Sunteți pe pagina 1din 5

Şandru Andreea-Cristina

CRP II,gr. 2

Analiza discursului

„Farfuridi (foarte obosit, soarbe şi se resignează): Ajungem dar la chestiunea


Revizuirii Constituţiunii şi legii electorale....
Toţi (cu satisfacţie): A! Aşa da!
Trahanache (asemenea): A! (clopoţel) Ei! Acu aveţi puţintică răbdare...(către
Farfuridi) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti: dorinţa adunării.
Farfuridi (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua): Mă rog, daţi-mi voie!
Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii?
Toată sala: Nu! Să vedem!...Spune!
Caţavencu (batjocoritor): Să vedem opinia lui d. Farfuridi! (clopoţeşte)
Toţi (puternic): Da! Da!
Farfuridi (emoţionat şi asudând): Atunci iată ce vreau să zic eu, şi împreună cu
mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază
la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie
moderaţi...adică nu exageraţiuni!...Într-o chestiune politică...şi de care...de la
care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării...să fie ori prea prea-prea, ori
foarte-foarte...(se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aici ocaziunea să
întrebăm pentru ce?...da...pentru ce?...Dacă Europa...să fie cu ochii aţintiţi
asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică din
cauza zguduirilor...şi..şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni
solemne a dat probe de tact...vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea,
Romania...(cu tărie) ţara în sfârşit..cu bun-simţ, pentru ca Europa, cu un
moment mai înainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă.. (se
încurcă şi asudă mai tare) precum, daţi-mi voie – (se şterge) la 48, la 34, la 54,
la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94 eţetera, întrucât ne priveşte...precum ca să
dăm exemplu, chiar surorilor noastre de ginte latină însă! (Foarte asudat se
şterge, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul
sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de
Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui
Trahanache de abia se mai aude. După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă
aprindere)Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis (zgomotul
tace) Iată opinia mea: (în luptă supremă, oboseala îl biruie) Din două una, daţi-
mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu
se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în
punctele...esenţiale....Din această dilemă nu puteţi ieşi...Am zis!”
Textul citat este extras din opera dramatică „O scrisoare pierdută” a lui
I.L. Caragiale. Fragmentul pe care se va pune accentul în analiză este discursul
lui Farfuridi, care încearcă să-şi expună public, la întâlnirea electorală din actul
al III-lea, opiniile sale în privinţa a două subiecte la ordinea zilei în comedia
respectivă: revizuirea Constituţiei şi modificarea Legii electorale. Mesajul
global al textului se constituie la interferenţa mai multor planuri, planul verbal,
planul paraverbal şi planul nonverbal. Rolul hotârâtor nu revine, aşa cum ne-am
aştepta, doar planului verbal, deoarece acesta este frecvent contrazis de
gesturile, mimica sau de tonul vocii emiţătorului.
Raportându-ne la componentele situaţiei de comunicare în viziunea
lui Roman Jakobson,în fragementul citat, acestea ar fi:
1. Fiind un text în care modul de expunere utilizat este dialogul,
emiţătorul şi receptorul îşi schimbă cu uşurinţă rolurile.
Participanţii la dialog sunt Farfuridi şi Trahanache, dar sunt
destul de frecvente şi intervenţiile sălii.
2. În intenţia oratorului, receptorul mesajului său ar fi vrut să fie
publicul din sală, însă ceea ce transmite el nu este receptat de
către auditoriu din mai multe motive.
3. Mesajul global al textului transmis diferă de la intenţie la
realizare. Farfuridi ar fi vrut să transmită ideea că este
susţinătorul refomelor în discuţie, însă nu vrea ca acestea să fie
radicale, ci mai moderate. Ca realizare, discursul său este unul
incoerent, care nu transmite decât informaţii despre gradul de
incultură al personajului.
4. Codul utilizat de vorbitor este limba, însă acesteia i se asociază
elemente verbale şi paraverbale care vor fi citate la momentul
potrivit.
5. Contextul susţinerii discursului este unul potrivnic vorbitorului,
o întrunire electorală ţinută într-o sală a primăriei din „capitala
unui judeţ de munte”, în care, din cauza existenţei unei tabere
cu opinii divergente, dar şi a propriei incapacităţi de a transmite
un, mesaj coerent, oratorul va fi întrerupt frecvent de vocile din
sală şi grăbit de către cel care prezida adunarea, Trahanache.
6. Canalul de comunicare este aerul, fiind vorba de un mesaj oral
(în situaţia imaginată în text)

