Proiect situația de comunicare- varianta letrică

Definirea comunicării
Comunică celula, prin membrană, cu sistemul din care face parte, comunică animalele
prin schimb de semnale (sunete, gesturi, comportamente), comunică noul născut cu mama sa
manifestându-şi starea de disconfort sau nevoile pe care le resimte, comunicăm cu noi înşine
atunci când luăm decizii de exemplu, comunicăm cu cei din cercul familial sau de prieteni
apropiaţi, comunicăm în cadru instituţional, în public (la conferinţe, susţinerea lucrării de
licenţă etc.), participăm la comunicarea mediatică, publicitară sau politică sau la comunicarea
mediată de tehnologiile digitale. De aceea, comunicarea este un termen care la nivel de simţ
comun este cunoscut de fiecare.
– Înştiinţare, ştire, veste. (DR) Aducere la cunoștința părţilor dintr-un proces a unor acte
de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la
data comunicării
. – Prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.
– „Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a
unor modificări de comportament individual sau de grup.” --- Dicţionarul enciclopedic
Ce este comunicarea? Este o întrebare la care au încercat să ofere răspuns toţi autorii
literaturii de specialitate. Ce este comunicarea? Este o întrebare la care au încercat să ofere
răspuns toţi autorii literaturii de specialitate.
„În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale
alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” (Charles E. Osgood, A vocabulary for
Talking about Communication)

Niveluri ale comunicării

-comunicare verbală- prin cuvānt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă,
permite transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.

Vorbitorul

1 Irina Stănciugelu- Teoria comunicării- editura Tritonic 2014

 Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act presupune o serie de abilităţi necesare
interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Dacă până aici am prezentat condiţiile
teoretice ale comunicării, e cazul să ne îndreptăm atenţia spre condiţiile cerute de
operaţionalizarea comunicării. Şi vom aborda mai întâi condiţiile care ţin de personalitatea
vorbitorului, a comunicatorului:
– claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor
de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă şi
completă a cuvintelor;
– acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima
sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;
– empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să
înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le
înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;
– sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea
într-o situaţie naturală;
– atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a
unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a vocii;
– contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului; toţi participanţii la dialog
trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii
şi a dispoziţiei la dialog;
– înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia,
trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor;
– postura – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea
trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;
– vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul
vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, față de zgomotul de fond;
– viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare,
pentru a indica urgență, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor;
– pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească
auditoriul pentru o idee importantă.
 Ascultătorul
l Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar
să trecem în revistă fazele ascultării:2
– auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore
generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;
– înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, recompunerea
sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;
– traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică, culturală, de
vorbire a ascultătorului;
– atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de
operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;
– evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din
partea ascultătorului.
-comunicare paraverbală -prin īnsuşiri vocale care īnsoţesc cuvāntul ,cum ar
fi:caracteristicile vocii, intensitatea ,ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, etc.

Voce

Nu este doar ceea ce spui, ci și cum o spui. Când vorbești, alți oameni îți „citesc” vocea pe lângă
faptul că îți ascultă cuvintele. Lucrurile cărora le acordă atenție includ sincronizarea și ritmul,
cât de tare vorbești, tonul și inflexiunea și sunete care transmit înțelegere, cum ar fi „ahh” și
„uh-huh”. Gândește-te la modul în care tonul vocii tale poate indica sarcasm, furie, afecțiune
sau încredere.

Exemplu

„Ne mai auzim!" este o formulă verbală care indică un mod de abandon pe care îl putem
intitula: „Urmează-mă, că eu fug de tine". „Ne" nu se referă la nimeni. Dacă tu nu suni, cu atât
mai rău pentru tine, căci nu meriți încă un telefon în plus. Așa se traduce, de fapt, expresia de
”abandon” „Ne mai auzim!"

