Eseu – O scrisoarepierdută

Emanuel Gheorghiță, XI E

R1: încadrare cu 2 argumente 2+2+1

!!! Ar fi preferabil să spui mai multe despre perioada Junimii. Să amintești de
încadrarea în gen dramatic, specia comedie. (pasajul cu tipurile de comic l-aș aduce aici…) În
privința curentelor literare ai acordat prea mare spațiu clasicismului în detrimentul
realismului. Ar trebui să fie mai echilibrat!

Scrisă de cunoscutul dramaturg Ion Luca Caragiale în 1884, piesa de teatru O

scrisoare pierdută abordează o temă des întâlnită în secolul al XIX-lea, perioadă influențată
de marile publicații ale vremii, Junimea și Convorbiri literare, temă care este relevantă chiar
și în zilele noastre: degradarea vieții politice, personajele fiind angrenate într-o acțiune
complexă, puternic dezvoltată, fiind ilustrată ipostaza condamnabilă a vieții politice și
numirii în anumite funcții. Este vorba despre o operă dramatică, o piesă de teatru ce reflectă
realitatea vremii, contextul istoric în care a fost scrisă, anume cel al perioadei de instabilitate
guvernamentală și politică a României, marcată de perioada incipientă a fondării Regatului
României la 1881. Astfel, opera prezintă jocurile politice și strategiile unor personaje precum
Trahanache și Farfuridi, dar și utilizarea metodelor imorale precum șantajul pentru a asigura
accederea într-o funcție înaltă, acesta fiind nucleul operei lui Caragiale.

