UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANTA

FACULTATEA DE FARMACIE
REZIDENȚIAT SPECIALIZAREA: FARMACIE GENERALĂ
STAGIUL: COMUNICARE ȘI CONSILIERE A PACIENTULUI

PROIECT DE CERCETARE
TIPURI DE COMUNICARE

Coordonator Științific:
Conf. Univ. Dr. Cristina-Luiza Erimia

REZIDENT:
Farm.Cenusa Iulian-Stefan

CONSTANŢA
2023
CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................... 3
1.Definirea comunicarii ............................................................................................... 4
2. Comunicarea verbală .............................................................................................. 4
3. Comunicarea nonverbală ........................................................................................ 8
4. Comunicarea interculturală.................................................................................. 10
CONCLUZII ................................................................................................................ 13
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 14

2
 INTRODUCERE

Comunicarea cu pacientul joacă un rol important în viaţa de zi cu zi a farmacistului

practician. Este principala modalitate prin care expertiza farmacistului este pusă în slujba
pacientului şi a nevoilor sale.
Comunicare este esenţială în dezvoltarea şi menţinerea unui raport professional cu
pacienţii, identificarea nevoilor acestora, oferirea de informaţii despre medicament,
atenţionări şi sfaturi în ceea ce priveşte regimul de urmat(medicamentos, stilul de viaţă,
diete etc.).
Obiectivul farmacistului trebuie să coincidă cu cel al pacientului, obţinerea
rezultatului terapeutic, menţinerea stării de sănătate, prevenirea îmbolnăvirilor,
farmacistul fiind în aceeaşi măsură responsabil de atingerea lui.
Absenţa unei comunicări interpersonale adecvate între farmacist şi pacient privind
medicaţia poate determina erori de administrare şi chiar eşecul tratamentului
medicamentos, iar pe plan mai larg, insatisfacţia pacientului privind asistenţa
farmaceutică sau imposibilitatea stabilirii ori dezvoltării unei relaţii profesionale bazate
pe încredere şi de durată între cei doi interlocutori.
De aceea, farmacistul are o mare responsabilitate în ceea ce priveşte comunicarea
eficientă cu pacientul.
Comunicarea este perceputa sub mai multe forme:
- Comunicarea verbală (limbajul verbal adică ceea ce se comunică prin rostirea și
descifrarea înțelesului simbolic al cuvintelor);
- Comunicarea nonverbală (Comunicarea nonverbală se realizează prin
intermediul limbajului nonverbal și reprezintă transmiterea mesajelor printr-un alt
mijloc decât scrisul și/sau vorbitul);
- Comunicarea interculturală (Cultura reflectă sub toate aspectele modul de viață
al unui grup de oameni, popor, societate, cuprinzând atât moștenirea materială cât
și moștenirea nematerială)

3
1.Definirea comunicarii

Comunicarea este un fenomen, un proces, o artă și o știință necesară omului.

Comunicarea reprezintă unul dintre fundamentele existenței umane. De foarte multe ori
comunicarea este redusă la un surâs, la o privire încărcată de semnificație adresată unui
alt om sau unei flori, sau la murmurarea până la obsesie a unei melodii sau a unei definiții.

Comunicarea, domeniu al științelor sociale, prezintă o multitudine de ipostaze,

generate de bogata literatură de specialitate care tratează de pe poziții diferite această
noțiune. Interesant este că, acum 20 de ani, doi cercetători americani au înregistrat în jur
de 126 de definiții reprezentative ale comunicării.
Comunicarea este un fenomen, un proces, o artă și o știință necesară omului. Comunicarea
reprezintă unul dintre fundamentele existenței umane: filosofie, istorie, geografie,
psihologie, sociologie, etnologie, economie, științe politice, biologie, lingvistică,
cibernetică, științe cognitive etc., ceea ce ne conduce la ideea conform căreia se pot defini
mai multe tipuri de comunicare, astfel:
➢ comunicare artificială;

