Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută

comedie de moravuri

Tema și viziunea despre lume/Apartenența la comedie

Introducere:

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de o serie de metamorfoze
sociale, politice, economice și culturale, transformări regăsibile și în modul în care ființa umană
înțelege să se raporteze la sine și la lumea în care trăiește. Aceste schimbări de viziune șunt
reflectate și în literatură, prin apariția unui nou curent, manifestat ca o reacție antiromantică,
curent care poartă numele de realism. Astfel, dacă pentru romantici natura era percepută ca o sursă de
inspirație transfigurată artistic prin fantezie ("Natură, tu ești zeița mea!" afirma William Shakespeare),
pentru scriitorii realiști natura, întreaga realitate exterioară, devine un obiect de analiză, supus finei
observații a artistului ("Natura, studiați natura!"- după cum afirma Denis Diderot). În plan autohton,
principiile estetice ale noului curent prind contur prin operele marilor clasici. Alături de Ioan
Slavici sau Ion Creangă întreaga creație artistică a lui I. L. Caragiale, de la schițe până la nuvele
sau dramaturgie, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat

într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică
Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară “O
scrisoare pierdută”, o comedie în care se întâlnesc elemente de realism și de clasicism.
Comedia ,,O scrisoare pierdută,, a fost citită mai întâi într-o şedinţă a Junimii, iar
premiera a avut loc la 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti,
bucurându-se de un mare succes încă de la prima reprezentaţie.
Spre deosebire de textul epic sau de cel poetic, textul dramatic este structurat în
tablouri, acte, scene, replici ale personajelor. “O scrisoare pierduta” este o comedie în
patru acte, fiecare act cuprinzând un număr variabil de scene. Replicile personajelor sunt
redate prin intermediul dialogului, ca mod principal de expunere în textul dramatic.
Didascaliile/Indicațiile scenice (din paranteze) le oferă regizorul, scenaristului și actorilor
și sunt informații relevante despre cronotop, despre mișcarea actorilor în scenă, despre
mimica sau gestica acestora.
Comedia este o specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea
moravurilor(comportamentelor) sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii
neaşteptate, având un final fericit şi, deseori, un rol moralizator. Textul de față este o
comedie de moravuri întrucat abordează tema moravurilor sociale, surprinse atât în plan
politic, cât și în planul vieții de familie.
 a)O primă trăsătură a comediei o reprezintă comicul. Comicul este categoria
estetică presupunând situații care provoacă râsul cititorilor și al spectatorilor prin
disproporția/diferența dintre esență și aparență, dintre efort și rezultatele lui, dintre
scopuri și mijloace.
comicul de situație apare la nivelul acțiunilor și este provocat de unele întâmplări
surprinzătoare:
- prezența unor grupuri insolite/ciudate (cuplul comic: Farfuridi și Brânzovenescu),
- triunghiul conjugal: Trahanache – Zoe – Tipătescu,
- încurcături privind persoane (Dandanache o ia pe Zoe drept soția lui Tipătescu,
iar pe Trahanache îl consideră prefectul județului),
- încurcături create de pierderea și găsirea succesivă a scrisorii,
- coincidențe sau întorsături neașteptate de situație (Dandanache ajunge să fie
numit candidat la postul de deputat tot în urma unui șantaj cu o scrisoare de amor),
- răsturnarea de situație (triunghiul amoros triumfă deși păreau să piardă, iar
Cațavencu este învins, deși părea victorios),
- paralelismul intrigii (traseul scrisorii pierdute de Zoe se intersectează simbolic cu
acela al scrisorii de care se folosește Dandanache)
comicul de nume reliefează efectele general comice ale numelor.
- Zaharia Trahanache
* Prenumele derivat de la „zahăr” = zahariseală, decrepitudine,
ramolisment,(bătranețe), e tratat cu amabilitate disprețuitoare
* Numele de familie derivat de la „trahana”= cocă/aluat moale traducând caracterul
ușor de modelat al personajului
- Ștefan Tipătescu
* Numele derivat de la „tip”= june prim, aventurier, definind imoralitatea
personajului
- Nae Cațavencu
* Numele derivat de la „cață” = mahalagioaică (definind caracterul demagogic)
sau de la „cațaveică”= haină cu două fețe (caracter duplicitar, ipocrit, fățanic)
- Ghiță Pristanda
* Numele derivat de la „pristanda”= joc moldovenesc în care dansatorii joacă după
cum comandă un altul, definind caracterul umil, slugarnic, lingușitor
 - Farfuridi și Brânzovenescu
* Nume derivate de la „farfurie” și „brânză”= aluzii culinare primare definind
dependența unuia față de celălalt, caracter de cuplu comic
- Agamemnon Dandanache
* Prenumele face trimitere la numele eroului grec care a cucerit Troia din Iliada lui
Homer, => diminutivul Gagamiță rostit de Trahanache sublinează căderea în
puerilitate/copilarie a personajului; cuvântul de alint „ga-ga” semnifică o formă lipsită de
conținut ce caracterizează vorbirea copiilor
* Numele derivat de la „dandana”= încurcătură,
- Zoe
* alintul Joițica sublinează un zoonim diminutival
comicul de moravuri rezultă din relațiile care se stabilesc între personaje.
- Triunghiul conjugal alcătuit din Trahanache, Zoe și Tipătescu. Cei doi bărbați par
a fi buni prieteni, Trahanache fiind cel care îl consolează și încurajează pe Tipătescu
susținând că scrisoarea este un fals
- Temându-se de consecințele publicării scrisorii, Zoe decide să îl susțină cu
ardoare pe Cațavencu la alegerile pentru funcția de deputat și se luptă pentru eliberarea
lui din închisoare
- Fără să se sperie de publicarea scrisorii, Trahanache descoperă un fals în actele
fundației prin care Cațavencu își însușise ilegal banii societății și îl arestează
- Pristanda pare să fie de partea lui Tipătescu, însă nu ezită să-l lingușească și pe
Cațavencu atunci când cel din urmă se află în arest
- Cațavencu acceptă să țină un discurs în cinstea lui Dandanache
comicul de limbaj este provocat de:
- Prezența numeroaselor greseli de vocabular:
• Pronunțarea greșită e unor cuvinte (,,renumerație,,, ,,famelie,,)
• Folosirea etimologiei populare (,,capitaliști,,= locuitori ai capitalei, ,,faliți,, =
oameni de fală)
- Încălcarea regulilor gramaticale și ale logicii:
• Contradicție în termeni; ,,după lupte seculare care au durat aproape 30 de
ani,,
• Asociații incompatibile,, diavolul de popă,,
 • Pleonasm- ,ne-am rătăcit împreună,,
• Truismele (adevăruri evidente) ,,un popor care nu merge înainte, stă pe loc,,
- Ticuri verbale
• Pristanda: ,,curat,,, termen omniprezent ajungând la structuri de tipul curat
murdar
• Trahanache: ,,ai puțintică răbdare,,
• Dandanache:,, neicușorule,,, ,,puișorule,,
- Neconcordanța stilurilor, personajele folosesc un limbaj în contradicție cu
situația în care se află• Cațavencu, aflat în arest, îi vorbește lui Pristanda într-un stil
oratoric
• Dandanache se adresează mulțimii în stilul său familiar

