UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE

ADMINISTRATIVE
Program de studiu: Administrație Publică ID, Anul I, Sem. I

CONSTITUȚIA DIN 1923

Profesor: Marilena Oana Nedelea

Student: Ștefan Cîmpan

Suceava 2021
INTRODUCERE

La sfârşitul Primului Război Mondial, urmat de unirea cu Vechiul Regat a provinciilor

româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania, se punea problema unei noi
constituţii, pentru a reflecta noile condiţii politice, economico-sociale, etnice şi
instituţionale. Devenise mai complexă şi problema minorităţilor naţionale, apăruseră
confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în
Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace
România era obligată să le garanteze drepturile.
După război, până în ianuarie 1922, au fost la conducere șase guverne, dintre care
trei conduse de generali (Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Constantin
Coandă), care nu au putut face față unor circumstanțe atât de complicate.
Situaţia se schimbă prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a
cunoscutului om politic Ion I.C. Brătianu, care avea ambiţia să finalizeze ceea ce
începuse în 1914 fără să ducă la bun sfârşit. Devenind prim-ministru, Ion I.C.
Brătianu propune regelui organizarea de alegeri pentru Adunările Naţionale
Constituante, denumire ce voia să scoată în evidenţă caracterul lor reprezentativ
pentru naţiune, cât şi rolul lor. Alegerile sunt deschise la 27 martie 1922 de
Ferdinand I, care sublinia în mesajul regal că deputaţii şi senatorii
“sunt chemaţi să dea, pe temelii democratice sincere şi sănătoase, aşezământul
constituţional pe care România întregită îl aşteaptă.”
Se instituie o Comisie constituţională, după care sesiunea ordinară a Parlamentului
se închide la 12 aprilie 1922. Comisia constituţională îşi încheie lucrările preliminare
la 23 noiembrie 1922, iar la 28 noiembrie 2922 se deschid lucrările Adunărilor
Naţionale Constituante, care aveau să continue în mod neîntrerupt până la
adoptarea noii Constituţii. La 12 martie 1923 începe discuţia generală a proiectului
de constituţie, la 17 martie în Senat şi la 20 martie în Cameră se continuă cu votarea
pe articole, iar la 26 martie, în Cameră, şi la 27 martie, în Senat, textul integral este
votat şi adoptat prin vot nominal.
Constituţiunea a fost promulgată de către Ferdinand I prin decret regal în 28 martie
1923 şi publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923. Ea este o
modificare și completare a vechii Constituţiuni din 1866. Este redactată după
modelul Constituţiei regatului belgian din 1885.
Constituţia adoptată menţine principiile generale ale Constituției din 1 iulie 1866 şi
reproduce în cea mai mare parte textul acesteia. În fond, s-a optat deci pentru
soluţia revizuirii vechii Constituţii, dar oficial s-a pretins că este o constituţie nouă,
ţinându-se seamă şi de obiecţiunea că noua Constituţie în întregul ei trebuie să
reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii. De
aceea, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi
cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puţin formal, s-a dat o soluţie acceptabilă
pentru cei care susţineau un nou pact fundamental.
Potrivit Constituţiei din 1923, regele reprezintă elementul cheie al vieţii politice. El
exercita puterea executivă, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile,
era şeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decoraţii, avea
drept de amnistie şi graţiere, convoca şi dizolva Parlamentul, încheia tratate
(acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul
constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral
(Senatul şi Adunarea deputaţilor) şi avea rolul de a vota legile, de a le abroga şi
avea drept de control asupra activităţii guvernului.
Noua constituţie preciza clar caracterul statului: “Art. 1 Regatul României este un
stat naţional, unitar şi indivizibil, cu teritoriul inalienabil.” Textul legifera desfiinţarea
sistemului electoral cenzitar, la care se renunţase deja prin introducerea votului
universal pentru bărbaţii de peste 21 de ani. Drepturile cetăţeneşti în general, ca şi
drepturile minorităţilor erau definite în conformitate cu noile tendinţe internaţionale,
iar cele din urmă şi în funcţie de tratatele de pace de la Paris. Astfel, în articolele 5,
7, 10(8), 26(28), 27(29), apare precizarea, impusă prin tratatele de pace: “fără
deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie”. Se preciza egalitatea între sexe,
fără însă a se da dreptul de vot femeilor, cu precizarea că drepturile acestora vor fi
reglementate prin legi speciale. Se garantează libertatea presei, dar şi
responsabilitatea patronilor de publicaţii şi a jurnaliştilor. De asemenea se garanta
libertatea învăţământului, libertatea individuală, iar domiciliul devenea inviolabil.
Se precizează că Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă
un statut aparte Bisericii Greco-Catolice, privilegiată în raport cu alte culte. (art. 22)
În ceea ce priveşte raporturile dintre puterile statului şi funcţionarea principalelor
instituţii, revizuirile nu sunt de substanţă. Se menţine separarea puterilor în stat, se
defineşte mai bine Guvernul ca organism, se precizează limitele legislaturilor şi ale
mandatelor senatorilor.
O noutate ar fi introducerea unui Consiliu Legislativ, care trebuia sa avizeze legile,
dar al cărui organism avea rol consultativ, nu deliberativ.
Constituţia României din 1923, păstra intact spiritul liberal al Constituţiei din 1 iulie
1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi, într-un
limbaj modernizat şi specializat, adapta vechile texte la situaţia politică, economică şi
socială din România Mare.

