Text argumentativ

Emanuel Gheorghiță, XII E

Dragostea, un sentiment puternic, despre care se poate spune că este specific ființei
umane, nu reprezintă o simplă trăire omenească. Aceasta poate căpăta valențe dificil de
observat din prima, în funcție de fiecare situație. Totuși, deseori dragostea poate deveni o
formă prin care cunoaștem și prin care ne cunoaștem, una majoră, esențială. În opinia mea,
iubirea este o formă de cunoaștere și, implicit, autocunoaștere de o impotanță semnificativă
oamenilor.
În primul rând,

În al doilea rând, mereu dintr-o iubire, fie ea eșuată sau neîmpărtășită, se poate trage o
concluzie utilă, descoperindu-se câte ceva despre propriul caracter. Acest sentiment are
aproape mereu un rol atât formator, cât și de introspecție: bucuria și suferința ce vin odată cu
iubirea îl forțează, finalmente, pe om, să intre într-o profundă introspecție afectivă și valorică,
fie aceasta mai îndelungată sau mai scurtă. Ulterior introspecției oamenii de fapt nu se
schimbă decât rareori, așa cum se spune deseori despre persoanele care se implică în relații
amoroase, ci se descoperă pe ei înșiși și încep să arate la suprafață și ceea ce este în esență, în
interiorul lor, fie că este vorba de răutate și neîncredere în oameni sau empatie și curaj. Un
exemplu în acest sens este regăsit în romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu. În
acesta, Felix, protagonistul, se îndrăgostește de Otilia, care deși pare a-i împărtăși dragostea,
o va refuza în cele din urmă. Acest lucru este explicat ulterior de Otilia prin faptul că Felix nu
i-ar fi putut oferi ceea ce își dorea, o viață luxoasă, lejeră și calmă. Trebuie menționat faptul
că anterior refuzului, cei doi s-au comportat o perioadă asemenea unui cuplu, ulterior Otilia
realizând că nu ar putea fi cu Felix. Practic, prin dragostea pe care i-o purta protagonistului,
fata a reușit să acceseze la nivel de esență personalitatea și nevoile sale, dorințele pe care le
avea, motiv pentru care, ulterior, l-a refuzat pe Felix.