Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu
făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.
Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi
considerată una dintre cele mai liberale din epocă.
Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a
modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a
României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice,
Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole);
sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care
reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti –
Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie;
proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban
şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.
Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic
în România.
Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a
obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în
timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu
mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe
esenţiale faţă de constituţiile anterioare.
Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa
Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este
inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un
ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.
Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi
angajează responsabilitatea lor proprie .
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii
legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza
sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva
Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului
statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în
două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor„. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.
În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi
de a îndeplini serviciul militar.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi
este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit
chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.
Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării
Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti
după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter
provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul
statului; planificarea economiei naţionale.
Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi,
de către Marea Adunare Naţională.
Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea
Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”.
„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât
şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub
conducerea P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de „rolul
conducător al partidului”.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi
a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu
principiile constituţionale europene.