1.

DESCENTRALIZAREA
Putem defini descentralizarea ca fiind transferul
de competenţă administrativă şi financiară de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale, pentru satisfacerea
eficientă a intereselor locale. Descentralizarea este
un principiu de organizare şi funcţionare a adm pub,
întemeiat pe o largă autonomie oferită organelor
locale de conducere ale unităţilor administrativ-
teritoriale, având un patrimoniu propriu, cu ajutorul
căruia se asigură mijloacele necesare satisfacerii
nevoilor locale.
DEFINIȚIE COD ADMINISTRATIV
Art. 5 lit. x: Descentralizarea - transferul de
competenţe administrative şi financiare de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale.
FORMELE DESCENRALIZĂRII
- descentralizarea teritorială, care presupune faptul
că teritoriul statului este împărţit în unităţi adm-
teritoriale, care se bucură de independenţă faţă de
autoritatea centrală. În prima accepţiune de descen.
teritorială, de cele mai multe ori cele două noţiuni
de descentralizare şi de autonomie sefolosesc
împreună, ideea de descentralizare implicând şi
ideea de autonomie locală.
- descentralizare tehnică (pe servicii), prin care unul
sau mai multe servicii publice sunt scoase din
competenţa autorităţilor centrale şi sunt organizate
în mod autonom, pe plan local.

2. DECONCENTRAREA
Deconcentrarea este considerată ca fiind o formă
intermediară între organizarea centralizată şi cea
descentralizată, presupunând o redistribuire de
competenţe administrative, materiale şi financiare
între diferite niveluri ale administraţiei centrale.
DEFINIȚIA DIN CODUL ADMINISTRATIV
Art. 5 lit. u: Deconcentrarea - distribuirea de
atribuţii administrative şi financiare de către
ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale către structuri
proprii de specialitate din unităţile administrativ-
teritoriale.

3. AVANTAJELE DESCENTRALIZĂRII
• Descentralizarea asigură climatul prielnic ca
interesele locale să se rezolve în condiţii mai bune,
în conformitate cu obiceiurile localnicilor şi în
concordanţă cu cerinţele reale ale acestora.
• descentralizarea furnizează un cadru care facilitează
şi stimulează dezvoltarea locală.
• La nivel local se poate realiza o mai strică evidenţă a
banilor, acest lucru reprezentând un potenţial pentru
generarea veniturilor locale.
• Un alt avantaj este acela că, participarea electoratului
la desemnarea autorităţilor locale îi accentuează spiritul
de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a
localităţii şi îl determină să caute şi să găsească el
însuşi soluţii la problemele cu care se confruntă.
• Alt avantaj al descentralizarea este acela că duce la
creşterea eficienţei în a stabili natura serviciilor publice
de care au nevoie.
• Descentralizareaconducelaomaibunădiviziune
munciiîn administrarea afacerilor publice.
• Un alt avantaj al descentralizării este faptul că dezvoltă
o mare coeziune şi stabilitate socială şi încurajează
concentrarea factorilor de decizie în jurul intereselor comune.
4. DEZAVANTAJELE DESCENTRALIZĂRII
• Neegalităţile interregionale pot creşte şi în
felul acesta se accentuează nivelul de sărăcie
din anumite localităţi.
• Descentralizarea creează potenţialul pentru
existenţa unui conflict dintre interesele locale
şi cele naţionale, însă acest lucru poate servi
la identificarea problemelor locale şi luarea
lor în considerare.
• În realitate sistemele locale de management
au adesea resurse insuficiente, spre deosebire
de guvernele centrale care continuă să reţină
mult din fondurile locale.
• Corupţia este de asemeni o problemă serioasă
şi foarte des întâlnită în elita locală, oamenii
aleşi în posturile locale alocând resursele pentru
a putea să beneficieze ei şi cei apropiaţi.
• Funcţionarilor publici locali, mai ales în
localităţile mici, de regulă, nu au competenţa şi
experienţa celor din administraţia publică centrală.
• Un alt dezavantaj ar consta în faptul că
inexistenţa unui mecanism de supraveghere a
autorităţii centrale ar duce le o întrebuinţare
greşită a autorităţii pe plan local, ca urmare a
statutului autonom al colectivităţilor locale.

5. COMPONENTELE AUTONOMIEI LOCALE

Autonomia locală vizează TREI COMPONENTE: organizatorică, funcţională şi gestionară.
Autonomia locală se referă pe de o parte la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale, iar pe de altă parte la gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă.
Componenta organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
În această privinţă Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. Articolul 121 alin.1-3 prevede
că „autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în
oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii
funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice
din comune şi din oraşe.”
Componenta funcţională reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a
rezolva o parte importantă a treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. Principiul
autonomiei locale presupune ca organele administraţiei publice locale să hotărască în mod
independent pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale.
Componenta gestionară se regăseşte în existenţa unui buget propriu, adică a unor mijloace
(venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme locale.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi aprobă
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie impozite şi taxe locale, în
condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie financiară.

