UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ŞCOALA DOCTORALĂ ȘTIINȚE JURIDICE

RAPORTUL DE CERCETARE NR 1

Organizarea și funcționarea administrației publice locale.Principii

contemporate de organizare a administrației publice locale.

Conducător ştiinţific S.Slusarenco

Masterand Luchian Diana

gr.13 Dr.relațiilor de muncă și comerciale în
afaceri

CHIȘINĂU 2022
 Cuprins
Introducere...................................................................................................................
Capitolul l.Organizarea și funcționarea administrației publice locale.........................

Capitolul II. Principii contemporate de organizare a administrației publice locale

Concluzie.........................................................................................................................

Recomnadări....................................................................................................................

Bibliografie......................................................................................................................
 Introducere

Actualitatea temei cercetate constă in faptul că reformele administrativ-teritoriale din

ultimii ani au completat funcţiile organelor de administrare publică locală din Republica
Moldova cu noi competenţe şi responsabilităţi, cele mai multe din acestea fiind dificil de
implementat din cauza lipsei de mijloace băneşti prevăzute în bugetele locale ale acestor
autorităţi. Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială prin evaluarea funcţionării
structurii şi organizării autorităţilor administraţiei publice locale în vederea exercitării
competenţelor stabilite conform legislaţiei în vigoare. Nu putem să nu menţionăm că, de fapt,
simpla creştere sau descreştere a capacităţii administrative a autorităţilor locale depinde într-o
măsură substanţială de modul în care este organizată şi realizată activitatea acestor organe, dar şi
de calitatea personalului şi de atitudinea acestuia referitor la realizarea atribuţiilor sale. În acest
sens, dezvoltarea capacităţii administraţiilor publice locale este strâns legată, pe lângă alte
aspecte, şi de creşterea nivelului de pregătire a funcţionarilor publici care deservesc aceste
instituţii publice locale.
În ţările cu tradiţii democratice, raporturile dintre autorităţile administraţiei de diferite
niveluri se bazează pe cooperare, solidaritate şi loialitate. În exercitarea competenţelor conferite
de lege, autorităţile administraţiei publice locale de diferite niveluri sunt asigurate cu condiţii
pentru o cooperare eficientă şi reciproc avantajoasă. Astfel, autorităţile locale sunt consultate de
către autorităţile centrale atunci când, prin acţiunile luate de către acestea din urmă, sunt afectate
interesele din sfera lor de competenţă sau interesele individuale. De asemenea, competenţele cu
care sunt investite autorităţile administraţiei publice locale sunt depline şi nu pot fi limitate de
autoritatea publică ierarhic superioară, decât în condiţiile legii.
Cu toate acestea, în Republica Moldova dependenţa într-o măsură mai mare sau mai mică de
transferurile de la bugetul de stat este specifică majorităţii APL din ţară. Această stare de lucruri
relevă gradul scăzut de autonomie al administraţiei publice locale, precum şi capacitatea redusă
de a răspunde necesităţilor cetăţenilor la nivel local. Deja este o practică prin care guvernul
determină priorităţile pentru investiţii în infrastructură, educaţie şi sănătate, iar administraţia
publică locală rămâne un observator pasiv al acestui proces.
Dacă ne raportăm la principiile contemporane de organizare ale administrației publice
locale, vom reține că organizarea administrației publice locale din Republica Moldova se
bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent nu doar în Europa, ci peste
tot în lume.
 Scopul lucrării constă in analiza determinată de insuficienţa resursele financiare şi/sau
umane necesare sau de alte capacităţi pentru exercitarea competenţelor atribuite autorităţilor
locale; ingerinţa politicului, autorităţilor centrale în sfera de activitate a administraţiei publice
locale; lipsa unei delimitări clare ale competenţelor autorităţilor locale; impunerea de către
Guvern a numărului limită de state de personal autorităţilor locale etc. De asemenea, se
conturează tot mai accentuat insuficienţa cooperării între diferite paliere ale administraţiei
publice, fapt care stimulează apariţia consecinţelor negative în planul onorării responsabilităţilor
de către autorităţile locale.
Obiectivele cercetării constă în faptul în cadrul analizei date s-a propus să se analizeze
unele aspecte care vizează eficienţa structurii administraţiei publice locale din Republica
Moldova şi să evidenţieze particularităţile de exercitare a competenţelor acestora. În special, sunt
puse în discuţie astfel de aspecte precum: corelarea între competenţele legale şi capacităţile
funcţionale ale APL, proporţionalitatea între atribuţiile legale şi resursele financiare alocate
pentru exercitarea lor, impedimentele în exercitarea dreptului la autoorganizare a autorităţilor
publice locale de nivelul I şi II. Pentru comparaţie, este prezentată experienţa altor ţări în
exercitarea competenţelor la nivel local, care poate fi preluată şi adaptată specificului Republicii
Moldova pentru a se dovedi eficientă sistemului nostru de administrare publică. În baza
constatărilor şi concluziilor realizate, am elaborat unele propuneri şi recomandări de ordin
legislativ şi instituţional, care ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei APL şi ar creşte capacităţile
lor organizaţionale şi funcţionale în procesul de exercitare a competenţelor sale legale.
 CAPITOLUL I. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚONAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
LOCALE.

