1.

Elementele componente ale actului de comunicare

Elementele de bază ale unui act de comunicare sunt: emiţătorul, receptorul, mesajul, limbajul
(codul), canalul de comunicare (transmitere) şi efectele comunicării.
Emițătorul (transmițătorul) sau sursa (persoana care inițiază comunicarea, transmite mesajul).
Receptorul sau destinația (persoana care primește mesajul).
Mesajul se află între cele două puncte ale comunicării respectiv: transmițător și receptor.
Analiza:
O felicitare, de exemplu are ca Transmitator pe Expeditor, ca Receptor pe Destinatar, iar canalul
reprezinta o foaie de hartie pe care se scrie mesajul, deci tipul de comunicare e unul scris.
De asemenea, mesajul reprezintă miezul procesului de comunicare şi se poate defini ca o referire
la ceva din realitatea înconjurătoare (referent) ce face ca participanţii la actul comunicaţional să se
orienteze spre acesta. Referirea se poate face sub mai multe forme:
• fapte - sunt elemente obiective pe care le credem deoarece pot fi verificate cu uşurinţă (ex.:
"Vânzările au crescut cu 5%") sau pentru că le ştim din experienţa şi cunoştinţele noastre
("Pământul este rotund');
• opinii - sunt judecăţile comunicatorului şi au prin urmare caracter subiectiv; enunţul
"Creşterea vânzărilor este totuşi prea mică faţă de posibilităţi" este o opinie care a rezultat din
raţionamente efectuate pe baza unor fapte, a cunoştinţelor şi experienţei emiţătorului.
• sentimente - reprezintă reacţiile emoţionale ale comunicatorului cu privire la fapte şi opinii
(ex.: "Directorul de marketing este slab").
• valori, considerate opinii de nivel înalt, credinţe, judecăţi generalizatoare care îl ghidează în
viaţă pe individ (ex.: "Oportunităţile de piaţă nu trebuie pierdute").
Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului Verbal (cu ajutorul cuvintelor), al
limbajelor Nonverbale (cu ajutorul limbajului corpului, al spațiului, al timpului, al lucrurilor) și al
limbajului Paraverbal, care este o formă vocală de limbaj nonverbal (de exemplu tonalitatea și
inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte,
ticurile verbale, etc).
Limbajul (codul) cuprinde simbolurile şi regulile de utilizare a lor. Exemplul cel mai notabil
este limbajul natural, care utilizează ca simboluri cuvintele, cu ajutorul cărora se fac referiri la
lucrurile din realitatea înconjurătoare.
În afara limbajului natural, se poate comunica cu ajutorul limbajului non-verbal
(gesturi, mimică etc.). Alte exemple de limbaje sunt: indicatoarele rutiere, codurile utilizate la
semnalizarea cu steguleţe în transporturi, desenele, imaginile sau ambianţa dintr-un magazin.
Pentru ca mesajul să fie înţeles de toţi participanţii, aceştia trebuie să cunoască codul
folosit.
Canalul de comunicare reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și “drumul”
ipotetic sau “calea” urmată de mesaj.
Principalele canale de comunicare, pe care le vom prezenta în continuare sunt următoarele:
• Canale tehnologice: telefoane inteligente (smartphone-uri), computere, etc.
• Canale scrise: scrisori, rapoarte, aviziere, memo-uri, formulare, cărți, reviste, ziare;
• Canale față în față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.
 2. NEUROFIZIOLOGIA. Mecanismele comunicarii

Procesul limbajului are la baza mecanisme nervoase reflexe; el incepe intotdeauna cu stimularea
neuronilor eferenti (motori) sub influenta impulsurilor aferente (auditive, vizuale, kinestezice,
tactile etc.) la nivelul scoartei cerebrale. Neuronii verbo-motori stimulati trimit impulsuri spre
musculatura organelor verbale, care realizeaza respiratia, fonatia si articulatia sunetelor verbale.

Controlul si reglarea miscarilor complexe efectuate de variatele organe si segmente ale aparatului
verbal periferic se realizeaza pe baza informatiilor trimise de centrii nervosi corticali pe calea
“aferentatiei inverse”, despre modalitatea de executie a miscarilor verbale. Aferentatia inversa
cuprinde impulsuri nervoase variate care circula mai ales pe canalul auditiv, dar si pe alte cai; de
cea mai mare importanta sunt impulsurile aferente proprioceptive (kinesteziile verbale), care apar in
urma contractiei muschilor verbali si ajung la cortex. Toate aceste informatii aferente “inverse” se
confrunta cu “modelul” miscarilor verbale invatate (acceptorul actiunii) si daca miscarea efectuata
(adica rezultatul actiunii) nu coincide cu modelul, centrul nervos trimite impulsuri aferente.