2 Irina Stănciugelu- Teoria comunicării- editura Tritonic 2014

 -comunicarea nonverbală -prin semne legate direct de postură, mişcare, gesturi,
mimica, īnfăţişare.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (body language) prezintă
interes din cel puţin două motive: – rolul ei este adesea minimalizat; – într-o comunicare orală,
55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal (expresia
feţei, gesturile, postura corpului etc.).
Comunicarea nonverbală se referă la transmiterea voluntară sau involuntară de
informaţii şi exercitarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale şi de
prezenţă fizică ale individului sau ale altor unităţi sociale (grupuri şi comunităţi umane), precum
şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului, ca şi a artefactelor. Cele 5 axiome ale comunicării
nonverbale sunt: – comunicarea nonverbală este filogenetic şi ontogenetic primordială; – în
relaţiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm nonverbal; – comunicarea
nonverbală este un element al sistemului comunicaţional uman, de aceea trebuie studiată
împreună cu comunicarea verbală; – comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de
semne şi semnale (discrete şi analogice), de coduri şi de canale de transmitere a informaţiei şi
trebuie analizată integral, nu fiecare element separat; – în comunicarea nonverbală,
semnificaţia semnalelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii
probabilităţilor şi în funcţie de contextul socio-cultural concret (Chelcea et all., 2005).
Tipuri de comunicare nonverbală:
– Kinetica – comunicarea prin mişcările corpului (gesturi, mimică, contact vizual,
postură, mişcările capului şi ale trunchiului)
– Haptica – comunicarea tactilă
– Caracteristicile fizice – forma şi mărimea corpului
– Artefactele – obiectele vestimentare şi de podoabă
– Factori de mediu – elemente ale ambianţei sociale (mobila, decorul, dimensiunea
încăperii şi amplasarea elementelor de mobilier)
– Cronemica – limbajul timpului
– Limbajul culorilor
Interpretarea comunicării nonverbale

Limbajul corpului reprezintă utilizarea comportamentului fizic, a expresiilor și a

conduitei pentru a comunica nonverbal și este adesea realizat instinctiv, nu în mod conștient.

Atunci când interacționăm cu ceilalți, oferim și primim continuu semnale fără a folosi
cuvinte. Toate comportamentele nonverbale – gesturile pe care le facem, postura, tonul vocii,
cât de mult contact vizual menținem – trimit mesaje puternice. Acestea îi pot relaxa pe oameni,
pot transmite încredere și îi pot atrage pe ceilalți sau dimpotrivă, îi pot jigni, încurca, ducând la
subminarea a ceea ce încercăm să transmitem. Aceste mesaje nu se opresc nici atunci când nu
mai purtăm o discuție. Chiar și atunci când tăcem, comunicăm în continuare nonverbal.

În unele cazuri, ceea ce transmitem prin cuvinte și ceea ce comunicăm prin limbajul
corpului pot fi două lucruri total diferite. Dacă spunem un lucru, dar limbajul corporal spune
altceva, probabil că ascultătorul va simți că suntem necinstiți. Dacă spunem „da” în timp ce
dăm din cap nu, de exemplu. Când se confruntă cu astfel de semnale mixte, ascultătorul trebuie
să aleagă dacă să creadă mesajul verbal sau nonverbal. Deoarece limbajul corpului este un
limbaj natural, inconștient, care transmite adevăratele sentimente și intenții, probabil că vor
alege mesajul nonverbal.

Comunicarea nonverbală poate juca cinci roluri:

● Repetiție: se repetă și adesea întărește mesajul pe care îl transmiteți 3verbal.

● Contradicție: poate contrazice mesajul pe care încercați să-l transmiteți, indicând astfel
ascultătorului că este posibil să nu spuneți adevărul.
● Înlocuire: poate înlocui un mesaj verbal. De exemplu, expresia feței tale transmite
adesea un mesaj mult mai viu decât poat cuvintele.
● Complementare: poate adăuga sau completa mesajul tău verbal. În calitate de șef, dacă
mângâi pe spate un angajat pe lângă faptul că îl lauzi, impactul mesajului tău crește.
● Accentuarea: poate accentua sau sublinia un mesaj verbal. Bătând masa, de exemplu,
poate sublinia importanța mesajului tău.