Curentul în care se încadrează textul literar poate fi relativ ușor definit, având în
vedere că operele lui Caragiale combină în cele mai multe cazuri realismul și clasicismul.
Elementele clasiciste prezente sunt personajele încadrabile în anumite tipologii umane,
interesul pentru ceea ce este permanent în natura umană și intenția moralizatoare. De
exemplu, Cațavencu poate fi încadrat în tipologia demagogului, acesta făcând apel la
sentimente și făcând promisiuni false (concluzie ce poate fi trasă din faptul că personajul era
un simplu director de ziar, neavând niciun fel de experiență relevantă pentru a ocupa într-un
mod favorabil poporului o funcție precum cea de parlamentar, pe care candida). Discursul
acestuia este unul care este predominat de patos, „domnilor!... Onorabili cetățeni!...
Fraților!... (plânsul îl îneacă), mă gândesc la țărișoara mea...”. Prin exteriorizarea propriu-
zisă a sentimentelor (plâns), prin exclamațiile care îl apropie pe orator de fiecare persoană din
public (fraților!), dar și prin apelul exagerat la patriotism, Cațavencu reușește să transmită și
să stârnească emoții vorbitorilor săi, întrucât rațiunea lipsește în mare parte din orație.
Interesul pentru ceea ce este permanent în natura umană se referă exact la corupție și dorința
de a avea putere: toată acțiunea gravitează în jurul șantajării prefectului de către Cațavencu,
care își dorea să ajungă cu orice preț parlamentar. Astfel, acțiunile lipsite de moralitate ale
personajelor sunt oferite lectorilor ca niște morale atât despre informațiile transmise de
oratori în discursurile lor și promisiuni, cât și a faptului că viața politică este în continuă
degradare. Elementele prezentate sunt, de fapt, parte din natura ființei umane: aceasta este
partea care corupe și distruge, îndepărtează ființa de orice fel de aspirație pentru un bine
diferit de cel personal. De asemenea, pot fi notate și câteva trăsături realiste ale operei, în
mod special parodierea moravilor prezentate și prezența universului casnic, având în vedere
că toată acțiunea operei are loc în interior, iar de cele mai multe ori în casa lui Tipătescu.
Mai mult, în opera lui Caragiale sunt prezente diverse tipuri ale comicului,
compunând împreună modalitatea de satirizare a moralei. Întâi, comicul de nume este ușor de
identificat în numele atribuite personajelor. Trahanache este derivat de la trahana, un aluat
nedospit, Cațavencu provine din cață, adică mahalagioaică, sau cațaveică, o haină cu două
fețe. Pristanda provine de la numele unui joc moldovenesc ce presupune bătaia pasului pe loc,
iar jucătorii dansează după cum le este ordonat de ceilalți (se face aluzie la faptul că
Pristanda face doar ce îi este ordonat de prefect), iar Farfuridi și Brânzovenescu au nume ce
derivă din lexeme legate de mâncare. De asemenea, comicul de intenție este bine-definit în
operă, în mod special în ironia din actul 4, scena 4: unde ești, Cațavencule (...) să-ți cer
iertare că ți-am preferit pe onestul d. Agămiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorull,
pe puicusorul Dandanache.... Umorul, prezent în scena în care sunt numărate steagurile iar
Pristanda nu știe să adune corect, sarcasmul din momentul în care Cațavencu semnează
buletinul de vot, dar și grotescul, având în vedere că Dandanache este construit din exagerări
(acesta greșește continuu funcțiile oamenilor pe care îi întâlnește și, în mod ironic, consideră
că Zoe e soția lui Tipătescu). Totuși, comicul de limbaj este cel mai pregnant în text, fiind
prezent pe tot parcursul acestuia. Greșelile de limbaj sunt cele care îl compun, spre exemplu:
non-sensul, greșelile gramaticale, pleonasmele și pronunția greșită a neologismelor (dumneei,
prezidentul, soțietate, machiaverlicuri). Totodată, în discursul lui Cațavencu, elementele
întâlnite în fragmentul patosului, mai exact cele aparținând patriotismului, reprezintă simple
clișee verbale ale unui sentiment patriotic mai mult de paradă. Aceste clișee atrag și mențin
atenția populației generale, fiind ușor de înțeles, generând sentimente puternice (în special
cele față de patrie și cunoscuta datorie față de țară), creând impresia unui om onest, care își
dedică viața nu politicii și banilor sau funcțiilor, ci dezvoltării țării și implicit a cetățenilor și
societății, chiar dacă de cele mai multe ori nu este așa, fiind un simplu procedeu de
persuasiune care influențează rapid ascultătorii. Discursul are diferite schimbări de ton, iar
oratorul deviază de la logica argumentării care este stabilită de anumite norme. Cel mai clar
exemplu este schimbarea subiectului din discurs brusc, neanticipat: Cațavencu trece de la
obiectivele mandatului la insuflarea de sentimente, apoi la descrierea grupării din care face
parte și apoi iarăși la obiective, fiind un discurs deloc omogen. Se remarcă și lipsa
conectorilor clasici utilizați în argumentare: nu există sau sunt utilizate foarte rar lexeme
precum pentru că, în primul rând, de exemplu și așa mai departe, multe dintre ipotezele aduse
de Cațavencu fiind neargumentate: Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia
bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce
fac dânşii în al lor... Notabil este și comicul de situație, realizat prin cuplul comic (Farfuridi
și Brânzovenescu), care sunt mereu împreună și se contrazic (spre exemplu scena în care este
trimisă telegrama anonimă către București), dar și prin disprovou, persoanele fiind încurcate
între ele de către Dandanache. În cele din urmă, relevant este și comicul de caracter, fiind
prezente mai multe tipologii de personaje în cadrul operei: tipul cetățeanului (cetățeanul
turmentat), tipul cochetei (Zoe), tipul politicului și al demagogului (Farfuridi).

R2: tema cu 2 secvențe 2p+0+0

 !!! De completat cu secvențe pe care să le comentezi în raport cu temele, preferabil o
secvență pentru viața politică și una pentru viața de familie.

