UNIVERSITATEA ,,Vasile Alecsandri,, din Bacău

Facultatea de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii

Programul de studii (licenţă): Kinetoterapie, Educaţie fizică şi sport (IF, IFR)
Anul de studiu: II

Comunicare și consiliere în efs, spm și kms

Note de curs.

Titular curs:
Conf. univ. dr. Sandovici Anișoara
 Tema 1. Comunicarea. Elemente constitutive

I. Noţiunea de comunicare. Determinaţii terminologice.

II. Elemente de feedback
III. Bariere in comunicare.
IV. Funcţii ale comunicării.

I. Noţiunea de comunicare. Determinaţii terminologice.Fiecare dintre noi îşi doreşte să

devină un om de succes. Succesul însă depinde în mare măsură de modalitatea de a comunica
cu ceilalţi şi cu tine însuţi, fie că aceasta va fio comunicare verbală, fie că ea este nonverbală,
comportamentală. Celebra expresie carteziană “Cogito ergo sum” susţine că putem afirma
faptul unei existente atât timp cât stăm la îndoială sau gândim. Societatea contemporană are
însă o axă mai complexă ce îi determină existenţa –comunicarea. Parafrăzându-l pe marele
filosof, putem spune că una dintre caracteristicile ei este: “Comunic, deci exist”. Drept
argument pentru cele spuse serveşte preocuparea tot mai persistentă a filosofilor şi oamenilor
de ştiinţă pentru procesul comunicării. Toată filosofia contemporană (ca şi alte ştiinţe) este o
încercare disperată de a demonstra că există comunicare şi de a găsi modele eficiente ale
acesteia.1Este de la sine înţeles că una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane este
comunicarea. În viaţa de toate zilele cuvântul comunicare nu ridică probleme speciale.
Definită în modul cel mai simplu comunicarea constă dintr-un proces de transmitere a
informaţiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul. Existenţa umană, funcţionarea
societăţii este de neconceput în lipsa procesului de comunicare, pentru că relaţiile umane în
sine pot fi definite ca fiind simbolice, deci comunicaţionale.Orice om care ar fi întrebat ce este
comunicarea ar răspunde: a comunica înseamnă a informa pe cineva despre ceva şi credem că
parţial are dreptate. Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă următoarele semnificaţii ale
cuvântului: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură; prezentare într-un cerc de
specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.2În contextul cursului nostru
ne interesează doar prima semnificaţie a termenului. Aparent, această definiţie ne oferă toată
informaţia de care avem nevoie. Dar procesul comunicării nu este atât desimplu precum pare
şi de aceea apare necesitatea de a realiza o mulţime de specificări, pe care le vom face în acest
capitol, pentru a oferi o viziune cât mai amplă şi profundă asupra acestuia.“Comunicarea”
devine un concept universal, atotcunprinzător, din simplul motiv că astăzi totul comunică.
Definiţiile termenului sunt foarte multe, unele dintre ele chiar divergente, dar niciodată
aceleaşi. Fiecare dintre definiţii relevă sensuri şi universuri diferite. Altfel spus, există o mare
varietate de moduri de legătură între elementele unei societăţi. Lucien Sfez3spune
“Comunicarea este substanţa societăţii”, deci într-o măsură oarecare aceasta poate fi
identificată cu societatea. Prima precizare pe care o vom face este aceea că situaţiile
comunicaţionalesunt extrem de variate, iar noţiunea de comunicare este polisemică.
Comunicarea este un proces dinamic (vom putea urmări acest lucru când vom exemplifica
modele ale acesteia) şi conţine următoarele caracteristici:
1.Implică emiţătorul (sursa) şi receptorul. Acest element semnifică dubla ipostază a
comunicatorului. Ori de câte ori comunicăm ne aflăm sau în postură de emiţător(cel ce emite
mesajul) sau de receptor (cel ce îl primeşte). Atunci când scriem, vorbim, gesticulăm, zâmbim
ne aflăm în ipostază de emiţător. Când citim, ascultăm, ne uităm suntem receptori. Adesea
recepţionăm unele mesaje în acelaşi timp în care emitem altele. În plus, recepţionăm propriile
noastre mesaje (e. g. ne auzim vorbind, etc.).
2. Presupune codificarea şi decodificarea semnificaţiilor transmise sau receptate.
Codificarea reprezintă actul de a produce mesaje. A codifica înseamnă a traduce într-un
anumit limbaj gândurile şi sentimentele noastre. Decodificarea reprezintă actul de a
recepţiona şi a interpreta mesaje ascultând, citind, privind, etc. A decodifica înseamnă a
transpune cuvintele vorbite sau scrise, gesturile, imaginile în afecte, emoţii, sentimente,
concepte, idei, atitudini, comportamente. Emiţătorul este cel care îşi codifică mesajul pe care
vrea să-l transmită utilizând un anumit cod. De cele mai multe ori acest cod este interpretat ca
fiind limbajul verbal sau scris deşi comunicarea se realizează şi pe alte căi nonverbale:
gesturi, mimică, poziţie, etc. Chiar şi mirosul este un limbaj cu o anumită semnificaţie.
Celcare va decodifica mesajul este receptorul. Cheia unui proces de comunicare eficient este
aceea de a face să se regăsească o concordanţă între ceea ce a vrut să transmită destinatorul şi
ce a recepţionat destinatarul.
3. Presupune competenţă. Competenţa semnifică abilitatea de a utiliza un set de
reguli ale codificării şi decodificării mesajului. Ea cuprinde nu numai reguli gramaticale, ci şi
cunoaşterea culturii, obiceiurilor, anumitor reguli de comportament, etc.
4. Presupune performanţă. Performanţa constă în capacitatea fizică şi psihică de a
transmite şi a recepta un mesaj. Depinde nu numai de competenţă, ci şi de factori precum
oboseala, anxietatea, plictiseala, interesul, etc. Vom reveni mai târziu la ceea ce în limbaj de
specialitate înseamnă bariere în comunicare.
5. Reclamă existenţa mesajului. Mesajul reprezintă semnale codificate care au o
semnificaţie pentru o altă persoană sau grup de persoane. Aceste semne pot fi verbale sau
nonverbale şi pot fi adresate auzului, văzului, simţului tactil sauunei combinaţii de simţuri
umane. Cel mai adesea acesta conţine o serie de scopuri, semnificaţii. Conţinutul latent al
mesajului diferă de cel manifest şi adeseori poate fi mai important. Este foarte probabil ca doi
receptori să acorde semnificaţii diferite aceluiaşi mesaj, după cum este frecvent ca
semnificaţia mesajului să fie diferită pentru destinator şi destinatar. Un exemplu elocvent este
momentul în care indivizii sunt de naţionalitate diferită, dar vorbesc una şi aceeaşi limbă.
Adesea traducem cuvintele altei limbi, dar sensul lor în limba nativă este altul decât cel pe
care ni-l imaginăm.
6. Presupune existenţa unor canale de comunicare. Acestea sunt purtătorii
mesajului, sunt atât vehiculul cât şi suportul fizic al lui. În comunicarea interumană adeseori
se folosesc mai multe canale: vorbim şi ascultăm cuvintele (canal vocal), aruncăm priviri şi
facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv), etc.
7. Se realizează într-un mediu de “zgomot”. Factorii ce distorsionează mesajul sau
interferează cu acesta se încadrează în termenul “zgomot”. Aceşti factori sau “paraziţi” pot fi
de natură:
a) fizică –perturbaţii sonore în timpul unei conversaţii, mirosuri străine, căldură sau
frig în exces, alte perturbaţii venite din mediul înconjurător, foame, oboseală, frică.
b) psihologică –astfel de paraziţi interferează numai pe plan mental, conduc la erori de
percepţie care ţin de subiect, de cultură, prejudecăţi şi experienţe anterioare. De exemplu,
dacă cineva nutreşte ideea că ţiganii sunt răi, chiar dacă o experienţă i-ar demonstra inversul,
acel cineva îşi va sprijini ideea preconcepută. Fenomenul se numeşte percepţie tendenţioasă şi
este un exemplu bun pentru factori de natură psihologică.
c) semantică – sunt factori ce intervin datorită diferenţelor de limbaj existente între
vorbitor şi ascultător. Nu este acelaşi lucru când doi oameni îşi spun aceleaşi cuvinte dacă
fiecare dintre ei atribuie acestor cuvinte un sens diferit. În plus, intervin confuzii de denotaţie
şi conotaţie sau interpretări aproximative ale agro-ului şi limbajului prea tehnic sau
poetic.Menţionăm că aceşti paraziţi nu pot fi eliminaţi totalmente, însă pot fi diminuaţi sau
atenuaţi.
8. Se produce într-un anumit context care poate avea 4 dimensiuni: fizică (mediul
fizic în care are loc comunicarea), socială (relaţiile dintre participanţi, rolurile asumate),
psihologică (aspectul oficial sau neoficial al comunicării prezenţa sau absenţa ostilităţii),
temporală (ora, ziua anotimpul, etc.)
 9.Se desfăşoară în condiţiile unei experienţe date. Pentru ca o comunicare să se
desfăşoare la nivel superior, atât destinatorul cât şi destinatarul trebuie să aibă sisteme de
referinţă comune sau cel puţin să se poată adapta unul la celălalt. De obicei, oamenii care nu
se văd foarte mult timp, fiind în medii diferite, în momentul întâlnirii nu vor avea despre ce să
discute. Astfel se va întâmpla când locutorii vor veni din domenii diferite, spre exemplu, din
juridică şi din psihologie şi vor analiza nişte probleme de ordin social, înţelegerea lor asupra
problemei va fi foarte diferită.
10. Are un anumit rezultat. Rezultatul poate fi unul intenţionat sau nu.
11. Este guvernat de o anumită etică. Fiecare act de comunicare ia în considerare
aspectele etice ale reuşitei sau nereuşitei sale, indiferent dacă actul respectiv este conştientizat
sau nu. Termenul de comunicare provine din latinescul “communis” şi înseamnă “a pune ceva
în comun”, “a fi în relaţie” şi semnificând la vremea respectivă ( în sec. 14 acest cuvânt a fost
utilizat drept termen pentru prima oară) mai mult “a împărţi mai multora”. O dată cu
dezvoltarea drumurilor, a poştei (sec. 16) termenului i se atribuie un nou înţeles –“a
transmite”. Din sec. 19 “a transmite” trece pe prim plan drept consecinţă a dezvoltării unor
tehnici moderne de comunicaţii –telegraful, de exemplu, în contextul noilor mijloace –radio,
TV termenuladecvat este cel de “difuzare”. Apariţia comunicării tehnice, pe lângă cea
naturală implică o schimbare a termenului: ideea de “împărtăşire” este dublată de
“transmitere”.Cu alte cuvinte, sensurile cuvântului comunicare se amplifică o dată cu
multiplicarea activităţilor, formelor şi mijloacelor de comunicare, în special ca urmare a
intervenţiei tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, pe post de mediatori ai
mesajului.
Este necesar în acest context să distingem între comunicarea directă interpersonală, ce
presupune contacte personale între fiinţe umane şi comunicarea indirectă bazată pe utilizarea
dispozitivelor tehnice în transmiterea de informaţii. Dacă prima se bazează pe tehnici primare,
(cuvânt, gest, mimică) a doua recurge la tehnici secundare (scriere, tipăritură, etc.).Există mai
multe tipuri de comunicare legate de om şi activităţile umane:-intrapersonală –în care
comunicarea se produce în interiorul fiecărui individ, cu alte cuvinte fiecare îşi vorbeşte lui
însuşi;-interpersonală –care presupune implicarea a cel puţin două persoane; este o
comunicare directă şi personalizată. În afară de partea orală aici se va atrage atenţia asupra
gesturilor, mimicii, tonului, vocii. Vom menţiona că în comunicarea interpersonală feedback-
ul va acţiona direct şi continuu;-de grup sau în organizaţii–presupune unirea oamenilor pentru
a dezbate o problemă. Este de asemenea cazul circulaţiei informaţiilor de la o treaptă la alta;-
de masă-care înseamnă că producerea şi difuzarea mesajelor este înfăptuită de către un sistem
mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros.Revenind la termenul de
comunicare trebuie precizat că orice act sau proces de comunicare presupune o serie de
elemente structurale:-o relaţie între cel puţin doi parteneri;-capacitatea de a emite semnale;-
capacitatea de a recepta semnale;-folosirea unor semnale, semne şi simboluri;-un canal, un
mijloc al comunicării;-existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a
mesajului.După cum am putut observa, definiţiile comunicării sunt numeroase, şi depind de
specificul disciplinei ştiinţifice, de modelele teoretice adoptate. Ne convingem de această
diversitate şi din citatele care urmează: Comunicarea:-semnifică faptul de a transmite, sau a
schimba semne (Oxford English Dictionary);-implică transferul de gânduri şi de mesaje prin
opoziţie cu transportul de bunuri sau persoane.
Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea)
şi comunicarea prin sunete (auzul) (Columbia Encyclopedia);-este mecanismul prin care
relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului şi mijloacele
de a le transmite în spaţiu şi conserva în timp (Charles Cooley).
Comunicarea este deci interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect şi
presupune cel puţin 3 elemente: destinatorul, destinatarul şi mesajul.
 II. Elemente de feedback.
Literalmente feedback semnifică “reacţie inversă”. Acesta este mesajul returnat ca
răspuns la stimulul expediat de emiţător. Astfel se formează un proces circular al comunicării.
Feedback-ul poate fi verbal sau neverbal. Astfel oferind feedback:
1. feedback-ul este mai bine receptat atunci când este cerut decât atunci când nu este.
Deci, dacă nu sunteţi întrebaţi, nu vă grăbiţi să faceţi comentarii asupra unei acţiuni a unei
persoane;
2. fiţi descriptivi şi nu evaluativi. Descrieţi ce vedeţi, ce simţiţi şi nu judecaţi. Atunci
persoana nu va simţi necesitatea să se apere;
3. demonstraţi propria atitudine faţă de ceea ce se spune sau se întâmplă, spre
exemplu, puteţi spune: „când ai procedat astfel, m-am simţit foarte confuz”;
4. fiţi specific, nu generalizaţi. Spre exemplu, „aceasta este a treia oară când spui una
în public şi alta de manieră privată”;
5. luaţi în consideraţie atât nevoile proprii, cât şi cele ale receptorului;
6. direcţionaţi feedback-ul spre comportamentul observabil şi nu spre personalitatea
individului. Puteţi spune: „de data aceasta te-ai comportat neadecvat situaţiei”, şi nu „eşti un
nesimţit”;
7. alegeţi corect timpul transmiterii feedback-ului, ar fi bine să oferiţi feedback-ul cât
mai repede după ce s-a întâmplat acţiunea, să ştim care este starea individului cu care vrem să
vorbim şi dacă are chef să ne asculte;
8. asiguraţi-văcă receptorul v-a înţeles corect; parafrazaţi sau puneţi întrebări.

