Universitatea de Stat ,,Ion Creangă”

FACULTATEA DE BIOLOGIE ȘI CHIMIE

REFERAT
„Comunicarea paraverbală:
caracteristici și funcții”

A realizat:Malic Victoria, grupa 33A

A verificat Bîrsan Elena, dr., conferențiar universitar

Chișinău, 2022
 Cuprins

Introducere...........................................................................................................................................2
Aspectele................................................................................................................................................3
Funcția...................................................................................................................................................4
Concluzia...............................................................................................................................................4
 Introducere
Comunicarea paraverbală reprezintă informația codificată și transmisă prin elemente
prozodice și vocale care însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații comunicative
aparte. Limbajul paraverbal mănuit cu abilitate, mărește eficiența de influență și control a celor din
jurul nostru, a partenerilor de comunicare. Ceea ce transpare dincolo de cuvinte, în spatele lor, în
subtext și în toate manifestările vocale, posturale și gestuale legate intim de pronunțarea sau scrierea
cuvintelor, reprezintă limbajul paraverbal. Formele de comunicare paralingvistice includ acele forme
comportamentale utilizate pentru transmiterea mesajelor și semnificației lor, fără a folosi cuvintele
sau sistemele lingvistice de semne. În acest sens, cei mai utilizați termeni sunt cei de paralimbaj.
Există numeroși stimuli încorporați mesajului verbal care, dincolo de conținutul verbal asociat,
dincolo de sensul cuvintelor, provoacă diverse reacții afective: vocea, tonul, ritmul vorbirii, stimulul
scrierii, pauzele dintre cuvinte, accentele și chiar zâmbetul, clipitul genelor, atingerea, bătaia cu
pumnul în masă, etc. Intervenția acestora peste mesajul verbal poate provoca slăbirea, distorsionarea
sau intensificarea semnificației cuvintelor conținute de mesaj. Mănuit de abilitate, mesajul paraverbal
devine un instrument eficace în influențarea și controlul persoanelor din jurul nostru, în procesul de
comunicare organizațională. Mesajul paraverbal obține cu ușurință respectul și poate smulge
aprobarea, intimidează sau menține presiunea. Nu poate fi neglijată nici comunicarea sonoră
nonverbală despre care se afirmă că 38% din mesajele transmise în interacțiunea persoanelor sunt
sonore, dar nu verbale. Acestea țin de bogăția parametrilor muzicali ai limbajului - intonația, timbrul,
ritmul, tonul, înălțimea etc. - cât și de sunetele nearticulate emise de om în diverse împrejurări - oftat,
tuse semnificativă.

Aspectele
Puterea limbajului paraverbal este dependentă de calitățile vocale și de stăpânirea
„mecanismelor vorbirii”. Cei mai întâlniți și utilizați stimuli paraverbali în comunicarea paraverbală
sunt: calitățile vocale, înălțimea vocii, volumul vocii, dicția, accentul, pauzele, intonația, ritmul
vorbirii, etc.
Calitățile vocale - se referă la însușirile personale implicate în mecanismul vorbirii și la
factorii care influențează sunetul vocii. Sunetul vocii este influențat în primul rând de calitatea
corzilor vocale și apoi succesiv, de poziția maxilarului, de pereții gurii, de dinți, de limbă și buze.
Sunetele sunt mai clare dacă poziția corpului este dreaptă, mușchii gâtului întinși, buzele flexibile,
iar respirația bună.
 Înălțimea vocii - dată de frecvența de vibrație a corzilor vocale. Când suntem tensionați sau
anxioși, corzile vocale se întind puternic, ca și corzile unei viori, iar vocea se subțiază, devine
stridentă sau zgârie și scârțâie. Când suntem calmi și relaxați, tonul vocii coboară, devine plin și
sigur. Dacă suntem obosiți sau precipitați, vocea devine aspră, gâtuită.
Volumul vocii - mai ușor de controlat decât tonalitatea. Ritmul și forța respirației sunt
esențiale. Corecția volumului vocii trebuie să țină seama de mărimea încăperii, mărimea grupului și
de zgomotul de fond. Volumul trebuie să fie tare la începutul și la sfârșitul unei prezentări pentru a
sublinia obiectivele și concluziile acesteia. Se recomandă să păstrăm un volum jos, normal de
conversație adaptat ambianței.
Dicția - calitatea și arta de a articula și pronunța cuvintele corect și clar. Ea se poate educa
prin exercițiu. Dicția depinde de articularea corectă și completă a consoanelor și de nuanțarea clară a
vocalelor.
Accentul - privește maniera de a pronunța mai apăsat, mai intens sau pe un ton mai înalt o
silabă dintr-un cuvânt sau un cuvânt dintr-un grup sintactic. El poate schimba sensul cuvintelor.
Pauzele - separarea vorbirii în grupuri și cascade de cuvinte sau fraze ce pot da unele indicii
asupra stărilor afective și atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc audiența, dar pauzele
scurte, retorice, bine plasate, dau ascultătorului sentimentul de implicare activă. Pauzele tactice sunt
făcute înainte sau după cuvântul sau ideea ce merită subliniată.
Intonația - cuprinde timbrul și variația înălțimii glasului care transmit emoții, sentimente și
atitudini. Inflexiunile vocii trădează faptul că vorbitorul este fericit, trist, furios, înfricoșat, prietenos,
umil sau dictatorial. Vocea îndulcește sau asprește mesajul verbal. Transformă afirmațiile în întrebări
și invers, iar uneori transformă chiar sensul cuvintelor.
Ritmul vorbirii - vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă, rapidă, teatrală, afectată sau
precipitată. Dacă ritmul vorbirii este ridicat, ascultătorul primește mesajul verbal ca pe o urgență. Un
bun vorbitor schimbă viteza pronunțării cuvintelor în concordanță cu importanța mesajului, în sensul
că ceea ce este nesemnificativ sau comun este rostit repede, iar ceea ce este nou sau important este
rostit rar și apăsat.
 Funcția
Reprezintă un nivel mai profund de comunicare şi operează cu aspecte şi forme ale
comunicării verbale şi nonverbale. La acest nivel accentul cade, în principal, nu pe ceea ce este spus,
ci pe cum este spus, nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare adiacente, ci pe
analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul propriu-zis. Ansamblul elementelor
paraverbale și nonverbale ale comunicării este numit metacomunicare, în plus puterea limbajului
paraverbal este dependentă de calitățile vocale și de stăpânirea mecanismelor vorbirii.
Metacomunicarea se referă la nivelul sugerat de emițător, iar receptorul trebuie să distingă ceea ce a
fost spus, cum a fost spus și de ce. Orice comportament de comunicare, verbal sau nonverbal poate fi
metacomunicațional.

Concluzia
Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în personalizarea
comunicării şi în perceperea autentică a mesajului. Limbajul paraverbal se bazează pe simboluri care
pot fi interpretate diferit chiar de persoane care vorbesc aceeaşi limbă. Există şi limbajul interior,
suportul propriei noastre gândiri. Competenţa de comunicare în contextul didactic înseamnă
eficacitate în educaţie.