Comedia greacă și realitatea contemporană

În secolul al VI-ea religia dionysiacă cunoaște o largă răspândire, astfel cultul dionysiac pătrunde
în toate regiunile locuite de greci. În Atica, la Marile Dionysii ținute în luna martie și apoi cu
prilejul Leneenelor, zeul Dionysos era sărbătorit într-un mod cu totul deosebit. În cadrul acestor
procesiuni dionysiace aveau loc improvizații dramatice ce reprezentau schimbul de replici între
un personaj desprins din cor și ansamblul corului. Aceste improvizații vor duce mai târziu la
constituirea dramei.1
Spre sfârșitul secolului al VI-lea, un conducător de coruri dionysiace, pe nume Thepsis a
organizat la Marile Dionysii o reprezentație dramatică numită trogodia (cântecul țapului).
Aceasta va reprezenta începtul genului dramatic în Grecia antică.2
Pe versantul sudic al Acropolei era situat Teatrul lui Dionysos, zeul vinului. În cinstea acestuia
se țineau sărbători și aveau loc concursuri între reprezentații dramatice cu piesele lui Eschil,
Sofocle, Euripide și Aristofan. 3 Faptul că toate aceste reprezentații aveau loc chiar într-un
sanctuar al lui Dionysos, denotă faptul că între teatru și religie exista o legătură foarte strânsă. 4
Între 10-15 martie, la sărbătoarea Marilor Dionysii (ținea 4 zile) are loc un adevărat ritual prin
care statuia de lemn a lui Dionysos este așezată pe altar. Acest ritual este urmat de un sacrificiu
(hecatombă) și banchete vesele, iar la căderea nopții statuia zeului este dusă până la teatru.
Preotul lui Dionysos avea dreptul la un loc de onoare și prezida concursul, iar reprezentațiile
aveau loc cu ocazia unei sărbători religioase (Leneenele în ianuarie și Marile Dionysii în
martie).5
Concursurile erau frecventate de toate categoriile sociale. Erau admise femeile (pe locurile cele
mai de sus). Sunt eliberați pe cauțiune prizonierii pentru a participa la reprezentație, dar exista și
un fond special, Theoricon, din care li se oferea celor săraci o sumă ce le permitea să achite
prețul reprezentațiilor.6
Concursurile dramatice se desfășurau astfel: mai întâi o tetralogie (trei tragedii) – la origine cu
legătură între ele, trei episoade ale aceleiași legende, apoi mai târziu, independente unele de
altele și o dramă satirică, apoi comedii (trei, ulterior cinci) și ditirambi.7
Concursul Marilor Dionysii dura câte patru zile, de dimineață până la apusul soarelui, uneori
aveau loc și încăierări. Juriul era format din zece persoane și era tras la sorți înainte de
sărbătoare. De asemenea, erau atribuite trei premii la fiecare categorie: poetul, conducătorul

1
Adelina Piatkovski, O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, București, 1988, p. 136.
2
Ibidem.
3
Anne-Marie Buttin, Grecia clasică, Editura Bic All, București, 2002, p. 43.
4
Ibidem, p. 144.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 145.
7
Ibidem.