Sursa: Importanța comunicării eficiente, Edward G. Wertheim, Ph.D.

Tipuri de comunicare nonverbală

Expresii faciale

Chipul uman este extrem de expresiv, capabil să transmită nenumărate emoții fără să scoată
un cuvânt. Și, spre deosebire de alte forme de comunicare nonverbală, expresiile faciale sunt
universale. Expresiile faciale pentru cele 6 emoții universal recognoscibile sunt fericirea,
tristețea, furia, surpriza, frica,dezgustul și sunt aceleași în toate culturile.

Mișcarea și postura corpului

Dacă luăm în considerare modul în care percepțiile noastre despre oameni sunt
afectate de felul în care merg, stau în picioare sau își țin capul observăm că modul în care ne
3 https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/12/schema-situatiei-de-comunicare/
mișcăm comunică lumii o mulțime de informații. Acest tip de comunicare nonverbală include
postura, purtarea, atitudinea și mișcările subtile pe care le faci.

Gesturi

Gesturile sunt țesute în viața noastră de zi cu zi. Putem flutura mâna, arătând un loc, chema pe
cineva sau folosi mâinile atunci când ne certăm sau vorbim animat, exprimându-ne adesea prin
gesturi fără a medita asupra lor. Cu toate acestea, semnificația unor gesturi poate fi foarte
diferită de la o cultură la alta. În timp ce semnul „OK” făcut cu mâna, de exemplu, transmite de
obicei un mesaj pozitiv în majoritatea țărilor, este considerat ofensator în țări precum
Germania, Rusia și Brazilia. Așadar, este important să fim atenți la modul în care folosim
gesturile pentru a evita interpretarea greșită.

Contact vizual

Deoarece simțul vizual este dominant pentru majoritatea oamenilor, contactul vizual este un
tip deosebit de important de comunicarea nonverbală. Felul în care privim pe cineva poate
comunica multe lucruri, inclusiv interes, afecțiune, ostilitate sau atracție. Contactul vizual este,
de asemenea, important în menținerea fluxului conversației și pentru a evalua interesul și
răspunsul celeilalte persoane. În sfârșit, ochii servesc drept instrument principal pentru
inteligența logică și pentru simțul critic ce i se asociază.

Privirea interlocutorului către partea dvs. dreaptă, sus, implica în principal amintiri vizuale,
interlocutorul încearca să își aducă aminte, nu să construiască o imagine nouă.

Privirea îndreptată spre partea dvs. dreaptă, în lateral (stânga interlocutorului dvs.), presupune
că acesta încearcă să-și aducă aminte sunete – o melodie, o voce, un zgomot.

Dacă privirea este îndreptată către dreapta dvs. jos (stânga lui, jos) înseamnă că interlocutorul
gandește – este o poziție tipică a privirii pentru cei care se gândesc cu adevărat la soluția unei
probleme, la o intrebare pusă. Este vorba atât de un dialog interior, de o frământare pentru a
găsi o soluție, dar și de o încercare de identificare în memorie a unor căi de rezolvare a unei
situații.

Dacă interlocutorul privește în jos se indică faptul că își amintește un gust – amar, acru, dulce.

Atunci când interlocutorul privește înspre partea dvs. stângă jos (dreapta lui, jos) înseamnă că
își construiește în minte senzații și sentimente – dragoste, teamă, rușine, vină, plăcere, etc.
Sentimentul ca atare nu poate fi identificat doar pe direcția privirii, ci trebuie corelată cu altele
cum ar fi culoarea obrajilor, ticuri nervoase, transpirație, poziția mâinilor, etc.
Dacă interlocutorul privește înspre partea dvs. stângă lateral (dreapta lui,lateral) își proiectează
sau își imaginează sunete – încearcă să-și dea seama cum ar suna o melodie, o voce pe care nu
a mai auzit-o.