În conformitate cu art. 1 din Legea privind descentralizarea administrative , competenţe ale

APL sunt ansamblul de drepturi şi obligaţii ale autorităţilor publice locale în domeniile de
activitate care le sunt stabilite. Pentru realizarea competenţelor sale, autorităţile locale au la
îndemână resurse financiare, instituţionale, patrimoniale şi umane. Acestea, toate cumulate,
determină capacitatea administrativă a fiecărei autorităţi în parte.
Prin art. 4 din Carta Europeană a Autonomiei Locale , se instituie principiul subsidiarităţii,
stipulându-se că colectivităţile locale dispun, în cadrul legii, de întreaga competenţă de a lua
iniţiativa pentru orice chestiune care nu este exclusă din domeniul competenţelor lor sau care nu
este atribuită unei alte autorităţi. Astfel, exerciţiul puterii publice trebuie să revină acelor
autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi responsabilităţile încredinţate colectivităţilor
locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi .
În general, repartizarea competenţelor se realizează în baza următoarelor principii:
1. transferurile de competenţe nu implică retragerea niciunei atribuţii a colectivităţilor
descentralizate, ci dimpotrivă, ele conferă acestora atribuţii noi;
2. transferurile de competenţe nu trebuie să aducă nicio atingere preeminenţei statului, ci
trebuie să-i permită să consacre mai mult misiunilor sale fundamentale legate de
suveranitatea naţională, precum justiţia, apărarea, securitatea etc.,
3. transferurile de competenţe nu trebuie să permită unei colectivităţi teritoriale să-şi
exercite tutela asupra unei alte colectivităţi. Colectivităţile locale sunt considerate
autonome în sferele lor de competenţe.
4. transferurile de competenţe trebuie să fie definite în funcţie de vocaţia principală a
fiecărui nivel de colectivitate. Transferul se face în beneficiul colectivităţii celei mai apte
de a exercita competenţa respectivă în raport cu nevoile cetăţenilor. Astfel, competenţele
către nivelul I cuprind ansamblul atribuţiilor relative pentru amenajarea vieţii locale:
către nivelul II - responsabilităţi de a asigura ajutoare şi servicii care fac apel la
solidaritatea socială; competenţele regiunilor cuprind misiuni de planificare, impulsionare
şi incitare în domeniul economic, social şi cultura.
 Cadrul normativ care reglementează competenţele autorităţilor administraţiei publice locale
în Republica Moldova include un spectru larg de acte normative, printre care se poate de
nominalizat Legea privind administraţia publică locală , Legea privind descentralizarea
administrativă şi alte legi care atribuie autorităţilor locale competenţe în diferite domenii de
activitate, în funcţie de sfera de reglementare a actului normativ dat Alături de acestea se
regăsesc hotărârile guvernului, ordine ale ministerelor, decizii ale consiliilor raionale, decizii ale
consiliilor locale, dispoziţii ale preşedinţilor consiliilor raionale şi dispoziţii ale primarilor.
Totodată, autorităţile administraţiei publice locale, în activitatea de exercitare a competenţelor, se
conduc de statutul satului (comunei), oraşului (municipiului) şi de regulamentul consiliului
respectiv, elaborat în baza unui statut-cadru şi regulament-cadru, adoptat de către organul
legislativ.
Prin prisma celor relevate, se constată că legislaţia existentă în domeniul competenţelor APL este
destul de impunătoare şi reglementează un vast spectru de probleme, care au completat funcţiile
