CONSTITUȚIA DIN 1923

După 1918 s-a simțit nevoia adoptării unei noi Constituții, ca urmare a unirii Basarabiei,
Bucovinei, transilvaniei și Ținuturilor Ungurești, precum și a mutațiilor survenite în societatea
românească după 1866. Toate forțele politice din țară au recunoscut necesitatea unei noi
constituții, disputele vizând doar unele elemente oarecum particulare și partidul îndreptățit să
inițieze și să adopte un act de o asemenea importanță. Constituția va fi votată în martie 1923,
când la guvernare se afla Partidul Național-Liberal condus de Ion.I.C.Brătianu.

Constituția din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare, în sensul
în care mulți teoreticieni în drept constituțional, P.Negulescu, C.Dissescu, nu au recunoscut
valoarea de constituție a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile și
procedeele prevăzute de Constituția din 1866. Cu toate acestea, constituționaliștii moderniști,
îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă. Constituția
cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.( este publicată în Monitorul Oficial nr.282 din
29 martie 1923).

Constutiția consacra existența statului național unitar român și caracterul său

indivizibil. În acest sens, articolul 1 prevedea ,,regatul României este un stat național unitar
și indivizibil”, în timp ce articolul 2 avea următoarea formulare ,, teritoriul României este
inalienabil, hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”.
Articolul 4 din Titlul 1-Despre teritoriul României-face referire la organizarea teritorial-
administrativă a țării, care se împarte în județe, județele în comune.

În Titlul 2- Despre drepturile românilor-erau prevăzute drepturi și libertăți

cetățenești specifice unui stat democratic, articolele 5 și 7 facând referire la prevederi ce
aveau în vedere, libertatea individuală a cetățenilor, inviolabilitatea domiciliului, libertatea
conștiinței, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai,prin scris și
prin presă, libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice.
Constituția din 1923 avea inserate articole referitoare la proprietate. Spre deosebire de
Constituția din 1866, care prevedea că proprietatea de orice natură, precum și toate creanțele
asupra statului ,,sunt sacre și inviolabile”-art. 19,noua lege fundamentală
stabilea:,,Proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate-
art.17- iar articolul 19 prevedea ,,zacamintele miniere, precum și bogățiile de orice natură
ale subsolului sunt proprietatea statului’’. Se menționa că o ,,lege specială a minelor va
determina normala și condițiile de punere în valoare a acestor bunuri”. Totodată,
Constituția stabilea că spațiul atmosferic, căile de comunicație, apele navigabile și
flotabile ,,sunt de domeniul public”. În acest sens, statul putea interveni, prin legi, în
raporturile dintre factorii de producție, adică patron și lucrători, pentru a preveni conflictele
economice sau sociale.

Constituția din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866, prevedea,
la art.33: ,,Toate puterile emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituțiunea de față’’. Ea avea la
bază principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă, puterea
judecătorească. Prerogativele instituționale aferente celor trei puteri în stat sunt stabilite prin
Constituția din 1923. Astfel, după 1918 s-a menținut Parlamentul bicameral, dar au survenit
importante modificări în privința modului de alegere a acestuia, ca urmare a introducerii
votului universal. Prin urmare, constituția din 1923 prevedea ,, puterea legislativă se exercita
în colectiv de rege și Reprezentațiunea națională, care se împarte în două Adunări:Senat și
Adunarea Deputaților-art.34. Se făcea precizarea că ,,membrii Adunărilor reprezintă
națiunea-art.42, fapt ce le conferea calitatea de exponenți ai puterilor statului. Adunarea
deputaților se compunea din deputați aleși de cetățenii români majori, prin vot universal,
egal, direct, obligatoriu și secret. Legislația electorală prevedea că dreptul de vot, ca și
drepturile politice în general, era acordat numai pentru bărbații majori, de la 21 de ani. În
privința femeilor, se stabilea că ,, legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor
determina condițiunile sub care femeile pot evea exercițiul drepturilor politice’’. În acest
context, drepturile civile ale femeilor se stabileau pe baza deplinei egalități a celor două
sexe.

Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaților, potrivit Constituției din 1923, se cerea: a

fi cetățean român, a avea exercițiul drepturilor civile și politice, a avea vârsta de 25 de ani
împliniți, a avea domiciliul în România.