Dacă privește spre stânga dvs. sus (dreapta lui) își imaginează ceva ce arată diferit de realitate
sau improvizează; de exemplu, atunci când încearcă să spuna o minciuna, ascunzând un adevăr,
încearcă să-și imagineze ce anume să spună astfel încât să nu dea de bănuit.

Atunci când interlocutorul privește direct către dvs. există mai multe variante – prima din ele ne
spune că acesta este sincer, întrucât nu ne ocolește privirea și este atent la ce îi spunem. Totuși,
absența unor ticuri normale, cum ar fi privirea într-o anumită direcție atunci când îi cerem să își
amintească ceva ne poate semnala intenția interlocutorului de a evita să fie „citit” și atunci se
forțează sa ne urmărească privindu-ne fix în ochi.4

Atingere

O strângere de mână este poate primul semn de comunicare atunci când o persoană se
întâlnește cu o altă persoană. Felul în care strângem mâna spune multe despre cine suntem și
în ce stare de spirit urmează să participăm la o întâlnire.

Strângere fermă de mână

Când ambele părți își întind mâinile și se scutură la un nivel egal, fără o mână deasupra
celeilalte, este o strângere de mână fermă și neutră.

Strângere de mână dominantă

Când o persoană își întinde mâna oferindu-și palma în jos, fie are o personalitate dominantă
prin natura sa, fie încearcă în mod conștient să-și semnaleze superioritatea. Aceste tipuri de
strângeri de mână dominante conștiente sunt cel mai frecvent văzute în luptele pentru putere
de către politicieni în fața camerei. Modul de a contracara o strângere de mână dominantă este
să ții brațul persoanei dominante în timp ce îi strângi mâna.

Strângere de mână supusă

Răspunsul la o mână dominantă cu palmele în jos ar fi o mână supusă, indicând o personalitate

timidă care nu are încredere în sine. Dacă îți oferi mâna prea încet, înseamnă supunere.5

4 http://ec.utgjiu.ro/wp-content/uploads/2022/03/Comunicare-comerciala.pdf
5 https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/12/schema-situatiei-de-comunicare/
LIMBAJUL; FUNCȚIILE LIMBAJULUI

Definiție
Limbaj – desemnează ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti
folosesc cuvântul sau scrisul; el reprezintă o aptitudine care este singulară în lumea animală; îl
putem defini drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau
comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii, care
comportă caracteristici proprii.
Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne,
intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi
umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt
susceptibile de a fi traduse.
Relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia socială ori
interpersonală în care aceasta este utilizată însumează comunicarea ideilor, exprimarea
atitudinilor etc.
Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de comunicare.
De exemplu, limbajul folosit la locul de muncă nu este același cu cel folosit acasă. Primul
se remarcă prin faptul că este mai formal, în timp ce modul de vorbire utilizat în interiorul casei
este de obicei colocvial, deoarece atunci când vorbești cu familia sau prietenii, oamenii sunt
mai spontani și mai puțin atenți la selectarea cuvintelor.
De aceea, funcțiile limbajului au scopuri diferite și sunt ajustate la tipul de discurs care
se intenționează a fi transmis sau la tipul de comunicare pe care se dorește să îl mențină cu
receptorul mesajului.
Funcțiile limbajului
Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor
diferite tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale limbajului.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar dacă un
mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit uz al unităţilor
lingvistice în enunţ.
Trei funcţii principale ale limbajului se desprind în actul comunicării:
1. funcția expresivă,stabilită în funcţie în relația cu emițătorul receptorului;
2. funcția interogativa sau de apel(în raport cu destinatarul);
3. funcția de reprezentare(stabilește relația între enunț și universul exterior).
Funcțiile limbajului sunt 6 și au fost denumite astfel: referențiale, apelative, emoționale,
fatice, metalingvistice și poetice. Această clasificare a fost elaborată de filologul Roman
Jakobson (1896-1982), care la mijlocul secolului al XX-lea s-a dedicat studierii diferitelor forme
de comunicare.
Acest lingvist rus a ajuns la concluzia că oamenii folosesc tonuri diferite de voce și
termeni atunci când vorbesc, deoarece fiecare conversație are un scop diferit.
Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul că expeditorul (subiectul care își
exprimă opinia), receptorul și mesajul nu sunt singurele elemente care cuprind funcțiile
limbajului; limba și mijloacele de comunicare sunt, de asemenea, importante, cum ar fi
scrisorile sau rețelele sociale.

