Definiţii ale educaţiei

Etimologie: latinescul „educatio” care este derivat din două verbe:

- educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni;
- educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta (prin extensie, a modifica).

Există o multitudine de definiţii date educaţiei generate de perspectivele teoretice diferite

adoptate de autori, pe de o parte, dar şi de complexitatea şi pluridimensionalitatea realităţii
educaţionale, pe de altă parte.

S. Cristea: Educaţia reprezintă activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalităţi

pedagogice şi vizează realizarea funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii
umane prin intermediul unei acţiuni pedagogice structurată la nivelul corelaţiei subiect /
educator – obiect / educat, desfăşurată într-un câmp pedagogic deschis.

I. Nicola: educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ
nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment
un subiect – individual sau colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -,
în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare,
corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi
potenţialului său biopsihic individual.

G. Mialaret: reprezintă simultan: a) o activitate organizată instituţional conform unor

finalităţi educative; b) un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii;
c) un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi
de modelare reciprocă.

Educaţia este o formă de activitate umană, de mare complexitate alcătuită din ansamblul
acţiunilor educative intreprinse în cadrul unei societăţi definite. Activitatea educativă se
realizează prin confluenţa activă şi interdependentă a rezultatelor produse de surse
educogene diferite, care acţionează în acelaşi timp (familie, şcoală, club sportiv ş.a.) sau în
momente diferite ale evoluţiei ontogenetice a persoanei (sugar, preşcolar, licean, student).

Acestea o fac însă dintr-o perspectivă tangenţială - situată, de regulă, la nivelul câmpului
psihosocial care înconjoară acţiunea educaţională – sau particulară, situată, de regulă, doar
la nivelul unei anumite funcţii a educaţiei sau doar la nivelul unui anumit element al
structurii acţiunii educaţionale.

Natura și postmodernitatea educaţiei

1
În cea mai mare parte, definiţiile date educaţiei pun accentul fie pe individ, pe dezvoltarea
persoanei, fie pe socializarea şi integrarea socială a individului. S-au conturat astfel două
mari paradigme de definire şi explicare a educaţiei şi anume: paradigma psihologică (sau
naturalistă) şi cea sociologică.
Reproducem mai jos câteva definiţii exemplificatoare pentru fiecare din cele două
paradigme.

Pentru paradigma psihologică:

Educaţia are drept scop să dea sufletului şi corpului întreaga frumuseţe şi perfecţiune de
care sunt susceptibile (Platon).
Educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care natura omului este capabilă (Kant).
Educaţia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăţilor
(Pestalozzi).
Educaţia este un ansamblu de acţiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la
perfecţiune pe semenul său (Marion).
Totul este bun când iese din mâinile creatorului; totul degenerează în mâinile omului. Scopul
educaţiei este dezvoltarea şi ocrotirea naturii umane bune (Rousseau).

Pentru paradigma sociologică:

Educaţia nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natură; ea
creează în om o fiinţă nouă. Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, ea este viaţa
însăşi(Dewey).
Educaţia este organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la
mediul său înconjurător fizic şi social (James)
Educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor exercitate intenţionat de o fiinţă umană
asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui tânăr, acţiuni orientate spre un scop
reprezentat de formarea la cel tânăr a unor dispoziţii variate corespunzătoare scopului
căruia îi este destinat tânărul odată ajuns la maturitate (Hubert).

Definiţia reprezentativă pentru această paradigmă este cea formulată de sociologul francez
E.Durkheim: Educaţia este acţiunea generaţiilor adulte asupra celor nepregătite încă pentru
viaţa socială. Scopul educaţiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de
stări fizice, intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de
mediul social căruia îi este destinat în mod special. Într-o formulare sintetică dar extrem de
sugestivă, educaţia reprezintă – conform lui Durkheim – socializarea metodică a tinerei
generaţii.

Caracteristicile generale ale educaţiei:

Caracterul social al educaţiei este dat de interdependenţa şi corelaţiile ce se stabilesc între

educaţie şi societate. La acest nivel de generalitate educaţia poate fi definită ca activitatea
prin care sistemele socio-umane asigură transferul între generaţii a informaţiilor, abilităţilor,
limbajelor, regulilor şi valorilor necesare supravieţuirii respectivelor sisteme.

2
Din această perspectivă, educaţia poate fi privită ca strategia utilizată de sistemele sociale
pentru a rezolva contradicţia dintre discontinuitatea existenţei indivizilor şi continuitatea
existenţei sistemelor socio-umane.

Educaţia are menirea de a favoriza dezvoltarea individualului prin intermediul socialului şi a

socialului prin intermediul individualului. Fiecare persoană, fiecare comunitate beneficiază
de educaţie şi generează la rândul ei potenţial educativ: fiecare membru al societăţii, în
fiecare moment al existenţei sale poartă efectele educaţiei de care a avut parte şi acţionează
în consecinţă; fiecare persoană contribuie la educarea celorlalţi, direct sau indirect: educă
explicit în roluri profesionale sau parentale, produce cunoştinţe noi, produce mijloace de
stocare sau transmitere de cunoştinţe, realizează spaţii destinate educaţiei, alimentează
baza financiară necesară
educaţiei, stimulează educaţia.

Dependenţa societăţii de educaţie face ca eficienţa şi calitatea morală a unei generaţii să fie
explicabilă inclusiv prin calitatea educaţiei de care a avut parte. Dependenţa educaţiei de
societate generează sisteme educaţionale distincte marcate mai ales de valorile societăţii
respective.

Caracterul axiologic presupune ca fundamentarea actului educativ să se facă în funcţie de

ceea ce este semnificativ în dezvoltarea persoanei şi a societăţii căreia îi aparţine.

Demersul educativ tinde către realizarea idealului educaţional care exprimă aşteptările
societăţii faţă de fiecare dintre membrii ei.

Sistemul social întreţine subsistemul educaţional pentru a cultiva valorile fundamentale

dezirabile care asigură conservarea valorilor perene şi naşterea altora noi, generate şi
generatoare de progres social.

Caracterul prospectiv constituie orientarea spre viitor a actului educativ. Acest caracter
creşte complexitatea educaţiei, deoarece ţine seama atât de evoluţia posibilă a persoanei în
ansamblul situaţiei sale, cât şi de evoluţia probabilă a exigenţelor cărora aceasta va trebui să
răspundă.

Sensul teleologic, strâns legat de caracterul prospectiv, arată faptul că educaţia urmăreşte
realizarea în timp a unor modificări definite, în conţinuturi abstracte sau concrete, în
intervale mai mari sau mai scurte de timp. Atunci când vorbim despre educaţie la modul
general nu avem în vedere scopuri concrete ci finalităţi către care procesul de formare tinde
continuu. Demersul educativ este înţeles ca un proces deschis, interdependent desfăşurat în
faze succesive de formare şi autoformare care nu se încheie niciodată, deoarece educaţia şi
autoeducaţia pregătesc persoana permanent pentru roluri existenţiale viitoare: pregătesc
preşcolarul pentru rolul de şcolar, şcolarul, studentul pentru rolul de specialist, specialistul

3
pentru rolul de expert, adolescentul pentru rolul de cuplu şi părinte, părintele pentru rolul
de bunic etc. Scopurile educaţiei sunt concretizabile (pot fi bine definite) pentru fiecare fază,
însă fenomenul în ansamblu vizează doar reperele esenţiale, date de valorile fundamentale
ale fiecărei societăţi.