O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

-text dramatic, comedie cu structură clasică și temă realistă-

-1884-
Creată încă din Antichitate, comedia este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care
provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate, având un final fericit și, deseori, un rol moralizator. Conflictul comic presupune
contrastul dintre aparență și esență, dintre pretenții și realitate. Personajele comedii sunt
inferioare în privința însușirilor moi, a capacităților intelectuale sau a statutului social. Se pot
identifica următoarele tipuri de comedie: de situație (include întâmplări derulate într-un ritm
alert cu răsturnări de situație și rezolvări neașteptate), de moravuri (prezintă cu scop
moralizator defecte umane sau moravuri sociale), de caractere (personajele înfățișează tipologii
umane cum ar fi orgoliosul, naivul, demagogul).

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia

din cele patru scrise de autor („O noapte furtunoasă”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida față
cu reacțiunea”). Este un model de comedie clasică, o comedie de moravuri politice și de
caractere în care sunt satirizate (ironizate) aspecte ale societății contemporane scriitorului, fiind
inspirată din farsa electorală din anul 1883.

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista
cu „Persoanele” de la începutul piesei și didascaliile (indicațiile scenice / notațiile autorului =
singurele intervenții directe ale dramaturgului în text). Testul dramatic este structurat în 4 acte,
alcătuite din scene, fiind consacrat sub forma schimbului de replici între personaje.

Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului o
scrisoare pierdută – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „O” indică atât
banalitatea, cât și repetabilitatea întâmplării (pierderile succesive ale aceleiași scrisori,
amplificate de repetarea întâmplări în alt context, dar cu același efect).

Subiectul este simplu. Expozițiunea se reduce la precizările spațio-temporale: „În capitala

unui județ de munte”, „În zilele noastre”, evenimentele desfășurându-se pe fondul unei
campanii electorale în urma căruia trebuie desemnat un candidat al județului pentru funcția de
deputat din parlament. Intriga este pierderea scrisorii de amor de către Zoe Trahanache, soția
unui membru marcant al partidului aflat la putere, Zaharia Trahanache, președintele
comitetelor și comițiilor din oraș. Scrisoarea de amor i-a fost trimisă de către amantul ei, Ștefan

1
Tipătescu, prefectul județului și cel mai bun prieten al soțului. Ajunsă în posesia lui Nae
Cațavencu, șeful opoziției locale, avocat și director al ziarului „Răcnetul Carpaților”, scrisoarea
este folosită ca obiect de șantaj politic: el cere să fie ales în schimbul scrisorii.

Desfășurarea acțiunii este concepută prin tehnica amplificării conflictului inițial, numită și
tehnica bulgărului de zăpadă. Ca în orice comedie, conflictul principal este aparent. Zoe crede
că odată cu publicarea scrisorii în ziarul lui Cațavencu își va pierde onoarea. De asemenea,
Cațavencu este sigur că șantajul îi asigură candidatura și acționează în consecință. Conflictul
real se conturează între cele două tabere organizare în jurul scrisorii: cei de la putere au pierdut
scrisoarea și o vor înapoi, iar cei din opoziție au scrisoarea și vor să-și schimbe statutul din
simpli alegători în aleși ai poporului. Conflictului principal i se adaugă cel secundar, reprezentat
de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, membrii ai partidului de la putere, care se tem de trădare
și acționează împotriva intereselor grupării din care fac parte. Cetățeanul turmentat găsește de
mai multe ori scrisoarea și o pierde, mărind tensiunea. Acțiunea culminează (punctul culminant)
în scena numirii candidatului, când cele două tabere se înfruntă direct, iar scrisoarea ajunge din
nou la cetățeanul turmentat, care după ce o citește o înmânează „andresantei” Zoe. Astfel,
acțiunea evoluează invers față de situațiile inițiale: Zoe care a crezut că va pierde, iese
învingătoare, onoarea nu îi este pătată, iar Cațavencu, sigur de reușită este nevoit să-și
recunoască înfrângerea. Pregătit cu un contrașantaj, Trahanache nu poate să îl folosească,
fiindcă de la centru se primește numele alesului: Agamemnon Dandanache, ajuns candidat
printr-un șantaj.

Deznodământul este unul surprinzător, dar în același timp veridic. După o perioadă de două
luni în care a reflectat asupra unui final, dramaturgul a ajuns la zicala: „Când doi se ceartă, al
treilea câștigă”, după cum mărturisește: „Am ales pe amândoi, dar într-o singură persoană, mai
prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu – Agamemnon Dandanache”. Candidatul trimis
de la centru câștigă alegerile, iar opera se încheie într-o notă veselă, Cațavencu organizând
festivitatea în cinstea noului deputat.

Fiind o comedie, ca specie literară, putem identifica diferite tipuri de comic: comicul de
situație, comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de caracter și comicul de intenție.

Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute construite

după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută și găsită succesiv, răsturnarea de statut,
evoluția inversă a lui Nae Cațavencu, confuziile lui Dandanache, care o atribuie pe Zoe când lui
Trahanache, când lui Tipătescu.