1
corului și protagonistul. Aceste concursuri au avut o importanță deosebită în viața socială și
morală a grecilor.8
Comedia Greciei antice nu seamănă deloc cu ceea ce numim noi astăzi comedie, seamănă mai
mult cu șansonetismul francez. De asemenea, scriitorii greci nu urmăreau să caricaturizeze tipuri
de personaje (avarul, mizantropul etc), ci să pună în scenă personaje reale aparținând societății în
care trăiau.9
Numele de „comedie” provine din cuvântul „comos”, care înseamnă serbare populară,
zgomotoasă, cu cântece și dansuri. Aristofan o numește comedie deoarece „oamenii petreceau în
stradă”. Are legătură, ca și tragedia, cu Dionysos. Sursele foarte puține ne vorbesc despre
ceremoniile ce aveau loc în timpul sărbătorilor culesului viilor la sate, în cinstea lui Dionysos:
participanții veseli, pe jumătate beți, după un ospăț copios, parcurgeau străzile aruncând
trecătorilor glume grosolane. Procesiunea avea ca stindard un falus.10 Mai târziu ritualul a fost
structurat: avea loc o procesiune burlescă, acompaniată cu un cântec în cinstea zeului Phales, o
defilare a carelor cu struguri, în timpul căreia participanții, cu fețe pe care se văd urme de vin,
schimbă replici satirice și atacuri personale.11
Primele comedii (farse megariene) ne sunt cunoscute datorită lui Aristotel: atacuri personale
împotriva unor oameni cunoscuți. Nu au rămas prea multe urme cu excepția a două nume de
autori, Myllos și Meson.12
Comedia, spre deosebire de tragedie nu este un produs exclusiv al pământului atic. Ea se va
dezvolta mai întâi în zonele dorice, mai ales la Megara, iar apoi în Sicilia,13 în mod special în
Siracuza. Aceste piese sunt mai lungi, cu un fel de intrigă 14 . Din această epocă, mijlocul
secolului al VI-lea, nu îl cunoaștem decât pe Epiharm, pe care Platon îl numește maestrul
comediei. Acesta a scris comedii populare, despre viața cotidiană a sicilienilor și comedii mitice
despre zei și eroi. În epoca clasică, în Sicilia exista de asemenea mimi, de la care au rămas
anumite urme.15
Principalii predecesori ai lui Aristofan, care s-au inspirat fără îndoială din Epiharm, au fost
Magnesc, Crates și Cratinos, care a fost cel mai de seamă dintre cei trei și căruia îi lipseau se
pare eleganța și grația, dar a făcut din comedie o forță de temut, astfel încât nici măcar Pericle
înuși nu a fost cruțat de batjocurile sale.16
Din cauza atacurilor violente, uneori personalizate, prin care comedia viza persoanele publice
importante, în viață, în anul 440 a fost promulgat un decret care interzicea să se folosească nume

8
Ibidem, p. 146.
9
Ibidem, p. 159.
10
Robert Flaceliere, Istoria literară a Greciei antice, Editura Univers, București, 1970, p. 223
11
Anne-Marie Buttin, op.cit. p. 159.
12
Ibidem
13
Robert Flaceliere, op.cit. p. 223.
14
Anne-Marie Buttin, op.cit. p. 159.
15
Ibidem, p. 160
16
Robert Flaceliere, op.cit. p. 227-228.
ale personajelor în viață. Însă nu a avut efect, comediile jucând oarecum rolul ziarelor,
demascând cu violență în fața cetățenilor dedesubturile vieții politice.17
Aristofan sau părintele comediei grecești a trăit în Atena în jurul anilor 445-386 î.e.n. și a fost un
reprezentant de seamă al comediei vechi. Având o condiție materială ridicată, s-a bucurat de o
educație aleasă, studiind gramatica, literatura, retorica, muzica și filosofia. Creația sa ieșită din
comun este compusă din 44 de piese, din care integral s-au păstrat doar 11: Acarnienii, Cavalerii,
Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Femeile la sărbătoare zeiței Demeter, Broaștele,
Adunarea femeilor și Plutos.18
Comedia lui Aristofan, dar și comedia veche în general este dominată de o caracteristică
esențială – obscenitatea. Cititorul modern este șocat de obscenitățile din comediile sale.
Personajele vorbesc fără pic de rețineri despre toate funcțiile fiziologice, într-un limbaj pe șleau.
În imaginile pictate pe vase, actorii poartă falusuri imense la care textele fac adesea aluzie. Dat
fiind că la reprezentații asistau femei și, se pare, și copii, trebuie să admitem că acest popor atât
de rafinat, avea în această privință alte păreri decât noi. Aproape în toate comediile lui Aristofan,
scena finală, este, mai mult sau mai puțin clar, o scenă de căsătorie, ca și când comedia arhaică s-
ar fi înscris într-o ceremonie bachică, a cărei încununare trebuia să fie o unire a sexelor.19
Așa cum, la petrecerile din târguri, corul îi ataca violent pe unii indivizi de seamă și făcea lumea
să râdă pe seama lor, comedia lui Aristofan atacă, uneori cu o surprinzătoare violență, oamenii
politici care conduc cetatea. Viața lor publică și cea personală sunt expuse, deopotrivă, vervei
poetului care nu se dă îndărăt de la nimic pentru a-și lua peste picior adversarii. Violența
atacurilor este indreptățită doar de ambianța lor comică. 20 Una din victimele atacurilor
aristofaniene este strategul Cleon, pe care Aristofan îl acuza ca fiind demagog, mincinos,
profitor, partizan al războiului. Nici Pericle nu este cruțat „cu capul său ca o ceapă, el a ruinat
Megara” (Acarnienii). Își bate joc și de sofiști cărora le asimilează pe adversarul lor Socrate; îi
acuză de impietate, că fac să triumfe cauze nedrepte. Este foarte dur față de Socrate în Norii,
reproșându-i că influențează spiritele tinerilor, acuzație care a jucat poate un rol important în
timpul procesului lui Socrate. Îl atacă chiar și pe Euripide care, spune el, a denaturat tragedia. Îl
acuză că este vorbă-lungă și imoral în maniera sa de a reprezenta pe scenă dragostea. De
asemenea, îi face plăcere să atace și organizarea justiției (Viespile), naivitatea ușuratică a
poporului și naivitatea sa în fața demagogilor.21
Arta sa este o varietate incomparabiă: înjurii, ironie fină și umor, râs grosolan. Creator al unei
serii de personaje pe jumătate veridice, pe jumătate grotești, trăind într-o lume reală sau
imaginară, de o inventivitate comică extraordinară – poezie, calambururi, glume grosolane,
obscenitate, parodie, vocabular de extremă bogăție, Aristofan rămâne maestrul inegalat al
comediei Greciei antice. Nici un autor comic nu la egalat nici nu l-a imitat.22

