UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANTA

FACULTATEA DE FARMACIE
PROGRAM DE STUDII FARMACIE
DISCIPLINA: COMUNICAREA CU PACIENTUL

PROIECT DE CERCETARE

NEUROFIZIOLOGIA COMUNICARII

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF.UNIV.DR. CRISTINA-LUIZA ERIMIA

STUDENT:
EFTINCA TEODORA
AN V, GRUPA II

CONSTANȚA,
2024
Cuprins

Introducere...........................................................................................................................3
Comunicarea verbala...........................................................................................................4
„Anatomia” limbajului.........................................................................................................5
Originea limbajului..............................................................................................................7
Cercetari in domeniul neurofiziologiei................................................................................8
Concluziile lui Karl Wernicke.........................................................................................9
Cercetarile lui Broca si Damasio...................................................................................10
Cercetarile lui Neil Carlson............................................................................................11
Cercetarile lui Jackson...................................................................................................12
Concluzii............................................................................................................................12
Bibliografie........................................................................................................................14

1
Introducere

Comunicarea reprezintă un proces esenţial de menţinere a legăturilor interumane,

care stă la baza organizării sociale. Majoritatea vorbitorilor percep cuvântul comunicare
ca pe un schimb de mesaje, fapte, idei, impresii, între două sau mai multe persoane.
Conceptului de comunicare nu i s-a stabilit încă o definiţie unică, încercarea de a găsi o
definiţie universal valabilă fiind aproape imposibilă.
 Scopul comunicării este cel de informare, motivare, convingere, instruire,
încurajare.
 Obiectivul comunicării este cel al creării unei modalităţi prin care mesajele să fie
receptate (auzite, citite), înţelese, acceptate.

Comunicarea este un proces complex care, din unghiul ştiinţei comunicării, dispune
de patru componente fundamentale:
 Emiţătorul (sursa) iniţiază procesul de comunicare prin stabilirea primului
transfer de informaţie. Emiţătorul transformă (codifică) mesajul în semnale
specifice pentru a putea fi transferat .
 Canalul sau media reprezintă calea (mijlocul, suportul) de transportare şi
distribuire a informaţiei. Canalul de comunicare poate fi compus. În cazul
comunicării orale “faţă în faţă”, între două sau mai multe persoane, sunt activate
canalele vocale, auditive, vizuale.
 Informaţia reprezintă mesajul, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul trimis pe canal
de către emiţător, pentru a fi primit de către receptor.
 Receptorul primeşte, decodifică şi interpretează (conform perceţiilor proprii)
mesajul. Decodificarea este puternic influenţată de modalitatea de interpretare.
Receptorul închide bucla procesului de comunicare (trimite feedback) prin
transmiterea rezultatului procesului de interpretare, devenind emiţător.

Comunicarea interumană este complexă, canalele de transmisie şi respectiv,

informaţiile, fiind de fapt multiple (cuvinte, ton, intonaţie, emoţii, gesturi, gânduri, etc.)
Rolurile între emiţător şi receptor se schimbă permanent, fluxul de informaţii

2
funcţionând, de fapt, în ambele sensuri, fiecare utilizând canale multiple pentru a
transmite mesaje intercorelate şi formulate în coduri diferite.

Figură 1 Schema comunicarii

Comunicarea presupune elemente verbale, paraverbale și nonverbale.

Comunicarea verbală – recurge la cuvinte (scrise sau rostite) pentru a transmite
gânduri, idei și sentimente.
Paralimbajul este utilizat în vederea modificării și transmiterii atitudinilor și
emoțiilor prin utilizarea unor strategii și instrumente. Dintre acestea amintim: tonalitatea,
volumul, ritmul, intonația și accentul.
Comunicarea nonverbală presupune un schimb de idei, informații și sentimente,
fără a recurge la cuvinte. Include limbajul trupului: postură, gesturi și expresii faciale.
Acest tip de comunicare furnizează indicii despre atitudinea și sentimentele din spatele
cuvintelor folosite de o persoană.

Comunicarea verbala

Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de

comunicare. Comunicarea verbala are în centrul demersului său limbajul articulat
(vorbirea) şi limbajul vocal nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai
simplă şi mai evoluată modalitate de exprimare a nuanţelor afective dar şi a gândirii
abstracte, raţionale. Cuvantul, propozitia si fraza reprezinta elementele principale ale
comunicarii verbale.

