O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre

personajele alese din textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite
tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică,
având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Cuplul Ştefan
Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei”
provinciale – marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul
piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere,
statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca
privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei
politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului,
Trahanache este şef politic al puterii locale- ,,prezidentul”, iar Tipătescu-
reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al
primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul
cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe,
chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum
observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori
pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani
trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica
rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre ,,stâlpii ’’puterii locale şi
amanta lui Tipătescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia
voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului,
speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii.
Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi, în replica:,,Adică partidul
nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri…”. Când
Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l elibereze şi
să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: ,,Dacă ţii la tine, dacă ţii
la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau de ridicol, scăpând de tuşa
caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse
prin limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de
aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea
şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în
care evoluează relaţia dintre cele două personaje;
 Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II,
când Zoe, speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu
să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii
poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice ameninţări, jucând cu abilitate
cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până
la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu-sunt
lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune
asupra ,,blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- ,,Ei!ş-apoi!mai la
urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de
sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi
învinge orgoliul şi îl determină să accepte compromisul:,, Poţi fi tu duşmanul
liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV,
în care Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita
colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu,
Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: ,,E
simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se
simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte
fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt
bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că
nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de
dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea
luptei sale cu Caţavencu: ,,Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a
femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine
chiar în chestiunile de ,,politică”.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale
textului dramatic studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele
două personaje (de exemplu: acţiune, conflict, intrigă, scenă, notațiile
autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe
parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele
politice ale marii burghezii provinciale, în care cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe
Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda
aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în
viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu
importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe).
Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu
semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers,
culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “
aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu,
strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache,
intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a
înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele
unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj
mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea
realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect
evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia
îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat
superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu
participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă
şi îl contemplă cu o oarecare meditaţie de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu,
ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar
este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă
ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune
niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul
Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia
în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de
promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee
compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări,
amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive,
acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi
siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul
didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte
personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica
coana Joițica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de
asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat
ca ,,simţitoare”, sau ,,damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui
Caţavencu: ,,Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e
sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte
interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi,
atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele.
Astfel, Tipătescu dovedeşte conștiința inechității si falsității sistemului electoral,
amendându-l, fără putință de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic, Cetăţeanului
turmentat îi răspunde: „la alegători ca d-ta, cuminte, cu judecată limpede, cu simț
politic nu se poate mai bun reprezentant decât d. Cațavencu (apasând) onorabilul d.
Cațavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva
strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii
ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o
mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care
sacrifică plecarea la Centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod alături de
Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări.
Zoe iubeşte cerebral: ,,Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în
înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu
cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza
morvurile societăţii, vidul moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale,
consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia tradiţională, conflictul se
rezolvă prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine – rău, adevăr –
minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din
această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen
Ionescu mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.
Comedie realistă, de moravuri
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile,
le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele
realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară care aparține
genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în funcţie de tipul curentului literar
căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea comică
este specifică comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei evenimentelor,
iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având
puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din
București, în 1884, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de
dramaturg, o capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin
surpinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu
un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile
societății ,,Junimea’’ și estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor
fără fond’’ și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de
observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de
familie (triunghiul conjugal) a unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor
politicieni din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul
piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan
Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei
anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei
tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor.
Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor
personale acordate. Numărarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de
poliţist în afara orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena
anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în
posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul
transmis este că rezultatul alegerilor depinde de luptele de culise între oponenţi şi
mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor
în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să
fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de
trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia
acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din
naivitate sau din ,,diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de
Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului
partid, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes,
scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale
care configurează tema piesei. Tot acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea
personajului principal într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei
unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență
intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea
politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj
politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile
succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context,
dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite
limite privind amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este
plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică
a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan
Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea
independentă reprezentată de Nae Cațavencu, ambițiosul avocat și proprietarul
ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea
ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de
Brânzovenescu, cei doi se temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I, scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei,
astfel că expozițiunea (existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese
între două grupuri politice) și intriga se reconstituie din replicile personajelor.
Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, care citesc
ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui
Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor de către adversarul politic
declanșează conflictul dramatic principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi
înaintea alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și
Brânzovenescu de trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii:
Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței,
Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere
feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului din
opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe
îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru solicită însă
alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților,
Farfuridi și Cațavencu, la întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o
poliță falsificată de Cațavencu, pe care intentionează s-o folosească pentru
contrașantaj. Apoi, anunță în ședință numele candidatului susținut de comitet,
Agamiță Dandanache (punctul culminant). În încăierare, Cațavencu își pierde
pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, pe care o
va duce destinatarei în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la
Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache,
care îi întrece prin prostie si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor
politică este cauzată de o poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare
compromițătoare și se folosise de santaj. În deznodămant, Dandanache este ales în
unanimitate, după voința celor de la Centru și cu sprijinul lui Trahanche, iar la
festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel,
dramaturgul creează cinci tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de
Zoe, cât și de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul
verbal ,,Ai puțintică răbdare!’’
 Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează
intriga, din numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patimă, le
ironizează și încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-
Zaharia Trahanache; tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe
Trahanache; tipul demagogului-Nae Cațavencu; tipul incultului, pelticului,
ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.
Concluzia
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar,
în același timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic,
asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o
galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’,
urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice/a unui stat social/ a unor
avantaje.
Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută

– Caracterizare Ştefan Tipătescu-

Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe

scena Teatrului Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele
scrise de dramaturg, o capodoperă a genului dramatic. Dramaturgul mizează pe
obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea, și viziunea despre lume este una
obiectivă și stârnește râsul prin contrastul dintre aparență și esență. Personajul, ca
element esențial al structurii unei comedii, participă la acțiune și se încadrează unei
anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind purtătorul mesajului
dramaturgului.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin
raportare la conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul
piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere,
statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca
privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei
politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului,
Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii
centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în
manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia
Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an
după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate :
„pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e…
E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an
după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun
minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi, tema comediei, contrastul între ceea
ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului
prost şi incult, nefiind sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă
îngăduinţă de dramaturg, Tipătescu este ironizat totuşi pentru legătura
extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint oferit în cercul
intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai
idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în
lume, şi nu poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu.
Capitulează totuşi, de dragul înţelegerii cu femeia iubită: „În sfârşit, dacă vrei tu…
fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla… Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii,
eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu!… Poimâine eşti deputat!
…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume
deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa ,,machiaverlâcurilor” care
domină viaţa politică, oferind posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale
politicii celui din urmă imbecil: ,,Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecată
critică si aspră la adresa celorlalti; este deci si purtatorul perspectivei auctoriale
(personaj-reflector), dovedind anumite calităţi intelectuale şi afective.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două
episoade/citate/secvenţe comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese
din actul I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de
faptul că o scrisorică a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu.
Bătranul îi reproduce conţinutul „docomentului” cu exactitate. Neştiind cum să
reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi nervos. Plimbându-se agitat
prin cameră, adresează injurii ,,canaliei”, Trahanache singur oferind justificare
pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu
este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le arogă : ,,D.
Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al
II-lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu
încearcă să recupereze scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţii importante
oponentului: avocat al statului, primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului.
Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la dispoziţia sa judeţul.
Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când Caţavencu refuză,
şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine necontrolat,
ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat
sentimental, capitulează.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict,
relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe
parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele
politice ale marii burghezii provinciale, al cărei reprezentant de seamă este Ştefan
Tipătescu. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de
însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui
Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în
literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de
calm şi de rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului
scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic.
Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale
Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin
Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor
fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la
Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai
canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor
timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării
festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării.
Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el
nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl
acceptă şi îl contemplă de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu,
ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar
este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă
ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune
niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Tipătescu
deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia
în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de
promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee
compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări,
amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive,
acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi
siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul
didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte
personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „moșia moșie, foncția foncție, coana
Joițica, coana Joițica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”.( Pristanda)
Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din propriile
actiuni, gânduri si simtiri, prin intermediul mediului social în care trăieste; prin
relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte
constiinta inechitatii si a falsitatii sistemului electoral, amendându-l, fără putință de
a i se opune sau de a-l modifica. De fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o
voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a anticipa şi contracara mişcările
adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat, personajul se detașează ușor de acest
univers de marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar
întâlnită la eroii comediilor lui Caragiale. Cetățeanului turmentat îi raspunde: „la
alegători ca d-ta, cuminte, cu judecată limpede, cu simț politic nu se poate mai bun
reprezentant decât d. Cațavencu (apăsând) onorabilul d. Catavencu!”
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre
care se mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a
vremii. Liniile de forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe
ceilalti, asupra cărora are însă avantajul poziției şi al unui plus de luciditate. Zoe îl
atrage cu farmecul ei și simte o reală pasiune și afecțiune pentru ea, dar nu înceară
niciun fel de remuscare și nu-şi face scrupule la ideea că aceasta este sotia celui
mai bun amic al său, chiar dacă el, e drept, are o vârstă destul de înaintată. Şi
Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip” despre care vorbeşte
Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferențiat de al celorlalti, dar, în
fond, el nu face decât să completeze galeria indivizilor care fac din această
capodoperă a lui Caragiale o oglindă a modului în care se desfășurau alegerile într-
un sistem politic corupt, reper al temei realiste a textului .
Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată

de o diversitate de personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt
reale sau fabuloase cele din urmă fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că
sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă: principale, secundare sau episodice.
O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au numeroasele relaţii dintre
multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului. În basmul
cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de
1 august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi
personajul eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate
de relaţii, dar cea mai importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi
negativ, deoarece aceasta este o relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită
între cele două categorii ale oricărui basm: pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor
printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea
conflictului şi evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje ale basmului,
folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje

După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al

celor două personaje este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui
Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi defecte,
plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este
îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut,
apare şi Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de
crai să-l accepte ca însoţitor şi mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul
contribuie mai întâi la individualizarea feciorului de crai şi la dobândirea unei
identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător,
dovedindu-se mai încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când
Spânul este un învins şi devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant
şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar aceste atitudini ale personajelor le
marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi
îndepărtat de cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („-
Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-
Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el
reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios,
mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de
ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două
personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este
întâlnirea mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână;
caracterizare directă surprinsă de narator: „Fiul craiului boboc în felul său la trebi
de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea tânărului face
posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să
jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și
iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții
dintre bine și rău: om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit –
necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul.
Aducerea fetei de împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe
drum, el se îndrăgostește de tânără, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i
mărturisește adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl demască pe Spân,care
crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului
îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul
„pedagogului rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de
fată cu ajutorul obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește
răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj de
caracterizare, limbaj semnificative pentru relația între cele două personaje,
din seria: acțiune, conflict, modalități.
Un prim element de structură pentru relația dintre două personaje îl
constituie titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al
maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă
condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
De asemenea, modalitățile de caracterizare. Harap-Alb și Spânul sunt
caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau prin
autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de
experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării,
fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de
tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe
care trebuie să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb
calitățile : ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi
mult mai omenos”. Naratorul notează comentariul său printr-un proverb ce
ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița
de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul, bodrogănind din
gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-
Alb este în relație cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru
cele cinci personaje fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu
fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa
cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două
concepții asupra vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui
Harap-Alb validează însă concepția conform căreia valorile pozitive sunt cele
corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor
vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul
va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în
„povestea” lui Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de
ordin social: om de rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în
raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate
observa că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează
reciproc în evoluţia lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-
un raport de complementaritate. Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb,
iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl determină pe Spân să devină mai
pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul, astfel,
Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge
inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de
răutate. Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele
două personaje este prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent
de momentele subiectului într-un conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt
construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.

