Pregătirea profesorului pentru lecţie

Elemente de
comunicare
didactică
Obiective specifice

• Comunicarea didactică

• Formele comunicării

• Comunicarea verbală

• Comunicarea paraverbală

• Comunicarea nonverbală
Comunicarea didactică

• Profesorul – actor

• comunicarea didactică:
• modul de transmitere a informaţiilor,
• mesajul în sine,
• prezenţa sa,
• entuziasmul,
• implicarea,
• convingerea sa,
• pasiunea,
• siguranţa,
• ţinuta,
• postura

= elemente care asigură reuşita procesului didactic

Comunicarea interumană
= înţelegere reciprocă
 Schimb de informaţii
 Împărtăşire de semnificaţii
 Modificarea comportamentului

Tot ceea ce ne înconjoară sau ne reprezintă este comunicare: culorile, timpul,

spaţiul, florile...

Comunicare eficientă –> dezvoltare de abilităţi:

 de exprimare
 de ascultare
Formele comunicării
• După nivelul interacţiunii: intraindividuală, interpersonală, de grup, de
masă, şi publică sau mediatică.
• După finalităţi: defensivă, informativă, persuasivă şi fatică sau de
întreţinere.
• După tipul de cod utilizat: verbală (orală şi scrisă), paraverbală şi
nonverbală.
• După conţinutul dominant: referenţială (se face referire la
obiectul semnificat), operaţional metodologică (se face referire la operaţiile logico
deductive care structurează cunoaşterea: definiţie, clasificare, explicaţie, descriere) şi
atitudinală (atunci când se face referire la comportamentul faţă de obiect).
• După natura transmiterii informaţiei: digitală (se referă la conţinutul
comunicării) şi analogică (se referă la relaţia dintre partenerii comunicării, la
simbolistica faptelor, trupului, înfăţişării etc.).
• După canalul utilizat: directă şi mediată.
Formele comunicării

Comunicarea nonverbală şi paraverbală o însoţesc pe cea verbală ca elemente

de întărire/ subliniere/ confirmare a acesteia.

Teoriile comunicării alocă un spaţiu mai larg comunicării nonverbale, deoarece

în cadrul comunicării orale informaţia este percepută:
7% prin cuvinte
38% prin paralimbaj (ton şi inflexiunile vocii)
55% prin limbajul non-verbal (gesturi, postura corpului)
Comunicarea verbală (orală şi scrisă)

1. Din perspectiva vorbitorului sunt importante:

Aspecte legate de stil, cum ar fi claritatea, acurateţea, lipsa argoului

(jargonului), abstractizarea bine dozată, evitarea ambiguităţii, folosirea
raţională a redundanţei (repetiţiilor, sinonimelor), evitarea generalizărilor
negative-realizate cu ajutorul adverbelor niciodată, nimeni, întotdeauna,
a logoreei, a polarizării (viziunea alb/negru asupra lumii);

Aspecte legate de ţinută, cum ar fi înfăţişarea (ţinuta, vestimentaţia),

postura (corpului, mâinilor), contactul vizual, tonul vocii etc;

Aspecte legate de atitudine cum ar fi empatia, sinceritatea, calmul,

evitarea secretomaniei, sau dimpotrivă, a indiscreţiilor
Comunicarea verbală (orală şi scrisă)

2. Din perspectiva ascultătorului

Verba volant. Fără ascultare (care înseamnă pe lângă auz, înţelegere şi

participare), vorbirea este simpla înşiruire de cuvinte.

Mai puţin de 25% din mesajele transmise sunt ascultate; din ceea ce se spune,
se reţine doar 50%; după 48 de ore, doar 25% din mesajele recepţionate mai
fac parte din memoria activă.
10 sfaturi pentru o ascultare eficientă

1. Încetează să vorbeşti – nu poţi asculta în timp ce vorbeşti.

2. Uşurează situaţia vorbitorului – ajută‑l să se simtă liber să vorbească.

3. Arată vorbitorului că vrei să‑l asculţi – privirea şi comportamentul să

denote interesul; nu citi notiţele, corespondenţa sau ziarul în timp ce
vorbeşte cineva; ascultă pentru a înţelege, nu pentru a te opune.

4. Renunţă la gesturi care distrag atenţia – nu mâzgăli, nu bate „darabana”

cu degetele, nu umbla cu hârtii.