-----------------
Primind feedback-ul:
1. ascultaţi persoana care vă oferă feedback; acceptaţi ce spune şi învăţaţi să receptaţi
informaţia ca pe un lucru care vă va ajuta să vă perfecţionaţi;
2. gândiţi-vă la ce vă spune emiţătorul şi dacă nu vă este clar ceva, puneţi întrebări. De
asemenea, nu interpretaţi cuvintele celuilalt. Este mai simplu să întrebaţi;
3. spuneţi-i emiţătorului feedback-ului la ce concluzii ajungeţi;
4. spuneţi-i ce să facă pentru ca să vă ajute să vă schimbaţi;
5. mulţumiţi-i celuilalt pentru feedback-ul oferit.
6. nu vă apăraţi! Feedback-ul este probabil una dintre puţinele căi de a afla ce gândesc
alţii despre dumneavoastră şi a depista care sunt greşelile pe care le comiteţi.

III. Bariere in comunicare.

Aceşti factori constituie bariere de comunicare, care după Nicky Stanton sunt
următoarele:
a) Diferenţe de reprezentare–modul în care privim lumea este influenţat de
experienţele noastre anterioare, astfel diferite persoane au reprezentări diferite şi vor recepta
situaţiile în mod diferit;
b) Concluzii grăbite. Deseori auzim şi vedem ceea ce vrem să vedem şi să auzim, nu
realitatea în sine; sau mai mult -se poate întâmpla că interlocutorul nostru începe doar să
enunţe ceva şinoi îl întrerupem, anunţându-l că am înţeles ce are de spus. După o scurtă
dispută se poate observa în majoritatea cazurilor că nu am avut dreptate şi celălalt are de spus
cu totul altceva decât am crezut noi;
c) Stereotipii. Suntem predispuşi să gândim în mod preconceput; adesea anumite
naţiuni sunt privite ca având anumite caracteristici care pot fi atribuite doar anumitor
reprezentanţi ai lor. Spre exemplu într-o instituţie internaţională, studenţii facând parte din
diferite grupuri etnice, sau altfel spus sunt reprezentanţii diferitor naţionalităţi: români, ruşi,
găgăuzi, arabi, bulgari, armeni, evrei, etc. Comunicarea desigur va avea de suferit pentru că
avem obişnuinţa să gândim despre oameni aşa cum ne-au învăţat, cum am “auzit”, sau în baza
unor experienţe izolate;
d) Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm cu cineva care are o educaţie diferită
de a noastră sau cu cineva care are mai multe sau mai puţine cunoştinţe despre subiectul pus
în discuţie. Această barieră poate fi înlăturată dacă unul dintre comunicatori sau amândoi sunt
conştienţi de discrepanţa dintre nivelurile de cunoaştere şi ştiu să se adapteze;
e) Lipsa de interes. Una dintre cele mai mari bariere ce trebuiesc depăşite este lipsa
interesului interlocutorului. Mesajul trebuie direcţionat astfel ca să răspundă nevoilor şi
aşteptărilor celuilalt;
f) Dificultăţi în exprimare. Această barieră este de natură semantică şi ţine de
cunoaşterea limbajului sau de vocabularul pe care îl stăpâneşte un comunicator;
g) Emoţii. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de asemenea, o
barieră. O emoţie puternică poate bloca totalmente comunicarea. De câte ori se întâmplă la un
examen important să uităm materialul din cauza emoţiilor;
h) Personalitatea. Comportamentul nostru influenţează procesul comunicării, ca şi cel
al partenerului;
i) Barierele culturale. Există graniţe sociale, care impun o anumită structură sau tipar
în care se încadrează toţi membrii societăţii. Tiparele culturale persistă în timp, sunt învăţate
inconştient şi acţionează astfel încât membrii unei anumite zone culturale nu sunt, în mare
măsură, conştienţi de ele în momentul în care comunicăm cu ceilalţi membri ai zonei
culturale.

