Universitatea „Alexandru Ioan Cuza‟, Iași

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Specializarea Administrație Publică

AUTONOMIA
LOCALĂ ÎN
ROMÂNIA

Studentă:
Grupa:
An: I

Iași, 2018
 CUPRINS

AUTONOMIA LOCALĂ ÎN ROMÂNIA .............................................................................. 1

CAPITOLUL I .......................................................................................................................... 2
Conceptul de autonomie locală................................................................................................ 2
1.1. Autonomia locală în legislaţia românească până la Revoluţia din 1989 ........................ 2
1.2. Autonomia locală în doctrina românească actuală .......................................................... 3
Capitolul II ................................................................................................................................ 4
Elementele structurale ale autonomiei locale şi autorităţile prin care se realizează .......... 4
2.1. Autonomia organizatorică .............................................................................................. 4
2.2. Autonomia funcţională .................................................................................................... 7
2.3. Autonomia gestionară ...................................................................................................... 9
2.4. Autorităţile publice locale prin care se realizează autonomia publică locală ................ 10
CONCLUZII ........................................................................................................................... 13
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 14
 CAPITOLUL I
Conceptul de autonomie locală

Cuvântul „autonomie” derivă din limba greacă veche, în care prefixul „auto”=singur,
de la sine, independent, iar „nomos”=lege. Prin urmare, în sens etimologic, prin noţiunea de
autonomie urmează să se înţeleagă libertatea (dreptul) de a se guverna prin propriile sale
legi. Raportându-ne la poziţia în stat a diferitelor colectivităţi umane aflate pe teritoriul lui,
ele vor putea fi considerate autonome în cazul în care vor fi în situaţia de a adopta norme
juridice în condiţii de independenţă faţă de autoritatea publică centrală.

1.1. Autonomia locală în legislaţia românească până la Revoluţia din 1989

Un moment crucial pentru evoluţia administraţiei publice locale îl constituie apariţia

Legii comunale care statuează, pentru prima oarǎ în istoria Ţărilor Române, judeţul şi
comuna ca persoanǎ juridicǎ, consiliul comunal îndeplinind funcţiunea de organ
deliberativ, iar primarul de organ executiv. Cu toate cǎ se acordă mai multǎ autonomie
oraşelor şi comunelor,atributele organelor locale se exercitau sub tutela organelor centrale.
Constituţia adoptată în anul 1866 acordă mai multă autonomie comunelor şi
judeţelor, ca urmare a descentralizării administrative, dar dupǎ aceastǎ datǎ a avut loc o
îngrădire a autonomiei locale. Adevărata administraţie modernă pe plan local în România
se instituie deci prin legile lui Cuza din 1864, Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene
şi Legea comunală, ambele de influenţă franceză. În judeţe, pe lângă consilii funcţiona câte
un prefect, iar în comune câte un primar, ambii numiţi de guvern; prefectul era comisar al
guvernului şi executor al deciziilor consiliului judeţean, iar primarul-executorul deciziilor
consiliului comunal.
Organizările administrative ulterioare pe baza constituţiilor şi a legilor ordinare, ce au
fost adoptate până la instaurarea Republicii, au căutat să consacre soluţii cu privire la
realizarea administraţiei de stat pe plan local, oscilând între descentralizare, deconcentrare,
autonomie şi centralizare, fără ca să pună problema constituirii unor organe administrative
de specialitate.
Potrivit dispoziţiilor Constituţiei din 1965: „Consiliile populare organizează, potrivit
legii, pe lângă comitetele lor executive sau, după caz, birourile executive, organe locale de
specialitate ale administraţiei de stat.