17
Anne-Marie Buttin, op.cit., p. 160.
18
N.I. Barbur, Adelina Piatkovski, Scriitori greci și latini, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 29.
19
Jean Defradas, Literatura elină, Editura Tineretului, Paris, 1960, p. 103-104.
20
Ibidem, p. 109.
21
Anne-Marie Buttin, op.cit., p. 161.
22
Ibidem.

3
Cât despre structura comediei vechi, aceasta nu are intrigă. Pe o temă dată scenele se succed pe o
schemă foarte simplă, în care dialogurile alternează cu scenele cântate și dansate. Intervenția
corului nu marchează, ca în tragedie, o întrerupere în durata acțiunii: corul participă intens la
acțiune, iar între el și actori poate avea loc un dialog. De asemenea, un lung prolog, mult mai
complex decât cel al tragediei, formează prima parte a piesei; el conține înafara expunerii o parte
importantă a acțiunii. Intrarea corului, numită parodos, este departe de defilarea solemnă a
corului tragic: este o irupție burlescă și dezordonată a horeuților, de care se leagă și o scenă de
încăierare, urmată de o discuție aprinsă (agon), în care două personaje susțin, cu o mulțime de
argumente, teze opuse. Aici se situează o parte caracteristică a comediei, parabaza: horeuții își
scot măștile, înaintează către spectatori, iar conducătorul corului, luând singur cuvântul, pe un
ton solemn, se adresează publicului. El pledează pentru piesa lui și îi subliniază calitățile, apără
meritele unei piese anterioare care, după părerea lui, a fost insuficient recompensată; se leagă de
adversarii lui, atacându-i direct pe cei pe care-i lovise și de după mască; o sinceritate aspră îi
permite să ia atitudine de cenzor al moravurilor și de sfetnic al poporului. În parabază, mai mult
ca oriunde, simți că teatrul este o tribună. În a doua parte a comediei, un număr nedeterminat de
scene, mai mult sau mai puțin burlești, alternează cu intervențiile corului, dintre care ultima,
exodus, foarte animată, la care paticipă trupa, constituie, de obicei, un final în formă de cortegiu
vesel, bachic sau nupțial. Parabaza își pierd treptat importanța înainte de a dispărea cu totul. Însă
a reprezentat o parte esențială și arhaică care a transmis comediei caracterul ei sincer, direct și
brutal.23
În prima parabază a Norilor Aristofan afirmă cu mândrie următoarele, comparându-se cu rivalii
săi: „În ce privește însă, eu, deși sânt mare ca poet,/ N-am să mă umflu aici în plete și n-am să
încerc să vă înșel/ Dând tot mereu sub alte nume și de trei ori aceiași piesă./ Eu vă înfățișez de-a
pururi tot alte și alte născociri/ Ce plăsmuisc cu multă artă și nu se aseamănă-ntre ele/ Și toate
sânt dibace foarte”.24
În ceea ce privește trecerea la comedia medie, ultimele două comedii ale lui Aristofan atestă deja
dispariția comediei vechi (Adunare femeilor și Plutos). Părăsind subiectele tradiționale, comedia
medie evită vechile certuri, de altfel grosolănia replicilor nu mai este apreciată, iar gesturile
obscene, expresiilor echivoce, li se preferă analiza delicată și elegantă a situațiilor mai reale. De
asemenea,25 corul nu mai joacă rolul de prim-plan care făcea din el un animator al dezbaterilor.
Parabaza a dispărut, cântecele corului au fost reduse la câteva strofe neînsemnate, înainte de a fi
înlocuite de un dans fără cuvinte. 26 În această perioadă se remarcă Antifanes și Eubul care
introduc parodierea mitologiei, prin reprezentarea unor zei și punându-i în situații comice. Însă
aceasta nu va provoca prea mult timp râsul, iar accentul se pune pe zugrăvirea moravurilor