organelor de administrare publică locală cu noi competenţe şi responsabilităţi6 . Totuşi, este
necesar de evidenţiat faptul că multe din actele legislative şi normative sunt confuze, necorelate,
contradictorii şi depăşite de timp.
Scopul principal al actelor normative care reglementează competenţele autorităţilor
administraţiei publice locale ar trebui să urmărească crearea instrumentelor administrative
necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor ce revin acestora şi asigurarea
condiţiilor pentru asumarea responsabilităţilor privind dezvoltarea locală. Cu părere de rău, este
vizibil că la momentul actual majoritatea autorităţilor locale nici nu-şi cunosc în totalitate
competenţele atribuite prin actele normative şi totodată nici nu au capacitatea de a-şi asuma noile
responsabilităţi şi de a le face faţă atât din punct de vedere financiar, managerial cât şi
institutional.
În conformitate cu legislaţia actuală din domeniul APL, autorităţile publice locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul I sunt consiliile locale alese, ca autorităţi
deliberative, şi primarii aleşi, ca autorităţi executive. La rându lor, autorităţile publice locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul II sunt consiliile raionale, în calitate de autorităţi
deliberative, şi preşedintele raionului, în calitate de autoritate executivă. În acest context,
conform Legii privind administraţia publică locală Nr. 436-XVI din 28.12.2006, sunt stipulate
competenţele autorităţilor publice locale de nivelul I şi II, care sunt delimitate în două tipuri ale
autorităţilor publice locale: deliberative şi executive.
Referitor la problematica gestiunii serviciilor, putem menţiona următoarele: Legea nr.
1402 din 24.10.2002 a serviciilor publice de gospodărie comunală foloseşte formularea
„Atribuţii şi responsabilităţi ale autorităţilor administraţiei publice locale”, evidenţiind
următoarele: - elaborarea programelor de îniinţare a unor noi sisteme publice de gospodărie
comunală, în condiţiile legii;
 asocierea serviciilor publice de gospodărie comunală în vederea realizării unor investiţii
de interes comun din infrastructura tehnico-edilitară;
 iniţierea parteneriatului public-privat pentru gestiunea serviciilor publice de gospodărie
comunală;
 contractarea sau garantarea, în condiţiile legii, a împrumuturilor pentru inanţarea
programelor de investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii de gospodărie comunală a
localităţilor;
 elaborarea şi aprobarea normelor locale şi a regulamentelor de funcţionare a operatorilor
pentru reglementarea activităţii serviciilor publice de gospodărie comunală în baza
normelor-cadru elaborate de autoritatea publică centrală de specialitate.
Prevederile acestei legi pot i completate cu stipulările Legii nr. 179 cu privire la parteneriatul
public-privat. Prin parteneriat, în general, înţelegem o asociere a doi sau mai mulţi parteneri în
vederea atingerii unui scop comun. La rândul său, prin parteneriat public-privat legea deineşte un
„contract de lungă durată, încheiat între partenerul public şi partenerul privat pentru desfăşurarea
activităţilor de interes public, fondat pe capacităţile iecărui partener de a repartiza corespunzător
resursele, riscurile şi beneiciile”. Totodată, obiect al parteneriatului public-privat poate fi orice
bun, lucrare, serviciu public, cu excepţia celor interzise expres de lege[16]