2
 1.2. Autonomia locală în doctrina românească actuală

Autonomia locală este o instituţie juridică de sine stătătoare care implică

descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept,iar descentralizarea un sistem care o
presupune.
Dacă descentralizarea se caracterizează deci, prin existenţa unei autonomii sigure în
raport cu administraţia centrală,această autonomie nu trebuie înţeleasă în sensul unei libertăţi
totale, absolute, eliminând orice intervenţie a statului atunci când aceasta se dovedeşte
necesară. Autonomia ce caracterizează descentralizarea nu este un dat uniform, ci un concept
global, acoperind o realitate diversificată.1
Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia
publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în „dreptul unităţilor
administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor
centrale,principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept,iar descentralizarea, un sistem care implică autonomia”2.
În opinia profesorului Dana Apostol Tofan autonomia locală constituie principiul
fundamental al organizării administrativ teritoriale a unui stat reprezentând dreptul recunoscut
unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră
oportun, cu respectarea legalităţii, dar fără intervenţia puterii centrale3.
Autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
de către populaţia cu drept de vot care domiciliază în unitatea administrativ-teritorială, prin
posibilitatea recunoscută consiliilor locale de a adopta statutul localităţii, organigramele şi
numărul de personal, a organizării serviciilor publice locale şi a înfiinţării unor persoane
juridice de drept public.
Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor autorităţilor locale prin
consacrarea plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude
implicarea altor autorităţi în luarea acestor decizii.
În esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe de la nivel central către
diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile
administrativ - teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective,considerate
şi „corpuri administrative autonome”.

1
Ioan Alexandru,Mihaela Cărăuşan,Sorin Bucur,Drept administrativ,Editura Lumina Lex,Bucureşti,2005, p.151
2
Anibal Teodorescu,Tratat drept administrativ român,vol. II,Ed. Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1928,pag.286
3
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ. Curs universitar, vol. I ,Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.220

3
 În opinia unui alt autor, autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între
guvernul central, pe de o parte, şi agenţii locali, pe de altă parte (primarii, consilii locale) care
sunt într-o anumită măsură independente de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite
măsuri fără a fi cenzurate sau fără a cere aprobarea guvernului central. 4Autonomia locală
„este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative”5 iar
„descentralizarea semnifică autoadministrare.”6

Capitolul II
Elementele structurale ale autonomiei locale şi autorităţile prin care se
realizează

Unul dintre principiile care stau la baza administraţiei locale este principiul autonomiei
locale. În doctrina de specialitate,s-a arătat că autonomia locală are trei valenţe:
 Autonomia de organizare (care se manifestă prin alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale de către membrii colectivităţii locale şi
posibilitatea înfiinţării unor servicii publice de interes local)
 Autonomia funcţională (reflectată în competenţa autorităţilor locale de a
rezolva problemele de interes local);
 Autonomia de gestiune (manifestată prin adoptarea unui buget propriu pentru
fiecare unitate administrativ teritorială, stabilirea de impozite şi taxe locale,
gestionarea bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al unităţii
administrativ-teritoriale)

2.1. Autonomia organizatorică

Caracterul eligibil al autorităţilor locale

Dorind să sublinieze această componentă a autonomiei organizatorice, Legea
nr.215/2001, recunoaşte expres chiar existenţa unui principiu al eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, alături de principiile autonomiei locale, al descentralizării
serviciilor publice, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în probleme locale de interes
deosebit.

4
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol.I, Lumina
Lex 1997, pag.70 şi urm.

4
 Atât consilierii ce compun consiliile locale comunale, orăşeneşti şi municipale (art.28
din Legea nr.215/2001, cât şi cei ce compun consiliile judeţene (art.87 din Legea nr.215/2001)
sunt aleşi prin vot universal egal, secret şi liber exprimat.
Iniţial în legea nr.67/2004,7 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale se
prevedeaîn art.1(2) „Consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.
De asemenea, în alin (5) al art.1 se arată că : „Preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor
judeţene, precum şi viceprimarii se aleg prin vot indirect de către consiliile judeţene, respectiv
consiliile locale”.
Concluzionând, putem spune că, colectivităţile locale, desemnează ele însele
autorităţile care să le reprezinte interesele, fără intervenţia altor structuri,aceasta constituind o
manifestare a autonomiei locale.
 Adoptarea statutului localităţii, a organigramelor şi a numărului de
personal
Adoptarea statutului localităţii prin intermediul hotărârii consiliului local, are în
vedere utilizarea unor elemente care să identifice localitatea respectivă.
Statutul cadru al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut în Ordonanţa nr.53 din 16
august 2002, 8 prevede :
Art.1 alin. 2 : „Unităţile administrativ-teritoriale din România cărora li se aplică
prevederile prezentului statut sunt comunele, oraşele, municipiile şi judeţele.”
Art.6 : “Statutul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale cuprinde date şi elemente
specifice , care au rolul de a o individualiza în raport cu alte unităţi similare, privitoare la:
a)“întinderea teritoriului administrativ, delimitarea teritorială a unităţii administrativ-
teritoriale , satele componente, iar în cazul oraşelor, satele aparţinătoare şi localităţile
componente , amplasarea acestora , prezentată grafic şi descriptiv, distanţa dintre satele
componente , respectiv aparţinătoare , şi localităţile componente”;
b)“determinarea colectivităţii asupra căreia se exercită autoritatea consiliului local şi a
primarului, date privind înfiinţarea acesteia, prima atestare documentară , evoluţia istorică ”;
Precizările de ordin istoric arată data la care s-au constituit primele formaţiuni comunitare cât
şi evoluţia lor in timp.
c) „populaţia unităţii administrativ-teritoriale, făcându-se menţiune cu privire la componenţa
etnică - în vederea aplicării dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei

7
Legea nr. 67 din 25 martie 2004 pentru alegerea autoritaţilor administraţiei publice locale a fost
publicată in Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004.
8
Ordonanţa nr. 53 din 16 august 2002 a fost publicată in Monitorul Oficial al României nr. 633 din 27 august
2002.

5
minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în
Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, precum şi la ocupaţie, defalcate pe sate
componente, respectiv aparţinătoare şi localităţi componente”;
Numărul populaţiei este acela care determină şi gradul de dezvoltare al localităţii, cu
implicaţii substanţiale în ceea ce priveşte volumul alocaţiilor bugetare, stabilirea numărului
viceprimarilor, a nivelului de salarizare a funcţionarilor publici şi a cheltuielilor de protocol.
Autonomia organizatorică se mai exprimă şi prin aceea că atribuţia de a organiza
serviciile publice ale comunei, oraşului, municipiului şi judeţului revine consiliilor respective.
Ca o componentă a autonomiei organizatorice, organizarea serviciilor publice presupune
aprecierea interesului localităţii în funcţionarea unor asemenea servicii şi adoptarea
regulamentelor de organizare şi funcţionare a acestora, stabilindu-se atribuţiile şi salarizarea
personalului, cu respectarea dispoziţiilor legale.
S-a arătat în literatura de specialitate că una din formele de gestionare a serviciilor
publice o constituie „administrarea printr-o regie autonomă, sau o instituţie publică” (în cazul
punerii în valoare a unui bun proprietate publică).
Actul normativ de bază cu privire la organizarea şi funcţionarea regiilor autonome este
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea şi funcţionarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale9.
Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului pentru cele
de interes naţional sau prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 30/199710 privind reorganizarea regiilor autonome s-a
prevăzut, printre altele şi înfiinţarea de servicii publice de interes local care vor trece sub
autoritatea administraţiei din unitatea administrativ-teritorială respectivă .
În domeniul mijloacelor materiale utilizate de serviciile publice pentru realizarea
sarcinilor lor, prin promovarea interesului local, este recunoscută posibilitatea consiliilor
locale de a determina în mod autonom, în baza unei competenţe exclusive, natura mijloacelor
materiale utilizate şi volumul lor.
În acelaşi timp, este prezentă o altă distincţie, între serviciile publice ale comunei,
oraşului, acestea având o organizare autonomă - întrucât personalul acestora este numit de
conducătorii acestor servicii, pe de o parte şi serviciile administrative organizate în structura
primăriei, în cazul acestora personalul fiind numit de către primar.

9
Legea nr.15/1990 a fost publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.98 din 8 august 1990
10
Ordonanţa de Urgenţă nr. 30 din 16 iunie 1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul Oficial nr. 125 din 19 iunie 1997.

6
 2.2. Autonomia funcţională

Iniţiativa în soluţionarea problemelor de interes local.