Tema 2. Modele, stiluri şi forme de comunicare

I. Modelele teoretice ale comunicării.

II. Stiluri de comunicare.
III. Formele comunicării orale.

I. Modelele teoretice ale comunicării.

Mai multe ştiinţe au elaborat modele ale comunicării: matematica, fizica, informatica,
sociologia, psihologia, lingvistica, filosofia, etc. Vom prezenta în continuare câteva modele
teoretice ale comunicării pentru a amplifica înţelegerea acestui proces complex şi esenţial. De
ce este nevoie de aceste modele? Pentru că ele sunt ca o „hartă”, care ne arată încotro trebuie
să ne îndreptăm pentru ca să ajungem în direcţia dorită.
D. Borţun(dr. în filosofie, în prezent lector la SNSPA (Şcoala Naţională Superioară de
Studii Politice şi Administrative, Bucureşti) în „Semiotica. Bazele epistemologice ale
comunicării” spune: „Valoarea unui model este dată de următoarele:a) luminează, clarifică,
sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat;b) evidenţiază unele conexiuni între
caracteristici;c) precizează criteriile după care s-a făcut selecţia acestora;d) delimitează
domeniul modelat.”
Modelul informaţional este unul dintre primele modele teoretice ce ţine de
comunicare, cunoscut şi sub numele autorilor săi–Shannon&Weaver (1949). Chiar dacă
Warren Weaver contribuie la dezvoltarea modelului “informaţional” al comunicării, Claude
Shannon este cel care îl elaborează. Problema comunicării este studiată de către ei din
perspectivă tehnică: fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la emiţător la
receptor. Este important de accentuat faptul că acest model nu ia în consideraţie semnificaţia
mesajului.În modelul teoriei informaţiei asupra comunicării, informaţia este înţeleasă ca
măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emiţător la receptor, mai precis ca măsură a
incertitudinii dintr-un sistem. Deci informaţia nu se identifică cu semnificaţia a ceea ce este
transmis. Noţiunile principale ale modelului sunt: emiţător, receptor, mesaj, canal, cod (sau
dispozitive tehnice). Noţiunea de mesaj nu este foarte importantă pentru modelul
“informaţiei”. A comunica înseamnă a transmite un semnal, care poate fi măsurat în “bite” –
ceea ce înseamnă că emiterea şi recepţionarea mesajelor se poate realiza sau nu, iar mesajul în
sine nu e foarte important.Teoria prezentată este importantă pentru că răspunde la două
întrebări majore:Cum poate fi transmisă o informaţieîn modul cel mai rapid? Cum se poate
asigura integritatea informaţiei, adică cum se poate face ca informaţia transmisă de emiţător
să fie întocmai cea pe care o va primi receptorul? Cu cât fiecare element al sistemului posedă
un grad mai mare de improbabilitate cu atât informaţia potenţială din sistem este mai multă.
Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment, este egală cu
cantitatea de incertitudine, care există înaintea lui. Incertitudinea depinde de doi factori:
numărul de evenimente posibile; cu cât ele sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celei
care se va produce este mai mare, spune Shannon. Deosebit de elocvent este exemplul
furnizat chiar de Borţun, D., (Semiotica. Bazele epistemologice ale comunicării): să
presupunem că intraţi într-o librărie şi solicitaţi o carte. La început cererea dumneavoastră îl
pune pe librar într-o stare de incertitudine înaltă. Pentru a depăşi această stare vânzătorul vă
va pune o serie de întrebări de genul: care este autorul, domeniul, titlul pe care îl căutaţi.
Fiecare răspuns va contribui la diminuarea stării de incertitudine legat de fiecare răspuns
probabil.În concluzie putem observa că incertitudinea şi cantitatea de informaţie depind de
probabilitatea de producere a unor evenimente, cum sunt răspunsurile date la întrebări în
cazulnostru. Este ceea ce se numeşte “informaţie cuantificată”, care este, în fond, „o funcţie a
raportului între numărul de răspunsuri posibile înainte ca librarul să vă pună întrebări...şi
numărul de răspunsuri încă posibile după aceea”. Ideea fundamentală pecare o prezintă
autorul este deci următoarea: un mesaj având o slabă probabilitate este mai informativ, pentru
că este neaşteptat.El conţine mai multă informaţie decât un mesaj previzibil. Este bine
cunoscut următorul exemplu: „Un om a muşcat un câine” devine mult mai uşor o ştire de
senzaţie decât „Un câine a muşcat un om”.Dar modelul este departe de teoriile comunicării
din cauză că neglijează total categoria de semnificaţie. Cu toate acestea putem reţine de aici
un lucru foarte important şi anume:Informaţia este ceea ce reduce prin transmiterea ei
ignoranţa şi incertitudinea privind starea unei situaţii date şi măreşte capacitatea de organizare
a unui sistem dat.Care este atunci informaţia utilă pentru noi din acest model? Informaţia
transmisă de către emiţător către receptor trebuie să fie cât mai clar expusă, cât mai certă
pentru ca mesajul să îşi atingă destinaţia. Astfel, spre exemplu, dacă este nevoie să îi
comunicăm unui om o veste importantă, indiferent că această persoană este cineva
apropiatsau un superior al dumneavoastră cea mai bună soluţie este să furnizăm o cantitate de
informaţie care va fi uşor prelucrată de către interlocutorul nostru. Pe de altă parte, dacă este
să urmăm întru totul acest model, ar trebui să ştim că informaţia trebuie să fie cât mai
imprevizibilă cu putinţă pentru a-şi atinge scopul.
Modelele lingvistice sunt cele care vin să le întregească pe cele prezentate de ştiinţele
matematice. Unul dintre ele este furnizat de către Roman Jacobson. O nouă dimensiune apare
integrată în modelul lingvistic, una dintre cele mai importante pentru rasa umană –cea
simbolică. Limbajul, care se bazează pe coduri specifice este cel care conferă mesajului un
conţinut cu sens. Mesajul va avea o dublă dimensiune: Prima se referă la faptul că mesajul
este un element al “circuitului informaţional” –de la emiţător informaţia se transmite printr-un
canal către receptor. A doua indică faptul că mesajul poate fi descris ca un element al unui
“proces de reprezentare”, un intermediar între realitate şi imaginea realităţii. Dacă până în sec.
16 cuvintele erau în concordanţă cu lucrurile, începând cu sec. 17 este introdusă ideea de
reprezentare simbolică, astfel impunându-se distincţia dintre idee, lucru, cuvânt. Ogden şi
Richards oferă schema acestei abordări, care schimbă imaginea comunicării: I(referinţă), C
(simbol) L (referent).
Din această perspectivă, în analiza comunicării se va da prioritate: realităţii,
accentuându-se valoarea informativă a mesajului (de exemplu, modelele matematice şi
cibernetice); psihicului, gândirii analizându-se motivaţiile, pulsiunile, intenţiile (de exemplu,
analiza tranzacţională a lui E. Berne); limbajului, menţionându-se dubla funcţie a cuvintelor –
gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu ajutorul lor.Cuvintele în acest context sunt
mai mult decât simplă reflectare a realităţii, ele o creează.

II. Stiluri de comunicare.

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm,
adica de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulari "stilul este omul însusi", este
evident că fiecarui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil,
care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social
încare acesta trăieşte.
Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricarui act de
comunicare.
1. Calităţile generale ale stilului Indiferent de stilul de comunicare abordat acesta
trebuie să îndeplineasca, în principal, urmatoarele calităţi:
a) claritatea-expunerea sistematizată, concisa şi înteles; absenţa clarităţii impietează
asupra calităţii comunicării, conducînd la obscuritate, nonsens şi la echivoc;
b) corectitudinea -o calitate care pretinde respectarea regulilor gramamticale, în ceea
ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc
solecismeşi constau, cu precădere, îndezacordul dintre subiect şi predicat;
c) proprietatea -se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a
exprima mai exact intentiile autorului;
d) puritatea -are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi,
ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limba, al caror uz nu a
fost înca pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a caror întrebuinţare este locala, specifică
unei zone; potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt
folosite de anumite grupruri de vorbitori, putem identifica două categorii de termeni: argoul,
un limbaj folosit doar de anumite gruprui de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri
decît cele de baza pentru a deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj
de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale,folosit pentru a realiza o
comunicare mai rapidă;
e) precizia -are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru
comunicare;
f) concizia -urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără diviaţii
suplimentare;
2. Calităţile particulare ale stilului:
a) naturaleţea-constă înexprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor
cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;
b) demnitatea -impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţei, mai nou este invocat în acest
sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit,
misogin sau androgin.
c) Armonia -obţinerea efectului de încîntare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi
expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului;
opusul armoniei este cacofonia;
 d) fineţea -folosirea unor cuvinte sau expresii prin carese exprimă la un mod indirect,
gînduri, sentimente, idei.

3. O tipologie a stilurilor de comunicare

● Stilul neutru-se caracterizeaza prin absenţa deliberată a oricarei forme de exprimare a
stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decît cele
oficiale, de serviciu;
● Stilul familiar -se caracterizeaza printr-o mare libertate înalegerea mijloacelor de
expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin
pretenţioasa, mai apropiată, folosit înrelaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
● Stilul somelmn -sau protocolar, are trăsătura specifica cautarea minuţioasa a acelor
formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă
evidentă de ceremonie ,,solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor
gîndurii şi sentimente grave, măreţe, profunde;
● Stilul beletristic -specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care
apelează şi pe care lefoloseşte, este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei
limbi în exhaustivistatea sa;
● Stilul ştiinţific -se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la
formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ingnorîndu-se într-o oarecare
măsură, sensibilitatea şi imaginaţia;
● Stilul administrativ-un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unor
formule sintactice clişeizate, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifica
instituţiilor;
● Stilul publicistic -abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce îl apropie de stilul
beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informatie mai mult
decît pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;
● Stilul de comunicare manageriala -stilul în care comunicarea managerului caută să
aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi
eficacitatea acestora, angajarea la rezolvarea de probleme, dirijarea spre alte scopuri.

III. Formele comunicarii orale.

Dintre formele comunicarii orale ne vom referi la urmatoarele:
-monologul
-conferinţa
-expunerea
-prelegerea
-relatarea
-discursul
-toastul
-alocuţiunea
-povestirea
-pledoaria
-predica
-intervenţia
-interpelarea
-dialogul
-dezbaterea
-seminarul
-interviul
 -colocviul
Monologul -formă a comuinicarii în care emitentul nu implică receptorul; în această
formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi timp
nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.
Conferinţa -conferinţa clasică-presupune o adresare directă, publică în care cel care
susţine conferinţa -conferenţiarul -evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumîndu-se
să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiaza; conferinţa cu
preoponenţii-în cadrul acestei forme deconferenţiere se prezintă mai mulţi conferenţiari, care
prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preoponenţi poate fi regizaăa sau spontană.
Expunerea -este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea,
opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un
subiect.
Prelegerea -este situaţia comunicativă încare publicului i se ţine o prelegere a avut
posibilitatea să sistematizeze infeormaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de
comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu
subiectul pus îndiscuţie.
Relatarea -o forma de comunicare încare se face o decodificare, o dezvaluire, o
prezentare, apelînd la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt,
a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare
personala.
Discursul -forma cea mi evoluată şi cea mai pretenţioasa a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite,
care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.
Toastul -o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să
depăşească 3-4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor
prezenţi, dar cu măsură.
Alocuţiunea -reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context
comunicaţional avînd drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10
minute.
Povestirea -este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folesesc cele mai
variate modalităţi, care face apel la imaginatie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe
anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma
trecututlui; subiectivitatea povestitorului este prezenţa din plin, lasîndu-şi amprenta pe forma
şi stilul mesajelor transmise.
Pledoaria -este asemănatoare ca formă şi funcţie discursiva cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.
Predica -tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare
critică sunt reduse sau chiar anulate; spceficica instituţiilor puternic ierarhizate.
Intervenţia -situaţia în care emiţătorul vine în sprijunul unor idei ale unui alt
participant la discuţie, acesta din urma decalrîndu-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat;
prin intervenţie emitentul adînceşte un punct de vedere şi îl susţine.
Interpelarea -situaţia încare cineva, aflat într-un postura de distribuitor de informaţie
cere unor anumite surse o mai buna precizare înanunmite probleme, pe anumite domenii.
Dialogul-comunicare în cadrul careia mesajele se schimba între participanţii, fiecare
fiind pe rînd emiţător şi receptor; roluriule de E si R se schimba reciproc; participanţii la
dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se considera egali, îsi acordă
acelaşi statut.
Dezbaterea-o forma a comunicării încare nu sunt implicatestructuri evaluative; este
destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un
moderator.
 Seminarul -forma de comunicare dialogală care implica structuri evaluative; are un
centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul
seminarului.
Interviul -forma rigida a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se
schimbă; este folosit ca metodă de obţienre de informaţii în presă; de aceea cunoaşte o
întreagă teorie;
Colocviu-este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discuţii
îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.