Relația dintre două personaje

Ghiță – Lică Sămădăul
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de
realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori.
Nuvela ,,Moara cu noroc” (Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin
obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
La rândul lor, personajele nuvelei îl cuceresc pe cititor nu numai prin diversitatea
însușirilor, prin intensitatea trăirilor, prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul
acțiunii, ci și prin relațiile pe care le stabilesc între ele. Personajele din nuvelă sunt
prezentate în mediul lor de viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite
în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin complexitate și, de aceea,
accentual cade asupra lui și nu asupra acțiunii. Fiind vorba despre o nuvelă realist-
psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare ale unei trăsături
dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. În ceea ce privește relațiile dintre
personajele nuvelei, acestea sunt numeroase (dintre Ghiță și Lică, dintre Ghiță și
Ana, dintre Lică și Ana etc. ), dar cea mai interesantă este cea dintre cei doi Ghiță și Lică, întrucât sinuoasă, puternic
tensionată și strâns legată de conflictul interior al protagonistului.
Evoluția celor două personaje și a relației dintre ele este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale textului: prin tema,
prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea legăturilor cu celelalte personaje ale nuvelei, acesta folosind diferite
procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic și moral
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a autorului care asociază dorința
exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul. Ghiță este un personaj rotund, psihologic, el suferă
transformări radicale pe parcursul evenimentelor.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate capitalistă în formare, el are
dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. La început, el are tăria
morală de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și copiii este atent,
tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un
personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și fermitatea morală, ajungând
să accepte tâlhăria și crima. Lică este porcar- dar ,,dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de
argint și bici de carmajin”. El este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură mefistofelică, care manipulează cu
cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.
Lică este construit din lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl sprijină în afaceri,
hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece naratorul îl include în categoria păstorilor de porci: „sămădăul” , „porcar și
el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea, sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai
ales aspru și neîndurat [---]”
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația dintre cele două personaje.
O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică la Moara cu noroc când își impune
regulile și își enunță pretențiile, în autocaracterizare: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe
vor fi adevărate și multe minciuni. [---]”, „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine
ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!?”Din momentul venirii lui Lică la cârciumă, începe
procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui,
Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul
Sămădăului. Alt episod care ilustrează relația dintre cei doi este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea
morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și
suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității (,,Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor
de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu). Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte
ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult,
adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana.
Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește efectul alienant al banilor, dar și al
incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și
prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui
Ghiță de a avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o participare directă
sau premeditată, Lică îl face părtaș pe Ghiță la tâlhăriile și crimele sale. Ghiță devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și
în proprii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși,
reacția lui Ghiță nu este cea scontată de Sămădău- departe de a se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea
Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică își
pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui.
Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi,
singurele personaje nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde cu mijloacele realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se
angajează într-un conflict care îi depășește posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic
este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața
lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii,
personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea materială: „Lică, un om de
treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la
mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de
carmajin.” Ghiță nu are un portret fizic amănunțit, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat direct de
către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți
venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte
personaje, Lică este „om rău și primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească
ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i
anula personalitatea. Profită de fascinația pe care o exercită asupra Anei și de lipsa de comunicare dintre soți, determinând-o să i
se dăruiască. Destinele celor doi sunt nefaste, ei încalcă legile morale, astfel încât sunt pedepsiți cu moartea: Ghiță este ucis de
Răuț din ordinul lui Lică, iar Lică își zdrobește capul de un stejar, pentru a nu fi prins de Pintea. Legătura lui Ghiță cu Lică se află
sub semnul raportului de forțe. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la
imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta
grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
Concluzia
Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la început momente de acceptare din partea
cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria
lui Ghiță nu va ține prea mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu distrugerea
căminului. „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările
personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii
complexe.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede
lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o
creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul
naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând
însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult, viziunea despre lume
porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi o notă de
subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în
fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
specia literară basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în
comunitățile umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor
legi nescrise, cât și ca modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în
care totul este permis, iar abaterile de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română,
Ion Creangă preia în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877)
schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea
povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și
este un basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp
se deosebește de basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit,
sporirea numărului de probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri
supranaturale, chiar fără calități excepționale, importanța acordată dialogului,
individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului, digresiuni care întrerup
firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a
caracterelor personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și
ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul scoate în evidență
psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un
pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de
bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu
oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile
verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului
principal evoluează în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e
umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în
acest sens și relația dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân.
Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare, dar
care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat că
nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își maschează
cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani
cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental
opuse: binele și răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează
romanul unei inițieri (bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a
aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a
experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului
de crai în fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit
de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se
închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului.
Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de
fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul
sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea
din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape
existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a
învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe
fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește
planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb,
dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și
apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul
spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.
Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de
cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie
în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt
prezente multe întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite
din comun şi astfel lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă viziunii fabuloase şi una
umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul le face
însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care
trebuie să le treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea
bucatelor şi a băuturii, descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de
situaţie este prezent şi comical de limbaj, deoarece personajele apelează la
zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi!’’sau la
apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’, acestea fiind şi
elemente ale oralitătii.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului
narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl
constituie titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al
maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă
condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a
III-a, de un narator obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula
inițială: „amu cică era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului,
iar formula finală: „și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce
acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se
uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat
avea trei fete. Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul
său, însă să fie vrednic. Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai
multor probe. Tatăl își supune fiii la o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în
cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit de Sfânta Duminică,
pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta constituie un simbol al
trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de
Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
 Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia
oară își încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl
face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de
împărat. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta
Duminică. A treia probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc
câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci
tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l
ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul,
alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul
fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și
apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi
dezvăluie adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie
capul fiului de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar
fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata
Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi
la elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o
viziune fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o
pronunţată notă de originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în
privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte,
prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.
Particularităţi ale unui text studiat, aparţinând lui Costache Negruzzi (perioada
paşoptistă)
(nuvelă istorică, romantică, realistă)
Prima nuvelă istorică din literatură română, ,,Alexandru Lăpusneanul’’ aparţine
prozei romantice, fiind publicată în perioadă paşoptistă, în primul număr al revistei
,,Dacia Literară’’ 1840. Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor
formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc,
articolul-program intitulat INTRODUCŢIE.
,,Alexandru Lăpusneanul’’ este o nuvelă, deoarece are o construcţie riguroasă,
epică, în proză, cu un singur fir narativ central şi cu un conflict concentrat. Se
observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi de
asigurare a verosimilităţii faptelor prezentate. Personajele relativ puţine şi sunt
caracterizate succint si pun în lumină trăsăturile personajului principal.
Este o nuvelă romantică prin tema de inspiraţie istorică, apar personajele excepţionale în situaţii
excepţionale, construite în antiteză (blândeţea doamnei şi cruzimea domnitorului), culoarea
epocii în descrieri cu valoare documentară (de exemplu: portretul fizic al doamnei în capitolul al
doilea, vestimentaţia domnitorului în biserică, masa domnească), gesturile spectaculoase şi
replicile devenite celebre.
Nuvelă istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul istoric
( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi,
comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-
1569). Lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de către un
domnitor crud se raportează la realităţile social-politice din Moldova secolului al XVI-lea. Două
episoade care înfăţişează tema luptei pentru putere în epoca medievală sunt notabile, unul
concentrat în replica rostită de domnitor ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... ‚’’, la întâlnirea lui
cu solia boierilor, în capitolul I, şi scena uciderii celor 47 de boieri în capitolul al III-lea,
ilustrativă pentru cruzimea tiranului medieval.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea puternică a
personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa. Perspectiva
narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’) aminteşte prin
concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru, detaşat intervine,
rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului
(,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă lupta
pentru putere dintre domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului împotriva
vornicului Moțoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul capitol şi se
încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la revolta
mulţimii din capitolul al treilea.
Timpul şi spaţiul sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii. Nuvela începe cu întoarcerea
lui Alexandru pe tronul Moldovei în a doua sa domnie, acţiunea desfăşurându-se apoi la curtea
domnească şi apoi la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru ani mai târziu,
în cetatea Hotinului.
Din punctul de vedere al compoziţiei, naraţiunea romantică se desfăşoară liniar, cronologic, prin
înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate.
Echilibrul compoziţional, clasic, este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole,
care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol rezumativ, fiind
replici importante rostite de personaje; capitolul I (expoziţiunea şi intriga)- ,,Dacă voi nu mă
vreţi, eu va vreu...’’ răspunsul dat de domnitor soliei de boieri. Capitolul al II-lea (desfăşurarea
acţiunii)- ,, Ai să dai samă, doamnă!’’ -avertismentul adresat de văduva unui boier decapitat
doamnei Ruxanda, pentru că nu opreşte crimele soţului ei. Capitolul al III-lea (punctul
culminant)-,,Capul lui Moțoc vrem...’’ cererea norodului revoltat. Capitolul al IV-lea
(deznodământul)- ,, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...’’ amenintarea împotriva
tuturor rostită de Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit şi pierduse astfel puterea
domnească.
Prima parte, având mottoul ,,Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...’’, constituie expozițiunea
nuvelei și ni-l prezintă pe Alexandru Lăpușneanu sosind în țară cu ajutor turcesc pentru a-l
înlătura pe Tomșa și a ocupa din nou tronul Moldovei. El este întâmpinat de vornicul Moțoc, de
postelnicul Veveriță, de spătarul Spancioc și de Stroici, care-i cer domnitorului să se întoarcă,
căci poporul nu-l vrea și nu-l iubește. Hotărât să pună ordine în țară și să-i pedepsească pe boierii
trădători, domnitorul respinge categoric pretențiile celor patru boieri și promite că va mântui țara.
Văzând atitudinea transigentă a lui Lăpușneanu, Moțoc își schimbă opțiunea, îi cere iertare și
ipocrit, îl sfătuiește pe domnitor să intre în țară doar cu oastea pământeană. Totodată, el îl asigură
de ajutorul multora dintre boieri. Înțelegând intențiile vornicului, domnitorul îi spune sincer
părerea sa, dar îi făgăduiește că nu-l va ucide, insinuând că îi este trebuitor ca să se ușureze de
blestemele norodului. Această primă parte conține și intriga acțiunii, deoarece pe lângă conflictul
declarat deschis dintre domnitor și boieri, este bine precizată și hotărârea lui Lăpușneanu de a
izbăvi țara de toate relele.
Partea a doua, cu mottoul ,,Ai să dai samă, doamnă!...’’, conține desfășurarea acțiunii, întrucât
cuprinde întâmplările determinate de urcarea lui Lăpușneanu pe tronul Moldovei. Astfel, Tomșa
fuge în Muntenia, norodul întâmpină pe noul domnitor cu bucurie si cu speranțe, iar acesta
începe lupta împotriva boierilor care-l trădaseră. El îi ucidea fără milă la cea mai mică plângere
sau bănuială, îi deposedează de averi și sfătuit și ajutat de Moțoc, pune la cale noi răzbunări.
Doamna Ruxanda, înduioșată de lacrimile văduvelor și ale orfanilor și speriată de amenințările
unei văduve, se hotărăște să-i îmbuneze inima crudului voievod și-i cere sa înceteze vărsările de
sânge. Lăpușneanu îi promite un cinism, că de poimâine nu va mai vedea capete tăiate și chiar a
doua zi îi va da ,,un leac de frică “ .
În partea a treia, intitulată ,,Capul lui Moțoc vrem...’’, acțiunea atinge punctul culminant și
cuprinde, în esență scena decapitării celor patruzeci și șapte de boieri și episodul uciderii lui
Moțoc de către mulțime. Inițial, voievodul asistă împreună cu boierii și norodul la slujba de la
Mitropolie, ca apoi adresându-li-se, să recunoască, cinic, crimele săvârșite, motivându-le prin
binele și liniștea țării. El își exprimă apoi dorința de a trăi cu toții în pace și în frăție și cere
iertare mulțimii adunate, invitându-i apoi pe boieri la un ospăț la curte. La ospățul de împăcare,
Lăpușneanu poruncește să fie omorâți patruzeci și sapte de boieri. Capetele celor uciși sunt
așezate într-o uriașă piramidă, acesta fiind ,,leacul de frică“ promis doamnei Ruxanda, care
leșină văzând această grozăvie. Ridicată de slujitorii scăpăți de la măcel, o mare mulțime se
adunase la palatul domnesc . Ea cerea capul vornicului Moțoc, pe care-l consideră vinovat de
 toate relele îndurate. Cruțat inițial, Moțoc este dat de domnitor în mâinile mulțimii dezlănțuite, în
ciuda rugăminților lui disperate și astfel voievodul își duce la îndeplinire planul său diabolic,
singurii care scapă fiind Spancioc și Stroici .
Partea a patra ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu’’ constituie deznodământul
acțiunii, din care aflăm că timp de patru ani Lăpușneanul nu mai tăiase nici un boier, dar
născocise alte schingiuiri. Neliniștit că Spancioc și Stroici trecuseră Nistru și nu putuseră fi
prinși, domnitorul se mută în Cetatea Hotinului pentru a-i supraveghea de aproape, dar aici el se
îmbolnăvește grav și își exprimă dorința de a se călugări. În timpul unei crize, mitropolitul,
crezând că voievodul se stinge, îl călugareste , dându-i numele de Paisie și îl proclamă domn pe
fiul lui Lăpușneanu, Bogdan. Trezit din letargie și văzându-se călugărit, Lăpușneanu se înfurie
strigând : ,,… de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” și-i amenință pe toți din jurul său,
între care se aflau doamna Ruxanda și Bogdan, fiul ei .
Spancioc și Stroici, întorși de curând, o îndeamnă pe doamna Ruxanda să-i dea otravă, iar
aceasta, speriată că viața ei și a copilului său este în primejdie și încurajată de mitropolitul
Teaofan, care-i promite iertarea lui Dumnezeu, săvârșește actul criminal. După scurt timp,
voievodul moare în chinuri, în mâinile călăilor săi .
Nuvelă de inspiraţie istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ de Costache Negruzzi ilustrează
principiile ideologiei paşoptiste şi ale romantismului românesc, potrivit recomandărilor
din ,,Introducție’’ în ,,Dacia literară’’. Negruzzi face din personajul Alexandru Lăpuşneanul un
tiran de o cruzime ieşită din comun, ca un advertisment adresat contemporanilor şi reconstituie
culoarea de epocă în aspectul ei documentar.
Nuvelă istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ deschide drumul observaţiei realiste, prin tehnica
detaliului semnificativ şi prin surprinderea psihologiei mulţimii.


Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât

ele asigură desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în
lumea basmelor rolul lor devine mai important prin semnificaţia morală şi prin
simbolurile pe care le reprezintă la nivelul viziunii auctoriale a textului. Această
lume este populată de o diversitate de personaje care pot fi reale sau fantastice, iar
cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din punctul de
vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă,
principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri
literare’’ la 1 august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii
epice, un personaj principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul
unor însuşiri puse în evidenţă de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte
personaje ale basmului, prin construirea conflictului sau printr-o diversitate de
procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui
Harap-Alb, care apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi
corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale
şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu
calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită
sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi
probe. După gradul de transfigurare a realității: fictiv/fabulos, după rangul ocupat
în dinamica narațiunii: principal, după amploarea construcției și a devenirii sale:
complex/rotund, după rolurile interpretate: protagonist, după valoarea morală
transmisă: pozitiv, după modul de constituire, personajul poate fi individual. Însă
în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi
împărat, după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic, la
început este fricos, nesigur, iar , în final, un învingător, dovedindu-se din ce în ce
mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi
marchează profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului
de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit
de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se
închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia.
Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje:,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și
judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a
învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare, duce
Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri
de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este
aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa
moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume.
Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa
de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit.
Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie, în final
pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il
constituie modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea directă, naratorul îl
surprinde astfel: ,,Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese
afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de
apăsătoarele cuvinte ale tatălui său.” ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte
ce i se poate întâmpla. Şi cum sta el acolo de se răcorea, spânul face tranc! capacul
pe gura fântânii.” ,,Numai Harap- Alb nu aducea nicio supărare. Însă, ca tovarăş,
era părtaş la toate: şi la pagubă şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea
nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş.” Este caracterizat direct și de alte
personaje: Sfânta Duminică: ,,- Da ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? Zise
baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate părțile și nu ai de
ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva.” ,,- Vai de mine şi de mine,
Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa de slab de înger, dar
după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai nu mai sta ca o găină
plouată. ...Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai
ai.”, dar și de împărat:,,- Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să
am eu o slugă așa vrednică și credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masa cu
mine, că mult prețuiește omul acesta!
Tot din caracterizarea directă reiese și autocaracterizarea în relația cu
Sfânta Duminică:,,- Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n
pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.”, cu furnicile ,,Stă el oleacă şi
se sfătuieşte cu gândul:,,Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin
apă, mă tem că m-oiu îneca cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a
da D-zeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate.” și cu împăratul„- Apoi
dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a
asculta de tată, şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum.”
Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al fiului încă
neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine
răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma
unei bătrâne care cere milostenie. ,,Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate
atunci un ban şi zice:- Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la D-zeu mai mult.,”
rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă limitată. Aceasta face parte
din categoria personajelor confidente şi are rol important în iniţierea eroului.
Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi
concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind
lipsă de cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai
găsit să aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi
întelepciunea.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa
treacă proba bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este
înnăscută. Drumul iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în
primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage
atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii
„ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus
este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa
pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al
gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou.
Inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la
alegerea calului. Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează
funcţiile de iniţiator şi de adjutant. Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început
este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi, după ce mănâncă jar, se transformă într-
un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe
inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă
pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe
erou şi zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile
morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne
nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
 În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care
întruchipează imaginea răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său
şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l
recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul
de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte important în
iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin
experienţă este cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe.
Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va
avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii).
Acesta îl numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine
nobilă”. Din acest moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea
culege roadele. Pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se
întristează. Este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă
peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei
Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care o milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu
Sfânta Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre
desăvârşirea sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a
putea înţelege suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a
cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce
e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de
încercări, pe care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri
supranaturale: crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă,
Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui
Roşu-Împărat, care ca şi el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte
prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă cu celelalte personaje, care reprezintă
forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în conflict şi este prezentat în
antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este blând, supus,
respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant,
mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei
din jur, pe când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Un alt element de structură pentru particularitățile de caracterizare îl
constituie titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al
maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă
condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de
caracterizare şi parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin
care a trecut a dobândit o eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza
schemei narative a iniţierii, după modelul personajului din basmele populare, pe
baza antitezei cu personajul negativ şi prin diversitatea relaţiilor pe care le
stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se deosebeşte de
personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor
vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru
își va reface constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind
această concepție.
Particularități de caracterizare -Ghiță-