Prevederile constituției

- Constituția din 1923 precizează mai bine decât Constituția din 1866, principiul
suveranității naționale, declarând România ,,stat național, unitar și indivizibil’’, al
cărei teritoriu este ,,inalienabil’’ și care nu poate fi colonizat cu populații ori grupuri
etnice străine.
- Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constituțional, este
monarhie constituțională.
- Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, interesele
colectivității sociale primand asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea
pentru cauza de utilitate publică, fiind redefinite noțiunile de ‘’domeniu public’’
și ,,bunuri publice’’. De asemenea, zăcămintele miniere și bogățiile de orice natură
deveneau proprietatea statului.

Principiul separației puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de
alta, fiind prevăzute o serie de prescriptii care le dădeau posibilitatea să se limiteze
reciproc în atributii:
- Independența legislativului față de executiv era asigurată prin imunitatea
parlamentară a deputaților și senatorilor.
- Independența executivului față de legislativ era garantată prin recunoașterea
puterilor constituționale ale regelui ca fiind ereditare și declararea persoanei acesteia
ca inviolabila;
- Independența puterii judecătorești a fost garantată prin inamovibilitatea
judecatorească.

Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege și reprezentanța națională, puterea

executivă de rege și guvern, iar cea judiciară de către instanțele judecătorești.
Puterea legislativă avea dreptul de a limita atribuțiile puterii executive în privința
votării și adoptării bugetului preventiv și de gestiune a veniturilor și cheltuielilor
statului, cât și prin dreptul parlamentarilor de a adresa interpelări miniștrilor.
Adunarea Deputaților era constituită prin alegerea deputaților prin vot universal, egal,
direct, obligatoriu și secret al cetățenilor majori, cu scrutin de lista, prin
recunoașterea principiului reprezentării minorităților, renunțându-se la sistemul
cenzitar și capacitar.

Membrii Senatului erau de două categorii

- Aleșii – În baza aceluiași vot dintre cetățenii români bărbați care au împlinit vârsta
de 40 de ani;
- De drept – Moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, reprezentanți ai
înaltului cler, președintele Academiei Române, foști președinți de Consiliu de
miniștri, foști miniștri, generali în rezerva, etc.
Nu au fost admiși să-și exprime opțiunea politică militarii și femeile, a căror situație
se va reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926.
Legile după ce erau discutate și aprobate liber de către majoritatea membrilor
ambelor adunări trebuiau supuse sancționării regale.

Atribuțiile regelui

- Dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori

ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi și revoca miniștrii. Puterile sale
în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcții publice, crea
noi funcții în stat, este șeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acorda
decorații și grade militare, gratieri etc. De asemenea, regele poate să încheie
convenții în materie de comerț și navigație cu statele străine, care apoi trebuiau
ratificate de puterea executivă.

- Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă

instituție fiind Curtea de Casație și Justiție. Hotărârile judecătorești se pronunțau în
virtutea legii și se exercitau în numele regelui. Curtea de Casație și Justiție primește
atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituționalitatea actelor
legislative: ,,numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca
constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare
Constituției’’.
- Principiul inamovibilității judecătorești asigură independența și obiectivitatea
judecătorilor. Constituția prevedea cenzurarea legalității actelor administrative de
către instanțele judecătorești fiind prevăzută interdicția constituirii unor ,,comisii sau
tribunale excepționale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în
vederea judecării anumitor persoane’’. De asemenea, crește competența organelor
judecătorești și în materie de contencios administrativ prin acordarea de către
persoane a dreptului de a se adresa justiției dacă a fost lezată în drepturile sale de
un act administrativ de autoritate, de un act de gestiune emis cu încălcarea legilor și
a regulamentelor, ori prin abuzuri ale organelor administrative.

Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcționării

democrației:
- Garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de origine etnică,
limba sau religie.
- Egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor.
- Libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței,
inviolabilitatea domiciliului s.a.

Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori,

acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări
sociale în caz de accidente.
Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe
internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de
la Paris.

Alte prevederi ale Constituției din 1923

- Cenzurarea legalității actelor administrative de către instanțele judecătorești.

- În acest caz de pericol de stat ,,se poate introduce starea de asediu general sau
parțial’’
- Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă drepturi și
celorlalte culte.

După ce Constituţia din 1923 a fost abandonată la 30 decembrie 1947, România a

intrat într-o eră a ilegitimităţii şi a neconstituţionalităţii, eră care nu a luat sfârşit nici
până în ziua de astăzi.
Constituţia din 1923 reprezenta, în fapt, o actualizare a celei din 1866, în sensul că
20 de articole au fost modificate total sau parţial, s-au introdus şapte articole noi, iar
25 de articole au fost reformulate sau completate. Actualizarea Constituţiei din 1866
a avut la bază situaţia de după război, adaptarea la principiile societăţii democratice
ale vremii şi modificări limitate, în ideea de păstrare a cât mai mult din textul existent
(din care, de altfel, 78 de articole au rămas nemodificate).
Pentru elaborarea Constituţiei au fost avute în vedere patru proiecte: unul elaborat
de liberalul Ion I.C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului
Naţional Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Ţărănesc şi al
patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a
fost cel al lui Ion I.C. Brătianu. Constituția din 1923 a funcționat în perfectă ordine
până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a inițiat o Constituție nouă, care
întărea puterea regală și limita libertățile democratice.
În principiu, aceasta a fost valabilă până în 1947, deși după abdicarea regelui s-au
aplicat cutume în afara legii fundamentale, iar după 23 august 1944 a fost parțial
amendată și revizuită în 1946. Abandonată definitiv odată cu abdicarea forțată a
regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, Constituția a fost înlocuită ulterior cu una după
modelul sovietic.

Bibliografie

https://biblioteca.regielive.ro/cauta.html?s=constitutia+din+1923