Inspirându-sedin principiile liberalismului politic, autonomia locală are la bază, printre
altele, ideea că însăşi colectivităţile locale sunt cele care pot cunoaşte cel mai bine propriile
necesităţi şi, drept urmare sunt cele mai interesate pentru realizarea lor.
De aceea, atât Constituţia României, revizuită, prin art.121 alin. 2 care prevede:
„Consiliile locale şi primarii funcţionează în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe”, cât şi Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale, recunosc iniţiativa autorităţilor administraţiei publice locale – ca
reprezentanţe ale colectivităţilor locale - în soluţionarea treburilor publice din comune şi
oraşe.
Considerăm ca autonomia funcţională are două componente principale:
- plenitudinea de competenţă a consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale în
soluţionarea problemelor locale:
- determinarea consiliului local ca fiind un organism colegial ales democratic.
Elementul care reprezintă conţinutul principal al funcţionării administraţiei publice
comunale, orăşeneşti şi municipale este cel al plenitudinii de competenţă în soluţionarea
problemelor de interes local.
Modul de funcţionare a consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale este determinat în
primul rândde competenţa recunoscută acestora şi de natura colegială sau unipersonală a
autorităţilor publice. Cu alte cuvinte funcţionarea oricărui organ este corelată cu competenţa
recunoscută acestuia, respectiv cu mijloacele procedurale şi materiale puse la dispoziţie
pentru realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţat.
 Plenitudinea competenţelor consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale
Sediul materiei se află în art.36 din Legea nr. 215/2001. Plenitudinea
competenţelorconsiliilor în satisfacerea interesului local rezultă din:
- instituirea regulii în conformitate cu care consiliul comunal, orăşenesc, municipal are
iniţiativa şi hotărăşte în probleme de interes local;
- determinarea ca excepţie de la regula de mai sus, a cazurilor când consiliul comunal,
orăşenesc, municipal nu are o asemenea competenţă;
- conformitatea cu dispoziţiile legale atât a regulii, cât şi a excepţiei.
 Caracterul colegial al consiliului comunal, orăşenesc, municipal şi
judeţean

7
 Ca expresie a caracterului democratic al Legii nr. 215/2001 este instituit principiul
conducerii colective ce stă la baza organizării şi funcţionării consiliilor locale.
În plan mai larg, legea recunoaşte dreptul cetăţenilor de a participa la gestionarea
intereselor locale şi reglementează în paralel două instituţii, una aparţinând democraţiei
reprezentative şi alta democraţiei directe. În esenţă, implicarea cetăţenilor în conducerea
locală se realizează prin desemnarea consilierilor locali (care sunt reprezentaţii aleşi ai
colectivităţii-democraţie reprezentativă), dar şi prin recunoaşterea instituţiei referendumului
local, care conferă posibilitatea alegătorilor să se pronunţe direct asupra unor probleme de
importanţă deosebită în concurs cu organul reprezentativ.
Conceptul de conducere colectivă presupune cu necesitate participarea mai multor
persoane la adoptarea unor decizii, în cadrul unui organ colegial, legal constituit11.
În esenţă, pe lângă caracterul deliberativ al consiliului local, se reţin şi alte trăsături care
sunt de natură să-i confere calitatea de organism de conducere colectivă:
- determinarea componenţei consiliilor locale;
- existenţa comisiilor de specialitate a consiliilor locale ;
- consacrarea formei de lucru a consiliului local-şedinţă ordinară sau
extraordinar;
- instituirea condiţiei cvorumului, adică a numărului de consilieri ce trebuie să
fie prezenţi, pentru întrunirea legala a consiliului local;
- reglementarea majorităţii necesare pentru adoptarea unei hotărâri, respectiv a
numărului de voturi exprimat în favoarea unui proiect de hotărâre.
Regula generală este obţinerea a jumătate plus unu din voturile consilierilor prezenţi şi
recunoaşterea posibilităţii ca, pe cale regulamentară să se determine o altă majoritate decâtcea
la care ne-am referit. Ca excepţie de la regulă, se constituie adoptarea anumitor hotărârii, care
se detaşează prin importanţa obiectului reglementării lor, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul membrilor consiliului.
O altă distincţie terminologică operată de Legea administraţiei publice locale este aceea
între autorităţile deliberative şi cele executive. Astfel, pe când consiliile locale sunt autorităţi
deliberative, primarii localităţilor sunt autorităţi executive.
Pe de altă parte, primarul este autoritatea locală cu cea mai profundă legitimare
electorală (în sensul că este ales pe baza scrutinului nominal), cu activitate permanentă, având
obligaţia de a pune în execuţie nu numai hotărârile consiliului local dar şi celelalte acte
normative.

11
Ilie Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Edit.Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti,1977, p.62-63.

