O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

Opera „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, reprezentata pe scena in 1884, este o comedie
realista de moravuri sociale si politice în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane
autorului,fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.

Putem încadra opera in realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin utillizarea tehnicii
detaliilor prin ironie și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia Trahanache- tipul încornoratului,
Zoe T.- tipul amorezei cochete etc.).

Aparţinând genului dramatic, „O scrisoare pierdută” prezintă particularităţile de construcţie specifice

unei piese de teatru. Pentru a preciza elementele reprezentării scenice, dramaturgul foloseşte
didascaliile. Ele ajuta la punerea in scena a operei, la indrumarea actorilor in legatura cu mimica, gestica,
vestimentatia cat si reprezinta un mod de caracterizare indirecta: “nervos, “plange”, “ cu disperare”.

Dialogul este principalul mod de expunere al operei dramatice, fiind elementul esenţial în
caracterizarea personajelor şi conturarea acţiunii. Dialogul dramatic îndeplineşte simultan funcţia
narativă, descriptivă şi de caracterizare, ilustrând principiul dublei enunţări. Astfel, se pot identifica doi
emiţători (dramaturgul şi actorul) şi doi receptori (actorul şi spectatorul). De exemplu, dialogul din
primul act, dintre Tipătescu şi Pristanda, are rolul de a contura portretele personajelor. Așadar, Ghiţă
este servil, corupt, umil, pe când Tipătescu este autoritar. În același timp, dialogul are o funcţie
descriptivă (fixează reperele spaţiale şi temporale ale acţiunii) şi o funcţie narativă (prin episodul
retrospectiv povestit de Pristanda).

Un alt mod de expunere folosit în comedia de față este monologul dramatic. Acesta se întâlnește în
operă sub forma monologului adresat (spre exemplu, discursul lui Farfuridi şi al lui Caţavencu), a
monologului narativ (spre exemplu Pristanda, care îi relatează lui Tipătescu cum a spionat întâlnirea
dăscălimii în casa lui Caţavencu), a solilocviului (spre exemplu, solilocviul lui Caţavencu), precum și a
aparteului (Pristanda face abstracţie de celelalte personaje din scenă, rostindu-şi monologul cu voce
înceată spre spectatori “Strasnic prefect ar fi asta!”)

Elementul definitoriu pentru specia comediei este însă prezența comicului, care poate fi de mai multe
tipuri: de situaţie, de caracter, de moravuri, de limbaj şi de nume.

Comicul de situaţie obţinut prin pierderea şi găsirea scrisorii de amor, prin postura ridicolă a lui
Caţavencu, de a ajunge, din stăpân pe situaţie, victima a unei escrocherii asemănătoare celei la care el
apelase. Totodată, comică este situaţia finală, când cele două forţe potrivnice se împacă şi farsă
electorală se termină cu un compromis pe care toată lumea îl accepta cu dezinvoltură.

Comicul de moravuri, realizat prin înfăţişarea relaţiei dintre Tipatescu şi Zoe, ori a felului în care se
pregătesc şi se desfăşoară alegerile sau se obţine victoria. Este, aşadar, vorba atât de moralitatea din
viaţa de familie, cât şi de cea politica, iar corupţia politicienilor îmbracă o diversitate de forme.
Prezentând societatea vremii, autorul recurge şi la comicul de caracter, care se referă la tipurile,
categoriile umane pe care le reprezintă personajele. Astfel, Caţavencu este tipul demagogului, al
politicianului corupt care îşi schimbă principiile politice în funcţie de situaţie sau interese personale.
Farfuridi face şi el parte din aceeaşi categorie de politicieni, dar el reprezintă tipul prostului fudul. „Mai
prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu” este Dandanache, reprezentând tipul prostului
ticălos. Tipătescu este tipul donjuanului sau al amorezului, care este conştient că Zoe îl ajută ca să obţină
avantaje politice. Zoe este tipul femeii imorale care cu toate armele feminine are mare inuenţă asupra
bărbaţilor. Zaharia Trahanache ilustrează tipul încornoratului, el fiind ridicol pentru că soţia îl înşeală cu
cel mai bun prieten al său. Ghiţă Pristanda, tipul omului slugarnic, protă de avantajele oferite de oricine,
iar Cetăţeanul turmentat reprezintă tipul omului simplu, al alegatorului nestiutor, care este ametit de
mascarda politica. Fiecare dintre tipurile de personaje prezentate au o trasatura dominanta in realism.

