CURS LEADERSHIP ȘI COMUNICARE PROFESIONALĂ – PROF.

FRANCESCA
STOIAN

1. Comunicarea paraverbală

În cazul acestui tip de comunicare informația este codificată și transmisă prin elemente
prozodice și vocale care însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații
comunicative aparte. În această categorie se înscriu: caracteristicile vocii (comunică date primare
despre locutori: tânăr - bătrân, energic - epuizat, alintat - hotărât etc.), particularitățile de pronunție
(oferă date despre mediul de proveniență: urban - rural, zona geografică, gradul de instrucție etc.),
intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonația, pauză etc.
Comunicarea paraverbală nu poate ființa că formă, decât concomitent cu comunicarea
verbală. Dar din perspectiva conținutului ele se pot separă. De exemplu un „da' rostit că „nu'. Deci
același mesaj, identic codificat verbal își poate modifică sensul în funcție de intervenția
paraverbalului și să devină altceva. Acest fenomen se numește supracodificare.
Există numeroși stimuli încorporați mesajului verbal care, dincolo de conținutul verbal
asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoacă diverse reacții afective: „vocea, tonul, ritmul
vorbirii, stimulul scrierii, pauzele dintre cuvinte, accentele și chiar balbele, zâmbetul, clipitul
genelor, atingerea, bătaia cu pumnul în masă, etc. Intervenția acestora peste mesajul verbal poate
provoca slăbirea, distorsionarea sau intensificarea semnificației cuvintelor conținute de mesaj.” 1

Mânuit de abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace în influențarea și controlul

persoanelor din jurul nostru, în procesul de comunicare organizațională. Mesajul paraverbal obține
cu ușurință respectul și poate smulge aprobarea, intimidează sau menține presiunea.
Puterea limbajului paraverbal este dependență de calitățile vocale și de stăpânirea
„mecanismelor vorbirii”. Cei mai întâlniți și utilizați stimuli paraverbali în comunicarea
paraverbala sunt: calitățile vocale, înălțimea vocii, volumul vocii, dicția, accentul, pauzele,
intonația, ritmul vorbirii etc.
Calitățile vocale - se referă la însușirile personale implicate în mecanismul vorbirii și la
factorii care influențează sunetul vocii. „Sunetul vocii este influențat în primul rând de calitatea
corzilor vocale și apoi succesiv, de poziția maxilarului, de pereții gurii, de dinți, de limba și buze.

1
J. M. Donovan, K. A. R. Osborn, S. Rice, 2016, Paraverbal Communication in Psychotherapy: Beyond the Words,
Rowman & Littlefield Publishers, Boston, pp. 98 – 105.
 CURS LEADERSHIP ȘI COMUNICARE PROFESIONALĂ – PROF. FRANCESCA
STOIAN

Sunetele sunt mai clare dacă poziția corpului este dreapta, mușchii gâtului întinși, buzele flexibile,
iar respirația bună.”2
Înălțimea vocii este dată de frecvența de vibrație a corzilor vocale. Când suntem tensionați
sau anxioși, corzile vocale se întind puternic, că și corzile unei viori, iar vocea se subțiază, devine
stridentă sau zgârie și scârțâie. Când suntem calmi și relaxați, tonul vocii coboară, devine plin și
sigur. Dacă suntem obosiți sau precipitati, vocea devine aspră, gâtuită.
Volumul vocii este mai ușor de controlat decât tonalitatea. Ritmul și forță respirației sunt
esențiale. Corecția volumului vocii trebuie să țînă seama de mărimea încăperii, mărimea grupului
și de zgomotul de fond. Volumul trebuie să fie tare la începutul și la sfârșitul unei prezentări pentru
a sublinia obiectivele și concluziile acesteia. Se recomandă să păstrăm un volum jos, normal de
conversație adaptat ambianței.
Dicția este calitatea și artă de a articula și pronunță cuvintele corect și clar. Ea se poate educa
prin exercițiu. Dicția depinde de articularea corectă și completă a consoanelor și de nuanțarea clară
a vocalelor. Accentul privește manieră de a pronunță mai apăsat, mai intens sau pe un ton mai înalt
o silabă dintr-un cuvânt sau un cuvânt dintr-un grup sintactic. El poate schimbă sensul cuvintelor.
Pauzele reprezintă separarea vorbirii în grupuri și cascade de cuvinte sau fraze ce pot da
unele indicii asupra stărilor afective și atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc
audiență, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultătorului sentimentul de implicare
activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte sau după cuvântul sau ideea ce merită subliniată.
Intonația cuprinde timbrul și variația înălțimii glasului care transmit emoții, sentimente și
atitudini. Inflexiunile vocii trădează faptul că vorbitorul este fericit, trist, furios, înfricoșat,
prietenos, umil sau dictatorial. Vocea îndulcește sau aspreste mesajul verbal. Transformă
afirmațiile în întrebări și invers, iar uneori transformă chiar sensul cuvintelor.

Ritmul vorbirii
Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă, rapidă, teatrală, afectată sau precipitată. Dacă ritmul
vorbirii este ridicat, ascultătorul primește mesajul verbal că pe o urgență. Un bun vorbitor schimbă
viteză pronunțării cuvintelor în concordanță cu importantă mesajului, în sensul că ceea ce este

2
J. M. Donovan, K. A. R. Osborn, S. Rice, 2016, Paraverbal Communication in Psychotherapy: Beyond the Words,
Rowman & Littlefield Publishers, Boston, pp. 98 – 105.
 CURS LEADERSHIP ȘI COMUNICARE PROFESIONALĂ – PROF. FRANCESCA
STOIAN

nesemnificativ sau comun este rostit repede, iar ceea ce este nou sau important este rostit rar și
apăsat.