Cercetarile de neurofiziologie a limbajului au pus in evidenta un localizationism dinamic si

diferential, dupa cum urmeaza: (a) pentru perceptia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive
din lobul temporal (“centrul Wernicke”); afazia senzoriala, rezultata din lezarea acestor zone, duce
la tulburarea decodificarii in receptia vorbirii celor din jur; (b) actul vorbirii reclama zonele motorii
din lobul frontal (“centrul Broca” si zonele adiacente); ca urmare a lezarii acestor zone, se ajunge la
o afazie expresiva ce consta in subminarea capacitatii subiectului de a produce independent limbajul
oral; (c) actul citirii antreneaza zonele primare si asociative din lobul occipital si a celor motorii si
vizuale din lobul frontal; tulburarile de lectura rezida din leziuni la nivelul acestor zone; (d) scrierea
(reproducerea semnelor grafice) e legata de zonele motrice din lobul frontal. Trebuie subliniat ca nu
orice tulburare de limbaj este localizata in zonele mai sus mentionate. De pilda, in unele cazuri de
cecitate, surdo-cecitate, unele zone mentionate mai sus nu functioneaza si totusi activitatea verbala
se realizeaza.

In general, se considera ca majoritatea functiilor lingvistice sunt localizate in emisfera dominanta

(stanga pentru dreptaci, dreapta pentru stangaci). Se citeaza insasi cazuri de bilateralitate, in care
functiile limbajului rezulta din emergenta ambelor emisfere. Merita retinuta marea variabilitate
individuala a bazei neurofiziologice aferente limbajului. Numai zonele mari sunt identice la mai
multi indivizi, elementele de detaliu variaza in limite apreciabile (de exemplu, leziuni avand
aproximativ aceeasi localizate si intindere dau – in planul limbajului – efecte perturbatoare diferite).
 3. Cauzele de aparitie a barierelor in comunicare

„Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alţii; se tem pentru că nu se cunosc; nu se cunosc
pentru că nu comunică” (Martin Luther King)

“Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii
mele” (Iulia Hasdeu)

Una dintre cele mai frecvent întâlnite şi mai importante forme de comunicare este comunicarea
interpersonală (comunicarea „de la om la om”, „faţă în faţă”, „între patru ochi”). Comunicarea
interpersonală este un schimb de informaţii, impresii, trăiri şi sentimente pe care oamenii le
angajează oriunde şi oricând sunt împreună. „Cel mai frumos lucru în doi este faptul că oferă şansa
de a descoperi în maniera cea mai concretă şi mai personalizată atât afecţiunea, prietenia,
intimitatea, alintul, mângâierea, gelozia sau confesiunea, cât şi invidia, ura, vanitatea şi multe alte
trăiri, emoţii şi sentimente omeneşti” (Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în
afaceri, Iaşi, Polirom, 2000, p.34) O astfel de modalitate de comunicare este vitală pentru
cunoaşterea propriei persoane dar mai ales pentru cunoaşterea celorlalţi, pentru influenţarea
comportamentului lor. „Fără îndoială, persuadarea intelocutorului este unul dintre cele mai
frecvente obiective ale comunicării interpersonale, dar nu neapărat cel mai important” (, p.34).

Tot ceea ce stinghereşte, limitează sau blochează transferul de informaţii constituie bariere în
comunicare. Cauzele barierelor în comunicare ţin de percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea,
dificultăţile de receptare (ascultare), filtrajul, supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul
(contextul comunicării), zgomotele şi mediul selectat pentru a fi transmisă informaţia etc. Fiecare
element al situaţiei de comunicare poate fi responsabil pentru apariţia barierelor în comunicare.
Reamintim pentru aceasta elementele situaţiei de comunicare:

Emiţător – Receptor – Context – Mesaj – Cod – Canal – Referentul (obiectul la care se referă
mesajul).
După unii experţi în domeniul comunicării, barierele în comunicare sunt de natură fizică
(deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi/momentul comunicării,
durata întâlnirii etc.), de natură psihologică (acei „paraziţi” din mintea noastră – idei
preconcepute/prejudecăţi, clişee, stereotipuri care se amestecă în mesajul celuilalt, viciindu-l) sau de
natură semantică (diferenţe de limbaj existente între vorbitor şi ascultător: vocabular, gramatică,
sintaxă, conotaţii emoţionale atribuite unor cuvinte, interpretări diferite ale aceloraşi termeni etc.).

Barierele de comunicare pot fi determinate de factori interni precum:

-implicarea sau angajarea pozitivă/negativă a interlocutorului (modul în care ne raportăm la cel
care emite mesajul);
-frica, teama de a nu greşi atunci când trebuie să oferim feedback (replica) – teama de ridicol,
teama de a nu ne ridica la nivelul expectanţelor celuilalt;
-presupoziţii, prejudecăţi, stereotipii, gânduri “prefabricate”, idei care depind de apartenenţa
noastră la un anumit grup, vârstă, naţionalitate, cultură, educaţie;
-propriul univers interior (gânduri, idei, convingeri care “filtrează”/distorsionează mesajul
emiţătorului);
-diferenţele de percepţie (modul propriu de a privi şi a judeca lumea, care poate fi diferit de cel al
emiţătorului);
-tendinţa de a deriva concluzii pripite, de a generaliza în grabă, de a selecta din ceea ce ascultăm
doar ceea ce corespunde propriilor nevoi, expectanţe;
-diferenţe de cultură sau de educaţie între emiţător şi receptor;
-lipsa interesului pentru mesajul transmis, autocentrismul;
-emoţiile (mai ales emoţiile puternice ne pot face să ne simţim timoraţi, neajutoraţi).