Adevărata măiestrie artistică a lui Caragiale constă în comicul de limbaj, care se referă la modul cum
vorbesc personajele, ele fiind ridicularizate, caricaturizate şi caracterizate prin modul cum vorbesc.
Comicul de limbaj are multiple surse, cum ar : pronunţia greşită a cuvintelor, ca de exemplu „famelie”,
„renumeraţie”, „bampir”, „docomentul”, „foncţie”; încălcarea regulilor gramaticale şi logice, ca de
exemplu: contradicţia în termeni „După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru
relizat!” sau nonsensul: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire”, „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc”,; ticuri verbale ale mai multor personaje,
devenite celebre, ca de exemplu: „aveţi puţintică răbdare”, „stimabile, onorabile”, „eu cu cine votez?”,
„curat murdar”.

Prin comicul de nume sunt caracterizate şi ridicularizate personajele şi astfel categoriile umane pe care
le reprezintă. în numele lui Zaharia Trahanche, Zaharia provine de la „zahăr”, sugerându-i-se senilitatea
şi că este lipicios, pentru că este exagerat de amabil cu toată lumea. Numele de Trahanache provine de
la „trahana” care înseamnă aluat moale ilustrând că personajul este uşor de inuenţat. Ştefan Tipătescu
are un prenume cu rezonanţă istorică.Tipătescu sugerează că este un politician „tipic”, adică viclean,
preocupat de interesele personale. Numele lui Farfuridi şi al lui Brânzovenescu au aluzie culinară,
aceasta sugerează vulgaritate celor doi. Ei sunt prieteni de nedespărţit, sunt dependenţi unul de altul,
ceea ce este redat prin aceste nume, brânza se mănâncă de pe farfurie. Sugestiv este numele lui Nae
Caţavencu. Nae este un nume de mahala, sugerând că este o persoană nesemnicativă, însă el se crede
important. Caţavencu provine de la cuvântul „caţaveică”, ceea ce înseamnă o vestă cu două feţe,
sugerându-se ipocrizia personajului. Zoe înseamnă zeiţă, ea este femeia care conduce toţi bărbaţii,
asemnea zeilor care conduceau oameni. Comic este numele personajului Agamemnon Dandanache.
Agamemnon era marele erou de la Troia, dar în comedie acest personaj este numit Agamiţă, suxul -iţă
sugerând că este nesemnicativ, deşi se crede important. Dandanache provine din cuvântul „dandana”
care înseamnă încurcătură. Acesta se referă la încurcătura pe care o provoacă personajul în timpul
alegerilor. Numele întreg sugerează contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Numele poliţaiului Pristanda
provine de la un dans moldovenesc în care se bate pasul pe loc, sugerând caracterul slugarnic, linguşitor
al personajului. Cetăţeanul turmentat nu este individualizat printr-un nume pentru că reprezintă
alegătorii nesemnicativi, iar cuvântul „turmentat” ilustrează ameţeala vieţii politice, încurcăturile care
apar în timpul alegerilor pentru că se schimbă des candidaţii.
Tema comediei este constituită de demascarea mediocrității umane, dar și a imoralității publice și
private constituite în cadrul conflictului a două partide politice aflate în conflict, într-un orășel de
province (capitala unui județ de munte). Este, astfel, criticată moralitatea personajelor politice de secol
XIX, predispuse la fapte mai puțin etice, finalitatea fiind aceea de a ieși fruntaș în cadrul unei competiții
acerbe.

O scena reprezentativa pentru tema operei este cea din debutul piesei, in care Ghita Pristanda, politistul
orasului, se afla in odaia lui Stefan Tipatescu pentru a-i oferi obisnuitul raport cu privire la evenimentele
zilei anterioare. Spionarea rivalului lui Tipatescu , de catre politest in afara orelor de lucru. De asemenea
scena anunta declansarea intrigii prin semnalarea prezentei unui document aflat in posesia lui
Catavencu c ear putea inclina balanta in favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este ca rezultatul
alegerilor depinde de luptele dintre oponenti si mai putin de opinia electoratului.

O alta scena reprezentativa este numararea voturilor, in actul III, de catre Trahanache, Farfuridi si
Branzovenescu, inainte ca alegerile sa fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenta. Farfuridi
se teme de tradarea lui Tipatescu si incearca sa afle ce se intampla de la Trahanache . Reactia acestuia
dezvaluie o alta tema a comediei de moravuri, si anume adulterul. Ignorat din naivitate sau din
“diplomatia” varstei, triunghiul conjugal este infatisat de TRahanache cu o inocenta convietuire
frateasca.

Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Prima este o scrisoare de dragoste a Zoei către
Tipătescu, găsită de cetățeanul turmentat, sustrasă de la acesta prin vicleșug de Cațavencu, pierdută
apoi de acesta cu ocazia marii adunări dinainte de alegeri, regăsită de cetățeanul turmentat și înapoiată
Zoei. O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin care Agamemnon Dandanache își câștigă postul
de deputat. Aflat la începutul și la finalul piesei motivul dă o simetriei operei. La nivel simbolic scrisoarea
devine o armă de șantaj folosită pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de
scrupule a personajelor.

Piese este organizată în 4 acte si mai multe scene. În primul act cu 9 scene, ni se prezintă contextul
social, economic și politic în care se aflau. Actul al doilea cu 14 scene, debutează cu numărătoarea
estimativă a voturilor pentru fiecare tabără politică. Actul III cu 7 scene, prezintă ședința și discursurile
electorale demagogice ale lui Cațavencu și Farfuridi din sala primăriei. Ultimul act cu 14 scene, aduce și
rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe Trahanache.

Conflictul dramatic realizat cu tehnica bulgarului de zapada constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului
“Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se
teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale
cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în
final gestul său devenind aproape superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la
centru, plasează întreaga acţiune între două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului.
Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Tipătescu, este singurul personaj feminin al
lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte
eroine, din lumea mahalalelor. Zoe întruchipează tipul cochetei, este inteligentă, autoritară, ambiţioasă
şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale
satirizează tarele morale ale societăţii burgheze.

Comicul de caracter reliefează însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele
doamnei Trahanache, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul
dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Zoe este un personaj caricatural, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a
comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Zoe vrea să pară o doamnă distinsă, o
soţie fidelă şi o familistă autentică, însă esenţa caracterului său este minciuna, adulterul şi perfidia.
Atunci când pierde scrisoarea de amor este disperată din cauza pericolului de prăbuşire a întregului
eşafodaj de moralitate pe care şi-l construise cu atâta abilitate.

Comicul de situaţie defineşte structura imorală a eroinei. Doamna Trahanache avea, de 8 ani, o relaţie
amoroasă cu prefectul Ştefan Tipătescu şi este, în piesă, pretextul dramatic din cauza căruia se
declanşează toată agitaţia deoarece pierde, din neatenţie, scrisorica de amor primită de la amant.
Documentul devine instrumentul şantajului politic în mâna lui Caţavencu, adversarul politic al soţului şi
al amantului ei. Caţavencu o ameninţă că publică scrisoarea în „Răcnetul Carpaţilor”, dacă nu capătă în
schimb postul de deputat. Ca urmare, Zoe se dovedeşte o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul
de arme feminine ca să-şi salveze onoarea.

Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi
lamentaţii - „Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă,
scapă-mă de ruşine”, după care trece la ameninţarea cu sinuciderea - „Trebuie să-mi cedezi, ori nu şi
atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Cu o energie
impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, ea se dovedeşte a fi o combatantă aprigă şi
ameninţă: „Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”.

Deşi în epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea îşi impune candidatul, pe Nae Caţavencu, în numele
unui interes strict personal, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia
socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin: „Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu,
bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu
luptă cu mine...”.

Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi fiind
conştienţi de puterea şi influenţa ei - „al dumneavoastră, coane Fănică şi-al coanii Zoiţica”- (Pristanda).
Are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă, săvârşind cu delicateţe
gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă „scrisorica”, asigurându-se cu abilitate de
devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, consolându-l că aceasta „nu-i cea din
urmă Cameră”. Cetăţeanul fermentat închină şi el: „în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.
Caracterizarea Zoei se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele şi gândurile eroinei, precum şi
direct de către celelalte personaje. Pe lângă dialog şi monolog, o modalitate aparte o constituie referirile
lui Caragiale, cuprinse în didascalii ori indicaţii scenice, prin care dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le
dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.

Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. De pildă, atunci când Zoe îl
întâlneşte pe Trahanache prima oară după aflarea despre existenţa scrisorii, dramaturgul notează:
„(începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe)”, pentru a sugera şiretenia femeii de a părea
sensibilă şi distrusă de supărare, iar puţin mai jos , „(toţi o îngrijesc)”, care trimite aluziv la ideea că Zoe
se bucura de simpatia bărbaţilor, asupra cărora exercita o seducţie deosebită. Tertipurile feminine ale
Zoei sunt surprinse sugestiv: „(începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe)”, („zdrobită)”,
„(revenindu-i deodată toată energia)”.

In concluzie, ” O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri, indeplinind toate trasaturile specifice
acestei specii dramatice.