Orasele Din Tarile Romane in Evul Mediu PDF

Laurenţiu Rădvan
ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

(sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)
Colecţia Historica este coordonată de prof.univ.dr. Alexandru-Florin Platon
Carte apărută în cadrul Grantului CNCSIS nr. 101/2008
Redactor: Oana BILAN

Coperta: Manuela OBOROCEANU
Tehnoredactor: Florentina CRUCERESCU
ISBN 978-973-703-693-3
© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro

Laurenţiu Rădvan
ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE

ÎN EVUL MEDIU
(sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)
2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RĂDVAN, LAURENŢIU
Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu : sfârşitul secolului al
XIII-lea - începutul secolului al XVI-lea / Laurenţiu Rădvan. - Iaşi :
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” 2011
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-703-693-3
911.375(498.1)"12/15"
913(498.1-21)"12/15"
Cuprins
Abrevieri ....................................................................................................................... 7
Notă asupra ediţiei....................................................................................................... 9
Introducere ................................................................................................................... 13
Partea I. Oraşele medievale din Europa Centrală şi de Răsărit
Oraşele din regatul Poloniei ....................................................................................... 25

Geneză şi organizare ....................................................................................... 25
Populaţie, societate şi economie .................................................................... 36
Topografie ........................................................................................................ 42
Studii de caz: Wrocław şi Cracovia ............................................................... 44
Oraşele din regatul Ungariei ...................................................................................... 48
Geneză şi organizare ....................................................................................... 48
Populaţie, societate şi economie .................................................................... 56
Toponimie şi topografie ................................................................................. 60
Studii de caz ...................................................................................................... 62
Oraşele de la sud de Dunăre ...................................................................................... 84
Oraşele din Serbia, Bosnia şi de pe coasta Dalmaţiei ................................. 84
Oraşele din Bulgaria ........................................................................................ 99
Partea a II-a. Oraşele din Ţara Românească
Procesul de urbanizare ................................................................................................ 109

Teritoriul de la sud de Carpaţi în secolul al XIII-lea .................................. 109
Formarea Ţării Româneşti: Basarab şi Negru Vodă .................................. 123
Formarea oraşelor ........................................................................................... 131
Terminologie .................................................................................................... 141
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la
procesul de locatio în Ţara Românească ....................................................... 145
Particularităţi ale evoluţiei primelor oraşe .................................................... 161
Situaţia din Oltenia .......................................................................................... 168
Reşedinţe principale domneşti ....................................................................... 170
Târguri ............................................................................................................... 172
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice .............................................. 183
Administraţie urbană, privilegii ..................................................................... 183
Raporturi cu domnia ....................................................................................... 196
Moşia oraşului .................................................................................................. 202
Structuri sociale ................................................................................................ 205
Structuri etnice ................................................................................................. 215
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri,
îndeletniciri agricole ....................................................................................... 223
Micro-monografii ........................................................................................................ 242
Argeş (242), Brăila (248), Bucureşti (256), Buzău (262), Câmpulung
(266), Craiova (275), Floci (280), Gherghiţa (282), Ocna Mare (285),
Piteşti (288), Râmnic (293), Râmnicul Sărat (300), Slatina (302),
Târgovişte (304), Târgşor (315), Târgul Jiului (318)
Partea a III-a. Oraşele din Moldova
Procesul de urbanizare ............................................................................................... 323

Teritoriul de la răsărit de Carpaţi în secolul al XIII-lea –
prima jumătate a secolului al XIV-lea ......................................................... 323
Apariţia Moldovei ............................................................................................ 328
Formarea oraşelor ............................................................................................ 335
Primele menţiuni de oraşe .............................................................................. 356
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Moldova ..... 363
Terminologie .................................................................................................... 389
Reşedinţe principale domneşti ....................................................................... 398
Târguri ............................................................................................................... 400
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice .............................................. 409
Administraţie urbană, justiţie, privilegii; oraşele din Moldova
şi „legea germană” ........................................................................................... 409
Raporturi cu domnia ....................................................................................... 428
Moşia oraşului .................................................................................................. 436
Structuri sociale ................................................................................................ 440
Structuri etnice ................................................................................................ 446
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri,
îndeletniciri agricole ....................................................................................... 450
Micro-monografii ........................................................................................................ 468
Adjud (468), Bacău (470), Baia (476), Bârlad (486), Botoşani (491),
Cernăuţi (494), Cetatea Albă (496), Chilia (507), Cotnari (515),
Dorohoi (519), Fălciu (521), Galaţi (522), Hârlău (524), Hotin (528),
Huşi (530), Iaşi (535), Lăpuşna (543), Milcovia şi Putna (544), Neamţ
(548), Orhei (553), Piatra lui Crăciun (555), Roman (559), Siret (567),
Soroca (572), Suceava (573), Târgu Frumos (584), Tecuci (585),
Tighina (586), Trotuş (587), Vaslui (590)
Concluzii ....................................................................................................................... 594

Bibliografie ................................................................................................................... 600
Indice ............................................................................................................................ 636
Hărţi ............................................................................................................................... 653
Abrevieri1
AARMSI Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice

(Bucureşti)
AUB Analele Universităţii Bucureşti (Bucureşti)
AIIAI Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi (Iaşi)
AIIADX Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi (Iaşi)
AM Arheologia Moldovei (Iaşi)
AO Arhivele Olteniei (Bucureşti/Craiova)
APH Acta Poloniae Historica (Varşovia)
BCMI Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (Bucureşti)
BHR Bulgarian Historical Review (Sofia)
BMIM Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie (Bucureşti)
CA Cercetări Arheologice (Bucureşti)
CDTR Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului
DH Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki
DIR Documente privind istoria României
DLR Dicţionarul limbii române
DRH Documenta Romaniae Historica
EB Etudes Balkaniques (Sofia)
EH Etudes Historiques (Sofia)
HU Historia Urbana (Bucureşti/Sibiu)
MCA Materiale şi Cercetări Arheologice (Bucureşti)
MIM Materiale de Istorie şi Muzeografie (Bucureşti)
RA Revista Arhivelor (Bucureşti)
RC Revista Catolică (Bucureşti)
RdI Revista de Istorie (Bucureşti)
RESEE Revue des Études Sud-Est Européennes (Bucureşti)
RI Revista Istorică (Bucureşti)
RIAF Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie (Bucureşti)
RIR Revista Istorică Română (Bucureşti)
RM Revista Muzeelor (Bucureşti)
RMMMIA Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria Monumente Istorice şi de Artă
(Bucureşti)
1 S-au folosit abrevieri doar pentru publicaţiile din cuprinsul cărora am utilizat mai multe
studii.
8 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU
RRH Revue Roumaine d'Histoire (Bucureşti)

SAI Studii şi Articole de Istorie (Bucureşti)
SB Studia Balcanica (Sofia)
SCIA Studii şi Cercetări de Istoria Artei (Bucureşti)
SCIV Studii şi Cercetări de Istorie Veche (Bucureşti)
SCIVA Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (Bucureşti)
SCŞI Studii şi Cercetări Ştiinţifice - Istorie (Iaşi)
SF Südost-Forschungen (Oldenbourg)
SMIM Studii şi Materiale de Istorie Medie (Bucureşti)
SRdI Studii. Revista de Istorie (Bucureşti)
Notă asupra ediţiei
În toamna anului 2008, încheiam lucrul la un volum care de la bun

început fusese gândit pentru publicul din afara României. Se simţea lipsa unui
studiu atât de sinteză, cât şi de analiză, cu privire la oraşele din spaţiul locuit de
români, lumea urbană reprezentând o temă importantă de istorie medievală, de
a cărei desluşire depinde mai buna înţelegere a mecanismelor de funcţionare a
societăţii acelor vremuri. Am ales să publicăm cartea în limba engleză pentru că
aceasta a devenit în ultimele decenii o adevărată lingua franca, inclusiv pentru
mediul de cercetare din domeniul ştiinţelor umaniste. Lucrarea, intitulată
At Europe's Borders: Medieval Towns in the Romanian Principalities, a apărut în
februarie 2010, la Editura Brill din Olanda şi a fost bine primită în mediul
academic. În acelaşi timp, aveam în minte intenţia publicării unei lucrări
asemănătoare în limba română. Motivul era dat în primul rând de lipsa unei
iniţiative de acest fel în istoriografia românească, căci nici un istoric nu s-a
angajat în realizarea unei monografii care să trateze atât amplul proces de
urbanizare din evul mediu din ţările române, cât şi evoluţia în primele secole a
oraşelor proaspăt apărute. Cu acest gând, am continuat lucrul la volum, adăugând
informaţiile lăsate deoparte la ediţia în limba engleză şi aducând la zi bibliografia
acestei vaste teme. Din acest motiv, putem spune despre lucrarea de faţă că este
o carte atât veche, cât şi nouă. Veche, pentru că, în special în prima parte – ce
include oraşele din spaţiul învecinat ţărilor române –, are la bază ediţia în
engleză. Nouă, pentru că între finele anului 2008, când am încheiat lucrul la
ediţia amintită, şi jumătatea lui 2011, când am finalizat manuscrisul cărţii de faţă,
am continuat cercetările şi am inclus numeroase alte interpretări, pe baza unor
lucrări neutilizate în ediţia anterioară1. Adăugirile, completările, chiar modificările
1 Publicarea între timp a rezultatelor unor noi cercetări arheologice a determinat modificarea
firească a interpretărilor noastre (spre exemplu, amintim lucrările: Gheorghe Mănucu-
Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările arheologice din anul 2007
(Bucureşti: Editura Agir, 2008) sau Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice
(1961-1986), coord. Nicolae Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009). De
efectuate au făcut ca multe secţiuni ale lucrării să capete o nouă faţă. Cu totul,
acest volum cuprinde cu aproape 800 de note mai mult (cu totul 3670 note, faţă
de 2900 la ediţia în engleză), la bibliografie adăugându-se în mod firesc
numeroase lucrări necitate anterior sau chiar noi, apărute în intervalul 2008-
2011. Cele mai multe adăugiri se află în părţile a doua şi a treia, ce conţin
segmentul cel mai important al lucrării: completări semnificative s-au făcut în
partea a doua a lucrării, la discuţia cu privire la urbanizarea din Ţara
Românească, precum şi la micro-monografii, ca şi în partea a treia a lucrării, cea
dedicată oraşelor din Moldova, unde secţiunea cea mai consistentă, cuprinzând
micro-monografiile, este în bună parte rescrisă.
A face istorie medievală românească, în special a te ocupa de
începuturile medievalităţii din spaţiul locuit de români, reprezintă o
întreprindere dificilă. Şi asta deoarece evul mediu este aici plin de necunoscute,
greu de lămurit cu izvoarele ce ne stau la dispoziţie. Tema urbanizării este strâns
legată de chestiunea începuturilor ţărilor române, astfel că a trebuit să abordăm
şi subiecte colaterale, fără de care această temă ar fi fost greu de înţeles.
Lucrarea este o sinteză, iar ca orice sinteză poate uneori să piardă din vedere sau
să nu ia în considerare anumite detalii, cu toate că, adesea, tocmai detaliile ne-au
ajutat să propunem soluţii pentru lămurirea unora din numeroasele probleme
controversate ce privesc istoria medievală a oraşelor din acest spaţiu. O lipsă a
acestei istorii este că nu e atât de mult o istorie a oamenilor din oraşe, cât am fi
vrut să fie. Am pus accent pe oraş ca un centru economic, pentru că aceasta este
ipostaza principală permisă de surse (pentru secolele XIV-XVI). Izvoarele
istorice folosite sunt în special din categoria documentară, ce cuprinde cel mai
adesea texte oficiale, seci şi fără prea multe detalii, care nu ne transmit ce
gândeau actorii acelor vremuri, cum greu de identificat sunt şi relaţiile personale
dintre oameni; în majoritatea cazurilor nu ştim nici măcar ce „opţiuni politice”
aveau. De altfel, într-una din recenziile la varianta engleză a lucrării, ni s-a
reproşat că am păstrat unele rezerve în susţinerea anumitor ipoteze şi că am
manifestat reţinere în unele afirmaţii. Ezitările noastre sunt însă întemeiate, căci
ceea ce am susţinut pe parcursul lucrării se bazează pe izvoare. Atât timp cât
izvoarele ne-au permit să afirmăm şi să argumentăm ceva, am făcut-o. Acolo
unde aceleaşi izvoare sunt neclare şi, mai ales, insuficiente, am păstrat rezervele
necesare. Cum în privinţa începuturilor ţărilor române (şi aici includem
formarea oraşelor), starea surselor istorice este foarte proastă (a se vedea
perioada esenţială a anilor 1290-1323, practic fără surse), preferăm să păstrăm
această atitudine, sperând ca în viitor ipotezele noastre să primească o mai mare
susţinere prin descoperirea unor noi izvoare.
asemenea, am adus noi argumente în complexul dosar Negru Vodă, precum şi în favoarea
aplicării „legii germane” în oraşele din Moldova.
NOTĂ 11
În mod firesc, o lucrare de anvergura celei de faţă nu poate să nu

înglobeze rezultatele cercetărilor anterioare ale autorului. O dată cu trecerea
timpului, faţă de alte lucrări ale noastre, am reevaluat unele poziţii, având drept
suport noile studii apărute în domeniu, precum şi noile interpretări date unor
izvoare. Acolo unde evidenţele au impus acest lucru, am admis că este necesară
o adaptare a argumentelor.
După cum se observă, titlul cuprinde sintagma „în evul mediu”, cu toate
că ne oprim cu cercetările în prima parte a sec. al XVI-lea. Am încercat să
abordăm subiectul pornind de la limitele cronologice adoptate de decenii bune
de către ceilalţi istorici ai fenomenului urban2.
Bibliografia disponibilă pentru această temă este foarte vastă şi ea se
îmbunătăţeşte lent, dar continuu (din păcate, nu întotdeauna cu literatură de
calitate). Tocmai pentru că bibliografia folosită este foarte întinsă, am decis ca în
rubrica specifică de la final să includem doar lucrările citate cel puţin de două
ori. Precizăm, de asemenea, că pentru aparatul critic am adoptat cel mai folosit
sistem internaţional din domeniul ştiinţelor umaniste (şi nu numai), anume cel
recomandat în Chicago Manual of Style. Nu înţelegem reţinerea în acest sens a
Academiei Române, ale cărei norme, utilizate de câteva decenii (inclusiv de
subsemnatul), nu au fost adaptate la acest standard internaţional, fapt necesar3
în condiţiile în care ştiinţa istorică românească trebuie să finalizeze racordarea
nu atât la cerinţele lumii actuale, cât la temele, preocupările şi metodele
istoriografiei contemporane. O asemenea situaţie nu face decât să accentueze
starea de provizorat în care ne aflăm din acest punct de vedere.
*
Apariţia acestei cărţi a fost posibilă datorită sprijinului dat de mai mulţi
oameni, pe care îi asigur de recunoştinţa mea. Se adaugă şi câteva instituţii, ce au
facilitat cercetările pe care le-am desfăşurat în ultimii ani. Astfel, datorez
mulţumiri în primul rând Comisiei Fulbright din Romania pentru faptul că mi-a
permis, prin acordarea unui grant post-doctoral, să continui cercetările privind
oraşele medievale din ţările române şi din centrul şi sud-estul Europei. De
asemenea, adresez mulţumiri Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior din România (C.N.C.S.I.S.), al cărui grant a înlesnit
finalizarea cercetărilor mele, menţinerea contactului cu comunitatea istoricilor
interesaţi de istoria urbană, precum şi apariţia prezentului volum. Datorez
recunoaştere profesorului Keith Hitchins care, cu îngăduinţă, m-a ascultat de
fiecare dată şi m-a sprijinit pe parcursul vizitelor mele în Statele Unite. Nu îi pot
uita pe colegii de la University of Illinois at Urbana-Champaign, în special pe cei
2Vezi şi prima notă de la Introducere.

3Ezitările în acest sens au efecte vizibile mai ales în publicaţiile de specialitate din România,
care au adoptat o diversitate de modele, dând de fapt impresia unui haos.
de la Russian, East European and Eurasian Centre şi University Library, care

m-au primit de fiecare dată cu căldură şi mi-au asigurat o şedere cât mai plăcută,
oferindu-mi acces la toate resursele disponibile. Îi sunt recunoscător şi lui Florin
Curta, care mi-a dat şansa de a publica prima ediţie a acestei lucrări în cadrul
excelentei colecţii pe care o coordonează la editura Brill. De asemenea, datorez
mulţumiri unor oameni care, de-a lungul desfăşurării proiectului, mi-au oferit
sfaturi utile, răspunsuri la întrebări, mi-au pus la dispoziţie informaţii sau pur şi
simplu m-au susţinut: Petronel Zahariuc, Ioan Caproşu, Alexandru-Florin
Platon, Dan Dumitru Iacob, Victor Spinei, Ştefan S. Gorovei, Oliver Schmitt,
Cristian Luca, Valentin Cîrdei (autorul traducerii primei ediţii), Radu Pîrnău
(autorul hărţilor), Mariana Şlapac, Ovidiu Şandor, George Şipoş, colegilor de la
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi alţii, cărora le cer dinainte scuze în
caz că i-am uitat. Nu în ultimul rând, adresez mulţumiri părinţilor, dar mai ales
soţiei mele, Mihaela, şi fiului meu, Alexandru-Ioan, pentru sprijin şi în special
pentru răbdarea de care au dat dovadă, răbdare pe care adesea am pus-o la
încercare.
Laurenţiu Rădvan
YZ
Introducere
Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de explorare a felului în care au

apărut şi evoluat oraşele medievale din ţările române, de la sfârşitul secolului al
XIII-lea şi până la începutul secolului al XVI-lea1. Lumea medievală nu poate fi
înţeleasă în întregime fără descifrarea oraşului, cu tot ceea ce reprezintă acesta,
cu o societate de oameni liberi, privilegiaţi, pentru care comerţul şi producerea
de obiecte de uz comun sau de lux reprezentau un mod de viaţă. O cercetare
care să trateze variatele probleme ce ţin de începuturile şi structurile urbanităţii
acestui spaţiu al Europei, care să ia în discuţie fiecare regiune, cu specificul şi cu
modul său, particular, de evoluţie, lipseşte. Acestei provocări dorim să îi
răspundem în cartea de faţă.
Ce este oraşul? Iată o întrebare veche, care a frământat şi frământă
istoricii din toată lumea. Cu atât mai dificilă este pentru specialiştii din regiunile
răsăritene ale Europei, cu cât oraşele din aceste părţi arătau şi erau organizate în
mod mai mult sau mai puţin diferit de cele din regiunile apusene şi sudice ale
continentului. Trei sunt principalele direcţii de interpretare spre care se
îndreaptă majoritatea cercetătorilor: economică, juridică şi topografică. Unii
istorici consideră că numai aşezările care erau implicate într-un comerţ activ ori
în producţie de mărfuri pot fi considerate oraşe. Alţii pun accent pe sensul
„legal” al oraşului, de aşezare funcţionând pe baza unor principii juridice clare,
1 Nu greşim dacă ne referim la această perioadă ca perioada medievală a oraşelor din ţările
române. Va trebuie ca, în cele din urmă, şi istoriografia românească să se „alinieze” la
„percepţiile” cronologice ale istoriografiei occidentale, ţinând cont, bineînţeles, de anumite
particularităţi istorice locale. Şi în spaţiul locuit de români sec. al XVI-lea a reprezentat un
moment de schimbări majore, cu un impact semnificativ asupra societăţii de aici. Ţările
române de la 1600 nu mai erau aceleaşi cu cele de la 1400, aşa cum nici realităţile de la 1800
nu se mai potrivesc cu cele de la 1600. Perioada corespunzătoare intervalului dintre
jumătatea sec. al XVI-lea şi jumătatea sec. al XVIII-lea cuprinde lenta etapă de tranziţie de la
mentalităţile şi structurile lumii medievale la cele ale lumii moderne, astfel că o putem numi
„pre-modernă”.
care stabileau regimul comunităţii ce beneficia de un privilegiu, mai mult sau