CAPITOLUL II. PRINCIPII CONTEMPRANE DE ORGANIZARE A

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

 Analizând principiile contemporane de organizare a administraţiei publice locale, vom
reţine că organizarea administraţiei publice locale din Republica Moldova se bazează pe
aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent nu doar în Europa, ci peste tot în lume.
Astfel, în doctrina administrativă se analizează, în mod tradiţional, principiul descentralizării
prin raportare la cel al centralizării, deconcentrarea, ca formulă intermediară, şi federalismul. [1,
p. 113] Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se
manifestă în guvernarea oricărei ţări, şi anume: tendinţa spre unitate (centralizatoare) şi tendinţa
spre diversitate (descentralizatoare). [2, p. 253].

În continuare, ne vom referi la principiile de bază în raza cărora administraţia publică

locală îşi realizează activităţile sale.Principiile organizării administraţiei publice locale în
Republica Moldova. Cadrul constituţional al acestei probleme se regăseşte în Capitolul VIII din
Constituţia Republicii Moldova, intitulat „Administraţia publică.” Art. 107 din acest capitol este
consacrat administraţiei publice centrale de specialitate, iar art. 109 determină principiile de bază
ale administraţiei publice locale.
Această divizare a administraţiei publice, în centrală şi locală, a fost interpretată în
doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze, în cadrul
administraţiei publice, două sfere de regimuri diferite. Astfel, autorităţile administraţiei publice
centrale de specialitate sunt, în exclusivitate, autorităţi ale administraţiei de stat, în timp ce
autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în servicii
publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile
administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor, oraşelor şi
raioanelor.
În acest context, precizăm norma constituţională respectivă (art. 110, alin. (1) care
stipulează că „teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate,
oraşe, raioane şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele oraşe pot i
declarate municipii.” O altă normă constituţională (art. 112, alin. (1) şi (2) prevede că
„autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi. Consiliile locale şi primarii activează, în condiţiile legii,
ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din sate şi oraşe.” [5]
Constituţia Republicii Moldova prevede expres că administrarea publică în unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe următoarele principii: 1) autonomia locală; 2)
descentralizarea serviciilor publice; 3) eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale; 4)
consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. [5, art. 109, alin. (1)]
1. Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează
administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în „dreptul unităţilor
administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale,
principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia iind un drept, iar
descentralizarea - un sistem care implică autonomia.” [11, p. 196].
Conţinutul acestui principiu, ca şi caracteristicile sale, rezultă din cadrul legislativ din domeniu.
Astfel, potrivit Legii privind descentralizarea administrativă, „autonomia locală este dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor publice locale de a reglementa şi gestiona, în condiţiile legii,
sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă din treburile
publice.” [10, art. 1].
Detalizând această prevedere legală, Legea privind administraţia publică locală stipulează că
„autorităţile administraţiei publice locale beneiciază de autonomie decizională,1
organizaţională,2 gestionară şi inanciară,3 au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte
administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele
teritoriului administrat.”
În opinia autorului Ionesi C., autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între
guvern, pe de o parte, şi agenţii locali, pe de altă parte (primari, consilii locale şi raionale), care
sunt, într-o anumită măsură, independente de puterea centrală, adică au dreptul de a adopta
diferite măsuri fără a i cenzurate sau fără a cere aprobarea guvernului. [7, p. 70].
Cât priveşte independenţa relativă a autorităţilor administraţiei publice locale, în opinia
unui alt autor, ea presupune autonomia administrativă şi, mai ales, inanciară a acestora. La
nivelul autorităţilor locale nu vom găsi guvern, parlament ori instanţe judecătoreşti proprii.
Autonomia locală are, în consecinţă, un caracter pur administrativ, [12, p. 47] iar autorităţile
locale au o competenţă determinată, şi anume: dreptul de reglementare şi de răspundere proprie,
în condiţiile prevăzute de lege, pentru rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, [13, p. 243-
245] adică „o sferă proprie de acţiune,” aşa cum este ea denumită convenţional în practica
administraţiei.
În afara autorităţilor locale alese, cu drept de decizie şi autoritate, în cadrul colectivităţilor
din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin autonomie este înţeleasă, totodată, şi
supravegherea pe care o exercită Guvernul, potrivit cu dispoziţiile constituţionale asupra acestor
autorităţi. [5, art. 96, alin. (1) şi art. 107, alin. (1)] Aceasta semniică, pe de o parte, că Guvernul
exercită numai un anumit gen de supraveghere, iar, pe de altă parte, că nu poate exercita puteri
discreţionare în unitatea administrativ-teritorială. Genul de supraveghere menţionat este denumit
în doctrina constituţională „control de tutelă” [3, p. 104] şi se exercită atât asupra autorităţilor
locale cât şi a actelor acestora.

Din cele arătate, se poate constata că principiul autonomiei locale nu este net diferit, ca
conţinut, de cel al descentralizării administrative. Descentralizarea administrativă semniică
principiul revendicat de doctrină şi o tendinţă în evoluţia administraţiei publice pentru realizarea
autonomiei locale, subliniindu-se că la baza descentralizării se ală ideea unei anumite autonomii
locale.

Principiul autonomiei locale cunoaşte în practică două forme: autonomia funcţională (tehnică) şi
autonomia teritorială. Din această perspectivă, autonomia locală presupune existenţa unor
condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe, cum ar fi:

 prezenţa unei colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe speciice faţă de interesele
colectivităţii naţionale;
 existenţa unor mijloace materiale şi inanciare puse la dispoziţia colectivităţii locale, a
căror gestionare se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi;
 autorităţile care conduc colectivitatea locală trebuie să ie alese dintre cetăţenii ce o
compun, stabilirea unor atribuţii distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot
să decidă liber în rezolvarea problemelor locale;
 existenţa „tutelei administrative.

În ştiinţa juridică, autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se

recunoaşte de către stat, dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor
cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. [6, p. 8] De asemenea, trebuie subliniat că
autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei alteia, după cum nu
poate i mai largă decât alta. [6, p. 8]. În schimb, autonomia locală este considerată de către
doctrina constituţională est-europeană ca iind una dintre cele mai eiciente forme de autogestiune
administrativă. În acest sens, Pierre Pactet apreciază că autonomia locală asigură un înalt grad de
democraţie, colectivităţile teritoriale autonome iind „veritabile contraputeri” şi în această calitate
pot să prevină abuzul guvernului central. [12, p. 48-50].