5. Pune‑te în situaţia vorbitorului – încearcă să vezi din punctul lui de

vedere.
6. Fii răbdător – acordă destul timp, încearcă să nu întrerupi, evită să pleci
în timp ce altul vorbeşte.

7. Nu te înfuria – furia poate duce la interpretări greşite.

8. Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune ca atotcunoscător – această

poziţie îi face pe oameni mai defensivi, tăcuţi sau furioşi.

9. Pune întrebări – acest fapt îl încurajează pe vorbitor, îi arată că îl asculţi,

că poţi şi vrei să‑l ajuţi să‑şi dezvolte / încheie demonstraţia.

10. Încetează să vorbeşti – primul şi ultimul sfat, deoarece celelalte depind

de acesta.
Comunicarea paraverbală

Comunicarea paraverbală este un nivel mai profund de comunicare şi

operează cu aspecte şi forme ale comunicării verbale (inflexiunea vocii, tonul,
accentele, ritmicitatea si muzicalitatea vorbirii, ticurile şi repetiţiile verbale
etc.).

La acest nivel, accentul cade, în principal, nu pe ceea ce este spus, ci pe cum

este spus; nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare
adiacente, ci pe analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul
propriu‑zis în raport de intonaţie, ton şi accent.

Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în

personalizarea comunicării şi în perceperea autentică a mesajului.
 Comunicarea paraverbală

Tonul - adecvat conţinutului mesajului (un fapt banal – tonul neutru; un fapt
important – tonul grav; o veste bună – tonul voios, plin de bucurie).

Tonul este întotdeauna însoţit de frecvenţa cu care se succed cuvintele – şi

care corespunde stării de spirit a vorbitorului – sau de volumul vocii (la o
ceremonie sau la o comemorare, tonul va fi grav, vocea va fi scăzută, iar
cuvintele vor fi spuse rar; la o petrecere, totul va fi la polul opus: ton vesel,
frecvenţă mărită a cuvintelor, volumul vocii ridicat).
Comunicarea paraverbală

Intonaţia şi accentuarea anumitor cuvinte în vorbire pot face comunicarea

eficientă sau nu şi pot schimba sensul mesajului.
“Ionut, ai facut o treaba bună!” - sensul poate fi ad literam (apreciativ) sau
peiorativ (depreciativ), în functie de intonaţie

Ticurile şi repetiţiile verbale pot bruia comunicarea şi pot face vorbitorul să fie
supărator sau obositor în discurs, iar sensul mesajului mult mai greu de
urmărit.
Comunicarea nonverbală

Limbajul nonverbal poate completa, sprijini, contrazice sau substitui

comunicarea verbală. El este mai apropiat de emitent şi de aceea i se
acordă o importanţă mai mare de către auditor. În cadrul comunicării
nonverbale sunt utilizate mai multe din cele cinci simţuri văz, auz, miros,
pipăit, gust.

S-au identificat mai multe coduri non-verbale între care, din perspectiva
comunicării interumane, mai importante sunt: limbajul trupului (kinetica),
limbajul spaţiului (proxemica), limbajul timpului şi limbajul culorilor.
 Kinetica

• Reprezintă ştiinţa care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise

natural sau cultural de către corpul uman, care comunică prin expresia feţei,
forma şi postura sa, aspectul general, gesturi şi atingeri.

• Exemple de limbaj prin gesturi: strângerea pumnilor - ostilitate; braţe deschise

- sinceritate, acceptare, iubire; mâna la gură - surpriză; palma la obraz -
surpriză, interes deosebit; capul în palmă - oboseală, plictiseală etc.
 Kinetica

• Comunicarea prin gesturi - diferenţe culturale, acelaşi gest având o

simbolistică diferită de la o cultură la alta:
 Încrucişarea picioarelor la europeni este un gest conştientizat, asociat cu formalitatea, tensiunea, în
timp ce la americani exprimă comoditatea, controlul situaţiei.
 Arătarea cu degetul este nepoliticoasă în Europa, complet neutră în SUA şi o insultă în Thailanda.

• Postura corpului - statutul social real sau imaginar al emitentului, dar şi o serie de
informaţii legate de atitudine, emoţii, politeţe, siguranţă/nesiguranţă.
 Poziţia relaxată, sprijinită de spătarul scaunului - încredere în sine, superioritate faţă de interlocutor,
detaşare sau plictiseală.
 Poziţia la marginea scaunului înclinată spre interlocutor denotă interes şi atenţie etc.

