,,O scrisoare pierdută’’

-caracterizare Ștefan Tipătescu-

Comedia este o specie a genului dramatic, cu o acțiune simplă și veselă, realizată prin situații care
stârnesc râsul și având un final fericit. Comedia se realizează în jurul unei categorii estetice, și anume comicul.
Acesta se opune tragicului și reprezintă o atitudine în fața existenței. Sursele comicului sunt multiple, dar cel
mai adesea se regăsește disproporția dintre fond și formă, dintr-un efort maxim și un rezultat minim, dintre
esență și aparență. Într-o comedie, intriga este foarte simpla, banală, ceea ce determină ca și acțiunea care
urmează să se mențină în limitele aceleiași simplități. Există, însă, și răsturnări de situație care amplifică
efectele comice.

Personajele întruchipează, de cele mai multe ori, defecte umane, deoarece rolul comediei este de a
demasca toate imperfecțiunile umane și de a le sancționa prin râs.

Comedia a fost cultivată în literatura română în perioada pașoptistă, reprezentantul de marcă fiind
Vasile Alecsandri, pentru ca în Epoca Marilor Clasici Caragiale să revină asupra speciei, transformând-o într-o
adevărată artă, prin texte precum: ,,D’ale carnavalului’’, ,,O noapte furtunoasă’’, ,,Conu Leonida în față cu
reacțiunea’’ și ,,O scrisoare pierdută’’. Aceasta din urmă surprinde viciile societății românești de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, având premiera pe 13 noiembrie 1884, fiind publicată în revista ,,Convorbiri literare’’ un an
mai târziu.

Prin tematică, ,,O scrisoare pierdută’’ se încadrează în categoria comediilor de moravuri, dezvăluind
viața publică și de familie a unor politicieni care sunt ghidați doar de ambiție și interese personale, cu instincte
de parvenire, care îi determină să recurgă la șantaj și ipocrizie. Astfel, temele tratate în manieră satirică sunt
corupția, adulterul, demagogia sau ipocrizia. Unele scene sunt relevante pentru tema și viziunea despre lume a
autorului asupra vieții sociale și politice.

Ștefan Tipătescu este personajul principal al operei, static, plat, caricaturizat, realizat într-o manieră
realistă. Prefect al unui județ de munte, acesta reprezintă tipul junelui-prim din teatrul clasic, dar se identifică
foarte bine și cu parvenitul din realism. Tipătescu are o relație în secret cu Zoe, soția lui Zaharia Trahanache,
cea mai distinsă dintre femeile teatrului lui Caragiale, reprezentând tipul cochetei și al femeii voluntare.

Din punct de vedere social, importanța personajului Ștefan Tipătescu este dată de I.L.Caragiale prin
așezarea lui pe primul loc în tabela de personaje, cu sublinierea ,,prefectul județului’’. Statutul său rămâne
neschimbat până la finalul operei, dar separat de funcția de prefect acesta este prieten cu Zaharia Trahanache,
iar pe plan politic, membru al partidului Puterii. Amantul șotiei lui Zaharia, necăsătorit, el este încadrat în
tipologia primului amorez, datorită relației sale secrete de iubire cu Zoe.

Statutul său moral este afectat de încercarea prin care trece, aceea de a nu-și putea face povestea de
iubire publică, fiind nevoit să o țină ascunsă. Cu un caracter impulsiv, făcând abuz de funcția pe care o deține
într-o societate haotică în manifestări și degradată, el iși permite o judecată critică: “Ce lume!”. Extrem de
orgolios, Tipătescu cedează foarte greu la insistențele lui Zoe pentru a-l susține pe Cațavencu, propunându-i la
un moment dat să fugă împreună. De asemenea, este evident abuzul de putere pe care-l face față de
Cațavencu în momentul în care îl arestează fără mandat, dar și față de polițistul Pristanda care devine sluga sa:
„mie îmi place să mă servească funcționarul cu tragere de mână”.

Din punct de vedere psihologic, Tipătescu poartă un conflict exterior, care îi provoacă stări de neliniște
și deznădejde, din pricina pierderii scrisorii de amor, ceea ce creează o tensiune care nu se rezolvă pe parcurs,
ci acumulează treptat alte conflicte, asemeni unui bulgăre de zăpadă. Scrisoarea devine pretextul conflictului
pentru care gravitează întreaga acțiune și un motiv de îngrijorare pentru prefect și iubita sa.