Tema 3. Comunicarea nonverbală

Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare

foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa
semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului.
Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de
elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o
cultură le folosesc ca pe un „limbaj” implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le
descrie în mod explicit pentru a fi înţelese. Principalele componente ale comunicării
nonverbale sunt: înfăţişarea, utilizarea spaţiului şi a timpului, expresia facială, privirea,
gesturile, atingerile, paralimbajul. Fiecăreia dintre aceste componente îi sunt ataşate sisteme
de simbolizare: cum mă exprim prin felul în care mă îmbrac şi mă mişc, cum organizez
mobilierul în încăperi, cum mă apropii sau mă depărtez de interlocutor în timpul conversaţiei,
cum zâmbesc sau mă încrunt, felul în care pronunţ frazele pentru a-l face pe celălalt să
înţeleagă, într-un mod complex şi nuanţat, simultan şi în paralel cu frazele pe care i le spun,
cine şi cum sunt eu, ce emoţii, atitudini sau intenţii am, ce cred despre mine, despre el şi
despre situaţie, cum doresc să fiu tratat.
Semnificaţia acordată gesturilor nu se limitează doar la aspecte interpretative. Există
desigur o etichetă a limbajului corporal. Mimica, gesturile au un rol esenţial în evaluarea
nivelului de educaţie al persoanei. Se întâmplă că atunci când vorbim în public nu ştim ce să
facem cu mânile. Conform etichetei mânile trebuiesc ţinute liber, fără ca să le „molestăm”.
Obişnuim să batem cu degetele în masă, atunci când suntem nervoşi sau să ne scărpinăm la
ceafă şi după urechi... Pe lângă faptul că oamenii pot interpreta diferit gesturile
dumneavoastră, ele sunt complet lipsite de tact. Din această cauză este necesar să uităm
obiceiurile proaste pe care le avem. Puteţi întreba: ce facem cu ticurile, pe care nu le putem
controla sau ce să facem cu mânile atunci când avem emoţii? Dacă nu ştiţi ce să faceţi cu
mânile, cel mai simplu este să luaţi un pix sau nişte foi, o carte, ceva care să ne ţină mânile
ocupate. Problema ticurilor este mai dificilă şi poate fi rezolvată cu ajutorul unui specialist.
Sfatul pe care pot să îl dau este să încercaţi să vă controlaţi emoţiile. Să fim raţionali este
destul de greu, în situaţiile de stres în mod deosebit. O analiză atentă a acţiunilor
dumneavoastră vă va ajuta să schimbaţi elemente ale limbajului corporal.În timpul discuţiei,
nu se obişnuieşte să batem conlocutorul pe umăr (atenţie, căci există cazuri în care o facem
intenţionat, pentru a manipula receptorul) să îi scoateţi scame imaginare sau să îi
rupeţinasturii. Dacă aţi văzut într-adevăr o scamă este recomandat să cereţi permisiunea să o
înlăturaţi.
 În timpul discuţiei, gesturile trebuie reduse la maximum. Fiecare dintre noi este
deranjat de gesticulaţiile prea evidente. Doar câteva dintre expresii „Staţi jos, Vă rog” sau
„Faceţi cunoştinţă, Vă rog” sau „Pot să vă prezint?”, etc. se însoţesc de gesturile
corespunzătoare.
Gesturile ar trebui să fie „zgârcite”-o înclinare uşoară a capului (aprobare) este de
ajuns. Nici într-un caz nu se recomandă, fluturatul mânii în faţa celuilalt. Desigur ceea ce
spun nu implică faptul că trebuie să avem o postură ţeapănă. Este vorba doar despre
exagerările care se pot comite. Călătoria în alte ţări presupune cunoaşterea obiceiurilor
gestuale. Unul dintre cele maicunoscute gesturi (totul e O. K.) în ţările occidentale, are cu
totul alte semnificaţii în alte zone. În Franţa, spre exemplu, acest gest înseamnă zero sau
nimic, în Japonia –bani, iar în ţările bazinului mediteranean este gestul care semnifică
apartenenţa unui bărbat la grupul de minorităţi sexuale. Pentru greci, acest gest semnifică
„Închide-ţi gura!” .Vorbind despre sine, europeanul va arăta cu mâna înspre sine, iar
japonezul-la nas. Dacă un italian sau francez se bate peste cap, consideră că ideea sa este
proastă. Britanicul şi spaniolul care se lovesc peste frunte, sunt mulţumiţi de sine, iar neamţul
foarte nemulţumit de cineva.Este bine cunoscut în mediul nostru prin care arătăm cuiva că
este nebun –sucirea degetului la tâmplă. În Olanda acest gest semnifică o frază isteaţă, care a
fost enunţată. Ridicarea sprâncenelor în Germania înseamnă admiraţie, iar în Anglia
demonstrează o atitudine sceptică. Lista diferenţelor este foarte mare şi poate fi continuată.
Din această cauză este necesar, ca atunci când mergeţi într-o călătorie într-un mediu străin,
străduiţi-vă să vă documentaţi asupra culturii şi obiceiurilor ţării respective.
Majoritatea gesturilor pe care le facem sunt inconştiente, dar transmit aproape perfect
starea sau sentimentele persoanei. Dacă doriţi să deveniţi un comunicator bun trebuie să le
cunoaşteţi, să ştiţi să le descifraţi şi să le utilizaţi. Înainte de a prezenta un dicţionar al
limbajului corporal, vom oferi doar o perspectivă generală sau nişte specificări.
Există trei parametri esenţiali în descifrarea limbajului corporal:
1) indicii (faţa, ochii şi privirea)
2) simboluri (ochi ridicaţi, braţe deschise)
3) semne corporale(surâs, etc.)
Nu există chei ale gesturilor, nu putem descifra gesturile după nişte reguli stricte. Au
fost făcute observaţii şi s-a demonstrat că de fapt, gesturile adulţilor sunt nişte copii diminuate
ale gesturilor infantile. Astfel, nu putem interpreta gesturile de manieră izolată, fiecare dintre
ele semnifică numai în legătură cu alte gesturi, în context. Atunci când observăm limbajul
corporal al unei persoane este necesar să o facem în baza parametrilor expuşi mai sus, dar nu
separat, ci grupat. Orice comunicare are loc într-un anumit context. Astfel, trebuie diferenţiată
atitudinea defensiv-negativă de cea de frig.Gesturile se raportează la statutul şi rolul social, la
vârsta sau sexul celor care le fac. O femeie va gesticula într-un fel, un bărbat cu totul altfel.
Un gest masculin spune una, femeia îl interpretează altfel. Sunt în fond culturi diferite care ţin
de gender sau de generaţie. Fiecare cultură are gesturile sale specifice.
Dicţionarul limbajului corporal
a) Gesturi făcute cu palmele şi degetele:
-Palma deschisă în văzul celorlalţi, ca la jurământul din sălile de judecată: onestitate şi
francheţe; semnificaţia: n-am nimic de ascuns.
-Copilul care-şi ascunde palmele, podul palmei, ori palma întreagă făcută cupă şi
ascunsă la spate când vorbeşte sau soţul care în faţa soţiei procedează la fel, au ceva de
ascuns.
-Mânile prinse între picioare -frustrare.
-Poziţiile palmei semnifică: deasupra -dominare; dedesubt-supunere; paralelă-
fraternitate, egalitate.
 Strângerile de mână mai pot fi de tipul: -"peşte mort", adică flască, moale, fără viaţă
-individ fără caracter,moale, dubios; ca o menghină -individ agresiv.
-Etalarea degetului gros: manifestare a superiorităţii, a priorităţii; agresivitate şi
orgoliu.
În funcţie de gruparea gesturilor:
-semn pozitiv al şefului în prezenţa subalternilor, al bărbatului curtenitor în prezenţa
unei posibile partenere; gest răspândit mai ales printre cei îmbrăcaţi elegant.
-dacă mânile sunt ţinute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzaţiei de
superioritate (uneori însoţit şi de balans pe tălpi pentru a părea mai înalt). Femeile agresive
sau dominante au preluat gestul.

b) Gesturi ale mânii şi braţului:

-Frecarea palmelor: aşteptare / anticipare pozitivă.
–Frecarea degetului arătător: bani.
-"Mâni în triunghi" (coif) în sus: încredere în forţele proprii, atitudine de siguranţă,
gestul "superiorului" ierarhic sau altfel, gest masculin. Însoţit de cap înclinat pe spate:
suficienţă, aroganţă.
-"Mâni în triunghi" (coif) în jos: subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele
două gesturi anticipate de: braţe împletite, picioare încrucişate, privire spre altundeva decât
spre interlocutor indică o decizie negativă certă. Sau, anticipate de gesturi pozitive: palme
deschise, aplecarea trupului înainte, capul ridicat indică o decizie pozitivă certă.
-Apucarea unei mâni cu cealaltă, însoţită de capul înălţat, bărbia împinsă înainte este
un gest de superioritate şi încredere (familia regală, ofiţerii superiori neînarmaţi, directorul
şcolii în curte). Când una din palme apucă încheietura mânii, avem de-a face cu frustrarea şi
stăpânirea de sine (îşi ţine mâna să nu lovească). Ridicarea palmei pe braţ indică o creştere a
frustrării şi furiei, sau încercare de ascundere a nervozităţii (ţin-te bine!).
c) Gesturi cu mâna adusă la faţă
-Acoperirea gurii cu mâna, degetul mare apăsând obrazul -oprirea unei minciuni.
Valabil şi când o face cel care vorbeşte, şi când o face cel care ascultă -în acest caz el arată că
i se spun neadevăruri. (Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească şi să ceară
auditoriului comentarii la cele spuse). Unul dintre gesturile similare în semnificaţie dar
restrâns sau deghizat: mişcări uşoare de frecare a dedesubtului nasului. La nivelul ochilor
gestul poate apărea ca o frecare a acestei zone însoţită de privirea în altă parte.Înconcluzie
gesturile ducerii mânii la faţă indica prezenţa unor gânduri negative. Ele pot viza îndoiala,
inducerea în eroare, incertitudinea, exagerarea, teama sau minciuna. Precizarea semnificaţiei
lor reclamă o analiză contextuală.
d) Mâna dusă la obraz şi la bărbie
-Mâna ca suport pentru cap -indică starea de plictiseală cu atât mai mare cu cât mai
mult este folosit braţul şi mâna (capul pe masă -plictiseală maximă). Bătăile în masă sunt
semn al nerăbdării, nu al plictiselii.
-Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă apreciere
pozitivă. Dacă degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are păreri critice sau negative.
-Mângâierea bărbiei -ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre exemplu , de la acest gest se
poate evolua spre sprijinirea capului de degetul mare -o scădere a interesului.) Gestul de
decizie cunoaşte variaţii: scoaterea ochelarilor şi introducerea unui braţ de ramă în gură,
introducerea pipei sau altor obiecte.
-Plesnirea cu palma a capului: cineva a uitat să facă ceea ce i-am cerut. Lovirea frunţii
cu palma -nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei -i-am cauzat o "durere de
ceafă". Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, frecarea frunţii
semnalând atitudinii mai deschise, adaptabile.
 -Mâna dusă la tâmplă: caută idei, argumente, contraargumente. Frecarea rădăcinii
nasului se asociază cu ascultarea cu atenţie încordată; a produs o oboseală, gest de
autorelaxare.
e) Braţul ca bariera de protecţie (provine de la încercarea de ascundere după ceva).
-Încrucişarea obişnuită a braţelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă.
- Încrucişarea braţelor cu palmele strânse pumn indică atitudinea defensivă ostilă ce
precede atacul verbal sau fizic. Încrucişarea mânilor cu prinderea braţelor reflectă o atitudine
negativă dominantă (aşteptarea la dentist, pe aeroport, a apărătorilor-avocaţi).
-Încrucişarea mânilor pe piept cu degetele mari ridicate în sus -versiunea defensiva de
superioritate. Dacă numai unul din braţe este aşezat peste piept, ţinând celălalt braţ aşezat pe
lângă corp atunci are o bariera parţială, vizibilă mai ales la întruniri, la persoane total
necunoscute celorlalţi, sau care n-au încredere în forţele proprii.
-O altă versiune este aceea a mânii care apucăcealaltă mână, gest folosit de cei care
vorbesc în faţa unei mulţimi, pentru a retrăi siguranţa emoţională a situaţiilor când părinţii
noştri ne ţineau de mână. În mediile unde gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a
putea fi folosite (politicieni, prezentatori, etc.) care vin să ascundă lipsa de siguranţă sau
nervozitatea, gestul prim este mascat de prinderea butonului manşetei, brăţării, poşetei, curelei
ceasului, portofelul, buchetul de flori, paharul.
f) Piciorul ca bariera de protecţie (atitudine defensiv-negativă mai puţin accentuată)-
Un picior peste celălalt: dreptul peste stângul -manifestarea unei atitudini nervoase, rezervate
sau defensive. Gest secundar, care nu poate fi interpretat izolat: poate proveni de la statul
îndelung pe scaune incomode, sau frig, dar împreună cu încrucişarea braţelor, semnifică
retragerea persoanei din conversaţie (poziţia femeilor când îşi manifestă nemulţumirea faţă de
soţul sau prietenul lor). Piciorul peste genunchi indică o atitudine de competiţie sau dispută.
Dacă este şi prins cu una sau amândouă mânile, este semnul unei atitudini rigide, a unei
individualităţi puternice, încăpăţânate.-Picioarele încrucişate în postura în picioare, arată
aceiaşi atitudine defensivă între oameni care nu se cunosc între ei. Detensionarea se exprima
prin desfacerea braţelor şi picioarelor, până la rezemarea pe un picior şi îndreptarea vîrfului
celuilalt spre cea mai interesantă persoană din grup.-Încrucişarea gleznelor, cu diferenţe între
femei şi bărbaţi, înseamnă reprimarea unei atitudini negative, a nervozităţii sau fricii. În fine,
poziţia cârlig a piciorului este specifică femeilor timide sau fricoase, care s-au retras în
interiorul lor.