➢ comunicare biologică;
➢ comunicare socială;

➢ comunicare culturală;
➢ comunicare managerială;

➢ comunicare muzicală;
➢ comunicare plastică;

➢ comunicare cibernetică;
➢ comunicare organizațională

2. Comunicarea verbală

Conform literaturii de specialitate 35-36, comunicarea verbală reprezintă o

componentă a comunicării orale, care presupune:
➢ limbajul verbal adică ceea ce se comunică prin rostirea și descifrarea înțelesului
simbolic al cuvintelor. În cadrul limbajului verbal un rol important este deținut de jargon.

4
Acesta reprezintă un limbaj specializat folosit de deținătorii unui anumit loc de muncă
sau de membrii unei anumite organizații;
➢ limbajul paraverbal, adică ceea ce se comunică prin voce (volum, intonație, ritm,
accent, pauze etc.) și prin manifestări vocale fără conținut verbal, cum ar fi:

• dresul vocii;
• râsul;
• tusea;
• geamătul;
• oftatul;
• țipătul, etc.
Comunicarea verbală se realizează prin intermediul limbajului verbal, adică al
cuvintelor. Acestea reprezintă, de fapt, materia primă a comunicării verbale, stimuli care
provoacă simțurile. Însă, atunci când se comunică, mesajul verbal este întărit, modificat
sau anulat de mesajul paraverbal transmis de emițător. Intervenția mesajului paraverbal
peste conținutul mesajului verbal provoacă:
➢ intensificarea
➢ slăbirea;

➢ distorsionarea;
➢ anularea semnificației cuvintelor.
Aceasta deoarece, de foarte multe ori, deși se înțelege sensul cuvintelor, nu se știe ce a
spus cu adevărat vorbitorul dacă nu se cunoaște tonul cu care a rostit cuvinte și nici
gesturile care le-au însoțit37. De asemenea, tonul cu care sunt rostite cuvintele va spune
multe despre intențiile reale ale vorbitorului.
Puterea limbajului paraverbal depinde de:
➢ calitățile vocale;

➢ stăpânirea mecanismelor vorbirii;

➢ tonul și volumul vocii;

➢ claritatea exprimării;
➢ accentul;

➢ modulația vocii;
➢ ritmul și pauzele vorbirii;

5
➢ combinațiile vocale (tonul, volumul și ritmul vorbirii).
Aceasta înseamnă că, în procesul de comunicare, limbajul paraverbal și cel nonverbal
oferă informații despre cuvintele rostite.
Comunicarea verbală are o importanță deosebită în cadrul comunicării umane deoarece
omul este în primul rând limbaj (verbal). În comunicarea verbală accentul cade pe cuvânt,
acesta având cel puțin două sensuri:
➢ denotația, adică sensul convențional al unui cuvânt găsit în dicționar;
➢ conotația se referă la o paletă vag definită de înțelesuri colaterale, cu încărcătură
emoțională, subiectivă, pe care fiecare interlocutor în parte o atribuie cuvintelor.
Conotația trezește înțelesuri care țin de trecutul și experiența fiecărei persoane.
Conversația este o formă frecvent întâlnită de comunicare interpersonală, care
presupune schimbul de mesaje față-în-față sau prezența în același timp al comunicării și
la o anumită distanță spațială, în cazul conversației telefonice, pe Skype, etc. Conversația
este o formă familiară a comunicării interpersonale caracterizată prin oralitate și
presupune interacțiunea dintre indivizi și intervenții alternative emițător/receptor.
Comportamentul fizic și psihic, atitudinile intelectuale trebuie să se adapteze reciproc în
cadrul conversației, pentru a se crea condițiile necesare înțelegerii, accesibilității la mesaj,
feedback-ului, acceptării, interesului și comprehensiunii.
Conversația prezintă o serie de trăsături care o diferențiază de alte acte
comunicaționale, cum ar fi: interacțiunea continuă a partenerilor, atât la nivelul
conținutului cât și la nivelul relației, contextualitatea și structurarea în sensul alternării
intervențiilor participanților38.
Conversația, comunicare verbală în întregime, reprezintă una dintre formele
fundamentale de organizare socială. Conversația este un proces care se derulează pe
măsură ce participanții fac schimb de enunțuri verbale sau nonverbale. Chiar dacă nu
vorbește, doar prin simpla lui prezență, interlocutorul cooperează la realizarea discursului
partenerului de conversație.
Sensul conversației rezultă din munca depusă de fiecare participant.
Aceasta deoarece cuvintele, luate separat, transmit mai puține mesaje și mai multe fapte
și informații. Mai mult decât atât, atunci când sunt așternute pe hârtie, cuvintele își pierd
conținutul lor emoțional. Evident, o comunicare verbală eficientă depinde de contextul și
împrejurările în care se desfășoară, dar și de modul în care sunt utilizate cuvintele.