Trăsătura dominantă de caracter a lui Tipătescu este impulsivitatea. O scenă reprezentativă prin care
se evidențiază aceasta reiese din actul II, când în dialogul pe care-l poartă cu Cațavencu, după ce este scos din
arest, Tipătescu are o izbucnire violentă: ,,Mizerabile! Canalie nerușinată! Nu știu ce mă ține să nu-ți zdrobesc
capul. Mișelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un
câine!’’, deoarece Nae nu acceptă mituirea sa cu diferite funcții importante sau terenuri și își susține alegerea
ca deputat în orașul plin de gogomani, ,,unde sunt cel d-ntâi (...) între fruntașii politici...’’ . Scena este ridicolă și
prin precizările pe care le face scriitorul: ,,Cațavencu face un pas înapoi. Tipătescu se repede, ia un baston de
lângă perete și se întoarce turbat către Cațavencu. Apoi se repede năvală la el. Cațavencu ocolește masa și
canapeaua, răstoarnă mobilele și se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o afară.’’

O altă scenă care este reprezentativă pentru impulsivitatea prefectului este cea din actul I când acesta
se află pus în fața faptului împlinit de către Trahanache care îi dă să citească ,,răvășelul din buzunar’’ primit de
la Cațavencu și despre care se aduce la cunoștință publicarea sa în ,,Răcnetul Carpaților’’: ,,document de cea
mai mare importanță pentru d-voastră...’’. După ce îi este citit bilețelul, Tipătescu devine agitat și afirmă niște
lucruri spuse în impulsul momentului: ,,Îl împușc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort,
cu scrisoarea. (Se repede în fund) Ghiță! să vie polițaiul!’’.

Pentru Tipătescu, specific îi este comicul de caracter, deoarece poartă o mască care până la finalul
piesei va cădea. El joacă rolul omului stăpân pe sine, care știe tot ce se întâmplă în spatele său (dialogul cu
Ghiță, actul I) și este un foarte bun prieten cu Trahanache. În realitate, își pierde stăpânirea de sine dacă este
încolțit, arestarea ilegală a lui Cațavencu, se lasă dominat de Zoe și este ipocrit, fiindcă este amantul acesteia,
profitând de încrederea soțului ei.

De asemenea, Tipătescu este caracterizat atât prin mijloace directe (autocaracterizare, viziunea
naratorului, părerea celorlalte personaje) cât și indirecte (gesturi, limbaj, atitudinea față de celelalte personaje,
comportament).

Prin mijloace directe, acesta este descris de către Trahanache care în același timp îl laudă ,dar scoate în
evidență și defectele sale: ,, E iute! N-are cumpăt. Alminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect”. Caracterizat direct este și de către narator la începutul piesei prin didascalii: ,,puțin agitat,
se plimbă cu <<Răcnetul Carpaților>> în mână; e în haine de odaie”,tot prin didascalii se exprimă starea de
neliniște a prefectului care se lasă cuprins de emoțiile momentului, fiind o persoană vulcanică pe tot parcursul
comediei: ,,turbat rău’’, ,,în prada agitației’’, ,,nervos’’ și ,,desperat’’. El se consideră o persoană deontologică și
directă, care face totul conform conduitei personale și profesionale: ,,eu sunt un om căruia îi place să joace pe
față’’.

Prin mijloace indirecte este caracterizat prin relația cu restul personajelor, prin comportament și
vocabularul său. În raport cu Nae este o persoană agresivă verbal, cât și fizic, care-și face de rușine funcția de
conducere în care se află, crezând că legea se face cu pumnul: ,,se repede, ia un baston de lângă perete și se
întoarce turbat către Cațavencu”. Acesta face abuz de postul de prefect, deoarece îi oferă lui Cațavencu
numeroase locuri de muncă bine cotate în societate și o moșie, în schimbul scrisorii de amor: ,,dacă în locul de
primar, vacant acum, și în locul de epitrop-efor la Sfântu’ Nicolae s-ar numi tot nenea Cațavencu? Și dacă și
moșia ,,Zăvoiul” din marginea orașului...”.

Prin relația lui Ștefan Tipătescu cu Zoe, dramaturgul satirizează imoralitatea în viața de familie, dar si
aspecte ale vieții politice. Tipătescu cedează foarte greu la insistențele lui Zoe pentru a-l susține pe Cațavencu,
propunându-i la un moment dat sa fugă împreună. Replica ei :“Ești nebun, Fănică!”, demonstrează hotărârea
de a-și apăra onoarea in fața lumii și de a-și păstra statutul social de soție a lui Trahanache. Tipătescu, in
schimb, se dovedește sentimental, dezvăluindu-și slăbiciunea pentru Zoe, chiar dacă trăiește cu convingerea că-
și sacrifică o carieră strălucită în capitală de dragul ei și al județului pe care il conduce. Cele două personaje
reacționează diferit la șantajul lui Cațavencu.

În concluzie, opera dramatica „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, prin care I. L.
Caragiale realizează o radiografie a societății românești; finalul comediei nu aduce nici o schimbare în relația
celor două personaje, conflictul iscat de pierderea scrisorii de amor dovedindu-se iluzorie.