Relaţiile dintre două personaje – Tipătescu – Zoe

Pentru că sursa inepuizabilă de inspiraţie a dramaturgului Caragiale a fost realitatea cotidiană,

contemplată cu un ochi atent, lucid, cu detaşare critică, comediile sale au adus pe scenă
personaje vii, reale, ce devin embleme ale unor tipuri şi comportamente umane, ridicându-se
astfel deasupra timpului istoric concret, devenind actuale pentru orice perioadă, în ciuda
acuzelor de perisabilitate aduse de Eugen Lovinescu – „Lipsit de ideal, teatrul lui Caragiale e
o satiră fără altă finalitate, o colecţie de imbecili, de imorali (...) e întristător ca un spital de
infirmităţi morale şi intelctuale”.
Opera dramaturgică a lui Caragiale, acest „Infern al literaturii române” (M.
Cărtărescu) e actuală prin ceea ce expune – vicii umane: corupţie, triunghi conjugal,
infidelitate. În această ultimă categorie intră şi cuplul Ştefan Tipătescu – Zoe Trahanache,
din comedia ,,Osp’’, ce are ca temă satirizarea unor aspecte specifice societăţii contemporane
autorului, privind viaţa politică (parvenitismul politic, corupţia, lupta acerbă pentru putere) şi
de familie (infidelitatea, reflectată în existenţa triunghiului conjugal).
In ceea ce priveste compoziția, ,,Osp’’ este o comedie în patru acte, construite prin
tehnica gradării conflictului (tehnica bulgărelui de zăpadă), primele trei urmărind o acumulare
de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii
pierdute.
Asadar, pretextul dramaturgic care încinge spiritele şi activează conflictul este
pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia T., a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de
Tipătescu, prefectul judeţului (intriga). Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă
apoi de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine
candidatura. Cea care pune în mişcare piesa este scrisoarea sau, mai exact, ceea ce se află în
spatele său: relaţia Tipătescu-Zoe, ,,un cuplu extraordinar”, dupa cum afirmă Nicolae
Manolescu: ,,El e <<turbat>> din pricina pierderii scrisorii. Ea are mintea mult mai limprede”
(Istoria critică a literaturii române).
Ştefan Tipătescu, tipul primului-amorez, al donjuanului (potrivit lui P.
Constantinescu), la adăpostul autorităţii politice de prefect al judeţului (statut social
privilegiat) îşi foloseşte avantajele în propriile sale interese. Disperat de pierderea scrisorii, el
aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul
de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează depeşele de la
telegraf şi dispune să nu fie trimis nici un mesaj fără ştirea lui etc. Panica şi alerta
personajului, unul din cele mai agitate ale piesei, conturându-se astfel statutul psihologic, vin
din teama de a-şi compromite, prin scandal, o situaţie politică (aceea de prefect) şi una
afectivă (slăbiciunea pentru Zoe).
Pus în situaţie de apărare, Tipătescu dovedeşte o subtilă tehnică a artei disimulării
(caracterizare indirectă), regizîndu-şi rolul, masca, în funcţie de situaţie. Când Trahanache îi
aduce vestea existenţei scrisorii, in scena IV din actul I, el se preface a nu şti nimic. Nu e atins
de nici o remuşcare şi nu-si face scrupule la ideea că ea este soţia unui om care il consideră
prieten (‚, eu n-am prefect, eu am prieten”, spune Trahanache). Toată această situație reflectă
lipsa valorilor morale, statutul moral al personajului. Acesta nu ezită să-si afişeze revolta:
,,Nu se poate! O sa-i rup oasele mizerabilului! (...) Il impusc! Ii dau foc!’’. Una dintre
trăsăturile lui principale este impulsivitatea, ceea ce-l face pe Trahanache sa-l caracterizeze
(direct) astfel: ,,E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, destept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.’’
El nu are, de fapt, ambiţii politice, postul de prefect al judeţului îi oferă suficient
confort, vorba lui Pristanda: „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica, trai
neneacă pe banii lui Trahanache” (carac. directă).