Una dintre nuvelele reprezentative ale lui Ioan Slavici este și ,,Moara cu noroc’’, alcătuită din 17
capitole și inclusă în volumul de debut din anul 1881, intitulat ,,Novele din popor’’, după ce
fusese publicată în revista ,,Convorbiri literare’’. Această nuvelă realist-psihologică
impresionează atât prin conținutul ei, cât și prin personajele care participă la acțiune și care sunt
purtătoarele mesajului autorului. Acestea îl cuceresc pe cititor prin diversitatea însușirilor, prin
intensitatea trăirilor, precum și prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii. Personajele
din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite
în acțiune, iar personajul principal se caracterizează prin complexitate și, de aceea, accentul cade
asupra lui, și nu asupra acțiunii. Fiind vorba de o nuvelă realist-psihologică, personajele
reprezintă tipuri umane, purtătoare a unei trăsături dominante, fără a exclude însă complexitatea
lor. Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal, căruia scriitorul îi construiește un
portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului:
prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic și moral
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a
autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu
eșecul. Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au
loc. Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o
societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul
său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca un adevărat cârciumar, își face un bun renume
și prin el locul devine binecuvântat. La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul
celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și cu copiii este atent,
tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială
doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni,
Ghiță își pierde treptat respectul de sine și de fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și
crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și autoiluzionându-se cu privire la
responsabilitatea faptelor sale. Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El
reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu sesizează gravitatea
compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al
personajului dă realism tezei morale exprimate.
Trăsătura dominantă și două scene reprezentative
Una din trăsăturile principale ale personajului este lăcomia.
O scenă din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o
discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt
ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea,
dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot
dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face
apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul
de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează :„Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu
Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui
Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
O altă scenă semnificativă este întâmplarea ce are loc în preajma sărbătorilor de Sfântul Dumitru,
când Ghiță urma să plătească proprietarului a doua rată a arenzii, iar Sămădăul rămâne o noapte
la cârciumă, dar pe parcursul aceste nopți îl jefuiește pe arendaș. În ziua următoare, săvârșește un
șir de crime, vinde aurul și argintăria furate de la el, însă a păstrat un lănțișor de aur, cu care
putea demonstra culpabilitatea lui Ghiță. Acesta din urmă devine suspect de complicitate cu
Sămădăul la jaf și crimă. La proces acesta jură strâmb și din cauza lui intră la pușcărie doi
oameni nevinovați: Buză Ruptă și Săilă, întrucât Ghiță scapă din lipsă de probe.
Elemente de structură specifice caracterizării personajului
Un element de structură acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării.
Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme
lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică
declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a avea protecția lui și
totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o participare directă
sau premeditată , Ghiță este făcut complice la tâlhăriile și crimele lui Lică. El devine vinovat în
ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge
legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță la
infidelitatea Anei nu este cea scontată de Sămădău – departe de se vindeca de slăbiciunea pentru
o femeie, el echivalează trădarea Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid
pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită
șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra
lui. Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu!”), se sinucide și trupul lui este
aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje nevinovate- bătrâna și copiii -plâng
morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra
imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar
cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile
personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferență în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața
copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii,
personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a
se separa de rău.
De asemenea, modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este caracterizat
direct de către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om, Ghiță, om cu
multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracu
și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut
din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu
dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai
dinadins am să țin’’, însă când îi constată slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de
Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea
slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede
sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar
n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’
Portretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de către
 narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne
cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” Autocaracterizarea ilustrează dorința lui Ghiță de a se
autodisculpa. Acest fapt evocă un fond de umanitate încă nealterat: ,,Iartă-mă, Ana! îi zise el.
Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului…’’Într-un alt
moment, sărutându-l pe unul dintre copii, mărturisește: ,,Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți
un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos.’’ Monologul interior-autocaracterizarea evidențiază
efortul personajului de a justifica pentru sine complicitatea cu Lică: ,,Așa m-a lăsat Dumnezeu.
Ce să-mi fac, dacă e ceva în mine mai tare decât voința mea?’’
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel încât este
pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului, Ghiță se
simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu
independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav
echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.
Concluzia
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că omul
trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără să
aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului principal, autorul
apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele
specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ) Acestea
sunt atât modalități directe, cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului, Slavici reușind o
îmbinare armonioasă a acestora prin care conturează un personaj complex și tragic în același
timp. Drama eroului provine din lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la instrăinarea de sine
și la înstrăinarea de familie. El nu găsește calea de ieșire din această dramă existențială, ceea ce îl
va duce la moarte.




