6.

Mijloacele paraverbale în comunicarea umană

Modul în care ne folosim vocea şi calităţile vocale are importanță în procesul comunicării
umane. Înălţimea şi intensitatea vocii exprimă atitudinea dorita. O voce stridentă, ţipătoare,
ascuţită indică mânie, ameninţare în timp ce una joasa arată emoţie, frică, disperare, tensiune.
Gradul de încredere, autoaprecierea, siguranţa de sine dar și nehotărârea se pot transmite prin
intermediul mijloacelor paraverbale, schimbând de multe ori contextul comunicării.
Bernard Shaw spunea: există 100 de feluri de a spune “nu” şi 1000, de a spune “da”. Ştim
foarte bine că, după intonaţie, un “da” poate însemna “nu” şi uneori un “nu” se apropie de
“da”.
Acest tip de comunicare codifică și transmite informația prin elemente prozodice și vocale
care însoţesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificaţii comunicative aparte. În
aceasta categorie se înscriu: caracteristicile vocii (comunică date primare despre persoane:
femeie, bărbat, tânăr, bătrân, energic, epuizat, alintat, hotărât, etc.), particularităţile de
pronunţie (oferă date despre mediul de provenienţa: urban - rural, zona geografica, gradul de
instruire, cultura, etc.), intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonaţia, pauza etc.
Comunicarea paraverbală are în esenţă:
 nu ceea ce este spus, ci cum este spus;
 nu simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare adiacente,
ci analiza acestora şi integrarea lor în mesajul propriu-zis.
Comunicarea paraverbala nu poate fiinţa ca formă, decât concomitent cu comunicarea
verbala. Dar din perspectiva conţinutului ele se pot separa. Acelaşi mesaj, identic codificat
verbal poate modifica sensul în funcţie de intervenţia paraverbalului şi să devină altceva (de
exemplu un „da” rostit ca „nu”).
Mijloacele paraverbale mânuite cu abilitate, măresc eficienta de influenţă şi control a
celor din jurul nostru, a partenerilor de comunicare.
Puterea paraverbalului este dependenţa de calităţile vocale şi de stăpânirea „mecanismelor
vorbirii”. Cele mai întâlnite şi utilizate mijloace în comunicarea paraverbală sunt:
1. Intonaţia/Tonul vocii - cuprinde timbrul şi variaţia înălţimii glasului care transmit
emoţii, sentimente şi atitudini. Inflexiunile vocii trădează faptul că vorbitorul este fericit, trist,
furios, înfricoşat, prietenos, umil sau dictatorial. Intonaţia îndulceşte sau aspreşte mesajul verbal.
Transformă afirmaţiile în întrebări şi invers, iar uneori transforma chiar sensul cuvintelor. Modul
de folosire a tonul pot să:  - susţină/întărească mesajul verbal;  - contrazică mesajul;
 - deformeze mesajul;  - înlocuiască mesajul
2. Ritmul - se află în concordanţă cu gândurile şi starea sufletească ale vorbitorului;
3. Accentul - subliniază intenţia vorbitorului şi poate schimba sensul cuvintelor. Accentele

1
regionale oferă indicaţii despre zona geografica de provenienţa (moldovean, oltean, ardelean).
4. Volumul vocii oferă indicaţii privind personalitatea, atitudinea, sentimentele
vorbitorului. Corecţia volumului vocii trebuie să ţină seama de mărimea încăperii, mărimea
grupului şi de zgomotul de fond.;
5. Dicţia este calitatea şi arta de a articula şi pronunţa cuvintele corect şi clar. Dicţia
exprima gradul de educaţie şi statutul social;
6. Ritmul sau viteza vorbirii - reprezintă numărul de sunete emise într-o unitate de timp
şi este fie o manifestare temperamentală sau afectivă, fie o modalitate de a influenţă
destinatarul. Ritmul vorbirii este foarte important: cu cât informaţiile sunt mai noi pentru
ascultător, cu atât mai lent trebuie să fie ritmul în care le comunicăm Vorbirea poate fi calmă,
repezită, lentă, rapidă, afectată. Daca ritmul vorbirii este ridicat, ascultătorul primeşte mesajul
verbal ca pe o urgenţă. Un bun vorbitor schimbă viteza pronunţării cuvintelor în concordanţă
cu importanţă mesajului, în sensul că ceea ce este nesemnificativ sau comun este rostit repede,
iar ceea ce este nou sau important este rostit rar şi apăsat.
7. Pauzele - reprezintă separarea vorbirii în grupuri şi cascade de cuvinte sau fraze ce pot da
unele indicii asupra stărilor afective şi atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc
audienţa, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultătorului sentimentul de implicare
activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte sau după cuvântul sau ideea ce merita subliniată.
Pauzele pot fi datorate stânjenelii sau pot fi strategice, invitându-l pe interlocutor să ia cuvântul
sau semnalându-i că urmează ceva important :
- tuse semnificative - pot substituie elementele verbale sau le pot însoţi pentru a
evidenţia intenţia comunicării;
- fluierat-admirativ sau depreciativ
- râsul indică diferite stări ale vorbitorului-bucurie şi este contagios ( ha-ha); he-he este
un râs răutăcios, ironic, ho-ho e asociat cu uimirea sau dispreţul.
- oftatul, gemutul au semnificaţii diferite în funcţie de context-tristeţe, durere;
- dresul vocii, tuşitul pot indica o stare de nervoziate sau încercarea de amânare a
reacţiei, de tragere de timp sau atragerea atenţiei asupra propriei persoane.
Funcţiile. Mijloacele paraverbale transmit atât informaţii gramaticale (redate grafic prin
semne de punctuaţie), cât şi semnificaţii conotative, legate de starea afectivă a emiţătorului.
Vocea este un instrument de persuasiune; variind volumul şi intonaţia este menţinut treaz
interesul ascultătorilor, iar prea scăzută sau prea ridicată vocea nu este ascultată. Atunci când
mijloacele paraverbale sunt intenţionate au rolul de a exprima diferite stări sufleteşti sau de a
atrage atenţia interlocutorului asupra faptului considerat esenţial. Atunci când sunt neintenţionate
pot constitui greşeli (accentul greşit) sau conferă informaţii despre emotivitatea emiţătorului.