O scrisoare pierdută

I.L.Caragiale

I.L.Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român, fiind integrat în
Epoca Marilor Clasici, alături de M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici. Dramaturg
și prozator, a fost un observator ironic al societății românești din vremea lui.
Comediile sale: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”,
„Conu Leonida față cu reacțiunea” ilustrează un spirit de obs necruțător pt
cunoașterea firii umane, mai ales a defectelor omenești: vicii, impostura, ridicol,
prostie.
O capodoperă a genului dramatic este comedia „O scrisoare pierdută” de
I.L.Caragiale, fiind reprezentată pe scenă în 1884.
Realismul este un curent cultural, literar, care se manifestă începând cu jum
sec XIX, ca reacție împotriva romantismului, în care accentul e pus asupra relației
dintre artă și realitate.
O primă tras care permite încadrarea comediei în realism o reprez caracterul
de frescă socială, întrucât autorul are intenția de a înfățișa moravurile societății,
prezentând aspecte din lumea politică și de familie.-prezența temei sociale
O a doua tras se referă la prezența tipologiilor umane, indivizi reprezentativi
pt timpul și spațiul pe care îl locuiesc. Adulterina, încornoratul, tipul donjuanului, tipul
demagogului, tipul cetățeanului constituie tipuri umane prin care Caragiale încearcă
să redea img unei societăți aflate în plin proces de degradare.
Tema textului o constituie satirizarea tarelor umane ale societății
contemporane autorului, ilustrată printr-un episod din campania electorală, pt
numirea unui candidat la viitoarele alegeri.
Titlul e simplu, dar sugestiv, fiind alc din art nehot „o”, subst „scrisoare” și Adi
participial „pierdută”. Art nehot inducă atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei. Dpdv denotativ, prin titlu, autorul dezvăluie obiectul de șantaj,
utilizat în vederea obținerii unor avantaje.
Acțiunea se desf „în capitala unui județ de munte”, la sf sec al XIX-lea, în
timpul alegerilor.
Principalul conflict dramatic este unul exterior, de natură politică. Este
generat de cursa electorală pt funcția de deputat din cauza căruia se confruntă
partidul lui Zaharia Trahanache, Ș Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu pe de-o
parte, și concurența, reprezentată de Nae Cațavencu, Ionescu, Popescu și
dăscălimea.
Cel de-al II-lea conflict este tot unul exterior, dar de natură morală și vizează
utilizarea unei scrisori de amor că armă de șantaj politic . Caragiale dezv acest
conflict la nivelul orășelului de provincie, deoarece Cațavencu folosește scrisoarea lui
Tipătescu pt Zoe, dar și Agamemnon Dandanache este numit candidat de la „centru”,
tot pt că deținea o compromițătoare scrisoare de amor a unei pers imp.
Statuturi
Zoe este singurul pers fem din comedie, având un statut social privilegiat
datorită căsătoriei cu Zaharia Trahanache, „prezidentul multor comitete și comiții”,
fiind precizat faptul că era „soția celui de mai sus”.
Dpdv social, Ștefan Tipătescu este prefectul județului și întruchipează tipul
junelui amorezat.
Profilul moral și psihologic al personajelor se țese pe parcursul acțiunii
dramatice, odată cu apariția intrigilor politice la care nu se sfiesc să ia parte. Deși
este un om instruit, educat, Tipătescu are un caracter impulsiv: „E iute! N-are
cumpăt” îl descria Trahanache. Zoe este o femeie inteligentă, autoritară și
ambițioasă, urmărind în mod explicit propriul interes.
Un elem de structură, de compoziție și de L relevant pt operă îl constituie
procedeele de caracterizare, deoarece susține într-o manieră originală, remarcabilă,
construcția personajelor alese.
Zoe este caracterizată direct de Trahanache și Cetățeanul turmentat ca
„simțitoare”, „damă bună”, sau se autocaracterizează în fața lui Cațavencu: „Eu sunt
o femeie bună...am să ți-o dovedesc”, ceea ce sugerează inteligența ei, fiind expertă
în arta manipulării. Carac indirectă: Numele eroinei e sugestiv pt natura ei plină de
vitalitate, energică, aceasta își cunoaște interesul și își manifestă fermitatea.