b)O altă trăsătură a comediei o reprezintă personajul dramatic care are

următoarele particularităţi:
• Personajul acţionează fără a evolua pe parcursul acţiunii, fără a suferi
transformări psihologice (personaje plate);
• Deznodământul piesei nu operează nicio schimbare în statutul personajelor;
• La nivelul personajelor se poate identifica o trăsătură dominantă de caracter
şi un repertoriu fix de trăsături;
• Aceste trăsături înlesnesc încadrarea lor în diferite tipologii
Totodată, acest text prezintă numeroase particularități ale realismului.
(definitie)
Pe de-o parte, caracterul realist al piesei caragialiene se evidențiază la
nivelul intenționalității/intenției actului artistic a dramaturgului de a realiza o
literatură de tip mimetic (în care se imită/se copiază lucrurile asa cum sunt). Într-
adevăr, la fel ca Balzac, Caragiale își imaginează lumea ca pe o imensă scenă de teatru,
ca pe o vastă “comedie umană”. Dar, spre deosebire de scriitorul francez, Caragiale
reflectă, în creația sa, realitatea dintr-o perspectivă critică și ironică, astfel încât se
poate afirma că “O scrisoare pierdută” aparține realismului critic.
Pe de altă parte, Caragiale construiește caractere, tipologii umane. Dramaturgul
creează o adevărată galerie tipologică de personaje cu punct de plecare în comedia
clasică. Cu toate acestea, originalitatea lui Caragiale constă în capacitatea de a-și
individualiza personajele prin comportament, nume și limbaj. Zaharia Trahanache
reprezintă tipul încornoratului (cel care este înselat de iubita), ramolit și dezechilibrat în
viața politică, naiv și influențabil în plan familial. Ștefan Tipătescu este amorezul, Don-
Juanul din comedia clasică, dar se identifică, prin comportament, și cu parvenitul din
realism. Zoe Trahanache este adulterina și cocheta, distingându-se însă prin inteligență și
prin modul în care luptă pentru a-și atinge scopul, de toate personajele feminine din
teatrul caragialean. Ea se înscrie în categoria femeilor voluntare (cu voință puternică).
Nae Cațavencu este tipul demagogului, al ipocritului, fiind surprins, în planul discursului
dramatic, în ipostaza păcălitorului păcălit.

