„O scrisoare pierdută” – I. L.

Caragiale
Caracterizare personaj – Zoe Trahanache
Opera literară „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri apăruta în
1884 ce aparține realismului clasic. „O scrisoare pierdută” este cea de-a treia comedie din cele
patru scrise de autor, iar acuitatea viziunii caragialiene asupra fenomenelor societății românești
răspunde teoriei formelor fără fond enunțată de Titu Maiorescu.
In acest sens, personajele comediei de moravuri se circumscriu acestei viziuni. Un personaj ce
marchează contrastul dintre aparență și esență este Zoe Trahanache.
La nivelul reprezentării scenice, societatea românească din a doua jumătate a secolului XIX-lea
se caracterizează printr-un parodox: bărbații conduc iar femeile manipulează. Marele merit al
Zoei Trahanache este ca reușește să fie pe deplin teatrală, adică să se identifice fidel cu măștile
sociale.
În lista personajelor, autorul o desemnează pe Zoe drept „soția lui Zaharia Trahanache”,
clarificând astfel statutul ei social. Zoe nu se remarcă prin propriile calități, nu depune niciun fel
de efort în cadrul societății în care trăiește (nu muncește). Fiind soția unui om bogat și influent,
Zoe își asigură o existență confortabilă și lipsită de griji, fiind mulțumită cu ce a dobândit. Cu
toate acestea, ea nu se comportă deloc onorabil în postura de soție, înșelându-l pe Zaharia
cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului.
Mai mult, deși este trecută de prima tinerețe, relația extraconjugală cu prefectul Ștefan Tipătescu
îi conferă imaginea de femeie atrăgătoare și dorită. Nimeni nu îndrăznește să-i conteste
moralitatea, așa încât echilibrul ei psihologic pare asigurat.
La nivelul comediei, personajele sunt puternic individualizate prin trăsături de caracter ce scot la
iveală conflictul de bază: contrastul dintre aparență și esență.
Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice,
Zoe încadrându-se în tipul cochetei și adulterinei. Astfel, principala trăsătura de caracter a lui
Zoe este ipocrizia.
Un prim episod ce susține această trăsătura este concentrat în actul al II-lea, și anume scena
discuției cu amantul Tipătescu. Încercând să determine susținerea prefectului pentru candidatura
lui Nae, protagonista mimează, la început, o depresie apocaliptică, demascată subtil doar de
indicațiile regizorale: “zdrobită”, “înecată”, “plângând”. Ulterior, conștientizând că postura de
victim nu îl impresioneză pe bărbat, își transformă complet atitudineași dezvoltă un șantaj
propriu-zis: îi reamintește de sacrificiile pe care ea le-a făcut în numele relației lor. Previzibil,
după ce a numit-o “femeie nebună”, Ștefan i se supune, ba chiar acceptă să transmită personal
noua decizie politică: „Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoiei, ești candidatul lui nenea
Zaharia, prin urmare și al meu”.
Ipocrizia protagonistei se remarcă și în episodul final al comediei, când, după ce trimisul de la
centru se impune în alegeri, toate conflictele dispar. Zoe îi iartă atitudinea lui Nae Cațavencu și îl
pune drept pedeapsă să conducă petrecerea dată în numele câștigătorului Agamemnon
Dandanache, punctând faptul că ea este „o damă bună”. Finalul comediei surprinde același
triunghi amoros, fapt ce demonstrează că aceasta a fost preocupată de salvarea imaginii publice,
neînvățând nimic din experiența pierderii scrisorii.
Un prim element de compoziție justificativ construcției personajului este susținut de mijloacele
de caracterizare, atât directe cât și indirecte.
De pildă, există o discrepanță programatică între portretizările făcute de alte personaje și cele
realizate prin didascalii, comportament sau nume. Pe de o parte, umilul Pristanda își numește
superioara prin apelativul “coana Joițica”, reliefând admirația totală pe care i-o poartă. De
asemenea, naivul Trahanache o consideră excesiv de „simțitoae”, încurajând-o în momentele
tensionate „să fie bărbată”. Tocmai de aceea el încercă să-i protejeze vulnerabilitatea, invitându-l
pe amantul consoartei sa-i țină companie. În plus, Zaharia Trahanache caracterizează involuntar
atât relația pe care o are Zoe cu Ștefan cât și calitățile pe care le are soția lui: „pentru mine, să vie
cineva și să banuiască pe Joițica ori pe amicul Fănică, tot una e”. Pe de altă parte, adevărata
natură a lui Zoe reiese indirect din clasica tensiune între aparență și esență, între adevăr și
minciună, sugerată inclusiv de numele său specific lumii mahalalei. Din relația cu celelalte
personaje dar și din caracterizarea indirectă din comportament, Zoe este duală, afișând tărie de
caracter în discuțiile cu celelalte personaje și vulnerabilitate în fața celor doi bărbați, Zaharia și
Ștefan.
Un al doilea element de compoziție este cumului tehnicilor: quiproquo (confuzia) și cea a
bulgărelui de zăpadă. Prima tehnică susține ambiguitatea construcției protagonistei, căci
gândurile nu îi sunt trădate pe parcursul acțiunii dramatice, cititorul aflând de despre dorința de a
menține aparența în fața societății. Mai mult, lipsa de consistență a personajului reiese și datortă
utilizării tehnicii bulgărelui de zăpadă, tensiunile care destabilizează universul femeii apărând
subit, dezvoltându-se brusc și dispărând la fel de nemotivat, în funcție de pierderea și găsirea
scrisorii compromițătoare. Ea se preface victimă neajutorată a unei calomnii, trece pe nesimțite
de la o stare la alta, când e isterică și amenință cu sinuciderea, cand e afectuoasă și dispusă să se
lase salvată de barbații care o înconjoară.
În concluzie, prin Zoe, I. L. Caragiale infirmă șabloanele referitoare la condiția inferioară a
femeii in societarea secolului al XIX-lea, însă stârnește un râs amar prin impunerea unei tipologii
feminine ce este înstrăinată de modelul tradițional prin permanenta luptă de a păstra aparențele.