mai puţin extins. În fine, o altă parte a cercetătorilor leagă centrele urbane din
evul mediu de prezenţa unor ziduri înconjurătoare şi de existenţa unui plan
riguros2.
Cu cât mergem spre răsăritul Europei, spre Marea Neagră, nu mai
putem aplica principiile enunţate mai sus în privinţa oraşelor, deoarece puţine le
întrunesc. Unele centre sunt active din punct de vedere comercial, dar nu au
privilegii şi nici ziduri (aşa-numitele Markt din Europa Centrală, târgurile din
est). Altele au privilegii, nu atât de extinse precum în vest, sunt implicate
economic, dar nu au ziduri (oraşele din Ţara Românească, Moldova sau Serbia).
Pe de altă parte, există şi oraşe care întrunesc condiţiile amintite (oraşele regale
din Ungaria, oraşele privilegiate din Polonia etc.). Dacă pornim de la definiţiile
clasice ale oraşului şi le-am considera numai pe cele din urmă oraşe, atunci în
centrul şi răsăritul Europei am avea cea mai mică densitate de oraşe de pe
continent. Realitatea vieţii urbane este însă mult mai diversă şi mai complexă.
Oraşul a reprezentat din punct de vedere demografic o aglomerare umană,
o concentrare de oameni, ce depăşeşte cu mult ca număr un simplu sat.
Topografic, observăm că marea majoritate a centrelor urbane sunt aşezate în
locuri prielnice schimbului, în preajma castelelor regelui sau ale unor nobili, la
intersecţie de drumuri, la vaduri de trecere a râurilor etc. Unele oraşe medievale
se află pe locul unor aşezări din antichitatea romană, dar ca organizare nu au
nimic de-a face cu oraşul antic. Dispunerea spaţiului interior este una mult mai
regulată. Piaţa centrală se impune ca loc polarizator al schimburilor, având două
funcţii: una, originală, de loc de comerţ, a doua, de loc de adunare şi de
manifestare al orăşenilor (păstrează, în parte, vechea funcţie de agora). În piaţă se
află, în majoritatea cazurilor, mai multe clădiri cu valoare de simbol: primăria,
sediul instituţiei care guvernează oraşul şi veghează la păstrarea autonomiei
acestuia, şi biserica oraşului, locul în care orăşenii îşi manifestă pioşenia. Oraşul se
detaşează în mod evident de sat prin funcţiile sale. Principala funcţie rămâne cea
economică, în principal de centru de schimb, dar şi loc de producere de mărfuri,
ocupaţiile agrare fiind secundare3. Funcţia politică îi este dată de faptul că oraşul
a continuat să reprezinte un sediu de putere (în sens juridic, administrativ,
religios). Locuitorii săi nu numai că puteau produce sau vinde diverse mărfuri,
2 See Howard Clarke, Anngret Simms, „Towards a Comparative History of Urban Origins”,
în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe: Ireland, Wales, Denmark,
Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, part II, ed. H.B. Clarke,
Anngret Simms (Oxford: BAR International Series, 255, 1985), p. 669-703.
3 Richard Holt şi Gervase Rosser consideră, în Introducere la The English Medieval Town. A
Reader in English Urban History, 1200-1540 (Londra: Longman, 1990), p. 3-4, că oraşul este o
concentrare eterogenă, relativ densă şi permanentă, a unor locuitori angajaţi într-o
multiplicitate de activităţi, din care o proporţie substanţială sunt neagrare.
INTRODUCERE 15
dar puteau mânui la fel de bine şi o armă, astfel încât în oştile medievale
întâlnim şi corpuri de orăşeni, deseori mai bine înarmaţi decât ţăranii. Oraşul
deţine şi o importantă funcţie culturală. Alături de Biserică, oraşul devine un loc
„al scrisului”, căci locuitorii au fost repede nevoiţi să înveţe să citească, scrie şi
socotească, activităţi necesare în ocupaţiile lor4. Multe din meşteşugurile urbane
au fost puse în „slujbă culturală”, de vreme ce meşterii ridicau biserici, pentru ca
apoi să ajungă să tipărească cărţi. Dezvoltarea oraşului a implicat şi apariţia şi
extinderea unor forme de viaţă specifice acestei lumi, precum şi a unor
mentalităţi conectate la un sistem propriu de valori. Orăşenii s-au arătat mult
mai deschişi faţă de muncă, contribuind la reabilitarea acestei activităţi în ochii
societăţii medievale târzii. Din punct de vedere social, comunitatea orăşenească
medievală forma un amestec, în care se reuneau bogaţii, cei de sus, patriciatul
(majores), ce exercitau control asupra instituţiilor de conducere, cu cei de jos, mai
săraci (mediocres). Diferenţierea a fost făcută în timp de două criterii ce au devenit
hotărâtoare pentru această lume: influenţa şi banul. Reunirea tuturor trăsături
menţionate duce la o singură concluzie: oraşul medieval reprezintă un „fenomen
multifuncţional”5.
Toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva definirii pe care o
dăm noi, în perioada contemporană, oraşului medieval. Trebuie totuşi să
păstrăm reperele medievale ale cercetării, şi de aceea accentuăm importanţă
elementului juridic. Astăzi, putem considera că o aşezare cu populaţie
numeroasă, activă economic, având o piaţă, era un oraş. Însă pentru omul
medieval contau şi drepturile de care se bucura, pentru că acestea îi confereau
un anumit statut. Dintre miile de aşezări ce funcţionau la un moment dat în
lumea medievală se detaşează ceea ce putem numi oraşul privilegiat6. Locuitorul
acestuia era om liber, nu depindea de nimeni, cel mult de rege, care îi acordase
sau confirmase la un moment dat privilegiul. În cazul oraşelor, acest act nu era
acordat individual, ci era dat comunităţii şi prin intermediul acesteia se
răsfrângea asupra indivizilor ce o compuneau. Dacă ne referim la conţinut, pe
4 Paul M. Hohenberg, Lynn Hollen Less, The Making of Urban Europe, 1000-1950
(Cambridge: Harvard University Press, 1985), p. 38-39.
5 Formulă folosită de G. Fasoli, „Città e storia delle città” în Topografia urbana e vita cittadina
nell’alto medioevo in Occidente, vol. publicat în cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di
studi sull'alto medioevo”, Spoleto, XXI (1974), partea 1, p. 19-23. Primul care a argumentat
că oraşul medieval este un organism ce îndeplineşte o multitudine de funcţii a fost Max
Weber, în „Die Stadt”, Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, XLVII (1921); lucrarea a
fost tradusă în engleză abia în 1958 şi, de atunci, a avut un mare impact asupra specialiştilor
în istorie urbană: The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The Free Press,
1958).
6 La nord de Alpi, primul oraş care a primit libertate juridică şi autonomie este Huy, de lângă
Liège. Orăşenii şi-au răscumpărat drepturile de la episcopul local în 1066 (Edith Ennen, The
Medieval Town (Amsterdam: North-Holland, 1979), p. 108).
cât de diverse au fost oraşele, pe atât de variate au fost privilegiile. Conţinutul

lor diferă mult de la o zonă la alta. Putem vorbi de privilegii complete, ca în
Italia şi Germania, de unele extinse, precum în Polonia sau Ungaria, dar şi de
privilegii limitate, ca în Serbia, Ţara Românească sau Moldova. Condiţiile
istorice au făcut ca în centrul şi sudul Europei să avem cele mai largi privilegii,
iar pe măsură ce mergem spre periferie privilegiile să se restrângă. Prin urmare,
pentru a defini o aşezare medievală ca oraş trebuie să îi identificăm privilegiul.
În foarte multe cazuri, acordarea privilegiului a avut loc după formarea
propriu-zisă a aşezării şi după ce aceasta atinsese un anumit stadiu de dezvoltare
economică şi socială. În alte cazuri, carta cu drepturi a fost dată în momentul
înfiinţării aşezării sau la puţin timp după. În Europa Centrală şi de Răsărit nu
trebuie să ignorăm un proces ce a avut un impact deosebit pentru evoluţia
urbanităţii: colonizarea. Motive economice şi sociale i-au determinat pe regii,
principii, ducii sau episcopii din Polonia, Ungaria, Serbia, Ţara Românească şi
Moldova, pentru a numi statele medievale7 de care ne vom ocupa, să încurajeze
sau să accepte stabilirea în posesiunile lor a unor colonişti străini, mai bine
pregătiţi şi mai bine organizaţi. Stabilirea lor s-a făcut în condiţii destul de
precise, căci nou-veniţii au fost atraşi cu pământ, drepturi economice şi libertăţi
juridice. Venirea lor este asociată cu fondarea unor noi aşezări, sate sau oraşe,
care s-au organizat după aşa-zisa „lege germană”. În cadrul acestui amplu
proces, ce s-a întins de-a lungul câtorva secole, au fost implicaţi nu numai
străini, ci şi autohtoni, relocaţi potrivit noilor principii. Drepturile primite de
colonişti constituie baza privilegiului, care a fost păstrat în forma iniţială sau,
ulterior, a fost extins.
La multe dintre oraşe carta ce conţinea privilegiul nu s-a păstrat,
„vinovate” fiind condiţiile lumii medievale sau moderne (distrugerile provocate
de războaie şi calamităţi naturale). Cu toate acestea, izvoarele ne oferă suficiente
dovezi pentru a putea considera o anumită aşezare oraş. Prezenţa unor
personaje alese de comunitate, care îi puteau judeca pe membri, emiteau hotărâri
sau redactau documente pe care puneau sigiliul oraşului, reprezintă un exemplu.
Un alt fapt trebuie subliniat: privilegiul a apărut în urma unui compromis între
autoritatea centrală şi locuitori. În acest compromis, în părţile centrale şi
răsăritene ale continentului accentul nu credem că trebuie pus pe locuitorii
oraşelor, ci mai degrabă pe regalitate sau autoritatea locului. Nu putem vorbi aici
de o „mişcare comunală” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de acţiuni
izolate ale orăşenilor din centrele mari, care au făcut presiuni pentru obţinerea
(sau, ulterior, extinderea) de drepturi. Deoarece avea pârghiile puterii la
7 Cu toate că în istoriografia occidentală se evită mai nou folosirea termenului de „stat”

pentru perioada medievală, am preferat să facem un compromis şi să utilizăm acest termen
în lucrarea noastră, păstrând accepţiunea medievală a conceptului.
INTRODUCERE 17
îndemână, regalitatea a fost instituţia care a reglementat statutul de funcţionare

al oraşelor. Îşi asigura astfel venituri mai mari, o mai bună dezvoltare a regatului
(sau principatului) şi o bază politică. Chiar şi cu sprijinul regalităţii, orăşenii din
aceste regiuni nu au reprezentat niciodată o forţă socială şi politică semnificativă.
Cu cât mergem spre răsăritul Europei, este tot mai dificil de identificat
felul cum funcţiona comunitatea orăşenească în evul mediu. Izvoarele sunt
foarte zgârcite în această privinţă. Avem indicii că orăşenii au acţionat solidar şi
şi-au apărat drepturile, mai ales când era vorba de dreptul de a fi judecaţi de
reprezentanţii lor sau de dreptul de folosinţă a moşiei oraşului. Mai târziu,
autoritatea centrală a încercat să le limiteze autonomia. O altă controversă este
dată de existenţa sau nu a unei continuităţi între aşezările urbane din antichitate
şi cele din evul mediu. Problema nu este simplă şi nu poate fi lămurită decât cu
ajutorul arheologiei. Cercetările întreprinse pe această cale au arătat că în unele
cazuri a existat o relativă continuitate de locuire (Ruinenkontinuität). Chiar şi în
perioadele cele mai dificile din evul mediu timpuriu, teritoriile afectate de
migraţii din Europa Centrală sau Balcani au continuat să fie locuite. Cu cât ne
aflăm mai aproape sau în interiorul teritoriilor controlate de fostul Imperiu
Roman, constatăm că pe locul oraşelor de azi s-au aflat castre, municipii şi
colonii romane8. Nu de puţine ori, pentru a fonda noi aşezări, romanii
preluaseră la rândul lor poziţia unor mai vechi aşezări ridicate de cei care
locuiseră înainte în aceste regiuni (celţi, daci etc.). Totuşi, oraşele care au fost
locuite neîntrerupt în perioada dintre decăderea structurilor romane şi crearea
statelor medievale sunt puţine. Majoritatea se află în cuprinsul Imperiului
Bizantin şi, câteva, în Italia, Galia şi Spania. Repopularea vechilor oraşe, pe
acelaşi loc sau în apropiere, a avut loc abia din momentul în care se observă o
stabilizare a situaţiei politice, odată cu apariţia unor noi state, viabile. Diferenţa
majoră faţă de antichitate constă în faptul că oraşele medievale sunt organizate
altfel şi au alte funcţii.
În lucrarea de faţă se va observa folosirea cu precădere a formulei
„aşezare cu caracter pre-urban” cu referire la unele aşezări. În jurul statutului
acestor aşezări, care păşeau pe calea urbanizării, s-au purtat multe discuţii între
specialişti, căci terminologia abordată nu a fost egală. Unii au preferat formula
adoptată de noi, alţii s-au orientat spre denumirile de „proto-oraşe”, „oraşe-embrion”
sau „oraşe incipiente”9. Între formulări există diferenţe de nuanţă, căci putem
deosebi aici cele două viziuni privind evoluţia urbană, care disting aşezările cu
statut economic şi juridic aparte sau pe cele cu funcţii economice şi
administrative. Am preferat formula de „pre-urban”, căci aceasta ni se pare mai
apropiată de felul în care înţelegem noi oraşul, pe care am arătat mai sus că îl
8 În teritoriul locuit azi de români avem cazurile oraşelor Cluj, Alba şi Severin.
9 Vezi Clarke, Simms, „Towards a Comparative History”, p. 672-674.
vedem ca un ansamblu complex, cu caracteristici foarte diverse. Aşezarea

pre-urbană este pur şi simplu o aşezare care nu mai era sat, nu era nici oraş, dar
întrunea o parte din atributele unui oraş. Putem întâlni această stare la aproape
toate oraşele de mai târziu, ca o etapă în formarea lor urbană. Totuşi, nu toate
aşezările care s-au aflat la un moment dat într-un stadiu pre-urban au ajuns
oraşe. Unele nu au avut condiţii prielnice, iar altele nu au avut „noroc”. Situaţii
destul de întâlnite în evul mediu, precum un incendiu, o calamitate naturală, o
invazie urmată de distrugere sau toate acestea reunite puteau condamna definitiv
o aşezare ce părea să aibă un viitor urban.
*
Cercetarea noastră acoperă, ca spaţiu politic, social şi geografic, o parte
din teritoriul Europei Centrale şi de Răsărit10. Condiţiile istorice particulare au
făcut ca în această regiune să se formeze două principate11 locuite în majoritate
de români, Ţara Românească şi Moldova. Românii din Transilvania nu au
format un stat, deoarece acest teritoriu a intrat sub controlul regilor Ungariei
destul de devreme, între 1000 şi 1200. Aici a supravieţuit, alături de alte
structuri, forma de organizare politică şi teritorială a voievodatului, cu o
autonomie redusă. În schimb, cele două principate au avut o autonomie foarte
extinsă, conducătorii lor fiind practic independenţi în ceea ce priveşte politica
internă. Aveau inclusiv drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor. Cu toate
că domnii Ţării Româneşti şi Moldovei se recunoscuseră vasali ai regilor vecini
ai Ungariei şi Poloniei, au avut libertate aproape deplină şi în deciziile privind
politica externă. Apariţia Imperiului Otoman a dus la schimbarea lentă a
echilibrului de forţe din regiune. Până la căderea Ungariei, dar şi după,
principatele au jucat un joc politic foarte abil, ce le-a permis să-şi păstreze
neştirbită autonomia. Dependenţa de Imperiul Otoman s-a accentuat în a doua
parte a sec. al XVI-lea şi în sec. al XVII-lea. Situaţia politică locală a influenţat
decisiv apariţia, evoluţia şi modul de organizare al oraşelor. Europa Centrală şi
10 Pentru limitele acestui spaţiu sau concept, vezi Peter Burke, „Introduction: A Note on the
Historiography of East-Central Europe”, în East-Central Europe in Transition. From the
Fourteenth to the Seventeenth Century, ed. Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz, Peter Burke
(Cambridge: Cambridge University Press, 1985), p. 1-5.
11 Pe parcursul întregii lucrări, am preferat să folosim minuscula când ne-am referit la „ţările
române”, deoarece conceptul de „ţară” are multe şi complexe înţelesuri (vezi şi Stelian
Brezeanu, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale româneşti. Un
caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu de la cetăţenii
romani la naţiunea medievală (Bucureşti: Editura All, 1999), p. 211-220). Ţările române sunt
asimilate în plan internaţional unor principate (a se vedea şi modul în care sunt priviţi
domnii ţărilor române în mărturiile călătorilor străini ce au trecut pe aici, mulţi dintre ei
diplomaţi), astfel că, după opinia noastră, nu este greşit dacă vorbim de „principatele
române” şi pentru perioada medievală târzie, la care facem referire în lucrarea noastră.
INTRODUCERE 19
mai ales cea de Răsărit au fost afectate până în sec. al XIII-lea de mişcările
migratorilor, ce au întreţinut o stare de nedezvoltare a structurilor locale sociale
şi politice. Din acest motiv, urbanizarea nu a avut loc în acelaşi timp cu procesul
similar din Europa de Vest şi a cunoscut o întârziere. Abia după liniştirea
relativă a acestor neamuri, după jumătatea sec. al XIII-lea şi în secolul următor,
statele locale s-au consolidat, asigurând un cadru de stabilitate pentru formarea
de noi oraşe. Cu o întârziere de aproape un secol, oraşele din ţările române (ca şi
cele din Balcanii de nord) se alătură celor din Ungaria şi Polonia în acest spaţiu
al Europei.
Secolul al XV-lea reprezintă momentul de apogeu al oraşelor medievale
din regiune. Situaţia începe să se schimbe o dată cu dinamicul secol al XVI-lea.
Oraşele din Serbia şi Bulgaria intraseră deja sub control otoman, astfel că
centrele urbane din ţările române nu vor putea evita influenţa orientală în
politică, economie şi societate. Este remarcabil însă faptul că oraşele din acest
spaţiu au reuşit să-şi păstreze specificul original, la nivelul organizării de bază,
încă două secole.
Ca preambul la prezentarea oraşelor din ţările române, am ales să
prezentăm felul în care au apărut şi evoluat oraşele din regatele medievale ale
Poloniei şi Ungariei şi din regiunea sud-dunăreană. Am făcut acest lucru pentru
a facilita identificarea elementelor comune dar şi din considerente de metodă,
căci abordarea comparată ne-a ajutat să descifrăm mai bine felul în care au
apărut oraşele din principate. Din cercetarea de faţă am exclus mai îndepărtatele
Boemia, Austria sau Imperiul Bizantin, nu însă fără a le menţiona, de fiecare
dată când s-a ivit ocazia şi când argumentaţia a impus acest lucru. La nivel
urban, aceste regiuni au avut o influenţă mult mai redusă asupra spaţiului
românesc, astfel că nu am mai insistat asupra lor.
*
În ceea ce priveşte izvoarele folosite, am apelat la toate tipurile de surse
disponibile, scrise sau nescrise, diplomatice, narative, epigrafice, cartografice,
arheologice etc. Izvoarele scrise, în special documentele oficiale, ridică o serie de
probleme, în primul rând de terminologie, care reprezintă o sursă de potenţiale
confuzii. Unul din motive este dat de faptul că terminologia medievală este
foarte diversă. Întâlnim particularităţi în funcţie de cancelarie şi de limba folosită
de aceasta. În condiţiile în care limbile de cult au devenit adevărate limbi
oficiale, spaţiul bizantin a avut ca limbă de exprimare greaca, cel slav şi
românesc slavona, restul Europei fiind un spaţiu al limbii latine. În primele
secole ale evului mediu timpuriu, în regatele ce s-au succedat în apus Imperiului
Roman, s-a păstrat terminologia de origine romană: municipium, territorium. A fost
folosit şi civitas, ce iniţial desemna numai oraşele-reşedinţă episcopală. Termenul
din urmă a fost utilizat şi în documentele perioadelor mai târzii ale evului mediu
şi a dat italianul città, francezul cité, spaniolul ciudad sau englezul city. Pe măsură
ce ieşim din zona de influenţă a fostului imperiu, terminologia urbană se
îmbogăţeşte cu termeni din limbile locale, din vechea germanică, slavă sau
maghiară. Astfel, pe lângă oppidum şi foro, printre termenii care definesc stadiul
pre-urban sau de simplu loc de schimb al unor aşezări, apar Markt, trg/targ sau
vásárhely. Pentru a desemna o aşezare întărită se folosesc castellum, dar şi burgus,
gord şi vár. Burgus a făcut carieră în evul mediu, fiind folosit şi preluat pe scară
largă şi având numeroase forme regionale: germ. burg/purg, engl. borough, it. borgo,
sp. burgo, fr. bourg, faubourg; locuitorii unui burgus erau: burgensis, Bürger, purgari etc.
În spaţiul răsăritean, s-au folosit mai mult termenii slavon gord şi maghiar vár.
Primul a cunoscut mici variaţii locale: rus. gorod, pol. grod, sud-slav grad şi ceh.
hrad. Sub forma város, având sensul iniţial de suburbie, al doilea a trecut la slavii
de sud, la albanezi, a intrat în neo-greacă şi a pătruns şi în limba română, sub
forma oraş. Pe lângă aceşti termeni sunt folosiţi şi: urbs, villa, portus, suburbium,
podgradije, ca şi variantele locale town, wik, Stadt, miasto etc.12
Săpăturile arheologice oferă informaţii preţioase, cum au făcut-o în
cazul multor oraşe din vest, însă puţine campanii arheologice sistematice au fost
iniţiate în acest sens în Ţara Românească şi Moldova. Cu unele excepţii, săpături
s-au efectuat în special în oraşele mai mari, unde au fost cercetate vechile
reşedinţe ale domnului şi o parte din biserici: Bucureşti, Târgovişte, Câmpulung,
Argeş, Floci (pentru Ţara Românească), Iaşi, Suceava, Baia, Siret, Bacău, Trotuş
şi Adjud (pentru Moldova). Centrele istorice ale oraşelor au reprezentat un
obiectiv secundar pentru arheologi, fiind cercetate doar cu ocazia unor
restaurări sau, mai des, odată cu amplele demolări pe care regimul comunist le-a
făcut în anii '80 ai secolului XX (în mai multe cazuri şi această ultimă posibilitate
a fost ratată). Din acest motiv, majoritatea informaţiilor furnizate de arheologie
pentru vechile oraşe provin din aşa-numitele săpături de salvare. O altă
problemă ce se ridică în calea celor interesaţi de acest aspect ţine de faptul că
multe din descoperirile făcute au rămas inedite sau au fost introduse în circuitul
ştiinţific la multă vreme după ce au fost întreprinse. De asemenea, pentru
oraşele din secolele XIV-XVI, se simte lipsa unei inventarieri cu caracter de
sinteză, precum cea întreprinsă de Adrian Ioniţă pentru spaţiul sud-carpatic de
dinainte de 130013.
Se mai observă lipsa unei colaborări concrete între istorici şi arheologi
în domeniul istoriei urbane. Unii arheologi consideră că o aşezare trebuie să
12 Ennen, The Medieval Town, p. 46-47; David Nicholas, The Growth of the Medieval City from
Late Antiquity to the Early Fourteenth Century (Londra: Longman, 1997), p. 90-91; György
Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de civilisation
médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2, p. 134.
13 Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005).

