Constiuția de la 1866: Revizuirea de la 1879

I. Contextul adoptării Constituţiei: abdicarea lui Al. Ioan Cuza şi instaurarea domniei
prinţului străin.
Monstruoasa coaliție, formată din conservatori și liberali radicali, a dărâmat domnia de
şapte ani a lui Al. Ioan Cuza. Fapta acesteia a fost comentată în diverse feluri de către istorici,
atât aprobată cât şi criticată. Titu Maiorescu, care era un susţinător ferm al celui care va urma la
cârmă statului, era totuşi impotriva acestui eveniment: „Răsturnarea lui Cuza este un fapt greu de
justificat. Liber ales de naţiunea din cele două Principate, Cuza merita o soarta mai bună [...] iar
modul cum s-a executat această răsturnare rămâne condamnabil.”
Până aveau să înscăuneze prinţul străin, au adus la conducerea statului o Locotenenţă
Domnească şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, care se însărcinau a menţine cele patru
puncte votate atât de naţiune cât şi de divanurile ad-hoc. Aceste patru puncte priveau unirea,
autonomia, principele străin şi guvernul constituţional.
În aceste condiţii, situaţia în care se afla România se înrăutăţea din ce în ce mai mult
datorită poziţiilor marilor puteri. De exemplu, Austria, Rusia şi Turcia cereau revocarea actului
din septembrie 1859 în care recunoşteau dubla alegere, iar Turcia a protestat împotrivă ideii de a
aduce un prinţ străin. Astfel, acestea au comunicat românilor că dacă voiau menţinerea în
continuare a unirii, trebuiau să aducă la tron tot un domnitor român. Dar cum planurile interne
erau total diferite şi dorinţele coaliției erau altele, aceştia trebuiau să grăbească înfăptuirea
planului lor şi totodată să asigure continuitea unirii prin punerea Marilor Puteri în faţă faptului
împlinit.1
Carol I a venit în țară după ce a fost obţinut sprijinul împăratului Napoleon al III-lea dar
şi a Prusiei, dar şi după ce Carol a fost pus în faţa faptului împlinit de către Locotenţa
Domnească, care transmisese la Bucureşti că acesta primeşte coroana ţării.
Înainte de plecarea lui Carol cu destinaţia pe teritoriul nostru, Locotenţa Domnească
„asigura spatele” acestui proiect general liberal, prin chemarea la vot a poporului pentru
acceptarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen drept Carol I. A fost adoptată aceeaşi metodă

1
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 236.
a lui Cuza, atat de aspru criticată, prin care acesta dorea adoptarea textului Statutului Convenţiei
de la Paris si a unei noi legi electorale: anume plebiscitul. De această dată cu ochi buni, acesta s-
a desfăşurat la 2/14 - 8/20 aprilie 1866, şi s-a concluzionat cu rezultatul dorit şi aşteptat.2
La două zile după venirea în ţară, la 10 mai 1866, Carol I depune la Bucureşti jurământul
prin care accepta în mod oficial voinţa plebiscitului şi ocupă tronul noii sale patrii.
II. Constituţia de la 1 iulie 1866
Primul pas fiind înfăptuit, acela de a pune Marile Puteri în faţa faptului împlinit și de a
pune la cârma statului un principe străin, următorul pas era adoptarea unei constituţii. Asftel,
Parlamentul a votat în ziua de 29 iunie/11 iulie 1966 prima Constituţie a ţării, Constituţie pe care
noul domn, Carol I, a depus următorul jurământ: „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului
român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritorială.”3
Acesta prima lege fundamentală a României care a constituit baza juridică a instaurării
monarhiei constituţionale şi totodată continuarea modernizării ţării începută de Al. Ioan Cuza,
promulgată de rege la 29 iunie a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, când a fost publicată în
Monitorul Oficial (Monitorul Oficial n.142 din 1/13 iulie 1866).4
Constituţia a avut la bază proiectul întocmit de Comisia Centrală, iar drept model de
inspiraţie a fost Constituţia din Belgia, considerate drept una dintre cele mai moderne şi
democratrice din Europa; iar datorită acestui fapt, România era adesea numită „Belgia
Orientului” şi devenea primul stat constituţional liberal din sud-estul Europei.5
Deşi România era încă un stat sub suzeranitate otomană, această condiţie nu era
specificată în Constituţie, mai mult primul articol întărea unificarea României: „Principatele
Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”.
Conform articolului 82, România devenea o monarhie ereditară: „Puterile constituţionale
ale Domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale Princepelui
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinal de primogeniture şi cu
excluziunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în
religiunea ortodoxă a Răsăritului.”6

