TITLUL VI DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

CAPITOLUL I Perioada anterioară Constituției din 1991

Secțiunea 1. Considerații generale

Unii autori1 disting sub acest aspect mai multe perioade, respectiv: perioada
preconstituțională (1740-1860), perioada formării statului român modern (1860-1940);
perioada celui de-al doilea război mondial; perioada constituțiilor socialiste (1948-1989);
perioada actelor constituționale (1989-1991).

Astfel, cât privește perioada preconstituțională, se arată că aceasta se caracterizează, din

punct de vedere constituțional, prin existența unor cutume constituționale care reglementau
raporturile fundamentale de exercitare a puterii. Existau, de asemenea, documente juridice ce
se vor constitui în fundamentul principatelor române, respectiv: Constituția principelui
Mavrocordat (7 februarie 1941), Supplex Libellus Valachorum din 1792; Constituția
”Cărvunarilor” din 1822, Regulamentul Organic al Valahiei din 1831; Regulamentul Organic
al Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de Ion Câmpineanu în 1838; Proiectul
de Constituție pentru Moldova elaborat de Mihail Kogălniceanu în 1848.

Secțiunea 2 Constituțiile române

1. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

Acest document prevederea, în partea sa general, că legea fundamental a României este și

rămâne ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între
Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite”

1 S. Deaconu, op. cit., p. 84-106

 Statutul constituia act adițional al Convenției, necesar având în vedere ”îndoita alegere din
5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei central” care au făcut
”neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora, cât
şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului”.

Potrivit Statutului, puterile publice erau încredinţate ”Domnului, unei Adunări ponderatice
şi Adunărei elective.” Puterea Legiuitoare se exercita colectiv de ”Domn, de Adunarea
ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Astfel, ”Domnul are singur iniţiativa legilor; el le
pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi Corpului
ponderatoriu, spre votare”; ”Deputaţii Adunării elective se aleg conform aşezământului
electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn din sânul ei; iar
Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.”;”Adunarea electivă discută şi
votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se vor susţinea în
Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de Domn spre acest
sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul”.

Statutul reprezintă, practice, o încercare a domnitorului Cuza de a crea o lege fundamentală,

în acord cu voința națională dar și cu situația de suzeranitate a Principatelor.

2. Constituția de la 1866

Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul
Constituției Belgiei din 1831.

Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind promulgată de domn la 1 iulie
1866 și instituia în România regimul monarhiei constituțională ereditară (în linie coborâtoare
directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în
bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor
- Art. 82).

Constituția din 1866 reglementa principii democratice precum: separarea puterilor în stat,
responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, menținând însă votul cenzitar
(persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani).
 Ceea ce este remarcabil este faptul că a fost prima constituție elaborată fără concurs străin
și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de
suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri și oferind cadrul pentru evoluția
statului român pe baze moderne și democratice. Astfel, chiar în art.1 din Constituție se prevedea
că ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România”. În privința puterilor statului, se prevedea că toate emană de la națiune, iar națiunea
nu poate exercita aceste puteri decât prin delegare. Puterea legislativă aparținea Domnului și
Reprezentanței Naționale (Senatul și Adunarea Deputaților), puterea exercutivă aparținea
Domnului, iar cea judecătorească Curților și Tribunalelor. Erau interzise tribunalele
extraordinare iar în întregul stat era o singură Curte de Casație.

3. Constituția din 1923

Realizarea unirii din 1918 a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile
realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale.

Noua constituție a fost adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost
promulgată de regele Ferdinand I. Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât
Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar
şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori
grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constituțional,
este monarhie constituțională. Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866,
interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale.

Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta,
fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în
atribuţii. Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament
bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea
judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie). După ce erau
discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile trebuiau
supuse sancţionării regale. Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul
în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a
numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori
confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a
bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regele poate să
încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate
de puterea executivă.

Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este

format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de
Miniştri, condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de
Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să
producă efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau
să fie înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea
proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii
puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în
exercitarea puterii.

Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești. Hotărârile

judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie
şi Justiţie a primit atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea
actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”.

În privința drepturilor românilor sunt sunt reglementate principii specifice

funcţionarii democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de
origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor; libertatea
conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea
domiciliului etc. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe
internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris
(„fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).

Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român
unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul
regimului politic din România, fiind considerată printre cele mai avansate din Europa
interbelică.
 4. Constituția din 1938

Constituţia din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea se bazează pe o

concepţie autoritară. Ea nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă. În fapt, la 10
februarie 1938, printr-o lovitură de stat, regale Carol al II-lea a demis guvernul iar la 20
februarie a adresat poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție,
fiindstabilită data de 24 februarie pentru organizarea plebiscitului în vederea aprobării de către
popor a noii Constituții.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele era capul statului iar prerogativele
sale erau foarte mari; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa
Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Constituţia prevede două
atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui
sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin
aceasta, devine răspunzător de ele. Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata
despre drepturile omului, era împărţit în două capitole: “Despre datoriile românilor” şi
“Despre drepturile românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează spiritul
constituţiei care se îndepărta de principiile democratice consfințite de constituțiile precedente.

Această constituție a funcționat doi ani și jumătate, fiind suspendată prin Decretul regal
din 5 septembrie 1940.

5. Perioada 1940-1947

Perioada cuprinsă între anii1940 și 1947 se caracterizează prin lipsa unei

constituții și guvernarea pe baza unor acte cu caracter constituțional2, respectiv:

- Decretul regal nr.1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor
în cadrele Constituțiunii din 1866, cu modificările Constituției din 29 martie 1923 (erau

2 Pentru dezvoltări, a se vedea S. Deaconu, op. cit., p.90-94

reorganizate puterile statului și abrogate dispozițiile prin care generalul Ion Antonescu
fusese învestit cu puteri depline să conducă țara în perioada 1940-1944;

- Decretul –lege nr.1849 din 10 octombrie 1944 privind adăugirea de alineat final
nou la finele art.IV din înaltul Decret regal nr.1626 din 31 august 1944 (erau stabilite
condițiile în care puteau fi urmăriți și sancționați cei care au contribuit ”la dezastrul
țării”);

-Legea nr.86 din 6 februarie 1945 pentru Statutul naționalităților minoritare;

-Legea nr.187 din 13 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare;

- Legea nr.260 din 31 martie 1945 pentru legislația aplicabilă în Transilvania de

Nord, precum și drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupării ungare;

- Legea nr.261 din 2 aprilie 1945 pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor din
Ardealul de Nord;

- Legea nr.312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați
de dezastrul țării sau de crime de război;

- Decretul nr.2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative;

- Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în

Republica Populară Română.

6. Constituția din 1948

Adoptată de marea Adunare Națională urmare abdicării forţate a regelui Mihai (30
decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, Constituția din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului.
 Constituţia prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot
deveni proprietatea statului când interesul general o cere; trecerea comerţului intern şi extern
sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat era Marea Adunare
Naţională, care îndeplinea funcția de organ legislativ. Guvernul (alcătuit din Consiliul de
Miniștri și ministere) era organul executiv şi administrativ şi răspundea în faţa M.A.N. şi a
Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Instanţele judecătoreşti erau: Curtea Supremă,
tribunalele şi judecătoriile populare; s-a înlăturat inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de
a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

În ceea ce privește drepturile fundamentale, acestea erau reglementate pe larg, însă

modul de punere în aplicare și de garantare era deficitar.

Constituția putea fi modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi,
de către Marea Adunare Naţională. Se prevedea posibilitatea revocării reprezentanților
poporului prin voința alegătorilor, aceștia fiind răspunzători în fața poporului.

7. Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 păstrează în cea mai mare parte prevederile Constituției din 1948
însă reflect spiritual de obediență și supunere față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S.
constituia ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat era dictatura proletariatului, regimul de stat al

României fiind cel al democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul
democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Titlul consacrat drepturilor şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor sublinia

preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentua mai mult îndatoririle decât drepturile.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”. Acest regim al democrașiei populare marca, de fapt,
acapararea întregii puteri statale de către partidul conducător.
 8. Constituţia din 1965

Potrivit Constituției din anul 1965, România era republică socialistă, teritoriul fiind
“inalienabil şi indivizibil “. Rolul conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea Partidului
Comunist Român.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, organul legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului. Cât privește realizarea
justiției, Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturor
tribunalelor și judecătoriilor. Acesta era ales de Marea Adunare Națională pe durata legislaturii
și răspundea pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale.

S-a arătat3 că față de constituțiile socialiste anterioare, această Constituție consacră o

relativă schimbare a viziunii statului față de individ; sub regimul acestei Constituții România a
ratificat o serie de acorduri și pacte internaționale referitoare la drepturile și libertățile
fundamentale ale omului (ex: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau
Pactul internațional cu privire la drepturile sociale, economice și culturale).

9. Perioada 1989-1991

Și această perioadă se caracterizează prin lipsa unei constituții, fiind adoptate însă mai
multe acte normative cu caracter constituțional, respectiv:

- Decretul –lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
salvării Naționale;

- Decretul –lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea

partidelor politice și a organizațiilor obștești în România;

- Decretul –lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și

funcționarea Guvernului României;

3 S. Deaconu, op. cit. p.97

 - Decretul –lege nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune
Națională;

- Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a

Președintelui României.

10. Constituția din 1991, revizuită în anul 2003

10.1 Aspecte generale

Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21

noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8
decembrie 1991.

Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole împărțite
în 8 titluri:

 Titlul I - Principii generale

 Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
 Titlul III - Autoritățile publice
 Titlul IV - Economia și finanțele publice
 Titlul V - Curtea Constituțională
 Titlul VI - Integrarea euroatlantică
 Titlul VII - Revizuirea Constituției
 Titlul VIII - Dispoziții finale și tranzitorii

Actuala Constituție marchează renașterea democrației în România. Ea păstrează forma

republicană de guvernământ, instituie principiul separației puterilor în stat, precum și
caracterele fundamentale ale statului: stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Un spațiu larg este acordat
reglementării drepturilor și libertăților fundamentale și se instituie Curtea Constituțională ca
garant al supremației Constituției, și ca autoritate unică de jurisdicție constituțională.

10.2 Reglementarea constituțională actual a procedurii de revizuire a Constituției.

a) Inițiativa revizuirii constituției

Sediul materiei cât privește revizuirea Constituției este dat de dispozițiile art.150-152
din Constituţia română din 1991, astfel cum a fost revizuită și republicată în 2003.

Prin art.150 se stabilește cui aparţine iniţiativa revizuirii. Se observă că dacă pentru
modificarea legilor ordinare sau organice iniţiativa exercitată în cadrul puterii executive
aparţine Guvernului ( art. 74 alin.1), în schimb, pentru revizuirea Constituţiei, ea a fost dată în
competenţa Preşedintelui României, la propunerea Guvernului. De asemenea, dacă iniţiativa
parlamentară aparţine în mod obişnuit, în materie legislativă, fiecărui deputat sau senator,
pentru revizuirea constituţiei, ea nu poate fi exercitată decât de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor. În al treilea rând, numărul cetăţenilor cu drept de vot la nivelul
întregii ţări şi al judeţelor, cerut în vederea exercitării iniţiativei populare în materie
constituţională, este mai mare decât în cazul celorlalte legii. Astfel, revizuirea Constituţiei poate
fi iniţiată de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare di aceste judeţe sau municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. În materie legislativă,
iniţiativa populară aparţine unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe,
respectiv în municipiul Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative.

