CONSTITUȚIA DIN 1923

Constituția este legea fundamentala a unui stat, investita cu o forta

juridica superioara celorlalte legi, care cuprinde principiile esentiale ale
organizarii lui, stabileste drepturile si datoriile principale ale cetatenilor,
sistemul electoral, organizarea organelor supreme si locale etc., reflectand astfel
stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica la un moment dat a statului
respectiv[1].

Constitutia din 1923 este acea „lege fundamentala statului roman”

adoptata dupa Marea Unire și a vrut sa fie o aducere la realitațile lumii actuale
(anul 1923) a Constituției din anul 1866. Aceasta Constituție a fost in vigoare
pana la adoptarea Constitutiei din 1938, insa a fost repusa in vigoare in anul
1944 pana la 30 decembrie 1947, cand Romania a fost proclamata republica.

Proiectul Constitutiei din anul 1923 a fost elaborat de Partidul liberal si a

fost votat de Camera deputatilor la 26 martie 1923 si publicata la data de 29
martie, atunci intrand si in vigoare. Cu privire la adoptarea acestei constitutii s-
au facut aprecieri negative, in sensul ca adoptarea ei ar fi nelegala, intrucat nu s-
au respectat intru totul regulile de revizuire a Constitutiei stabilite in art.
128[2] al Constitutiei din 1866.

Aceasta cuprinde prevederi privitoare la elementele constitutive ale

statului, organizarea si functionarea puterilor statului; alcatuirea si functionarea
sistemului electoral, organizarea financiara, armata, administrativa s.a.
Principiul legalitatii si  suprematiei Constitutiei este exprimat mult mai clar
decat in 1866: „numai Curtea de Casatie in sectiuni unite are dreptul de a judeca
constitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contra
Constitutiei”[3]

Potrivit Constitutiei din 1923, Romania era o monarhie constitutionala,

stat national, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constitutia unificarii,
cum mai e numita, consfinteste realizarea Romaniei Mari si are la baza
constitutia din 1866, dovada fiind faptul ca din cele 138 de articole, 78 s-au
pastrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul
cheie al vietii politice. El exercita puterea executiva, numea si revoca ministrii,
sanctiona si promulga legile, era seful Armatei, avea drept de veto, putea bate
moneda, conferea decoratii, avea drept de amnistie si gratiere, convoca si
dizolva Parlamentul, incheia tratate (acestea devenind valabile dupa ce erau
aprobate de Parlament). Regele avea dreptul de a convoca parlamentul in sesiuni
extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de
a numi si revoca ministri. In domeniul executiv regele avea o serie de atributii:
numirea ori confirmarea in functiile publice, putea crea noi functii in stat, era
seful armatei, avea dreptul de a bate moneda, conferea decoratii.

Parlamentul constituia puterea legislativa in cadrul regimului democratic.

El era bicameral (Senatul si Adunarea deputatilor) si avea rolul de a vota legile,
de a le abroga si avea drept de control asupra activitatii guvernului.

Puterea executiva era exercitata in numele regelui de catre guvern, format

din ministri, care constituiau impreuna Consiliul de Ministrii, avandu-l ca
presedinte pe cel insarcinat de rege cu formarea guvernului. Persoana regelui era
inviolabila, iar ministrii erau raspunzatori pentru actele semnate ori
contrasemnate. Armata facea parte din puterea executiva

 Aceasta Constituție cuprinde prevederi privitoare la elementele

constitutive ale statului, organizarea si functionarea puterilor statului; alcatuirea
si functionarea sistemului electoral, organizarea financiara, armata,
administrativa s.a. Principiul legalitatii si  suprematiei Constitutiei este exprimat
mult mai clar decat in 1866: „numai Curtea de Casatie in sectiuni unite are
dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile pe
acelea care sunt contra Constitutiei[4]” 

Principiul suveranitatii nationale a fost formulat mai precis declarand

Romania stat national unitar si indivizibil, al carei teritoriu este indienabil si care
nu poate fi colonizat cu populatii ori grupuri etnice straine. Constitutia din 1923
admite exproprierea  pentru cauza de utilitate publica, redefinea si includea
notiunile de „domeniu public” si „bunuri publice”. Totodata, zacamintele
miniere si bogatiile de orice natura deveneau proprietatea statului. Constitutia
mai prevedea cenzurarea legalitatii actelor administrative de catre instantele
judecatoresti si, de asemenea, in acest caz de pericol de stat se poate introduce
starea de asediu general sau partial.