Tema 4. Introducere în consiliere

I. Delimitări conceptuale
II. Caracteristicile consilierii
III. Obiectivele consilierii

I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În demersul ei de atingere a idealului educaţional (dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane) şcoala românească modernă nu mai poate ignora
starea de bine şi de sănătate fizică, psihică, spirituală şi socială a elevilor săi în numele
nevoii de performanţe şcolare. Şcoala nu poate şi nu trebuie să devină o instituţie
segregată de individ, societate şi viaţă, ci să reprezinte un mediu favorizant dezvoltării
personalităţii autonome şi creative. Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului,
ameliorarea şi înlăturarea aspectelor atitudinale şi psihocomportamentale indezirabile
social, ce pot apare în procesul educaţional, fac necesară o activitate sistematică de
consiliere psihopedagogică.
În sens larg, consilierea reprezintă o acţiune complexă prin care “se urmăreşte
sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat
într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană” (Tomşa, 1996).
Consilierea este o relaţie guvernată de principii, caracterizată de aplicarea uneia sau mai
multor teorii psihologice şi a unui set recognoscibil de deprinderi de comunicare la
preocupările intime ale subiectului (clientului), la problemele şi aspitraţiile sale.
Asociaţia Britanică pentru Consiliere (1985), subliniază că oamenii se angajează într-
o situaţie de consiliere atunci când persoana ce ocupă, în mod obişnuit sau temporar rolul
de consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenţie, respect unei alte
persoane ce manifestă o nevoie de asistenţă de specialitate. Sarcina consilierului este de
a oferi cleintului posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a
trăi, dispunând de mai multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă
(Fetham şi Dryden, 1993).
Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce descrie relaţia interumană de
ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de
specialitate, clientul (Egan, 1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de
alianţă, de participare şi colaborare reciprocă.
Există mai multe forme de consiliere:
· Informaţională- oferirea de informaţii pe domenii/teme specifice;
· Educaţională- oferă repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională,
fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;
· De dezvoltare personală- vizează formarea de abilităţi şi atitudini care permit o
funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;
· Suportivă- oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material;
· Vocatională- dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
- De criză- asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;
· Pastorală-asistenţă din perspectivă religioasă.
· Psihopedgogică – asistarea şi/sau consilierea elevilor şi personalului didactic.

Consilierea este şi un proces de învăţare menit să orienteze clientul spre acţiune

(Egan, 1990). Comportamentul problematic (observabil, măsurabil şi evident) este
rezultatul învăţării inadecvate. În timpul consilierii elevul, profesorul sau părintele se
simte investit cu puterea de a-şi accepta şi recunoaşte situaţiile de viaţă problematice, de
a găsi soluţii alternative şi de a crea propriile strategii de rezolvare a problemelor.
Din perspectivă constructivistă, consilierea se bazeză pe ipoteza conform căreia nu
există o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viaţă,
îşi construieşte existenţa în conexiune cu mediul înconjurător, decelând semnificaţii
fundamentate din propriile experienţe de viaţă. Astfel, problemele consiliaţilor pot fi
rezolvate prin descoperirea şi valorificarea resurselor interne şi satisfacerea nevoilor
clientului.
În literatura de specialitate se constată că unii autori identifică consilierea
psihopedagogică cu psihoterapia. C.H. Patterson a relizat o comparare sistematică a
celor două domenii prin prisma a trei criterii:
· Gradul de severitate al problemei clientului. Consilierea psihopedagogică ajută
persoanele normale să depăşească obstacolele apărute în calea dezvoltării lor, în timp
ce psihoterapia se ocupă de persoanele a căror dezvoltare emoţională a fost grav
afectată şi distorsionată. Dificultatea apare în ceea ce priveşte separarea subiecţilor
normali de cei nevrotici sau psihotici.
· Natura problemelor cu care se confruntă clientul. Consilierea psihopedagogică
este centrată pe problemele cognitive (probleme ale realităţii, ale mediului, de natură
situaţională) în timp ce psihoterapia se axează pe problemele afective ale persoanei
(conflicte interne de personalitate).
· Scopurile consilierii şi psihoterapiei. L.E.Tyler considera că psihoterapia este
direcţionată spre o schimbare de personalitate în timp ce consilierea psihopedagogică
reprezintă “un proces al cărui scop nu este o schimbare a persoanei, ci de a-l face pe
individ să utilizeze şansele pe care le are pentru a putea face faţă problemelor vieţii.”
(Tyler, 1961).
Asemănările dintre consilierea psihopedagogică şi psihoterapie vizează:
● Metodele utilizate ;
Finalităţile;
Sunt procese de influenţare interpersonală reciprocă;
Se adresează nivelului conştient al organizării psihice.

Consilierea psihopedagogică nu se identifică cu cea educaţională. Prima dintre

ele este realizată de către psihologul şcolar în cabinetul de consiliere, iar cea de a doua se
desfăşoară de către profesorul abilitat pentru astfel de activităţi în cadrul orelor de dirigenţie.
Diferenţele de tematică între cele două domenii sunt expuse în tabelul 1.
Tabelul 1
Consiliere educațională Consiliere psihologică

- cunoaşterea şi imaginea de sine - evaluare psihologică

· dezvoltarea unor abilităţi de · consiliere în probleme emoţionale

comunicare (anxietate, depresie), comportamentale

· dezvoltarea unor abilităţi sociale (agresivitate, hiperactivitate), de

· dezvoltarea abilităţilor de prevenire a învăţare (eşec şcolar, abandor şcolar)

consumului de alcool, droguri, tutun · consiliere vocaţională

· dezvoltarea unei psihosexualităţi · dezvoltă proiecte de prevenţie

sănătoase · terapie individuală şi de grup

· prevenirea HIV/SIDA · realizează cursuri de formare şi

· dezvoltarea abilităţilor de prevenire a informare pentru profesori, părinţi pe

afectivităţii negative: anxietate, teme de psihologie educaţională şi

depresie, agresivitate, suicid promovarea sănătăţii

· consiliere vocaţională · intervenţie în situaţie de criză

· controlul stresului · materiale informative pentru massmedia

· rezolvare de probleme · cercetare în domeniul consilierii

· decizii responsabile · elaborează metode de evaluare valide,

· tehnici de învăţare eficientă standardizate şi etalonate

· managementul timpului

· dezvoltarea creativităţii

II. Caracteristicile consilierii

Consilierea îşi are originea în orientarea şi selecţia profesională, activitate conturată
practic şi teoretic la începutul secolului XX, în SUA. Pentru a rezolva problemele social-
umane cu care se confrunta, municipalitatea oraşului NewYork l-a angajat pe Fr. Parsons să
cerceteze şi să rezolve problema integrării socio-profesionale a copiilor şi tinerilor străzii. Fr.
Parsons a institiţionalizat un program de orientare profesională structurat în trei etape:
- diagnoza aptitudinilor şi capacităţilor individului;
- informarea asupra meseriilor disponibile şi a solicitărilor acestora;
- plasarea individului într-o meserie adecvată aptitudinilor şi intereselor sale.
Organizarea sistematică a activităţii de consiliere a fost realizată iniţial de
E.C.Williamson la Universitatea din Minnesota, care a folosit consilierea şi progresele din
psihometrie pentru a dezvolta un model de consiliere profesională sau vocaţională.
Acest model a fost fundamentat teoretic pe aşa numita concepţie “trait and factor” care
a dominat consilierea până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
În prezent consilierea se fundamentează pe teoria umanistă a lui Carl Rogers (1961),
unde problemele psihice nu sunt doar deficienţe şi tulburări, ci expresii ale nevoii de
autocunoaştere, de întârire a Eu-lui, de adaptare şi dezvoltare personală. Relaţia dintre
psiholog şi consiliat este una de respect, de încredere reciprocă care presupune implicarea
activă şi responsabilă a ambelor părţi. Din această perspectivă, consilierea este acţiunea de
ajutorare şi creditare a persoanei ca fiind capabilă:
● să-şi asume propria dezvoltare personală;
● să prevină diverse tulburări şi disfuncţii;
● să dezvolte strategii proprii de rezolvare a problemelor;
● să dezvolte o imagine de sine pozitivă;
● să-şi formeze o atitudine corectă faţă de ceilalţi;
● să-şi valorizeze resursele.