• Atingerile sau limbajul tactil - reprezintă comunicare în măsura în care putem

interpreta frecvenţa şi intensitatea atingerii, modul de a da mâna, de a bate pe umăr,
de a lua de braţ sau de a îmbrăţişa (diferit de la o cultură la alta):
 la francezi este uzual salutul prietenesc printr-un sărut pe obraz, la români printr-o strângere de mână, la
eschimoşi printr-o bătaie de umăr, iar la japonezi printr-o înclinare a capului.
 Proxemica

• Limbajul spaţiului poate fi interpretat în funcţie de cinci dimensiuni:

 mărime
 grad de intimitate
 înălţime
 apropiere/depărtare
 înăuntru/afară.

• De exemplu, dacă urmărim maniera în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere, felul în
care îşi ”delimitează” spaţiul prin împrăştierea unor lucruri personale sau întinderea picioarelor,
cum îşi asigură ”ieşirea” aşezându-se cu spatele la un perete
 Proxemica
Personalitatea fiecărui individ se află în relaţie cu patru tipuri de
distanţe interpersonale:

• Zona intimă (0-45 cm) - învelişul protector: accesul nu este permis decât persoanelor
agreate - iubit, prieten, rude;

• Zona personală (45-75 cm) - al doilea cerc protector: corespunde distanţei la care
interlocutorii se pot atinge, mirosi, schimba priviri, purta discuţii. Gradul de familiaritate
este încă destul de mare.

• Zona socială (1,25-2,10 m) - spaţiul rezervat contactelor sociale, relaţiilor profesionale,

negocierilor, recepţiilor, în care contactul fizic nu este necesar, comunicarea fiind
predominant verbală (un birou, un ghişeu, o masă, ţin interlocutorii la distanţă)

• Zona publică (3,6-7,5 m) - situaţia în care locutorul joacă rolul principal, are o funcţie
socială sau poartă o mască. Comunicarea este formală. Relaţiile interpersonale se
răcesc, gesturile sunt stereotipe. Este cazul unui discurs politic, al unui actor, profesor
etc. Locutorul este un emitent iar interlocutorii receptori. Feedbackul este slab ca
intensitate, comunicarea un simplu spectacol.
 Limbajul timpului

• Fiecare cultură are propriul său limbaj temporal - un limbaj pe care suntem nevoiţi să-l
învăţăm aşa cum trebuie să învăţăm limba natală. În civilizaţia occidentală, spre exemplu,
timpul este considerat o resursă rară vorbindu-se despre el ca despre bani: el poate fi
cheltuit, pierdut sau economisit.
• Limbajul timpului este interpretat în funcţie de precizie, dimensiune şi ritm.

• Precizia - modalitatea în care este utilizat timpul (punctualitatea/întârzierea, respectarea

fixă a orarelor)
• Dimensiunea se referă la indicii timpului:
 monocronic - nu se ia în considerare, sau nu se face decât un singur lucru; defineşte ţările puternic
dezvoltate ca Elveţia, SUA, Germania şi în general nordul Europei, unde întâlnirile de afaceri au loc
întotdeauna la timp, indivizii nu agreează întreruperile sau amânările;
 policronic – se desfăşoară mai multe activităţi concomitent; se pune accent pe interacţiune şi
spontaneitate, pe individ; este timpul latin, specific ţărilor mai puţin dezvoltate sau sudului
Europei, unde lucrurile sunt mai puţin organizate sau sistematizate, întâlnirile sunt amânate sau
anulate cu uşurinţă.
• Ritmul - frecvenţa utilizării timpului. Sunt culturi în care indivizii se mişcă lent, iar în altele
rapid. Sincronismul reprezintă capacitatea indivizilor aparţinând unor culturi diferite de a se
mişca în acelaşi ritm. Dacă sincronismul nu există, indivizii mai lenţi se vor simţi bruscaţi, iar
ceilalţi vor simţi că lucrurile trenează.
https://www.youtube.com/watch?v=fdZkmbY0HB0

https://www.youtube.com/watch?v=hzWyjlg4kNs

https://www.youtube.com/watch?v=vrU6YJle6Q4