O scrisoare pierdută

Ion Luca Caragiale

- relația dintre personaje -

Zoe - Tipătescu -

Clasic prin valoarea operei sale, dar și prin apartenența la curentul literar, Ion Luca Caragiale este considerat
dramaturgul prin excelență, chiar dacă s-a remarcat și în genul epic, prin schițe și nuvele, și în domeniul publicistic.
Inspirate din viața burgheziei românești din a doua jumătate a secolului al XIX-Iea, comediile analizează
formele parvenirii și ale parvenitismului, o trăsătură tipologică a individului. Caragiale urmărește aici ambiția și
orgoliile unei lumi care trăiește într-un moment istoric, favorabil afirmării sociale. Această lume nu este însă
prezentată în mod abstract, ci concretizată istoric. Dramaturgul își proiectează viziunea artistică în spațiul
românesc, specificul parvenirii fiind ilustrat prin indivizi, situații și limbaj caracteristice burgheziei acelor vremuri.
Toate comediile își iau nota comică din evidențierea contrastelor caracteristice parvenirii: între ceea ce sunt și
ceea ce vor să pară personajele, între ceea ce spun și ceea ce ar dori să spună.
„O scrisoare pierdută", de Ion Luca Caragiale este o comedie, specie a genului dramatic, în proză, în care sunt
înfățișate situații, moravuri, personaje, într-un mod care stârnește râsul, având final fericit și un sens moralizator.
Comedie de moravuri, publicată în 1884, „O scrisoare pierdută" satirizează viața socială, politică și familială a
burgheziei din a doua jumătate a secolului al XIX-Iea, reprezentând scenic societatea românească din acea
perioadă, caracterizată printr-un fapt evident: bărbații conduc și femeile manipulează. Reprezentativi în acest
sens sunt Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache, cei doi protagoniști conturând cel mai comic cuplu al piesei,
marele lor merit constând în faptul că reușesc să fie pe deplin teatrali, adică să se identifice cu măștile sociale.
Astfel, cei doi amanți reprezintă un caz inedit în literatura română, de vreme ce nu doresc să își schimbe
statutul social, psihologic și moral, dimpotrivă, fiind obsedați să-și mențină condiția dobândită.
De exemplu, statutul social al eroinei e stabilit de către autor în lista de „persoane” de la începutul piesei:
soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Tipătescu. Prin căsătoria cu cel mai important om politic al județului, Zoe
este foarte sigură de poziția ei socială, considerându-se respectată și temută de toată lumea. Mai mult, deși e
trecută de prima tinerețe, relația extraconjugală cu prefectul Ștefan Tipătescu nu doar că îi confirmă statutul social
de doamnă influentă a orașului de provincie, ci îi și conferă imaginea de femeie atrăgătoare și dorită, fiind convinsă
de farmecul și puterea ei de seducție.
Adulterul trădează statutul moral al eroinei, astfel că Zoe se teme de scandalul provocat de publicarea scrisorii
de amor în ziarul „Răcnetul Carpaților", se frământă pentru păstrarea aparențelor de moralitate, dar nu și pentru
imoralitatea reală a situației: „În galeria cochetelor și adulterinelor, egoismul feminin precumpănește” (Pompiliu
Constantinescu).
În ciuda faptului că femeile nu aveau dreptul la vot în acea epocă, Zoe îi manevrează pe toți după voința sa, ca
pe niște marionete. În public, se comportă cu dezinvoltură și relaxare, acceptând micile defecte ale celor din jur,
atata vreme cât nu-i amenință poziția. Nimeni nu îndrăznește să o conteste, ci, din contră, toți caută să-i intre în
grații, fapt care dovedește că statutul ei psihologic e echilibrat.
Referitor la Tipătescu, statutul său social, de prefect, se datorează influenței amantei sale, funcția deținută
permițându-i să administreze județul și destinele comunității după bunul său plac. Poziția sa socială îl determină să
manifeste prerogative de stăpân absolut, hotărârile sale fiind incontestabile. De aici rezultă siguranța și liniștea sa
interioară imperturbabilă, ce conturează statutul psihologic al personajului.

