Pădurea spânzuraților

INTRODUCERE:

Apărut în 1922, "Pădurea spânzuraţilor" este "primul roman de

introspecţie din literatura română" (Al. Sandulescu), autorul
reliefând gândurile şi dramaticele trăiri sufleteşti ale lui Apostol
Bologa. Roman transilvănean, obligat să lupte, în primul război mondial,
împotriva altor
români, "Pădurea
spânzuraţilor" este
un roman psihologic.
Are succes atât în
rândul publicului,
cât și în ceea ce
privește critica
vremii, obținând în
1924, „Marele premiu al romanului”, acordat de Societatea Scriitorilor
Români. S-a bucurat de succes și la nivel internațional, fiind tradus în 20
de limbi străine.

GENEZA:

Informațiile legate de geneza romanului

sunt vaste și oferă o viziune largă asupra
motivației autorului, cu atât mai mult cu cât
are o bogată valoare sentimentală pentru
Liviu Rebreanu.
Conform spuselor scriitorului, un impact
deosebit l-a avut o fotografie de pe front:
 „Pădurea spânzuraţilor s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a
arătat-o un prieten, la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o
pădure plină de Cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia.
Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme.
Auzisem că execuţii similare au suferit şi mulţi români. Mi se povestise că
chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai multi preoţi şi
ţărani români bucovineni.”
Un al doilea element determinant este reprezentat chiar de moartea
fratelui autorului, Emil, la care se adaugă existența nuvelei „Catastrofa”:
„Aveam o nuvelă proaspătă, Catastrofa, al cărui erou, român şi ofiţer în
armata austriacă, e
adus de împrejurări
să lupte contra
armatelor
româneşti. Sub
impresia fotografiei
cu cehii spânzuraţi,
m-am hotărât să
reiau pe eroul meu
din „Catastrofa” pe
ntru un roman, care să se cheme „Pădurea spânzuraţilor”. Câteva luni
mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea
că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student devenit
ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc
împotriva românilor, a încercat să treacă la români, a fost însă prins,
condamnat şi executat prin ştreang, încă din mai 1917. Nu se ştia nici
localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari
amănunte.
Şi atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi,
mormântul fratelui spânzurat. Şi, după multe cercetări şi destule
peripeţii, l-am descoperit în sfârşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea
fostei frontiere. L-am desgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace
de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, aşa cum
ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese.
Fără tragedia fratelui meu, „Pădurea spânzuraţilor” sau n-ar fi ieşit
deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrească, precum au toate
carţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care
numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului…”
Al treilea strat formativ l-a constituit încercările de viaţă prin care a
trecut scriitorul în timpul razboiului şi cărora le-a dat expresie directă,
poate prea directă, în paginile nuvelei Calvarul.
În ceea ce privește influențele externe asupra acestui roman, o
importanță deosebită o ocupă Dostoievski (evidentă, de altfel, în
secvențele de analiză psihologică), Liviu Rebreanu traducând și o parte din
opera acestuia în limba română.

Tema romanului o constituie tragedia romanilor transilvăneni

obligaţi să lupte, în primul război mondial, împotriva altor români (cei
din Regat). Pe un plan mai profund, aceasta este tragedia omului prins în
cercul unui destin istoric nefast.
Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea pădurii spanzuraţilor
apare spre sfârşitul acţiunii, înainte de încercarea de a dezerta a lui
Bologa. Chemat la comandament, acesta trece, cu maşina, pe lângă o
pădure şi vede atârnând în copaci, trupurile a şapte spânzuraţi. Mintea
lui dilata realitatea multiplicând la nesfarşit numărul spanzuraţilor, ca
într-un coşmar: ("Şi totusi în ochii lui, cei şapte se multiplicau neîncetat,
iar braniştea se transforma treptat într-o padure fără margini,
spintecată de un drum fără sfârşit... Şi în fiecare copac al padurii
nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că atarnau alţi
oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteala." )
 STRUCTURA:

Prevestit de nuvela " Catastrofa" (pe aceeaşi temă a razboiului care

generează uciderea fratelui de catre frate, ca în mitul biblic al lui Abel şi
Cain), romanul "Padurea spânzuraţilor" este alcătuit din patru “cărţi" de
întindere inegală (primele trei, de câte unsprezece, iar a patra de opt
capitole). Structura romanului este simetrică. În sensul că începe şi se
încheie cu scena unei execuţii: în deschiderea acţiunii, undeva, pe frontul
rusesc, într-o seara cenuşie de toamnă, sublocotenentul ceh Svoboda este
executat prin spânzurare, pentru că încercase să dezerteze la inamic; în
final, pe frontul românesc, locotenentul român Apostol Bologa traieşte
acelaşi destin, pentru aceeaşi vină. Cele două morţi se aseamănă şi prin
lumina izbucnită din ochii condamnaţilor, de parcă unul ar fi copia
celuilalt sau, poate, a unui şir de oameni reprezentând "Pădurea
spânzuraţilor".