O primă caracteristică a consilierii este dată de tipul de persoane cărora le este

adresată consilierea sau asistenţa. Consilierea vizează persoanlele ce nu prezintă tulburări
psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Ea facilitează, prin
demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient factorilor stresanţi,
sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii în relaţiile cu ceilalţi
semeni.
A doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe
care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării inter(personale).
Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/ grupul să adopte noi strategii
comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite
adaptative.
 Prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a
persoanei este o altă caracteristică a consilierii. Strategia de prevenţie constă în identificarea
situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să
producă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.
P.M. Sanborn distinge cinci trăsături fundamentale ale consilierii:
● dimensionarea consilierii ca proces de dezvoltare- iniţierea unui program coerent de
experienţe care pot duce la dezvoltarea pozitivă personală, educaţională şi socială a
individului;
● rolul proactiv al consilierii - se încearcă prevenirea situaţiilor de criză personală şi
educaţională;
● responsabilitatea complexă a consilierului- responsabilitatea consilierului este de a
optimiza modul în care elevii, sportivii sau clienții se raportează la ceilalți ca indivizi;
● legătura indisolubilă dintre diversele probleme ale subiectului consiliat;
● variabilitatea gradului de profunzime şi de intensitate a activităţii de consiliere,
precum şi a problemelor consiliatului- activitatea de consiliere implică examinarea
unor gânduri, atitudini, valori şi sentimente, a unor motive, speranţe, temeri şi
obiective necunoscute până atunci de cel consiliat .

III. Obiectivele consilierii

Scopul fundamental al consilierii psihopedagogice/ psihologice îl constituie

funcţionarea psihosocială optimă a persoanei /grupului. Acest scop poate fi atins prin
monitorizarea realizării obiectivelor procesului de consiliere privind:
1. PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI A STĂRII DE BINE
Se referă la funcţionarea optimă, din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional,
social, spiritual a individului uman. Sănătatea persoanei nu este condiţionată doar de absenţa
bolii şi disfuncţiei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional în care starea
subiectivă de bine este element central.
2. DEZVOLTAREA PERSONALĂ
· Cunoaşterea de sine
· Imaginea de sine
· Capacitatea de decizie responsabilă
· Relaţionare interpersonală armonioasă
· Controlul stresului
· Tehnici de învăţare eficiente
· Atitudini creative
· Opţiuni vocaţionale realiste
3. PREVENŢIA
· Dispoziţiei afective negative
· Neîncrederii în sine
· Comportamentelor de risc
· Dificultăţilor de învăţare
· Dezadaptării sociale
· Disfuncţiilor psihosomatice
· Situaţiilor de criză

Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că starea de bine a persoanei este dată de

următoarele elemente interdependente:
1. ACCEPTAREA DE SINE
· Atitudine pozitivă faţă de propria persoană
· Acceptarea calităţilor şi defectelor personale
· Percepţia pozitivă a experienţelor trecutului şi viitorului
2. RELAŢII POZITIVE CU CEILALŢI
· Încredere în oameni
· Sociabil(e)
· Intim(e)
· Nevoia de a da şi de a primi afecţiune
· Atitudine empatică
3. AUTONOMIE
· Independent(ă)
· Hotărât(ă)
· Rezistă la presiunile de grup
· Se evaluează după standarde personale
· Nu este excesiv preocupat de expectanţele şi evaluările celorlalţi
4. CONTROL
· Sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor
· Crearea de oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale
· Opţiuni conforme cu valorile proprii
5. SENS ŞI SCOP ÎN VIAŢĂ
· Direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă
· Experienţa pozitivă a trecutului, bucuria prezentului şi relevanţa viitorului
· Curiozitate
6. DEZVOLTARE PERSONALĂ
· Deschidere spre experienţe noi
· Sentimentul de valorizare a potenţialului propiu
· Capacitate de auto-reflecţie
· Percepţia schimbărilor de sine pozitive
· Eficienţă
· Flexibilitate
· Creativitate
· Nevoia de provocări constructive
· Respingerea rutinei

Tema 5. Principii și abordări ale consilierului.

I. Profilul psihologic al consilierului

a. Atitudinile consilierului
b. Abilităţile consilierului

I. PROFILUL PSIHOLOGIC AL CONSILIERULUI

Consilierea încorporează informaţii şi metode din mai multe discipline psihologice.
Pregătirea consilierului presupune asimilarea unor repere teoretice şi aplicative din
următoarele domenii:
· Psihologia dezvoltării
· Psihologia personalităţii
· Psihologia socială
· Psihologia sănătăţii
· Psihologia cognitivă şi autocunoaşterii
· Teorii şi tehnici de consiliere
Consilierea implică dezvoltarea unor atitudini şi abilităţi fundamentale fără de care
procesul de consiliere nu poate duce la efectele conturate de însăşi obiectivele consilierii.

a) ATITUDINILE CONSILIERULUI
Procesul de consiliere implică o relaţie specială între consilier şi persoana consiliată,
relaţie bazată pe responsabilitate, confidenţialitate, încredere şi respect. Orice proces de
consiliere trebuie să implice asumarea de către consilier a respectării unui sistem de valori şi
al unui cod deontologic. Atitudinile fundamentale ale consilierului, în absenţa cărora
activitatea de asistenţă nu-şi atinge scopurile, sunt:
1. ACCEPTAREA NECONDIŢIONATĂ
Această atitudine are la bază următoarele principii: fiinţa umană este valoroasă şi
pozitivă prin esenţa sa, deoarece are capacitatea de a alege responsabil, de a-şi asuma propria
viaţă. Acceptarea este atitudinea de recunoaştere a demnităţii şi valorii personale a fiecărui
individ, fără a critica, judeca şi, mai ales, fără a condiţiona aprecierea persoanei (“Te voi
aprecia, dacă….”). Acceptarea necondiţionată este premisa fundamentală a procesului de
dezvoltare personală şi de optimizare a funcţionării persoanei. Acceptarea nu este echivalentă
cu aprobarea oricărei atitudini sau oricărui comportament şi nici nu presupune
aprobarea/dezaprobarea a ceea ce spune sau simte persoana. De aceea nu este indicată
utilizarea evaluărilor de genul: “nu aşa ar trebui să simţi”, “băieţii nu trebuie să plângă”.
Riscul aprobării/dezaprobării individualităţii este că persoana îşi poate percepe
valoarea numai prin prisma interpretărilor şi evaluărilor pe care le face consilierul. Acceptarea
nu este nici o atitudine de indiferenţă /neutralitate faţă de ceea ce gândeşte sau mai ales simte
o persoană (“Nu este nici o problemă ”). Efectul unei astfel de atitudini este invalidarea
modului în care o persoană percepe diferit un eveniment ori o situaţie, sau ignorarea
tensiunilor copilului.
Atitudinile făţişe de simpatie şi toleranţă manifestate de consilier sunt considerate
interpretări eronate ale acceptării necondiţionate. Simpatia presupune o implicare afectivă
accentuată a consilierului şi conduce la atitudini discriminative, iar toleranţa nu trebuie să se
manifeste doar la nivel general şi declarativ (“Sunt tolerant cu o persoană care are altă
apartenenţă religioasă dar nu o înţeleg şi nu o respect.”).
Obstacole în calea acceptării necondiţionate:
· Lipsa informaţiilor veridice despre copil şi adolescent ;
· Problemele emoţionale personale ale consilierului ;
· Proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra elevilor ;
· Prejudecăţi sau informaţii eronate despre subiect ;
· Confuzii între acceptare şi aprobare, simpatie şi neutralitate ;
· Pierderea respectului faţă de elevi ;
· Pierderea respectului faţă de sine.
Non-acceptarea înseamnă:
· A da sfaturi, soluţii: “Dacă nu faci aşa…atunci...”
· A evalua: “Aici greşeşti cu siguranţă…”
· A interpreta: “Ceea ce ai tu nevoie este…”
· A eticheta: “Esti prost pentru că ai făcut…”
· A fi directiv: “Trebuie să…”
· A moraliza: “Trebuie să faci şi asta…”
· A ameninţa: “Dacă se mai întâmplă să…”
· A evita: “Hai să uităm…”
· A condiţiona: “Te voi aprecia dacă vei lua note mari…”
2. EMPATIA
Empatia este abilitatea subiectului de a te transpune în locul altei persoane, de a
înţelege modul de gândire şi simţire al acesteia. Empatia se dezvoltă prin însuşirea abilităţilor
de comunicare verbală şi nonverbală urmărind câteva sugestii:
· utilizarea foarte rară a întrebărilor închise care împiedică comunicarea : “De ce ai
făcut…?”
· utilizarea întrebărilor deschise : “Ai putea să spui mai multe despre acel eveniment?”
· ascultarea activă a interocutorului ;
· evitarea moralizării consiliatului ;
· evitarea întreruperilor în timpul conversaţiei : “Părerea mea este că…”
· evitarea etichetărilor de orice natură : “Eşti cam neserios/distrat/superficial…”
· utilizarea sugestiilor constructive : “Va fi mai bine dacă vei face…”
· evitarea criticii sarcastice: “Eşti ridicol…”
· evitarea feedback-urilor negative: “Rezultatul tău este nesatisfăcător…”
Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice:
· oferirea de răspunsuri scurte şi clare ;
· acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns ;
· focalizarea pe mesajele transmise de consiliat ;
· utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii ;
· evitarea clişeelor de răspuns : “Multe persoane trec prin situaţii ca acestea.”
3. CONGRUENŢA
Congruenţa se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi
convingerile, emoţiile şi valorile sale personale, ea defineşte autenticitatea comportamentului
unei persoane. Congruenţa psihocomportamentală a consilierului este generată de acordul
dintre convingere, trăire emoţională şi exprimare verbală şi nonverbală. Lipsa de autenticitate
conduce la pierderea relaţiei de încredere cu consiliaţii.
4. COLABORAREA
Colaborarea este capacitatea consilierului de a implica persoana sau grupul de
persoane în deciziile de dezvoltare personală. Consilierul nu trebuie să se erijeze în persoană
ce oferă soluţii pentru toate problemele, ci trebuie să fie un facilitator al procesului de
dezvoltare personală a copilului şi adolescentului, abilitându-l pe acesta în a identifica soluţii
proprii la problemele cu care se confruntă.
5. GÂNDIREA POZITIVĂ
Activităţile de consiliere trebuie să fie focalizate pe dezvoltarea imaginii şi respectului
de sine al elevului, gândurilor constructive, responsabilităţii personale.
6. RESPONSABILITATEA
Responsabilitatea se traduce prin respectarea principiilor fundamentale ale consilierii,
prin prevenirea utilizării greşite a cunoştinţelor şi metodelor de consilere, prin evitatrea
oricărei acţiuni care interferează cu starea de bine a consiliaţilor.