Prin funcţia emotivă, emiţătorul îşi exprimă, conştient sau nu, atitudinea
faţă de realitate, faţă de conţinutul pe care vrea să-l transmită. Această atitudine
transpare atât din analiza elementelor verbale, cât şi a celor nonverbale şi
paraverbale. Stările sale sufleteşti sunt gradate ca intensitate, oscilând între
oboseală şi resemnare (foarte obosit, soarbe şi se resignează), emoţie –
autentică sau disimulată ((emoţionat şi asudând), ajungând până la manifestări
de ordin fizic (Foarte asudat se şterge, iar se şterge şi suflă foarte greu), dar şi
la mândria celui care a reuşit, în sfârşit, să-şi exprime în mod vehement opinia:
„Am zis!”. Din punctul de vedere al mijloacelor care ne sugerează atitudinea
emiţătorului faţă de enunţ, putem cita acel obsesiv „Daţi-mi voie!”, repetiţie
care are rolul de a insista, de a atrage atenţia interlocutorilor asupra a ceea ce
vrea să transmită. Tot repetiţia e cea care vrea să îi demonstreze linia moderată
a opiniilor – „ori prea-prea, ori foarte-foarte”. Altă repetiţe, aceea a
construcţiei „vreau să zic”, are, în intenţia vorbitorului, rolul de a atrage atenţia
asupra importanţei mesajului politic transmis, însă nu dovedeşte decât
incoerenţa în gândire şi exprimare a personajului, care nu mai ajunge la miezul
problemei, deşi perorează haotic de ceva vreme. Construcţiile exclamative
abundă („Mă rog, daţi-mi voie!”, „Daţi-mi voie!”, „Am zis!), dar ele nu
dovedesc vehemenţ personajului în susţinerea opiniilor, aşa cum şi-ar dori-o
acesta, ci mai degrabă o încercare infantilă de persuadare „cu forţa” a
receptorilor din sală. Construcţiile interogative sunt cele care vor să anticipeze,
în intenţia emiţătorului, mesajul pe care acesta-l va transmite („să întrebăm
pentru ce?...da...pentru ce?..”) şi mai vor să atragă receptorul în această dorită
subtilitate a gândirii oratorului.
Prin funcţia conativă (persuasivă sau retorică), atenţia este îndreptată
asupra destinatarului comunicării, receptorul, de la care se aşteaptă atât un
răspuns imediat, obţinut prin aplauzele de confirmare ale susţinătorilor săi
(„Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu”), cât şi un alt tip de
răspuns, acela dat prin susţinerea candidaturii sale, ţinând cont de faptul că e un
discurs politic. Emiţătorul doreşte atragerea receptorului în sprijinul ideilor
susţinute de el. Prezenţa acestei funcţii se observă în folosirea persoanei a II-a
plural („Daţi-mi voie!”, „Ştiţi”, „din această dilemă nu puteţi ieşi”) care
presupune intenţia de implicare auditoriului în actul comunicării. Cum această
funcţie are ca scop esenţial persuadarea receptorilor, emiţătorul încearcă acest
lucru şi prin folosire unor sintagme care să demonstreze că cei din sală nu pot fi
de altă opinie decât el („trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază
la extremitate”, „putem zice”, „ne priveşte”).Unele dintre aceste formule, în
special ultima, se pot observa cu uşurinţă şi în discursul politic contemporan,
constituind un fel de captatio benevolentiae a potenţialilor alegători.
Funcţia fatică îşi are originea în centrarea atenţiei asupra canalului de
transmitere e mesajului (aerul în comunicarea orală). Elementele lingvistice sunt
cele care verifică menţinerea contactului între emiţător şi receptor. Aceeaşi
formulă obsedantă, „Daţi-mi voie!”, încearcă să verifice menţinerea acestui
contact (dacă în sală ar fi fost linişte, oratorul ar fi fost auzit, dar asta nu
înseamnă că ar fi fost şi înţeles) . Un element care are rolul de a facilita
menţinerea contactului între emiţător şi receptori, este în această situaţie de
comunicare, clopoţelul cu care Trahnache încearcă să facă linişte.
Funcţia metalingvistică este aceea care atrage atenţia supra codului
utilizat. Emiţătorul e cel care trebuie să se adapteze nivelului social şi cultural al
receptorului, pentru a fi înţeles. Dar cum despre acest nivel nu avem indicii, iar
receptorii din pasajul extras nu solicită informaţii suplimentare despre ce vrea