2
Ibidem, p. 240-243.
3
Scurtu Ioan, Monarhia în România 1866 -1947, Editura Danubius, 1991, p. 17.
4
Pop Teodor Leon, Constituțiile României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 30.
5
Scurtu Ioan, Op. cit., p. 18.
6
Constituțiile României, coord. Prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, Editura Cetatea de Scaun, p. 160.
 În ceea ce priveşte puterile statului, acestea emană de la naţiune (art. 31 ) iar acestea erau
organizate conform principiului separaţiei puterilor în stat: puterea executivă era încredinţată
Domnului (art. 35), cea legislativă Domnului şi Reprezentanţei Naţionale (art. 32), iar puterea
judecătorească era distribuită tribunalelor şi curţilor (art. 36).
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile românilor, Titlul II prevedea cele mai largi
libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului şi a întrunirilor (art. 5). Totodată erau
asigurate: inviolabilitatea proprietăţii (art. 15), interzicerea pedepsei cu moartea (art. 18),
învăţământul liber (art. 23), secretul scrisorilor (art. 25), etc.
Articolul 21 prevedea libertatea conştiinței, numea şi religia dominantă a ţării – ortodoxă
– precum şi modul de alegere al treptelor episcopiale din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Singura restricţie care exista asupra libertăţilor cetăţeanului este cea prevăzută la articolul
30: „Nici un Român fără autorisațiunea guvernului nu poate intra în serviciul unui Stat fără ca
însuşi prin acesta să-şi piardă naţionalitatea. Estrădarea refugiaţilor politici este oprită”, aşadar
niciun român nu putea pleca în alte ţări decât cu acordul Guvernului şi cu condiţia Drepturile de
vot ale românilor erau bazate tot pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii electorale în
funcţie de venit, profesiune şi demnităţi obţinute.7
Puterile Domnului erau îngrădite de Constituţie, acest fapt fiind direct exprimat prin
articolul 96: „Domnul nu are alte puteri de cât acele date lui prin Constituţiune”; art. 92 prevedea
persoana neviolabila a Domnului, iar art. 93, prerogrativele acestuia: „Domnul numește și revocă
pe Miniştrii săi. El sancționeză şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa. El are dreptul
de amnistie în materie politică. Are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale;
afară de cea ce se statornicesce în privirea Miniştrilor.8
El nu poate suspenda cursul urmărirei sau al judecatei, nici a interveni prin nici un mod în
administraţia justiţiei. El numește sau confirmă în toate funcţiunile publice. El nu poate creea o
nouă funcţiune fără o lege specială. El face regulamente necesarii pentru executarea legilor fără
să poată vreodată modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor. El
este capul puterii armate. El conferă gradurile militare în conformitate cu legea. El va conferii
decoraţiunea romană conform unei anume legi. El are dreptul de a bate monedă, conform unei
legi speciale. El incheia cu Statele străine Convențiunile necesarii pentru comerț, navigaţiune şi

7
Focșeneanu Eleodor, Istoria constituţională a României (1859 – 1991), Editura Humanitas, p. 31.
8
Constituțiile României, p. 162.
alte asemenea; însă ca pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritore, trebue mai inteiu a fi
supuse puterei legislative şi aprobate de ea.”
Se prevedeau şi condiţiile miniştrilor şi senatorilor: imunitatea deputaţilor şi
senatorilor (art. 51), inviolabilitatea acestora (art. 52), răspunderea ministerială (art.101),
interdicţia domnului de a apăra ministrul : art. 100 „În nici un caz ordinul verbal sau în scris al
Domnului nu pote apăra pe un Ministru de respundere.”).
Titlul VI al Constituției „Disposițiuni generale” consta in emiterea unor
caracteristici generale, care azi ar părea banale: culorile steagului: albastru, galben si roșu (art.
124), capitala statului si reședința guvernului este la București (art. 125), întâietatea legii
fundamentale (art. 126), reglementarea legilor in funcție de prezentul act (art. 127),
imposibilitatea de a suspenda Constituția (art. 128).9
Spre deosebire de Convenţia de la Paris din august 1858, Constituţia din 1866,
prevedea condiţiile reviziurii sale (Titlul VII „Despre revisuirea Constituțiunii”): „Art. 129.
Puterea legiuitoare are dreptul de a declara că este trebuinţă a se supune revisiunei dispositiunile
din Constituţiune anume aretate. După acesta declaraţiune, citită de trei ori din 15 în 15 dile în
şedinţă publică şi primită de ambele Adunări, acestea sunt disolvate de drept şi se convoca altele
în termenul prescris de Art. 95. Corpurile Legiuitoare nu se puteau întruni decât pe baza
convocării Domnului. Cu toate acestea, Adunarea Deputaților și Senatul se puteau întruni și fără
convocare, la 15 noiembrie al fiecărui an, dacă Domnul nu le convocase mai devreme.”10
Acest articol privitor la revizuirea Constituţiei era inspirat din articolul 131 al
Constituţiei belgiene, şi porneşte de la principiile de bază constituţionale. Considerând că o
„constituțiune, spre deosebire de o lege ordinară, este în primul rând o convenţie între naţiune şi
putere şi abia apoi o lege fundamentală, se aplică regulile stricte ale contractului de mandat” 11.
De aici rezultă faptul că naţiunea îşi poate rezerva dreptul de a modifica Constituţia de ea însăşi
adoptată. Astfel, Adunarea Legislativă putea constata schimbarea anumitor dispoziţii
constituţionale, propunere ce trebuia să fie citită de trei ori din 15 în 15 zile în şedinţa ambelor
adunări (se necesită, deci, două citiri). După acest demers, se convocă electoratul în termen de
două luni, iar în trei luni trebuiau deschise camerele de revizie. Acestea din urmă erau însărcinate