Temele abordate în această piesă de teatru sunt diverse, dar printre cele mai
importante se numără degradarea vieții politice și dorința de parvenire. Desigur, după cum se
poate observa rapid în text, degradarea vieții politice este expusă în firul dramatic prin
acțiunile lui Cațavencu pentru șantajarea lui Tipătescu, începerea unui conflict în timpul
discursurilor ținute pentru a-l înlătura pe Cațavencu din concursul electoral, fiind prezente
diferite acuzații publice facute în disperarea dorinței de a câștiga funcții: (scoate o hârtie din
buzunar și o desface – o poliță) Asta tot pentru politică e? Girurile astea două cu care
onorabilul d. Cațavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soțietate, sunt tot pentru enteresul
țării?. Astfel, sunt analizate personajele lui Caragiale, politicieni angrenați în acțiuni de
șantaj și corupție, fiind prezentă chiar și lipsa moralității în viața privată, de familie.
Un prim episod relevant temei este cel

R3: 2 elemente de structură: titlul 3p

Notabil este faptul că titlul operei, O scrisoare pierdută, este unul relativ simplu,
anticipând încă dinainte să înceapă textul propriu-zis că acțiunea va gravita în totalitate în
jurul unei scrisori de dragoste pierdute, destabilizând situația existentă în incipit. Prin
articolul nehotărât o, totuși, scrisoarea este generalizată, astfel făcându-se aluzie atât la
scrisoarea de dragoste a lui Tipătescu, cât și la scrisorile lui Cațavencu, telegrama anonimă
trimisă la București de Farfuridi și Brânzovenescu pentru a-l critica pe prefect, sau poate cea
care anunță necesitatea susținerii candidaturii lui Dandanache. Astfel, nu este precizat la care
scrisoare face referire titlul, deci care este scrisoarea ce a influențat cel mai mult acțiunea,
desemnându-le de fapt pe toate cele prezente în text.
În ceea ce privește structura comediei, aceasta este structurată în patru acte, specific
speciei literare dramatice. Actul I surprinde dialogul inițial dintre Tipătescu și Pristanda, iar
ulterior prezintă contextul social și politic al personajelor și al timpului în care se desfășoară
acțiun. Aici este prezentat și evenimentul care constituie o așa-zisă intrigă a acțiunii, anume
apariția lui Zaharia cu vestea scrisorii de dragoste care a ajuns la Cațavencu. Actul al II-lea
surprinde teama lui Farfuridi și Brânzovenescu de o trădare din partea lui Tipătescu, dar și
percheziția forțată realizată de Pristanda la casa lui Cațavencu. În actul al III-lea sunt
prezentate discursurile electorale din cadrul Primărieiși înapoierea scrisorii de amor pierdute
lui Tipătescu de către un cetățean turmentat. În final, ultimul act, cel de-al IV-lea, ilustrează
rezolvarea conflictului inițial, prin înapoierea scrisorii către Zoe și alegerea lui Agamemnon
în funcție,deși era considerat un incult, piesa de teatru fiind finalizată cu festivitatea și masa
condusă de Cațavencu.
!!! tipurile de comic le-aș pune la R1 ca argument pentru susținerea încadrării în gen
dramatic, specia comedie

R3: 2 elemente de structură: personajul 3p?!!

 !!! Dacă îți alegi personajul ca element de structură, ar trebui să precizezi mijloacele
de caracterizare utilizate în construcția personajului.