6. DISTINCȚIA DINTRE DESCENTRALIZARE ȘI DECONCENTRAREA AP

În privinţa descentralizării acestor serviciilor publice, trebuie să facem precizarea
că nu este vorba de o descentralizare, adică de un transfer, în totalitate sau în parte,
de competenţe de la nivel central la nivel local. Suntem în prezenţa unei deconcentrări
administrative, ce defineşte un sistem în care agenţii şi organismele locale, aflate la
faţa locului şi supuse centralizării, au putere de decizie. Deconcentrarea administrativă
presupune o formă de diminuare a centralizării administrative şi nu un aspect al
descentralizării administrative. Serviciile publice care se organizează numai la nivel
naţional pot fi deconcentrate la nivel local, rămânând însă în structura, ierarhia şi
subordonarea „centrului”.
Scopul pentru care sunt organizate aceste servicii publice, reprezintă tocmai
implementarea strategiei statului în diverse sectoare de activitate.
Atunci când ne referim la deconcentrarea serviciilor publice, trebuie să le înţelegem
„ca un transfer gradat de atribuţii de la autorităţile administraţiei publice centrale de
specialitate la serviciile exterioare ale acestora, precum şi ca un mod de scoatere a unor
astfel de servicii din ierarhia serviciilor statale, prin dobândire a personalităţii juridice.

7. EXISTENȚA UNEI COLECTIVITĂȚI TERITORIALE LOCALE CU INTERESE SPECIFICE

Descentralizarea administrativă pe baza autonomiei locale se face în legătură cu existenţa unor
colectivităţi sociale locale, constituite în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale ale statului.
Astfel statul încetează să mai fie singura colectivitate teritorială recunoscută.
Colectivităţile teritoriale locale sunt persoane morale de drept public, având nevoile şi interesele
locale ce sunt legate de specificul colectivităţii respective şi se disting de nevoile generale ale
colectivităţii naţionale.
Colectivităţile teritoriale locale sunt persoane morale de drept public politico-teritoriale, având
capacitate de drept public proprie şi interese publice proprii distincte de interesele publice ale
statului. Statul nu poate să soluţioneze, prin mijloacele de care dispune şi în condiţii de operativitate
şi eficienţă, ansamblul acestor nevoi şi interese. De aceea, statul prin reglementări legale este cel ce
stabileşte care dintre probleme vor fi de competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera
de competenţă a autorităţilor locale.
8. RECUNOAȚEREA RESPONSABILITĂȚII COLECTIVITĂȚILOR
LOCALE ȘI EXISTENȚA UNOR RESURSE PROPRII
Colectivităţile locale ar trebui să dispună de autorităţi administrative
proprii pentru satisfacerea intereselor publice, precum şi de mijloace
materiale, financiare şi umane necesare, care să fie puse la dispoziţia lor
şi pe care să le gestioneze.
Problemele specifice locale, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale
nu sunt stabilite de respectivele colectivităţi, ci prin lege.
Pentru existenţa autonomiei locale este necesar ca gestiunea problemele
specifice colectivităţilor locale să fie rezolvate de aceste colectivităţi locale.
Existenţa nevoilor şi intereselor locale presupune şi existenţa unor
mijloace materiale de realizare a acestora, cum ar fi patrimoniul propriu,
un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită
autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu.
Principiul autonomiei locale nu este numai un concept teoretic şi nu are
un conţinut abstract. El are un suport material, care se exprimă prin acţiuni
practice, concrete. Colectivităţile locale au la dispoziţie, în proprietate sau
administrare un patrimoniu (terenuri, clădiri, utilaje diverse etc), precum
şi resurse, alcătuind domeniul public sau privat al acestora, şi cu ajutorul
cărora rezolvă problemele.

9. EXISTENȚA AUTORITĂȚILOR AP PROPRII ALESE

Aşadar, organele de conducere trebuie să fie locale şi să existe
autonomie faţă de organele centrale ale administraţiei publice.
Autorităţile locale, cărora colectivitatea locală le va încredinţa
administrarea treburilor sale publice sunt cele care soluţionează
problemele specifice.
Ele nu sunt numite, nu se subordonează şi nu pot fi revocate de
admini-straţia statului, în consecinţă administraţia publică îşi pierde
caracterul unitar, ea fiind formată din administraţia statului şi administraţia
colectivităţilor locale.
Pentru a ne găsi în situaţia descentralizării administrative este necesar ca
aceste autorităţi locale să fie reprezentantele colectivităţilor locale Astfel,
autorităţilor reprezentative vor fi desemnate prin vot universal în urma unor
alegeri libere, desfăşurate în unităţile administrativ-teritoriale. Aşadar,
puterea autorităţilor reprezentative nu vine de la centru, ci de la corpul
electoral local, pe cale de alegere.
Autonomia locală conferă autorităţilor publice locale dreptul ca, în limitele
legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt în mod
expres în competenţa altor autorităţi publice.

10. TUTELA ADMINISTRATIVĂ

Numit tradiţional „control de tutelă” el poate fi exercitat
atât de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei de stat,
cum este cazul în Franţa şi Italia, cât şi de judecători, cum
se întâmplă în Marea Britanie.
Cu alte cuvinte, autonomia nu înseamnă independenţa
organelor administraţiei locale faţă de organelle centrale,
de aici reieşind necesitatea exercitării unui control pe care
îl realizează puterea executivă asupra autorităţilor publice
ale administraţiei locale.
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public în
baza căreia o autoritate centrală a administraţiei publice are
dreptul de a controla autorităţile administraţiei publice locale,
organizate pe baza principiului descentralizării.
Autorităţile locale răspund politic, în faţa celor care i-au ales,
dar şi juridic în faţa statului, aceasta presupune exercitarea
unui control de stat (tutelă administrativă) asupra legalităţii
activităţii autorităţilor locale autonome. Tutelaadministrativă
se exercită, spre deosebire de controlul ierarhic, doar în
cazurile prevăzute expres de lege, numai de organele indicate
expres de lege, şi priveşte doar legalitatea actelor administrative,
nu şi oportunitatea acestora.