9
Ibidem, p. 163-164
10
Pop Teodor Leon, Op. cit., p. 33.
11
Focșeneanu Eleodor, Op. cit., Editura Humanitas, 1998, p. 33.
cu revizia necesară şi cu adoptarea unui nou text, iar condiţiile necesare erau: prezenţa a cel puţin
două treini din membrii fiecărei adunări şi adoptarea cu cel puţin două treimi din voturile celor
prezenţi (art. 129, alineatul IV).12
Îndepărtarea faţă de Marile Puteri s-a realizat prin primirea în octombrie 1866 a
firmanului Porţii, prin care Carol era recunoscut, şi prin recunoaşterea definitivă a Unirii. Din
acest moment, România dispune de prima sa Constituţie şi începe procesul de emanciparea de
sub tutela puterilor garante 13.

Datorită art. 129, odată cu trecere timpului se puteau schimba anumite caractere ale
Constituţiei care nu mai corespundeau în funcţie cu epoca respectivă. Astfel „Constituțiunea din
1866” a fost supusă la şase revizuiri, după cum urmează: 12 octombrie 1879; 8 iunie 1884;
Martie 1909; 12 martie 1912 (legea judecătorească); 1914 (tentativă); 19 iulie 1917. În cele ce
urmează, mă voi referi la revizuirea din 12 octombrie 1879.

III. Revizuirea de la 12 octombrie 1879.

Prima revizuire a Constituţiei a avut loc în anul obţinerii Independenței, dar nu era constrânsă
de această reuşită, ci de o discordanță între art. 7 al Constituţiei din 1866 : „Însușirea de Român
se dobandește, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai
streinii de rituri creştine pot dobîndi impamentenirea” şi art. 44 din Tratatul de pace de la Berlin,
în care se recunoscuse indepedenta ţării: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a
confesiunilor nu va fi opusă nimănui că un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce
priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri
sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitatea ar fi...”. Deoarece odată cu
recunoașterea indepedenței se impunea eliminarea discriminării, era necesară revizuirea
articolului 7.14
S-au respectat prevederile articolului 129, deşi au fost îngreunate dezbaterile datorită
discursurilor ţinute la nesfârşit şi disputele legate de diferite opinii de vedere în ceea ce priveşte
condiţia minorităţilor (turci, evrei). După votarea celor trei citiri, pe rând de către Adunarea
Deputaţilor şi apoi de Senat, acestea îşi aleg la 13 iunie (Senat), respectiv 14 iunie (Camera

12
Ibidem, p. 33; Constituțiile României, p. 166.
13
Focșeneanu Eleodor, Op. cit, p. 34.
14
Ibidem, p. 33.
Deputaţilor) comisii pentru obţinerea unei soluţii pentru revizuirea mult disputatului articol.
Acţiunile de opoziţie nu au încetat nici până în momentul adoptării reviziei, un exemplu
concludent este moţiunea lui Vasile Alecsandri din 11 octombrie 1879, moţiune care a fost
respinsă, la ultima şedinţă a Senatului. Acesta era împotrivă revizuirii datorită notei discordante
cu art. 44 al Tratatului de la Berlin, afirmând că „România trebuie să fie lăsată la libera ei
iniţiativă, şi la liberul ei arbitru, în privinţă oricărei modificări din Constituţiune, conform
dreptului său asbsolut de legiferare...” 15.
În cele din urmă, revizuirea a fost adoptatat de Adunarea Deputaţilor cu 132 de voturi pentru,
9 voturi contra şi 2 abţineri (6 octombrie), şi Senat cu 56 voturi pentru, 2 voturi contra şi o
abţinere (11 octombrie). Noul articol nr.7 a fost promulgat de domnitor prin decretul nr.2/186
din 12 octombrie 1879: „Art. 7 - Diferenţă de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în
România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.”16
La doi ani de la această primă revizuire România a fost transformată in Regat prin Legea nr.
710 din 15 martie 1881, dar deoarece prerogativele regelui nu se schimbau, nu se impunea
revizuirea totală a Constituţiei.

15
Monitorul Oficial nr.234 din 16 (28) octombrie 1879, şedinţa Senatului din 11 octombrie 1879 apud. Focșeneanu
Eleodor, p. 39.
16
Focșeneanu Eleodor, Op.cit., p. 39.
BIBLIOGRAFIE

1. Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1997;
2. Constituțiile României, coord. Prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, Editura Cetatea de
Scaun;
3. Focșeneanu Eleodor, Istoria constituţională a României (1859 – 1991), Editura
Humanitas;
4. Pop Teodor Leon, Constituțiile României, Editura Științifică și Enciclopedică;
5. Scurtu Ioan, Monarhia în România 1866 -1947, Editura Danubius.