Nae Cațavencu este cu siguranță unul dintre cele mai interesante și complexe
personaje ale piesei de teatru. Pe lângă viclenia și lipsa moravurilor, demonstrate de
șantajarea lui Tipătescu cu o scrisoare pentru a-și asigura o funcție, Cațavencu este un
personaj aproape în totalitate adaptabil: de la șantaj până la discursul acestuia. Cel mai
remarcabil aspect al adaptabilității este chiar acel discurs, care pare formulat perfect pentru
auditoriul pe care îl avea. Știind să facă apel la un fals patriotism și la un discurs bombastic,
acesta a captat rapid atenția celorlalți. Personajul este chiar și un bun orator, întrunind în
orația sa toate cele trei elemente identificate de Aristotel. Pathos-ul se referă la sentimentele
transmise prin discurs, iar, după cum se poate observa foarte ușor, începutul discursului este
unul care pune accent pe acest element: domnilor!... Onorabili cetățeni!... Fraților!... (plânsul
îl îneacă), mă gândesc la țărișoara mea... Prin exteriorizarea propriu-zisă a sentimentelor
(plânsul îl îneacă), prin exclamațiile care îl apropie pe orator de fiecare persoană din public
(fraților!), dar și prin apelul la patriotism, Cațavencu reușește să transmită și să stârnească
emoții vorbitorilor săi, angrenându-i în dinamica discursului ce are să se modifice: căci în
lipsa trăirilor și sentimentelor, orația ar fi lipsită de substanță, acestea facilitând transmiterea
ideilor, asimilarea lor de către auditoriu și empatizarea acestuia cu cel de la pupitru. În
continuare, tonul și dinamica se modifică, fiind de data aceasta predominant logos-ul: voi
progresul și nimic altul decât progresul: pe calea politică ... (îngrașă cuvintele). Apelul la
rațiune și la argument, în acest caz obiectivele propriu zise ale mandatului pe care și-l dorește
personajul, îngrășarea cuvintelor, acestea sunt elemente ale logos-ului, care aduc partea
rațională și punctuală a discursului lui Cațavencu. În final, deși acest element este cel mai
comun întâlnit în început, discursul capătă o altă direcție: cea a ethos-ului, care reprezintă
inteligența și elementul ce construiește încrederea publicului în vorbitor, ca un argument al
legitimității acestuia pentru a ține acel discurs: da, suntem ultra-progresiști, da, suntem liber-
schimbiști, am fundat aci (...) Aurora Economică Română, soțietate enciclopedică-
cooperativă. Aceste elemente demonstrează perfect talentul oratoric și adaptabilitatea lui
Cațavencu, având un discurs complet, chiar dacă este axat prea mult pe patos și pe un
naționalism de fațadă. Mai mult decât atât, numele lui Cațavencu anticipează două trăsături
importante. Acesta poate fi derivat din două cuvinte: cață (mahalagioaică) sau cațavea (haină
cu două fețe), personajul acesta fiind cel care cauzează toată acțiunea și conflictul, un om
care cu siguranță, mai ales fiind director de ziar, adoră certurile sau mai bine spus can-canul,
tipuri de întâmplări care atrag mulți cititori gazetelor. Ca proprietar al Răcnetului Carpaților,
Nae pare un om orgolios și chiar agresiv, inflexibil, dar când este prezentat ca fondator al
Societății Aurora Economică Română apare cea de a doua față a actantului, total diferită de
prima prezentată: cea de liber-schimbist, deci om flexibil, progresiv. Cațavencu este dominat
de sentimente și se încadrează perfect în tipologia demagogului, după cum discursul său
poate demonstra în scena 5, actul III. În acest sens, trebuie readus în vedere că elementele
întâlnite în discurs, mai exact cele aparținând patriotismului, reprezintă simple clișee. Acestea
atrag și mențin atenția. Astfel, tipologia demagogului este ușor observabilă. Acesta pare să
aibă o relație de conflict cu toate personajele din operă, cu excepția susținătorilor lui, desigur.
Toate persoanele care cunosc detalii despre șantaj sunt în conflict cu Nae.
 În final, piesa de teatru O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale abordează o
serie de teme diverse, precum degradarea vieții politice și dorința de parvenire, prezentând o
acțiune dezvoltată, personaje rotunde, complexe, și un conflict care angrenează actanții și
generează suspans. Utilizând diferite tipuri ale comicului (de limbaj, de caracter, etc.), opera
transmite mesajul legat de temele menționate anterior, Cațavencu fiind unul dintre cele mai
remarcabile personaje pentru modul complex în care este construit.