Cea mai mare parte a statelor lumii, ca urmare, combină principiul centralizării
(deconcentrării) cu cel al descentralizării. Astfel, se asigură o descentralizare a puterii centrale
prin îmbinarea sistemului repartizării unor prerogative administrative la nivel local cu acordarea
unei autonomii administrative şi inanciare unor regiuni, departamente, unităţilor administrativ-
teritoriale, cu condiţia însă ca această autonomie să nu afecteze caracterul unitar al statului şi
deci orice atingere a acestuia este automat şi de drept caliicată ca neconstituţională. [7, p. 74].
În acest sens, Constituţia Republicii Moldova [art. 109, alin. (3)], determinând principiile
administraţiei publice locale, prevede expres: „Aplicarea principiilor enumerate nu poate afecta
caracterul de stat unitar.”
 Considerăm că conţinutul principiului autonomiei locale se regăseşte atât în activitatea
administraţiei publice locale cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale, orăşeneşti,
municipale şi raionale, precum şi în relaţiile dintre acestea şi autorităţile administraţiei publice
deconcentrate. Comunele, oraşele, municipiile şi raioanele, potrivit legii, sunt persoane juridice
de drept public, cu capacitate juridică deplină, au un patrimoniu, un buget propriu şi hotărăsc în
tot ceea ce priveşte administrarea intereselor locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în
limitele administrativ-teritoriale stabilite.
Remarcăm, astfel, că principiul autonomiei locale se fundamentează pe propriul său
patrimoniu, care este administrat şi gestionat de către autorităţile alese ale administraţiei publice
locale, în conformitate cu prevederile legale. Patrimoniul de care dispune iecare colectivitate din
cadrul unităţilor administrativ-teritoriale constituie baza economică necesară rezolvării, în mod
autonom, a treburilor publice locale, el reprezentând atât sursa de venit a colectivităţilor locale
cât şi mijlocul de garantare a creditelor ce îi sunt necesare acestei colectivităţi.
Concluzionând, putem spune că autonomia locală este un principiu constituţional
proclamat de Constituţia Republicii Moldova, care conferă dreptul colectivităţilor locale de a-şi
rezolva singure problemele locale, în cadrul legii şi al statului unitar.

2. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale îşi are sediul materiei
şi îşi găseşte, în mod distinct, recunoaşterea în norma constituţională (art. 112), care prevede că
autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi.

Acest principiu constituţional şi-a găsit mecanismul juridic de realizare în: Codul electoral al
Republicii Moldova, [4] Legea privind administraţia publică locală, [8] Legea privind statutul
alesului local [9] etc. Potrivit cadrului legal, consiliile locale şi cele raionale se aleg pe
circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale, în cadrul unui
scrutin de listă. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot
exprimat pe baza scrutinului uninominal. Aşadar, puterea acestor autorităţi publice locale nu
provine de la stat, ci, dimpotrivă, îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin
aceste autorităţi. [14, p. 160].

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, în viziunea noastră, este

unica formă de realizare a prevederilor normei constituţionale (art. 2 din Constituţia Republicii
Moldova), care stipulează că „suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova,
care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative în formele stabilite de
Constituţie.”
 Modalitatea democratică de alegere a autorităţilor locale este o opţiune politică şi prezintă
rezultatul unei selectări valorice, în care se are în vedere starea socială (care cuprinde condiţiile
materiale şi intelectuale ale unui popor), dimensiunile civilizaţiei, cultura politică şi civică, la
nivelul cetăţeanului mediu, tradiţiile, experienţa statelor cu o constantă istorie democratică. [11,
p. 205]. Trebuie să remarcăm că eligibilitatea autorităţilor locale capătă, mai ales, conotaţii
politice, dar şi sociale cu totul deosebite care derivă, înainte de toate, din natura juridică a
acestora, astfel că ele, neiind autorităţi statale, nu vor exercita decât voinţa cetăţenilor din
unitatea administrativ-teritorială în care sunt alese.

În acest sens, considerând-o, totodată, ca o altă caracteristică ce decurge din principiul

eligibilităţii autorităţilor locale, calitatea de consilier sau de primar, obţinută, de regulă, pe lista
partidului ce l-a propus, este acceptată şi compatibilă cu calitatea de membru al partidului, care
are inluenţă decisivă pentru deţinerea funcţiei respective. Reiese că răspunderea politică a
autorităţilor locale este nu numai de ordin electoral, deoarece, dacă se ajunge la retragerea
încrederii politice, acest fapt poate conduce la încetarea calităţii de consilier şi de primar, deşi ei
sunt aleşii colectivităţilor locale, iar mandatul exercitat este unul de natură reprezentativă şi nu
imperativ, aplicându-se în acest caz. [11, p. 207]. Un ultim aspect pe care îl considerăm necesar a
i subliniat, ca o consecinţă a principiului eligibilităţii, se referă la faptul că autorităţile locale,
odată alese, în condiţiile stabilite de lege, devin autorităţi locale reprezentative, recunoscute
implicit şi de către stat, ceea ce face ca actele şi acţiunile lor să poată produce efecte juridice
încadrate în ordinea juridică a statului, desigur, în măsura în care acestea se încadrează constant
în respectarea cadrului legal.