Particularităţi de caracterizare-Alexandru Lăpuşneanul

 Prima nuvelă istorică din literatura română, ,,Alexandru
Lăpusneanul’’aparţine prozei romantice, fiind publicată în perioadă paşoptistă, în
primul număr al revistei ,,Dacia Literară’’, 1840. Este inspirată din istoria
naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul
literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat ,,INTRODUCTIE’’.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră
din trecutul istoric ( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi
culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri,
vestimentaţie, limbaj).

Statutul social, psihologic și moral

,,Alexandru Lăpusneanul’’ este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a
pedepsirii lui Moţoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul
domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste, are calităţi şi defecte
puternice. În proza romantică, personajul se află într o relaţie de antiteză, el fiind
construit cu doamna Ruxanda pe tiparul înger-demon.

Trăsătura dominantă o constituie cruzimea.

Un prim episod semnificativ pentru cruzimea personajului este atitudinea pe
care o are încă din primul capitol, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care
dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care
Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici,
conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest
conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanul, şi anume, voinţa de
a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanul îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea
boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la
pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de
sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină pe boieri să-şi
dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă Alexandru, de
bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”
Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui
Lăpuşneanul, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt
evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea
cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă
iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.” Observaţiile asupra
fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului :
„răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
 De asemenea, partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea
mai dramatică şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbătoare, unde domnul
şi boierii se adunaseră la biserică. Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se
antiteza romantică şi contrastul din scena uciderii celor 47 de boieri. Disimularea şi
ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt
foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în
ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat
Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de
racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele
sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi că racla
sfântului ar fi tresărit.”

Elemente de structură
Un prim element de structură îl constituie modalitățile de caracterizare.
Naratorul realizează un portret fizic al acestuia cu prilejul discursului de la
mitropolie, ocazie oficială pentru a descrie vestimentaţia specifică epocii, care dă
culoarea locală ,,Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea
stacoşie, avea cabaniţă turcească’’. Portretul moral este realizat, în mod direct, prin
epitetele ,,nenorocitul domn’’, ,,deşănţata cuvântare’’, sau prin indicarea
ipostazelor personajului ,,vodă’’, ,,domnul’’, ,, tiranul’’, ,, bolnavul’’ ,
„Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă
moarte’’. Sunt folosite epitete şi în caracterizarea realizată de alte personaje :,,crud
şi cumplit este omul acesta’’ (Mitropolitul Teofan) şi în autocaracterizare: ,,Nu aş
fi un nătărău de frunte, când m-aş crede în tine?’’ (replică adresată vornicului
Moțoc).
Portretul moral este dominant și reise din fapte, gesturi, limbaj,
comportament. Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Moldovei
(omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit domniţei Ruxanda, aruncarea lui
Moţoc în mâinile mulţimii), pun în evidenţă tirania domnitorului care acţionează
pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc pentru
încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze
blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia
necruţătoare a domnului.
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre
cinismul lui Lăpuşneanul („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca
să placă stăpânului, simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu
intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care
urmează groaza în faţa morţii.
 Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care
naratorul îşi trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”,
„era groază a privi această scenă sângeroasă”.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează
personalitatea puternică a personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin
hotărârea şi cruzimea sa. Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea la
persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’) aminteşte prin concizie de relatarea
cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru, detaşat intervine, rareori,
prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului
(,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul
principal politic relevă lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Conflictul
secundar, răzbunarea domnitorului împotriva vornicului Moțoc (boierul care îl
trădase în prima domnie), se declanşează în primul capitol şi se încheie în capitolul
al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la revolta mulţimii din
capitolul al treilea.
Concluzie În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore
Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o
operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi
putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G.
Călinescu).


