TEMA 6.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

Importanța

Teritoriul intereseaza dreptul constitutional sub doua aspecte, si anume structura de stat  si organizarea
administrativa a teritoriului. Fiind vorba de un factor comun – teritoriul –, apare evidenta legatura ce
exista intre notiunea de organizare administrativa a teritoriului  si cea de structura de stat, precum
evidenta este si dificultatea stabilirii deosebirilor intre aceste doua notiuni. Unii autori considera
organizarea administrativ-teritoriala o delimitare a teritoriului si populatiei in unitati administrative, altii
o considera ca delimitarea teritoriului in unitati administrative (Nistor Prisca).

Utilizarea termenului „impartire a teritoriului” nu poate fi acceptata fata de realitatea ca prevederile

constitutionale stabilesc indivizibilitatea statului. In legatura cu aceasta observatie, trebuie sa
mentionam ca ea tine de acuratetea stiintifica a exprimarilor si nu trebuie inteles ca cei care au definit
astfel organizarea administrativa a teritoriului  au evocat ideea impartirii acestuia, si nu a delimitarii. 

In conditiile statelor mari, intinse ca teritoriu, realizarea unitara a puterii nu mai putea fi facuta numai de
organele centrale. De aceea, teritoriul a fost organizat in unitati administrative. Organizarea
administrativ-teritorială a orişicărui stat este fundamentată, în primul rînd, constituţional, în virtutea
faptului că anume legea fundamentală a ţării stabileşte organizarea teritoriului statului sub aspect
administrativ la modul cel mai general, care apoi işi găseşte concretizare în stipulările legale chemate să
reglementeze detaliat problemele organizării administrativteritoriale a ţării.

teritoriului statului este organizat din punct de vedere administrativ în unităţi administrativ-teritoriale,
cu scopul îndeplinirii intereselor generale sau locale cu ajutorul autorităţilor publice amplasate în
acestea unităţi administrative. Esenţa principiului organizatoric constă în aceea că organizarea
administrativ-teritorială serveşte scopurilor realizării successive a democraţiei reale, asigură apropierea
maximă între organele statale şi locale şi populaţia unităţii administrativ-teritorială, creează condiţii
pentru antrenarea ei largă în conducerea societăţii şi statului, pentru dezvoltarea iniţiativei locale în
realizarea deciziilor centrale şi locale.

Prin organizarea administrativă a teritoriului se subînţelege delimitarea teritoriului statului în unităţi

administrative în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului.

Formarea unităţilor administrativteritoriale poartă un caracter strict administrativ într-un stat unitar,
care apropie cetăţenii prin autorităţile publice locale de conducere centrală, facilitînd astfel o
comunicare mai transparentă şi respectiv participarea lor la guvernarea ţării.

Se evidenţiază două noţiuni care foarte des sînt confundate şi ca rezultat prezintă dificultate în utilizarea
ulterioară: divizarea administrative-teritorială şi organizarea administrativ-teritorială. Prin divizarea
administrativteritorială se subînţelege actul de împărţire a teritoriului ţării în mai multe unităţi
administrativ-teritoriale. Prin organizarea administrativ-teritorială se subînţelege starea în care se află
unităţile administrativ-teritoriale, precum şi activitatea organelor de stat în vederea soluţionării tuturor
problemelor legate de divizarea administrativ-teritorială şi de conţinutul proceselor ce derivă din
această (Sîmboteanu Aurel. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova.- Chişinău: MUSEUM,
2001.- 174 p).

2. Principiile
La baza organizării administrativ-teritoriale stau următoarele principii: principiilor autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, asigurării
accesului cetăţenilor la organele puterii şi consultării lor în problemele locale de interes deosebit.

Art. 109 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 3 al Legii Republicii Moldova privind administraţia
publică locală nr. 123-XV din 18 martie 2003 prevăd că administraţia locală în unităţile administrativ –
teritoriale se întemeiază pe următoarele principii:

1. Autonomia locală.

2. Descentralizarea serviciilor publice.

3. Eligibilitatea autorităţilor publice locale.

4. Consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.

Ca principiu facultativ al administraţiei publice locale, cu acţiune directă asupra administraţiei publice
locale poate fi numit suplimentar şi:

5. Principiul subsidiarităţii.

Conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei europene pentru autonomie locală,
adoptată la Strasbourg pe 15 octombrie 1985 şi redactată din iniţiativa Conferinţei permanente a
autorităţilor locale şi regionale din Europa.

Art. 3 al Cartei europene a autonomiei locale defineşte în felul următor conceptul de autonomie
locală: ,,1. Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale
de a soluţiona şi de a gestiona în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii.