5
 Deciziile abuzive, când interesele sale sunt periclitate, protejarea corupției și relația cu Zoe, soția așa-zisului
său prieten, conturează statutul moral al personajului.
Stâlpi ai puterii locale, dar și „prieteni” cu interese comune, Ștefan Tipătescu, Zoe și Zaharia Trahanache
alcătuiesc un triunghi conjugal, soția adulterină consolidând relația politică a celor doi bărbați. Însuși soțul
„încornorat” observă această situație, acceptând tacit relația celor doi amanți: „Pentru mine să vie cineva să
bănuiască pe Joițica și pe amicul Fănică... De opt ani trăim împreună ca frații...".
Momentul de criză a cuplului de amorezi se declanșează odată cu pierderea scrisorii de amor, fapt ce
evidențiază și raportul neașteptat și inegal de forțe dintre caracterul puternic al Zoei și cel slab al lui Fănică.
Astfel, dacă prefectul Tipătescu îi cere polițaiului Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței pentru
a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea acestuia, determinundu-l, în cele din urmă, pe Tipătescu, să
susțină candidatura lui Cațavencu, în schimbul scrisorii.
Relația dintre Tipătescu și Zoe evidențiază lipsa de consistență spirituală și sentimentală a personajelor, între
cei doi amorezi neputându-se delimita un conflict interior, toate stările acestora manifestându-se la nivel strict
superficial. Astfel, după ce scrisoarea de amor pierdută amenință să-i compromită statutul, Zoe răspunde șantajului
inițiat de Cațavencu printr-un șantaj sentimental, adresat lui Tipătescu.
Semnificativă este secvența dramatică a discuției cu amantul Fănică, din scena VI, actul II, cand Zoe încearcă să
determine susținerea lui Tipătescu pentru candidatura lui Cațavencu. Pentru a-și salva onoarea, Zoe folosește tot
arsenalul de arme feminine, de Ia rugăminți și lamentații („Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar
un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine"), la amenințări cu sinuciderea („Trebuie să-mi cedezi, ori nu,
și atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri, poate să se întâmple orice"), ajungând în cele din urmă la o
energie impresionantă („Am să mă lupt cu tine, om ingrat și fără milă"). Dacă inițial mimează depresii sugerate de
indicațiile regizorale („zdrobită", „înecată", „plângând"), ulterior îi revine „deodată toată energia", amintindu-i lui
Tipătescu că funcția de prefect se datorează influenței ei la Trahanache. Previzibil, după ce a numit-o „femeie
nebună", Tipătescu i se supune, ba chiar acceptă să transmită personal noua decizie politică: „Domnule Cațavencu,
ești candidatul Zoei, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat".
Evoluția cuplului Ștefan - Zoe e urmărită până în episodul final al comediei, dramaturgul evidențiind ipocrizia,
trăsătură comună a celor doi amanți. Ca și când șantajul, calomniile, traficul de influență nu ar fi existat,
protagonista își reia cursul obișnuit al vieții și, triumfătoare, își recapătă superioritatea, cerându-i lui Cațavencu să
conducă manifestația publică, să prezideze banchetul și să salute, în numele alegătorilor, „pe deputatul ales și pe
prefect". În schimb, îi face promisiuni liniștitoare referitoare la următoarele alegeri: „asta nu-i cea din urmă
Cameră". În timp ce Cațavencu schimbă tactica parvenirii și acceptă supus patronajul „coanei Joițica", elogiind-o
(„Madam Trahanache, ești un înger!”), cei doi amanți privesc cu superioritate cum idila lor rămâne la adăpost: „Zoe
și Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea. Cortina cade repede asupra tabloului".
Urmărirea evoluției celor două personaje ilustrează că, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, femeia
este polul rațional, puternic, care deține controlul asupra relației. Astfel, în momentul în care Tipătescu e gata să
renunțe la tot de dragul ei, propunându-i soluția romantică de „a fugi împreună", Zoe intervine energic, și refuză
„nebunia” amantului, pentru că nu dorește să renunțe la poziția sa de primă doamnă a orașului. Replica ei la
întrebarea amorezului Tipătescu („Zoe! Zoe! Mă iubești...?") lămurește ipocrizia relației condiționate: „Te iubesc,
dar scapă-mă!".
Spre deosebire de Zoe, esența tare, Tipătescu se dovedește a fi caracterul slab, pentru că cedează presiunilor
acesteia: „În sfârșit, dacă vrei tu... fie!”. De altfel, Zoe nu reușește să-și manipuleze doar amantul, ci exercită
presiuni și asupra soțului, reușind să-și impună voința nu doar asupra acestora, ci și asupra tuturor personajelor
masculine ale comediei.
Reprezentante ale unor tipologii umane, al junelui prim, al amorezului (Tipătescu), respectiv al cochetei și al
adulterinei (Zoe), cele două personaje se individualizează prin limbaj, prin elemente de statut social și psihologic:

6
„cu Zoe Trahanache, pășim în marea burghezie dintr-un oraș de provincie. Prestigiul ei social, voința ei de soție a
unui șef de organizație, e mai presus de pasiune” (Pompiliu Constantinescu).
Modalitățile de caracterizare specifice personajului dramatic sunt limbajul și indicațiile scenice. Ca prefect
respectiv ca primă doamnă a județului, cei doi nu fac greșeli de limbaj. În schimb, comicul onomastic este sugestiv.
Numele Zoe prezintă indirect adevărata natură a protagonistei, numele incluzând-o în categoria femeilor inculte și
bârfitoare, din lumea mahalalei. Mai mult, discrepanța dintre ceea ce pretinde a fi, o doamnă distinsă, și ceea ce e
în realitate, o intrigantă adulterină, e sugerată și de diferența dintre prenumele Zoe și diminutivul familiar,
pronunțat greșit de soțul ei, Joițica.
La rândul său, Tipătescu, derivat de la tip-, cu sufixul specific românesc -escu, prezintă, indirect, calitățile fizice
ale unui bărbat bine, cuceritor, cu succes la femei. Totuși, personajul este sancționat prin apelativul său,
diminutivul „Fănică", folosit îndeosebi de „coana Joițica", trădând intimitatea și statutul de amorezi al celor doi.
Notațiile autorului completează portretele morale ale protagoniștilor. Astfel, când emoțiile eroinei ating
maxima tensiune provocată de declanșarea scandalului public, Zoe e „înecată", „foarte agitată” și „își ascunde
obrazul", pentru ca în final, când intră în posesia scrisorii, să se impună cu autoritate: „râzând", „cu ton aspru", „cu
dignitate". Referitor, la Tipătescu, autorul îi sugerează starea de agitație prin indicații scenice sugestive: „repezindu
-se și apucându-l cu amândouă mâinile de gât".
Portretul moral al eroului e realizat, atât prin caracterizare directă, cât și prin caracterizare indirectă, prin
fapte, gesturi, atitudini, prin relația cu celelalte personaje. Astfel, Ghiță îl caracterizează direct („Moșia, moșie,
foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica, trai neneaco, cu banii lui Trahanache"), în timp ce impulsivitatea și
violența sunt evidențiate indirect, printr-un comportament și un limbaj agresiv: „Îl împușc, îi dau foc, trebuie să mi-
l aducă aici, numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea".
Caracterizarea directă evidențiază trăsăturile protagonistei, fie de către alte personaje („madam Trahanache,
ești un înger!” - Cațavencu; „damă bună” - Cetățeanul Turmentat), fie prin autocaracterizare: „Eu sunt o femeie
bună". La începutul piesei, Trahanache îl avertizează pe Tipătescu să nu-i spună Zoei de scrisoarea de amor, pentru
că e „simțitoare", în timp ce amantul îi recomandă iubitei să-și păstreze cumpătul: „Zoe! Fii bărbată!"
Trăsăturile eroinei sunt sintetizate de George Călinescu în sintagmele „domina bona", „o femeie care e idolul
bărbaților", precum și în aprecierea: „Joițica este distinsă la limită, temătoare pentru reputația ei. N-avem niciun
indiciu că ar fi ignorantă, niciunul că ar fi vulgară ori lipsită de sentiment".
Sursa neliniștilor cuplului de amorezi, pierderea scrisorii, constituie și titlul comediei. Desemnând un obiect de
șantaj politic, o banală scrisoare amoroasă devine un bun de preț pentru cine o deține, atât la centru, în București,
cât și în provincie, în „capitala unui județ de munte". Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care
doresc să o folosească în mod abuziv nu e demn de statutul pe care-l râvnește, scrisoarea întorcându-se, în final, la
„adrisant”, adică la Zoe. Așadar, pierderea scrisorii este pretextul care declanșează conflictul piesei. Realizat prin
tehnica bulgărelui de zăpadă, acest conflict principal, de natură politică, acumulează, progresiv, numeroase
conflicte secundare, toate stingându-se în deznodământ, când intrigile dispar, adversarii se bucură zgomotos de
„un regim curat constituțional", iar Zoe și Tipătescu își pot continua clandestina poveste de amor.
Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu confirmă afirmația Ioanei Pârvulescu din eseul „În Țara Miticilor", că
universul caragialian stă sub semnul diminutivelor, „coana Joițica” și „conul Fănică” reprezentând josnicia morală,
intelectuală și sentimentală la care poate ajunge omul.