3. Principiul descentralizării serviciilor publice. Acest principiu care fundamentează

administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale este forma „funcţională” a
descentralizării, care, alături de forma „teritorială,” constituie caracteristica administraţiei
publice locale, în actualul cadru conferit de dispoziţiile Constituţiei Republicii Moldova.
Descentralizarea serviciilor publice constă, de fapt, în recunoaşterea unei anumite autonomii şi
acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale.
Principiul descentralizării serviciilor publice concură, pe de o parte, la crearea de servicii
publice deconcentrate şi mărimea competenţelor acestora, iar, pe de altă parte, la îniinţarea de
servicii publice descentralizate în unităţile administrativ-teritoriale şi, respectiv, a unor instituţii
şi servicii publice de interes local organizate sub autoritatea consiliilor locale şi rationale.
Analizând, în acest context, dispoziţiile legii administraţiei publice locale, vom constata că
acestea dezvoltă şi pun în practică principiul constituţional al descentralizării serviciilor publice,
stabilind, concomitent, şi cadrul concret de realizare, de către autorităţile administraţiei publice
locale, a creării serviciilor publice de interes local. De aceea, legea administraţiei publice locale
stabileşte pentru autorităţile locale competenţe atât de sprijinire cât şi de asigurare a condiţiilor
optime de funcţionare pentru serviciile deconcentrate de: învăţământ, sănătate, tineret şi sport,
ori a activităţilor culturale, artistice sau cele pentru protecţia şi conservarea monumentelor
istorice şi cele de arhitectură, precum şi asigură serviciul public de apărare a ordinii publice

4. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Instituţia

referendumului local. Consacrat expres numai prin dispoziţiile art. 3, alin. (1) din Legea privind
administraţia publică locală, principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes
deosebit este integrat şi subordonat principiului constituţional al autonomiei locale. [15, p. 196]
Dincolo de formularea explicită a fundamentului sistemului de administraţie publică locală, în
conformitate cu prevederile art. 2 şi 3 din Legea administraţiei publice locale, adoptarea
principiului constituţional al autonomiei locale, ca principiu de bază al organizării şi funcţionării
autorităţilor administraţiei publice locale, exprimă implicit şi admiterea posibilităţii de consultare
a colectivităţilor locale în probleme de interes local. Înscrierea acestui principiu la baza
organizării şi funcţionării administraţiei publice locale derivă din însuşi spiritul principiului
constituţional al autonomiei locale, în procesul de transformare şi reaşezare a instituţiilor
administraţiei publice locale pe fundamentul acestui principiu modern, principiu care determină
un nou sistem de raporturi în planul administraţiei publice locale, cetăţean, colectivitate locală.
Desigur, fără a exagera rolul pe care cetăţenii, membrii colectivităţii locale îl pot juca în
cadrul activităţii administraţiei publice locale şi fără a se insista asupra unei participări depline şi
permanente în conducerea administraţiei publice locale, în sensul unei „democraţii participative”
(care ar excede, de altfel, principiilor constituţionale), considerăm irească necesitatea, cel puţin,
în stadiul actual, a circumscrierii în cadrul legal în vigoare a unor modalităţi concrete prin care să
se asigure o mai strânsă legătură şi un contact nemijlocit al minorităţilor administraţiei publice
locale şi cetăţenilor care le-au ales.

Statuarea acestui principiu al consultării cetăţenilor în probleme de interes deosebit este şi o

exigenţă impusă de necesitatea asigurării unui echilibru între prerogativele autorităţilor publice
locale şi puterea de supraveghere a colectivităţilor locale care le-au ales şi care le-a conferit
misiunea de exercitare a unui mandat local. Din acest punct de vedere, în raport cu procesul de
multiplicare şi de diversiicare a instrumentelor legale puse la dispoziţia autorităţilor locale,
concomitent implicării acestora în variate domenii de activitate, principiul consultării semniică şi
controlul societăţii civile asupra autorităţilor locale eligibile, mai cu seamă prin participarea
efectivă a cetăţenilor în procesul luării deciziilor în privinţa acelor probleme ce au impact
deosebit asupra vieţii colectivităţilor locale.

