Deşi Constituţia României, în Titlul III Autorităţile publice, la Cap.

V Administraţia publică,
Secţiunea a 2a Adminitraţia publică locală, art. 120 Principii de bază, instituie numai trei
principii constituţionale ce fundamentează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
din România, respectiv autonomia locală, descentralizarea şi deconcentrarea serviciilor
publice, legea cadru a administraţiei publice locale – L. 215/2001 , consfinţeşte ca principii un
număr de şase principii de bază : principiul descentralizării, cel al autonomiei locale, al
deconcentrării serviciilor publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, al
legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit1.

1. Principiul autonomiei locale

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia
publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în dreptul unităţilor
administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia 2. De asemenea, prin autonomie
locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţei publice locale de
a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale şi
primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe baza scrutinului de listă şi a scrutinului
uninominal, precum şi a candidaturilor independente3.

Acest principiu este formulat expres atât de dispoziţiile art. 120 din Constituţie, cât şi
de cele ale art. 2 din Legea 215/2001 şi ocupă un rol prioritar între celelalte principii pe care
se bazează administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale.

Pentru realizarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice din comune,

oraşe şi judeţe elaborează şi aprobă bugete de venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în
condiţiile legii să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale. Cu alte cuvinte, în acest caz,
astfel de reglementări creează cadrul necesar şi concret de manifestare a autonomiei locale în
ceea ce priveşte finanţele publice.

2. Principiul descentralizării
Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi
presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de către colectivităţi locale
(nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând
autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de
autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti. În sistemul
constituţional român, descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional,
1
Mădălina Voican, Principiile administraţiei publice. Principiul consultării cetăţenilor, Ed. Universitaria,
Craiova, 2007, p. 7;
2
Corneliu Manda, op. cit., p. 196;
3
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept adminstrativ, partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.
156;
autorităţile administraţiei publice locale alese – consiliile locale, primari şi consiliile judeţene,
inclusiv instituţiile publice care le sunt subordonate – iar pe plan funcţional, competenţele şi
atribuţiile care le sunt conferite de lege4.

Descentralizarea serviciilor publice constă, în fapt, în recunoaşterea unei anumite

autonomii şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale5.

Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 precizază că descentralizarea înseamnă

tranferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice
centrale la nivelul administraţiilor publice locale sau către sectorul privat.

Faptul că descentralizarea este de natură să asigure şi realizarea principiului

autonomiei locale, rezultă, în principal, din efectele sale democratice, dintre care amintim:

 alegerea pe un termen limitat a autorităţilor administraţiei publice locale (consilieri,

primari)este de natură să înlăture în mare măsură fenomenele rutiniere şi birocratice,
aducând cu fiecare scrutin un suflu nou în întreaga activitate;
 participarea colectivităţilor locale (prin alegeri) la desemnarea conducătorilor
accentuează spiritul de iniţiativă şi responsabilitate şi le determină să găsească ele
însele soluţii la problemele cu care se confruntă;
 într-un regim de descentralizare administrativă problemele locale se pot rezolva mai
operativ, deoarece autorităţile locale nu mai au nevoie de avize şi aprobări de la
centru;
 într-un astfel de regim, resursele materiale şi financiare pot fi folosite cu mai mare
eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale, ca
reprezentante ale locuitorilor, le cunosc şi le simt mai bine decât ar face-o autorităţile
de la centru;
 pe planul competenţelor şi al atribuţiilor, descentralizarea în administraţia publică
presupune, pe de o parte, transferul unor atribuţii din competenţa autorităţilor centrale
ale statului în cea a autorităţilor administraţiei publice locale alese în unităţile
administrativ-teritoriale, dar şi tranferul unor atribuţii de la nivelul judeţelor (chiar
dacă acestea sunt în competenţa consiliilor judeţene) în competenţa consiliilor locale
din comune şi oraşe, şi chiar în structurile sectorului privat.

În încheierea subtitlului privind princiupiul descentralizării vom prezenta avantajele şi

dezavantajele acestuia. Cele mai importante avantaje pot fi rezumate la urmatoarele:

 într-un regim de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune

interese locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autorităţile
administraţiei publice locale alese, deoarece acestea nu au obligaţia să se conformeze
ordinelor şi intrucţiunilor de la centru;
 măsurile şi deciziile ot fi luate mai operativ de către autorităţile administraţiei publice
locale;

4
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 143;
5
Corneliu Manda, op. cit., p. 202;
  resursele materiale şi financiare şi chiar şi forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare
eficienţă şi pot să răspundă unor nevoi prioritare;
 alegerea sau numirea funcţionarilor publici, pe un termen limitat, înlătură în măsură
mai mare fenomenele birocratice şi rutiniere în activitatea locală;
 participarea locuitorilor la desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale le
accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a „cetăţii” şi îi
determină să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.

Referindu-ne la dezavantajele descentralizării administrative, acestea sunt, în

principal, următoarele:

 într-un regim puternic descentralizat acţiunea puterii centrale este mai îngreunată;
 alegerea autorităţilor descentralizate introduce în administraţia locală politica de
partid, care acaparează şi viciază totul;
 uneori, în localităţile mici, este greu de găsit buni specialişti în administraia publică;

pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor, descentralizarea sporeşte numărul

colectivităţilor cu patrimoiu şi buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control
eficient asupra utilizării banului public6.