Comicul de limbaj include greșeli de pronunție și de vocabular (manoperă = lucru falsificat,

liber – schimbist = om cu idei flexibile), încălcarea regulilor gramaticale („lupte seculare care au

2
durat aproape 30 de ani”, „12 trecute de fix”), ticurile verbale („urât murdar” – Pristanda, „aveți
puțintică răbdare” – Trahanache).

Comicul de nume devine un mijloc de caracterizare indirectă pentru personaje, deoarece

numele sugerează trăsătura lor dominantă. De exemplu, Zaharia Trahanache trimite la
zahariseală, moliciune, ramolisment, evidențiindu-se caracterul maleabil (trahana = cocă moale,
ușor de modelat), Nae Cațavencu este populistul, păcălitorul păcălit, demagogul lătrător
(Cațavencu vine de la cață = persoană care vorbește mult și prost, respectiv cațaveică = haină cu
două fețe). Agamemnon Dandanache, nume cu rezonanță istorică purtat de războinicul
cuceritor al Troiei, pronunțat uneori de Ștefan Tipătescu, Gagamiță sau Agamiță = ramolit,
Dandanache este derivat de la dandana = încurcătură, Farfuridi și Brânzovenescu, nume cu
aluzie culinară, politicieni de joasă speță, Brânzovenescu este profitorul, acolitul politic
(cățeluș), Pristanda are un nume relevant pentru faptul că slujește după interesul personal,
pristandaua fiind denumirea unui joc care se dansează când la dreapta, când la stânga, Ștefan
Tipătescu, numele său vine de la tip, iar prenumele are rezonanță istorică, este alintat Fănică,
bărbatul slab în fața femeii, Zoe Trahanache, o damă mare în politica de provincie, contrastul
comic sugerat de diminutivul prenumelui (Joițica).

Comicul de caracter este întruchipat de : demagog (Nae, Farfuridi, Dandanache), femeia

cochetă (Zoe), primul amorez sau Don Juanul (Tipătescu), încoronatul (Trahanache),
funcționarul servil (Ghiță).

Comicul de intenție reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și față de personaje
tenta moralizatoare, obiectivitatea.

Prin aceste mijloace (tipurile de comic), piesa provoacă râsul, dar în același timp atrage
atenția cititorilor / spectatorilor în mod critic asupra „comediei umane”.

În concluzie, lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de ariviști, care
acționează după principiul scopul scuză mijloacele. Fiind scrisă pentru a fi pusă în scenă,
reprezentând moravurile și tipologiile umane prin personaje tip și întâmplări vesele și urmărind
în scop moralizator, „O scrisoare pierdută” este o comedie clasică.

3
 Caracterizarea personajului
-Zaharia Trahanache-

*Introducere + tema + titlul (tema și viziunea despre lume)

Personajele comediei sunt construite pe baza contrastului dintre esență și aparență. Aceasta
se centrează pe prezentarea triunghiului conjugal soț-soție-amant, ai cărui membri doresc să
pară oameni onești, dar își dovedesc din plin imoralitatea.

Zaharia Trahanache, „venerabilul neica Zaharia”, cel care întruchipează tipul încoronatului
simpatic, este unul dintre personajele principale ale piesei. El este caracterizat în mod direct,
încă de la începutul comediei, de către autor, în didascalii, ca fiind „prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului Școlar, Comitetului agricol și al altor comitete și
comiții”. Prin deținerea conducerii atâtor organizații ale statului creează impresia unui model de
comportament uman, dar această idealizare nu este deloc compatibilă cu personajul.

Atitudinea sa stârnește de multe ori râsul, denotând degradarea prin senilitate. De altfel,
autorul îl caracterizează și prin nume, care denotă zahariseală, ramolisment, dar și capacitatea
sporită de a fi modelat după interes. O notă în plus a degradării o reprezintă ticul său verbal: „ai
puțintică răbdare”, care îi conferă timpul necesar pentru a gândi bine ceea ce spune. Limbajul
folosit îl caracterizează în mod indirect, încadrându-l în seria semidocților piesei.

Deși dă dovadă de viclenie pe parcursul piesei, preferă să se complacă în situația de

încoronat naiv, nedorind să strice prietenia cu Tipătescu sau relația de compromis cu Zoe.

Încă de la prima apariție pe scenă, își dovedește ipocrizia spunând că scrisoarea, pe care i-o
arătase Cațavencu, este un fals, dar este capabil să i-o reproducă, pentru că o citise „de zece
ori”, semn că aceasta avea mare importanță pentru el. Este chiar insinuant când îi povestește
prefectului despre documentul citit: „Ei, Fănică, să vezi imitație de scrisoare! Să zici și tu că e a
ta. dar să juri, nu altceva, să juri!”.

Trahanache este cel care îi sugerează impulsivului prefect să aibă „puțintică diplomație”,
ceea ce dovedește faptul că este un om politic versat, care știe că mânia nu este o soluție
pentru a obține ceea ce își dorește. La finalul piesei, el afirmă cu aceeași diplomație
caracteristică: „eu n-am prefect! Eu am prieten”.