Conform dispoziţiilor art. 8, alin. (1) şi (2) din Legea privind administraţia publică locală, în
probleme de interes local, care preocupă o parte din populaţia unităţii administrativ-teritoriale,
pot i organizate, cu această parte, diverse forme de consultări, audieri publice şi convorbiri, în
condiţiile legii. Iar în probleme de importanţă deosebită pentru unitatea administrativ-teritorială
populaţia poate i consultată prin referendum local, organizat în condiţiile Codului electoral. Cu
alte cuvinte, legea organică instituţionalizează referendumul ca formă principală de consultare a
colectivităţilor locale, fără a se rezuma însă doar la aceasta. Nu sunt excluse, aşadar, nici alte
forme de participare a cetăţenilor la treburile publice, care, deşi şi cele neprevăzute, în mod
expres, se subsumează şi ele alături de referendumul local, modalităţilor de manifestare concretă
a principiului legal al consultării.
Utilizarea acestor principii, rolul lor în activitatea autorităţilor administraţiei publice se ală în
raport direct de nivelul la care este amplasată această autoritate.
 Concluzie

Prin prisma celor invocate mai sus, desprindem următoarele concluzii:

1. Structura şi statele de personal actuale ale autorităţilor publice locale din Republica
Moldova nu corespund domeniilor proprii de competenţă şi multiplelor responsabilităţi
prevăzute de legislaţia specială în vigoare.
2. Dreptul administraţiei locale la autoorganizare este limitat. În prezent, autorităţile locale
nu pot să-şi modeleze structurile şi statele de personal în conformitate cu domeniile
proprii de competenţe şi necesităţile care rezultă din specificul colectivităţilor locale pe
care le administrează.
3. Echilibrarea centralizată a statelor de personal pentru toate autorităţile locale nu este
justificată, deoarece comunităţile sunt înzestrate cu potenţial diferit de dezvoltare, unele
având diverse avantaje economice şi sociale sau premise pentru crearea lor, iar altele –
nu.
4. Cadrul legal special care reglementează competenţele autorităţilor publice locale în mai
multe domenii este depăşit şi necorelat cu sistemul actual de administraţie publice locale
şi, în multe cazuri nu face o delimitare clară între competenţele autorităţilor publice
locale de nivelul I şi II deliberative şi executive, creând confuzii şi incertitudine. În
special, aceasta se referă la astfel de domenii precum: educaţie, protecţie socială,
sănătate, administrarea patrimoniului local etc.
5. Un număr mare de competenţe şi responsabilităţi ale APL de o importanţă majoră
pentru dezvoltarea colectivităţilor locale prevăzute de către lege, nu au acoperire cu
funcţii şi specialişti, ceea ce diminuează calitatea procesului decizional local şi reduce
capacită ţile APL de a se implica în soluţionarea problemelor sociale şi economice (de
exemplu, din cadrul primărilor lipsesc de regulă specialişti pe atragerea de investiţii,
jurişti, economişti, specialişti pe planificare urbană, arhitecţi etc.).
6. Sistemul actual de finanţe publice locale depăşit şi competenţele confuze în diferite
domenii împiedică elaborarea unor structuri administrative la nivel local care să permită
autorităţilor locale să se focuseze asupra realizării competenţelor proprii orientate spre
necesităţile nemijlocite ale colectivităţilor locale, dezvoltarea socio-economică şi
asigurarea unor servicii publice calitative colectivităţilor locale.
7. . Potrivit structurii actuale ale bugetelor locale, administraţia publică locală este mai
degrabă un reprezentant al Guvernului în teritoriu („distribuitor” de resurse in anumite
domenii), decât reprezentant veritabil al colectivităţii locale care a desemnat-o şi în
interesele căreia ar trebuie să acţioneze în mod prioritar. În acest sens, circa 75- 90% din
bugetele locale constituie surse care vin din bugetul de stat sau raional cu destinaţie
specială pentru finanţarea unor activităţi de interes naţional şi care sunt în
responsabilitatea Guvernului. În acelaşi timp, pentru dezvoltarea localităţilor şi
exercitarea competenţelor proprii, bugetele locale, de regulă, nu prevăd nimic. În
rezultat, majoritatea atribuţiilor legale ale autorităţilor publice locale din domeniul
asigurării cu apă, drumuri, amenajare a teritoriului etc., sunt inaplicabile şi rămân doar
declarative.
 Recomandări