1. Funcția emotivă
-numită şi expresivă sau interjecţională
-este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de
conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjecţii; dincolo de
emoţia pură, limba posedă însă şi alte caracteristici formale menite să marcheze participarea
afectivă a vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă/
exclamativă, lungimea sunetelor etc).
-este capacitatea unei persoane de a vorbi sau scrie despre gândurile, emoțiile, preferințele,
dorințele, prejudecățile și sentimentele sale.
-Între aceste funcții se creeaza principii de echivalentă, bazate pe asemănare şi deosebire,
antonimie şi sinonimie, iar contiguitatea se stabileşte prin combinare.
-Texte în care se remarca funcția emotivă: scrisoarea, jurnalul, memoriile, autobiografia, poezia,
eseul.
-Această funcție este dominantă în limbajul copiilor sau în cel al lirismului subiectiv
ex:
●Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!
Mi-e foarte dor de o vacanță la mare!
Vai, ce tare plouă!

2. Funcția conativă
-numită şi persuasivă sau retorică
- orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a funcţiei conative este
marcată de pers. a II-a la pronume şi verb, de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb;
intonaţia exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială
este centrată asupra receptorului
-este de așteptat ca aceasta să reacționeze într-un fel în timp ce citește sau ascultă mesajul
transmis. Prin urmare, frazele apelative se remarcă că cereri de ajutor, ordine sau avertismente
și abundă în domeniul academic, la locul de muncă și chiar acasă
-Texte în care se remarcă funcția conativă: textele publicitare, discursurile politice, poezia
militantă, pledoariile
ex: ●Trebuie să începi recapitularea finală a materiei!
●Tată, adu-mi, te rog, telefonul!
●„Stimate domn/doamnă, vă contactez în legătură cu…”
●Cumpărați detergentul Persil!
 3. Funcția referențială
-numită și denotativă, informativă
-este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare parte a
enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-informative
-scopul funcției reprezentative este de a înfățișa realitatea externă.
-Se poate spune că emitentul este însărcinat cu elaborarea discursurilor obiective pentru a
expune informații exacte și verificabile. Această funcție este utilizată în special de cercetători,
oameni de știință și jurnaliști, deși se regăsește și în anumite expresii de zi cu zi
-Texte în care se întâlneşte: procesul-verbal, rezumatul, textele juridice şi ştiinţifice,
programele unor evenimente.
-Mărci lingvistice specifice: persoana a III-a
ex:●Spectacolul ,,Iona”, adaptare după Marin Sorescu, începe la ora 19, în sala mare a Teatrului
Tineretului.
●Adresa unde poți găsi informații în plus este www…
●Era odată un împărat care avea trei feciori.
●,,10/23 febr. 1912 Frate Anestine, dragă Tizule, celebrea artist, bătrâne și iubite prietene!
Sufleur ți-am fost, regizor ți-am fost, director ți-am fost, fabricant de roluri ți-am fost (…)
Îmbrățișându-te cu frățească nestrămutată dragoste, sunt și rămân al tău bătrân prieten,
Caragiale
●- Numele și prenumele dumneavoastră.
●- Ion Popescu, administrator financiar la Poptan SRL Bacău…