8
 2.3. Autonomia gestionară

Noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă

autorităţile locale.
Noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă autorităţile
locale a fost utilizată de Cartea europeană a autonomiei locale, în art. 3 şi exprimată în art.3
alin.1 din Legea nr.215/2001.
Termenul de gestiune are următoarele semnificaţii: desemnează administrarea unui
patrimoniu sau a unor bunuri aparţinând unei persoane de către reprezentantul ei; totalitatea
operaţiilor efectuate de un gestionar privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor
materiale sau valorilor băneşti dintr-o societate comercială sau instituţie; totalitatea a
bunurilor încredinţate unei persoane în vederea păstrării şi mânuirii lor.
În toate cazurile termenul exprimă existenţa unui patrimoniu sau a unor lucruri care sunt
încredinţate unei persoane.
Însă în formularea legală, gestiunea priveşte interesele locuitorilor unei localităţii,
dându-i-se astfel o altă conotaţie decâtcea care se desprinde din accepţia sa terminologică.
La noi în ţară importanţa distincţiei dintre actele de gestiune şi cele administrative,
impunea în cazul primelor atragerea competenţei de control a legalităţii a instanţelor de drept
comun, iar în cazul secundelor, a celor de contencios administrativ.
Astfel în cadrul noţiunii de gestionare a intereselor colectivităţii locale, se include şi
noţiunea de administrare a patrimoniului localităţilor şi a finanţelor locale, fără însă a se
reduce la aceasta.
(2) Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile,
precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului,
după caz.”
Noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţilor locale, cuprinde şi o serie de
elemente care ţin de tradiţia, comportamentul, modul de viaţă al colectivităţii respective.
Aici se încadrează organizarea vieţii culturale, a celei ştiinţifice, sportive şi de
agrement, înfiinţarea unor servicii publice care să răspundă unor nevoi colective, viaţa
economică specifică, determinată de structura producţiei şi a comerţului, de zona geografică
în care se află localitatea, etc.
Autonomia financiară are la baza ei bugetele autonome înţelegându-se că bugetele
locale sunt autonome faţă de bugetul statului român, cât şi faţă de alte bugete locale.
În ceea ce priveşte calificarea bugetelor locale ca fiind bugete autonome, două opinii s-
au exprimat în literatura de specialitate.

9
 O primă opinie este cea promovată de Ioan Gliga care califică bugetele autonome ale
consiliilor locale ca fiind excepţii de la principiul unităţii bugetare, enumerândexemplificativ
următoarele bugete autonome:
- bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul regiilor autonome organizate în ramurile strategice ale economiei
naţionale12.
A doua opinie este exprimată de profesorul Dan-Drosu Şaguna, care concordă până la
un punct cu prima opinie, dar se detaşează de aceasta în mod substanţial
nerecunoscândcaracterul bugetelor locale de a fi autonome13.

2.4. Autorităţile publice locale prin care se realizează autonomia publică

locală

Conform art.120 din Constituţiei României, autorităţile administraţiei publice, prin care
se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii
aleşi, în condiţiile legii (alin1.)
Legea nr. 215/2001 stabileşte în art. 23 că autorităţile administraţiei publice prin care se
realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative,
şi primari, ca autorităţi executive.
Consiliile locale şi primarii funcţionează în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe (alin.2).
Consiliul local este o autoritate colegială a administraţiei publice locale, aleasă în
vederea soluţionării problemelor de interes local ale comunei, oraşului sau municipiului.
Această autoritate, în temeiul prevederilor Legii nr. 215/2001 se bucură de un statut
autonom, în sensul că ea deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităţii locale şi
hotărăşte cu privire la modul de realizare a acestora, fără vreun amestec din partea
autorităţilor administraţiei publice de stat sau autorităţilor administraţiei publice judeţene.
Rolul lor este acela de rezolvare a intereselor legitime ale cetăţenilor şi a unităţii
administrativ-teritoriale. Concomitent cu realizarea treburilor de interes local, consiliile
locale, ca autorităţi administrative, au obligaţia ca în unităţile administrativ-teritoriale în care
sunt alese să aplice şi să respecte legea, să satisfacă interesele naţionale, aceasta relevând
coerenţa şi unitatea sistemului administraţiei publice româneşti..

12
I. Gliga,Drept financiar public,Editura ''All '', Bucureşti, 1994, p.58.
13
D. Drosu Şaguna – Drept financiar şi fiscal, editura „Oscar Print”, Bucureşti, 1994, p.280.