In titlul consacrat drepturilor romanilor erau introduse o serie de principii

specifice functionarii democratiei: garantarea drepturilor si libertatilor
romanilor, fara deosebire etnica, limba sau religie, egalitatea cetatenilor in
societate si inaintea legilor, libertatea constiintei si intrunirilor, dreptul de
asociere, secretul corespondentei, inviolabilitatea domiciliului s.a. era proclamat
votul universal, egal, direct obligatoriu si secret. Femeile si militarii nu erau
admisi sa-si exprime optiunea politica.

In cel de al treilea titlu al asezamantului din 1923 se consacra principiul

separatiei puterilor in stat; cele trei puteri erau independente una de alta,
existand posibilitatea sa se limiteze reciproc in atributii. Activitatea legislativa
urma sa fie exercitata de rege si reprezentanta nationala, cea executiva de rege si
guvern, iar cea judiciara de catre instantele judecatoresti.
 Constitutia din anul 1923 a consfintit monarhia si continuitatea ei,
apreciata in epoca factor al stabilitatii statului, al pastrarii intereselor tuturor
categoriilor sociale, al mentinerii unitatii statale depline.

In completarea acestei Constituții, pentru a fi una cat mai democratica, in

urmatorii ani,  s-au elaborat mai multe legi in diferite domenii:

-   in 1924 s-a elaborat Legea Invatamantului care stipula gratuitatea

si obligativitatea invatamantului elementar care avea o durata de  7 ani;

-   legea administrativa din 1925 imparțea țara in județe, plase, orase,

comune și sate. Județele erau conduse de un prefect numit de Guvern, plasele de
catre un pretor, iar orasele si comunele de catre un primar ales de consiliile
locale. Aceasta lege punea in aplicare si principiul descentralizarii - transferarea
unor prerogative ale organelor centrale (Guvern), autoritatilor locale.

-   Legea electorala din 1926 introducea principiul primei electorale:

partidul care obținea la alegerile parlamentare cel putin 40 % din locurile
parlamentului primea o prima electorala care sa-i poate permite sa obțina
majoritatea. Aceasta masura a asigurat o stabilitate a guvernelor in perioada
interbelica

2.1 Legea dobandirii și pierderii naționalitații romane (legea

Marzescu)

Aceasta lege poarta numele inițiatorului ei  Gheorghe Gh. Marzescu om

politic și jurist. A fost primarul Iașiului in perioada 1914-1916 și ministru in mai
multe guverne liberale. Aceasta lege a fost publicata la data de 24 februarie
1924.

Dupa promulgarea noii Constituții din 1923, a intrat in vigoare in termen

de trei luni pentru depunerea cererilor de naturalizare care sa permita celor
cateva zeci de mii de evrei indigeni sa devina cetațeni romani. Pentru ca in unele
locuri din provincie procurorii nu prea vroiau sa acorde acest statut multora s-a
votat și adoptat legea privind dobandirea și pierdere naționalitații romane.

La articolul din Constituție i-a fost atașat un Regulament pentru aplicarea

dispozițiilor tratatelor de pace și anexelor lor privind constatarea dobandirii și
pierderii naționalitații romane.

Locuitorii aparținand mai multor categorii erau recunoscuți ca cetațeni

romani:
 a)     Persoanele care aveau indigenatul intr-una din comunele
din Transilvania, Banat, Crișana, Satu Mare, Maramureș, precum și sin
Bucovina la data intrarii in vigoare a tratatelor

b)     Persoanele di nationalitate austriaca,ungara si rusa care

desi nedomiciliate la la data intrarii in vigoare a tratatelor in teritorile devenite
romannesti s-au nascut totusi acolo ,din parinti care au domiciliat acolo.

c)     Supusi ai fostului Imperiu rus,stabiliSupusi ai fostului

Imperiu rus,stabiliti in teritoriul basarabean,adica cei care, conform legilor
rusesti, aveau un domiciliu administrativ in Basarabia la data de 27 martie 1918

d)     Supusi austriaci sau unguri . ca si persoanele fara nici o

nationalitate (haimatlos) care au avut domiciliul pe teritoriul Romaniei Mari la
data intrarii in vigoare a tratatelor.