Senatul se compunea din senatori aleși și senatori de drept. Prima categorie era aleasă
de cetățenii români care aveau vârsta de 40 de ani împliniți, precum și de membrii consiliilor
județene și de membrii consiliilor comunale și urbane, câte unul din fiecare județ, de membrii
camerelor de comerț , de industrie, de muncă și de agricultură, câte unul din fiecare
circumscripție și pentru fiecare categorie, de fiecare universitate, câte un senator, ales prin
votul profesorilor. Erau membrii de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situații deținute în
statși în biserică:mostenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, el avea drept de vot
deliberativ de la vîrsta de 25 de ani, mitropoliții țării, episcopii Bisericii Ortodoxe Române,
capii confesiunilor recunoscute de stat, precum si reprezentantul superior religios al
musulmanilor din Regat, președintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta
odată cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept foștii
președinți ai Consiliului de Miniștri, dacă aveau o vechime de patru ani în această funcție,
foștrii miniștrii având o vechime de cel puțin șase ani, foștii președunți ai Corpurilor
Legiuitoare, care au exercitat această funcție cel puțin în cursul a opt sesiuni ordinare, foștii
prim președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, generalii în rezervă și în retragere. Legea
electorală din 27 martie 1926 a sporit nr. Senatorilor de drept, adăugând și pe președintele
Consiliului Dirigent din Ardeal, înființat pe baza hotărârii de la Alba Iulia din 2 decembrie
1918.

Inițiativa legislativă aparțines executivului, regelui, prin intermediul guvernului și

parlamentarilor. Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive, fiecare membru
al Adunării avea drept de a adresa miniștrilor întrebări și interpelări, la care aceștia se obligau
să răspundă. Deputații și senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.

Conducerea puterii executive era asigurată de guvern, care potrivit art.92 ,, o exercita
în numele regelui’’. Modul de alcătuire a guvernului nu era foarte clar stabilit prin
Constituție, legea fundamentală prevedea că ,, miniștrii întruniți alcătuiesc Comsiliul de
Miniștri, care este prezidat, cu titlul de președinte al Consiliului, de acela care a fost
însărcinat de rege cu formarea guvernului’’. În legătură cu persoana pe care regele o putea
desemna pentru constituirea guvernului nu existau decât două restricții: ,, nu putea fi
ministru decât cel care era român sau cel puțin care a dobândit naturalizarea’’.- art. 94

Articolul 95 stabilea următoarele ,, nici un membru al familiei regale nu poate fi

ministru’’. Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată abia la 2 august 1929 și
potrivit acesteia serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era șeful
administrației ministerului său. Erau stabilite prin lege zece ministere: Ministerul de Interne,
cel de Externe, Ministerul de Finanțe, cel al Justiției, Ministerul Instucțiunii Publice și al
Cultelor, cel al Armatei, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Industriilor și
Comerțului, Ministerul Muncii, cel al Sănătății și Ocrotirii Sociale.

Cea de a treia putere de stat era justiția, potrivit art. 40 din Constituție, ,,puterea
judecătorească se exercita de organele ei, hotărârile ei se pronunță în virtutea legii și se
execută în numele regelui’’. Curtea de Casație și Justiție avea drept să judece
constituționalitatea legilor și să le declare inaplicabile pe cele care erau contrare Constituției.
Judecătorii erau inamovibili. În iunie 1924 a fost adoptată legea de organizare judecătorească
și conform acesteia, organele puterii judecătorești erau următoarele: judecătoriile, tribunalele,
curțile de apel, curțile de jurați, inalta curte de casație. Se prevedea că judecătoriile erau de
trei categorii, urbane, rurale și mixte., iar judecata se făcea la reședința judecătoriei.

