O scrisoare pierdută

(caracterizare Zoe Trahanache)

Comedia este specia genului dramatic ce prezintă întâmplări, personaje, moravuri într-
o manieră care stârnește râsul. Intriga este foarte simplă, ceea ce determină ca și acțiunea să
se mențină în limitele aceleiași simplități, conflictul este derizoriu, iar deznodământul –
întotdeauna vesel. Personajele întruchipează, de regulă, trăsături de caracter reprobabile, căci
rolul comediei este de a demasca imperfecțiunile umane și de a le sancționa prin râs, iar
categoria estetică definitorie este comicul, fundamentat pe contrastul dintre aparență și
esență, dintre scop și mijloace, dintre efort și rezultatele lui etc.
Considerat până astăzi cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale se
evidențiază ca ,,mare vizionarˮ, ,,fire strălucităˮ, ,,structură duală foarte complexăˮ, de o
inteligență veșnic trează – așa cum este caracterizat într-un schimb de scrisori între Titu
Maiorescu și Duiliu Zamfirescu –, creând o operă ce concurează, prin veridicitate și pulsația
vieții, însăși realitatea. Piesa de teatru ,,O scrisoare pierdutăˮ (reprezentată scenic în 1884)
este o comedie de moravuri și de caracter, în care autorul își propune să dezvăluie
mecanismele politice și viața de familie a burgheziei de provincie de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Textul aparține realismului prin răsfrângerea critică a dinamicii vieții politice în
contextul revizuirii Constituției și a Legii electorale, prin ironizarea – în manieră junimistă –
a unor tare sociale (precaritatea unor instituții, beția de cuvinte a politicienilor, corupția
generalizată, manipularea maselor, trucarea votului, mentalitatea de târgoveți și interesele
meschine ale conducătorilor), prin cultivarea unor tipologii consacrate (dintre care cele mai
semnificative sunt arivistul și demagogul), precum și prin impresia de veridicitate pe care o
lasă acțiunile și relațiile interumane, puse în slujba ascensiunii sociale sau a menținerii unui
statut deja dobândit. Se poate vorbi, în egală măsură, de o notă clasică a operei, ce vine din
valorificarea unor tehnici dramatice îndelung exersate (moștenite din clasicismul francez de
secol XVII) precum încurcătura, coincidența, echivocul, qui-pro-quo-ul, din vocația căutării
tiparelor eterne în orice manifestare umană și din respectarea principiului gradării acțiunii
către un climax neașteptat.
Titlul operei cuprinde explicit numele obiectului care va declanșa acțiunea și,
totodată, pretextul intrigii: pierderea unei scrisori de amor. Scrisoarea este, de asemenea,
laitmotivul comediei, traseul ei ordonând acțiunea dramatică și polarizând personajele în
funcție de interesele de moment. Fără a sugera neapărat caracterul oarecare al obiectului,
articularea nehotărâtă a substantivului ,,scrisoareˮ semnalează generalizarea acestei practici
politice, idee consolidată ulterior prin apariția unei noi scrisori – prin care a parvenit politic
Agamemnon Dandanache –, dar având același rol ,,strategicˮ. Lumea ,,scrisorii pierduteˮ se
dovedește, astfel, un cerc închis, un mecanism autoreglator din care niciun personaj nu vrea
să iasă.
În această lume total dezumanizată, lipsită de profunzime sufletească, guvernată de
principiul obținerii și deținerii puterii prin orice mijloace, se încadrează perfect și Zoe
Trahanache, personaj feminin de forță (comparativ cu celelalte ipostaze feminine din
comediile autorului), cu o construcție plată, în conformitate cu regula speciei, dar cu un rol
cheie în constituirea intrigii (pe care o declanșează, prin pierderea scrisorii de amor) și în
desfășurarea subiectului (energică și voluntară, se lansează în lupta pentru recuperarea
documentului compromițător).
Statutul social este conturat subtil chiar din foaia autorului, din care se observă că ea
deține, aparent, o poziție marginală, fiind citată către finalul listei personajelor. Ca femeie,
Zoe nu ar avea niciun drept de vot și cu atât mai puțin posibilitatea de a deține vreun rol pe
scena politică a timpului. Este soția lui Zaharia Trahanache, un remarcabil stâlp al puterii
locale, și amanta lui Ștefan Tipătescu, prefectul județului și cel mai bun prieten al soțului ei,
aparținând, așadar, unui triunghi conjugal. Urmărind-o pe parcursul întregii acțiuni,
constatăm că ea este un fel de eminență cenușie, care coordonează totul din umbră și de care
ascultă toți.
Statutul moral o integrează perfect în societatea lipsită de valori și de principii pe care
o evocă autorul. Deși vrea să pară o femeie demnă, profund morală, o fire extrem de
sensibilă, Zoe este, în realitate, foarte pragmatică. Pe Trahanache îl stăpânește ușor, iar pe
Tipătescu îl manevrează prin trucuri simple, feminine. Acest aspect devine evident încă din
momentul aflării veștii despre descoperirea scrisorii (Scena V, Actul I), care se constituie
într-un prim episod semnificativ pentru configurarea profilului eroinei. Disperarea lui
Tipătescu este redată prin suita de interogații retorice (,,Ce să fac? Ce să fac?ˮ), dar și prin
mișcarea scenică, descrisă în didascalii: ,,vine amețit și-mpleticindu-se din fund și cade pe un
scaun cu capul în mâiniˮ. La fel, Zoe se declară ,,nenorocităˮ, arătându-și vulnerabilitatea de
femeie îndrăgostită în pofida stăpânirii de sine ce o caracterizează: ,,Am auzit tot, tot, tot.