REZUMAT:

Apostol Bologa, fiul unui avocat român, originar din satul Parva din
apropiere de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își
pierde credința în Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era student
la Facultatea de
Filozofie
a Universității din
Budapesta și nici nu
urmase stagiul militar
deoarece era fiu de
văduvă, el se înrolează
în Armata Austro-
Ungară la
începutul Primului
Război Mondial. După ce urmează cursurile școlii de artilerie, este trimis
pe front. Luptă vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit de
două ori în următorii doi ani, fiind înaintat la gradul de locotenent și
decorat de trei ori.
Războiul devine concepția lui de viață, iar tânărul locotenent se simte
un om al datoriei. Este cooptat în tribunalul militar care-l osândește la
moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei tentative
de dezertare pe frontul din Galiția. Siguranța morală cu privire la
vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de la popotă în care află
motivele încercării de dezertare și de evocare ulterioară de către
căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni spânzurați în urma unor
acuzații de trădare.
Bologa începe să
aibă mustrări de
conștiință. Aflând
că divizia sa va fi
mutată pe frontul
românesc, el trece
printr-o criză
psihologică și
distruge un
reflector rusesc cu
speranța că-l va
îndupleca pe generalul Karg să rămână pe frontul galițian sau să fie
trimis pe frontul italian. Nu reușește să-l convingă pe general și se
hotărăște să dezerteze chiar în acea noapte, dar este grav rănit în urma
unui atac neașteptat al rușilor.
După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații
Orientali, iar generalul Karg dispune mutarea sa la coloana de muniții ce
se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-
maghiară. Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii
române, dar cade la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament
de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor. În
cele din urmă, obține un concediu medical de o lună și se întoarce la
Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o surprinde conversând încântată
în ungurește cu un ofițer, ce îi făcea curte, dându-și seama de frivolitatea
și de necredința fetei și de faptul că a plecat la război doar pentru a-i
îndeplini ei un capriciu. Pentru a-și salva reputația, Marta susține că
ruperea logodnei se datorează faptului că a vorbit ungurește cu ofițerul de
honvezi, iar această variantă este răspândită în sat. Notarul Alexandru
Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus loial al statului dualist, îl acuză de
crearea unei tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate din casă.
În zilele următoare, Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria
de a trăi. Concediul îi este suspendat cu trei zile înainte de termen din
cauza unui denunț al lui Pălăgieșu, iar ofițerul se întoarce pe front, plin
de credință și de iubire.
Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și seama că
o iubește. Deoarece este folosit la munca de cancelarie, el consideră că
situația sa este încă acceptabilă. În zilele de dinaintea Paștelui, mai mulți
ostași români din Armata Austro-Ungară încep să dezerteze, iar
comandanții militari
dispun arestarea și
spânzurarea țăranilor
surprinși în apropierea
frontului, acuzându-i pe
nedrept de spionaj.
Bologa este chemat într-
o seară la sediul
comandamentului de
divizie din Făget și numit
de generalul Karg în
juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români,
învinuiți de fraternizare cu inamicul. Refuzând să devină complice la
condamnarea unor oameni nevinovați, el se hotărăște să traverseze liniile
frontului pentru a ajunge la români, dar se rătăcește și este prins de o
patrulă condusă de locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic. Cu
ocazia percheziției se găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar
pretorul militar îl acuză de dezertare și trădare. Bologa refuză să se apere
în fața Tribunalului Militar, fiind condamnat la degradare militară și
moarte prin spânzurare. El își simte sufletul împăcat, în timp ce inima îi
este inundată de iubirea care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe
Dumnezeu, viața și moartea. Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o
simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții,
căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și
inexistente...”. Moare în zorii zilei, „cu ochii însetați de lumina
răsăritului” și cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”.
 APRECIERI CTICE:

''Ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care uimește prin puterea de
a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică, prin personaje
surprinse în 'umila și precara lor realitate' '', spunea criticul literar Tudor
Vianu. Totodată, acesta adăuga: "Niciodată realismul românesc, înaintea
lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu
mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai
nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus".
„Romanul 'Pădurea spânzuraților' reprezintă alt moment de seamă în
creația lui Liviu Rebreanu.'', scria Silvian Iosifescu, care aprecia romanul
drept ''un progres remarcabil al romanului psihologic (...) Analiza
psihologică nu se desparte la Rebreanu de observația exterioară. În
opoziție cu literatura psihologizantă care rupe viața sufletească de
ansamblul existenței unui personaj, Rebreanu sondează stările de
conștiință prin intermediul reacției exterioare, notând mișcarea, mimica,
nuanțele de vorbire.''
Cuvinte de laudă vin și din partea unora dintre cei mai mari critici
literari români:

E. Lovinescu: „Cel mai bun roman psihologic român.”

 G. Călinescu: „Limbajul lui Bologa este de un misticism profetic ceea
ce dă cazului său o mai cețoasă obscuritate cazuistică.”
 N. Manolescu: „Un roman al conștiinței…al revelațiilor succesive și al
momentelor excepționale, roman al conștiinței morale.”