10
 Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de
populaţia comunei sau a oraşului, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii
Economice.
Consiliul local ca autoritate deliberativă, este un organ colectiv de conducere care îşi
exercită atribuţiile în principal prin adoptarea unor acte normative, numite hotărâri.
Primarul este autoritatea executivă a colectivităţilor locale aspect ce derivă atât din
faptul că el este cel care răspunde de ducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, cât
şi din faptul ca el este cel care trebuie să pună în practică dispoziţiile privitoare la realizarea în
colectivităţile umane de bază a legii şi a celorlalte acte normative. În acelaşi timp, el
îndeplineşte şi rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este
ales.
În fiecare comună, oraş şi municipiu se alege prin vot direct un primar. Potrivit art.
57 (1) al Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, în activitatea sa, primarul este
ajutat de unul sau doi viceprimari care sunt aleşi, dintre consilieri, de consiliul local pentru
un mandat de 4 ani, mandat care este egal cu cel al consiliului local.
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile
reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi
punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru
aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi
conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a
hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.
Primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de
specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii.
Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal
contractual. Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi
publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie14.
Consiliul judeţeanse constituie în fiecare judeţ, ca autoritate a administraţiei publice
locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării

14
Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României. Eşarfa va fi purtată, în
mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea căsătoriilor. Modelul eşarfei se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

11
serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales în condiţiile legii pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.15
Constituirea acestor autorităţi se face în temeiul prevederilor legale, în urma alegerilor
consilierilor care compun autoritatea, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
în condiţiile Legii nr.67/2004 privind alegerile locale. Este vorba de o autoritate de natură
colegială şi deliberativă, a cărei competenţă se exercită, de regulă, pe mandate de câte 4 ani.
Consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de legea privind alegerile locale. Această
caracteristică determină ca la nivelul judeţean consiliul să aibă o competenţă restrânsă,
referitoare la exerciţiul atribuţiilor sale principale.
Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor
Constituţiei,punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor
şiordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor actenormative.
Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului
despecialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimentedin
aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliuluijudeţean,
vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.
Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi
publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie. El răspunde în
faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene.

15
Art.22 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificările şi completările ulterioare

12
 CONCLUZII

Principiile ce fundamentează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice în

România sunt autonomia locală, descentralizarea, deconcentrarea serviciilor publice,
eligilibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor. Ele
îşi au izvorul în Constituţia României şi în Legea nr.215/2001.
Aplicarea principiilor constituţionale ce fundamentează organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale, a determinat modificări profunde la nivel administrativ-teritorial
în ceea ce priveşte autorităţile care participă la realizarea activităţii executive şi funcţiile
acestora.
Existenţa unei administraţii eficiente şi democratice reprezintă unul dintre cele mai
importante criterii care definesc modernitatea unei ţări.
Începând din anul 1990 în sistemul politic din România s-au produs schimbări
profunde ca urmare a declanşării procesului de reformă. Deşi a constituit un capitol distinct în
toate programele de guvernare, până acum, reforma administraţiei publice nu a constituit o
prioritate. Dimpotrivă, metodele centralizate s-au perpetuat în mare măsură, iar schimbările
aşteptate au fost prea lente şi fragmentate. De aceea, o prioritate majoră a Guvernului
României, a societăţii româneşti în ansamblu este realizarea în câţiva ani, a unei reforme reale
prin care administraţia publică din ţara noastră să se situeze la nivelul standardelor europene
şi să se caracterizeze prin transparenţă, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate şi
eficacitate.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck,

Bucureşti,2003.
2. Ioan Alexandru, Mihaela Carausan, Sorin Bucur, Drept
administrativ,Editura Lumina Lex, Bucuresti 2005,p.151.
3. Anibal Teodorescu,Tratat drept administrativ roman, vol.II, Ed.
LibrarieiSocec&Co, Bucuresti, 1928, pag.286.
4. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996.
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar,
vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
6. Antonie Iorgovan, Tratatul de drept administrativ, ediţia a II-a, vol. II,
Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
7. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia a 3-a , Editura All
Beck, Bucureşti, 2001.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Proarcadia, Bucureşti,
1993.
9. Rodica Narcisa Petrescu- Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca,
2004.
10. V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român.Partea generală ediţia a 3
- a, revizuită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
11. Constituţia României, Bucureşti, 1991.
12. Legea de revizuire a Constituţiei, Bucureşti, 2003.
13. Legea nr.69/1991 Legea administratiei publice locale
14. Ordonanţa de Urgenţă nr.22/1997pentru modificarea şi completarea Legii
Administraţiei Publice Locale nr. 69/1991, republicată.
15. Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, republicată,
cumodificările şi completările ulterioare.
16. Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale (publicată în Monitorul Oficial nr.271 din 29 martie 2004),
cumodificările şi completările ulterioare.

14