b) ABILITĂŢILE CONSILIERULUI

Pentru desfăşurarea cu succes a activităţilor de consiliere, sunt necesare următoarele

abilităţi fundamentale ale consilerului:
1. ASCULTAREA ACTIVĂ
Ascultarea/receptarea activă oferă suportul unei bune comunicări între consilier şi
consiliat. Ea contribuie la încurajarea elevului în direcţia comunicării. Baza ascultării active o
constituie comportamentul de aşteptare, manifestat prin :
· Adoptarea unui limbaj corporal adecvat :
Fiţi expresivi, înclinaţi-vă spre elev. Folosiţi gesturi încurajatoare!
· Stabilirea unui contact vizual direct :
Îndreptaţi-vă privirea către elev/grup de elevi !
· Adecvarea calităţilor vocale :
Folosiţi un ton, ritm potrivit !
· Constanţa verbală :
Păstraţi discuţia pe aspectul supus dezbaterii !
· Evitarea evaluărilor ;
· Evitarea etichetărilor .
În ascultarea activă consilierul trebuie să evite:
· A fi neatent;
· A asculta superficial;
· A reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii;
· A asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere informaţii suplimentare.
BLOCAJE ale ascultării :

· Compararea
· Citirea gândurilor
· Repetiţia
· Filtrarea
· Judecarea
· Visarea
· Identificarea
· Sfătuirea
· Contrazicerea
· A avea dreptate
· “A schimba vorba”
· “A pune placa”

2. OBSERVAREA
Observarea comportamentului permite o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a
stării afective a interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi:
· Comportamentul nonverbal, ce reprezintă aproximativ 85% din comunicarea
elevului, şi care este oferit printr-o diversitate de semne legate de postură, mişcare,
gesturi, mimică;
· Comportamentul verbal reprezentat prin elemente semnificative: cuvinte-cheie,
construcţii-cheie, particularităţi ale modului de gândire (optimist, pesimist), stil
verbal de a percepe lumea (“simt că se întâmplă ceva…”).
Discrepanţele dintre cele două conduite menţionate, dificultăţile în procesul de
observare apar atunci când se trece de la simpla observare a unor comportamente la
interpretări personale ale acestora.
3. ADRESAREA ÎNTREBĂRILOR
Întrebările ajută în clarificarea sentimentelor convingerilor, atitudinilor şi valorilor
personale. Întrebările pot fi închise, deschise, justificative, ipotetice.
Întrebările închise sunt cele ce generează răspunsuri în termeni de DA şi NU.
Aceste întrebări duc, de cele mai multe ori, la întreruperea comunicării. Avantajul major
al acestor întrebări este focalizarea discuţiei şi obţinerea de informaţii exacte despre un
anumit aspect. (“Locuieşti cu familia?”)
Întrebările deschise ajută subiectul să-şi exprime atitudinile, valorile,
sentimentele şi opţiunile asupra unei probleme abordate. Ele facilitează procesul de
comunicare prin invitaţia de a descrie situaţia: “Ai putea să-mi spui mai multe despre …”.
Întrebările justificative îndeamnă interlocutorul să identifice cauze sau motive.
Aceste întrebări sunt asociate cu sentimentul de vină şi nu sunt recomandate a fi utilizate
în consiliere.
Întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau
negative ale unor acţiuni şi pentru luarea în consideraţie a unor alternative diferite de
acţiune(“Cum ai vrea să fi peste 5 ani ?”).
În formularea şi utilizarea întrebărilor adresate:
· Folosiţi întrebări care nu conţin fraze lungi;
· Nu repetaţi întrebările pe care beneficiarul nu le-a înţeles, ci reformulaţi întrebarea;
· Nu reacţionaţi la fiecare răspuns cu o nouă întrebare.
4. OFERIREA DE FEED-BACK
Feedback-ul susţine comunicarea autentică între consilier şi consiliat. Caracteristicile
feedback-ului sunt:
· Focalizarea pe aspecte pozitive, scopul lui fiind de a susţine şi ajuta pe copil şi nu
de a-l evalua sau judeca;
· Specificitatea;
· Trebuie să fie descriptiv şi nu evaluativ sau critic; nu se recomandă utilizarea
cuvintelor “bun”, “rău” şi a cuvintelor ce derivă din ele pentru că nu oferă nici o
informaţie despre comportamentul specific pe care trebuie să îl dezvolte consiliatul;
· Centrarea pe acele comportamente şi atitudini ce pot fi schimbate;
· Oferirea de alternative comportamentale; dacă se oferă feedback pentru acele
aspecte care nu pot fi schimbate, se generează o stare de conflict şi tensiune
emoţională;
· Feedback-ul trebuie să fie imediat oferit pentru întărirea comportamentului;
· Feedback-ul trebuie să se adreseze comportamentului unei persoane şi nu
persoanei subiectului consiliat.
5. FURNIZAREA DE INFORMAŢII
În funcţie de cunoştinţele, atitudinile şi abilităţile pe care le identifică consilerul la
nivelul beneficiarilor trebuie să transmită informaţii.
6. PARAFRAZAREA
Parafrazarea este abilitatea de reformularea a ceea ce este esenţial în mesaj. Are ca
obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau problema în discuţie. Parafrazarea
se referă la utilizarea unor fraze care comunică beneficiarilor că mesajul a fost înţeles: “Ceea
ce spui tu se referă la…”, “Cu alte cuvinte….”.
7. REFLECTAREA/ REFLEXIA
Reflectarea/reflexia este expresia înţelegerii de către consilier atât a conţinutului
informaţional cât şi a stării emoţionale transmise de beneficiar. Ea dă acestuia sentimentului
că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte este important. Prin reflectare consilierul
ajută beneficiarul să se clarifice pe sine şi validează trăirile emoţionale ale acestuia.
Scopurile reflectării/reflexiei sunt :
· Să verifice înţelegerea celor relatate de interlocutor;
· Să îi comunice interlocutorului înţelegerea şi acceptarea necondiţionată;
· Să stabilească o relaţie bazată pe încredere.
8. SUMARIZAREA
Sumarizarea este o modalitate de a concentra într-o manieră organizată aspectele
importante ale discursului interlocutorului. Se utilizează pentru stabilirea priorităţilor şi
alternativelor de abordare a unei teme sau pentru clarificarea perspectivelor beneficiarilor
asupra alternativelor de abordare a unui subiect.
 Tema 6. STRATEGII ŞI METODE DE CONSILIERE

I. Strategii şi metode de consiliere

II. Proiectarea activităţii de consiliere

I. Strategii şi metode de consiliere

Strategiile utilizate de consilier sunt moduri de operare sau planuri de acţiune
destinate atingerii scopurilor propuse. Strategiile pot fi grupate în patru mari categorii:
 Strategii de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative
 Strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative
 Strategii de identificare a comportamentelor negative
 Strategii de schimbare a comportamentelor negative

1.1. Strategiile de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative sunt utilizate în

scopul sprijinirii clientului în demersul său de cunoaştere de sine şi de exprimare a
sentimentelor.
· Clarificarea şi reflectarea sentimentelor clientului
Strategia este indicată în cazul persoanelor incapabile de a face progrese, limitate la
un singur mod de comportament. În asemenea situaţii, consilierul utilizează afirmaţii de
tipul : “Chiar credeţi lucrul acesta ?”, “Păreţi supărat .”, “Vă simţiţi foarte bine.”.
· Modelarea sentimentelor de către consilier
Consilierul îşi exprimă sentimentele despre propriile sa persoană sau despre modul în
care s-ar simţi dacă ar fi în locul clientului : “Cred că am realizat şi mă simt mulţumit de
acest lucru.”, “Dacă m-ar fi tratat pe mine în felul acesta, m-aş fi supărat foarte tare.”
· Strategia cercurilor concentrice
Această strategie a fost utilizată de A.Lazarus ca modalitate eficientă şi utilă de
provocare a sentimentelor consiliatului. Consilierul va oferi clientului cinci cercuri
concentrice notate cu litere de la A la E. Consilierul explică clientului semnificţia fiecărui
cerc :
Cercul A reprezintă teritoriul privat, intim al clientului.
Cercul B conţine informaţii pe care consiliatul le face cunoscute familiei şi prietenilor.
Cercul C conţine gânduri şi sentimente împărtăşite prietenilor buni.
Cercul D este reprezentat de gândurile şi sentimntele dezvăluite personanelor
cunoscute.
Cercul E conţine fapte şi evenimente despre client ce pot fi cunoscute de oricine.

Confruntarea şi întârirea sentimentelor

Procedeele de confruntare întâlnire a sentimentelor sunt utilizate în cazurile în care
consiliatul întâmpină dificultăţi în exprimarea sentimentelor negative/pozitive. Frecvent,
consiliatul manifestă tendinţa de a-l confrunta pe consilier, în primul rând, cu sentimente
negative şi apoi cu cele pozitive. Consilierul identifică indiciile comportamentale
corespunzătoare trăirilor, sugerând că exprimarea sentimentelor nu are, în mod automat,
consecinţe negative.
Căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate
A.Elis (1966) propune ca strategie, pentru cazurile în care consiliaţii evită să se
angajeze în comportamente dezirabile datorită imaginării consecinţelor acestora, examinarea
gândurilor neexprimate sau ascunse ale clientului. Clientul are temeri, de cele mai multe ori
iraţionale, în legătură cu consecinţele acţiunilor sale exprimate prin răspunsuri de tipul : “Aş
putea fi respins.”, “Aş putea face o greşeală…”, “Cineva s-ar putea să nu aprobe ceea ce am
făcut.”
Confruntarea clientului cu imaginea de sine
Consilierul deteremină clientul să se confrunte cu imaginea de sine distorsionată
pentru a o înlocui apoi cu una realistă. În acest scop consilierul poate folosi răspunsuri de
tipul : “Spuneţi că sunteţi pesimist. Pe ce vă bazaţi această afirmaţie ?”. Prin confruntarea cu
imaginea de sine, consiliatul conştientizează discrepanţa dintre sentimentele lui despre sine şi
propriul comportament.
Dialogarea şi inversarea rolurilor
În cazuri de indecizie sau de conflict, consilierul poate apela la strategia dialogării şi
inversării rolurilor. Consilierul cere subiectului să interpreteze conflictul respectiv printrun
dialog imaginar între sine şi altă personă sau propria persoană.

