Caracterizarea personajului dintr-un tipar dramatic

Personajul este elementul esențial al construcției dramatice prin

intervențiile, prin dialogurile și prin monologurile interpretate de actori, pe
baza cărora se conturează conflictul care declanșează subiectul dramatic.
Caracterizarea acestuia se realizează gradat de-a lungul actelor și al
scenelor, atât în mod direct prin indicațiile scenice sau din perspectiva altor
personaje, cât și în mod indirect, prin limbaj, prin gesturi, prin mimică, prin
mișcarea scenică sau relația cu ceilalți actanți.
X este unul dintre personajele, care participă la acțiunea textului fragmentar
,,Y’’, el fiind... și este surprins în momentul în care (care este momentul/la ce
acțiune participă?)
Trăsătura dominantă a lui X o constituie... și reiese din...(secvența de unde
reiese).
Conflictul dramatic în care este implicat este exterior/interior, superficial și
se declanșează în momentul în care…(ce conflict există și între cine și cine),
fiind și cauza opoziției, a confruntării de gânduri și de idei.
Dialogul este tiparul principal, devenind o modalitate de caracterizare
indirectă a personajului. X este, în egală măsură,
ironic/indiferent/superficial/puțin dispus la conflict… .
Indicațiile scenice reprezintă o modalitate aparte de relevare a trăsăturilor
elocvente pentru modul în care dramaturgul a intenționat să creeze
personajul care prinde viață prin interpretarea actorului în fața publicului.
Acestuia îi este surprinsă vestimentația...(ex.) gestica…(ex.) sau mișcarea
acestuia...(ex.) SAU elemente paraverbale (râs/plâns).
Felul în care relaționează cu (alt personaj) este definitoriu pentru portretul
moral al personajului dramatic, deoarece intră într-un conflict (de care)
(exemplu de unde reiese).
În concluzie, X este un personaj ale cărui trăsături fizice și morale sunt bine
evidențiate în fragment, portretul său fiind emblematic pentru categoria
umană reprezentată de tipul omului ...
O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre
personajele alese din textul dramatic studiat;

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor

în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri
din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează
într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu
fix de trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa
de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la
începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin
pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi
foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu,
dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru
Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al
puterii locale- ,,prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant al puterii
centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului
amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul
cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia
acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu
neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să
vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un
om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate
de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca
fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre ,,stâlpii
’’puterii locale şi amanta lui Tipătescu. Reprezintă tipul cochetei
adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât
asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de
dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii. Rolul important al
acesteia este subliniat de Farfuridi, în replica:,,Adică partidul nostru:
madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri…”. Când
Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l
elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia
sa: ,,Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate
sau de ridicol, scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este
între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume calităţi
intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care
îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de
fapt, controlul asupra relaţiei.

– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a

modului în care evoluează relaţia dintre cele două personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din
actul II, când Zoe, speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l
convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la
lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă
blamării la energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului
sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până la
sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu-
sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai
lucidă viziune asupra ,,blestematei de politică”, ea ajunge uşor la
concluzia- ,,Ei!ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun
deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai sensibile
ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl
determină să accepte compromisul:,, Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?
Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din
actul IV, în care Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache,
sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de
a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se
dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: ,,E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a
iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă
ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără reţineri
periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt
bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu,
pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o
linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care
conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: ,,Iaca pentru cine
sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El
recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile
de ,,politică”.

– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de

limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative pentru analiza
relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict,
intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul
personajelor etc.);
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă
pe parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre
cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în care cuplul Ştefan
Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea
articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a
deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în
literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu
semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi
invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va
continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-
ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea
poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda,
sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor
fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora.
Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai
prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea
realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură,
aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală
a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi
fi păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare
aparenţele. Cei doi nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între
Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare
meditaţie de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două
facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de
grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale
Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de
tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în
ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc
tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor
lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor
celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de
situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia
conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă
proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi
confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit
pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin
intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al
observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun
băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache)
; „moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica coana Joițica: trai neneaco,
cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea,
caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat
ca ,,simţitoare”, sau ,,damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui
Caţavencu: ,,Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele
eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe –
viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere.
Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin
intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu
dovedeşte conștiința inechității si falsității sistemului electoral,
amendându-l, fără putință de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic,
Cetăţeanului turmentat îi răspunde: „la alegători ca d-ta, cuminte, cu
judecată limpede, cu simț politic nu se poate mai bun reprezentant decât
d. Cațavencu (apasând) onorabilul d. Cațavencu!” Zoe, în schimb, este
mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării
echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii
ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a
întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un
susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la Centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia,
are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte
cerebral: ,,Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al
moravurilor în înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache
îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un
prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral,
imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul
politic. Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolvă prin
reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine – rău, adevăr –
minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori
autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul
absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în Caragiale un
precursor.
,,O scrisoare pierdută’’, I.L.Caragiale

Comedie realistă, de moravuri

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general
din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de
dramaturg este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi
le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie
literară care aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în
funcţie de tipul curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând
însă suferi anumite nuanţări. Viziunea comică este specifică
comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor
anumite medii sociale și având puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului
Național din București, în 1884, comedia este a treia piesă dintre
cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a genului
dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte
ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din lupta
electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește
râsul prin surpinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a
unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă
principiile societății ,,Junimea’’ și estetica realismului care se
regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut,
veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea
listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a unor
politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de
familie a unor politicieni din societatea românească de la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din
debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în
odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-
administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi
presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al
părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit
în schimbul serviciilor personale acordate. Numărarea steagurilor
este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- ,,dacă nu
curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist
în afara orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea,
scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui
document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina
balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că
rezultatul alegerilor depinde de luptele de culise între oponenţi şi
mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea
voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este
decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui
Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri:
adulterul. Ignorat din naivitate sau din ,,diplomaţia” vârstei,
tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă
convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului partid,
candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului
interes, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt
elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot
acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului
principal într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat
voinţei unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care
scoate în evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și
esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează, de
fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o
scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea
ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin
repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică
impune anumite limite privind amploarea în timp și în spațiu a
acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ de
munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru
puterea politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat
la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția
acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată
de Nae Cațavencu, ambițiosul avocat și proprietarul
ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul
comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele,
dintre aparență și esență.
 Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și
de Brânzovenescu, cei doi se temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I, scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de
începerea comediei, astfel că expozițiunea (existența triunghiului
conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri politice)
și intriga se reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială
prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, care
citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul Carpaților’’ și numără
steagurile. Venirea lui Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de
amor de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic
principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea
voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se declanșează conflictul
secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de trădarea
prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi
ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția
locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și uzează de
mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe
Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în
schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic,
Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la
Centru solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-
lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile
candidaților, Farfuridi și Cațavencu, la întrunirea electorală. Între
timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care
intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în
ședință numele candidatului susținut de comitet, Agamiță
Dandanache (punctul culminant). În încăierare, Cațavencu își
pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de
Cetățeanul turmentat, pe care o va duce destinatarei în actul
următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că
scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei.
Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin prostie
si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este
cauzată de o poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare
compromițătoare și se folosise de santaj. În deznodămant,
Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la
Centru și cu sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de
Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic.
Astfel, dramaturgul creează cinci tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le
poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu
ușurință atât de Zoe, cât și de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al
strașnicului nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric,
războinicul cuceritor al Troiei, iar ,,Dandanache’’ înseamnă
încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera
limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și
ticul verbal ,,Ai puțintică răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce
declanșează intriga, din numărarea steagurilor, din confuziile pe
care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patimă, le
ironizează și încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele
societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul
încornoratului-Zaharia Trahanache; tipul servilului umil-Ghiță
Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae
Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-
Agamemnon Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă
râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în
mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor lui Caragiale
este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după
principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau
dobândirea unor funcții politice/a unui stat social/ a unor
avantaje.