3
 Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale
activităților sociale umane. Din punct de vedere cultural, evoluția umană a fost posibilă
datorită faptului că oamenii au reușit să vorbească, să asculte, să scrie și să citească.
Funcția de bază a comunicării verbale este prezentată și obiectivată prin efectele
ei față de noi înșine, de alți semeni, de alți subiecți. Când spunem ceva unui subiect, când
vorbim cu cineva, aproape întotdeauna
ne așteptăm ca această convorbire să
inducă sau chiar să convingă persoana să
se angajeze cu noi într-o comunicare.
Altfel spus, ne așteptăm să percepem o
reacție. Adesea se poate considera că
suntem în mod evident avantajați de un
Figură 2 Comunicare verbala
astfel de comportament, el devenind un mod
de comunicare, mai ales când cerem un obiect, solicităm o informație, cerem ajutor într-o
acțiune, sau ne implicăm în rezolvarea de probleme.
În alte ocazii subiectul transmite, întreabă, solicită ceva în vederea unui schimb
social (mai multă atenție sau participarea unei alte persoane în convorbire, în
conversație). Chiar și o conversație neinteresantă, sau care lâncezește, nu este lipsită de
răspuns pentru că ea devine o formă de comunicare care determină cealaltă persoană să
ne privească sau eventual să ne răspundă ceva.

„Anatomia” limbajului

În dorința de a se explica abilitatea umană de a percepe cuvinte și relații, de a

planifica unele conduite și de a înțelege avantajele unor consecințe în plan psiho-neuro-
fiziologic, s-au făcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze și teorii ca și
posibile explicații în legătură cu dezvoltarea, complexitatea și mărimea creierului.
Procesul limbajului are la baza mecanisme nervoase reflexe; el incepe intotdeauna
cu stimularea neuronilor eferenti (motori) sub influenta impulsurilor aferente (auditive,
vizuale, kinestezice, tactile etc.) la nivelul scoartei cerebrale. Neuronii verbo-motori

4
stimulati trimit impulsuri spre musculatura organelor verbale, care realizeaza respiratia,
fonatia si articulatia sunetelor verbale.
Controlul si reglarea miscarilor complexe efectuate de diferitele organe si
segmente ale aparatului verbal periferic se realizeaza pe baza informatiilor trimise de
centrii nervosi corticali pe calea "aferentatiei inverse", despre modalitatea de executie a
miscarilor verbale. Aferentatia inversa cuprinde impulsuri nervoase variate care circula
mai ales pe canalul auditiv, dar si pe alte cai; de cea mai mare importanta sunt
impulsurile aferente proprioceptive (kinesteziile verbale), care apar in urma contractiei
muschilor verbali si ajung la cortex. Toate aceste informatii aferente "inverse" se
confrunta cu "modelul" miscarilor verbale invatate (acceptorul actiunii) si daca miscarea
efectuata (adica rezultatul actiunii) nu coincide cu modelul, centrul nervos trimite
impulsuri aferente.
In general, se considera ca majoritatea functiilor lingvistice sunt localizate in
emisfera dominanta (stanga pentru dreptaci, dreapta pentru stangaci). Se citeaza insasi
cazuri de bilateralitate, in care functiile limbajului rezulta din emergenta ambelor
emisfere. Merita retinuta marea variabilitate individuala a bazei neurofiziologice aferente
limbajului. Numai zonele mari sunt identice la mai multi indivizi, elementele de detaliu
variaza in limite apreciabile (de exemplu, leziuni avand aproximativ aceeasi localizate si
intindere dau - in planul limbajului - efecte perturbatoare diferite).
Chiar specializarea diferitelor arii corticale in executarea unor verigi specifice ale
limbajului se realizeaza in cursul ontogenezei 1, ea nefiind predeterminata genetic. Daca o
leziune cerebrala in primii ani de viata duce la tulburari nesemnificative sau de scurta
durata ale limbajului, odata cu inaintarea in varsta specializarea este tot mai pronuntata,
iar consecintele lezarii unor arii cerebrale in planul limbajului sunt mult mai grave.

1
dezvoltarea individului, de la oul fecundat pana la stadiul de adult.

5
 În literatura de specialitate se acceptă faptul că, datorită structurii speciale a gurii,
a buzelor, a faringelui și
corzilor vocale, ca și a
mecanismului complex
care le controlează
funcționalitatea, specia
umană are capacitatea de
a emite cu precizie și de
a vocaliza emisii
complexe de sunete.
Individul uman după
Figură 3 Structura corzilor vocale
parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil să
audă, să asculte, să recunoască și să rețină aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite că
limbajul uman își are rădăcinile adânci într-o serie de activități organizate în comun, între
mai multe persoane.

