18.

Caracterizarea lui Zoe Trahanache

1. Statut social, moral, psihologic

2. Trăsături fizice și morale
3. Modalități de caracterizare

1. Zoe Trahanache ilustrează chipul cochetei, al adulterinei, dar și al femeii voluntare,

fiind singurul personaj feminin din opera „O scrisoare pierdută”. Lista cu „persoanele” de la
începutul piesei face trimitere la statutul social al personajului Zoe, fiind numită „soția celui
de sus”. Plasarea numelui la sfârșitul listei nu sugerează lipsa ei de putere într-o lume a
bărbaților, ci capacitatea de a-i manipula, așa cum un păpușar își dirijează marionetele.
2. Zoe Trahanache este un personaj complex, cu o personalitate puternică, aflat mereu în
centrul conflictului. Ea constituie un personaj dual, fiind pe de o parte capabilă de adulter,
hotărâtă și energică, conștientă de rolul ei dominant în politica județului, iar pe de altă parte
și-a construit o imagine onorabilă pentru lumea provinciei în care trăiește, alături de
„onorabilul și venerabilul nenea Zaharia”.
Pe parcursul întregii piese își dovedește dorința de a domina pe plan social i se
manifestă cu agitație, trădându-i spaima că ar putea fi dezonorată în ochii publicului. De la o
scenă la alta, ea trece cu ușurință prin diverse stări (disperare, plâns, bucurie), însă nu
manifestă nici un moment de slăbiciune, impunându-și punctul de vedere („Eu te aleg, eu și
cu bărbatul meu”).
Finalul piesei o prezintă stăpână pe situație, după ce și-a recuperat scrisoarea, liniștită
și fericită, încurajându-l pe Cațavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă cameră”).
3. Mijloacele și procedeele de caracterizare folosite în construcția personajului sunt
specifice textului dramatic. Zoe este caracterizată în mod direct în cadrul dialogului, prin
replicile celorlalte personaje:„e o damă bună” (cetățeanul turmentat), „Zoe! Ești nebună”
(Tipătescu), „cum e o simțitoare” (Trahanache), „un înger” (Cațavencu). Prin
autocaracterizare, Zoe își dezvăluie spaima dezonoarei („sunt nenorocită”), dar și toleranță
(„eu sunt o femeie bună”).
Indicațiile scenice, singurele intervenții directe ale autorului în piesă, conturează
comportamentul, gusturile și intențiile personajelor („(agitată)”, „(dezolată)”, „(zdrobită)”,
„(cu toată energia)”)
Un mijloc important de caracterizare în textul dramatic, îl constituie numele
personajelor, care evidențiază indirect caracterul acestora. Criticul Garabet Ibrăileanu
consideră că diminutivul familiar al prenumelui (coana Jaițica) trădează contrastul comic între
pretențiile de onorabilitate a Zoei și comportamentul ei imoral.
Sub aspectul limbajului, Zoe se diferențiază de celelalte personaje ale piesei, fiind
considerată împreună cu Tipătescu, „un personaj serios”, important în județ, a cărui vorbire
nu-i trădează incultura. Replicile ei pun în lumină puterea de convingere și capacitatea de a
influența și capacitatea de a influența deciziile bărbaților care conduc județul („Cine luptă cu
Cațavencu, luptă cu mine”).
În relația cu celelalte personaje, Zoe Trahanache se dovedește interesată să-i apere
onoarea, și își impune dorința de a domina pe plan social, motiv pentru care refuză și
propunerea lui Tipătescu de a fugi împreună („Ești nebun, Fănică!”). În acest cuplu, Zoe
domină și deține controlul asupra relației, întrucât izbucnirea unui scandal o îngrozește mai
mult decât pierderea bărbatului iubit („Ce vuiet! Ce scandal!).În confruntarea dintre cei doi în
privința susținerii lui Cațavencu, prefectul este cel care cedează de dragul Zoei („În sfârșit,
dacă vrei tu, fie”).

1
 Ca personaj literar, Zoe a intrat în atenția criticii literare, fiind considerată „o femeie
bărbat” de către Șerban Cioculescu, datorită personalității ei puternice și a dorinței ei de a
domina. Garabet Ibrăileanu o consideră „o damă mare în politica de provincie”, capabilă să
conducă din umbră județul.
Consider că personajele comediilor I.L.Caragiale au o verosimilitate care depășește
granițele ficțiunii. Infidelități mediatizate, discursuri demagogice ale unor indivizi inculți sau
corupți, exemple banale de slugărnicie, defilare de forme fără fond, toate par atât de
exagerate, încât parcă nu pot aparține realității, ci imaginației marelui dramaturg. Din câteva
tușe groase, din câteva creionări de figuri plastice stereotipe și de situații tipizate, dramaturgul
obține imediat un efect comic, deoarece totdeauna clișeizarea stârnește râsul. Așadar, se poate
considera că, în ciuda dependenței comicului de obiceiuri și de mentalități, de la o epocă la
alta, există un filon etern, care declanșează râsul omului, indiferent de „gustul” timpului.
În concluzie, deși autorul nu-și sancționează personajul prin comicul de limbaj, Zoe
Trahanache este satirizată și ironizată pentru legătura extraconjugală pe care o are cu prefectul
Ștefan Tipătescu.