Viclenia venerabilului este evidentă în special atunci când descoperă documentul falsificat de
Cațavencu, gândindu-se să răspundă șantajului tot cu șantaj pentru a scăpa cu onoarea
nepătată: „Apoi, dacă el umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri”. Aluzia la dictonul

4
lui Machiavelli, „Scopul scuză mijloacele”, este evidentă, căci ambii oameni politici se ghidează
după învățătura acestuia, fără a ține cont de valorile morale.

Trahanache își dovedește imoralitatea în special atunci când, împreună cu Farfuridi și

Brânzovenescu, falsifică lista alegătorilor, îmbogățind-o cu numele unor simpatizanți, care nu
aveau drept de vot.

În aparență, personajul se arată indignat pentru că majoritatea celor din jur se ghidează
numai după „enteres”, raportându-se la cuvintele fiului său, care denotă o gândire plată, ca și a
tatălui. În esență însă, și vulnerabilul procedează la fel, având două scopuri bine determinate:
înăbușirea scandalului cu scrisoarea, pentru a readuce liniștea femeii iubite și amantului ei, și
propunerea unui candidat decrepit pentru a se asigura în continuare de sprijinul guvernului.

Aparent naiv și lent în gândire, el este acela care are soluții concrete pentru orice situație,
plănuind cu calm fiecare decizie pe care o ia. Figura sa este însă puternic luminată de iubirea
pentru Zoițica și de statornicia prieteniei cu Tipătescu.

În relație cu Zoe, „cea mai distinsă prezență feminină” din opera dramatică a lui Caragiale,
așa cum o numește critica literară, Trahanache este abil în a păstra aparențele pentru că o
iubește foarte mult, sfârșind mereu prin a-i face pe plac. Aceasta are încredere deplină în
farmecele pe care le exercită asupra soțului, căci, fără a-l consulta decide în numele lui că îl va
susține pe Cațavencu. Soțul încoronat se preocupă permanent de reacțiile emoționale ale
soției, pe care o știe foarte sensibilă și simte nevoia să o ocrotească părintește.

În relație cu Tipătescu, Trahanache este cel care, cu abilitate, îi temperează ieșirile impulsive,
îndemnându-l către o atitudine diplomatică. Prietenia dintre ei este considerată un bun de preț
la care niciunul nu dorește să renunțe. Plimbările împreună, vizitele reciproce îi apropie, creând
o relație bazată pe afecțiune, chiar dacă, în esență, aceasta conține o latură profund ipocrită.

În concluzie, este construit din umbre și lumini personajul caragialian cucerește publicul
spectator sau cititor, iar opera literară „O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată
comedie a literaturii române, păstrându-și valențele dincolo de trecerea timpului.

5
 Relația dintre personaje
-Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu-

*introducere + tema + titlul (tema și viziunea despre lume)

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Ele
aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominanță de
caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu - Zoe Trahanache reflectă viaţa
de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
Ștefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu „Persoanele” de la începutul piesei în funcţia
de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor. În cadrul
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu-
reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului
amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui
Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an
după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru
mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua
oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar
atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre „stalpii” puterii locale şi amanta lui
Tipătescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi
deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale
ambilor şi jucând comedia sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi,
în replica: „Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai
noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l elibereze şi
să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: „Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta,
Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu,
este între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de
comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă
raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei.
Un prim episod relevant pentru relaţia între cei doi este cel din actul II, când Zoe,
speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile
acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă
blamării la energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu
este dominat psihologic de la început până la sfârşit. Soluţiile sale - fuga în lume, ameninţările
adresate lui Caţavencu sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai
lucidă viziune asupra „blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia : „Ei!ş-apoi!mai la

6
urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele
cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl
determină să accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care
Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul
încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care
se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: „E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru
îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când
Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de
şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu,
pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de
dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale
cu Caţavencu: „Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…”
El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de „politică”.
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor
patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale, în care cuplul Ştefan Tipătescu - Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea
este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate -folosirea articolului
nehotărât „o”, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui
colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- Edgar Allan Poe).
Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat, odată cu semnalarea
periplului scrisorii de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi „aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor, ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor
de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu
de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora
sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: „Am găsit un personaj mai prost ca
Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor
timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care
satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi
păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu
participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl
contemplă cu o oarecare meditaţie de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii
partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu
care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările
repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de
tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu -
Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în
care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale - răsturnări bruşte de

7
situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări - complică situaţia conflictuală. Prin tehnica
acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a
strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul
didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute!
N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un
prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco,
cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache
şi cetăţeanul turmentat ca „simţitoare”, sau „damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa
lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru
natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de
vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul
mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiința inechității și
falsității sistemului electoral, amendându-l, fără putința de a i se opune sau de a-l modifica.
Ironic, cetăţeanului turmentat îi răspunde: „la alegători ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede,
cu simț politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Cațavencu (apasând), onorabilul d.
Cațavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a
protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte.
Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-
l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă
imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
In concluzie, cuplul Tipătescu - Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în
înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui
Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul
moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Teatrul lui
Ion Luca Caragiale anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede
în Caragiale un precursor.