Sunt nenorocită, Fănică...ˮ. Discuția dintre ei amplifică dimensiunea afectivă a conflictului,
susținută prin opțiunea fiecăruia de a rezolva situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl
trimite pe Ghiță la Cațavencu să îi cumpere scrisoarea, în timp ce prefectul este convins
că ,,trebuie să-l omorâmˮ. Secvența surprinde în mod sugestiv raporturile dintre cei doi
amanți și reacțiile fiecăruia dintre ei în condiții de tensiune, accentuând, în egală măsură,
hotărârea personajului feminin de a acționa până la capăt conform propriului interes de a-și
salva imaginea publică.
Abilă și tenace, Zoe se bazează pe tot parcursul operei pe capacitatea sa impresionantă
de a manipula bărbații din jur. De altfel, știe perfect că are o influență puternică asupra lui
Tipătescu, scena în care acesta cedează și acceptă să îl susțină politic pe Cațavencu (Scena
VI, Actul II), fiind relevantă. Pentru a-l convinge, Zoe apelează la aceleași tertipuri feminine:
plânge, se complace în statutul de victimă (,,Judecă-mă, Fănică, judecă-mă...ˮ), amenință că
se va sinucide (,,mă omor înainte de izbucnirea scandaluluiˮ) și pune în discuție chiar
sentimentele amantului său față de ea (,,mor cu siguranța că opt ani de zile m-ai amăgit în
fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată...ˮ, ,,iată cât plăteau jurămintele tale!ˮ), continuând
să mizeze pe tehnica imbatabilă a compromisului. În cuplul format din Zoe și Tipătescu, cel
care iubește cu adevărat este personajul masculin, Zoe acționând de fiecare dată pe principiul
utilitarismului ce îi este specific. Astfel, atunci când Tipătescu îi propune să renunțe la tot și
să fugă împreună în lume, refuzul ei categoric evidențiază că nu este dispusă să își neglijeze
poziția socială, pe care o pune mai presus de orice sentiment. Răspunsul ei la întrebarea
amantului – ,,Zoe! Zoe! mă iubești?...ˮ – lămurește ipocrizia relației condiționate: ,,Te
iubesc, dar scapă-mă!ˮ.
În relația cu Cațavencu, Zoe se dovedește a fi foarte diplomată, astfel că intervine la
timp și îl eliberează, prevenind un adevărat scandal politic. La final, când ,,onorabilulˮ nu
mai reprezintă un pericol, demonstrează aceeași diplomație: îi acordă iertarea și îl asigură de
sprijinul necondiționat al ei și al soțului, transformându-l într-un posibil aliat.
 Toate aceste trăsături îi conferă doamnei Trahanache un caracter prin excelență
masculin, căci psihologic este foarte puternică, îndemnul ,,fii bărbată, Zoe!ˮ devenind marca
distinctivă ce îi surprinde esența.
În reprezentarea artistică a acestui personaj, autorul a exersat arta portretului parțial,
respectând regula dramaticului și omițând detaliile de ordin fizic, care ar condiționa
transpunerea scenică. Accentul se deplasează pe portretul moral. Zoe reprezintă foarte bine
femeia cochetă, adulterina emancipată, căci pare a fi reușit să depășească plictiseala aferentă
unui mariaj de conveniență nu doar prin simpla aventură extraconjugală (așa cum procedează
Veta din ,,O noapte furtunoasăˮ), ci și prin intervenția indirectă în viața politică a județului.
Ca orice personaj de comedie, mizează pe o mască, deoarece vrea să pară o femeie
respectabilă, cu o fire extrem de sensibilă; tocmai de aceea, atât Trahanache, cât și Tipătescu
fac eforturi pentru a o proteja, încercând să o țină departe de scandalul șantajului.
Caracterizarea directă, constând în etichetări ale altor personaje (Trahanache o
consideră ,,simțitoareˮ, iar Cetățeanul Turmentat spune despre ea că e ,,o damă bunăˮ),
conduce la constituirea măștii, alături de autocaracterizare (Zoe susține că este ,,o femeie
bunăˮ). Demascarea se realizează prin acumulări de fapte, atitudini, vorbe, adică prin
caracterizare indirectă. Deși nu este sancționată nici prin comicul de nume, nici prin cel de
limbaj, Zoe este ironizată pentru nepotrivirea evidentă între ceea ce dorește să pară și ceea ce
e cu adevărat, între aparență și esență, dar și pentru legătura extraconjugală pe care o cultivă
în pofida absenței sentimentului, generând comicul de moravuri și de caracter.
Prin urmare, Zoe se evidențiază în categoria personajelor create de Caragiale,
rămânând reprezentativă pentru tipologia femeii puternice și voluntare, dar golită de orice
inflexiune de sensibilitate, adică de ceea ce formează însăși esența feminității.