b) Procedura de dezbatere şi adoptare a legii de revizuire a Constituţiei

Constituţia României adoptată în 1991 a fost revizuită în anul 2003 cu deplina respectare
a procedurii relativ dificile instituite în acest scop (constituţie rigidă). Astfel, conform art. 151
din Constituţia republicată, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţe separate, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere. Dacă cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la
procedura de mediere (singura situaţie în care această procedură se mai aplică) prin stabilirea
unei comisii paritare (formată din 7 senatori şi 7 deputaţi) care hotărăşte cu majoritate de voturi
doar asupra redactărilor diferite din legea constituţională. Raportul comisiei de mediere se
supune apoi votului fiecărei Camere. În cazul în care fie comisia de mediere nu ajunge la un
acord asupra textelor aflate în divergenţă, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de fiecare
Cameră, se recurge la dezbaterea în şedinţa comună a Camerelor reunite, care vor decide cu
votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea nu este definitivă
dacă nu a fost aprobată printr-un referendum organizat în cel puţin 30 de zile de la data adoptării
proiectului sau propunerii în Parlament.

Art. 152 din Constituţia României interzice revizuirea Constituţie pe durata stării de
asediu, stării de urgenţă sau în timp de război.

c). Dispoziţii ale Constituţiei declarate nerevizuibile (limitele revizuirii constituției)

Precizarea unor limite ale revizuirii, cu privire la care operează interdicţia de modificare,
în principiu, at aeternam, poate conduce la posibilitatea asigurării stabilităţii pentru anumite
valori constituţionale, considerate fundamentale pentru societate şi stat, şi prin urmare declarate
intangibile. De aceea, Constituţia României adoptată în anul 1991 stabileşte unele domenii
în care nicio iniţiativă de revizuire nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma
obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic
şi limba oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite iniţiativele de revizuire care urmăresc
suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau ale garanţiilor lor.

d) Rolul Curţii Constituţionale în procesul de revizuire a Constituţiei

Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei. Ţinând seama de faptul că o lege care îşi propune să modifice Constituţia ar trebui
să fie eo ipso neconstituţională, această prevedere merită explicată mai atent. Astfel, având în
vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea stabileşte anumite valori
intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat imposibil de modificat, controlul
de constituţionalitate cu privire la legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura
în care respectiva lege respectă procedura de revizuire (constituţionalitate extrinsecă) stabilită
prin chiar legea fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea
constituantă originară), iar pe de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilite în
materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).
 Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale modificată,
stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care Curtea Constituţională o exercită din
oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul sau propunerea legislativă,
împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituţională înainte de sesizarea
Parlamentului. Curtea dispune de un termen de maxim 10 zile pentru a se pronunţa în plen, cu
votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege
constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite de decizia obligatorie a Curţii
Constituţionale.

Prin modificarea din anul 2004 a Legii nr.47/1992 s-a stabilit că şi ulterior finalizării
procesului de adoptare de către adunarea constituantă derivată a legii de revizuire a Constituţiei
Curtea trebuie să se pronunţe, tot din oficiu, cu privire la textul legii rezultat în urma votului
din Parlament. Decizia prin care s-ar constata că în procesul de revizuire a Constituţiei nu au
fost respectate prevederile Constituţiei se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei.

e) Alte inițiative de revizuire a actualei Constituții care însă nu au condus la

revizuirea acesteia.

Menționăm mai întâi că singura revizuire a Constituției actuale a avut loc în anul 2003,
astfel cum am arătat și mai sus.

Au mai existat însă inițiative de revizuire a Constituției care nu s-au finalizat printr-o
revizuire a acesteia, fie pentru că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la
revizuirea Constituției, fie pentru că procedura legislativă a încetat în Parlament.

În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat și asupra altor inițiative
de revizuire de sorginte parlamentară, cetățenească sau prezidențială, prin următoarele
decizii/hotărâri: Decizia nr.85/19964, Decizia nr.82/20005, Decizia nr.799/20116 , Deciza
nr.80/2014 și Hotărârea nr.7/20067. (anexate prezentului material)

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996
5 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 193 din 4 mai 2000
6 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011
7Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.540 din 8 august 2007