CONSTITUȚIILE ROMÂNEI

1.) Constituția – Definiție

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic

principal al dreptului constituţional.
Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial să înlocuiască din rândul
izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept constituţional
cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară deţinătorului puterii în stat, cu
izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept principal rol limitarea
puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme juridice cunoscute
şi cu forţă juridică supremă în stat.

În istoria lumii, începând cu secolul: al XVIII-lea s-a impus, alături de alte

mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice,
economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.

Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică,

socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează
direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document politic
fundamental - remarca Prof. I. Deleanu -, este demonstrabilă şi sub următoarele
aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează sinteza
proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi democraţie
la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile majore ale
colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect, constituţia exprimă
o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane constituite în
respectivul stat.

În concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică

supremă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai
importante principii ale vieţii social-economice şi politice, consacră drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
 2. Constituțiile României:

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările
europene de vest (Franţa, Italia etc.)
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin
dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult
mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai
târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de
îndelungata dominaţie a imperiului otoman.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din
România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin unirea
Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

2.1) Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan

Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi
supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858",
cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală. Aceste
două acte formează prima Constituţie a României.
Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele
Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol.
Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi
funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea
legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta
jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
 2.2.) Constituţia din 29 iunie 1866
În temeiul baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme
în ţară.
Spre exemplu : Legea agrară din 14 august 1864 (reforma agrară realizată
de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele
importante ale istoriei moderne a României.)
Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia,
justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se
organizează armata.
În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată
atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României.
Constituţia, a avut 133 de articole și a reglementat cele mai importante relaţii
sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume:
- Despre teritoriul României (titlul I);
- Despre drepturile românilor (titlul II);
- Despre puterile statului (titlul III);
- Despre finanţe (titlul IV);
- Despre puterea armată (titlul V);
- Dispoziţii generale (titlul VI);
- Despre revizuirea constituţiei (titlul VII);
- Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române
constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România".
Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune.
Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa
naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adunarea deputaţilor. Cât
priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere.
Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot
după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi
anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile
monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine.
 2.3.) Constituţia României din 29 martie 1923
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol,
perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de
transformări importante. A doua jumătatea a secolului al XlX-lea se caracterizează
prin dezvoltarea industriei.
Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare.
- în 1921 se realizează reforma agrară.
- în lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii,
transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele
sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică.
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă
(1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României.

Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de

Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la
28 martie şi publicată la 29 martie 1923.
Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri
şi anume:
- Despre teritoriul României;
- Despre drepturile românilor;
- Despre puterile statului;
- Despre finanţe;
- Despre puterea armată;
- Dispoziţii generale;
- Despre revizuirea constituţiei;
- Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea
vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din
1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea judecătorească, merită a
fi reţinute dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale
extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii
legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.
 2.4.) Constituţia României din 28 februarie 1938 '
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea
instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.
Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt
titluri şi anume:
- Despre teritoriul României:
- Despre datoriile şi drepturile românilor;
- Despre puterile statului;
- Despre finanţe;
- Despre oştire;
- Dispoziţii generale;
- Revizuirea constituţiei;
- Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune,
Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul
statului" (art. 30).
Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, le având
iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă
legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii.
Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil,
răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să
contrasemneze actele de stat ale regelui.

Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938. începând cu anul 1938, în

timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la
contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a
României se observă un avânt industrial.
Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30 august
1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, în
septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia
sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale
şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.
 2.5.) Constituţia din 13 aprilie 1948

Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în care în

urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară.
În aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul
Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi
reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale.
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10
titluri şi anume:
- Republica Populară Română (titlul I);
- Structura social-economică (titlul II);
- Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III);
- Organul suprem al puterii de stat (titlul IV);
- Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele
(titlul V);
- Organele locale ale puterii de stat (titlul VI);
- Organele judecătoreşti şt parchetul (titlul VII);
- Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII);
- Modificarea Constituţiei (titlul IX);
- Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar,
independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva
fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi
aparţine poporului (art. 3).
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1
muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină
cooperaţia sătească.
 2.6.) Constituţia din 24 septembrie 1952
Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada următoare
adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să
se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al
celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei
antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară.
- Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole
sistematizate în 10 capitole, precum urmează:
- Orânduirea socială(cap. I);
- Orânduirea de stat (cap. II);
- Organul suprem al puterii de stat (cap. III);
- Organele administraţiei de stat (cap. IV);
- Organele locale ale puterii de stat (cap. V);
- Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI);
- Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII);
- Sistemul electoral (cap. VIII);
- Stema, drapelul şi capitala (cap. IX);
- Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).
 2.7.) Constituţia din 21 august 1965

Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea

proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea
conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul
comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate.
În campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei constituţii.
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce Ie-a suferit, a avut 121 de
articole sistematizate în 9 titluri:
- Republica Socialistă România (I);
- Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II);
- Organele supreme ale puterii de stat (III);
- Organele centrale ale administraţiei de stat (IV);
- Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V);
- Organele judecătoreşti (VI);
- Organele procuraturii (VII);
- însemnele României (VIII);
- Dispoziţii finale (IX).
 2.8.) Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a
elabora Constituţia României. în această perspectivă s-a pus deseori întrebarea
dacă în România mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare
trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale.
în România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale
regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în
acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu
caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu
au fost abrogate expres sau tacit.
în această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât
priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele
judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului,
desigur cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989,
unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat
în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul 1991.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după
revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în
vigoare până la adoptarea Constituţiei.
Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale
Frontului Salvării Naţionale.
Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România.
Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României.