Originea limbajului

Istoric vorbind, se crede că o persoană dintr-un trib vedea un animal, transmitea

vestea celorlalți membri ai tribului, mimând sunetele pe care le scotea animalul respectiv;
așa că treptat oamenii au căpătat abilitatea vocală de a descrie animalele, numărul lor,
dispunerea lor în vecinătate, precum și alte detalii. Astfel, această formă de transmitere
incipientă devine o formă avantajoasă de comunicare care a presupus creșterea capacității
de transmitere verbală și de creștere a complexității vorbirii.
Limbajul ca mod și formă de comunicare interumană trebuie să fie învățat. Dacă
un nou născut este transportat undeva, departe de lumea civilizată și după mai mulți ani
este readus în societate, el nu va putea învăța să vorbească, va încerca în cel mai bun caz
să comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de
asemenea neînvățate, nedeprinse de la adult prin acțiune și imitație. În acest caz,
mecanismele vorbirii din acel creier nu-și vor intra în uz, nu vor putea fi folosite.

6
 Unii autori cred că asemenea mutații, care nu au apărut brusc, au condus la
complicarea structurii neuronale, iar o mutație favorabilă la un copil poate determina un
complex de abilități verbale superioare părinților lui. Copilul respectiv ar putea deveni
apt să folosească nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, dar chiar ar
putea inventa cuvinte care să exprime relații și pattern-uri pe care ulterior le va
recunoaște, cuvinte care ar fi adoptate și acceptate de trib. Trebuie remarcat faptul că
evoluția culturală, chiar în cazul limbajului neevoluat (rudimentar), se constituie într-un
stagiu al evoluției circuitelor neuronale care participă în producerea și recunoașterea
vorbirii.
Producerea și înțelegerea vorbirii presupune un efort de sinteză din partea noastră
privind accepțiile comunicare, legăturile cu limbajul, vorbirea, notele specifice etc. Pe de
altă parte, neurofiziologia limbajului și, implicit, a comunicării umane ne obligă la
prezentarea măcar succintă a mecanismelor neuronale ale creierului.

Cercetari in domeniul neurofiziologiei

Cele mai complete observații în neurofiziologia limbajului și vorbirii umane au

fost obținute prin studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecții la care s-a
încercat studierea comportamentului verbal. În același timp, considerăm că trebuie să
arătăm că, pe lângă studiul comportamentului subiecților care au suferit intervenții
chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecții meningiale sau care au suferit
accidente vasculare cerebrale, abordarea funcțiilor creierului ca sistem prezintă însă o
serie de dificultăți, fapt care a determinat numeroși psihologi, neurofiziologi să utilizeze,
încă, animale de laborator.
O serie de neajunsuri privind cunoașterea funcționalității celulei nervoase, rolul
debitului sanguin în irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguină cu
implicații pentru redobândirea capacității de a vorbi, a scrie, sunt relativ rezolvate prin
apariția și dezvoltarea tomografiei computerizate 2. Apariția tomografiei computerizate

2
O tomografie computerizata (TC) reprezinta o metoda de diagnostic imagistic ce foloseste razele X pentru
a realiza imagini detaliate ale structurilor corpului.

7
reprezintă un câștig care a revoluționat nu numai medicina, dar și microdomenii de studiu
ale ființei umane, printre care anatomia și fiziologia comportamentelor verbale.
Deficitul de vorbire, de comunicare interumană, tulburările în sfera gândirii,
vorbirii, înțelegerii, ca și studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de
schizofrenie) constituie o poartă deschisă spre misterele creierului uman, răspunzător de o
serie întreagă de disfuncționalități în comunicare.
Astfel de date minuțioase obținute de neurofiziologi ajută demersurile
neuropsihologiei și ale psihologiei cognitive pentru înțelegerea specificului proceselor de
vorbire, scriere și citire la subiectul normal.

Concluziile lui Karl Wernicke

În prezent, se acceptă că înțelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului

auditiv, care este nevoit să detecteze și să
analizeze sunete. Regiunea din creier
considerată cea mai importantă pentru
înțelegerea vorbirii este aria Wernicke.
Această arie identificată de Karl
Wernicke3 la 1874 ca răspunzând de
blocarea porțiunii posterioare și inferioare
din lobul temporal stâng, este implicată în
funcționalitatea înțelegerii și elaborării vorbirii, prin transformarea notelor perceptive și
de gândire în elemente de semnificație a cuvintelor (afazia Wernicke).
Persoanele cu afazia Wernicke4 nu pot comunica, au un deficit de elaborare a
vorbirii, dar și un deficit de înțelegere a acesteia. Aceștia nu pot să scrie și să citească, nu
au cum să comunice semenilor lor.

