Curs 4

Tipuri de comunicare (II). Comunicarea umană de tip paraverbal. Paralimbajul:

definire, caracteristici, elemente componente

1. Definirea paralimbajului
Paralimbajul reuneşte acele elemente ale comunicării verbale care nu au o
semnificaţie instituită la nivel semantic şi sintactic, dar care conferă anumite înţelesuri
cuvintelor din discurs. Mesajele implicite ale paralimbajului reprezintă semnificaţiile
adiţionale ale discursului verbal propriu-zis.
2. Particularităţile paralimbajului
 orientează atenţia interlocutorilor nu spre ceea ce se spune, ci spre maniera în care
se spune, pentru că, uneori, cele două tipuri de comunicare, alături de cea
nonverbală, trimit mesaje diferite, deşi comunicarea ideală presupune o
suprapunere perfectă a celor trei modalităţi; pentru eficientizarea procesului de
comunicare este util să ţinem seama şi de informaţiile involuntare pe
care le transmite vocea locutorilor;
 mesajul paraverbal este cel codificat în manifestările vocale şi în elementele
prozodice care însoţesc vorbirea; toate aceste elemente suprapuse mesajului verbal
pot intensifica, slăbi, distorsiona sau anula sensurile cuvintelor, provocându-le
interlocutorilor diverse reacţii afective;
 importanţa acestui tip de comunicare reiese şi din unele estimări făcute de
specialişti: Albert Mehrabian precizează că din totalul mesajelor emise, aproximativ
7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi
alte sunete guturale), iar 55% sunt mesaje nonverbale.
3. Elemente de paralimbaj
3.1. Ritmul vorbirii (tempoul) presupune viteza cu care se rostesc cuvintele,
propoziţiile şi frazele. Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 250 de silabe/
minut), normală (în jur de 350 de silabe/ minut) sau rapidă (în jur de 500 de silabe/ minut) a
cuvintelor pronunţate. De regulă, vorbitorul trebuie să-şi adapteze această viteză la conţinutul
şi importanţa generală a mesajului.1
În cadrul unui discurs se pot folosi ruperi de ritm, care au ca scop accentuarea ideilor
importante. Spre exemplu, în expunere putem utiliza un ritm alert în prezentarea unor aspecte

1
Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 40.
general cunoscute, comune, pentru ca acest ritm să se reducă înainte de introducerea unei idei
importante şi să se reia la aceeaşi intensitate în momentul explicării ideii respective.
Viteza exprimării reprezintă adesea o caracteristică temperamentală (în
vreme ce colericul vorbeşte mult şi repede, flegmaticul se exprimă folosind un debit destul de
redus), dar depinde şi de starea sufletească, de gradul de cunoaştere a subiectului şi de relaţia
afectivă dintre interlocutori.
3.2. Tonul reprezintă inflexiunea sau înălţimea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. În
funcţie de modelarea înălţimii, tonul poate fi calm, agresiv, pedant, nervos, cald, rece
etc., deci transmite ceva despre starea, emoţiile şi atitudinea vorbitorului şi îl poate influenţa
pe interlocutor în receptarea mesajului. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să
se folosească un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările tonului sunt
importante, întrucât ele rup monotonia, făcând expunerea „mai plină de viaţă”: trecerea de la
un ton calm la unul entuziast va fi uşor sesizată şi va avea ca efect o atenţie sporită din partea
auditoriului.
3.3. Intonaţia se referă la variaţiile de înălţime a vocii care îndeplinesc un rol
semnificativ la nivelul enunţului, transmiţând informaţii despre trăirile emoţional-afective sau
despre intenţiile locutorului referitoare la mesajul emis.
3.4. Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează interlocutorului,
reprezentând un indice al fondului energetic al individului, dar şi al unor însuşiri psihice
(hotărâre, calm, autoritate etc.). O voce puternică exprimă fie personalitatea puternică a
locutorului, vitalitatea sa, fie o izbucnire de furie sau tendinţa de dominare, pe când o voce
înceată şi şovăitoare traduce timiditatea, lipsa de vitalitate, inhibarea celui care vorbeşte.
Variaţiile de ton şi de volum se utilizează şi pentru a evidenţia anumite părţi ale mesajului.
Înălţimea şi intensitatea vocii pot fi astfel modulate încât să exprime atitudinea dorită: o voce
stridentă, ţipătoare, ascuţită indică mânie, ameninţare, în timp ce una gâtuită, aspră, arată
emoţie, frică, disperare, tensiune.
3.5. Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a unei silabe
dintr-un cuvânt, a unui cuvânt dintr-un grup sintactic sau a unui grup de cuvinte dintr-o frază.
Accentul deţine un rol important în schimbarea înţelesului cuvintelor, în inducerea de mesaje
colaterale celui transmis prin cuvinte, în marcarea interesului faţă de diverse elemente ale
realului.
3.6. Fluenţa se referă la caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii. Găsirea, cu
uşurinţă, a cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor denotă o vorbire
fluentă, continuă, curgătoare, pe când dificultatea găsirii cuvintelor adecvate contextului
denotă o vorbire lipsită de fluenţă, discontinuă, cu dificultăţi de conceptualizare. Fluenţa este
un indicator al mobilităţii proceselor cognitive, al capacităţii de conceptualizare şi ideaţie,
manifestându-se prin selectarea rapidă şi continuă a termenilor adecvaţi pentru exprimarea
mesajelor locutorului.
3.7. Dicţia se referă la abilitatea şi la arta de a vorbi inteligibil, de a emite sunetele
potrivite cu ajutorul organelor fonatoare; ea presupune pronunţia clară şi precisă a cuvintelor
în timpul vorbirii. Pronunţia depinde, pe de o parte, de caracteristicile neuropsihice ale
individului, iar, pe de altă parte, de nivelul său de cultură generală şi profesională. Poate varia
de la pronunţia deosebit de corectă până la cea neclară, neglijentă (caracterizată prin eliminarea
din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârşitului unor cuvinte,
coborârea tonului şi pronunţarea neclară a finalurilor de frază).
3.8. Manifestările sonore (râsul, geamătul şi oftatul, tusea şi dresul vocii) nu au niciun
conţinut verbal, semnificaţia lor depinzând de contextul comunicaţional. Ele sunt efectul unor
stări emoţionale puternice ce reuşesc să ajungă astfel la interlocutori.
3.9. Pauzele sau tăcerile
Pauza presupune absenţa unui conţinut verbal, adică tăcerea. Cu toate că exclude orice
cuvânt şi orice element sonor ce ar putea însoţi cuvântul, pauzele sau tăcerile din timpul
comunicării posedă importante semnificaţii paraverbale ce trebuie interpretate atent, în funcţie
de context, reprezentând o formă de discurs în afara limbajului.
În interacţiunea verbală, în pauzele discursului se realizează conexiunea dintre
elaborarea mesajului de către cel care vorbeşte şi receptarea lui de către cei care se află în
dialog.
Tipuri de pauze:
 care marchează ezitarea locutorului în a alege cuvintele sau structura gramaticală a
frazei;
 care oferă indicii asupra stărilor sufleteşti, emoţiilor, atitudinilor şi intenţiilor
vorbitorului;
 în care vorbitorul reflectează (caută argumente ori formulează raţionamente, îşi
actualizează amintirile);
 pauzele retorice, de efect, pentru a sublinia anumite idei;
 pauzele-invitaţie, care dau interlocutorului posibilitatea să reacţioneze, să se
exprime.
 3.10. Cuvintele/ sunetele de umplutură sunt tot un fel de pauze, dar de această dată
sonore, emise de locutor pentru a acoperi tăcerile/ pauzele din vorbire, deci pentru a umple
un gol din propria vorbire. Ele sunt chemate să ofere un răgaz de reflecţie vorbitorului.