INTRODUCERE 21
întrunească anumite caracteristici (rezultate din descoperiri de ordin material)

pentru a fi considerată oraş, în timp ce majoritatea istoricilor pun accentul pe
alte trăsături (rezultate din documente). De asemenea, arheologii au tendinţa de
a susţine că oraşele sunt centre de producţie meşteşugărească, în timp ce istoricii
le văd ca locuri preponderent orientate spre comerţ14. Precaritatea izvoarelor ar
trebui să îi oblige şi pe unii, şi pe alţii să colaboreze şi să apeleze la o abordare
comparată pentru a desluşi începuturile şi evoluţia oraşelor. Atenţia trebuie
îndreptată şi spre spaţiile din jur pentru a vedea cum au evoluat lucrurile acolo,
căci teritoriul locuit de români nu a fost rupt de exterior, ci a comunicat cu
acesta. Din păcate, puţini cercetători români au utilizat echilibrat diversele tipuri
de surse, pentru a prezenta o imagine cât mai veridică a procesului de
urbanizare15.
*
Cu toate că am întâmpinat unele dificultăţi, ce ţin de accesul la sursele
principale sau secundare, care, din varii motive, în România nu este întotdeauna
facil, sperăm că lucrarea va deschide o nouă perspectivă asupra unui subiect destul
de neglijat. Cartea este structurată în trei mari părţi. Prima parte ne introduce în
atmosfera politică, economică şi urbană din Europa Centrală şi de Răsărit. Vom
prezenta pe rând oraşele din Polonia, Ungaria şi din întinsa şi amestecata
regiune sud-dunăreană. De lămurirea felului în care acestea au apărut şi au
evoluat până la 1500 depinde înţelegerea procesului similar prin care au trecut
oraşele din ţările române, pe care le analizăm în următoarele două părţi. Pentru
că abordarea noastră este şi cronologică, mai întâi ne ocupăm de Ţara
Românească, apoi de Moldova. Am evidenţiat diferenţele, dar şi elementele
comune ce au existat în procesul de urbanizare din cele două ţări. Subcapitole
separate se ocupă de terminologia urbană, târguri, reşedinţele domnului, ca şi de
structurile locale (economice, sociale, etnice, instituţii etc.). În două largi capitole
am luat în discuţie fiecare oraş medieval din principate şi am realizat astfel
adevărate micro-monografii, care sperăm să fie puncte de pornire pentru
cercetătorii interesaţi.
14 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al
XVII-lea (Iaşi, Editura Helios, 1997), p. 112-118; P.P. Panaitescu, „Comunele medievale în
Principatele Române”, în Interpretări româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-
Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1994), p. 154-158.
15 Lucrarea noastră At Europe's Borders: Medieval Towns, cuprinde în introducere şi o necesară
analiză a istoriografiei româneşti cu privire la oraşe (p. 15-22). Din motive de spaţiu, nu am
mai reluat această secţiune în volumul de faţă.
YZ
Partea I
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA

CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT
YZ
YZ
Oraşele din regatul Poloniei
Geneză şi organizare
Problema genezei oraşului medieval din Polonia a ridicat mari

controverse în istoriografie. Şcoala germană de dinainte de primul război
mondial a accentuat ideea că înainte de sosirea germanilor în Polonia, în cadrul
vastei mişcări de colonizare spre răsărit (Drang nach Osten), nu existau oraşe,
acestea fiind întemeiate de către cei ce au venit aici. Istoricii din şcoala germană
veche îşi susţineau teoriile pornind de la definiţia oraşului ca aşezare cu
autonomie, care deţine o cartă de fondare1. După război, în condiţiile reapariţiei
Poloniei ca stat independent pe harta Europei, s-a dezvoltat un nou curent
istoriografic, care susţinea ideea existenţei oraşelor drept centre de schimb, fără
autonomie, din perioada anterioară venirii germanilor2.
După al doilea război mondial s-au efectuat cercetări arheologice, care
au evidenţiat aşezări pre-urbane la Gniezno, Szczecin, Wolin, Gdańsk, Poznań,
Wrocław, Opole, Cracovia, Sandomierz, Płock şi în alte locuri, încă din secolele
1 Paul W. Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland, with Particular Reference
to Krakow”, în Urban Society of Eastern Europe, ed. Bariša Krekic (Berkeley: University of
California Press, 1987), p. 64, 70. În curentul istoriografic care neagă existenţa unei
continuităţi între oraşul de dinainte de colonizarea germană şi cel de după colonizare se
încadrează mulţi istorici germani. O sinteză a acestor teorii la Richard Koebner, în „Dans les
terres de colonisation: Marchés slaves et villes allemandes”, în Annales d’Histoire économique et
sociale, IX (1937), p. 547-567, republicat în engleză: „German Towns and Slav Markets”, în
Change in Medieval Society. Europe North of the Alps, 1050-1500, ed. Sylvia Thrupp (Londra:
Peter Owen, 1965), p. 30-46.
2 Vezi Benedykt Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation of Polish Towns
During the Period of Location”, în APH, XXXIV (1976), p. 57-60. Primul studiu care
combate teoriile istoriografiei germane, afirmând posibilitatea existenţei oraşului polonez ca
un centru economic, fără autonomie, aparţine lui Kazimiersz Tymienicki, şi datează din
1919 (textele lui Tymienicki au fost republicate în Pisma wybrane [Opere selectate], Varşovia,
1956). Reevaluări recente în mai multe studii ale lui Jan M. Piskorski, dintre care amintim
„The Historiography of the so-called «East Colonisation» and the Current State of
Research”, în The Man of Many Devices, who Wandered Full Many Ways. Festschrift in Honor of
János M. Bak, ed. Balázs Nagy, Marcell Sebők (Budapesta: CEU Press, 1999), p. 654-667.
VIII-IX, înainte de întemeierea statului medieval polonez3. Geographus Bavarus

amintea în a doua jumătate a secolului al IX-lea nu mai puţin de 50 de triburi în
regiunea Poloniei de azi, la est de Oder. Într-o primă fază aşezările amintite erau
reşedinţe ale conducătorilor acestor triburi, ridicate lângă vaduri şi la intersecţii
de drumuri, fortificate cu palisade, valuri de pământ, mai rar cu piatră. În
regiunile de câmpie, din nordul şi centrul Poloniei, aşezările se aflau pe locuri
plate, în timp ce în zonele deluroase din sud, erau situate pe înălţimi; şi într-o
parte, şi în alta sunt prezente elemente de fortificare, ceea ce arată că liderii
tribali acordau importanţă aspectelor strategice4.
Concentrări de centre întărite se observă în regiunea dintre râurile Warta
şi Wełna, semn că acolo s-a produs asocierea politică a mai multor triburi, dintre
care s-a remarcat cel al polanilor. În jurul principalei reşedinţe a acestui trib,
Gniezno, se va forma statul polonez. La cca. 1000, la Gniezno exista deja o
aşezare pre-urbană, cu fortificaţii, pieţe şi grupuri de meşteri şi negustori,
totodată sediu al unei arhiepiscopii. Pe lângă apariţia unui stat coerent, şi alţi
factori au favorizat dezvoltarea Poloniei începând cu secolul al XI-lea: oprirea
migraţiilor şi creştinarea neamurilor slave apusene. Încetarea migraţiilor a
favorizat creşterea populaţiei, o mai bună folosire a pământului şi o intensificare
a schimburilor comerciale, ce au permis centrelor locale să dezvolte pieţe
proprii5. Creştinarea a integrat Polonia în civilizaţia latină şi germanică ce se afla
în continuă expansiune politică, religioasă şi economică. O dată cu creştinarea
au apărut şi bisericile, locuri de cult dar şi simboluri ale noii lumi ce se impunea
în rândul polonilor. Cum ducele a fost principalul instrument prin care noua
religie a fost introdusă, în mod firesc, primele biserici au fost ridicate în aşezările
sale fortificate, atât în interior, cât şi în suburbii. Pe lângă Gniezno, la Wrocław,
3 O analiză foarte recentă cu privire la cercetările arheologice din oraşe şi nu numai, în

Andrzej Buko, The archaeology of early medieval Poland: discoveries - hypotheses - interpretations
(Leiden: Brill, 2008), p. 223-306.
4 Wojciech Kalinowski, „City Development in Poland”, în E. A. Gutkind, International
History of City Development, vol. VII, Urban Development in East-Central Europe: Poland,
Czechoslovakia and Hungary, ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free Press, 1972), p. 18-19;
Witold Hensel, „The Origins of Western and Eastern European Slav Towns”, în European
Towns. Their Archaeology and Early History, ed. M. W. Barley (Londra, Council for British
Archaeology: Academic Press, 1977), p. 373-375.
5 Alexander Gieysztor, „Les origins de la ville slaves”, în La citta nell’alto medioevo, volum
publicat în cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di studi sull'alto medioevo”,
Spoleto, VI (1959), p. 285-287; Alexander Gieysztor, „Villes et campagnes slaves du Xe au
XIIIe siècle”, în Congrès et colloques. Deuxième Conferénce internationale d’histoire économique, vol. II
(1962) (Paris: 1965), p. 87-105; Lech Leciejewicz, „Polish Archaeology and the Medieval
History of Polish Towns”, în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe:
Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, ed.
H.B. Clarke, Anngret Simms, part I (Oxford: BAR International Series, 255, 1985), p.
335-349.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 27
Cracovia sau Płock s-au instalat episcopii şi astfel modelul organizatoric din
interiorul Bisericii a permis consolidarea administraţiei interne a noului stat.
Pentru că reprezentau un nucleu ce atrăgea elemente venite din sudul sau vestul
Europei şi pentru că în jurul lor strângeau meşteri şi negustori, ctitoriile
religioase au jucat un rol semnificativ – însă secundar – în dezvoltarea oraşelor
medievale din Polonia6.
În izvoare, aşezările fortificate ale ducelui, ce îndeplineau funcţii
politico-militare, administrative şi religioase, apar sub numele de gród, gródy
(„fortăreaţă”, „cetate”), nume dat apoi şi reşedinţelor întărite ale castelanilor şi
nobililor locali. Necesităţile economice ale acestor gród au determinat apariţia în
imediata lor apropiere a unor suburbium (podgrodzie), aşezări mai dense din punct
de vedere demografic, cu funcţie multiplă, cu precădere economică. Unele din
aceste suburbii erau fortificate sumar cu palisade şi valuri de pământ, fiind
conectate cu întăriturile de la gród, precum la Poznań, Szczecin şi Gniezno; în
interior, aici s-au descoperit şi străzi pavate cu bârne de lemn. După anul 1000,
vechile gród sunt extinse sau li se adaugă altele noi. Ele evoluează spre trei tipuri:
reşedinţe regale, centre administrative de provincie şi centre locale. În interiorul
lor se vor ridica palate şi biserici episcopale de piatră7.
În suburbium încep să funcţioneze pieţe săptămânale (forum), aflate în
legătură cu aşezările din hinterland. Astfel de locuri de schimb au existat
probabil dinainte de ridicarea fortificaţiilor, asigurând nevoile călătorilor şi
regiunii. Rezultatele săpăturilor întreprinse arată că în pieţe se produceau obiecte
de uz cotidian şi se cumpărau sau vindeau atât produse agricole locale, cât şi
aduse din exterior, în special în aşezările pre-urbane de la Marea Baltică; în
această din urmă regiune se găsea ambră, un produs foarte căutat pe piaţa
externă. Numele multora din aceste aşezări cu rol comercial provine din ziua din
săptămână când se ţinea piaţa: Wtorek (Marţi), Czwartek (Joi), Sobótka
(Sâmbăta) etc., iar altele purtau nume ce reprezentau variante ale cuvântului targ,
ce desemnează „piaţa”, „locul de schimb”, în toată lumea slavă: Tarczek,
Targowisko, Targowa Górka ş.a. Alte aşezări poartă numele de mieisce, mieście,
care reprezenta echivalentul lui locus din sursele latine şi surprindea noul statut
social şi economic al localităţii respective, ce păşea pe drumul urbanizării, în
comparaţie cu funcţia de simplă aşezare, pe care o deţinuse anterior. Acest din
urmă termen (cu forma ulterioară miasto), foarte răspândit şi în Cehia, înlocuieşte
treptat termenul gród în documentele poloneze referitoare la centrele urbane. În
actele latine, oraşele apar ca civitas (oraşele mari, cu autonomie extinsă) şi oppidum
(oraşele mici, cu autonomie redusă sau deloc). În descrierile sale, Al-Idrisi, bine
6Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 68-69.

7Kazimierz Dziewoński, „L’évolution des plans et de l’ordonnance des villes du haut
Moyen Âge en Pologne”, în Les origines des villes polonaises, ed. Pierre Francastel (Paris:
Mouton, 1960), p. 28-40; Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 20-21.
informat asupra realităţilor din Europa datorită datelor adunate de la negustori

evrei care străbătuseră ţinuturile poloneze pe la 1150, scrie că „oraşele [din
Polonia] sunt înfloritoare şi au o populaţie numeroasă... [iar] Cracovia este un
oraş frumos şi întins, cu multe case, locuitori, pieţe, vii şi grădini”. În aceeaşi
manieră sunt descrise alte centre mari ale Poloniei din acea vreme: Gniezno,
Wrocław şi Szczecin8.
Cercetările arheologice sugerează că localităţile amintite mai sus cunosc
o aglomerare de tip urban din secolul al XII-lea, la un loc fiind adunate aşezări
cu funcţii şi statut diferite, întinse pe o suprafaţă destul de largă. Rolul de
coeziune al aşezării îl juca, pe de o parte, castelul ducelui9, pe de alta, piaţa (sau
pieţele), dezvoltată într-una din amintitele suburbii ale castelului. Un bun
exemplu în acest sens îl reprezintă Poznań, unde alături de fortificaţia
regelui/ducelui, se afla o suburbie, fiecare componentă a aşezării având biserică
proprie. În secolul al XII-lea, în suburbie se ridică o a doua biserică, semn că era
în curs de extindere; în vecinătate se mai aflau două aşezări, într-una aflându-se
o piaţă, în cealaltă o mănăstire a Ospitalierilor10. Fiecare componentă a acestor
tipuri de aglomeraţii avea deci un nucleu propriu (cetate, biserică, piaţă), evoluţia
fiind spre unificare în jurul nucleului ce se va impune ca reper central. Apariţia
pieţelor a dus cu siguranţă la introducerea unor taxe, fapt ce a crescut interesul
regalităţii şi al nobililor locali în a dezvolta aceste aşezări. Se estimează că în
secolul al XII-lea pe teritoriul locuit de polonezi ar fi existat cca. 250 de astfel de
localităţi11. O parte din istoricii polonezi, printre care Alexander Gieysztor şi
Karol Buczek, consideră că încă din acest secol locuitorii din acest tip de aşezări,
şi probabil şi vizitatorii lor, au primit anumite drepturi, în baza unei legi
(mir = „pace”) a pieţei/târgului, dată de duce. Probabil, un judecător local (judex
fori), ajutat de castelan, avea îndatoriri juridice, administrative şi fiscale. Am
putea spune că elemente ale oraşului de tip medieval (cu autonomie) apar în
centrele economice mai importante din Polonia la cumpăna secolelor XII şi
XIII. Un argument în plus ar fi dat de scutirile de taxe (forum liberum), precum şi
de acordarea de privilegii comerciale şi juridice (ius fori), ce priveau numai piaţa,
nu şi aşezarea, şi nu implicau auto-guvernare. Ulterior, aceste drepturi s-ar fi
extins şi ar fi format „legea municipală poloneză”, după care s-ar fi organizat
8 Aleksander Gieysztor, „From Forum to Civitas: Urban Changes in Poland in the Twelfth
and Thirteenth Centuries”, în La Pologne au XIIe Congrès International des Sciences Historiques à
Vienne (Varşovia: Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1965), p. 13-16.
9 Între 1138 şi 1320, Polonia a fost fragmentată politic, fiind formată din mai multe ducate,
majoritatea conduse de membri ai familiei Piast.

10 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 23; Hensel, „The Origins”, p. 384-385.
11 Tadeusz Lalik, „La genèse du réseau urbain en Pologne médiévale”, în APH, 34 (1976), p.
98-104.
multe din aşezările urbane mici, care nu au intrat sub incidenţa „legii
germane”12.
Această idee este combătută de Benedykt Zientara care consideră că
primul nivel de diferenţiere juridică a populaţiei orăşeneşti a fost cel al acordării
de autonomie negustorilor străini aşezaţi în marile centre de schimb13. Acest din
urmă fenomen a fost unul hotărâtor pentru evoluţia oraşului medieval din
spaţiul polonez. În istoriografia germană şi poloneză se foloseşte termenul de
locatio civitatis pentru a desemna fondarea oraşelor din secolele XIII-XVI, în
cadrul amplului proces de colonizare germană. Cuvântul latin locare are două
sensuri, de „a amplasa”, dar şi de a „închiria”; exista deci posibilitatea ca noua
aşezare să fie pe locul „închiriat” şi redimensionat al unei mai vechi aşezări.
Complexitatea termenului l-a determinat pe acelaşi Benedykt Zientara să
argumenteze că locatio reprezintă de fapt un termen tehnic, folosit în perioada
colonizării, şi care în Polonia a avut de fapt trei înţelesuri:
1. se referă la fondarea efectivă a unei aşezări (în majoritatea cazurilor,
coloniştii nu s-au putut aşeza pe locul ocupat deja de populaţia autohtonă);
2. desemnează transformarea planului aşezării, urmându-se sistemul
stabilit între Elba şi Oder;
3. surprinde situaţia juridică a aşezării, al cărei statut se schimba prin
emiterea unui act acordat de suveran conducătorului (scultetus, advocatus) aşezării
respective, care trece de sub jurisdicţia ducală sub cea dată de „legea germană”14.
Unii istorici văd în extinderea „legii germane” o etapă importantă în
procesul prin care Polonia a intrat în sfera civilizaţiei occidentale. Dacă o primă
etapă a fost reprezentată de creştinarea sub influenţa Romei, care a afectat
numai straturile superioare ale societăţii, de această dată toate categoriile sociale
ale regatului au suferit transformări profunde15. Complexul fenomen de locatio
12 Alexander Gieysztor a susţinut această teorie în mai multe studii: „Les origines de la ville
slaves”, p. 298-301; „From Forum to Civitas”, p. 17-19; „Les chartes de franchises urbaines
et rurales en Pologne au XIIIe siècle”, în Les libertés urbaines et rurales du XIe au XIVe siecle:
Actes du Colloque international, Spa, 5-8 IX 1966 ([Bruxelles:], Pro Civitate, 1968), p. 105-107;
discuţia aceluiaşi autor în History of Poland, ed. a II-a de Aleksander Gieysztor şi alţii
(Varşovia: Polish Scientific Publishers, 1979), p. 76, 83-84 (partea de istorie medievală a fost
scrisă de Alexander Gieysztor). Vezi şi Gerard Labuda, „Villes de «droit polonais»”, în Les
origines des villes polonaises, p. 53-67, Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 71.
Studiu detaliat la Karol Buczek, Targi i miasta na prawie polskim (okres wczesnośredniowieczny)
[Târguri şi oraşe sub legea poloneză în perioada medievală timpurie] (Wrocław: 1964).
13 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 67-69.
14 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 62-66; Knoll, „The Urban
Development of Medieval Poland”, p. 71-73, 78-80.