emiţătorul să transmită, putem considera codul ca fiind unul comun, înţeles de
ambii parteneri ai situaţiei de comunicare. E şi firesc să fie aşa, deoarece
oratorul utilizează în special termeni din vocabularul fundamental, dar îşi mai
„nuanţează” discursul cu unele neologisme (gintă, extremitate, depandă,
exageraţiune, soţietate, esenţiale, etc). Unele dintre aceste neologisme sunt
pronunţate greşit (depandă, soţietate), iar altele au suferit, sub influenţa gândirii
deformatoare a vorbitorului, adevărate transferuri de sens (in concepţia sa,
„extremitate” înseamnă „extremă”).
Funcţia referenţiuală implică raportarea limbajului la context sau la
referent, dar şi la realitatea extralingvistică. Prin limbaj, gândirea se fixează într-
o formă materială, limbajul e cel care asigură mecanismului interior o formă
exterioară. Contextul lingvistic e cel care ne ajută să îneţelegem că la Farfuridi
„extremitate” înseamnă „extremă”, iar contextul social şi cultural în care trăia
acesta (o lume parvenită şi incultă) ne face să credem că un discurs de o
asemena incoerenţă putea, totuşi, să fie ascultat, ba chiar aplaudat de o parte
dintre membrii partidului prezenţi la întâlnire.
Funcţia poetică presupune centrarea asupra textului însuşi, a discursului,
a modului de structurare a acestuia, a modului în care el exploatează potenţialul
expresiv al limbii şi îl subordonează unui scop, transmiterea unui mesaj. Toate
nivelurile limbii sunt exploatate expresiv, contribuind la transmiterea unei idei.
La nivel fonetic se observă elidarea unor sunete („acu”, în loc de
„acum” într-o replică a lui Trahanache, ceea ce sugerează un contrast între
solemnitatea pe care vrea să o dea personajul replicii sale şi familiaritatea care
rezultă din folosire formei scurtate). O nuanţă arhaică e dată de opţiunea
oratorului pentru formele „ocaziune”, „exageraţiune” care au ca rezultat
accentuarea ridicolului personajului.
La nivel morfologic, părţile de vorbire nuanţează mesajul transmis de
situaţia de comunicare aleasă. În privinţa substantivelor, se oscilează între
formele literare şi cele neliterare, greşeli înregisrându-se mai ales in utilizarea
substantivelor neologice, care, în loc de impresia de solemnitate pe care şi-o
propusese Farfuridi prin utilizarea lor, au rolul de a oferi detalii relevante despre
gradul lui de incultură. Verbele sunt folosite mai mult la imperativ (cerut de
nevoia de persuadare a auditoriului) şi la conjunctiv (care sugerează a acţiune
posibilă, dar neîndeplinită încă, aşa cum este acea revizuire a constituţiei în
jurul căreia se învârte discursul politic al candidatului). Indicativul perfect
compus din final („Am zis”) vine ca o sentinţă, ca o concluzie a întregului
discurs. Surprinzătoare este limitarea în folosirea intejecţiilor, specifice unui
discurs care se vrea convingător, observând doar utilizarea interjecţiei „Iată!”,
ce-i drept, într-un moment considerat cheie de emiţător. Celelalte părţi de
vorbire nu sunt relevante în construirea acestui discurs.
Nivelul sintactic este poate, cel mai bine exploatat pentru a obţine
efectele comice, acel contrast între aparenţă şi esenţă, dorite de către Caragiale.
Farfuridi vorbeşte total incoerent din punct de vedere sintactic, discursul său
fiind un enorm anacolut, amestecând costructiile interogative cu cele
exclamative, întrerupte frecvent prin pauze marcate grafic prin puncte de
suspensie.
Nivelul punctuaţiei este şi el purtător de sens în acest fragment. Atrage
atenţia multitudinea de puncte de suspensie care pun în evidenţă atât ezitările
oratorului, cât şi inconsecvenţa gândirii sale. Analizând fragmentul se observă
foarte puţine construcţii enunţiative, fapt explicabil prin aceea că avem în faţă
un discurs susţinut oral, iar aceste construcţii nu au nici potenţial expresiv şi
nici valente persuasive.
Fragmentul caragialian poate fi considerat o parodie, un antidiscurs, în
care limba se îndepărtează de funcţiile sale obişnuite, intrând pe un tărâm al
aproape absurdului.