6
Într-o conversație sunt foarte importante formulele de trezire a interesului în vederea
menținerii în stare de desfășurare a unei conversații plictisitoare39. Evident, se pot pune
și întrebări care să încurajeze conversația, deoarece succesul în afaceri și în viața socială
este nemijlocit legat de priceperea de a pune întrebări eficiente și de a obține răspunsurile
potrivite.
Există două tipuri de întrebări care se pot pune:
➢ întrebări închise
și
➢ întrebări deschise.
Ordinea în care se pun aceste întrebări, pentru o conversație vie, interesantă și profundă,
este următoarea: o întrebare închisă (de tipul „De unde sunteți?”, „Unde mergeți?”), o
întrebare deschisă (de exemplu „Ce planuri de viitor aveți în legătură cu studiile
postuniversitare în activitatea dvs. profesională?”, „Ce avantaje prezintă faptul că ați
terminat un program de studiu reglementat sectorial?”), care cere explicații și prezentări
detaliate.
De asemenea, la începutul unei conversații, întrebările puse trebuie să fie ușoare, vizând
subiecte comune vorbitorilor sau subiecte cu care aceștia sunt familiarizați. În altă ordine
de idei, într-o conversație, atunci când cineva își expune o părere, dacă se dorește a fi
cunoscute motivele respectivei opinii, nu trebuie să fie exprimat nici acordul, nici
dezacordul.
De regulă, cel care pune întrebările dirijează conversația. Întrebările se pun doar
dacă vorbitorul dorește să audă ceea ce are de spus interlocutorul. Mai mult decât atât,
vorbitorul trebuie să respecte regula dublei perspective40. Aceasta se referă la faptul că
vorbitorul trebuie să se gândească atât la ce are de spus sau la ceea ce vrea să afle de la
interlocutor, cât și la ce anume îl interesează pe acesta din urmă.
Într-o conversație, întrebările prea deschise, dificile, negative și cele care sugerează
răspunsul sunt de evitat.
Întrebările prea deschise sunt fie generale, fie apar ca un clișeu, iar interlocutorul nu le va
lua în considerare deoarece la o întrebare generală este prea greu să răspunzi, iar la un
clișeu se răspunde tot cu un clișeu. De exemplu, la întrebarea „Cum a fost la serviciu
astăzi?”, interlocutorul va răspunde invariabil „Bine” , ”Ca de obicei” sau „În regulă”,
deoarece ori va considera întrebarea un clișeu, sau pentru că nu crede că merită efortul să
prezinte, chiar și în rezumat, experiența respectivei zile de muncă.

7
Cele mai grele întrebări pentru orice persoană sunt cele care îi cer să se autoanalizeze sau
să aducă la suprafață comunicarea intrapersonală. De aceea, vorbitorul nu-l va întreba
niciodată pentru început, pe interlocutor, la ce se gândește, deoarece acesta va deveni
nervos și se va retrage din conversație.

3. Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul limbajului nonverbal și

reprezintă transmiterea mesajelor printr-un alt mijloc decât scrisul și/sau vorbitul44. În
ceea ce privește aspectul structural și esența sa, comunicarea nonverbală reprezintă un
proces complex, care include:
➢ omul;
➢ mesajul;

➢ starea sufletească;
➢ mișcările trupului.
Omul comunică nonverbal atât prin intermediul corpului, cât și prin manipularea
diferitelor obiecte. Limbajul corpului este comunicarea nonverbală care se transmite prin
mișcări ale corpului și expresii faciale ale emițătorului, precum și prin poziționarea fizică
a acestuia față de receptor45.
Specialiștii sunt de acord cu faptul că, prin gesturi, ținută, poziție a trupului și prin distanța
menținută, se transmite o cantitate mai mare de informații (despre informații) decât pe
orice altă cale. De asemenea, cercetările arată că semnalele nonverbale au o importanță
de cinci ori mai mare decât cele verbale. Cu toate acestea, omul este rareori conștient de
faptul că mișcările și gesturile sale transmit anumite mesaje, în timp ce cuvintele rostite
spun altceva. Aceasta și pentru faptul că unele gesturi sunt înnăscute, în timp ce alte
comportamente nonverbale sunt deprinse, învățate de-a lungul vieții. Există însă persoane
care pot decodifica mesajele nonverbale transmise. Este vorba despre intuiție sau
perspicacitate. De regulă femeile sunt, din acest punct de vedere, mai intuitive decât
bărbații. Însă, este de reținut faptul că interpretarea greșită a limbajului nonverbal poate
provoca consecințe dintre cele mai neplăcute46.
Receptorii mesajelor nonverbale trebuie să ia în considerație:
➢ Contextul cultural al emițătorului;

8
➢ Contextul situațional în care apar mesajele nonverbale (circumstanțele). Astfel, dacă
cineva așteaptă iarna în stație un mijloc de transport în comun și își încrucișează picioarele
și mâinile și își lasă bărbia în piept înseamnă că îi este frig, dar poate să însemne că are o
atitudine negativă față de furnizorul de servicii de transport în comun;
➢ Starea de sănătate și starea sufleteasca a emițătorului mesajului. Persoanele care au
probleme cu vederea au tendința să intre în spațiul personal al interlocutorului nu pentru
că vor să domine sau să amenințe acea persoană, ci pentru că vor să o vadă mai bine și nu
apreciază corect distanța la care se află în raport de cealaltă persoană;
➢ Grupul de gesturi făcute de emițător. Limbajul trupului, asemenea, oricărui limbaj,
constă din cuvinte, propoziții și o anumită punctuație. Fiecare gest este asemenea unui
cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri. Astfel că, numai analizat alături de
alte gesturi poate fi decodificat corect un anumit gest;
➢ Personalitatea emițătorului. Indivizii colerici, de regulă, transmit mai multe mesaje
nonverbale și cu o rapiditate mai mare decât alți oameni;
➢ Statutul social, vârsta, gradul de instruire și prestigiul emițătorului. Persoanele educate,
cu un vocabular bogat, fac mai puține gesturi decât persoanele aflate pe treapta cea mai
de jos a ierarhiei sociale și organizaționale. Aceasta deoarece sărăcia vocabularului este
completată de gesturi, mimică și expresii faciale. Mesajele nonverbale transmise de copii
și de tineri sunt mai ușor de înțeles decât cele transmise de persoanele adulte, deoarece
acestea din urmă învață să falsifice mesajele transmise;
➢ Concordanța sau discordanța dintre aspectele verbale și cele nonverbale ale
comunicării. Cele mai multe mesaje sunt transmise prin gestică. Gesturile pot fi făcute
cu: palma, mâinile, degetele, brațele, picioarele, ochii și capul.
Gesturile mâinilor. Mâinile și mișcările lor sunt expresive și constituie un grup de gesturi
care transmit un complex informațional47.
Gesturile ample și liniștite sunt caracteristice, în general, persoanelor impunătoare,
aristocratice, în timp ce gesturile și mișcările mărunte sunt specifice indivizilor simpli,
modești, singuri, introvertiți și timizi. Gesturile repezite, febrile și ample, denotă
agresivitatea și tupeul unor indivizi oportuniști sau ambițioși.