Carac directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor:
„nervos”, „impacient”, „fierbând” și al observațiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are
cumpăt. Altminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pt un prefect”-
Trahanache; moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica coana Joițica: trăi neneaco,
cu banii lui Trahanache”- Pristanda ( îl privește drept un om însetat de avere și
putere)
Carac indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul
mediului social în care trăiesc personajele.
Tipătescu stăpânește perfect arta disimulării: față de Trahanache se preface
că nu știe nimic despre scrisoare, față de Farfuridi și Brânzovenescu pozează în
victimă, iar în fața lui Cațavencu devine violent sau îi oferă diverse avantaje în
schimbul scrisorii. Atunci când primește de la Centru numele deputatului pe care „cu
orice preț” trebuie să-l aleagă, acceptă compromisul. Acesta se sacrifică, în schimb,
pentru iubire, pt că este dispus să renunțe chiar la confortul pe care i-l asigură
funcția, propunându-i lui Zoe să plece în lume: „Să fugim împreună”.
Carac indirectă a lui Zoe reiese din felul de a vorbi și de a se comporta și din
relația cu celelalte personaje. Într-o lume a bărbaților avizi de putere socială, Zoe îi
întrece pe toți în ambiții politice. Scena în care Zoe își face apariția relevă încercarea
ei disperată de a recupera scrisoarea, angrenându-i pe toți -pe Tipătescu, pe soț, pe
polițiști. Zoe are o remarcabilă forță de persuasiune, ea influențează mersul vieții
politice și nu acceptă că statutul ei social să fie compromis. Zoe are inteligența
necesară atingerii scopului, astfel face apel la variate arme tipic feminine: leșin, plâns
convulsiv, amenințări cu sinuciderea. Atitudinea ei diferită în funcție de cel cu care
vorbește, astfel la întâlnirea cu Trahanache de după deconspirarea conținutului
scrisorii, Zoe strigă patetic: „Nene, nene”, apelativul acesta fiind în contrast conic cu
imoralitatea ei.
O primă scenă semnificativă pt carac/ pt rel celor 2 personaje este reprez
de Scena V din Actul I, protagoniștii fiind cei doi amanți demascați de Cațavencu.
Disperarea lui Tipătescu este redată prin interogațiile retorice: „Ce să fac? Ce să
fac?”, dar și prin mișcarea scenică, descrisă în didascalii: „vine amețit și-mpleticindu-
se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini”.
Zoe își arată vulnerabilitatea de femeie îndrăgostită, implorând milă lui
Tipătescu: „Sunt nenorocită, Fănică...” Discuția dintre cei doi amplifică dimensiunea
afectivă a conflictului, deoarece fiecare optează în a rezolva situația critică într-o
manieră proprie: Zoe își manifestă fermitatea și îl trimite pe Ghiță la Cațavencu „să-i
cumpere scrisoarea”, în timp ce prefectul este convins că „trebuie să-l omorâm”.
O a doua scenă semf pt carac/ pt rel între cei doi este cea din scena 6 actul
II, care aduce iarăși în prim-plan lamentabilitățile femeii. Acuzată de neglijență, Zoe
își recunoaște vina: „Judecă-mă, Fănică, judecă-mă (plânge)”, dar îi cere lui
Tipătescu să o salveze, judecând cartea șantajului emoțional: „Să mor dacă
voiești...pt că după asta nu o să mai pot trăi...” Impresionat, prefectul îi propune să
fugă împreună în lume, însă, Zoe , este preocupată de menținerea statutului social
„Ești nebun. Dar Zaharia? Dar poziția ta!” Soluțiile bărbatului-fuga în lume,
amenințările la adresa lui Cațavencu sunt ignorate de Zoe, care ajunge la concluzia:
„Cațavencu poate fi tot așa de bun deputat că oricare altul!” Zoe uzează de
sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-și clinti hotărârea, astfel
doamna Trahanache îi învinge, orgoliul și îl det să accepte compromisul „Poți fi tu
dușmanul liniștii mele?”- Fănică
În concluzie, cuplul Ștefan Tipătescu-Zoe Trahanache reprez un etalon al
moravurilor, în înalta burghezie provincială, existența acestui cuplu fiind un prilej pt
Caragiale de a se satiriza moravurile societății, vidul moral, imoralitatea din planul
vieții conjugale, constantă cu cea din planul politic.