Tema nr.

4: Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

(secolele IX-XVIII)

1. De la autonomiile locale la centralizarea politică

Odată cu încheierea procesului de etnogeneză popoarele europene au evoluat spre noi

forme de organizare politică: statele medievale.
În spațiul românesc, după retragerea aureliană procesul de etnogeneză a continuat, dar
populația romanizată a abandonat orașele și s-a retras în zone rurale, ferite din calea
migratorilor. Astfel au apărut și s-au dezvoltat la nordul Dunării primele structuri teritoriale
tradiționale: ​obștile sătești​.
Obștea sătească este prima formă de comunitate a românilor, care grupa inițial pe
descendenții unui strămoș comun. Ea avea un teritoriu bine delimitat, iar principalele ocupații
ale locuitorilor erau agricultura și creșterea animalelor. De asemenea, în cadrul obștii existau
două forme de proprietate: cea comună, a tuturor membrilor comunității (asupra pășunilor,
pădurilor și apelor) și cea individuală (asupra pământului arabil).
Organizarea comunității și reglementarea relațiilor dintre membrii obștii era făcută de
persoane cu autoritate, care purtau numele de ​cneaz sau ​jude​. Aceștia aveau atribuții
administrative (legate de organizarea comunității), judiciare (rezolvarea neînțelegerilor),
politice (de conducere) și militare (de apărare a teritoriului). Puterea unora dintre cnezi s-a
extins cu timpul peste mai multe obști, formându-se ​uniunile de obști​, numite de istoricul
Nicolae Iorga „romanii populare”.
Autonomiile locale din spațiul românesc reprezintă formațiuni politice prestatale
conduse de un voievod sau duce. Ele au fost menționate în sursele istorice cu diverse
denumiri, precum: ​voievodate, cnezate, țări, ocoale, câmpuri etc​.