e)     O dispozitie speciala reamiintea ca drepturile evreilor

locuind intr-unul din teritoriile Romaniei la data intrari in vigoare a tratatelor si
care nu se prevalau de nici o alta nationalitate erau reglemnentate conform
articolului 133 al Constitutiei.

f)      O alta stipulare oferea posibilitatea renuntari printr-o

declaratie, la nationalitatea romana.In acest caz, cei care vor uza de acest drept
vor trebuie sa-si transfere domiciliul in tara de alegere,in termen de
douasprezece luni.

g)     In sfarsit, un intreg capitol se ocupa de dobandirea

nationalitatii romane a carei constatare trebuie facuta in prima instanta de
adminstratia locala, iar in a doua instanta de catre o comisie mixta centrala a
Ministerului de Interne, functionand la Bucuresti.

O lectura atenta a acestei ample regelmentari, din care am prezentat

principiile directoare, dezvaluie voinata legislatorului de a limita numarul celor
avand dreptul la nationalitatea ramana.Violand  Tratalul de la Saint-Germain,
care-i recunostea in mod automat ca cetatieni romani pe fostii supusi unguri,
austriacii si rusi, regulamentul introducea cunditii restrictive.

            El reclama ca indeosebi ca persoanele sa-si poata justifica indigenatul-

notiune juridica noua, implicand inscrierea lor in registrele comunale ale
teritoriilor alipite de unde erau originari- si sa duca dovada ca domiciliul
parintilor corespundea de asemenea indigenatului comunal al acestor teritorii.
Cu toate ca proclama faptul ca nationalitatea romana era recunoscuta ca deplin
drept si fara nici o formalitate persoanele prevazute de tratatele de pace,
regulamentul ministerial incalca de fapt dispozitiile socotite a-i garanta
aplicarea. Din examenul critic al acestui proiect, rezulta ca in Vechiul Regat
drepturile dobandite de evrei, in ce priveste nationalitatea romana, se gaseau
anulate prin faptul ca ei sunt supusi unei noi constatari, de catre o comisie
special ceruta in acest scop.

            Aceste drepturi risca sa fie pierdute definitiv in cazul in care noua

autoritate ar refuza sa le constate sau ar comite sa le treaca in tabelele statistice
devenite obligatorii. U.E.R., criticase textul regulamentului, a denuntat imediat,
printr-un memoriu, continutul proiectului noii legi.

            Rezultatul acestui demers a fost modificarea proiectului de lege in partea

referitoare la evreii din Vechiul Regat, care au fost intr-adevar scutiti de a
indeplini anumite formalitati. Nu acelasi lucru a fost insa valabil pentru
populatiile minoritare, dintre care evreii trebuiau sa produca un certificat de
indigenat, adica un act care care atesta domiciliul permanent intr-o localitate de
origine.

            Obtinerea acestuia era extrem de dificila in lipsa arhivelor, iar aceasta

procedura, care nu avea nimic de a aface cu nationalitatea obtinuta de drept si de
fapt prin tratatele de pace si prin insesi anexiunile teritoriale, plasa in afara
cetateniei romane un foarte mare numar de persoane.

            Ministrul Marzescu a justificat proiectul sau de lege prin grija de a

controla situatia reala a pupulatiilor din teritoriile alipite in vederea „excuderii
unei mase compacte de straini care nu aveau nici un drept real la nationalitatea
romana”.

            El facea aici aluzia, fara a-i cita, la zeci de mii de refugiati din Rusia
vecina, majoritatea evrei, ucraineni, care fugisera de fara delegile armatelor albe
si care isi gasisera, cu acordul guvernului roman, o halta provizorie in Basarabia,
inainte de plecarea in Occident, mai ales in Statele Unite.

Rezultatul ecestei legi a fost acela ca cei care nu vor putea dovedi
apartenența la Bucovina și Ardeal sau domiciliul administrativ in Basarabia vor
fi declarați straini. Daca nu vor putea fi expulzati, pentru ca ei nu mai aparțin
niciunui alt stat. Statul roman va trebui sa-itolereze și sa le elibereze pașapoarte
in caz de necesitate, dar vor fi straini.[5]
[1] Dicționar explicativ al limbii romane, 1998

[2] Art. 128.,Constituțiunea de fața nu pote fi suspendata nici in total, nici in parte.

[3] Zaberca V.M., „Din istoria statului si dreptului”, Romania, Resita, 1997, pg.215

[4] Principiul legalitatii si  suprematiei Constitutiei

[5] Curierul Israelit, nr 5, 1924