1. La stabilirea structurilor şi statelor de personal, APL urmează să se conducă în mod

prioritar de necesităţile specifice ale localităţilor corespunzătoare, domeniile proprii de
competenţă stabilite în Legea descentralizării administrative şi Legea privind
administraţia publică locală, precum şi luând în consideraţie potenţialul economic, social
şi financiar al colectivităţilor locale respective.
2. Asigurarea efectivă a dreptului autorităţilor administraţiei publice locale de a-şi adopta
organigramele şi numărul de personal în mod individual şi în corespundere cu volumul
de competenţe prevăzute de legislaţia în vigoare pentru APL prin fixarea ponderii
maxime a cheltuielilor administrative în structura cheltuielilor publice locale (de
exemplu, 10-17% din totalul cheltuielilor) sau stabilirea unor organigrame şi state de
personal flexibile, în limitele cărora APL să posede libertatea de a decide.
3. Revizuirea cadrului legal care stabileşte competenţe pentru autorităţile publice locale în
vederea delimitării clare a competenţelor autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale de nivelul I şi II, deliberative sau executive în toate domeniile de activitate:
educaţie, protecţie socială, sănătate, administrarea patrimoniului local etc.
4. Urgentarea adoptării unui nou sistem de finanţe publice locale racordat la standardele şi
practicile europene în domeniul asigurării autonomie financiare reale a administraţiei
locale. Asigurarea unor bugete locale în care ponderea cheltuielilor orientate pentru
exercitarea competenţelor proprii ale APL să fie superioară celor necesare pentru
realizarea atribuţiilor delegate.
5. Modificarea art. 35 din Legea cu privire la poliţie, art. 56 alin. (10) din Legea privind
statutul ofiţerului de informaţii şi securitate, art. 30 din Legea cu privire la statutul
judecătorului, art. 21 alin. (14) din Legea privind statutul militarilor, art. 32 din Legea cu
privire la sistemul penitenciar şi art. 23 din Legea cu privire la trupele de carabinieri
(trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, prin substituirea sintagmei
„autorităţile administraţiei publice locale” cu „autorităţile administraţiei publice
centrale”.
6. Modificarea Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, prin introducerea
unor prevederi prin care să se restituie integral de la bugetul de stat cheltuielile suportate
de către autorităţile locale în momentul executării prezentei legi.
 7. Interzicerea prin lege a adoptării unor acte normative şi legislative care vizează în lipsa
acoperirii financiare a implementării lor şi excluderea practicii de utilizare în actele
normative, care atribuie responsabilităţi autorităţilor locale, a formulărilor generale şi
fără relevanţă practică.
8. În domeniul învăţământului, creşterea rolului administraţiei locale prin transferarea
către autorităţile publice de nivelul I şi II a competenţelor prin care ar fi posibil
influenţarea şi controlarea eficientă a conducătorilor acestor instituţii, prin modalităţile
prevăzute de legislaţia muncii: angajare, concediere, sancţionare etc.
9. Interzicerea prin legea a imixtiunii organelor de control administrativ, direcţiilor de
finanţe, altor organe ale administraţiei publice centrale în problemele legate de stabilirea
structurii şi statelor de personal al APL. În acelaşi, timp obligarea lor să acorde
consultanţă şi asistenţă autorităţilor APL în procesul de adoptare a deciziilor, în vederea
adaptării acestora la necesităţile colectivităţilor locale.

Bibliografir

1. Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene. Bucureşti: C. H. Beck, Colecţia Master,

2006, 244 p.
2. Apostol Tofan D. Drept administrativ. Ed. a 2-a, rev. Bucureşti: C. H. Beck, 2008, 353 p.
3. Cadoux Charles. Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris: Cujas, 1975, 326 p.
4. Codul electoral, adoptat prin Legea nr. 1381 din 21.11.1997.// Monitorul Oicial al Republicii
Moldova nr. 81 din 08.12.1997.
5. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994.// Monitorul Oicial al Republicii
Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
6. Diaconu I. Autonomia – drept sau modalitate de realizare a drepturilor omului.// Revista
„Drepturile omului,” nr.1/1996, p. 7-18.
7. Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice. Vol.
I, Bucureşti: Lumina Lex, 1997, 215 p.
8. Legea privind administraţia publică locală nr. 436 din 28.12.2006.// Monitorul Oicial al
Republicii Moldova nr.32-35 din 09.03.2007.
9. Legea privind statutul alesului local nr. 768 din 02.02.2000.// Monitorul Oicial al Republicii
Moldova nr. 34 din24.03.2000.
10. Legea Republicii Moldova nr. 435 din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă.//
Monitorul Oicial al Republicii Moldova nr. 29-31 din 02.03.2007, nr. 91.
11. Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar. Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită.
Bucureşti: Lumina Lex, 2007,447 p.
12. Pactet P. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Masson, 1983, 543 p.
13. Prelot M., Boulois J. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Dalloz, 1980,p. 127
14. Preda M., Vasilescu F. Drept administrativ. Partea specială, ediţie actualizată. Bucureşti:
Lumina Lex, 2007, p.327
15. Vida I. Puterea executivă şi administraţia publică. Bucureşti: Ed. Regia Autonomă
„Monitorul Oicial al României,“1994, p.247
16. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/19-21_8.pdf ,accesat 16.10.2022
17. http://www.viitorul.org/files/library/POLITICI_PUBLICE_APL.pdf ,accesat 16.10.2022