În Republica Moldova conceptul de autonomie locală are un alt conţinut faţă de conceptul autonomiei
locale din Carta europeană a autonomiei locale. Potrivit Legii privind descentralizarea administrativă,
„autonomia locală este dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor publice locale de a reglementa şi
gestiona, în condiţiile legii, sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale, o parte
importantă din treburile publice.” [art. 1]

Legea privind administraţia publică locală stipulează că „autorităţile administraţiei publice locale
beneiciază de autonomie decizională,1 organizaţională,2 gestionară şi financiară,3 au dreptul la iniţiativă
în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii,
autoritatea în limitele teritoriului administrat.”

Autonomia locală are, în consecinţă, un caracter pur administrativ, iar autorităţile locale au o
competenţă determinată, şi anume: dreptul de reglementare şi de răspundere proprie, în condiţiile
prevăzute de lege, pentru rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, adică „o sferă proprie de actiune
(Victor Guţuleac, Elena Comarniţcaia, Principiile de bază ale administraţiei publice locale).

Principiul autonomiei locale nu presupune o independenţă totală, o izolare a organelor administraţiei

publice locale de organele administraţiei publice centrale. Autonomia locală nu este o manieră de
independenţă care este acordată unei colectivităţi politice. Ea este o putere de decizie liberă, în
facultatea de a decide într-o sferă de atribuţii locale, în care interesele locale trebuie reglate şi
gestionate, dar sub un control al unei autorităţi superioare.

Autonomia locală mai poate presupune:

- asigurarea corelării intereselor locale cu cele naţionale;

- respectarea competenţei materiale şi teritoriale, legal stabilite;

- respectarea şi îndeplinirea programului de guvernare, acceptat de Parlament (conform prevederilor

art. 96 din Constitu ţia Republicii Moldova ). Într-un sens strâns, autonomia locală constituie un complex
de atribuţii specifice organelor de administraţie publică locală, necesare pentru administrarea unei
importante părţi a treburilor publice, transmise sub responsabilitatea lor, reglementate de lege şi
aflându-se sub forme specifice de control ale statului privind exercitarea legii.

Principiul autonomiei locale cunoaşte în practică două forme: autonomia funcţională (tehnică) şi
autonomia teritorială. Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii
publice de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar autonomia teritorială este cea prin
care unităţilor administrative li se recunoaşte dreptul, în condiţiile legii, de a se autoadministra. (Daniel-
Dumitru BRATU. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE. Nr. 3, martie 2007 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT)

Din această perspectivă, autonomia locală presupune existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor
exigenţe, cum ar fi:

- prezenţa unei colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe speciice faţă de interesele colectivităţii
naţionale;

- existenţa unor mijloace materiale şi inanciare puse la dispoziţia colectivităţii locale, a căror gestionare
se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi;

- autorităţile care conduc colectivitatea locală trebuie să ie alese dintre cetăţenii ce o compun, stabilirea
unor atribuţii distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot să decidă liber în rezolvarea
problemelor locale; - existenţa „tutelei administrative.”

2. Principiul descentralizării serviciilor publice.

Divizare a administraţiei publice, în centrală şi locală, a fost interpretată în doctrina administrativă în

sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze, în cadrul administraţiei publice, două sfere de
regimuri diferite. Astfel, autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt, în exclusivitate,
autorităţi ale administraţiei de stat, în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale se împart în servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de
specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale
comunelor, oraşelor şi raioanelor.

Descentralizarea serviciilor publice înseamnă acordarea unei anumite autonomii serviciilor publice,
conferindu-le personalitate juridică, scoaterea de sub control ierarhic şi plasarea acestui serviciu public
sub regulile tutelei administrative. Descentralizarea serviciilor publice trebuie concepută şi ca
repartizare a funcțiilor şi prerogativelor deținute între diferite ramuri ale administrației publice.
Valoarea practică a descentralizării rămâne în continuare obiectul unei dispute clasice. Descentralizarea
reprezintă principiul care conferă administraţiei publice locale posibilitatea de manifestare a unui grad
de originalitate în desfăşurarea activităţilor sale.