3
Karl Wernicke a fost un medic, neurolog și psihiatru german. a avut contribuții însemnate în clinica și
anatomo- și fiziopatologia cerebrală. Este cunoscut pentru cercetările efectuate asupra vorbirii și limbajului.
4
Afazia Wernicke (afazie senzorială sau receptivă), caracterizată prin tulburări accentuate ale înțelegerii
limbajului și printr-o producție verbală fluentă, normală din punct de vedere fonetic, dar profund alterată
semantic, de neînțeles pentru interlocutor.

8
 În urmă cu peste o sută de ani, Wernicke era convins (unii cercetători au același
crez științific și în prezent) că girusul temporal superior 5 din lobul temporal este o
porțiune absolut necesară pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria
imaginilor auditive ale cuvintelor. Aria Wernicke blocată face incapabil subiectul uman
să înțeleagă cuvintele care i se spun și, dacă ar încerca singur să le producă, lipsa unor
tipare auditive adecvate, îl va împiedica să elaboreze semnificația ori înțelesul cuvintelor.
Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociație auditive și vizuale determină
o serie de efecte și deficite neuronale - fapt care ne sugerează concluzia potrivit căreia
aria Wernicke joacă un rol deosebit și special în gândire, la fel ca și în percepția auditivă
și vorbire.

Cercetarile lui Broca si Damasio

Pe lângă aria Wernicke la nivelul

creierului mai există o zonă care are o
importanță deosebită în înțelegerea și
elaborarea vorbirii. Această zonă este aria
Broca6, localizată în lobul frontal stâng,
răspunzătoare de procesul de articulare a
cuvintelor, de elaborare a lor și de înțelegere a construcțiilor gramaticale. Regiunea în
care a fost identificată aria Broca cuprinde formațiunile neuronale care alcătuiesc
cortexul motor primar care controlează mișcările implicate în vorbire (emitere și
elaborare). Din această cauză, aria Broca ar conține memoria segmenților de mișcare
musculară, fiecare din aceste secvențe fiind legată cu o secvență omoloagă auditivă din
partea posterioară a creierului.
Damasio, reluând teoria lui Wernicke, au ajuns la concluzii interesante nu doar în
plan teoretic, dar, mai ales, de orientare practică și metodologică. Astfel:
 Dacă lobul temporal este intact, subiectul este capabil să înțeleagă
vorbirea;
5
Girul temporal superior este implicat în percepția emoțiilor în stimulii faciali. Mai mult, este o structură
esențială implicată în procesarea auditivă, precum și în unele funcții lingvistice.
6
Paul Pierre Broca (n. 28 iunie 1824, Sainte-Foy-la-Grande - d. 9 iulie 1880, Paris) a fost un medic,
anatomist și antropolog francez.

9
  Dacă lobul frontal este intact, subiectul este capabil să elaboreze, să
producă în mod spontan vorbirea fluentă;
 Dacă se întrerupe legătura neuronală directă între aria Wernicke și aria
Broca persoana nu este capabilă să repete cuvintele; activitatea lobului
parietal inferior este întreruptă iar axonii aflați în substanța albă din
subcortex nu mai fac legătura între cele două arii.
Determinați de multitudinea tulburărilor apărute în procesul comunicării verbale,
dar și de nuanțarea extrem de fină a raporturilor dintre vorbire – scriere – citire –
înțelegere, numeroși specialiști au dezvoltat și diferențiat cercetările în domenii de
graniță: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.

Cercetarile lui Neil Carlson

Sistematizând datele existente, pornind de la unele inițiale și până la cele mai

recente, Neil R.Carlson7 a concluzionat că zonele Wernicke și Broca sunt inseparabile.
Ariile Wernicke și Broca, prin interconexiunile lor în substanța albă trecând prin lobul
parietal inferior, joacă un rol special în înțelegerea limbajului și elaborarea lui. Acest bloc
neuronal este absolut necesar pentru recunoașterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit),
înțelegerea și elaborarea structurii gramaticale și articularea cuvintelor.
Aceste arii nu pot funcționa izolat: recunoașterea cuvintelor este o latură, un
aspect al procesului, iar înțelegerea o altă latură. În același timp, trebuie înțeleasă și
cealaltă parte a comunicării: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea
fluentă se realizează când articularea este posibilă.
Comunicarea înseamnă, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de
percepere a mișcărilor (secvențe motrice), un bloc de percepere vizuală (când apare
scris/cititul) dar și un fel de supervizor al înțelegerii care depinde de existența memoriei.
Aceste elemente mnezice8 se referă la denumiri de obiecte, acțiuni, dar și la relațiile
complexe din realitate. Altfel spus, când denumim un obiect sau un fenomen, la
realizarea imaginii lui și la înțelegerea semnificației pe care o conține, participă secvențe

7
Neil Carlson, profesor la Universitatea din Massachusetts. Cercetările sale s-au concentrat pe rolul
sistemului limbic în învățare și pe comportamentul specific speciei.
8
De memorie, al memoriei

10
neuronale diferite din creier; într-un fel spunem ce știm despre utilizarea lui și în alt mod
este implicată memoria în pronunțarea lui.

