COMUNICAREA VERBALA VOCEA si TONUL Comunicarea verbala se realizeaza prin prisma limbajului articulat si apartine inexclusivitatea fiintelor umane

Definitii Comunicarea este primul instrument spiritual al omului n procesul socializrii sale. Comunicarea este procesul prin care o persoana (emitatorul) transmite informatii, idei, opinii, pareri altei persoane (receptorul) Comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci si muzica, artele vizuale, teatrul, baletul si, in fapt, toate comportamentele umane. Semnificatia termenului comunicare Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din antichitate. In fapt, insasi etimologia termenului sugereaza acest lucru: cuvantul comunicare provine din limba latina; communis inseamna a pune de acord, a fi in legatura cu sau a fi in relatie, desi termenul circula in vocabularul anticilor cu sensul de a transmite si celorlalti, a impartasi ceva celorlati. Elementele procesului de comunicare Comunicarea este procesul prin care o persoana (emitatorul) transmite informatii, idei, opinii, pareri altei persoane (receptorul) Indiferent de forma pe care o imbraca, orice proces de comunicare are cateva elemente structurale caracteristice : Emitatorul: (sursa) este cel care transmite informatia dupa ce o codifica in mesaj. El are initiativa comunicarii; Receptorul: este personana care primeste mesajul si ii atribuie un sens. In comunicarea interpersonala, directa, fata in fata, partenerii joaca pe rand rolul de emitator si receptor; Mesajul: este ideea codificata in limbaj. Pentru a construi un mesaj avem nevoie de informatia in sine si de un sistem de coduri (limbaj);

Limbajul: este o colectie de semene folosita ca suport material al informatiei. Informatia nu poate circula fara suportul ei material. Pentru a fi posibila comunicarea, emitatorul si receptorul trebuie sa gaseasca un limbaj comun. Codificarea: este procesul prin care emitatorul selecteaza informatia pe care doreste sa o transmita si o transforma intr-o secventa de limbaj Decodificarea: este procesul prin care receptorul extrage informatia din mesajul pe crea l-a receptionat. Daca sensul atribuit de receptorul mesajului nu este cel pe care emitatorul a intentionat sa-l transmita, atunci comunicarea a esuat. Canalul: reprezinta calea sau dispozitivul prin care este transmis mesajul. Poate fi vocea sau semnele limbajului scris, la care se adauga eventual mijlocul tehnic utilizat pentru codificare (telefon, fax, etc.) Feedback-ul: reprezinta reactia receptorului la mesajul transmis de emitator. In urma acestei reactii, emitatorul afla daca mesajul lui si-a atins sau nu scopul si in ce masura comunicarea a fost eficienta. Procesul de comunicare ia astfel nastere ca urmare a relatiei de interdependenta ce exista intre elementele structurale enumerate mai sus. Aceasta relatie de interdependenta face ca orice proces de comunicare sa se desfasoare astfel: exista cineva care initiaza comunicarea, emitatorul, si altcineva caruia ii este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea si decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este influentat de dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emitatorului si destinatarului, de contextul fizic si psihosocial in care are loc comunicarea. Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului: verbal non-verbal paraverbal

Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este limbajul care foloseste alta modalitate de exprimare decat cuvantul (gesturi, mimica etc.). Limbajul paraverbal este o forma a limbajului nonverbal, o forma vocala reprezentata de tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale

Orala Scrisa

COMUNICAREA Verbala Non-verbala Cuvinte rostite Tonul, timbrul vocii, gesturi, modulatii, accent, zambet Cuvintele mesajului scris Aspectul scrisului, asezarea in pagina, hartia utilizata