1.2. Strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative

· Aproximaţia succesivă a sentimentelor este o strategie de consiliere ce constă
din sugerarea, de către consilier, unor acţiuni /teme ce vor conduce, pas cu pas, la apropierea
clientului de scopul dorit de el. Subiectul poate întocmi, împreună cu consilierul, o listă de
activităţi a căror îndeplinire îl apropie de starea dezirabilă.
· Tehnicile de stopare a gândirii elimină gândirea negativă şi o înlocuieşte cu idei
constructive, orientate spre realitate. Ele sunt utile în cazurile în care conştientizarea gândirii
ilogice nu a conduc la o modificare a comporamentului. Pentru început clientului i se
sugerează situaţia care produce secvenţa de gândire iraţională, după care i se cere să
verbalizeze gândurile ce apar, în timp ce el imaginează scena. La apariţia gândului iraţional,
consilierul intervine folosind cuvântul “Stop!” prin care întrerupe gândul respectiv şi cere
clientului să-şi schimbe ordinea gândurilor sale.
· Strategia de identificare a rolului constă în transformarea clientului în ţinta
propriului comportament. Această strategie este utilizată, în special în cazurile în care clientul
nu conştientizează consecinţele distructive ale propriului comportament.

1.3. Strategii de identificare a comportamentelor negative

Vizualizarea rolului
Consilierul solicită subiectului să identifice o persoană pe care o cunoaşte, o admiră şi
o respectă, care reprezintă modelul său. Clientul întocmeşte o listă de acţiuni pe care aceea
persona este capabilă să le facă şi apoi se vizualizează pe sine ca fiind persona respectivă. În
final subiectul trebuie să descrie modul în care se simte şi să specifice comportamentele pe
care le-a imaginat.
O variantă a acestui exerciţiu este recrearea scenei , în care i se cere consiliatului să
imagineze 3-4 situaţii semnificative legate de problema cu care se confruntă.
Descrierea şi inventarierea comportamentului
Consilierul cere subiectului să descrie acţiunile precise pe care le face într-o situaţie
dată. Această strategie oferă clientului, dar şi consilierului, posibilitatea de a conştientiza
acţiunile ce au ca rezultat situaţia nedorită în care se află. O variantă a acestei strategii este
inventarul unei zile obişnuite. Clientul trebuie să înregistreze acţiunile concrete şi
activităţile în care se angajează pe parcursul unei zile.
1.4. Strategii de schimbare a comportamentelor negative
În cazul adoptării unor strategii de modificare şi eliminare a comportamentelor
indezirabile, consilierul trebuie să întreprindă câteva acţiuni esenţiale :
- analiza dimensiunilor problemei
- analiza evoluţiei ontogenetice şi sociale a copilului
- precizarea finalităţii schimbării comportamentale
- identificarea strategiei de corectare
Nu există strategii universale valabile pentru toate tipurile de comportament negativ
sau pentru toate persoanele consiliate. Totuşi, s-au elaborat scheme generale de paradigme
sau abilităţi. G.J.Blackham şi A.Silberman (1971) au elaborat o schemă generală structurată în
patru strategii de schimbare a comportamentului :
· stingerea şi întărirea pozitivă
· modelarea şi întărirea pozitivă
· asumarea de roluri şi întărirea pozitivă
· contactul comportamental, întărirea pozitivă şi renunţarea la întârire
H.Hackney şi Sh.Nye (1973) au realizat o sinteză a strategilor de modificare a
comportamentelor indezirabile/neadecvate :
 Aproximarea succesivă a comportamentului se bazează pe temă şi repetiţie.
Conslierul trebuie să sugereze teme cu scop rezonabil şi să încurajeze subiectul să
facă paşi mărunţi care conduc treptat spre scopul final.
 Strategia contactelor comportamentale şi a procedeelor de întârire este o
strategie eficientă pentru câştigarea cooperării şi angajamentului din partea
clientului. Contractul, care trebuie să fie scris, specifică :
 acţiunile pe care clientul este de acord să le desfăşoare în vederea atingerii
scopului propus ;
 descrierea condiţiilor ce însoţesc aceste acţiuni ;
 localizarea acţiunilor ;
 modalitatea de îndeplinire ;
 resursa temporală gestionată de client.
Contractele au succes atunci când sunt însoţite de întăriri ale comportamentului prin
emiterea de răspunsuri verbale de aprobare şi de recunoaştere a progresului clientului.
Strategia practicii negative este utilizată în special în tratarea anxietăţi. Consilierul
solicită clientului să practice comportamentul ce îi generează un disconfort psihic major pănă
la epuizare (de pildă, subiectului căriua îi este teamă săplângă este încurajat să plăngă o
perioadă de timp ).
Strategiile operante de întârire
Condiţionarea operantă, ca strategie de consiliere, constă în întârirea sistematică a
comportamentelor dezirabile şi ignorarea celor nedorite.
Strategia contactului de grup
Contactul de grup se bazează pe principiul lui D.Premack (1959) care postulează
faptul că o activitate mai puţin preferată desfăşurată după primirea unei recompense are
şanse mari de a fi realizată în viitor. Această activitate poate fi realizată în cadrul
grupului. Conducătorul grupului precizează comportamentele dezirabile şi pe cele
indezirabile, precum şi recompensele pentru cele dorite. Întărirea este acordată fiecărui
membru printr-un punctaj zilnic, expresia realizării comportamentelor dezirabile.
· Strategia modelării indirecte constă în observarea comportamentului pozitiv al
altor persoane cei care trebuie să demonstreze comportamentele pe care trebuie clientul le
va imita sunt denumiţi modele. Uneori, consilierul poate folosi şi modele simbolice prin
casete video sau audio şi care este prezentat comportamentul dorit.
Succesul strategiei modelării indirecte este asigurat de respectarea următoarelor
principii şi reguli de lucru :
modelarea trebuie precedată de instrucţiuni precise;
 selectarea modelelor trebuie realizată în raport cu sentimentele clientului pentru
persoana respectivă;
O variantă a strategiei modelării indirecte este biblioterapia ce constă în prezentarea
unui material de citit clientului .
 · Strategia automonitorizării sau autocontrolului
Automonotorizarea comportamentului presupune inventarierea şi redarea sistematică
de către client a ideilor, obişnuinţelor, deprinderilor şi sentimentelor proprii. Ea încurajează
îndeplinirea răspunsului comportamental dorit prin ruperea asocierii stimul răspuns şi sprijină
clientul în demersul său de schimbare a modului de a gândi şi de a simţi.
Procedeele şi tehnicile de autocontrol elimină consilierul din postura de mijlocitor şi
implică subiectul în mod direct în strategia de schimbare a comportamentului.
O procedură de automonitoritare a comportamentului este autopedepsirea, utilizată
cu scopul slăbirii unui comportament.
· Strategia antrenamentului asertiv (antrenamentul asertiv) poate fi utilizată atât
ca metodă de sensibilizare a copilului cât şi ca modalitate de formare şi dezvoltare a
abilităţilor de a face faţă situaţiilor de viaţă. Consilierul cere subiectului să identifice o
situaţie în care el doreşte să-şi exprime ideile sau opiniile. Clientul specifică ce
comportamente sunt implicate în ceea ce i-ar place să facă.situaţia este interpretată pe
roluri în cadrul şedinţelor de consiliere până când clientul poate fi asertiv (comunicativ,
sociabil).

II. PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE

În proiectarea activităţii de consiliere se disting ca etape :

 Definirea problemei
Problema este definită ca fiind diferenţa dintre starea curentă şi o stare dorită,
diferenţă nedepăşită spontan din cauza unor impedimente (Miclea, M., 1999). Orice
problemă conţine următoarele elemente:
· Datele sau starea curentă;
· Scopul sau starea dorită;
-Restricţiile impuse ce orientează alegerea deciziei de rezolvare.
Problemele pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii (Levine,1994) :
 Gradul de definire sau structură :
· probleme bine definite în care sunt specificate cele trei elemente ;
· probleme slab definite ce implică absenţa unor componente sau lipsa de
claritate a acestora.
 Gradul specificitate :
· probleme specifice (“Am primit doar...bani şi eu am nevoie de mai mulţi !”);
· probleme generale (“Mereu am nevoie de mai mulţi bani.”).
 Importanţă :
· probleme minore (“Cred că am rătăci manualul de română.”)
· probleme majore (“Am pierdut tot ce aveam mai scump în viaţă.”).
 Descrierea problemei se realizează prin detalierea elementelor comportamentale,
cognitive și emoționale.
Identificarea posibililor factori de formare şi dezvoltare a problemei ; de
foarte multe ori problemele au la bază un complex de cauze şi nu cauze
singulare.
 Identificarea factorilor de menţinere şi activare a problemei ;
 Stabilirea planului de intervenţie ; în elaborarea planului de intervenţie trebuie
parcurse următoarele faze :
- formularea obiectivului de lungă durată (de pildă, formarea unei imagini
de sine pozitivă) ;
- formularea obiectivelor specifice în funcţie de natura problemei şi de
obiectivul de lungă durată ;
- identificarea strategiei de intervenţie pentru fiecare obiectiv specific în
parte.
 Evaluarea intervenţiei

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

a) Domeniul comunicare
McKay, M., Davis, M., Fanning, P., (2016), Mesaje. Ghid practic pentru dezvoltarea
abilităților de comunicare, Editura ALL, București
Pânisoară, O., (2006), Comuicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi
Peretti, A. & Jean-Andre Legrand, J-A., (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom,
Iaşi,
Stoica-Constantin, A., (2004), Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare si
diminuarea efectelor, Editura Polirom, Iaşi,
Şoitu,L., (1997), Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti

b) Domeniul consiliere
Băban, Adriana (coordonator), 2001, Consilierea educaţională , Cluj- Napoca
Butnaru, D. (coord.), 1999, Consiliere şi orientare şcolară, Ed. Spiru Haret, Iaşi
Cornelius, H. , Faire, S. , 2000, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Ed. Teora, Bucureşti
De Lassus, 2000, Analiza tranzacţională, Ed. Teora, Bucureşti
Holdevici, I., 1996, Elemente de psihoterapie, Editura All Educational, Bucureşti
Holdevici, I., Vasilescu, I.P., 1993, Psihoterapia –un tratament fără medicamente,
Editura Ceres, Bucureşti
Levine, M., 1994, Effective problem solving, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall
Ionescu, G., 1990, Psihoterapia, Ed. Stiinţifică, Bucureşti
May, Rollo, 1968, Psychology and human dilema, Princeton
Miclea, M . , 1999, Psihologie cognitivă- Modele teoretic-experimentale, Polirom, Iaşi
Mitrofan, I., 1997, Psihoterapia experienţială, Editura Infomedica, Bucureşti
Sillamy, N., 1996, Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti