Relația a două personaje într-o comedie studiată

Trahanache –Zoe
O scrisoare pierdută (I.L. Caragiale)

1. Integrarea autorului în context şi a textului în operă

Ion Luca Caragiale
- unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române,
- autor al volumului Momente şi schiţe, precum şi a numeroase nuvele, fie că
sunt fantastice (La hanul lui Manjoală), psihologice (Kir Ianulea, O făclie de Paşte) sau
realiste (Două loturi),
- rămâne formatorul opiniei dramatice.
Comediile sale (O scrisoare pierdută, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D’ale
carnavalului, O noapte furtunoasă), înlătură prejudecata conform căreia comedia era un
gen literar facil, destinat divertismentului naiv.
O scrisoare pierdută - capodopera dramaturgului, reunind toate trăsăturile
esenţiale ale acestei specii literare:
a. prezentarea unor personaje schematizate, inferioare din punct de vedere moral,
intelectual, social
b. rolul de amuzament prin diferite forme ale comicului
c. finalul fericit
d. structura specifică: text delimitat în acte şi scene
e. modul principal de expunere: dialogul, completat de monolog şi aparté
f. prezenţa didascaliilor: rolul: fixează elementele decorului, dau inf despre
mimica, gesturile şi locul personajelor în scenă.
2. Tema operei
Fiind o comedie de moravuri, opera are ca temă prezentarea vieţii politice a
capitalei unui judeţ de munte, în preajma alegerilor.
De asemenea, ea poate fi considerată şi
- o comedie de caractere prin multitudinea tipurilor umane ilustrate,
- o comedie politică prin surprinderea reacţiilor personajelor aflate în situaţii-
limită,
- o comedie sentimentală din perspectiva cuplului Zoe-Tipătescu.
3. Titlul sugerează pe de o parte intriga textului: pierderea unei scrisori
compromitatoare pentru înalta societate dintr-un oraş de munte;
- pe de altă parte, prin articolul nehotărât din titlu, se exprimă faptul că şantajul
politic prin instrumente precum documentele intime este un morav des întâlnit în epocă,
scrisoarea pierdută de Zoe fiind doar una dintre multele de acest tip rătăcite atunci.
4. Timpul şi spaţiul
- acţiunea piesei este delimitată de indici spaţio-temporali cu valoare de
generalitate: „Capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, semn că moravurile
ilustrate sunt valabile oriunde şi oricând, ca în comedia clasică.
5. Structura
Textul este structurat în 4 acte, delimitate în scene:
a. primele două acte au ca fundal salonul lui Tipatescu,
b. actul al III-lea este plasat în decorul primăriei,
 c. actul al IV-lea în grădina lui Trahanache.
II.Prezentarea personajelor
1. social, psihologic
- unul dintre cuplurile cu cel mai mare impact în comedia O scrisoare pierdută
este cel reprezentat de Zoe şi Zaharia Trahanache
- ei reprezintă ipostaza familiei ce cultivă valori imorale precum adulterul,
minciuna, falsitatea, ipocrizia, tradarea.
- stâlp al puterii locale, venerabilul preşedinte al tuturor „comitetelor şi
comiţiilor”, Zaharia Trahanache, are în prefectul Ştefan Tipătescu nu numai un
„prietin”, asa cum declară la sfârşitul piesei, ci în primul rând un amant al
soţiei, un partener care să îl înlocuiască în timp ce participă la şedinţele
politice prelungite.
- Astfel, vorbind despre evoluţia cuplului Zaharia-Zoe, vorbim de fapt depre
triunghiul conjugal Tipătescu-Trahanache-Joiţica.
- cuplul în discuţie are o poziţie socială privilegiată, dublată de un statut
politic pe măsură.
- diferenţa de vârstă dintre Zoe şi Zaharia nu este singulară în comediile lui
Caragiale: o situaţie similară întâlnim şi în O noapte furtunoasă, între Veta şi
jupân Dumitrache.