1. Principiul deconcentrării serviciilor publice

Alături de principiul descentralizării administrative, Constituţia şi Legea adminitraţiei
publice locale consacră şi principiul deconcentrării serviciilor publice. Serviciile publice
deconcentrate sunt structuri organizatorice ale ministerelor sau ale altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unităţile administrativ-teritoriale,
prin care acestea îşi exercită atribuţiile în judeţe, municipii, oraşe şi comune.

Prin Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, deconcentratrea este definită ca

redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din
teritoriu.

Organizarea unor servicii publice deconcentrate are, totuşi, pe planul afirmării

autonomiei locale, un efect şi o semnificaţie mai redusă decât descentralizarea. Acest lucru
rezultă, în principal, din următoarele:

 pe plan organizatoric, aceste servicii publice sunt încorporate organic în structura

ministerelor de resort, deci în administraţia statului, ele desfăşurându-şi, totuşi,
activitatea nu la centru (ca celelalte compartimente din organigrama ministerului), ci
într-o unitate administrativ-teritorială, deci deconcentrat;
 mijloacele lor financiare şi baza materială se asigură prin ministerul resort (deci nu în
mod autonom, descentralizat), iar personalul face parte din totalul personalului aprobat
ministerului. De altfel,şi structura organizatorică a serviciului public deconcentrat,

6
Ibidem, pp. 151-152;
 criteriile de constituire a compartimentelor care îl compun şi funcţiile de conducere se
aprobă prin ordinul ministrului de resort;
 conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de
către miniştri, la propunerea prefectului, iar actele emise de aceştia pot fi anulate tot de
către miniştrii cărora li se subordonează ierarhic.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Principiul eligibilităţii nu este stabilit în mod expres de normele legii fundamentale, ci
în mod indirect prin dispoziţiile art. 121 alin. 1 şi 122 alin. 2 din Constituţia României, care
prevăd că autorităţile administraţiei publice locale, consiliile locale, primarii şi consiliul
judeţean, sunt alese în condiţiile legii.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale îşi are însă sediul
materiei şi îşi găseşte, în mod distinct, recunoaşterea în normele Legii nr. 67/2004, pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, care detaliază şi dezvoltă principiul
eligibilităţii prevăzut în art. 2 al Legii 215/2001, stabilind şi alte norme referitoare la
procedurile de alegere ale consiliilor locale şi judeţene, precum şi ale primarilor.

Potrivit acestei regelmentări, consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi Consiliul

General al municiupiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.

Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe

baza reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă.

Primarii comunelor şi ai oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot

exprimat pe baza scrutinului uninominal7.

Trebuie menţionat şi faptul că, pentru a fi ales primar sau consilier, candidatul în
alegeri trebuie sa respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie, cât şi de lege.

Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la:

 calitatea de alegător (cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusiv cei care
împlinesc această vârstă în ziua alegerilor, potrivit art. 36 din Constituţie);
 dreptul de a fi ales (cetăţenii români cu drept de vot, care au împlinit vârsta de cel
puţin 23 de ani, conform art. 37 alin. 2 din Constituţie, dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie); desigur că, dacă
una din persoanele care ocupă funcţiile nominalizate de art. 40 alin 3 doreşte să
candideze în alegeri, ea o poate face dacă în prealabil demisionează din funcţia pe care
o are, iar demisia să fie dovedită cu ocazia înregistrării candidaturii;
 domiciliul (au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, potrivit art.
16 alin.3 din Constituţie şi cu domiciliul pe teritoriul unitaţii administrativ-teritoriale,
conform art. 3 alin 3 din Legea 67/2004).

7
Corneliu Manda, op. cit., p. 204;
 Există şi „interdicţii”, potrivit cărora: nu pot fi aleşi, cetăţenii români care fac parte din
categoriile prevăzute la art. 40 alin. 3 din Constituţie: judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici, stabilite prin lege organică; persoanele care fac parte din categoriile
prevazute la art. 5 alin. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 67/2004, pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale : alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţii, persoanele
lipsite de drepturi electorale pe durata stabilită prin hotărâre judecătoareacă.

Candidaturile pentru autorităţile publice locale se propun de către partidele politice

constituite potrivit legii partidelor politice, ele reprezentând, pentru alegătorii locali, adevărate
garanţii şi opţiuni clare.

Trebuie să se remarce că eligibilitatea autorităţilor locale capătă mai ales conotaţii

politice dar şi sociale cu totul deosebite care derivă, mai înainte de toate, din natura juridică a
acestora, astfel că ele, nefiind autorităţi statale, nu vor exercita decât voinţa cetăţenilor din
unitatea administrativ-teritorială în care sunt alese.