Prezentarea a două secvențe/episoade dramatice relevante pentru tema și viziunea

despre lume din comedia studiată

În aceeași ordine de idei, caracterul realist al piesei se reflectă și în plan tematic.

“O scrisoare pierdută” abordează tema moravurilor sociale, surprinse atât în plan
politic, cât și în planul vieții de familie.
Caragiale satirizează imaginea unei clase politice degradate din punct de vedere
moral, o clasă politică pentru care demagogia, parvenitismul, șantajul, urmărirea
interesului personal reprezintă un modus vivendi/ mod de viață. Reprezentativ pentru
această lume politică este personajul Nae Cațavencu, ale cărui trăsături caracteriale / de
caracter sunt evidențiate în timpul discursului electoral. Cațavencu este un personaj
histrionic. Se îndreaptă spre tribună plin de importanță, tușește, bea apă, își șterge
sudoarea de pe frunte, arătându-se, așadar, puternic emoționat. Deține arta disimulării,
astfel încât începe să plângă, atunci când vorbește despre “țărișoara mea, România”.
Personajul este construit pe baza discrepanței dintre esență și aparență, o adevărată sursă
a comicului de moravuri. Vrea să pară un bun patriot, care își dorește cu orice preț
progresul țării, dar, în realitate, comportamentul său este axat pe parvenire ( a ajunge sus
cu ajutorul altcuiva, nu prin meritele proprii). Întregul său discurs îi reflectă atât lipsa de
cultură, prin utilizarea greșită a neologismelor ( îi numește “capitaliști” pe locuitorii
capitalei), cât și incoerența logică, prin formularea unor enunțuri total lipsite de sens
(“Industria română este admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipsește cu
desăvârșire”).
Nici în planul vieții de familie lucrurile nu par să stea altfel. Caragiale creează
triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-Zoe-Ștefan Tipătescu, pentru a surprinde
degradarea valorilor morale ce caracterizează noua clasă socială, burghezia. Scrisoarea de
amor, trimisă de prefectul Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache, și pierdută de aceasta
din urmă reprezintă punctul de fugă al întregului discurs dramatic. Imoralitatea/
Infidelitatea devine cu atât mai pregnantă/accentuată, cu cât un obiect intim, de interes
personal produce un adevărat haos în lumea politică din capitala județului de munte.
Epistola /Scrisoarea amoroasă devine un obiect de șantaj care îi asigură, cel puțin la nivel
ipotetic, celui care o deține, puterea. Modul în care relațiile personale influențează viața
politică este surprins în Scena VI, Actul al II-lea, când Zoe joacă o adevărată comedie a
slăbiciunii feminine, pentru a-l determina pe Tipătescu să-l susțină în alegeri pe Nae
Cațavencu: “Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de rușinea
mea, de onoarea mea, atunci lasă-mă! Să mor…” În cele din urmă, aparenta autoritate a
prefectului cedează în fața sentimentelor, astfel încât acesta acceptă să-l susțină în alegeri
pe contracandidatul politic, Nae Cațavencu.
Ilustrarea a patru elemente de structură și de compoziție ale textului dramatic
studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume a autorului

Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul

elementelor de structură și de compoziție ale textului dramatic.
Conflictul principal al piesei este unul exterior și constă în confruntarea pentru
puterea politică, pentru obținerea funcției de deputat, între cele două tabere adverse: cea
aflată la putere, care îl susține în alegeri pe Tache Farfuridi, și opoziția, reprezentată de
intelectualii din redacția ziarului “Răcnetul Carpaților”, care susține candidatura lui Nae
Cațavencu. Acest conflict principal este particularizat prin altele secundare: între Ștefan
Tipătescu și Nae Cațavencu, între Farfuridi-Brânzovenescu și reprezentanții puterii
locale, între Tipătescu și Zoe. Conflictul comic are la bază discrepanța dintre esență și
aparență, dintre ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt ele, cu adevărat, în
realitate./
Cronotopul/ Timpul și spațiul este fixat la începutul piesei și are un caracter
nedeterminat: “În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Se observă, aici,
intenția dramaturgului de a crea, în operă, situații și tipologii umane cu un caracter etern
valabil. Caragiale satirizează o societate românească a formelor fără fond, creând un
adevărat comic de moravuri și de caractere.
MOMENTELE SUBIECTULUI
Expoziţiunea este reprezentată de primele două scene ale Actului I, în care facem
cunoştinţă cu Tipătescu, prefectul judeţului, şi cu Pristanda, poliţaiul oraşului, în jurul
cărora evoluează celelalte personaje ale piesei.
Intriga comediei este constituită de pierderea scrisorii. În Actul I, Scena I, Tipătescu află
de la Pristanda că Nae Caţavencu este în posesia unei scrisori care-i poate asigura reuşita
în alegeri. Informaţia este confirmată de Trahanache, care vine la Tipătescu cu
răvaşul/biletul în care era şantajat de către Nae Caţavencu cu publicarea scrisorii. Acest
fapt va declanşa desfăşurarea întregii acţiuni. Soţul înşelat este convins că scrisoarea este
o plastografie/fals. Calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Zoe şi Tipătescu,
care acţionează impulsiv şi contradictoriu. Intervin Farfuridi şi Brânzovenescu, deoarece
îi bănuiesc pe aliaţii politici de trădare atunci când îi văd pe Trahanache, Zoe şi pe
Pristanda în vizită la Nae Caţavencu. Ştefan Tipătescu şi Zoe află de la Cetăţeanul
turmentat ca Nae Caţavencu i-a sustras acestuia scrisoarea, însă îi linişteşte “venerabilul
nenea Zaharia”, care le spune că l-a descoperit “pe onorabilul cu alta mai boacănă”. În
Actul II, Farfuridi şi Brânzovenescu trimit o depeşă/telegramă “la Centru”, la Bucureşti,
acuzându-l pe prefect de trădare, în timp ce Pristanda îl arestează pe Caţavencu din
ordinul lui Tipătescu. Speriată, Zoe ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloacele de
convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura lui
Caţavencu, în schimbul scrisorii. Zoe îi promite şantajistului sprijinul său, dar, între timp,
Pristanda aduce telegrama prin care se anunţă candidatura lui Agamemnon Dandanache,
propus de la Centru.
Punctul culminant este atins în Actul III, când acţiunea se mută în sala primăriei unde
au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu. În pauza dintre cele două
discursuri, grupările rivale se înfruntă, iar Zaharia Trahanache le arată prefectului şi lui
Zoe poliţa falsificată de Caţavencu, hotărând să anunţe candidatura lui Agamemnon
Dandanache. În final are loc o încăierare pusă la cale de Pristanda, în care Caţavencu îşi
pierde pălăria cu scrisoarea, pe care o găseşte Cetăţeanul turmentat, care o duce
destinatarei.
Deznodământul coincide cu Actul IV şi aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că
scrisoarea ajunge la Zoe, se proclamă înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea lui
Agamemnon Dandanache. Apariţia lui Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de
onestitate a candidaţilor locali, a fost facilitată tot printr-un şantaj, obiectul său fiind tot o
scrisoare de amor. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de
Caţavencu, unde adversarii se împacă.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, pretinsa luptă
pentru putere politică realizându-se, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al
şantajului politic “o scrisoare pierdută”. Prezenţa articolului nehotărât ,,o, indică atât
repetabilitatea întâmplării (pierderea succesivă a scrisorii), cât şi banalitatea ei.
Reprezintă, de fapt, pretextul dramatic al comediei.
Ce reprezintă ea pentru fiecare personaj?
Pentru Tipătescu, scrisoarea este o chestiune de viață și de moarte. Pentru Zoe, scrisoarea
reprezintă o rușine publică. Zaharia Trahanache o percepe ca pe o afacere mai
complicată, dar rezolvabilă. Pristanda o consideră o chestiune de serviciu. Nae Cațavencu
investește în ea iluzii înalte și culege o cădere umilitoare. Cetățeanul turmentat are o
atitudine dezinteresată, el este cel care o readuce la semnificațiile ei reale.
Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde.
Susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea despre lume se reflectă
în textul comediei
Sunt de părere că societatea înfățișată de I.L.Caragiale în comedia “O scrisoare
pierdută” poate fi definită prin sintagma “Lume-lume!”, formulată de criticul literar
Vasile Fanache. Am în vedere, când afirm aceasta, faptul că trăsătura dominantă a
aceastei lumi este carnavalescul. Într-adevăr, dramaturgul realizează, în teatrul său, un
adevărat spectacol al măștilor. Personajele care populează această “comedie umană”,
această “Lume-lume!” nu sunt altceva decât niște măști viclene, agresive, schimbate în
funcție de conjunctură. Folosul, Câștigul imediat sunt ridicate, în teatrul caragialean, la
statutul de personaje scare. Mai mult, dramaturgul creează niște situații comice împinse la
absurd și niște personaje realizate prin linii caricaturale îngroșate. În acest fel, Caragiale
poate fi considerat un deschizător de drum în dramaturgia noastră modernă, anticipând
teatrul absurdului, cultivat mai târziu de Eugen Ionescu.
În concluzie, comedia “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale rămâne o
creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru
realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.