Autorii Strategiei de descentralizare a Republicii Moldova au elucidat un şir de carenţe caracteristice

administraţiei publice locale, printre care vom enumera următoarele:

a) capacitatea redusă a autorităţilor publice locale din mediul rural (care reprezintă 94% din numărul
total) de a furniza servicii publice, rolul lor reducându-se la unul de reprezentare, şi nu de asigurare a
unor servicii comunale propriu-zise;

b) capacitatea redusă de planificare strategică şi de administrare a diverselor resurse la nivelul

autorităţilor publice locale de nivelul I;
c) lipsa performanţei funcţionale a autorităţilor publice locale cauzate de limitările de personal şi de
practicile defectuoase în managementul resurselor umane;

d) participarea relativ pasivă a populaţiei la procesul electoral şi la cel decizional;

e) gradul scăzut de reprezentativitate a aleşilor locali.

Legea administraţiei publice locale stabileşte pentru autorităţile locale competenţe atât de sprijinire cât
şi de asigurare a condiţiilor optime de funcţionare pentru serviciile deconcentrate de: învăţământ,
sănătate, tineret şi sport, ori a activităţilor culturale, artistice sau cele pentru protecţia şi conservarea
monumentelor istorice şi cele de arhitectură, precum şi asigură serviciul public de apărare a ordinii
publice.

Descentralizarea este un transfer de competență de la nivel central la nivel local.

Descentralizarea (și autonomia) au un caracter administrativ, autoritățile publice locale

desfășurând exclusiv activități de administrație publică, ceea ce presupune respectarea de către
acestea a constituției și legilor.

3. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale îşi are sediul materiei şi îşi găseşte, în
mod distinct, recunoaşterea în norma constituţională (art. 112), care prevede că autorităţile
administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale
alese şi primarii aleşi.

Consiliile locale şi cele raionale se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza
reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe
circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. Aşadar, puterea acestor
autorităţi publice locale nu provine de la stat, ci, dimpotrivă, îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care
sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
în viziunea noastră, este unica formă de realizare a prevederilor normei constituţionale (art. 2 din
Constituţia Republicii Moldova), care stipulează că „suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative în formele stabilite
de Constituţie.”

4. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Art. 8 din Legea privind
administraţia publică locală, stabilește: În problemele de importanţă deosebită pentru unitatea
administrativ-teritorială, populaţia poate fi consultată prin referendum local, organizat în condiţiile
Codului electoral.

Principiul consultării presupune şi controlul societăţii civile asupra autorităţilor locale eligibile, adică
participarea efectivă a cetăţenilor în procesul luării deciziilor în privinţa acelor probleme ce au impact
deosebit asupra vieţii colectivităţilor locale. Conform dispoziţiilor art. 8, alin. (2) din Legea privind
administraţia publică locală, În problemele de interes local care preocupă o parte din populaţia unităţii
administrativ-teritoriale pot fi organizate, cu această parte, diverse forme de consultări, audieri publice
şi convorbiri, în condiţiile legii.

Cu alte cuvinte, legea organică instituţionalizează referendumul ca formă principală de consultare a

colectivităţilor locale, fără a se rezuma însă doar la aceasta. Nu sunt excluse, aşadar, nici alte forme de
participare a cetăţenilor la treburile publice, care, deşi şi cele neprevăzute, în mod expres, se
subsumează şi ele alături de referendumul local, modalităţilor de manifestare concretă a principiului
legal al consultării.
5. Principiul subsidiarităţii înseamnă că atribuţiile autorităţilor publice sunt realizate de către
autoritatea cea mai apropiată de cetăţeni care poate asigura realizarea efectivă a scopurilor şi sarcinilor
la cel mai jos nivel de administrare.

la 1 februarie 1998, a intrat în vigoare pentru Republica Moldova Carta Europeană a autonomiei locale
din 15 octombrie 1985 care conţine un principiu în premieră şi anume - principiul subsidiarităţii.

Descentralizarea contribuie la crearea unui mediu politic şi administrativ compatibil principiului de

subsidiaritate, conform căruia exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine
autorităţilor administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean.

Principiul subsidiarităţii vizează două categorii de relaţii: în primul rând, cele dintre autorităţile locale din
comune şi oraşe şi cele de la nivel judeţean şi apoi cele dintre autorităţile locale şi cele centrale. (Dragoş,
Dacian Cosmin. Principalele elemente de noutate ale legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi
cele centrale.. Revista „Dreptul” nr. 10/2001, Bucureşti, p. 3-31.)

Sensul atribuit principiului subsidiarităţii a fost acela ca luarea deciziilor să aibă loc la cel mai jos nivel
posibil sau, altfel spus, nivelurile superioare să le sprijine pe cele inferioare în realizarea sarcinilor lor.