23
Ibidem, p. 110.
24
Robert Flaceliere, op.cit., p. 302.
25
Pierre Leveque, Aventura greacă, Editura Meridiane, București, 1987, p. 58-59.
26
Jean Defradas, op.cit., p. 111.
cotidiene. Dacă în secolul precedent intriga era complet neglijată, acum se bucură de un interes
major.27
În ceea ce privește perioada comediei noi, dispar genurile literare din epoca clasicismului,
literatura fiind extrem de dinamică în această perioadă. Tragedia și oratoria cunosc un declin,
nemafiind apreciate. Renaște însă poezia lirică, erudiția filosofică își face apariția, în vreme ce
doar comedia și istoria supraviețuiesc.28
Comedia mai supraviețuiește o perioadă la Atena și se răspândește până la Macedonia și Orientul
elenistic. Dispar corul și parabaza, interludiile tind să împartă în acte conținutul piesei. Este
preluat prologul de la tragedie, iar acesta îngăduie poetului să lege acțiunea și să-și prezinte
opiniile, cam în felul în care făcea cândva în parabază.29
Comedia nouă se dedică vieții nuanțate a vieții contemporane. Dragostea căreia i se pune felurite
piedici devine subiectul de bază, însă până la urmă această dragoste are un deznodământ fericit.
Intriga se complică, caracterele sunt studiate cu finețe. Existau măști comice de bătrâni, femei,
sclavi și tineri. Comedia nu se mai mulțumește cu tipuri general umane. Sunt păstrate procedee
din comedia medie, parodiile, vorbăria bucătarilor, lăudăroșeniile soldaților fanfaroni, povestirile
paraziților etc. Toate aceste procedee aveau denumirea de gaguri.30
Se evidențiază doi autori, Filimon, care excelează prin multiplicarea incidentelor comice și
atenianul Menandru – astrul noii comedii. Menandru compune în jur de 100 de comedii, unde
din piesele sale, Mizantropul, deși nu este foarte originală reușește să impresioneze prin
personajele foarte vii. Prin piesa Arbitrajul aduce în scenă doi tineri căsătoriți care se adoră,
despărțiți însă din pricina unei neințelegeri și care se reunesc în final.31
Pentru opera lui Menandru sunt așadar caracteristice dragostea și sentimentele de familie, dar în
același timp sunt făcute observații și asupra altor probleme, specifice perioadei: raporturile dintre
bogați și săraci, sclavie, superstiție și religie. De asemenea Fantoma aruncă o uimitoare lumină
asupra practicilor vrăjitorești, iar Femeia posedată de divinitate aduce în scenă o tânără care și-a
pierdut darul profeției de când s-a îndrăgostit.32
Pe scurt, un teatru care reține atenția prin finețea analizelor sale psihologice, dar care, în același
timp, ne emoționează prin calitățile sale profund umane. Acestea sunt ultimele pâlpâiri ale
geniului atic, destul de puternice încă, dacă atunci când este vorba de Menandru pot fi evocați
atât Euripide cât și Platon.
În concluzie, dacă la început comedia însemna un tip ritualic în care oamenii făceau glume
grosolane și își aruncau unii altora atacuri personale, aceasta va evolua către reprezentații scenice
oficiale în care participau toate categoriile sociale, dar în care încă erau prezente obscenitățile și
atacurile politice, urmând ca mai apoi aceste obscenități să nu mai fie foarte apreciate,

27
Pierre Leveque, op.cit., p. 59.
28
Ibidem, p. 201.
29
Ibidem, p. 204.
30
Ibidem, p. 205.
31
Ibidem.
32
Ibidem. p. 206.

5
ajungându-se până la a se reprezenta pe scena tema iubirii și a problemelor sociale
contemporane.
BIBLIOGRAFIE

I. Instrumente de lucru
 Scriitori greci și latini, Dicționar, coordonatori N.I Barbu, Adelina Piatkovski, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

II. Lucrări generale

 Defradas Jean, Literatura elină, Editura Tineretului, Paris, 1960.
 Robert Flaceliere, Istoria literară a Greciei antice, Editura Univers, București, 1970.
 Leveque Pierre, Aventura greacă, Editura Meridiane, București, 1987.
 Buttin Anne-Marie, Grecia clasică, Editura Bic All, București, 2002.
 Piatkovski Adelina, O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, București, 1988.