15 Benedykt Zientara, „Melioratio Terrae: the Thirteenth-century Breakthrough in Polish
History”, în A Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, ed. J. K. Fedorowicz, Maria
Bogucka şi Henryk Samsonowicz (Cambridge: Cambridge University Press, 1982), p. 31. O
lucrare mult mai amplă pe această temă este cea a lui Adrienne Körmendy, Melioratio Terrae:
nu este specific numai Poloniei, căci acest mod de evoluţie, atât urbană, cât şi
rurală16, este întâlnit în toată Europa Centrală. În acest amplu proces erau
prezenţi intermediari, antreprenori, de obicei străini (locatores), care se ocupau de
aducerea „oaspeţilor”, de trasarea noilor aşezări, stabilirea şi împărţirea loturilor.
Un exemplu edificator pentru felul în care se fonda un oraş (civitas libera) este
Prenzlau (azi în Germania, aproape de graniţa cu Polonia). Aici, separat de o
mai veche aşezare slavă, ducele Barnim I al Pomeraniei a încredinţat în 1234-1235
formarea unei noi aşezări în mâinile a opt contractori (numiţi aici fondatores),
veniţi din Stendal, Saxonia. Celor opt, care probabil se înrudeau între ei, li s-au
acordat 300 de Hufen (cca. 4800 hectare), pe care urmau să le distribuie
coloniştilor, fiecare dintre fondatores păstrând pentru sine 160 de hectare şi
dreptul de a ridica mori; unul dintre ei a devenit reprezentantul ducelui.
Coloniştii se bucurau de trei ani de scutiri de taxe pentru pământul acordat, pe
care urmau să-l ţină în posesie ereditară perpetuă. Cale de o milă în jurul aşezării
era lăsată pentru exploatarea liberă de către comunitate a păşunilor, pădurilor
sau pentru pescuit. Cei ce făceau negoţ erau iertaţi de taxe pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia ducelui. Fără a fi menţionată în actul fondator, vechea aşezare slavă a
continuat să funcţioneze, ca simplă suburbie a noului oraş. Cu unele mici
variaţii, ce ţin de specificul locului, astfel au fost create multe alte aşezări din
Polonia medievală şi nu numai17.
Din motive economice, sociale şi demografice, în Polonia s-au aşezat
coloniştii străini, în majoritate germani, cărora li s-au alăturat valoni, francezi şi
italieni. Primii s-au stabilit în sate şi oraşe, în timp ce ultimele trei categorii
etnice s-au aşezat în oraşe, dar mai ales pe lângă curţile ducale, regale sau în
structuri ale Bisericii. Dacă valonii sau italienii au fost asimilaţi destul de rapid,
germanii au format grupuri separate şi şi-au păstrat, mai ales în oraşe, identitatea
şi specificul18. Se estimează că cca. 250.000 de germani au sosit în secolele XIII-XIV,
Vergleichende Untersuchungen über die Siedlungsbewegung im östlichen Mitteleuropa im 13.-14.

Jahrhundert (Poznań: Wydawnictwo Poznańskiego Towarzystwa Przyjaciół Nauk, 1995).
16 Procesul numit locatio îşi are originile în colonizarea rurală. În perioada post-carolingiană,
exista obiceiul ca oamenilor ce se aşezau pe pământurile virgine să li se promită libertatea,

practică ce îşi are începuturile în Ţările de Jos şi Franconia, de unde a fost preluată din sec.
al XII-lea de coloniştii germani care au trecut Elba spre răsărit; acest lucru nu înseamnă că în
locatio au fost implicaţi în mod obligatoriu numai germani, ci şi numeroase elemente din
populaţia locală, polonezi în cazul de faţă (vezi un studiu de caz la Richard C. Hoffmann,
Land, Liberties, and Lordship in a Late Medieval Countryside. Agrarian Structures and Change in the
Duchy of Wrocław (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1989), p. 62-64, 70-73 şi
urm.).
17 Heinz Quirin, „The Colonial Town as Seen in the Documents of East German
Settlement”, în The Comparative History of Urban Origins, part II, p. 509-510, cu document
reprodus în anexa 11, p. 523-524.
18 Benedykt Zientara, „Foreigners in Poland in the 10th-15th Centuries: their Role in the
Opinion of Polish Community”, în APH, XXIX (1974), p. 7-8, 11-13 (autorul tratează şi
sentimentele anti-germane, în creştere în societatea regatului polonez, pe măsură ce numărul
într-un ritm de cca. 2.000 pe an. Mulţi dintre ei nu au venit în Polonia direct din
teritoriile de la vest de Elba. O primă generaţie de colonişti din Flandra şi
Franconia apare menţionată în documente sub numele de hospites încă din a
doua jumătate a secolului al XII-lea, mai întâi în Silezia şi Pomerania. De aici, a
doua şi a treia generaţie au preferat să plece spre Polonia Mică şi Polonia Mare.
Acestea au fost şi regiunile principale în care s-au aşezat, spre deosebire de
Mazovia şi regiunile răsăritene adăugate mai târziu, unde numărul lor a fost mai
mic19. Cei stabiliţi în aşezări pre-urbane au căpătat într-o primă fază autonomie
juridică, sub directa supraveghere a ducelui, obţinând dreptul ca un reprezentant
al lor să medieze disputele interne şi să le reprezinte interesele. La începutul
secolului al XIII-lea, Henric „Bărbosul”, ducele Sileziei (1201-1238), a încercat
să adapteze acest sistem juridic şi administrativ noilor aşezări pe care le-a
înfiinţat, fiind motivat de considerente atât sociale, cât mai ales economico-
fiscale. Avantajul noului sistem era că propunea taxe mai puţine şi mai precise,
spre deosebire de vechile şi numeroasele dări şi obligaţii în bani şi muncă.
Preluând din experienţa arhiepiscopului Wichmann de Magdeburg (1152-1192)20,
considerat a fi cel mai important organizator de colonizări din secolul al XII-lea,
Henric a acordat coloniştilor stabiliţi la Złotoryja, un centru minier, o cartă de
privilegii (cca. 1211) asemănătoare cu cea dată locuitorilor din Magdeburg în
1188. Modelul a fost apoi aplicat şi în alte aşezări nou-create în Silezia (novum
forum), dar şi în Polonia Mică, pe care Henric a controlat-o: Wrocław (1211 şi
1232), Lwówek (1217), Nysa (înainte de 1223), Legnica (cca. 1241) etc. La puţină
vreme, sistemul a fost preluat şi de alţi duci polonezi, ce l-au aplicat coloniştilor
stabiliţi în oraşele lor; în 1234-1235, ducele Barnim I face acest lucru la
Prenzlau, iar în 1237-1243 la Szczecin. Procesul s-a extins gradual de la vest la
est şi, astfel, dreptul de Magdeburg a devenit principalul mod de organizare în
tot mai multe oraşe din Polonia. Au existat şi variante locale ale acestui drept,
anume cea aplicată la Środa (ius Novi Fori Sredense) şi cea de la Chełmno (ius
Culmense), ultima preferată în Mazovia. Excepţie fac unele oraşe de la Marea
şi influenţa germanilor a sporit, p. 14-24); History of Poland, p. 83 (în sec. al XII-lea, sunt
menţionaţi valoni în suburbiile Wrocław-ului). Pentru colonizarea germană în teritoriile
poloneze, vezi şi grupul de studii cuprins în Die Deutsche Ostsiedlung des Mittelalters als Problem
der Europäischen Geschichte, ed. Walter Schlesinger (Sigmaringen: Jan Thorbecke Verlag, 1975),
p. 333-438.
19 Zientara, „Melioratio Terrae”, p. 39-40. În linii mari, regiunile regatului Poloniei în evul
mediu sunt: Polonia Mică (Małopolska, cu centrul la Cracovia), Polonia Mare

(Wielkopolska-Poznań), Pomerania (Szczecin) şi Mazovia (Varşovia). Se adaugă Rutenia
(Liov, din 1349, 1387), Lituania (uniunea dinastică de la Krewo din 1385) şi Silezia
(Wrocław); ultima nu a mai făcut parte din regatul Poloniei din secolul al XIV-lea.
20 Două acte prin care, în 1159 şi 1174, arhiepiscopul Wichmann de Magdeburg fonda noi
aşezări şi târguri sunt reproduse de Quirin în „The Colonial Town”, anexele 16 şi 17, p. 527-529.
Transpunerea în scris a cartei municipale de la Magdeburg a avut loc în 1188, după ce oraşul
a ars.
Baltică, în primul rând Gdańsk21, şi câteva oraşe din Pomerania care, sub
influenţa Hansei, au preferat iniţial legea de la Lübeck. Teutonii, ce ocupaseră
teritoriile locuite de prusieni, au creat propriile oraşe, în care s-a aplicat varianta
de la Chełmno: Toruń (1233), Malbork (Marienburg, capitala statului teuton,
1276); la Gdańsk s-a trecut de la legea de la Lübeck la cea de la Chełmno în
134322.
Atacul mongolilor din 1241 a avut ca urmări devastarea unor aşezări din
Silezia şi Polonia Mică. Ca şi în Ungaria, ce a fost următoarea ţintă, ducii şi
nobilii locali ajutaţi de cavaleri trimişi de papă nu au putut să facă faţă atacului şi
au fost înfrânţi în lupta de lângă Legnica. Mongolii au revenit în 1259, când au
ars Lublin, Sandomierz şi Cracovia, şi în 1287, când Sandomierz şi Cracovia,
bine fortificate, au rezistat. Aceste atacuri nu au încetinit procesul de urbanizare,
din contră, în mod aparent paradoxal, au dus la intensificarea dezvoltării de noi
aşezări, în cadrul fenomenului de locatio23.
La Cracovia, izvoarele sugerează existenţa unei locatio în jurul anului
1220; confirmarea vine abia în 1257, sub Boleslav cel Pios. În aceeaşi perioadă
au primit privilegii Poznań (1253), Bochnia (1253) Kalisz (1253-1260), Płock
(1257), Sandomierz (1286), Varşovia (înainte de 1300) şi altele. Cu toate că
„legea poloneză” mai este menţionată sporadic, cea care predomină este „legea
germană” (ius Teutonicum), ce devine practic sinonimă cu ius civile, dreptul
locuitorilor oraşelor. În oraşele miniere, se va aplica o variantă separată a acestui
drept, numită ius Theutonicum magdeburgense et montanum, care conţinea şi unele
prevederi specifice activităţii miniere24.
Încă din primele carte de libertăţi, comunităţilor stabilite în noile oraşe
din Polonia li se stabileau bazele după care se puteau organiza:
1. bazele juridice: locuitorii beneficiau de libertate personală şi dreptul la
organizare proprie a comunităţii (drept ce va fi extins ulterior); se reglementează
raporturile cu seniorul;
2. bazele topografice: s-a stabilit spaţiul ocupat de oraş, de obicei cu
piaţă rectangulară în centru şi loturi grupate de jur-împrejur, şi domeniul urban;
3. bazele economice: s-au decis scutirile de taxe, dreptul de a folosi
târgul, obligaţiile faţă de senior şi veniturile ducelui sau regelui. Şi aici vor
interveni mai târziu unele modificări.
21 Oraşul Gdańsk a fost controlat de Ordinul Teuton între 1308 şi 1466.

22 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 69, 71-76; Gieysztor, „From
Forum to Civitas”, p. 21-22; Gieysztor, „Les chartes de franchises urbaines”, p. 108-110.
Pentru situaţia particulară de la Gdańsk, vezi Andrzej Zbierski, „The Development of the
Gdańsk Area from the Ninth to the Thirteenth Century”, în The Comparative History of Urban
Origins, part I, p. 326-327.
23 History of Poland, p. 93.
24 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 28; Danuta Molenda, „Mining Towns in
Central Eastern Europe in Feudal Times”, în APH, 34 (1976), p. 181.

Existau bineînţeles numeroase diferenţe de la o comunitate la alta, căci

cei care dădeau cartele de fondare ţineau cont de colonişti şi de particularităţile
locului25. Acordarea acestor carte nu însemna neapărat şi obţinerea de
autonomie completă de către respectivele comunităţi. În fruntea aşezării se afla
un scultetus (germ. Schultheiss/Schulze, pol. sołtys) sau advocatus (germ. Vogt, pol.
wójt)26, care era subordonat ducelui, fiind numit, în majoritatea cazurilor, de
acesta. Deseori, în numirea acestui oficial se ţinea cont de factorul ereditar.
Mulţi dintre cei ce deţineau această funcţie proveneau din rândul antreprenorilor
care aduseseră coloniştii (locatores) şi care coordonaseră ridicarea efectivă a noilor
aşezări27. În opoziţie cu această instituţie, mai apropiată de duce decât de
locuitori, se afla „comunitatea orăşenilor” (communitas civium), care îşi va forma
propriul organ de conducere şi reprezentare: consiliul orăşenesc. Consiliul a
reprezentat prima instituţie proprie oraşului, care nu avea corespondent în
lumea satului şi care s-a implicat direct în lupta pentru obţinerea şi extinderea
autonomiei, urmărind eliminarea puterii de intervenţie a ducelui în treburile
interne ale oraşului. Acest lucru s-a făcut prin cumpărarea drepturilor ducelui la
veniturile oraşului sau convertind aceste drepturi într-o taxă fixă plătită anual, ca
şi prin achiziţionarea proprietăţilor pe care locuitorii încă nu le deţineau.
Orăşenii au urmărit apoi să controleze, să deţină sau chiar să elimine instituţia
scultetus-ului, obiectiv care nu a fost atins în toate cazurile. Oraşul seniorial
timpuriu este înlocuit şi aici ca şi în multe alte părţi ale Europei cu oraşul
corporatist medieval. Primele oraşe care au atins acest ţel au fost cele din
Pomerania, din 1258 (Tczew), apoi au urmat oraşele din Silezia (Brzeg – 1322,
Wrocław – 1326-1345). Iniţial, scultetus avea atribuţii militare şi juridice (se ocupa
atât de chestiuni civile, cât şi penale), iar consiliul municipal deţinea puterea
economică în oraş, exercitând implicit drept de judecată asupra problemelor de
ordin comercial. Pe măsură ce autoritatea reprezentantului puterii centrale a
scăzut, consiliul a preluat şi îndatoririle sale juridice28. Instituţia primarului (lat.
magister civium, germ. Bürgermeister, pol. burmistrz) este secundară şi are mai mult
rol de reprezentare. De altfel, în Cracovia primarul a apărut târziu, la sfârşitul
25 Un studiu detaliat pe această temă la Piotr Górecki, „German Law Within the Polish
Duchies: Variation and Routine”, în Piotr Górecki, Economy, Society, and Lordship in Medieval
Poland, 1100-1250 (New York, Londra: Holmes and Meier, 1992), p. 236-261.
26 Pentru raportul dintre aceste personaje şi „legea germană”, vezi Walter Kuhn, „German
Town foundation of the Thirteenth Century in Western Pomerania”, în The Comparative

History of Urban Origins, part II, p. 549-552.
27 Detalii privind drepturile iniţiale ale acestor locatores la Quirin, „The Colonial Town”, p.
511-512.
28 Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 23-24; Kalinowski, „City Development in
Poland”, p. 45; Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77.

secolului al XIV-lea, şi ocupa doar poziţia simbolică de preşedinte al

consiliului29.
La începutul secolului al XIV-lea se produce o relativă liniştire a
turbulenţelor politice, pe fondul creşterii în autoritate a ducelui Kujaviei şi
Poloniei Mici, Vladislav, care se încoronează rege al Poloniei în 1320. Procesul
de plantatio a unor noi aşezări rurale şi urbane capătă vigoare, în special o dată cu
domnia lui Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370). Dacă, în secolul anterior,
procesul fusese opera ducilor şi Bisericii, acum mai ales regele, alături de unii
nobili şi câţiva episcopi s-au implicat activ în formarea oraşelor. În 1317, Lublin
primeşte carta de fondare de la Vladislav. Cazimir a fondat personal 45 de oraşe
(Kazimierz – 1335, Nowy Targ – 1336, Liov – 1356, Radom – 1360 etc.) şi a
susţinut fortificarea cu ziduri a aproape 30 de oraşe (Kalisz, Płock, Sandomierz),
alături de construirea a peste 50 de castele. Interesul regelui în ridicarea oraşelor
era mare, căci astfel putea să-şi consolideze baza politică şi economică a puterii;
cu orăşenii se putea alia în lupta cu nobilimea nestatornică30.
Numai în Polonia Mare în secolul al XIV-lea au fost date carte de
privilegii pentru cca. 90 de oraşe, în secolul următor pentru 150 de oraşe, iar în
Mazovia, 40, respectiv 80 de oraşe au primit drepturi. De altfel, se consideră că
până în secolul al XIV-lea, inclusiv, reţeaua urbană medievală a Poloniei era în
mare parte constituită31. Populaţia marilor oraşe creşte acum într-atât de mult,
încât suburbiile sau aşezările din vecinătate au devenit centre urbane separate şi
în câteva zone putem vorbi de grupuri de oraşe. La Gdańsk, între secolele XIV
şi XVI apar mai multe astfel de oraşe, fiecare cu zidurile, piaţa şi jurisdicţia sa:
Oraşul Vechi (Stare Miasto), fondat în cca. 1230-1263 pe locul unei aşezări mai
vechi, Oraşul Nou (Rechstadt, Głowne Miasto), fondat înainte de 1330, un alt
Oraş Nou (Jungstadt, Nowe/Młode Miasto), ridicat în 1380 şi distrus în 1455, la
care se adaugă vechea suburbie a oraşului iniţial, fortificată la jumătatea secolului
XV; separate sunt portul şi castelul32. În multe alte oraşe, suburbiile au rămas în
exterior, nefiind închise. În acest caz, planificarea nu era riguroasă, precum în
interiorul zidurilor, unde spaţiul limitat impusese acest lucru.
O caracteristică a secolului al XV-lea, ca şi a următoarelor secole, o
reprezintă dezvoltarea a tot mai multe oraşe „private”, ridicate de marii
deţinători de domenii, în special din Polonia Mare, care vedeau în dezvoltarea
acestor aşezări o sursă de profit. Chiar dacă au primit legea de la Magdeburg şi
au fost trasate potrivit principiilor ei, nu toate aceste centre urbane s-au dovedit
29 Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 91-92.

30 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 42; Lalik, „La genèse du réseau urbain”, p.
105-106.
31 Cifrele variază de la un istoric la altul.
32 Analiză detaliată, pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, la Zbierski, „The
Development of the Gdańsk Area”, p. 316-327.

viabile; majoritatea au rămas mici târguri, servind necesităţilor zonei în care se

aflau33. Nu se cunoaşte cu exactitate statutul oraşelor mici mai vechi, care ar fi
supravieţuit perioadei de trecere la „legea germană”. Unii istorici consideră că
acestea nu ar fi trecut la dreptul german până în secolul al XV-lea (chiar
începutul secolului următor) şi s-ar fi organizat după „legea municipală
poloneză”. Gerard Labuda oferă chiar o listă de 37 de oraşe din Polonia Mare şi
Kujavia, o bună parte aflate pe domeniul regal, care ar fi revenit provizoriu la
vechea lege, pentru că nu au putut să-şi susţină autonomia. Nu există o
unanimitate de păreri în această privinţă34.
Există diferenţe semnificative de urbanizare de la o regiune la alta a
Poloniei, precum şi diferenţe între oraşe. La 1500, zona de vest, cu Polonia
Mare, cunoştea un sistem de oraşe destul de dens şi bine pus la punct, în timp
ce la cealaltă extremă se aflau regiunile răsăritene ale Mazoviei şi Rutenia35. În
ultima regiune, fondarea de noi oraşe a fost promovată de stat, în cadrul unei
strategii de integrare a acestui nou teritoriu în regat. La acel moment, în Polonia
(fără Lituania) existau cca. 600 de centre urbane. În marele ducat al Lituaniei,
procesul de urbanizare a fost mai lent şi a cunoscut o intensificare abia în
secolul al XVI-lea. Cu totul, aici se estimează că au apărut cca. 900 de oraşe,
suprafaţa ducatului fiind mult mai mare decât a restului regatului. Un oraş
acoperea necesităţile unui teritoriu care a scăzut în jurul lui 1550 de la 600 la 270
km2, fiecare cu o rază de cca. 9 km. Majoritatea însă era formată din centre mici,
miasteczko, în care locuitorii se ocupau şi cu agricultura. În multe cazuri,
rezultatul „implantărilor” nu a reuşit, căci proiectul de fondare nu a reprezentat
întotdeauna un succes. Acest tip de întreprindere era riscant pentru cel care o
iniţia (ducii, regele, nobilimea locală, Biserica), căci la mijloc se aflau atât
nou-veniţii, cât şi mulţi bani, pământ şi privilegii36.
Identificăm deci în evoluţia oraşului medieval din spaţiul polonez două
mari etape. Prima este etapa aşezărilor care au dezvoltat caracteristici urbane
datorită funcţiei economice şi pentru că erau reşedinţe ale unor conducători
politici sau religioşi (evoluţie pe linia fortificaţie-suburbie-piaţă); acestea nu au
33 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 45, 48.

34 Gieysztor, „Les origins de la ville slaves”, p. 299-301; History of Poland, p. 83-84; Labuda,
„Villes de «droit polonais»”, p. 58-63.
35 Denumirea regiunii din nordul Carpaţilor ridică unele probleme, deoarece a fost numită
de-a lungul timpului în diferite feluri (Rusia Roşie, Halici, Galiţia, Rutenia). Pentru că ne-am
referit în lucrare la această regiune în context politic divers am preferat să folosim, ca o
formă de compromis, numele de Rutenia, cu o acoperire mai mult geografică, decât politică
sau etnică. Am pomenit Haliciul doar când ne-am referit explicit la cnezatul ce a purtat acest
nume.
36 Andrzej Janeczek, „Town and Country in the Polish Commonwealth”, în Town and
Country in Europe, 1300-1800, ed. S. R. Epstein (Cambridge: Cambridge University Press,

2001), p. 163-168.
atins un nivel de libertate suficient pentru a se apropia de ceea ce am putea numi

„modelul urban central-european”37. A doua etapă, este cea aşa-zisă a „locaţiei”,
când, pe locul sau în preajma mai-vechilor aşezări de mai sus, ducii au încurajat
stabilirea unor colonişti, cărora le-au acordat drepturi juridice şi un statut diferit,
pe baza „legii germane” (dreptul de Magdeburg). Aceste libertăţi au fost iniţial
limitate, suveranul sau seniorul locului păstrând un control economic şi politic,
pentru ca, ulterior, comunitatea orăşenilor să obţină un grad de autonomie mai
extins sau mai redus, în funcţie de aşezare.
Evoluţia oraşelor a cunoscut un regres din secolul al XV-lea, când
puterea nobilimii creşte şi începe să limiteze autonomia urbană. Motivele acestei
atitudini nu sunt uşor de explicat, căci la mijloc s-au aflat atât interese politice,
marii magnaţi nedorind o apropiere între rege şi oraşe, cât şi interese economice.
Nobilimea deţinea întinse domenii, pe care le exploata în folosul propriu.
Particularitatea fenomenului urban din Polonia ţine tocmai de faptul că, deşi
regatul fost mai intens urbanizat decât alte state din regiune, nobilimea locală a
deţinut un rol important atât în ridicarea de noi oraşe, cât şi în limitarea
dezvoltării lor ulterioare.
Populaţie, societate şi economie
Ca populaţie, puţine centre ale regatului aveau în secolul al XV-lea peste

10.000 locuitori. Wrocław şi Gdańsk aveau în jur de 20.000 de locuitori,
Cracovia sub 20.000, Liov în jur de 8.000-10.000, în timp ce Varşovia cu 5.000,
Poznań cu cca. 4.000 şi Sandomierz cu 2.000 se încadrau în rândul oraşelor
mijlocii. Mare parte dintre aşezările urbane aveau un număr mic de oameni,
populaţia fiind sub 2.000 de locuitori, însă specialiştii estimează că, deoarece
urbanizarea Poloniei era mai mare decât în alte regiuni din Europa Centrală şi de
Est (spre exemplu Ungaria), populaţia oraşelor reprezenta în secolul al XIV-lea
cca. 15% din totalul populaţiei regatului (cu semnificative diferenţe regionale).
Aceasta era de aproximativ două milioane de locuitori la 1350, crescând la 7,5
milioane la 1500 (ultima cifră include Lituania)38. Cu toate acestea, chiar şi în
perioada de apogeu a dezvoltării oraşelor, nu putem vorbi de o participare activă
a acestora în viaţa politică a regatului. În afară de autonomie internă, oraşele nu
37 Am folosit această formulă pentru a desemna ansamblul caracteristicilor urbane (de la

emergenţă până la elemente de organizare a comunităţii), specific regiunii central-europene
în evul mediu târziu (cu accent pe Polonia, Ungaria, ce ne interesează în mod special,
datorită legăturilor cu ţările române). Există, bineînţeles, la nivelul acestei întinse regiuni,
numeroase particularităţi.
38 Marele ducat al Lituaniei reprezenta cam trei sferturi din teritoriul regatului, însă populaţia
sa era mai redusă decât cea a Poloniei (Irena Gieysztorowa, „Research into the
Demographic History of Poland”, în APH, 18 (1968), p. 9-10, tabel 1).
au primit dreptul de a fi reprezentate în Seim, cu excepţia câtorva oraşe mari. În

condiţiile în care regalitatea a fost privată treptat de o bună parte din atributele
puterii, deciziile privind oraşele erau luate de nobilime.
Societatea oraşelor era dominată de un grup restrâns, format din
negustori cu influenţă economică şi politică. După ce s-a reuşit înlăturarea de la
conducere a instituţiei scultetus-ului, acest grup şi-a impus controlul asupra
consiliului şi principalelor funcţii din oraş. Cercetarea ocupaţiilor membrilor
consiliului orăşenesc arată că majoritatea provenea din rândul negustorilor şi
mai puţin dintre meşteşugari. În Cracovia, între 1320 şi 1350 din 88 de membri,
numai 14 erau meşteri. Patriciatul urban era format din germani, dar şi din
italieni (la Cracovia) şi armeni (la Liov). Restul populaţiei era format din
germani, polonezi, evrei sau armeni, ce se ocupau cu mica negustorie şi cu
meşteşuguri. Germanii erau majoritari în oraşele din Prusia şi, parţial, Silezia, în
timp ce în restul Poloniei, predominau polonezii. Acestora li se adăugau ruteni,
lituanieni şi chiar tătari, în răsărit. Pe poziţia de jos, se situau săracii, servitorii
sau lucrătorii cu ziua, care nu beneficiau de statutul de cetăţeni ai oraşului şi
proveneau, de regulă, din satele din jur39. O excepţie din punct de vedere al
compoziţiei etnice o reprezintă oraşele miniere, care prin specificul lor
economic atrăgeau locuitori din diferite părţi ale Europei. În centrele din
Polonia Mică şi Silezia, pe lângă polonezi şi germani, s-au aşezat numeroşi
mineri italieni, cehi, unguri şi chiar oameni veniţi din Dalmaţia40.
Înainte de reaşezarea pe noi baze economice şi juridice, în oraşe trăiau
numeroşi nobili, însă odată cu declanşarea acestui proces, mulţi au preferat să
plece, iar alţii au intrat în rândurile patriciatului, precum familiile Spitemir în
Cracovia şi Slanczes în Wrocław41. O altă categorie socială importantă din oraşe
era dată de reprezentanţii clerului. Multe oraşe erau centre episcopale sau
găzduiau mănăstiri ale diferitelor ordine călugăreşti, precum şi numeroase
biserici parohiale, astfel că preoţii şi călugării erau o prezenţă semnificativă şi cu
greutate în lumea urbană. Încă de la jumătatea secolului al XIII-lea (1264),
Boleslav cel Pios a acordat evreilor42 privilegii ce statuau situaţia lor deosebită în
cadrul societăţii urbane, privilegii care, în funcţie de situaţia politică, au fost
revocate sau confirmate periodic. Prin Statutul de la Wiślica, din 1346, Cazimir
cel Mare a extins aceste drepturi la nivelul întregului regat. Coroana garanta
evreilor libertatea personală, dreptul de a-şi practica religia, de a avea lăcaşuri de
cult, curţi de judecată proprii şi de a face negoţ în regat. Nu erau consideraţi
cetăţeni ai oraşului şi depindeau de reprezentanţii regelui şi de trezoreria regală.
39 History of Poland, p. 129-131.

40 Molenda, „Mining Towns”, p. 179-180.
41 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 80-82.
42 Evreii sunt meţionaţi în Polonia, la Przemyśl, încă din secolul al XI-lea (Kalinowski, „City
Development in Poland”, p. 21).

Aduceau importante venituri, căci se ocupau cu negoţul, mici meşteşuguri şi, în

special, cu cămătăria, îndeletnicire aprobată şi reglementată de regalitate.
Persecuţii împotriva evreilor au avut loc, ca în toată Europa, imediat după
Marea Ciumă, dar cu o intensitate mai redusă decât în alte părţi. Relativa
toleranţă din Polonia şi sprijinul dat de regalitate i-au determinat pe mulţi evrei
să vină aici la sfârşitul secolului al XIV-lea, mai ales după prigonirile la care au
fost supuşi în Germania (1426-1450), Silezia (1453) sau Boemia (1485). În vestul
Europei, unii reprezentanţi ai Bisericii criticau buna primire dată evreilor în
Polonia, ce era văzută ca paradisus Judeorum43. Totuşi, creşterea numărului
evreilor din oraşele din regat (cca. 10.000) a dus şi aici la conflicte, provocate de
predicatori sau de orăşenii germani. În Cracovia, la sfârşitul secolului al XV-lea,
persecuţiile i-au forţat pe evrei să înceapă să se mute în vecinătate, într-un cartier
separat din Kazimierz44, pentru ca în 1495 regele Ioan Albert (1492-1501) să-i
oblige şi pe cei rămaşi în oraş să se mute acolo. Şi în Varşovia, în 1483, evreii au
fost nevoiţi să se mute în afara zidurilor oraşului45. De la sfârşitul secolului al
XIII-lea, prima parte a secolului al XIV-lea, tot mai mulţi armeni s-au aşezat în
părţile răsăritene ale regatului, în Rutenia, cea mai importantă comunitate fiind
la Liov. Aici aveau un statut inferior germanilor şi polonezilor care, în baza
„legii de la Magdeburg”, acordată la 1356, controlau practic oraşul. Acumularea
de avere le-a permis totuşi să aibă un cuvânt de spus, mai ales în ceea ce priveşte
relaţiile comerciale ale oraşului cu regiunea Mării Negre. Regalitatea le-a permis
să se organizeze după „legea armeană”, recodificată în 1434 şi 1462-1469 şi
aprobată de Sigismund I prin statutul din 1519, un amestec de prevederi juridice
armene, germane, bizantine şi mozaice. Armenii erau conduşi de bătrânii
comunităţii (iniţial în număr de 6, apoi 12), care formau o curte de judecată ce
avea în frunte un wójt, dar care din 1356 era supervizată de celălalt wójt sau
advocatus, primarul oraşului. Alte comunităţi armeneşti se aflau în Cameniţa,
Lutsk şi Sniatyn46.
43 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 25-26; Eleonora Nadel-Golobič, „Armenians and

Jews in Medieval Lvov. Their Role in Oriental Trade, 1400-1600”, în Cahiers du monde russe et
soviétique, Paris, XX (1979), nr. 3-4, p. 366-368.
44 Kazimierz a fost în evul mediu un oraş aparte faţă de Cracovia, de care îl separa râul
Vistula. Până la sfârşitul sec. al XIV-lea, Kazimierz a fost fortificat cu ziduri şi avea cca.
2.000 de locuitori (Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 104).
45 History of Poland, p. 131-132; Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”,
p. 93-94. Vezi şi Antony Polonsky, The Jews in Poland and Russia, vol. I (1350-1881) (Oxford,
Portland: The Littman Library of Jewish Civilization, 2010), p. 9-48.
46 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 360-365; pentru „legea
armeană”, vezi Marian Oleś, The Armenian Law in the Polish Kingdom (1356-1519). A Juridical
and Historical Study (Roma: Edizione Hosianum, 1966). Mai nou, vezi şi Myron Kapral,
„Legal Regulation and National (Ethnic) Differentiation in Lviv, 1350-1600”, în On the
Frontier of Latin Europe. Integration and Segregation in Red Ruthenia, 1350-1600, ed. Thomas
În Polonia, obţinerea de libertăţi a avut loc pe fondul creşterii

economice de care s-a bucurat în secolul al XIII-lea întregul continent, creştere
care pentru partea centrală a Europei a continuat şi în următoarele două secole.
După ce a depăşit şocul primelor atacuri ale mongolilor, Polonia a intrat într-o
fază de dezvoltare, caracterizată prin creşterea numărului aşezărilor rurale şi
urbane, intensificarea comerţului şi meşteşugurilor, ca şi inaugurarea de noi
mine. Toate acestea au permis oraşelor să se implice în negoţul regional şi apoi
şi în cel internaţional. Beneficiind şi ele de libertăţi, satele produceau produse,
grâne şi animale ce erau schimbate pe stofe şi unelte în târguri, în care veneau
să-şi desfacă produsele din ce în ce mai mulţi negustori. Principalii parteneri
comerciali se aflau în Europa de Vest, însă din secolul al XIV-lea, în special
după realizarea uniunii cu Lituania, a fost deschis şi drumul spre Marea Neagră
şi Levant, respectiv spre ţinuturile ruseşti. Polonia a devenit o punte de legătură
economică între răsărit şi apus, oraşele fiind beneficiare directe ale acestei
situaţii47.
Din punct de vedere economic, marile centre ale provinciilor, precum
Cracovia, Wrocław, Poznań, Toruń, Gdańsk, ulterior şi Liov-ul, erau implicate
în comerţ la nivel regional şi internaţional. Cracovia era un important nod
comercial. Aici ajungeau drumurile comerciale ce porneau la Marea Baltică, unul
de la Gdańsk, prin Toruń, altul de la Szczecin, prin Poznań. De la Cracovia se
mergea spre Buda, prin Prešov şi Košice. În 1324, Cracovia şi Košice au
încheiat un acord reciproc (pactum mutuum), prin care îşi garantau concesii în
drepturile de negoţ. În Europa era pomenită „arama poloneză”, cu toate că
Polonia nu era o mare producătoare de aramă. În realitate, aceasta ajungea în
regat din Ungaria, fiind transportată de negustorii polonezi. O rută comercială
importantă era Vistula. De la Cracovia, râul era navigabil, astfel că era folosit
pentru transportarea mărfurilor mai grele, precum lemnul, sarea sau arama.
Preţul era scăzut, iar taxele mai puţine şi, ca un argument în plus, Vistula
traversa multe oraşe mari ale regatului, Sandomierz, Varşovia sau Toruń, şi
permitea transportul produselor direct la Marea Baltică, la Gdańsk. Ultimul oraş,
împreună cu Szczecin şi Malborck, făcea parte din Liga Hanseatică, în care au
fost implicate şi Cracovia şi Wrocław, cu toate că acestea din urmă nu aveau
ieşire la mare, o condiţie obligatorie pentru a fi membru al ligii. Legăturile
strânse pe care oraşele amintite le aveau cu puternicele centre economice din
Wünsch, Andrzej Janeczek (Varşovia: Institute of Archaeology and Ethnology, 2004),

p. 219-223; Olha Kozubska-Andrusiv, “Propter disparitatem linguae et religionesc pares
ipsis non esse...” Minority Communities in Medieval and Early Modern Lviv”, în Segregation,
Integration, Assimilation. Religious and Ethnic Groups in the Medieval Towns of Central and Eastern
Europe, ed. Derek Keene, Balázs Nagy, Katalin Szende (Farnham, Burlington: Ashgate,
2009), p. 54-58.
47 Janeczek, „Town and Country”, p. 158-159.
Flandra, cu Bruges în special, au permis acest lucru. Tot prin Cracovia mai
trecea un drum comercial important, care lega Germania şi Silezia de Rutenia şi
răsăritul Europei. În secolul al XIV-lea, Liov-ul a profitat de relativa stabilizare a
situaţiei politice şi, implicit, a drumurilor. Aici se întâlneau căile ce veneau de la
Cracovia şi Sandomierz (dinspre Toruń şi Baltica) cu un alt drum, ce venea de la
Marea Neagră, din Crimeea (de la Caffa şi Tana), sau de la gurile Nistrului şi
Dunării (de la Cetatea Albă şi Chilia), trecând prin Moldova şi Rutenia48.
Cazimir al III-lea a acordat negustorilor din Nuremberg dreptul de a desfăşura
afaceri în Polonia până la Liov, şi astfel produsele orientale aduse de negustorii
„saraceni” puteau ajunge în Occident pe o rută alternativă faţă de cea din
Mediterana. Alături de metale, se exportau sare, vite, peşte, lână, grâne, lemn,
blănuri, şi se importau mirodenii, mătăsuri, stofe de calitate superioară, ulei, vin,
obiecte prelucrate din metal etc. Cele mai mari târguri anuale se ţineau la
Cracovia, Wrocław, Gniezno, Poznań, Toruń, Jarosław, Lublin, Sandomierz,
Brest şi Liov49.
În secolele XIII-XIV, oraşele au căutat să obţină scutiri parţiale sau
totale de vămi, măcar în ducatele în care se aflau. Poznań a reuşit acest lucru în
1283, Cracovia între 1288 şi 1306. Wrocław, în schimb, a cumpărat dreptul de a
încasa unele vămi şi de a colecta taxe de la negustorii străini. Drept de depozit
(ius stapuli, Stapelrecht)50 au primit Wrocław (1274), Szczecin (1283), Sandomierz
(1286), Cracovia (1306, iniţial numai pentru aramă), Kazimierz (1335), Liov
(1380), Lublin (1392), Poznań (1394) şi altele. Faptul că în timp tot mai multe
oraşe au primit acest drept a dus la rivalităţi şi dispute, mai ales între oraşe
apropiate, precum erau Cracovia şi Kazimierz, dar şi între centrele mari, precum
Cracovia şi Wrocław. Cracovia urmărea, şi a reuşit în mare măsură, să
controleze importurile şi exporturile dinspre şi către Ungaria, respectiv Rutenia.
Realizarea uniunii dinastice cu Lituania a extins mult în răsărit spaţiul economic
al regatului. Drumurile şi oraşele din Lituania au fost puse în legătură cu cele din
vest şi produsele agricole de aici au fost comercializate mai uşor. Unii negustori
din vest erau însă nemulţumiţi de dreptul de depozit primit în 1380 de Liov,
care obliga pe toţi cei ce mergeau sau veneau de pe drumul tătărăsc să oprească
48 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 355-357; F. W. Carter, Trade

and Urban Development in Poland. An Economic Geography of Cracow, from its origin to 1795
(Cambridge: Cambridge University Press, 1994), p. 93-102, 115-117.
49 Balázs Nagy, „Transcontinental Trade from East-Central Europe to Western Europe
(14th and 15th Centuries)”, în The Man of Many Devices, p. 349-350.

50 După cum se ştie, în evul mediu negustorii ce vizitau un oraş care beneficia de drept de
depozit erau obligaţi să-şi ofere acolo bunurile la vânzare o perioadă de timp, înainte de a
pleca spre alt oraş. În unele cazuri, existau legi ce interziceau negustorilor să călătorească pe
anumite drumuri, forţându-i astfel să intre în oraşul cu drept de depozit.
aici timp de 14 zile. După 1444, toate bunurile ce veneau la Liov trebuiau
vândute în acest oraş51.
Precum în regatul Ungariei sau în Boemia şi în Polonia medievală
întâlnim o serie de oraşe miniere. În părţile sudice ale regatului, în Silezia şi
Polonia Mică, existau bogate resurse de plumb, fier, argint, zinc şi sare. Pentru
scoaterea sării au apărut în zona Cracoviei mai multe centre miniere, printre care
se remarcă Bochnia şi Wieliczka, în timp ce plumbul şi argintul erau exploatate
la Olkusz şi Sławków. Sarea aducea mari beneficii regalităţii, care controla foarte
atent exploatarea şi vinderea acesteia, sub strict monopol regal, faţă de plumb,
ce era extras de sute de mici companii deţinute de mineri germani, italieni şi
polonezi. În primul caz, regele exercita jurisdicţie superioară şi lua o taxă de o
optime din producţie. Oraşele formate de aceşti mineri au apărut în imediata
vecinătate a minelor. Dintre acestea doar Olkusz beneficia de privilegii extinse52.
Iniţial, de exportul minereurilor exploatate în sudul regatului s-au ocupat
orăşenii din Cracovia, care au arătat interes pentru aceste afaceri din secolul al
XIII-lea. În Ungaria, plumbul exploatat la Olkusz era de fapt cunoscut sub
numele de „plumb de Cracovia”, deoarece negustorii din acest oraş controlau o
bună parte din transportul şi vânzarea metalului. De altfel, şeful administraţiei
minelor (żupnik, Bergermeister) era numit din rândul locuitorilor de seamă ai
Cracoviei. Tot ei împrumutau cu bani minerii care scoteau plumbul la suprafaţă.
Alături de marii negustori din Cracovia, în zonă acţionau şi italieni, agenţi ai
băncilor din peninsulă, care arendau exploatarea sării de la rege, precum şi
negustori din Nuremberg. Mulţi din aceşti negustori străini s-au aşezat în
Cracovia şi au devenit cetăţeni ai oraşului. La finele secolului al XV-lea, pe piaţă
a apărut Jan Thurzó, cunoscut antreprenor, ce controla şi o parte din minele din
Slovacia. Asociat cu firma Fugger din Augsburg, Thurzó cumpăra mine de
plumb sau credita pe minerii care nu doreau să vândă, fapt ce a determinat
implicarea regelui pentru a limita tendinţele sale monopoliste. La fel ca şi în
Ungaria, firma Fugger s-a retras din afacerile din Polonia la mijlocul secolului al
XVI-lea. Multe oraşe miniere au funcţionat atât timp cât au existat minele. După
încetarea exploatărilor, se observă un proces de stagnare (la Olkusz, din sec. al
XVI-lea), pentru ca unele aşezări să decadă la nivel de simple sate. Altele s-au
readaptat, locuitorii îndreptându-se spre alte activităţi economice. După ce la
sfârşitul secolului al XIV-lea, rezervele de aur s-au redus, oraşe ca Złotoryja sau
Lwówek s-au orientat spre producerea de textile53.
51 History of Poland, p. 87; Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p.
354; Carter, Trade and Urban Development, p. 69-70, 79-80, 97.