4. Funcția metalingvistică
-este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care transmit informaţii despre
un
anumit cod*, devenit el însuşi obiect de descriere în enunţ; distincţia care stă la baza
identificării
acestei funcţii se face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent) şi
metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi argourile, limbajul copiilor,
(în)corectitudinea unei forme gramaticale, decodificarea unui alt cod ş.a
-Texte în care se întâlnește funcția metalingvistică: definiţiile, comentariile de text, explicaţiile
ştiinţifice şi tehnice
-Mărci lingvistice specifice:explicaţii suplimentare, paranteze, linii de pauză, sintagme de tipul:
adică, în alţi termeni, altfel spus, apoziţii, adverbul adică,
construcții de tipul: vreau să spun, mă refer la
ex: ●Oximoronul este o figură de stil ce presupune alăturarea a doi termeni incompatibili (Ex.
dureros de dulce, tăcere asurzitoare).
●Când spun aici ,,scriitor clasic”, mă refer la valoarea sa reprezentativă în cadrul unei literaturi,
nu la faptul că opera aparține clasicismului.
●Am ajuns la bătrânețe să prețuiesc plăcerea de a trăi, în franceză ,,le savoir vivre”.
Textul argumentativ are scop persuasiv, adică de a convinge

5. Funcția fatică
-asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul poate cuprinde fraze
care
atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că el rămâne în continuare atent, atât în
comunicarea
directă, cât şi în cea mediată
- Funcția fatică urmărește ca mijloacele de comunicare să fie adecvate pentru a transmite
informații într-un mod fluid.
-Este folosit pentru a începe conversații, pentru a răspunde la apeluri, pentru a anunța că
suntem atenți, pentru a ști dacă receptorul primește corect mesajul și pentru a ne lua la
revedere
-Această funcţie este centrată pe canalul de comunicare, pe suportul oral / vizual al mesajului:
voce, telefon, gesturi. Emiţătorul recurge la această funcţie pentru a se asigura că se poate
stabili comunicarea, că aceasta nu este perturbată sau întreruptă
-Texte: convorbirile telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea în pagină
-Mărci lingvistice: interjecţiile, construcţiile incidente, interpelările, formulele de politeţe
ex: ●Alo! Mă auzi? Mai ești pe fir?
●Înțelegi ce spun sau trebuie să repet?
●Ai putut să deschizi fișierul pe care ți l-am trimis?
●A, da, acum se aude mai bine.
●Ce ai scris pe ultimul rând, că nu se vede bine?.

6. Funcția poetică
-numită și estetică sau literară
-este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a artei verbale. Ea nu apare
izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii, de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică,
dominată de enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implică o participare a funcţiei
referenţiale;poezia lirică, dominată de persoana I, cuprinde enunţuri în care intervine puternic
funcţia emotivă și conativă, iar poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a
(oda, epistola),implică funcţia conativă.
-Ceea ce este esențial în funcția poetică este modul în care informațiile sunt transmise,
deoarece scopul expeditorului este de a împodobi vorbirea pentru a motiva sau cuceri
receptorul. De aceea el folosește diverse dispozitive literare, cum ar fi metafore, rime,
paradoxuri, hiperbole și aliterare
-Această funcție este utilizată pe scară largă în domeniul literar, în special în poezii, cuplete,
lingouri, ghicitori și zicători
-În opera dramatică, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales
factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică, situaţii absurde,
quiproquo-uri.
● quiproquo=Confuzie de persoane sau de lucruri
-Texte în care se remarcă funcția poetică: poezia, jocurile, textele publicitare, descrierile
literare, teatrul, proverbe, zicători, expresii și locuțiuni populare
-Mărci lingvistice: figurile de stil, regulile de versificaţie, punctuaţia, pauzele, jocuri de cuvinte
ex:●Pe urmă ne întâlneam din ce în ce mai rar/Eu la un capăt al orei, tu la celălalt” (Nichita
Stănescu)
●Capul face, capul trage. (proverb)
●Tot înainte, că înainte era mai bine! (slogan publicitar, emisiunea ,,Starea nației”)
( https://www.ebacalaureat.ro/c/functiile-limbajului-si-comunicarii/1557 )
( https://ro.scribd.com/doc/8992833/functiile-limbajului )
( https://ro.warbletoncouncil.org/funciones-lenguaje-1382#menu-5 )
( https://ro.scribd.com/doc/38773070/Functiile-limbajului )
(https://www.digitaliada.ro/materiale-concurs/documente/1726-FUNC%C8%9AIILE
%20LIMBAJULUI.pptx )
(Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran - Teoria comunicării, editura Tritonic, 2014)