Această stare de suficienţă este tulburată de pierderea scrisorii, punând în pericol
legătura sa cu Zoe.
Zoe, pe de altă parte, este aceea care din neglijenţă pierde scrisoarea compromiţătoare,
toate resursele sale fiind puse în slujba recuperării acesteia, ceea ce ar face să-şi
redobândească liniştea şi să scape de scandalul public, care ar afecta imaginea fidelităţii
conjugale.
Zoe Trahanache (tipul cochetei, al adulterinei) este singurul personaj feminin al
„Scrisorii pierdute”, având mai ales menirea de a servi pretextul dramatic prin completarea
unui triunghi de efect, îndelung exploatat în literatură – acela al soţiei amantă, între soţul
înşelat şi amantul amic al familiei, ceea ce surprinde, de altfel, statutul moral al acesteia.
In ceea ce priveste statutul psihologic, Zoe e o fire voluntară (nu întâmplător, Zoe, în
limba greacă înseamnă viaţă), mult mai hotărâtă decât Tipătescu în a rezolva conflictul prin
compromis. E conştientă de influenţa pe care o are şi de faptul că desemnarea deputatului nu
depinde de alegători, astfel încât îşi permite să exclame „ îl sprijin eu, îl aleg eu...”,
impunându-şi punctul de vedere artunci când Caţavencu solicită deputăţia în schimbul
scrisorii. Până la recuperarea acesteia, Zoe este într-o permanentă defensivă activă, însoţită de
atitudini melodramatice (leşinuri simulate!). Toate acestea se observă in scena VI din actul II,
scenă in care putem remarca principalele trăsături ale personajelor. Zoe este rațională, fire
practică. Când Tipătescu, impulsiv, ,,rătăcit cu totul’’ asa cum afirmă N. Manolescu, ii
propune să fugă impreuna, Zoe il refuză: ,,Esti nebun? Dar Zaharia? Dar poziția ta? Dar
scandalul si mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...‘‘. Ceea ce vrea să evite Zoe este
scandalul. Ea trăieste ,,intr-o lume unde conveniențele, asadar aparenta, joacă rolul principal”
(Manolescu, Istoria critică...). Tocmai de aceea trebuie s-o intelegem cand ii cere lui
Tipătescu: ,,Fănică, scapă-mă de rusine”. Iar rusinea poate fi evitata, crede ea, doar prin
recuperarea scrisorii.
Atfel, indată ce recuperează scrisoarea, echilibrul şi linistea interioară i se refac:
devine regizoarea manifestaţiei publice în cinstea lui Dandanache şi nu se retrage în afara
scenei, amintindu-i lui Caţavencu că „asta nu-i cea din urmă Cameră”. E momentul
autocaracterizării (modalitate de caracterizare directă):
„Eu sunt o femeie bună... Am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă
dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut”.
Important de menţionat e că prefectul şi Zoe nu sunt contaminaţi de imbecilitatea şi
ticurile personajelor din jurul lor, sunt feriţi de caricatură, au acces la anumite calităţi
intelectuale şi afective. Tipătescu este printre puţinii sensibili din comediile lui Caragiale,
pasiunea lui pentru Zoe pare sinceră, poate şi de aceea cuplul este ferit de ridicol, cei doi
intrând mai ales sub incidenţa comicului de situaţie.
În opinia mea, şi Tipătescu, şi Zoe fac parte din lumea „fără moral şi fără prinţip”
despre care naivul (oare?!) Trahanache vorbeşte.
Asadar, prin relația Tipătescu-Zoe obținem un adevărat decupaj din viața de familie a
societății românesti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dominată de lipsa valorilor
morale. De fapt, creația lui Caragiale rămâne actuală prin surprinderea unor tipuri şi moravuri
contemporane, în esenţă un soi de etern românesc; în termenii lui Maiorescu, această piesă
„ne menţine în iluzia realităţii, în care ne transportă”.