Comunicare orala, mai putin bogata si mai imprecisa din punct de vedere al utilizarii aparatului semantic si sintactic, creeaza o prima impresie, superficiala, ce se constituie intr-o forma degradanta, saracacioasa si incoerenta, o varietate lovita de degenerescenta a comunicarii umane , in comparative cu comunicarea scrisa. Comunicarea orala se caracterizeaza printr-un grad ridicat de interactivitate, prin coprezenta participantilor si prin reversibilitatea rolurilor intre emitator si receptor. Comunicarea orala este imposibil de separat de componentele paraverbale si nonverbale ale comunicarii. Mesajul transmis prin intermendiul canalului verbal beneficiaza de suportul paraverbalului si nonverbalului, neputandu-se face o delimitare clara, in cadrul actului de vorbire, intre eficienta componentei verbale si celei nonverbale. In comunicarea orala vocea si tonul pe care o/il folosim da contur mesajului pe care vrem sa-l transmitem, in functie intensitatea si atitudinea acestora puteam avea o conversatie pacifista chiar si atunci cand mesajul pe care vrem sa-l transmite este unul dur, sever, de repros. Vocea Vocea noastra reprezinta o metoda puternica si eficienta de a capta atentia celorlalti si de a creea o atmosfera care sa-i incurajeze sa ne asculte. Cateva lucruri pe care trebuie sa le avem in vedere: Intensitatea si tonul. Vocile joase au gravitate si tind sa fie luate mai inserios. O voce ascutita sau stridenta da impresia ca posesorul ei exagereaza sau nu se controleaza. O sa spunem ca vocea este cea cu care ne-am nascut si ca, in privinta ei, nu putem face mare lucru. Ne inselam! Chiar si o voce foarte inalta are niste limite intre care intensitatea poate varia. Asadar, va trebui sa identificam cea mai joasa intensitate pe care o putem obtine si o vom folosi pana cand ne vom obisnui. Va trebui sa folosim un ton modulat. Acest lucru va indica celor cu care vorbim ca stim ce facem si le va da incredere in noi. Ritmul. Un tempo moderat pastreaza atentia celorlalti si le da posibilitatea sa recepteze si sa inteleaga corect mesajul. Daca ritmul cu care vorbim este prea rapid, oamenii nu vor avea ragazul sa absoarba ceea ce spunem; daca este prea lent, vom suna plictisitori, si oamenii nu vor mai fi atenti, daca suntem ezitanti, ascultatorii vor deveni in mod inconstient nelinistiti si agitati. Ritmul natural al respiratiei permite auditorului sa recepteze ceea ce spunem. E bine sa facem din cand in cand pauze pentru a permite celorlalti un moment de a reflecta asupra unei parti a mesajului inainte de a trece la urmatoarea parte. Astfel, ei nu numai ca vor intelege mai bine, dar vor retine mai mult din mesajul nostru.

 Accentul. Inflexiunile vocii permit accentuarea anumitor cuvinte sau pasaje din relatare. Prin accentuare trebuie sa atragem atentia ascultatorilor asupra fragmentelor mai importante ale comunicarii noastre. Atenti insa! Accentuand prea multe cuvinte, ascultatorii vor ameti, se vor plictisi si isi vor aminti despre comunicarea noastra doar ca a fost obositoare! Limbajul paraverbal Limbaj paraverbal reprezinta intelesurile dincolo de cuvinte, intregul bagaj de stimuli i semnale transmise prin tonul, volumul si ritmul vocii O amuzant povestire autobiografica a lui Mark Twain, unde scriitorul isi justifica intarzierea la o petrecere cu o fraza de genul: Imi cer scuze, Doamna! A trebuit sa o injunghii pe matusa mea si treaba asta mi-a luat ceva timp. Rostea cuvintele raspicat, pe un ton serios si natural, in timp ce oferea gazdei uriasul buchet de flori. Doamna a rspuns natural: Nu face nimic. Bine ti venit!. Dialogul din povestea lui Mark Twain ne arata granita dintre mesajul cuvintelor (verbal) si cel al vocii care le rosteste (paraverbal). Faptul remarcabil n aceasta intamplare este acela ca, dincolo de cuvinte, vocea fireasca in ton, modulatie si ritm face ca mesajul cuvintelor sa fie ignorat. Primirea musafirului intarziat decurge de ca si cum nu s-ar fi spus nimic neobisnuit. Atunci cand intelesul cuvintelor contrazice mesajul vocii, in mod involuntar si inconstient, acordam mai mult credit vocii si tonului decat cuvintelor. In scurta povestire a lui Mark Twain, mesajul luat in seama de gazda a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicarii. In registrul limbajului paraverbal, vocea se inalta mai presus de continutul cuvintelor. Aici, tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de coninut verbal, dar nu i de emoii. Mesajul paraverbal este cel codificat n manifestrile vocale i n elementele prozodice care nsoesc vorbirea, provocand reactii afective, dincolo de intelesul cuvintelor. Interventia paraverbalului peste coninutul verbal propriu-zis provoac intensificarea, slabirea, distorsionarea sau anularea semnificatiei cuvintelor. Mesajul paraverbal nu pare a fi adresat atat ratiunii i constientului, cat inteligentei emotionale. Manuit cu abilitate, el devine un puternic instrument de influentare a auditoriului sau anturajului de orice natura, de la cei dragi din jurul nostru pn la clienti sau partenerii de negocieri. Mesajul paraverbal empatizeaza, incurajeaza, intimideaza, mentine presiunea, cedeaz controlul, obtine autoritatea, aprobarea sau refuzul cu mai mare usurinta decat cel verbal. Studiul vocii umane a dovedit ca fiecare persoan are o amprent vocal unic. Pe Pamant, nu exista doua voci absolut identice, dar elementele prin care poate fi influentat auditoriul raman fundamental aceleasi. Registrele paraverbalului