9
4. Comunicarea interculturală

Cultura reflectă sub toate aspectele modul de viață al unui grup de oameni, popor,
societate, cuprinzând atât moștenirea materială (obiectele de artă, lucrurile materiale de
uz general, banii, bisericile, clădirile etc.), cât și moștenirea nematerială (simbolurile,
limba, normele sociale și de etică, obiceiurile, crezurile etc.). Cultura se referă și la
sistemul de valori care cuprinde totalitatea ideilor despre ce este de dorit, ce este frumos,
corect, important etc.
Cultura se constituie și dintr-o moștenire socială prin modelele învățate de gândire, de
percepție, atitudini și comportamente. Moștenirea religioasă, ca parte a culturii, își pune
și ea amprenta asupra comportamentelor unor grupuri54. Astfel, americanii tind să fie
influențați, în general, de o etică în muncă având la bază religia protestantă, care
promovează onestitatea, integritatea, munca multă; ea propovăduiește încrederea în
capacitățile individului și abilitatea lui de a acționa asupra mediului în care trăiește.
Afacerile pe termen lung nu se pot face în condițiile lipsei de onestitate și aceasta depinde
de fiecare, este o alegere individuală.
Pe de altă parte, membrii multor altor culturi consideră că viețile lor sunt controlate de o
putere superioară și, în consecință, acceptă în mod fatalist succesul sau insuccesul, bogăția
sau sărăcia. Folosirea instrumentelor deterministe, ca de exemplu planificările, sunt
privite de americani ca unelte absolut necesare, dar pot fi percepute de ceilalți ca încălcări
și nerecunoaștere a voinței puterii superioare.
Cultura își pune amprenta atât asupra comunicării verbale prin intermediul limbii vorbite,
cât și, mult mai subtil și profund, asupra comunicării neverbale și a metacomunicării. Prin
moștenirile nemateriale, sociale și religioase, cultura tinde să determine comportamente
neverbale specifice care reprezintă sau simbolizează gânduri, sentimente, stări specifice
ale comunicatorului, învățându-ne dacă și când este cazul să manifestăm sau să
comunicăm toate aceste gânduri, sentimente sau stări.
Există numeroase diferențe în modul de a comunica în mediul internațional,
diferențe ce își au originea în specificul fiecărei culturi.
Comunicarea interculturală presupune dinamism, interacțiune, coordonare, ceea ce
îndepărtează competența de comunicare interculturală, pe de o parte, de accepțiunea de
disponibilitate adaptativă, pe de altă parte, de eficiența comunicațională în cadru
pluricultural55.