SITUAȚIA DE COMUNICARE
Definiție
Orice situație de comunicare presupune existența unui conținut comunicat,a unei
anumite relații dintre partenerii comunicării și contextul comunicării, reprezentat de cadrul
spațial și temporal în care au loc, dar și de particularitățile participanților la comunicare ( un
discurs în fața unui grup de persoane într-o sală de conferințe sau într-o clasa, o conversație cu
persoane apropiate acasă , la scoala).
Conținutul comunicării este alcatuit din informațiile transmise despre idei și
sentimente.Subliniind mai mult funcția sa de transmitere a unor informații , conținutul
comunicării este denumit mesaj. Termenul pereche al conținutului este forma , în cazul de
față,forma comunicării. Sesizăm că forma și conținutul unei informații sunt diferite atunci când
observăm că putem transmite același conținut în variante deosebite. Variantele sunt
influențate de interlocutorii cărora ne adresăm și de contextul comunicarii , dar și de
posibilitatea de a folosi diferite forme ale limbajului sau diferite limbaje.
Schema situației de comunicare
Emițator -Receptor-Referent-Context -Mesaj-Cod-Canal

Elementele situației de comunicare

● Emițător =Sursa mesajului , sursa informației .În comunicarea verbală Locutorul
este cel care selectează semnele din codul lingvistic și le combină conform
regulilor gramaticale.
Exemple: Ah , ce rău îmi pare că am întârziat !, Îmi place în mod deosebit cartea asta ,
este extraordinară .,Mi-e dor de o vacanță la mare !
● Receptorul=Destinatarul informației într-o situație de comunicare . Este vizat de
emițător. Primește mesajul și îl decodeaza . În cazul comunicării verbale, interlocutorul
face apel la memorie = operație de decodificare a mesajului și actualizează cunoștințele
de limbă necesare degajării semnificației conținute în mesaj.
În general, receptorul este și destinatarul informației , dar exista și situații de
comunicare în care cele doua poziții se disociază ( exemplu: a spune ceva altcuiva pentru a auzi
altcineva , care este deasemenea prezent ) .Emițătorul și receptorul mai sunt denumiți și
actanți.(actant =protagonist , autor al acțiunii)
Exemple: Domnule, dați-mi vă rog voie să trec !, Vă rugăm să verificați corectitudinea sumei
înscrise în chitanța imediat după înmânarea acesteia . Păstrați chitanța până la următoarea
plată . Mulțumim!
● Referentul = Situația , obiectul ,realitatea etc. Despre care se comunică . Despre cine se
comunică.
Exemplu:Spectacolul începe la ora 10 .Adresa unde poți găsi informații despre acest subiect
este www……..Era odată un împărat care avea trei feciori etc.
● Contextul=Circumstanțele în care are loc comunicarea , circumstanțele privind timpul,
locul emiterii , respectiv receptării , identitatea , statutul social și relațiile dintre cei
angajați în actul comunicării.
Exemplu :stilul colocvial/familiar ,dialogurile implicate în cazul desfășurării unei anchete unde
se vizează de regulă clarificarea contextului etc.6