Antrenamentul paraverbalului vizeaz abilitatile de reglare continu a volumului vocii, pana la dobandirea capacittii de a vorbi cu un bun control al respiratiei, fara pierderi de aer, fara stridenta, nazalitate sau raguseal. Urmeaz abilitatea numita dictie, care priveste pronuntia clara si precisa, fara a forta. Apoi, abilitatea de a vorbi intr-o gama larga de tonalitati, cu modularea vocii si reglajul continuu al ritmului vorbirii. In sfarsit, vine randul abilitatii de a folosi pauzele, de a plasa accentele si balbele oratorice, oftaturile, suspinele sau interjectiile. Tonul vocii Tonul vocii este important atat ca tehnic vocala, cat si ca instrument de convingere. Tonul vocii e cel care transmite sentimentele si atitudinea, pe cand cuvintele transmit doar informatia. Tonul de baza, recomandat atunci cnd vrem s fim convingatori, este cel parental, al unui parinte, profesor, preot sau judector. Acesta inseamn o voce joasa, care exprima calmul si autoritatea, oferind incredere. In mod normal, vocea joasa este insotita de un fel de a vorbi rar si apasat. Psihologii spun ca, atunci cand primeste mesaje pe tonul parental, creierul uman are o reactie automata de supunere. In schimb, el are tendinta de a ignora sau de a trata superficial mesajele primite pe un ton de copil. Tonul inalt, strident sau smiorcait, de copil imbufnat, fie nu prea este luat in seama, fie tradeaz nemultumire, provocare la conflict verbal, teama sau nervozitate. Tonul de copil il convinge greu pe cel care asculta. La nivel subconstient, ascultatorul percepe copilul nesigur, fara experienta si autoritate, inca neispravit. Atunci cand tonul vocii nu e adecvat aspectului exterior al vorbitorului, avem de-a face cu o persoana care se preface. Tonul parental obtine un efect de autoritate, atentie si persuasiune pentru ca personifica mama, tatal, bunicul, seful, profesorul sau alte figuri parentale. El transmite mesaje subliminale de mare incredere, competenta si experienta. La nivel inconstient, el evoca povetele intelepte ale parintilor si cere supunere. Cand vorbitorul este tensionat sau anxios, corzile vocale se intind asemenea corzilor unei viori. Vocea se subtiaza, devine stridenta, zgarie si scartie. Calmul si relaxarea fac tonul sa coboare si vocea devine plina, sigura. Cand suntem obositi, speriati, precipitati, vocea devine aspra, gatuita. A comunica inseamna a pune ceva in comun, a pune in relatie. A comunica inseamna a emite si receptiona mesaje, a trimite stimuli si colecta raspunsuri. O data emis si receptionat, mesajul va aprtine in comun, atat celui care a dat cat si celui care a primit. Omul emite mesaje atunci cand vorbeste, scrie, gesticuleaza, cand indica un obiect cu degetul, ca si atunci cand zambeste, se incrunta, se imbraca elegant sau raspandeste un miros neplacut. Cand asculta, citeste, priveste , miroase, pipaie sau bajbaie prin intuneric, el receptioneaza mesaje. Comunicarea umana este un process de tip traditional, prin care oamenii transfera energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii. Are intotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anumit fel. Scopul exista si atunci cand partenerii de comunicare nu-l constientizeaza. Stimulii asteapta un raspuns.

Comunicarea este veriga esentiala in dezvoltarea normala a oricarui sistem. Sistemele ecologice fac din comunicare o adevarata arta. Arta comunicarii umane este veche de cand lumea si este in continua dezvoltare.