- Trahanache rămâne un personaj echivoc, interpretările criticilor oscilând între
a-l numi încornoratul naiv şi uşor manevrabil şi soţul care de fapt tolerează
adulterul.
- ilustrativă în acest sens este Scena a IV-a din Actul I, în care Trahanache îi
aduce lui Tipătescu la cunoştinţă şantajul lui Caţavencu: el relatează neutru
toată întrevederea cu adversarul politic, făcându-l pe Tipătescu să creadă că
bănuieşte relaţia sa cu Zoe, iar după ce savurează momentul de panică al
prefectului, îi oferă şi alibiul moral al plastografiei.
- astfel, în textul comediei există argumente care să susţină faptul că
Trahanache nu cunoaşte natura relaţiei Zoe-Tipătescu, dar şi scene care
dovedesc contrariul, personajul fiind una dintre enigmele piesei.
2. Conflictul - constă în confruntarea dintre două sau mai multe personaje care au
interese sau mentalităţi diferite asupra unei realităţi.
- piesa aşază în prim-plan doua conflicte.
a. primul, principal, opune cele două partide politice care îşi dispută postul de
deputat (partidul aflat la la putere, alcătuit din Tipatescu, Trahanache, îl propune pentru
acest post pe Farfuridi, iar partidul din opozitie pe Caţavencu, susţinut de Ionescu,
Popescu.)
b. un conflict secundar se produce în sânul partidului aflat la putere şi este
generat de trădarea lui Zoe care-și înșală soțul cu cel mai bun prieten al acestuia.
- meritul lui Caragiale în construcţia conflictului şi a subiectului dramatic constă
în faptul că a eliminat finalul previzibil şi schematic, rezolvând conflictul în mod
neaşteptat, printr-o soluţie de compromis (sosirea lui Agamiţă Dandanache).
III. Caracterizarea personajelor
Personajele au rol esenţial, pentru că prin ele sunt evocate tipuri şi moravuri
contemporane.
 - ele au trăsături standardizate, fiind reduse la scheme morale, abstracte, cu
funcţie comică.
- prin faptul că nu evoluează, la nivel psihologic, că sunt dominate de o trăsătură
de caracter, că nu-şi modifică statutul, ele ar putea fi considerate personaje plate.
- personajele comediei ilustrează aşadar, tipuri umane,
a. Zoe–adulterina cochetă,
b. Trahanache-încornoratul ticăit,
- meritul lui Caragiale este că personajele sale au complexitate psihologică, se
individualizează prin atitudine, nume, limbaj. Astfel, Zoe este femeia cochetă, dar şi
voluntară, Trahanache reprezintă ticăitul înşelat, însă toate faptele sale dezvăluie resursele
abilităţii lui, spiritul său diplomatic, subordonat unui singur scop: menţinerea unui anumit
statut social şi politic.
- aceste personaje sunt prezentate
a. cu ajutorul mijloacelor tradiţionale de caracterizare (directă şi indirectă),
b. prin folosirea resurselor comicului, categorie estetică ce rezulta din contrastul
dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce cred personajele despre sine şi ceea ce sunt în
realitate.
1. Caracterizarea directă
- este realizată de către autor, în lista cu „persoane” de la începutul piesei, ceea ce
evidențiază comicul de intenţie în prezentarea celor doi: prin enumerarea tuturor
funcţiilor lui Trahanache, dar şi prin desemnarea Zoei prin sintagma „soţia celui de sus”,
se sancţionează abuzul de putere, de poziţie socială al familiei care, împreună cu
prefectul Tipătescu, face din capitala judeţului de munte propriul fief.
- Trahanache este carcaterizat în mod direct și de către celelalte personaje; astfel ,
Farfuridi și Brânzovenescu îl apreciază: E tare, tare de tot...solid bărbat”.
