Liceul Tehnologic Dacia “Pitesti”

Referat la istorie- Constitutiile din Romania

Elev:Busca Andrei Alexandru Prof.Barbu Viorel

Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin constituţie se
reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în
stat şi se formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia din 1866

Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de

Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) şi a avut ca
model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel
european.

Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii de

bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.

De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu
făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.

Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” şi că

teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).

Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în Constituţie,

„emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei

ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).

Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi

înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează (aprobarea unei legi de
către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi promulgă legile (a oferi un caracter
executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi
graţiere (scutirea totală sau parţială de executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are
drept de veto absolut (drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve
Parlamentul (cu condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă
decoraţii şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …
Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit Reprezentanţa
Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi,
datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile,
capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea,
iniţial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de
interpelare parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui
membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special:
discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare constituţională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa supremă

este Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se
exercită în numele domnului.

Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate

de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.

Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei, cuvântului,

presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează
prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română („Împământenire”) doar
creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi inviolabilă (exproprierea se făcea în
situaţii excepţionale de interes public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire);
dreptul la educaţie (Învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit).

Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi
considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 1923

Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a
modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a
României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice,
Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole);
sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care
reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti –
Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.

România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin

Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei
persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea
aduce nicio modificare Constituţiei.

În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi

Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret
pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).

Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în

mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.

Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie;
proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban
şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.

Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.

Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic
în România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a
obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în
timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu
mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe
esenţiale faţă de constituţiile anterioare.

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa
Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este
inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un
ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.

Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi
angajează responsabilitatea lor proprie .

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii
legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza
sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva
Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului
statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în
două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor„. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi
de a îndeplini serviciul militar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi
este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.

Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit
chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

Constituţia din 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai  (30 decembrie 1947) şi a proclamării
Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti
după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter
provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul
statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare

Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N.
Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului
M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se

suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau
destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi,
de către Marea Adunare Naţională.

Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare,

de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o
nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea
socialistă a agriculturii.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea
Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României

este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat
popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către

Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele
judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4
ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază preponderenţa statului

asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”.

„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât
şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub
conducerea P.M.R.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de „rolul
conducător al partidului”.

Constituţia din 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil „.

Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist

Român, în întreaga viaţă a societăţii.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)

Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului comunist
în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia democratică cu
noile principii constituţionale europene.

România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de

guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi
a drepturilor şi libertăţilor democratice.

Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea

Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a
administraţiei publice).

Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura autoritate

legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României.

Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură,

dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în
2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la
libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de
asociere şi de întrunire.

Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu
principiile constituţionale europene.