10
Diferențele culturale reflectate în limbajul verbal. Există numeroase teorii care sugerează
că oamenii gândesc numai despre ceea ce pot numi prin cuvinte (sau alte simboluri) și că
modul în care gândim este determinat în parte de modul în care este structurat limbajul
verbal. Pentru a susține acest punct de vedere se pot da numeroase exemple. Astfel, ca
rezultat al felului de a fi al japonezilor56, al culturii lor în general, limba japoneză este
pregătită pentru redarea unor nuanțe extrem de delicate ale stărilor sufletești și ale
relațiilor. De asemenea, conține numeroase cuvinte și formulări de curtoazie și respect.
Limbajul simplu, “la subiect”, este considerat de japonezi ca nepotrivit. Reflectând
valorile culturale, limba japoneză tinde să fie mai formal structurată, de o politețe
ceremonioasă, mai puțin directă și concisă
decât, de exemplu, limba engleză. Japonezii se vor jena să spună “nu” sau să refuze; vor
tinde să spună întotdeauna “da”, aceasta având semnificația de “da, am înțeles ce spuneți”
și nu “da, sunt de acord sau voi face așa cum spuneți”. Japonezii folosesc răspunsul de
“da” indiferent dacă propoziția inițială a fost negativă sau pozitivă.
Un alt exemplu pentru corelația dintre limbaj și atitudine determinată de cultură este
constituit de faptul că singura limbă în care pronumele “eu” se scrie cu literă mare (“I”)
este limba engleză, în timp ce în multe alte limbi pronumele “tu”, respectiv
“Dumneavoastră”, se scrie cu literă mare. În primul caz “rădăcinile” se află în normele și
obiceiurile care susțin o etică bazată pe drepturile individului și pe considerentul că ceea
ce face omul în viață depinde de el, caracteristici ale culturii anglo-americane.
Influențele culturale apar și în limbajul paraverbal, în spontaneitatea vorbirii, volumul
vocii, atitudinea față de întreruperi, pauze etc. De exemplu, în multe culturi, a întrerupe
pe cineva atunci când vorbește este considerat extrem de nepoliticos (exemplu SUA), în
timp ce culturile franceză, italiană și chiar română privesc aceste întreruperi ca expresie
a entuziasmului și implicării în conversație57.
Liniștea păstrată în timpul unei comunicări are accepțiuni diferite. Astfel, în cultura
americană momentele de tăcere sunt considerate o pierdere de vreme, lipsă de eficiență,
insultă, pe când în culturile asiatice, momentele de liniște semnifică faptul că ceva a
intervenit în procesul de gândire care reclamă introspecție, eventual ceva cu care nu sunt
de acord și politețea nu le permite să te contrazică sau să obiecteze58.
Culturile americană, italiană, franceză, consideră spontaneitatea în comunicarea
verbală o dovadă de creativitate și entuziasm. Asiaticii tind să vorbească numai după o
analiză îndelungată.

11
În SUA se adoptă volumul moderat al vocii și de aceea americanii tind să îi considere pe
europeni, care vorbesc mai tare, ca fiind agresivi și repeziți, iar pe asiatici, care folosesc
un volum redus, ca fiind nesiguri, defensivi, supuși, resemnați.
Diferențele culturale sunt reflectate și în limbajele nonverbale. Edward Hall, unul dintre
precursorii cercetărilor despre comunicarea nonverbală și relația acesteia cu cultura,
susține că: ”Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a comportamentului, este
patrimoniul oricărui individ și constituite un fond cultural, care îl ghidează în toate
situațiile pe care le întâlnește în viață”
Limbajele nonverbale oglindesc valorile culturale mai ales în ceea ce privește percepțiile
legate de folosirea spațiului, a timpului, a gesturilor și a mimicii.

12
 CONCLUZII

-Comunicarea este un fenomen, un proces, o artă și o știință necesară omului.

-Comunicarea reprezintă unul dintre fundamentele existenței umane.
- Comunicarea eficientă a farmacistului este esențială pentru îmbunătățirea utilizării
medicamentelor de către pacienți și asigurarea unor rezultate terapeutice optimale
- În comunicarea farmacist-pacient trebuie să fie respectate drepturile, demnitatea și
intimitatea pacientului, diferențele culturale și de credință
- Farmacistul trebuie să încurajeze un dialog deschis, onest cu pacientul,
- Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie
mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi
împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.
- Feedback-ul este un mesajul prin care emitentul primeşte de la destinatar un răspuns cu
privire la mesajul transmis.
- Studierea științifică a abilitătilor de comunicare in sistemul medical evidentiaza trei
concepte cheie in definirea competențelor interpersonale și de comunicare in relația
farmacist-pacient:
1. O abordare centrată pe pacient este modalitatea cea mai eficientă de a oferi informații
medicale, de a susține luarea deciziilor in comun, în acest caz, formarea abilităților de
comunicare fiind considerată obligatorie.
2. Comunicarea eficienta farmacist-pacient este asociată cu rezultate terapeutice
importante.
3. Abilitațile de comunicare nu sunt înnăscute dar pot fi predate si invățate, iar practica
acestor abilitați pot imbunătăți stilul de comunicare.