- Despre Zoe se spune că ”e damă bună”, așa cum conchide Cațavnecu în finalul
piesei, după împăcarea ce restabilește liniștea în oraș
2. Indirectă
- fiind un text dramatic, trăsăturile personajelor se evidenţiază mai ales prin
analiza unor scene relevante, aşadar prin modalităţi indirecte.
- echilibrul cuplului nu este periclitat de adulter, ci de pericolul de a fi publicată
scrisoarea compromiţătoare de către Caţavencu.
- interesant este că personajele nu îşi pun deloc problema destrămării cuplului, ci
doar pe cea pierderii capitalului de influenţă, de putere politică, ceea ce evidenţiază
vanitatea şi setea de putere a celor două personaje.
- ameninţarea lui Caţavencu stârneşte în ambii nevoia de a împiedica publicarea
biletului intim:
- voluntară, Zoe apelează la serviciile lui Pristanda pentru a-i intermedia o
întâlnire cu Caţavencu şi negociază în numele lui Trahanache şi al partidului acestuia,
- prezidentul, abil politician, caută o armă de contraşantaj, convins fiind că nu
există politician necorupt.
- deşi căile de a salva reputaţia familiei şi a partidului sunt diferite, scopul este
comun: salvarea imaginii publice şi a privilegiilor implicate de poziţia politică.
- actul al patrulea îi înfăţişează pe cei doi membri ai familiei în situaţii psihice
diferite.
 - impulsivă şi nerăbdătoare, Zoe aşteaptă ca pe ghimpi o veste de la Caţavencu
şi resimte acut pericolul continuării şantajului pe măsură ce Agamemnon Dandanache
insistă în a-i considera pe ea şi pe Tipătescu soţi şi le povesteşte situaţia similară prin care
a ajuns deputat, cu deosebirea că îşi păstrase arma de şantaj politic şi pentru următoarele
alegeri.
- Ea trece repede de la starea de agitaţie la cea de jubilaţie în momentul în care
cetăţeanul turmentat o repune în posesia scrisorii, redevenind stăpână pe situaţie.
- la polul opus, Trahanache este imperturbabil în pregătirea serbării noului ales,
dar disimulează cu viclenie posesia armei de contraşantaj.
3. Comicul este și el o modalitate indirectă de prezentare a personajelor
- # Comicul de moravuri reiese din satirizarea unor defecte ale societăţii :
adulterul, minciuna, demagogia, coruptia, santajul, tradarea in prietenie.
# Comicul de situaţie apare prin crearea unor circumstanţe ridicole care
evidenţiază decăderea morală sau intelectuală a personajelor:
a. triunghiul conjugal,
b. echivocul (Trahanache).
# Comicul de nume
- Trahanache, derivat de la substantivul trahana (cocă moale), sugerează
caracterul uşor manipulabil al „prezidentului”.
Comicul de limbaj este un prilej pentru autor de a satiriza incultura personajelor
sale, care
a. deformează neologismele
b. construiesc enunţuri lipsite de sens („într-o soţietate fără prinţipuri, care va să
zică că nu le are”), pline de clişee, truisme („un popor care nu merge înainte
stă pe loc”),
- Trahanache foloseşte frecvent termeni populari, regionalisme pe care le îmbină cu
forme ale limbajului vremii, franţuzisme, de pildă: ( „pardon”, „onorabilul”).
- utilizează, de asemenea, forme care îl caracterizează pe el şi categoria din care
face parte, cum ar fi diminutivul modestiei, „puțintică”,
- de altfel, majoritatea personajelor comediei au ticuri verbale, ceea ce sugerează
limitarea acestora. Formula lui Trahanache „Aveţi puţintică răbdare” fixează omul
cu moderaţia vârstei, cu liniştea şi înţelepciunea lui sumară
IV. Concluzie
- Prin urmare, O scrisoare pierdută reprezintă o operă complexă, o frântură din
complexitatea vieţii sociale şi politice a societăţii urbane româneşti din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, care-şi păstrează actualitatea tocmai prin
evocarea unor tipuri şi moravuri mereu contemporane.