6 https://www.helpguide.org/articles/relationships-communication/nonverbal-communication.htm
 ● Mesajul=se află între cele doua puncte ale comunicării respectiv emițător și receptor. De
asemenea, mesajul reprezintă miezul procesului de comunicare și se poate defini ca o
referire la ceva din realitatea înconjurătoare ( referent) ce face ca participanții la actul
comunicațional sa se orienteze spre acesta . Referirea se poate face sub mai multe
forme
*fapte-sunt elemente obiective pe care le credem deoarece pot fi verificate cu ușurința ( EX
:Vânzările au crescut cu 5%) sau pentru ca le știm din experiența și cunoștințele noastre
( Pământul este rotund)
* sentimente -reprezintă reacțiile emoționale ale comunicatorului cu privire la fapte și
opinii( Nu mi-a plăcut răspunsul lui)7

● Codul =Sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele . Codul pricipal

utilizat în procesul comunicării interumane este limba naturala care utilizează ca
simboluri cuvintele , cu ajutorul cărora se fac referiri la lucrurile din realitatea
înconjurătoare.
Alte coduri au la bază semnale sonore , grafice sau vizuale de diverse tipuri:alfabetul Morse ,
limbajul surdo-muților ,semnele de circulație.
Pentru ca mesajul să fie înțeles de toți participanții , aceștia trebuie să cunoască codul folosit.
● Canalul = Suportul fizic al transmiterii mesajului,reprezentat în cazul comunicării
verbale orale de aerul prin care se propagă undele sonore.
În comunicarea scrisă , canalul poate fi reprezentat de : scrisoare, bilet, telegramă ,iar în
cazul comunicării rapide la distanță , se poate concretiza prin:telefon , fax,poșta
electronică.Zgomotele , scrisul ilizibil, greșelile de tipar , petele de pe un text scris sunt bruiaje
care pot îngreuna comunicarea.
Exemplu:Alo! Mă auzi?, Înțelegi ce spun sau trebuie să repet ?, Hei !Mă asculți?,sintagme
folosite în anumite situații doar de complezentă , cum ar fi cazul discuțiilor despre vreme la
englezi , întrebări de tipul Ce mai faci?, Ce mai zici? care au rolul doar de a menține acțiunea.8

https://catalinstoica.org/article/Emotii-si-Microexpresii-faciale

https://sanatate-prin-arte.ro/comunicarea-emotiilor-prin-expresii-faciale/

7 http://politicscam.ro/limbajul-ochilor/

8 https://simplybodytalk.com/blog/types-of-handshakes/
Reguli care pot să crească șansele de succes în domeniul comunicării

a. O comunicare eficientă presupune ca partenerul:

● să -și rezerve timp dialogului
● să asigure un climat de comunicare adecvat
● să fie obiectiv
● să evite contrazicerile directe
● să dea răspunsuri clare și la obiect pentru a evita neînțelegerile.

b.O ascultare activă se concretizează în:

● disponibilitatea de a lua în considerare punctele de vedere ale interlocutorului și
de a le accepta dacă sunt bune
● crearea unor ocazii de feedback, cerându-i interlocutorului să explice și să
argumenteze opiniile sale
● ascultarea mesajului fără a anticipa continuarea acestuia
● înțelegerea comunicării nonverbale și folosirea ei pozitivă pentru a ajuta
procesul de ascultare.

c. O informație corectă se concretizează în:

● transparența în comunicare
● folosirea numai a informațiilor corecte
● circulația rapidă a informațiilor în sens ascendent și descendent.
(https://www.slideshare.net/claudiaberechet/1-schema-comunicarii)
(http://hemerai.blogspot.com/2015/09/logica-argumentare-si-comunicare-lectia.)
(https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/12/schema-situatiei-de-
comunicare/)
(http://ec.utgjiu.ro/wp-content/uploads/2022/03/Comunicare-comerciala.pdf)

PROIECT REALIZAT DE: Anghel Andrei, Ene Irina, Ivanof

Daria, Modoran Alexia