1. Principiul legalității
Principiul legalităţii se consideră a fi cel mai important, deoarece în temeiul acestui
principiu, administraţia urmează a se supune legii, conformându-se acesteia şi neputând
acţiona in afara ei. Aşadar principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept
în temeiul căreia toate subiectele de drept - persoane fizice si juridice, autoritaţi de stat şi
organizaţii neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini etc.- au îndatorirea de a respecta
Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi
aplicabile raporturilor sociale la care participă.8 Potrivit susţinerilor din doctrină, acest
principiu este alcătuit din două elemente, şi anume, obligaţia de conformitate cu legea şi
obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii.

Principiul legalităţii este consacrat de importante acte normative, precum Constituţia

art.1-5 - unde se arată că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie - ca o îndatorire fundamentală, ca şi în alte coduri, legi, iar întrucât este un
principiu fundamental al întregului sistem de drept se regăseşte şi la nivelul tuturor ramurilor
juridice în cadrul cărora acţionează prin modalităţi specifice determinate de particularităţile
respectivelor raporturi.

Respectându-se principiul legalităţii, nu s-ar putea crea, de exemplu, şi alte autorităţi

ale administraţiei publice locale decât cele prevăzute de Constituţie şi Legea nr.215/2001, ori
componenţa şi constituirea lor nu s-ar putea face în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile
legii organice.
Garantarea respectării acestui principiu este asigurată, în ultimă instanţă, prin
consacrarea prin lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni –disciplinare,
administrative, contravenţionale, materiale, penale, după caz, autorităţilor administraţiei

8
Tiberiu Pavelescu, Drept administrativ român, ediţia a 2a revizuită şi adăugită, Ed.Pro Universitaria,
Bucureşti, 2007, p. 60;
publice locale şi/sau funcţionarilor acestora atunci când conduita şi acţiunile (actele) lor
nesocotesc prescripţiile legii9.

1. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor

locale de interes deosebit

Consacrat expres numai prin dispoziţiile art. 2 alin. 1, din Legea nr. 215/2001,
principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit este integrat şi
subordonat principiului constituţional al autonomiei locale.

În spijinul acestor afirmaţii sunt prevederile art. 3 al Cartei europene a autonomiei locale, la
care România este parte contractantă din 1994, care, definind caracteristicile esenţiale ale
autonomiei locale, arată că drepturile, în domeniul autonomiei locale, trebuie să fie exercitate
de autorităţi locale alese, însă aceste dispoziţii „nu pot aduce atingere, în niciun fel,
posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare
directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este prevazută de lege.10”

Consultarea cetăţenilor este principiul care ar trebui să asigure că cetaţenii sunt

implicaţi în procesul de formulare a politicilor publice şi în luarea deciziilor privind
comunitatea. Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a identifica priorităţile şi
nevoile colectivităţii, dar şi pentru a decide şi a alege între opţiunile de soluţionare a unei
probleme11.

Consultarea urmăreşte atingerea următoarelor obiective:

 definirea priorităţilor şi preferinţelor beneficiarilor unei măsuri administrative;

 identificarea punctelor comune, dar şi a celor divergente pe care cetăţenii le au cu
privire la o problemă locală;
 stabilirea prin consens a unui set de priorităţi care pot fi gestionate cu resursele
existente.12

Criteriul propus de OEDC este preluat şi de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa
decizională în administraţia publică, care în art. 2 stabileşte criteriile transparenţei decizionale,
astfel:

a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public

care urmează să fie dezbătute de autorităţile publice centrale şi locale, precum şi asupra
proiectelor de acte normative;
b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul de
elaborare a proiectelor de acte normative.

9
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op.cit., p.161;
10
Carta europeană a autonomiei locale (Legea nr. 199/1997), art. 3;
11
Mădălina Voican, op. cit., p. 9;
12
Mădălina Voican, op. cit., pp. 9-10;
 Pentru fiecare dintre cele trei forme prezentate în studiul OEDC (Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică) am identificat şi corelat modalităţile conctrete de
consultare a cetăţenilor, aşa cum sunt prevăzute în legislaţia românească:

a) Modalităţile de informare a cetăţenilor sunt:

 Furnizarea informaţiilor din oficiu (inclusiv Raportul de activitate al instituţiei)
 Furnizarea informaţiilor la cerere
b) Consultarea se face atât în problemele de interes naţional, cât şi local prin:
 Consultarea cetăţenilor (deexemplu, prin dezbateri publice)
 Participarea cetăţenilor la şedinţele forurilor legislative şi decizionale naţionale şi
locale
 Referendumul
c) Participarea activă se materializează prin:
 Iniţiativa legislativă la nivel naţional şi local
 Parteneriatul

În încheiere, din analiza textelor art. 121 şi 122 din Constituţia României, se poate
aprecia că rolul administraţiei publice locale constă în principal în a rezolva treburile publice
şi de a asigura, în acest cadru, interesele colectivităţilor locale, conform nevoilor şi cerinţelor
exprimate de acestea, strâns legate de specificul unităţii administrativ-teritoriale de care ele
aparţin.

Din analiza dispoziţiilor generale ale Legii 215/2001 şi în mod deosebit din art. 3 alin.
1, rezultă că menirea administraţiei publice locale este de a rezolva şi de a gestiona, prin
autorităţile sale autonome, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a
treburilor publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă13.

13
Legea nr. 215/2001a administraţieipublice locale, art. 3 alin.1.