13
BIBLIOGRAFIE

1. Andersen Peter, The Basis of Cultural differences in Nonverbal Communication,

disponibil la: https://my.uopeople.edu/pluginfile.php/57436/mod_book/chapter/388
90/BUS2207U3Text2.pdf.
2. Argyle M., Henderson Monica, The Anatomy of Relatioship, Penguin & ”Books, Cox
& Wymay Ltd.”, London, 1985.
3. Canadian Pharmacists Association, Pharmacists across North America Support Call to
Address Internet Drug Sales, 2003, disponibil la: www.napra.ca
4. Carată Ana, Management în domeniul farmaceutic, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2008.
5. Cândea Rodica, Comunicarea managerială. Concepte. Deprinderi. Strategie, Editura
Expert, București, 1996.
6. Chelcea Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile
și postura: cuvintele nu sunt de-ajuns, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura
Comunicare.ro, 2008.
7. Ciappara MA., A New Code of Ethics for Pharmaceutical Profession and Pharmacy:
an Introduction, Pharmacy Council, Malta, 2007, disponibil la:
https://deputyprimeminister.gov.mt//en/regcounc/pharmcouncil/docu
ments/pharmacy_council_introduction_to_code.pdf.
8. Clark Herbert, Using language, Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1996,
apud Airenti Gabriella, Plebe Alessio, Editorial: Context in Communication: A Cognitive
View, Frontiers in Psychology, 06 February 2017, doi: 10.3389/fpsyg.2017.00115.
9. Craig R.T., Communication Theory as a Field, Journal of Communication, Vol. 9, Issue
2, 1999, pp. 119–161, doi:10.1111/j.1468-2885.1999.tb00355.x
10.Crâșmaru Diana Maria, Comunicarea internă în organizații, Editura Tritonic,
București, 2008. 11.Colegiul Farmaciștilor din România (CFR), Decizia nr. 2 din 15 iunie
2009 privind aprobarea Statutului Colegiului Farmacistilor din România si a Codului
deontologic al farmacistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 15 iulie 2009.
12.Corniță Georgeta, Dialogul în paradigm comunicării, Editura Umbria, Baia Mare,
2001.

14
13.Damasio Hanna, Damasio R. Antonio, The anatomical basis of conduction aphasia,
Brain, Vol. 103, Issue 2, June 1980, pp. 337-350, doi: 10.1093/brain/103.2.337. 14.Dinu
M., Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, București, 2000. 15.Dobrescu
Paul, Bârgăoanu Alina, Nicoleta Corbu, Istoria Comunicării, Editura Comunicare.ro,
București, 2007. 16.Erimia Cristina-Luiza, Bratu Mihaela Mirela, Gheorghiță Cristina,
Jurământul farmacistului/ Pharmacist’s oath, în Analele Universității Ovidius, seria:
Științe medicale – Farmacie, seria C, 2008.
17.Fârte Gheorghe-Ilie, Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg,
Iași, 2004.
18.Frunză Sandu, Comunicare etică și responsabilitate socială, Editura Tritonic,
București, 2011.
19.General Pharmaceutical Council, Standards for pharmacy professionals, May 2017,
disponibil la: https://www.pharmacyregulation.org/sites/default/files/standards_for_
pharmacy_professionals_may_2017_0.pdf.
20.Georgescu T., Negocierea afacerilor, Editura Porto – Franco, Galați, 1992.
21.Ghigheci Cristinel, Etica profesiilor juridice, Editura Hamangiu, București, 2017.
22.Hall Edward Twitchell, Beyond Culture, New York : Anchor Books, 1992, p. 68,
disponibil la: https://monoskop.org/images/6/60/Hall_Edward_T_Beyond_Culture.p df.

15