După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituțional. Astfel,

în sistemul politic al țării, regele ocupa un loc central. Potrivit legii fundamentale din 1923, ,,
Puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a
Majestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin
ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor.-
art.77’’ La urcarea pe tron, regele depunea în fața Parlamentului următorul jurământ: ,,Jur a
păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și
integritatea teritoriului’’.-art.82

Articolul 88 din Constituție stabilea prerogativele suveranului:,,numește și revocă

miniștri, sancționează și promulgă legile, drept de amnistie în materie politică, de a ierta și
micșora pedepsele în materii criminale, numește sau confirmă în funcțiunile publice
potrivit legii, este capul puterii armate, conferă gradele militare, conferă decorații, avea
drept de a bate monedă, încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerț,
navigațiune, însă pentru a avea autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi să fie supuse spre
aprobare puterii legislative’’. Potrivit articolului 90 ,, regele deschide sesiunea printr-un
Mesaj, la care Adunarea și Senatul adoptă răspunsurile la Mesaj’’.

Regele avea inițiativa, alături de Adunările Legiuitoare, de a revizui Constituția în

totalitate sau în parte, iar revizuirea se făcea de Adunări ,, în acord cu Regele’’.- art.130.
Legea fundamentală avea la bază principiul potrivit căruia ,, regele domnește, dar nu
guvernează’’, însă prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. În fond, nu
exista ramură a activității de stat în care monarhul să nu fie implicat. Regele României era din
1914, Ferdinand I, iar moștenitor , fiul său cel mare principele Carol. În 1918, 1919 și 1925
principele Carol a renunțat la calitatea sa de moștenitor al tronului. La 31 decembrie 1925,
Consiliul de Coroană a acceptat renunțarea lui Carol, pentru ca la 4 ianuarie 1926Adunarea
Națională Constituantă a primit renunțarea lui Carol și proclamarea ca succesor pe Mihai.,
deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regențe.( s-a apelat la art.83 din
Constituție) La 20 iulie 1927 a încetat din viață regele Ferdinand, astfel că a intrat în funcțiune
Regența, deoarece Mihai i era minor, avea doar 6 ani. După trei ani, la 6 iunie 1930,
principele Carol sosește în țară, pentru ca la 8 iunie 1930 parlamentul anulează legile din 4
iulie 1926, astfel că primul fiu al lui Ferdinanda devenit rege sub numele de Carol al II-lea.
Fostul suveran a devenit moștenitorul tronului și a primit titlul de ,,Mare Voievod de Alba-
Iulia’’.

Constituția din 1923 avea un titlu special, intitulat ,, Despre puterea armată’’.Sensul
nu era acela că armata ar constitui o putere în exercitarea funcțiilor publice, deoarece militarii
nu puteau participa la viața politică. Ei nu puteau alege, nu aveau drept de vot și nu puteau
fi aleși în Parlament sau în alte instituții cu caracter politic. Cei care s-au angajat în viața
politică au demisionat din armată, trecând în rezervă sau în retragere. Dar armata în sine era o
putere, adică o forță menită să apere integritatea teritorială a României. În acest sens,
Constituția prevedea, ,,tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie,
face parte din unul din elemntele puterii armate conform legilor speciale’’.

Biserica și învățământul au fost și ele reglementate prin Constituția din 1923. Potrivit
acesteia, în România libertatea de conștiință era ,, absoluta’’. Articolul 22 prevedea faptul
că, ,, statul garantează tuturor cultelor, libertatea și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu
aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri, legilor de organizare ale statului.
Biserica ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești, prima fiind religia marei
majorități a românilor, este biserica dominantă în statul român, iar cea greco-catolică are
întâietate față de celelalte culte’’.Alături de biserică, școala era o instituție cu un larg impact
asupra întregii societăți, astfel, Constituția din 1923 prevedea: ,,învățământul liber în
condițiile stabilite prin legile speciale, învățământul primar era obligatoriu și gratuit’’.
Legea învățământului primar al statului și învățământului primar-normal din 26 iulie 1924,
preciza că acesta cuprinde, școala de copii mici, adică, grădinițele, școala primară, școlile și
cursurile de adulți, școlile și clasele speciale pentru copii debili și anormali educabili. Legea
privind învățământul secundar, promulgată la 15 mai 1928, stabilea că acesta era al doilea
grad de învățământ și cuprindea, învățământul secundar teoretic, cel normal, seminariile
teologice, cel industrial, comercial, învățământul agricol și cel militar. Legea pentru
organizarea învățământului universitar, adoptată în aprilie 1932, preciza că acesta se predă în
patru centre universitare, la București, Iași, Cluj și Cernăuți.