Principiul subsidiarităţii este strâns legat de principiul proporţionalităţii care presupune, pe de o parte,
că toate competenţele (capacităţile, drepturile, obligaţiile) pot fi transferate către centru numai în
măsura în care tocmai acestea pot fi realizate mai bine la nivelul superior, principiul de bază fiind acela
de a ţine competenţele cât mai aproape posibil de cetăţeni într-un mod mai eficient. (. Cojocaru, e.
Principiile administrării publice locale în statul bazat pe drept - Republica Moldova. În: Statul de drept şi
administraţia publică, Chişinău, editura Cartier, 1999, p. 135-139.)

3. Organizarea administrativ-teritorială a RM (divizarea administrative-teritorială)

Art. 110 alin. (1) din Constituția RM stipulează că „teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub
aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii,
unele oraşe pot i declarate municipii.” O altă normă constituţională (art. 112 alin. (1) şi (2) din
Constituție prevede că „autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate
şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi. Consiliile locale şi primarii activează, în condiţiile
legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din sate şi oraşe.”

Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în unități administrativ-teritoriale:
raioane, orașe și sate. Statutul satului (comunei), sectorului, orașului (municipiului) se elaborează în
baza statutului-cadru, aprobat de Parlamentul Republicii Moldova, și se aprobă de consiliul local.
Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe 2 niveluri: satele
(comunele), sectoarele și orașele (municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele, municipiul Chișinău și
municipiul Bălți constituie nivelul al doilea.

Satul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condiții
geografice, relații economice, social-culturale, tradiții și obiceiuri. Două sau mai multe sate, în funcție de
condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice, se pot uni formând o singură unitate
administrativ-teritorială, numită comună. Comuna este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde
populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții.

Orașul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic
și social-cultural care cuprinde populația urbană, cu structuri gospodărești, industriale și comerciale
corespunzătoare, a cărei populație în mare parte este încadrată în industrie, în sfera deservirii publice și
în diferite domenii de activitate intelectuală, în viața culturală și politică.
Municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viața economică, social-culturală,
științifică, politică și administrativă a țării, cu importante structuri industriale, comerciale și instituții din
domeniul învățământului, ocrotirii sănătății și culturii.

Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe, unite prin teritoriu,
relații economice și social-culturale.

În urma adoptării legii privind dezvoltarea regională în Republica Moldova (2006) au fost înființate
regiunile de dezvoltare, care vor avea scopul de a stimula atragerea de fonduri și investiții și de a asigura
o dezvoltare durabilă.

Astfel Republica Moldova este împărțită în 32 de raioane, 5 municipii și 2 regiuni cu statut special:

Municipii: Chișinău, Bălți, Tighina, Tiraspol, Comrat.

Regiuni cu statut special: Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, Unitățile administrativ-teritoriale din
stînga Nistrului, cunoscute mai generic ca Transnistria.

Raioane: Anenii Noi, Basarabeasca, Briceni, Cahul, Cantemir, Călărași, Căușeni, Cimișlia, Criuleni,
Dondușeni, Drochia, Dubăsari, Edineț, Fălești, Florești, Glodeni, Hîncești, Ialoveni, Leova, Nisporeni,
Ocnița, Orhei, Rezina, Rîșcani, Sîngerei, Soroca, Strășeni, Șoldănești, Ștefan Vodă, Taraclia, Telenești,
Ungheni.

Sub aspect cronologic, procesul de delimitare teritorial-administrativă a R. Moldova în cele două decenii
de independenţă a parcurs trei faze distincte:

Prima fază – perpetuarea delimitării teritorial-administrative centralizate de tip sovietic, care cuprinde
perioada de la declararea Independenţei până la data intrării în vigoare a Legii nr.191- XIV din
12.11.1998.

A doua fază – încercarea de a edifica sistemul teritorial-administrativ în spiritul principiilor

descentralizării, care a durat de la data intrării în vigoare a Legii nr.191-XIV din 12.11.1998 până la
29.01.2002, data intrării în vigoare a Legii nr.764191-XV din 27.12.2001.

Cea de-a treia fază – revenirea la delimitarea teritorial-administrativă centralizată, care începe la
29.01.2002 și durează până în prezent.