52 Danuta Molenda, „Investments in Ore Mining in Poland from the 13th to the 17th
Centuries”, în The Journal of European Economic History, Roma, vol. 5 (1976), nr. 1, p. 151-154.
53 Molenda, „Mining Towns”, p. 171-174; Molenda, „Investments in Ore Mining”, p. 161-166;
Carter, Trade and Urban Development, p. 112-115.

Existau diferenţe semnificative între economia internă a oraşelor mari şi

mici. În cele mari, meşteşugurile se alăturau comerţului internaţional şi local ca
ocupaţii principale. La trecerea spre secolul al XVI-lea, în Gdańsk, evidenţele
arată că existau cca. 3.000 de ateliere, în Cracovia cca. 700, iar în Varşovia
aproximativ 500. Organizarea tipică a meşterilor era breasla (iar a negustorilor -
ghilda), ale cărei caracteristici de bază nu s-au schimbat până în pragul epocii
moderne. Meşterii lucrau în mici ateliere, alături de calfe şi ucenici, ce aveau
posibilitatea de a avansa. Analiza actelor vamale ale oraşelor poloneze arată însă
că produsele meşteşugăreşti nu reprezentau o cotă importantă în cadrul
exporturilor. În schimb, oraşele mici se bazau mult pe agricultură. Majoritatea
primiseră teren agricol, astfel încât în aceste oraşe jumătate din orăşeni munceau
pământul, fiind organizaţi în mod corporatist, la fel ca meşterii sau negustorii
(fraternitas rusticorum). Producţia agricolă a oraşelor nu era suficient de mare
pentru a fi profitabilă şi acoperea mai mult nevoile interne. Existau şi aici
meşteşugari şi negustori ce răspundeau cerinţelor locale.
Încă din momentul emiterii cartelor pe baza cărora funcţionau, oraşelor
li s-a acordat o suprafaţă de pământ, folosită pentru aprovizionarea cu produse.
Unele oraşe aveau domenii pe care se aflau unul sau mai multe sate: Gdańsk
deţinea 76 de sate, Toruń avea 33, Poznań avea 17, Liov şi Lublin câte trei,
Cracovia două. Existau şi oraşe care şi-au cumpărat sate, precum Olkusz, care a
achiziţionat trei sate la sfârşitul secolului al XV-lea54.
Topografie
Schimbările introduse în organizarea oraşelor în secolul al XIII-lea au

avut efecte şi asupra topografiei acestora. Aglomerarea urbană din secolele
anterioare, formată din castel, suburbii şi alte aşezări este înlocuită de o
concentrare mai mare a zonelor construite, aşezate într-un plan regulat, de
formă patrulateră, cu o piaţă centrală (Ring, rynek) şi cu străzi ce se intersectează
în unghi drept. Szczecin era unul din puţinele oraşe mari care nu avea o astfel de
piaţă. În centrele mari, în afara pieţei principale apar pieţe secundare, pentru
animale, peşte, fân etc. Aici, planul regulat şi spaţioasa piaţă centrală au fost
gândite şi pentru a evita aglomeraţia pe străzile din apropierea locurilor de
negoţ. Elementul de bază al planului oraşului medieval îl va reprezenta de acum
parcela sau lotul, de formă alungită, cu partea îngustă, ce găzduia dugheana sau
atelierul, la stradă sau la piaţă, restul lotului fiind ocupat cu o curte lungă. În
54 Maria Bogucka, „Limited Urban Landownership: Towns and Nobility in Early Modern
Poland, c. 1500-1650”, în Power, Profit and Urban Land. Landownership in Medieval and Early
Modern Northern European Towns, ed. Finn-Einar Eliassen, Geir Atle Ersland (Aldershot:
Scolar Press, 1996), p. 168.
cartele de privilegii ale unor oraşe, se preciza mărimea exactă a loturilor,

grădinilor şi câmpurilor, fapt ce sugerează că în prealabil se făcuseră măsurători
precise. S-a afirmat chiar că în perioada anterioară acestui proces de „creaţie
urbană”, loturile nici nu erau cunoscute. Numărul loturilor dintr-un nou oraş
determina numărul locuitorilor. De asemenea, de când se trasa noua aşezare se
stabileau locul primăriei, bisericii parohiei, spitalului, băii, cimitirului, primele
două de obicei în zona pieţei centrale, ultimele spre margine. Casele din oraş
erau în majoritate din lemn, doar cele ce aparţineau patriciatului, aflate în piaţă şi
de-a lungul străzilor principale, fiind din piatră. Piaţa era flancată de aceste case
şi dughene, în mijloc fiind instalate tarabele negustorilor şi meşteşugarilor, o
casă unde se cântăreau produsele, primăria, dar şi stâlpul infamiei. Străzile
purtau nume de meşteşuguri şi grupau meşterii ce practicau acele meşteşuguri.
Evreii locuiau în cartiere situate la marginea oraşelor55.
Transformările structurale prin care au trecut oraşele în secolele XIII-XIV
au determinat apariţia a numeroase tipuri de planuri de oraşe, majoritatea
păstrând principiile de bază enunţate mai sus. Drepturile pe care seniorii şi ducii
(sau regele mai târziu) le deţineau asupra pământului au reprezentat un factor de
limitare, pentru că cei ce „implantau” noua aşezare nu o puteau face decât pe
propriile posesiuni şi în funcţie de posibilităţile de locuire ale acestora. Deseori
se observă în aşezările de dinainte de locatio că pământul era deţinut de mai mulţi
stăpâni – ducele, mănăstiri sau alţi nobili –, fapt ce a determinat modificări de
plan. Astfel, în unele locuri, precum la Trzebnica, s-a preferat ca vechea aşezare
să fie redesenată, în timp ce la Gniezno, noul oraş a fost stabilit pe locul unei
pieţe mai vechi, de lângă castel. La Szczecin, în schimb, planul oraşului a rămas
relativ neregulat, pentru că a încorporat vechea organizare spaţială a aşezării. În
multe alte situaţii, locul original al oraşului a fost abandonat şi o nouă aşezare a
fost ridicată la o distanţă mai mică sau mai mare (de la câteva zeci de metri la
câţiva kilometri): Prenzlau, Kalisz, Radom, Sandomierz etc. Localităţile ce s-au
aflat înainte acolo au continuat să funcţioneze, dar au decăzut la nivel de
suburbie sau chiar sat. Existenţa lor este sugerată de toponime precum Stare
Miasto, destul de frecvente în Polonia. Acesta este şi motivul pentru care multe
construcţii bisericeşti mai vechi, catedrale sau mănăstiri, au rămas în afara noii
arii construite. În unele aşezări noi, s-au mutat şi localnici, în altele, precum în
cele din nord-est ridicate de cavalerii teutoni, nu. Ducii au contribuit la ridicarea
de ziduri, iar în oraşe ca Wrocław sau Poznań şi-au abandonat vechiul castel,
ridicând unul nou, parte a sistemului de apărare a oraşului. Cu adevărat, procesul
de fortificare a oraşelor s-a intensificat în secolul al XIV-lea şi a continuat în
secolul XV. Dacă unele oraşe mari au trebuit să-şi extindă zidurile pentru a
55 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 28-30, 48-50.

încorpora noi spaţii, în multe alte oraşe în interiorul zidurilor au continuat să

existe zone nelocuite, folosite ca grădini. Oraşele mici au rămas neîntărite sau cu
mijloace de apărare sumare56. În total, s-a estimat că la finalul domniei lui
Cazimir cel Mare numai 15% din oraşele din Polonia erau înconjurate cu
ziduri57.
Studii de caz: Wrocław şi Cracovia
În Silezia, cel mai important centru urban era Wrocław. Din cauza
impreciziei izvoarelor, datele cu privire la începuturile oraşului au stârnit
controverse. Astăzi se presupune că noile baze ale aşezării urbane medievale
s-au pus în două faze. Mai întâi, în jurul anului 1211, s-a creat ceea ce şi azi
poartă numele de „Piaţa Nouă” (Nowy Targ), un nou loc de comerţ separat de
fortăreaţă şi suburbie, semn al unei reorganizării spaţiale complete ce se petrecea
deja aici. În a doua fază, pe la 1232, s-a format o altă piaţă şi astfel se pare că
noul oraş a avut două nuclee originale. Noua piaţă se remarca prin dimensiuni
impresionante, model copiat la Cracovia. Wrocław-ul a fost distrus de tătari în
1241 şi a fost refondat în 1261, hotarele sale fiind marcate prin fortificaţii. La
acest oraş este deosebit faptul că planul său este mult mai extins decât la altele,
fiind format din cca. 40 de zone de construcţie, fiecare cu de la 4 la 10 loturi.
Chiar şi în aceste condiţii, populaţia oraşului a crescut. Un nou rând de ziduri a
fost construit în 1330 şi a inclus Oraşul Nou, fondat în 1263. Din prima parte a
secolului al XIV-lea, oraşul a ieşit de sub influenţa regilor Poloniei şi a intrat în
sfera de influenţă a Boemiei. Această schimbare politică nu a schimbat statutul
economic al oraşului, care a rămas un important centru regional58.
Wrocław-ul rivaliza cu cel mai important oraş al Poloniei din perioada
medievală, Cracovia (totius Poloniae urbs celeberrima). La sfârşitul secolului al X-lea, aici
se afla fortificaţia unui conducător local, care s-a supus ducelui Mieszko din
Polonia Mare. Lângă fortificaţie, aflată pe dealul Wawel, cercetările arheologice
au arătat că exista un suburbium (numit mai târziu Okół), întărit cu palisadă de
lemn. Un moment semnificativ îl reprezintă transferarea reşedinţei principale a
regatului de la Gniezno la Cracovia în timpul lui Cazimir I (1034-1058). Oraşul
devenise deja un important punct de tranzit pe ruta comercială ce mergea de la
56 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 71-72, 79-80; Gieysztor,

„From Forum to Civitas”, p. 27-28.
57 Un tabel cu oraşele fortificate, cu data ridicării zidurilor şi materialul folosit, la Jarosław
Widawski, Miejskie mury obronne w państwie polskim do początku XV wieku [Zidurile de apărare
ale oraşelor din statul polonez la începutul secolului XV] (Varşovia: Wydawn. Ministerstwa
Obrony Narodowej, 1973), p. 526-529.
58 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 31, 45.
Kiev, prin Praga, la Ratisbona. O vreme s-a crezut că refondarea oraşului pe

baza principiilor „legii germane” a avut loc după distrugerea provocată aici de
tătari în 1241, anume în 1257. Există însă izvoare ce sugerează că tentative au
existat cu câteva decenii mai înainte, încă de pe la 1220. În 1228 şi 1230 în
documente este menţionat un anume Petrus, ce apare ca scultetus Cracoviensis. S-a
presupus că Henric „Bărbosul”, ducele Sileziei, a încercat „implantarea” unei
noi aşezări lângă vechea Cracovie, pentru a-şi consolida controlul asupra
regiunii. Nu ştim exact cât de viabilă a fost această încercare a sa. În 1257,
Boleslav cel Pios a emis o cartă prin care comunitatea aşezată la nord şi nord-
vest de Okół primea dreptul de Magdeburg şi, totodată, stabilea principiile
trasării unui nou plan, regulat, al oraşului. Acesta avea o formă relativ ovală, cu
lungime de 800 metri şi lăţime de 700, acoperind cca. 30 de hectare. Ideea de
bază era ca toate străzile să fie perpendiculare unele pe altele, însă faptul că în
partea de sud a oraşului acest lucru nu a fost posibil arată că au supravieţuit
vestigii ale vechii aşezări urbane. Piaţa centrală a Cracoviei se distinge prin
mărimea sa (pătrat cu laturi de cca. 200 metri), fiind una dintre cele mai mari de
pe continent. Cei care au trasat-o astfel au gândit-o la aceste dimensiuni
cunoscând în prealabil importanţa economică, comercială în special, a oraşului
La scurt timp după locatio, s-a decis înconjurarea oraşului cu ziduri de piatră. În
exterior au fost lăsate măcelăriile, tăbăcăria, morile şi berăriile. Până la sfârşitul
secolului al XIII-lea, Okół a fost inclus în oraş, iar evreii s-au stabilit în colţul
de sud-est al oraşului59. Actul din 1257 permitea oricui să se stabilească în oraş,
singura condiţie fiind să dovedească cu acte (litterae genealogiae) sau martori că era
catolic şi de descendenţă legitimă. Noul cetăţean trebuia să depună un jurământ
de credinţă faţă de Cracovia şi să „renunţe” la libertatea sa în favoarea
oraşului60.
În secolele XIV-XV, oraşul şi-a consolidat poziţia de prim-centru politic
şi economic al regatului. Nu întâmplător, în 1364, Cazimir cel Mare a creat aici o
universitate, a doua din regiune după Praga (1348), în care a introdus modelul
italian. Dreptul era principalul obiect de studiu şi, astfel, s-a permis multor
studenţi să preia funcţii în administraţia regatului. Ulterior, a fost reorganizată şi
s-a pus accent şi pe studiul teologiei. În secolul al XV-lea, cel puţin 18.000 de
studenţi au trecut pe la această universitate61.
59 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 33-34; Knoll, „The Urban Development
of Medieval Poland”, p. 79-81, 85-89.

60 Carter, Trade and Urban Development, p. 65; planul oraşului la p. 66.
61 History of Poland, p. 133. Catalogul cu numele studenţilor ce au făcut studii la Cracovia în
Album studiosorum Universitas Cracoviensis, I-II, ed. B. Ulanowski (Cracovia: 1887); ed. nouă:
Metryka Uniwersytetu Krakowskiego z lat 1400-1508, ed. Antoni Gąsiorowski, Thomas Jurek,
Ca organizare internă, Cracovia era condusă de un advocatus şi un

consiliu orăşenesc. Primul reprezenta puterea ducelui (apoi a regelui) şi avea
atribuţii juridice şi militare, pe seama lui fiind lăsată organizarea apărării oraşului.
Îşi trăgea venitul din taxe, vămi, amenzi luate în urma judecăţilor şi chirii.
Puterea dată de această funcţie era destul de mare şi i-a permis unui deţinător,
germanul Albert, să conteste în 1311 autoritatea ducelui Vladislav de Kujavia, ce
controla Cracovia. Revolta lui Albert, susţinută de patriciatul german din oraş, a
fost înfrântă un an mai târziu, moment din care autoritatea instituţiei
reprezentată de advocatus începe să scadă. Creşte în schimb puterea consiliului
orăşenesc, care abia în 1475 reuşeşte să cumpere funcţia de advocatus şi să o facă
dependentă de sine. Până atunci, mai ales după 1370, pe fondul luptelor pentru
putere din regat, consiliul şi-a consolidat autoritatea. Dacă iniţial era format din
şase membri, în final va ajunge să aibă 24, majoritatea aleşi din rândul
negustorilor bogaţi62.
*
Secolul al XVI-lea a reprezentat un punct de cotitură pentru Polonia. O
serie de transformări politice, sociale, religioase, culturale şi economice au loc
acum, efectele lor simţindu-se vreme de secole. Se observă o ascensiune a
puterii nobilimi mari şi mijlocii, în defavoarea regalităţii, dar şi a altor categorii,
inclusiv a orăşenilor. Puterea Seimului creşte, după 1505 participanţii din partea
oraşelor fiind excluşi, deşi anterior aveau dreptul de a vota taxele şi de a amenda
unele legi. Doar reprezentanţi din Cracovia, Poznań, Lublin şi Wilno au mai fost
acceptaţi, fără posibilitatea de a vota. Statutele din 1538 şi 1567 au limitat
drepturile consiliilor orăşeneşti, alegerea acestora şi a primarului fiind puse sub
controlul unui starostas, reprezentant al regelui. În cursul secolului al XVI-lea,
Seimul a emis hotărâri prin care se scuteau de taxe bunurile cumpărate de
nobilime, la fel mărfurile produse pe domeniile acesteia. Alte legi, prin care se
interzicea orăşenilor să facă negoţ cu grâne, să exporte bunuri în afara ţării sau
să cumpere pământ în afara oraşelor nu au putut fi puse în aplicare. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în Lituania, s-a ajuns la situaţia în care stăpânii marilor
domenii puteau fonda aşezări urbane, fără a mai avea nevoie de întărirea regală.
În paralel, a crescut numărul locuitorilor din oraşe care nu erau acceptaţi ca
membri ai comunităţii. În Gdańsk sau Poznań, săracii au ajuns să reprezinte
30-40% din populaţia oraşului. Hotărârile Seimului reprezentau semnele
evidente ale unei atitudini diferite faţă de centrele urbane, ce va avea consecinţe
negative în secolele următoare. Pe lângă faptul că au pierdut din puţina influenţa
Isabela Skierska, cu colaborarea lui Ryszard Grzesik, vol. 1-2 (Kraków: Societas Vistulana,
2004).
62 Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 90-91.
politică pe care o aveau, oraşele au fost afectate şi de criza economică ce începe

la sfârşitul secolului al XVI-lea. „Re-feudalizarea” societăţii, accentul pus pe
munca servilă pe marile domenii, scăderea cererii de produse urbane şi creşterea
consumului de mărfuri de lux au stopat creşterea economică în toată Europa
Centrală şi de Est63.
63 Vezi Jerzy Topolski, „Sixteenth-century Poland and the Turning Point in European
Economic Development”, în A Republic of Nobles, p. 70-71, 74-89 şi Maria Bogucka, „Polish

Towns Between the Sixteenth and Eighteenth Centuries”, în A Republic of Nobles, p. 138-148;
Janeczek, „Town and Country”, p. 160-161, 173-175.
YZ
Oraşele din regatul Ungariei
Geneză şi organizare
Specificul teritoriului Pannoniei, care a reprezentat câteva secole un

culoar de trecere sau de stabilire a neamurilor migratoare, a făcut ca aşezările
medievale cu caracter urban să apară târziu în acest spaţiu, după 1150-12001. În
urma sedentarizării şi creştinării (în jurul anului 1000), ungurii au intrat în sfera
de influenţă a civilizaţiei latine, lucru care însă nu a dus la apariţia imediată a
oraşelor. În tânărul regat apostolic nu existau încă elementele necesare apariţiei
acestor centre, în sensul în care le vom cunoaşte mai târziu. Într-o anumită
măsură, oraşele medievale din Ungaria au cunoscut forme de evoluţie
asemănătoare celor din Polonia. În unele aşezări se observă un specific pre-urban
cu mult înainte de secolul al XIII-lea, când sunt preluate elemente caracteristice
„modelului central-european”. Printre ruinele romane de la Viena, Esztergom,
Sopron şi Szombathely, s-au stabilit membrii unor populaţii în permanentă
schimbare, ce au asigurat astfel o relativă continuitate de vieţuire2. Aşezări mult
mai stabile au apărut în perioada carolingiană, ele având rolul de centre
administrative şi militare. Venirea ungurilor la sfârşitul secolului al IX-lea a
distrus firava organizare a mărcilor carolingiene. O relativă stabilitate s-a
instaurat în zonă abia după oprirea acţiunilor spre vest ale ungurilor, în urma
victoriei de pe râul Lech a lui Otto I (955). Formarea regatului Ungariei şi
impunerea unor condiţii politice şi economice mai stabile au permis dezvoltarea
unor reşedinţe regale, ulterior fortificate, lângă Buda (la Óbuda) sau la
Esztergom, Székesfehérvár şi Veszprém. S-au adăugat în scurt timp cetăţi de
graniţă, unele destul de întinse, precum cea de la Sopron3. În preajma acestora,
1 Pentru continuitatea aşezărilor în perioada de la decăderea structurilor romane până la

venirea ungurilor, vezi Neil Christie, „Towns and Peoples on the Middle Danube in Late
Antiquity and the Early Middle Ages”, în Towns in Transition. Urban Evolution in Late Antiquity
and the Early Middle Ages, ed. N. Christie, S.T. Loseby (Aldershot: Scolar Press, c. 1996), p.
71-98.
2 György Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de civilisation
médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2, p. 130.