Prezenţa acestor cuvinte/ sunete parazite în vorbire transmite interlocutorului impresia că
locutorul nu este sigur de ceea ce spune sau că are îndoieli în legătură cu posibilitatea de a fi
crezut, trădând nesiguranţa sa.
Exemple: of..., ţţ..., îhm..., uh..., hmm..., ăăă..., păi..., ştiţi..., nu-i aşa?, carevasăzică,
ştii?
EXERCIŢII DE DICŢIE
1. Un caricaturist care caricaturizează caricaturi caricaturistice nu poate caricaturiza
caricatura sa.
2. Duc în bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac,
nu e rac, nu-i gândac, nu e cuc, nu-i brotac, îl apuc, îl hurduc. E tot drac.
3. Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi
cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.
4. Rege Paragarafaramus, când te vei desoriginaliza? Mă voi desoriginaliza când cel
mai original dintre originali se va desoriginaliza. Dar cum cel mai original dintre originali nu
se va desoriginaliza, regele Paragarafaramus, nu se va desoriginaliza.
5. Colo-n vale p-un pitroi sta o codobătură si un codobăturoi, codobăturoiu
codobătureşte codobătura, codobătura nu poate codobături codobăturoiu...
6. Un bal fără egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-
un opal oval, pal, real şi natural, fără rival, egal si actual.
7. Spre sfânta sa soră Suzana se suie,/ Spăşită din suflet suspinu să-şi spuie,/ Şi-n susul
sarcastic suspinu-şi şopteşte,/ Şi-odată pe scara sucită se opreşte.
8. Boul breaz, bârlobreaz, lesne-a zice boul breaz, dar mai lesne-a dezbârlobrezi
bârlobrezitura din boii bârlobrezenilor.
9. Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriţă, a cărămidărit cărămidăriţa
pe cărămidar.
10. Sighitibum ala bim bum bam, strigătul cilipanezului în căutarea baldibuzului
omorât de un cris cras, într-un stil abracadabrant pentru că nu a vrut să-l omoare pe hipocate-
elefanto-camerosul, ascuns după un camilolabilolabalascop deoarece mâncase citopiperazina
şi se brohănise cu brohoteele în drămandău.
11. – Cum te numești, Domnule?
– Petru Potopeanu
 – Și ce lucrezi?
– Prepar pești pentru pulverizat.
– Bine, dar ce anume operații faci?
– Pun peștele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peștele
prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
– Dar de ce vorbești numai cu „P”?
– Poftim?
– De ce vorbești numai cu „P”?
– Pentru că pot pronunța pe P perfect perceptibil.
– Ei, asta e acum! Pun rămășag că la întrebările mele vei greși.
– Primesc.
– Pe cât?
– Pun prinsoare pe patru poli!
– S-a făcut. Spune-mi ce-ți place să mănânci?
– Pește, păstrăvi, plachie, potârnici, prepar piftie piperată, pârjoale, pastramă,
papricaș, papanaș, porumbei, pui pane.
– Și ce vin bei?
– Pinot, pelin, porto.
– Și ce desert?
– Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
– Dar înghețată obișnuiești?
– Puțin profiterole, parfait (parve…).
– Spune-mi cum îți petreci timpul liber ?
– Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
– Dar vara?
– Pescuiesc.
– Și iarna?
– Patinez.
– Te pomenești că poți să-mi spui o poezie cu litera „P”?
– Pot.
– Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POTOPEANU: Prin pustiuri, peste pietre,/ Păsări,
pâlcuri pribegesc,/ Părăsindu-și puii proprii/ Pe pământul părintesc.// Prima pasăre, pilotul,/
Plescăia puternic pliscul,/ Patina privind pământul,/ Pajiștea, pădurea, pliscul.
– Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat?
– Paraschiva păpușico, pentru prânz prepară puțin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
– Văd că am pierdut.
– Pardon, plătești patru poli pentru pierderea pariului.
– Plătesc.
– Pune paralele pe portofel.
– Încă o întrebare.
– Poftim?
– Ce adresa ai matale ?
– Prelungirea Popa Petre 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.