Determinarea limitelor teritoriale a colectivităţilor locale este o operă foarte complexă și depinde de
foarte mulţi factori. De aceia, la delimitarea judicioasă a limitelor teritoriale ale colectivităţilor locale e
important să fi e luate în consideraţie următoarele momente: A. Fiind prin natura sa o problemă de
interes naţional, modifi carea tabloului organizării administrative a teritoriului statului ar trebui să fi e
rezultatul unor dezbateri publice, hotărâtă cu participarea largă a autorităţilor locale de ambele nivele
precum și a cetăţenilor. B. Delimitarea teritorial-administrativă trebuie realizată în perspectiva
dezvoltării de ansamblu a societăţii, precum și a sarcinilor și atribuţiilor ce vor reveni sistemului
administrativ în viitor. C. Opţiunea pentru un anumit model de organizare administrativ-teritorială,
trebuie să fi e rezultatul unor profunde investigaţii știinţifi ce. D. La delimitarea unităţilor teritorial-
administrative (ca număr, structură, dimensiune etc.) nu pot fi neglijate costurile sociale, materiale, fi
nanciare și de altă natură, pe termen scurt, mediu său lung pe care aceste acţiuni le presupun și cărora
societatea trebuie să le facă faţă. E. Studierea diverselor modele și practici ale organizării teritoriale a
autonomiei locale are o mare importanţa. Analiza practicii internaţionale în materie de delimitare
teritorială, a consecinţelor aplicării diverselor variante ale structurilor locale, precum și a studierii
argumentelor pro sau contra acestor structuri în diferite state ne permit să constatăm că procesul
delimitării teritoriale este determinat nu numai de factori obiectivi, dar și de cei subiectivi.
Către momentul declarării suveranităţii teritoriul RSSM era delimitat în 40 de raioane care includeau 829
soviete sătești, 21 de orașe, dintre care 10 de subordonare republicană și 11 de subordonare raională,
49 așezări de tip orășenesc (în total 1658 localităţi). [2] Fiecărui raion îi revenea, în medie, câte 76.000
locuitori, unele având cu mult sub media generală: Căinari – 42,7 mii, Taraclia – 44,3 mii, Șoldănești –
45,8 mii, Leova – 52,8 mii; și o suprafaţă medie 800 km2 .

Constituţia, adoptată la 29 iulie 1994 stipula în art.110 că sub aspect administrativ, teritoriul R. Moldova
este organizat în sate, orașe, raioane și unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. Localităţilor din stânga
Nistrului, potrivit textului constituţional, le pot fi atribuite forme și condiţii speciale de autonomie în
conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică. În decembrie 1994, prin Legea privind
statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-eri) nr.344-XII din 23.12.1994 Găgăuziei i-a fost atribuit
statut special. În componenţa acestei unităţi teritorial-administrative au fost incluse 32 de localităţi:
municipiul Comrat, 2 orașe (cu o localitate inclusă), 23 de sate (comune) ce includ 28 de localităţi. Art.1,
alin.(1) al Legii nr.344-XII din 23.12.1994 prevede că Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un
statut special care, fi ind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a R.
Moldova. Graţie acestei reglementări legale, Găgăuzia benefi ciază de un statut special de autonomie ce
are la bază criteriul etnic. În acest context, este necesar de menţionat faptul că autonomia locală este un
principiu general de politică administrativă democratică, a cărui aplicare nu poate fi condiţionată de
criterii etnice sau de altă natură. Autonomia locală servește tuturor cetăţenilor, oferă mai multe resurse
și amplifi că iniţiativa administraţiei locale pentru ameliorarea standardelor de viaţă. Folosirea
principiului autonomiei locale ca prilej pentru încurajarea autonomiei pe criterii etnice este o premisă
pentru separatism și segregaţie, fenomene ce contravin societăţii democratice. Prin Legea nr. 431-XIII
din 19.04.95, municipiul Chișinău a obţinut un statut special. Pe lângă teritoriul de bază al municipiului,
în componenţa celor cinci sectoare au fost incluse și unităţi administrativ-teritoriale – sate (comune) și
orașe din suburbii. Fiecare sector era administrat de un pretor numit de consiliul municipal și o pretură
cu statut de persoană juridică. Astfel, a fost legiferat sistemul de administraţie municipală al capitalei
instituit anterior prin Hotărârea Guvernului R. Moldova cu privire la funcţionarea Primăriei orașului
Chișinău în perioada de tranziţie la noua divizare teritorial-administrativă nr.535 din 25.09.91.

Organizarea teritorial-administrativă a R. Moldova se efectuează pe două niveluri: satele (comunele) și

orașele (municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele constituie nivelul al doilea. Potrivit prevederilor
Legii menţionate, au fost formate 32 de raioane și menţinută unitatea teritorială autonomă Găgăuzia cu
32 de localităţi, iar celor 147 de localităţi din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme și condiţii speciale
de autonomie. 75 Revizuirea structurii teritorial-administrative în sensul înlocuirii celor 10 judeţe cu 32
de raioane și crearea a 252 de noi unităţi teritorial-administrative de nivelul I au fost, într-o anumită
măsură, o revenire la vechea organizare administrativă din perioada sovietică.