3 Pál Engel, The Realm of St Stephen (Londra, New York: I.B. Tauris, 2001), p. 40.
lângă reşedinţele reprezentanţilor regelui în teritoriu sau lângă noile centre de

episcopii s-au stabilit grupuri de negustori şi meşteşugari, ce acopereau necesarul
de produse al celor din reşedinţele amintite. Cercetările au arătat că în multe
cazuri aceste grupuri, deşi comunicau reciproc, nu s-au amestecat, fiecare
ocupând, în funcţie de îndeletnicire sau origine, un spaţiu anume. Un lăcaş de
cult servea ca nucleu pentru fiecare grup. Abia ulterior s-a realizat unificarea
într-o singură aşezare. Încă din secolul al XII-lea, centre pre-urbane, în care se
practica un comerţ activ cu animale, blănuri, sclavi, metale şi haine, sunt
menţionate de numeroşi călători apuseni sau veniţi din Orient: Odo Deuil
(Diogilo), Otto de Freising, Abu Hamid, al-Idrisi etc4. Aceste aşezări nu erau
fortificate şi, ca înfăţişare, nu difereau cu mult de sate; aveau în schimb pieţe, în
care se practica schimbul, la început duminica, apoi sâmbăta. Până spre
1200, s-au înregistrat peste 100 de astfel de localităţi, însă doar o parte dintre ele
vor deveni mai târziu oraşe5.
Din motive economice şi militare, regii Ungariei au încurajat din secolul
al XII-lea aşezarea în regat a unor colonişti din apusul şi centrul Europei, care
au primit un statut special. Iniţial, privilegii au fost date călugărilor străini ce au
înfiinţat abaţii, pentru ca apoi, în mod firesc, să fie acordate primilor colonişti
(germani, latini), dar şi populaţiilor străine care au venit şi s-au pus în slujba
regelui (cumanii)6. Izvoarele menţionează „oaspeţi” (hospes/hospites), care au
format aşezări permanente (numite la început vici latinorum) în preajma
reşedinţelor regale, în spaţii separate, special desemnate (Esztergom şi
Székesfehérvár). Coloniştii din Valonia veniţi la Székesfehérvár au construit un
zid în jurul cartierului ce le-a fost alocat (vicus Latinorum) şi, din timpul regelui
Ştefan al III-lea (1162-1172), au primit privilegii. În 1181, la Pécs, hospites şi maior
hospitum apar deja ca martori, semn că încet, dar sigur, fenomenul venirii
coloniştilor lua amploare7. Acestea au fost primele nuclee de dezvoltare urbană
de tip vestic din Ungaria.
Până la domnia lui Andrei al II-lea (1205-1235), negustorii evrei şi
musulmani au jucat un rol foarte important în comerţul exterior al Ungariei, în
special în cel desfăşurat cu Rusia Kieveană şi Constantinopol. Musulmanii, ca şi
4 Balázs Nagy, „The Towns of Medieval Hungary in the Reports of Contemporary

Travellers”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 171-175.
5 Engel, The Realm of St Stephen, p. 60.
6 Legătura strânsă dintre cei ce au venit în regat şi acordarea de privilegii (legătură ce, trebuie
precizat, nu se baza pe etnicitate) este susţinută şi de Nóra Berend în „Immigrants and

Locals in Medieval Hungary: 11th-13th Centuries”, în Grenzräume und Grenzüberschreitungen im
Vergleich. Der Osten und der Westen des mittelalterlichen Lateineuropa, ed. Klaus Herbers, Nikolas
Jaspert (Berlin: Akademie Verlag, 2007), p. 206-212.
7 Elenchus Fontium Historiae Urbanae, vol. III, partea 2, Hungary, ed. András Kubinyi
(Budapesta, Balassi, 1997), nr. 12; Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61.
evreii, ajunseseră în poziţii cheie în regat, fiind chiar administratori ai veniturilor

regale8. Începând cu domnia regelui Andrei, pe fondul intoleranţei religioase ce
îşi avea originea în hotărârile celui de-al patrulea conciliu de la Lateran (1215),
dar şi datorită presiunii clerului, este interzis negoţul cu evreii şi musulmanii, al
căror loc este luat de germani; de asemenea, este interzis accesul necreştinilor la
funcţii în regat. Măsurile luate au dus la eliminarea treptată a elementelor
orientale din oraşele din Ungaria. Totuşi, până în 1241, în majoritatea aşezărilor,
locuitorii, indiferent că se aflau în aşezări pre-urbane sau în simple sate, erau
trataţi din punct de vedere juridic la fel de către rege. Excepţie făceau puţinele
locuri unde se aflau grupuri de latini. Invazia mongolilor din 1241 a avut efecte
negative pentru regat. Însuşi regele Bela al IV-lea (1235-1270), învins în bătălia
de la Muhi, a fost nevoit să fugă până în Dalmaţia, unde a găsit adăpost la
Trogir. Numeroase aşezări urbane şi rurale din regat au fost distruse aproape în
întregime, singurele care au rezistat fiind Esztergom, Székesfehérvár şi alte
câteva, care erau fortificate. Izvoarele susţin că mii de oameni au fost luaţi în
captivitate, câmpurile nu au mai fost lucrate, iar anii ce au urmat au fost
caracterizaţi de epidemii şi foamete9. Lipsa unei apărări eficiente, ca şi efectele
demografice ale invaziei au determinat o serie de reforme politice, militare şi
sociale, ce au amplificat procesul de transformare a regatului ce începuse în
timpul lui Andrei al II-lea. Regii Ungariei au fost nevoiţi să adopte o politică de
şi mai mare deschidere faţă de oraşe, a căror importanţă economică şi strategică
a crescut. Am amintit Székesfehérvár, ca primul oraş din Ungaria despre care se
ştie că a primit un privilegiu, în timpul lui Ştefan al III-lea. Andrei al II-lea şi mai
ales Bela al IV-lea au continuat această politică şi au acordat carte de libertăţi
încă dinainte de atacul mongolilor din 1241. În această perioadă, lui
Székesfehérvár i se confirmă mai vechiul său privilegiu (1237), iar Trnava (1238)
sau Starý Tekov (1240) primesc acte de libertăţi. Invazia a grăbit deci acest
proces şi nu l-a declanşat10. O dezvoltare urbană mai accentuată se observă în
8 După creştinarea ungurilor în timpul lui Ştefan I, regalitatea a tolerat coexistenţa în regat a
unor populaţii cu religii diferite. Această politică a încetat după cucerirea Constantinopolului
în 1204, moment care a determinat o schimbare a atitudinii Bisericii şi regelui faţă de
„schismatici” şi faţă de cei de altă religie decât cea catolică (vezi şi Şerban Papacostea,
Românii în secolul al XIII-lea între cruciată şi imperiul mongol (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1993), p. 70-71).
9 László Makkai, „Transformation into a Western-type State”, în A History of Hungary, ed.
Peter F. Sugar (Bloomington: Indiana University Press, 1994), p. 24-25. Impactul devastator
al invaziei asupra Ungariei a fost contestat în ultima vreme, mult mai profunde fiind efectele
pe care atacul mongolilor le-au lăsat la nivelul imaginarului colectiv (vezi Nóra Berend, At
the Gate of Christendom: Jews, Muslims, and "Pagans" in Medieval Hungary, c. 1000-c. 1300
(Cambridge: Cambridge University Press, 2001), p. 34-38).
10 Martyn C. Rady, Medieval Buda: a Study of Municipal Government and Jurisdiction in the Kingdom
of Hungary (New York: Columbia University Press, 1985), p. 15. O colecţie a celor mai
părţile de vest ale Ungariei, situaţie ce avea şi explicaţii economice. Comerţul cu

Constantinopolul scăzuse considerabil după cucerirea acestuia în timpul
cruciadei a IV-a, iar atacul mongolilor dăduse o lovitură serioasă negoţului
destul de activ cu Kievul. Sunt favorizate în schimb legăturile cu Germania (prin
Viena sau Praga) şi Italia (prin Veneţia), fapt ce încurajează dezvoltarea
aşezărilor aflate de-a lungul rutelor ce legau regatul cu aceste regiuni ale
Europei11.
Secolul al XIII-lea a reprezentat pentru întreaga Europă o perioadă de
dezvoltare economică extraordinară. În nord, Polonia cunoştea o expansiune a
fenomenului urbanizării, asemănătoare cu cea din Ungaria. Hansa îşi extinsese
legăturile comerciale de-a lungul întregii Mări Baltice, la fel cum în sud Veneţia
şi Genova controlau Marea Mediterană şi se extindeau spre Marea Neagră.
Nordul şi sudul continentului comunicau prin intermediul unei reţele de
drumuri în extindere. Aflată la mijlocul acestui circuit, Ungaria, bogată în resurse
minerale dar şi agricole, nu avea cum să nu profite, mai ales după liniştirea
atacurilor mongolilor. Un factor geografic major îl reprezenta Dunărea, care era
ea însăşi o rută comercială. Nu întâmplător, de-a lungul fluviului se află multe
dintre oraşele importante ale regatului, inclusiv principalele reşedinţe regale, care
toate au avut porturi. De la jumătatea secolului al XIII-lea, se observă o
înmulţire a numărului oraşelor care primesc carte de privilegii: Zagreb (1242),
Nitra (1248), Komárno (1265), Győr (1271), Sopron (1277), Bratislava (1291)12,
Prešov (1299) şi altele. Până la 1300, 32 de aşezări au primit privilegii regale. În
cadrul fenomenului de urbanizare, rolul coloniştilor străini a continuat să fie
important. Numărul mic al populaţiei l-a determinat pe rege să atragă mai mulţi
colonişti. Dacă în perioada anterioară, locuitorii oraşelor purtau cu
preponderenţă în documente numele de cives13, din a doua jumătate a secolului al
XIII-lea se adaugă numele de hospites, pentru a arăta originea noilor categorii ale
societăţii urbane. Formula cives et hospites este întâlnită în majoritatea actelor
referitoare la oraşele din regat, în condiţiile în care la jumătatea secolului al XIV-lea
în mare parte din oraşe se afla populaţie majoritar germană. Termenul de hospites
nu se aplica numai germanilor, ci şi altor categorii stabilite în oraşe sau sate, care
au primit un statut juridic aparte. Totuşi istoricii au remarcat legătura ce există în
Ungaria între acordarea de privilegii şi colonizarea elementelor etnice sosite din
afară. Pentru a-i convinge să vină, regele avea două posibilităţi: trebuia să acorde
importante acte medievale privitoare la oraşele din Ungaria în Elenchus Fontium Historiae
Urbanae, vol. III, partea 2, 1997.
12 Cu toate că s-a numit Bratislava abia din epoca modernă, am preferat să folosim în lucrare
acest nume, obişnuit în literatura istorică românească, şi nu pe cel de Pressburg, încă utilizat
în literatura de limbă engleză şi nu numai.
13 Vezi, mai jos, cazul oraşului Sopron.
străinilor drepturi similare sau mai mari decât cele pe care le aveau în zonele de
origine sau să ofere privilegii asemănătoare sau mai bune faţă de cele date de
principii vecini, prinşi şi ei în procesul de atragere a coloniştilor în posesiunile
lor14. Ca număr, mai semnificativă a fost migraţia de elemente germane. În
Transilvania şi în Carpaţii de nord, minerii germani au deschis mine, importantă
fiind şi migraţia masivă de ţărani, veniţi în secolele XII-XIII din Saxonia,
regiunea Rinului şi Franconia (Saxones şi Teutonici). Ca peste tot în Europa
Centrală, coloniştii erau aduşi şi organizaţi de antreprenori (locatores), care au
devenit apoi conducătorii comunităţilor nou-formate (scultetus, advocatus)15.
Majoritatea istoricilor consideră că abia din timpul lui Bela al IV-lea se
poate vorbi de o politică de urbanizare conştientă în Ungaria. Eforturile acestuia
şi ale urmaşilor săi de creştere a numărului oraşelor au dus la punerea în practică
a amplului program de reforme necesar pentru stat. Regele nu mai încasa
venituri suficiente de pe domeniile sale, în condiţiile în care acestea fuseseră
cedate în bună parte nobilimii. De aceea, a încurajat dezvoltarea oraşelor şi a
comerţului, ca bază a puterii mai sigură din punct de vedere financiar. Ridicarea
unei clase de orăşeni a fost privită şi ca o posibilitate de contrabalansare a puterii
marilor baroni. Din această cauză, urbanizarea Ungariei, care a cunoscut o
evoluţie mult mai accentuată în a doua jumătate a secolul al XIII-lea şi în secolul
al XIV-lea, trebuie privită şi din perspectiva raporturilor politice, nu numai a
celor economice. Din punct de vedere militar, oraşele, întărite cu ziduri, urmau
să servească ca fortăreţe, în timp ce comunităţile urbane urmau să echipeze un
număr de luptători pentru a lupta în armata regelui16.
Modelul după care s-au organizat noile oraşe a fost cel întâlnit în sec. al
XII-lea în mărcile răsăritene şi nordice din Germania, care se aplica în acelaşi
timp şi în Polonia. Coloniştilor li s-a acordat dreptul de a fonda o aşezare (în
cadrul procesului numit locatio civitatis), precum şi privilegii, care în cazul oraşelor
copiau drepturile unui oraş-mamă. Dacă în Polonia şi Boemia s-au preluat legile
din Nuremberg, Magdeburg sau Lübeck, în Ungaria, cel mai des invocat model
14 Rady, Medieval Buda, p. 15-18. Vezi şi István Petrovics, „Foreign Ethnic Groups in the
Towns of Southern Hungary in the Middle Ages”, în Segregation, Integration, Assimilation, p.
68-69.
15 Detalii la András Kubinyi, „Zur Frage der Deutschen Siedlungen im mittleren Teil des
Königreichs Ungarn (1200-1541)”, în Die Deutsche Ostsiedlung des Mittelalters, p. 527-566.

Sinteză în László Makkai, „The Foundation of the Hungarian Christian State”, în A History
of Hungary, p. 20-21; Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61.
16 Engel, The Realm of St Stephen, p. 112. Paradoxal, majoritatea castelelor ridicate de Bela
precum şi mai toate oraşele care au primit carte de libertăţi se află în jumătatea de vest a
regatului şi mai puţin în răsărit, de unde venea la acea vreme pericolul mongol. O explicaţie
parţială este dată de faptul că regele urmărea să obţină o parte din ţinuturile Austriei şi a fost
implicat câţiva ani în conflicte cu Boemia (Erik Fügedi, Castle and Society in Medieval Hungary
(1000-1437) (Budapesta: Académiai Kiadó, 1986), p. 57-59).
a fost iniţial cel introdus de valoni la Székesfehérvár (legea numită „legea de la

Fehérvár” în istoriografia modernă). A fost preluată şi legea de la Magdeburg, la
Banská Stiavnica şi, parţial, la Buda; ulterior, a predominat legea aplicată în
Buda. Privilegiile variau în funcţie de oraş şi de obicei ţineau cont de condiţiile
locale17.
Drepturile urbane cuprindeau posibilitatea dată comunităţii (universitas)
de a se autoguverna. Anual, aceasta alegea un jude (judex/iudex, maior villae sau
villicus), ca reprezentant, în timp ce comes-ul local (ispán) pierdea orice jurisdicţie
asupra orăşenilor şi teritoriului pe care aceştia îl primiseră de la rege. Alături de
jude, orăşenii alegeau un consiliu format din 12 juraţi (iurati), autoritatea celor
două organisme extinzându-se asupra tuturor chestiunilor ce priveau
comunitatea (drepturi juridice şi administrative). Ulterior, în unele oraşe apare
un consiliu lărgit, format din o sută de membri, care a preluat dreptul de a-i alege
pe jude şi juraţi. Privilegiul oraşului conţinea şi prevederi comerciale, dreptul de
a ţine o piaţă săptămânală sau un târg anual. O caracteristică a oraşelor
privilegiate din Ungaria a fost dreptul de a-şi alege preotul parohiei, fapt puţin
întâlnit în alte oraşe din Europa. Teritoriul pe care se afla oraşul şi, după caz,
domeniul din jur, aparţinea membrilor comunităţii, regele păstrând o autoritatea
superioară asupra lor, în virtutea drepturilor pe care le avea ca suveran asupra
ţării. În unele cazuri, fondarea însemna stabilirea unui grup de colonişti lângă o
aşezare mai veche, ce a continuat să funcţioneze şi care a fuzionat sau nu cu
aşezarea nouă, în timp ce în alte cazuri însemna ridicarea unui oraş complet nou.
Coloniştii şi cei care coordonau colonizarea au sistematizat de la bun început
locul în care s-au aşezat, preferând un plan riguros vechii structuri neregulate.
Pământul pe care se afla oraşul era împărţit în parcele sau loturi. Deţinerea unei
parcele era de altfel o condiţie pentru apartenenţa la comunitatea privilegiată
urbană care, la rândul ei, conferea deţinătorului dreptul de a face comerţ sau de
a exercita un meşteşug18.
Orăşenii erau în general scutiţi de plata vămilor într-un anumit teritoriu,
ce mergea de la unul sau două comitate până la întregul regat. În schimb, plăteau
către tezaurul regal o taxă fixă anuală (census sau taxa), pe care judele o distribuia
proporţional printre locuitorii oraşului, în funcţie de avere. Mai târziu, orăşenii
au obţinut dreptul de a impune la plata acestei taxe şi pe nobilii şi clericii ce
deţineau proprietăţi în interiorul oraşului. Unele oraşe au primit dreptul
excepţional de a condamna la moarte (ius gladii) şi de a avea legi şi proceduri
judiciare proprii (ius statuendi), după modelul unor oraşe apusene (Bruges)19.
17 Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine”, p. 144-145.

18 Katalin G. Szende, „Some Aspects of Urban Landownership in Western Hungary”, în
Power, Profit and Urban Land, p. 146-147.
19 Medieval Buda, p. 19-20; Engel, The Realm of St Stephen, p. 112-113, 251-252.
Dinastia Angevinilor, care a preluat tronul la începutul secolului al XIV-lea

(efectiv din 1310), a continuat politica de acordare de libertăţi către oraşe, ce
luase avânt după invazia mongolilor. De altfel, secolele XIV-XV reprezintă
perioada de apogeu a centrelor urbane medievale din Ungaria. Intensificarea
comerţului a avut efecte asupra lumii rurale. Apar sute de mici pieţe săteşti,
unde populaţia locală, de la nobili la ţărani, schimba mărfuri sau avea
posibilitatea de a cumpăra de la negustorii care veneau din oraşele mai mari.
Unele din aceste pieţe au evoluat în târguri (oppidum), din rândul cărora doar o
mică parte au devenit oraşe şi au obţinut libertăţi. Târgurile de acest fel
reprezintă o caracteristică a Europei Centrale, fiind întâlnite şi în Germania de
sud sau Austria, unde poartă numele de Markt. Funcţionau ca un loc de schimb
şi reprezentau centrul economic al regiunii în care se aflau. Unele se numesc
simplu vásárhely, adică „loc de piaţă”. Ca înfăţişare şi populaţie se aflau pe o
poziţie intermediară între sat şi oraş, mai apropiate de sat (aveau însă o piaţă şi
mai mult de o stradă), iar ca situare, le întâlnim în toate teritoriile regatului;
multe se aflau la locul de contact dintre câmpie şi deal, sau deal şi munte. Unele
îndeplineau şi funcţia de centre administrative locale. În lipsa unor cercetări
arheologice detaliate, istoricii întâmpină dificultăţi când vine vorba de
ierarhizarea acestor aşezări; un criteriu este dat de mărimea bisericilor ridicate de
comunitate (sau de nobilul locului), altul de prezenţa mănăstirii unui ordin de
călugări-cerşetori20. S-au identificat pentru perioada de până la 1440 circa 300 de
astfel de târguri şi alte 470 între 1440 şi 1526, majoritatea fiind lipsite de
drepturi. Pentru unele, stăpânii locului, laici sau ecleziastici, au obţinut de la rege
imunitate în faţa judecătorilor comitali şi regali sau scutiri de taxe. Altele au
obţinut de la stăpânii de care depindeau posibilitatea de a-şi plăti obligaţiile
printr-o singură sumă sau dreptul ca un jude şi un consiliu local să judece pricini
mărunte; nu puteau însă face apel la judecata regală, precum oraşele mari. Pe o
poziţie superioară faţă de târguri se situează oraşele episcopale Pécs, Veszprém,
Eger sau Oradea. Deşi nu se bucurau de drept de auto-guvernare (căci nu
depindeau de rege, ci de episcopul local), erau foarte active din punct de vedere
economic21. O categorie oarecum separată faţă de oraşele episcopale o
reprezintă zonele din unele oraşe (precum la Székesfehérvár, Esztergom, Győr
20 Detalii la E. Fügedi, „La formation des villes et les ordres mendiants en Hongrie”,
republicat în E. Fügedi, Kings, Bishops, Nobles and Burghers in Medieval Hungary, ed. J. M. Bak
(Londra: Variorum Reprints, 1986), p. 966-987; A. Kubinyi, „Urbanization in the East-Central
Part of Medieval Hungary”, în Towns in Medieval Hungary, ed. László Gerevich (Boulder:
1990), p. 103-149.
21 István Petrovics, „Royal Residences and Urban Development During the Reign of the
Anjou Kings in Hungary”, în HU, V (1997), nr. 1, p. 59-60; A History of Hungary, ed. Ervin
Pamlényi (Budapesta: Corvina Press, 1973), p. 84-85; Engel, The Realm of St Stephen, p. 244-245,
251, 263-264.
etc.) ce erau deţinute de episcopiile de acolo. În unele cazuri, partea episcopală a

rămas complet separată fizic de cea a orăşenilor, în altele cele două componente
erau alăturate. În astfel de situaţii avem de-a face cu aşezări în care jurisdicţia era
exercitată atât de orăşeni, cât şi de episcopi, fiecare în partea pe care o primise
de la rege. La fel cum comunitatea orăşenească îşi susţinea drepturile pe baza
privilegiului acordat de rege, episcopiile îşi exercitau autoritatea asupra părţii lor
de aşezare tot în baza unei donaţii regale. Vămile, taxele, drepturile asupra
pescuitului etc, toate fuseseră acordate de rege pentru întreţinerea episcopului şi
a clerului ce îl însoţea, la fel cum acelaşi rege îi iertase pe orăşeni de unele dări.
Părţile din oraşe deţinute de episcopi erau destul de mici ca întindere22.
În organizarea oraşelor, unele schimbări în plan juridic se observă din a
doua jumătate a secolului al XIV-lea. Instituţia la care puteau face apel oraşele
era reprezentată de magister tavarnicorum, funcţie deţinută de un om al regelui.
Acesta urma să îşi desfăşoare activitatea asistat de orăşeni şi potrivit legii
oraşului în care se afla. În 1405, în al său decretum minor sau minus, regele
Sigismund de Luxemburg (1387-1437)23 a permis oraşelor să facă apel la curtea
oraşului a cărui lege o folosesc (obicei numit Schöffenstuhl), acceptând astfel
importanţa instituţiei germane a „oraşelor-mamă”24. Apelul se făcea în situaţii
juridice deosebite (când un orăşean era nemulţumit de decizia dată de consiliul
din oraşul său), căci se considera că o curte mai experimentată putea decide cu
mai multă obiectivitate. Multe oraşe (Debrecen sau Bardejov, spre exemplu)
preluaseră privilegiul de la Buda, astfel că acest oraş era considerat pentru ele
„oraşul-mamă”. În secolul al XV-lea se mai putea face apel la o curte formată
din juraţi din mai multe oraşe sau la curţi regionale. După 1440, autoritatea lui
magister tavarnicorum a fost restrânsă la şapte oraşe regale: Buda, Košice,
Bratislava, Sopron, Trnava, Prešov şi Bardejov. Necesitatea unificării juridice a
numeroaselor proceduri şi obiceiuri din oraşe a dus la apariţia la mijlocul
secolului al XV-lea a unui cod de legi comun pentru oraşele regale (numit
impropriu ius tavernicale, mai corect Legile şi obiceiurile celor Şapte Oraşe), o versiune
modificată a legii de la Buda. Dacă oraşele regale au căpătat un mai mare control
asupra propriilor curţi judecătoreşti, centre ca Esztergom, Székesfehérvá, apoi
22 Imre Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, în E. A. Gutkind,