Cercetarile lui Jackson

Cercetarile ulterioare, fara a infirma constatarile faptice ale lui Broca si Wernicke,
au dus la o corelare semnificativa a modelului ingust - localizationist conceput de ei.
Printre cei care au contribuit decisiv la trasarea unei perspective mai largi in
abordarea si explicarea mecanismelor neurofiziologice ale limbajului a fost Jackson 9
(1835-1911). Acest autor a emis ipoteza comform careia trebuie luate in seama ambele
emisfere cerebrale, iar nu doar cea dominanta. Emisfera stanga este implicata direct
deoarece lezarea ei priveaza pe om de vorbire, in timp ce emisfera dreapta ajuta la
recunoasterea imaginilor simbolizate.
Jackson considera ca centrul lui Broca coordoneaza miscarile limbii, buzelor,
laringelui si faringelui si sublinia ca daca afazicul a pierdut limbajul propozitional, el
poate dispune de un limbaj emotional si de stereotipii. El socotea ca aceste relicve ca si
jargonul, se afla sub dependenta emisferei drepte. In cazul unei asemenea leziuni apar
efecte negative reprezentate de incapacitatea de a vorbi, scrie si citi si semne pozitive
manifestate prin capacitatea bolnavului de a intelege ceea ce i se spune, de a misca corect
organele de articulare cand mananca si bea si de a utiliza un limbaj emotional. Efectele
pozitive se datoreaza activitatii unui nivel inferior eliberat de sub controlul nivelului
superior.
Orientarile trasate de Jackson au fost preluate de Pick si Head. Acestia au
incercat sa demonstreze inconsistenta localizarii rigide a limbajului pledand pentru
admiterea unei baze integrative neurofiziologice mai largi si dinamice in care este inclusa
intelegerea, abstractizarea, generalizarea. Astfel, Head distingea afazia verbala, sintactica,
nominala si semantica. Important este ca Head admitea ca toate cele patru tipuri de
afazii mentionate pot sa apara atat in leziuni ale emisferei stangi cat si in leziuni ale
emisferi drepte.

9
Neurolog englez, cunoscut pentru cercetarile sale in domeniul neurologiei, in special legate de epilepsie

11
Concluzii

 Comunicarea reprezintă un proces esenţial de menţinere a legăturilor interumane,

care stă la baza organizării sociale.
 Comunicarea presupune elemente verbale, paraverbale și nonverbale
 Vorbirea, reprezintă cea mai simplă şi mai evoluată modalitate de exprimare a
nuanţelor afective dar şi a gândirii abstracte, raţionale.
 În literatura de specialitate se acceptă faptul că, datorită structurii speciale a gurii,
a buzelor, a faringelui și corzilor vocale, ca și a mecanismului complex care le
controlează funcționalitatea, specia umană are capacitatea de a emite cu precizie
și de a vocaliza emisii complexe de sunete.
 Regiunea din creier considerată cea mai importantă pentru înțelegerea vorbirii
este aria Wernicke
 Aria Broca, localizată în lobul frontal stâng, este răspunzătoare de procesul de
articulare a cuvintelor, de elaborare a lor și de înțelegere a construcțiilor
gramaticale.
 Emisfera stanga este implicata direct deoarece lezarea ei il priveaza pe om de
vorbire, in timp ce emisfera dreapta ajuta la recunoasterea imaginilor simbolizate.

12
13
Bibliografie

 https://www.mpt.upt.ro/doc/curs/gp/Communication_skills.pdf
 Erimia Cristina Luiza, Dumitrescu Denisa-Elena, “Comunicarea Centrată Pe
Pacient În Domeniul Farmaceutic”, Editura Ex Ponto, Constanta 2019
 https://view.livresq.com/view/5ffb17aa9eb0b300074c9aab/
 https://clipsi.ro/comunicarea-elementele-scopul/
 https://www.scrigroup.com/management/cominicare/LIMBAJUL-
NEUROFIZIOLOGIA-LIMBA35343.php
 https://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/MECANISMELE-
NEUROFIZIOLOGICE-A758.php

14