International History of City Development, vol. VII, p. 363-364, 418-419; László Gerevich,
„Hungary”, în European Towns. Their Archaeology, p. 447-450.
23 Pentru raporturile dintre Sigismund şi oraşe, vezi Katalin Szende, „Between Hatred and
Affection: Towns and Sigismund in Hungary and in the Empire”, în Sigismund von
Luxemburg. Ein Kaiser in Europa, ed. Michel Pauly, François Reinert (Mainz am Rhein: Verlag
Philipp von Zabern, 2006), p. 199-210.
24 Pentru o ediţie latină cu traducere engleză a actului din 1405, vezi The Laws of the Medieval
Kingdom of Hungary, vol. 2 (1301-1457), ed. János M. Bak, Pál Engel, James Ross Sweeney
(Salt Lake City: Charles Schlacks Jr. Publisher, 1992), p. 35-45, cu comentarii la p. 188-193.
Szeged şi Cluj au fost puse sub directa jurisdicţie regală, fiind scoase de sub
influenţa marilor nobili. Ca implicare politică, reprezentaţii oraşelor nu au fost
uniţi sau au evitat să adopte o poziţie tranşantă şi astfel au jucat un rol secundar
în marile adunări ale regatului. Cu toate că, după 1440, oraşele au fost invitate
periodic la dezbaterile Dietei, regele se plângea deseori de lipsa lor. Costurile
ridicate ale participării erau considerate prea mari şi mersul la lucrările adunării
era văzut de către orăşeni mai degrabă ca o povară, decât ca o onoare25.
În încheierea prezentării procesului de urbanizare a Ungariei, distingem
mai multe etape, fiecare corespunzând aproximativ unui secol. Katalin Szende a
identificat succint aceste etape: cu o întârziere de 150-200 de ani faţă de oraşele
din vest, oraşele propriu-zise (în sens juridic) din regatul Ungariei au apărut în
secolul al XIII-lea, în timp ce obţinerea de autonomie şi instaurarea unei
administraţii independente, ce se ocupa de jurisdicţia comunităţii, drepturile de
proprietate ale acesteia sau de admiterea noilor orăşeni ţin de secolul al XIV-lea.
Veacul următor marchează recunoaşterea rolului politic al oraşelor, în timp ce
regularizarea detaliată a vieţii oraşului, inclusiv a corporaţiilor apărute aici sunt
specifice secolelor XV-XVII26.
Populaţie, societate şi economie
Populaţia din oraşe nu era numeroasă, chiar şi cele mai mari centre
urbane având doar câteva mii de locuitori. În secolul XV, Buda avea 8.000 de
locuitori (mai puţin decât Cracovia sau Praga), dar dacă adăugăm Pesta şi
Óbuda, situate în vecinătate, populaţia ajungea la cca. 15.000 de locuitori.
Bratislava, Sopron şi Košice aveau cca. 4-5.000 de locuitori fiecare. Oraşele
regale erau dominate de germani, care formau atât elita urbană, cât şi majoritatea
locuitorilor. Din secolele XIV şi, în special, XV, numărul ungurilor a crescut, lor
adăugându-li-se, în funcţie de regiune, slovaci, croaţi, români, sârbi, ruteni,
precum şi evrei27.
25 Detalii la Rady, Medieval Buda, p. 127-159; pentru participarea la Dietă, câteva idei-sinteză
la Katalin Szende, „Was There a Bourgeoisie in Medieval Hungary?”, în The Man of Many
Devices, p. 449.
26 Szende, „Was There a Bourgeoisie”, p. 455.
27 Maria Bogucka, „The Towns of East-Central Europe from the Fourteenth to the
Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition. From the Fourteenth to the Seventeenth
Century, ed. Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz, Peter Burke (Cambridge: Cambridge
University Press, 1985), p. 98. O estimarea a populaţiei Ungariei, care ar fi fost în sec. al
XIV-lea de cca. două milioane de locuitori, a făcut Eric Fügedi. Boemia ar fi avut între două
şi trei milioane, iar Polonia, undeva între 1,5 şi două milioane de locuitori. În secolul
următor, populaţia a cunoscut o creştere (Eric Fügedi, „The Demographic Landscape of
East-Central Europe”, în East-Central Europe in Transition, p. 49-50).
În fruntea societăţii urbane se afla un grup mic de familii de orăşeni

bogaţi, care ţinea sub control principalele funcţii de conducere ale aşezării,
urmărind să le transmită ereditar. De obicei, membrii acestui grup proveneau
din rândul fondatorilor oraşului, deţineau importante terenuri în oraş sau în
afară (în special vii) şi contractau căsătorii cu membri ai unor familii nobiliare.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în Buda se ridică o nouă elită,
formată din mari negustori ce aveau strânse legături economice şi de rudenie cu
orăşenii din Viena şi din Germania de sud, în special din Nuremberg28. Şi la
Košice, cercetările au arătat că până în secolul al XV-lea, inclusiv, membrii
consiliului orăşenesc se alegeau cu precădere din rândul orăşenilor bogaţi
germani, ce formau patriciatul oraşului. Aceştia se ocupau cu comerţul şi
deţineau casele cele mai bune din oraş, situate de-a lungul pieţei centrale (ring).
Meşteşugarii şi membrii comunităţii maghiare au început să crească în
importanţă abia din a doua jumătate a secolului următor29. În rândul elitei au
intrat, în special din secolul al XV-lea, şi mulţi nobili, ce se implică în afaceri.
Ulterior, după ce pericolul otoman a crescut, numărul nobililor stabiliţi în oraşe
a devenit tot mai mare, cu excepţia oraşelor saxone din Transilvania, care nu
acceptau pe nobili în rândul lor. A existat şi o evoluţie în sens invers, unii
orăşeni, după ce au cumpărat domenii şi au acumulat averi, au trecut în rândul
nobililor. Totuşi, nu nobilii reprezentau „rezervorul” de populaţie pentru
centrele urbane. Cărţile de orăşeni, ce conţin numele cetăţenilor, inclusiv ale
celor proaspăt intraţi în rândul comunităţii, arată că mulţi dintre cei ce veneau în
oraşe proveneau de fapt dintre ţărani; de altfel, populaţia târgurilor locale era
formată în majoritate din foşti ţărani30.
Din punct de vedere economic, centrele urbane din Ungaria au avut
doar o importanţă regională. O explicaţie a acestei situaţii ţine de faptul că
oraşele de aici nu au evoluat din centre de schimb în centre de producţie,
precum în Flandra, nordul Germaniei sau nordul Italiei. În principal forţa lor
economică rezida în implicarea zonelor înconjurătoare în negoţ, precum şi în
ralierea la comerţul internaţional. Regii Angevini au căutat să atragă în Ungaria
pe negustorii care veneau din vestul şi sudul Europei şi ajungeau până în Viena,
Cracovia şi Brno. Cu toate acestea, pentru a sprijini oraşele de pe cele mai
importante rute comerciale, regii le-au acordat sau confirmat drept de depozit
(ius stapuli). Esztergom, Buda, Győr şi Košice deţineau acest drept din timpul
28 Pentru patriciatul din Buda, vezi Rady, Medieval Buda, p. 87-98.

29 György Granasztói, „La sociologie du pouvoir dans une ville de Hongrie à la fin du
Moyen Âge”, în Entrepreneurship and the Transformation of the Economy (10th-20th Centuries). Essays
in Honour of Herman Van der Wee, ed. Paul Klep, Eddy Van Cauwenberghe (Leuven: Leuven
University Press, 1994), p. 147-164.
30 Szende, „Was There a Bourgeoisie”, p. 452-455.
Arpadienilor, în timp ce Bratislava, Sopron şi unele oraşe din Transilvania l-au

primit ulterior31. Sigismund de Luxemburg a restrâns dreptul de depozit al
oraşului Buda, care urma să nu se mai aplice negustorilor autohtoni. Chiar şi în
aceste condiţii, Buda nu putea rivaliza economic cu Viena.
Dacă până la jumătatea secolului al XIV-lea, negustorii italieni (în
special din Florenţa şi Padova) dominau comerţul exterior al Ungariei, după
acest moment balanţa începe să încline în favoarea negustorilor germani. Carol
Robert (1301-1342) a redus vămile ce se luau negustorilor din Boemia şi
Moravia, încercând să încurajeze negoţul pe o rută alternativă faţă de cea prin
Viena. Regele Ludovic (1342-1382) a avut însă relaţii bune cu Viena şi a extins
privilegiile date boemienilor şi vienezilor în 1366. Negustorii din Viena au
obţinut şi de la regele Sigismund întărirea privilegiului de a face comerţ liber în
Ungaria (1402). Privilegii similare au fost acordate negustorilor din Köln (1345),
Nuremberg (1357), Regensburg (1359) şi Aachen (1369). Cu toate măsurile de
protejare a Budei luate de Matia Corvin (1458-1490), până la sfârşitul secolului
al XV-lea, negustorii din sudul Germaniei, ce dispuneau de capitaluri suficiente,
au ajuns să controleze importurile Ungariei. Ei aduceau în ţară textile şi unelte
din metal, luând în schimb metale, animale sau vin32. Familii influente din
Germania şi-au deschis afaceri în marile oraşe din Ungaria. Până în 1526, Haller
din Nuremberg, Pemfflinger din Styria şi puternica familie Fugger din Augsburg
au fost prezente activ în Buda. Pentru Fugger s-a estimat că între 1495 şi 1526
au scos din afacerile din Ungaria, în parteneriat cu familia Thurzó, cu ajutorul
cărora controlau producţia şi vinderea aramei, un milion de florini33.
În aceste condiţii, dacă le comparăm cu centrele similare aflate puţin
mai la vest, oraşele din Ungaria au rămas slabe economic şi politic. Puterea
centrală a reprezentat un factor de dezvoltare, însă până la un punct, căci aceasta
era interesată în special de obţinerea de venituri şi nu a renunţat la luarea de taxe
sau împrumuturi de la orăşeni. Oarecum în contrapondere la privilegiile date
oraşelor de la vest de regat, regele a acordat drepturi şi propriilor oraşe, fiind
motivat de importanţa comerţului exterior şi a veniturilor obţinute din acesta.
Astfel, în 1405, Sigismund de Luxemburg a acordat scutire de vămile regale
tuturor negustorilor din oraşe (din cele privilegiate), încercând totodată
31 Pentru Transilvania, vezi Enikő Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor din
Transilvania voievodală (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003), p. 62-64.

32 Nagy, „Transcontinental Trade”, p. 349. În 1483, Matia Corvin a revocat drepturile de
depozit ale Vienei şi Bratislavei (Rady, Medieval Buda, p. 112).

33 Marianna D. Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, în Urban Society of Eastern
Europe, p. 153.
unificarea măsurilor şi greutăţilor potrivit vămii de la Buda (ultima măsură fiind

fără efecte concrete)34.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea a devenit o practică obişnuită
ca marile oraşe să găzduiască un mare târg anual. Până atunci, doar
Székesfehérvár, Esztergom şi Buda, ca reşedinţe regale, puteau ţine un astfel de
târg, însă Ludovic a acordat drepturi asemănătoare şi pentru Bratislava, Sopron
şi Košice. Sub Sigismund, numărul târgurilor anuale şi săptămânale a crescut şi
mai mult35. Cu toate acestea, economia regatului nu îşi trăgea forţa economică
din oraşe, care mai mult consumau, ci din enormele resurse de metale preţioase
pe care munţii Carpaţi le ascundeau. În timpul primilor Angevini, a avut loc un
proces de reorganizare a sistemului minier36, introducându-se monopolul regal
pe aur şi argint, ca bază a unei noi politici monetare; florinul de aur unguresc a
fost prima monedă de aur de la nord de Alpi (1326). Nu s-a putut calcula cu
exactitate cât aur se extrăgea, însă este cert faptul că Ungaria era unul dintre cei
mai mari producători mondiali la acea vreme. În preajma exploatărilor miniere,
s-au dezvoltat oraşe noi (civitates montanae): Rodna, Baia Mare, Banská Bystrica,
Banská Stiavnica, Kremnica etc. Comunităţile din aceste centre aveau
autonomie, inclusiv dreptul de a trimite reprezentanţi proprii în Dieta regatului,
drept de care am amintit că se bucurau şi oraşele regale37.
Aproape fiecare oraş important avea domeniul său, compus din unul
sau mai multe sate, ai căror locuitori erau supuşi la taxe. Pe lângă taxe, domeniul
furniza oraşului produsele agricole necesare alimentaţiei. La mijlocul secolului al
XV-lea, Sopron deţinea şapte sate (cumpărate de la diverşi nobili), Trnava patru,
în timp ce Košice stăpânea 17. Buda, în schimb, nu avea nici un sat. Ca o
particularitate, multe oraşe din Ungaria s-au bazat, din punct de vedere
economic, nu numai pe comerţ şi minerit, ci şi pe exploatarea viilor şi pe
comercializarea vinului; din secolul al XIV-lea viticultura a jucat un rol tot mai
important în economia oraşelor Esztergom, Sopron, Székesfehérvár, Győr,
Buda şi Bratislava. În vestul Ungariei, între 60 şi 80% dintre locuitori deţineau
vii. Acestea puteau fi vândute, schimbate, arendate sau ipotecate, indiferent că
34 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 34-36.

36 Pentru organizarea mineritului în Ungaria medievală, vezi Oszkár Paulinyi, „The Crown
Monopoly of the Refining Metallurgy of Precious Metals and the Technology of the
Cameral Refineries in Hungary and Transylvania in the Period of Advanced and Late
Feudalism (1325-1700) with data and Output”, în Precious Metals in the Age of Expansion.
Papers of the XIVth International Congress of the Historical Sciences, ed. Hermann Kellenbenz
(Stuttgart: Klett-Cotta, 1981), p. 27-39.
37 Petrovics, „Royal Residences”, p. 44-45; Engel, The Realm of St Stephen, p. 247-248, 253.
aparţineau unui orăşean, nobil sau chiar om dependent (în ultimul caz, se lua via
cu arendă), fapt ce a încurajat această ocupaţie38.
În multe oraşe, vinderea vinului aducea mai multe beneficii decât
meşteşugurile, care ocupau un loc secundar în economia urbană, asigurând în
general cererea internă. Deşi ca număr meşteşugurile par să ocupe un loc
semnificativ în unele oraşe (în secolul al XV-lea, în Buda existau 61 de tipuri de
meşteşuguri, în Sopron 52), producţia era restrânsă la mărfuri ieftine şi de uz
cotidian. Doar meşterii care furnizau obiecte de lux, pentru elita regatului, cum
erau aurarii, deţineau o poziţie socială mai bună. Din secolul al XIV-lea,
meşteşugarii se organizează în bresle, zece astfel de organizaţii funcţionând în
Buda în timpul lui Sigismund39.
Toponimie şi topografie
În afara oraşelor miniere şi a celor câteva oraşe fortificate, ce deţineau

un anumit grad de autonomie, restul oraşelor erau nefortificate şi funcţionau ca
simple locuri de schimb. Acestea din urmă poartă în documente numele de
oppidum (mezöváros), faţă de civitas/civitates, care era de obicei reşedinţa unui
comitat, ce avea graniţe bine definite. Comitatele au servit de la bun început ca
suport pentru organizarea ecleziastică şi de aici provine, la fel ca în vestul
Europei, evoluţia terminologică civitas – oraş-reşedinţă episcopală. Sub Angevini,
înţelesul acestui termen a mers mai departe. În documente, s-a pus tot mai mult
accent pe sensul de „aşezare cu ziduri” al cuvântului, faţă de oppidum, folosit
pentru aşezările fără ziduri. În acelaşi timp, numele de civitas a continuat să fie
dat şi aşezărilor reşedinţă episcopală; majoritatea intrau şi în categoria oraşelor
fortificate, însă erau cazuri unde nu existau ziduri, precum Veszprém sau Eger
(cu excepţia castelului şi a unor întărituri ce iniţial nu erau de piatră)40.
Din punct de vedere topografic, oraşele din Ungaria cunosc o situaţie
relativ asemănătoare cu cele din Polonia. Din secolul al XIII-lea se observă
implantarea unui plan mai regulat al aşezărilor, cu străzi ce se intersectează în
unghi drept şi cu pieţe centrale. Dispunerea clădirilor în oraş nu era
întâmplătoare, căci marii negustori, membri ai elitei urbane, au căutat să
38 Detalii cu privire la importanţa viticulturii în oraşele din regatul Ungariei, la Laszlo

Mákkai, „Economic Landscapes: Historical Hungary from the Fourteenth to the
Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition, p. 32-33; Szende, „Some Aspects
of Urban Landownership”, p. 153.
39 Makkai, „Transformation into a Western-type State”, p. 29; Engel, The Realm of St Stephen,
p. 259.
40 János Bak, „The Late Medieval Period”, în A History of Hungary, ed. Sugar, p. 59; Engel,
The Realm of St Stephen, p. 40-41; 254.

monopolizeze casele cele mai bune, situate la piaţă, ce apare astfel ca o

adevărată „linie de demarcaţie socială”41. Primăria, biserica parohială a oraşului
şi sediile breslelor, simboluri ale comunităţii, se aflau tot în piaţa centrală, în
schimb meşterii se grupau pe străzile secundare, ce luau adeseori numele
meşteşugului practicat acolo. În Ungaria, puţine oraşe şi-au permis sau au avut
dreptul să ridice ziduri înconjurătoare; estimările sunt de mai puţin de 20, dacă
includem Transilvania şi Slovacia. În faţa pericolului otoman în creştere, dar şi
datorită scăderii numărului castelelor regale, în acelaşi decretum minor din 1405,
Sigismund de Luxemburg a decis că oraşele puteau să se fortifice, fără a mai
plăti taxe regelui42. Debrecen şi mai multe târguri sau „sate libere” au primit
acum drepturi urbane, cu obligaţia de a se înconjura cu ziduri. Lipsa materialelor
de construcţie sau puterea economică redusă au făcut ca multe din aşezări să nu
poată duce la îndeplinire planul regelui. Pentru a evita povara plăţii aferente
ridicării zidurilor, unii orăşeni preferau să se mute în suburbii43. Aceste măsuri
nu au dus la creşterea veniturilor regale şi l-au determinat în final pe Sigismund
să reducă numărul de privilegii acordate oraşelor, preferând să lase în continuare
multe târguri pe seama nobililor locali44.
Izvoarele din secolul al XV-lea arată existenţa unei ierarhii în rândul
oraşelor din regat. În primul rând se situau oraşele libere regale (liberae civitates
regiae), care puteau face apel la magister tavarnicorum şi erau întinse în tot regatul:
Buda, Pesta, Bratislava, Trnava, Sopron, Košice şi altele; li se adăugau cele trei
mari centre săseşti din Transilvania: Sibiu, Braşov şi Bistriţa, care nu erau ataşate
instituţiei juridice amintite mai sus. Exista un grup secundar de oraşe regale,
unde intrau tot aşezări fortificate precum: Székesfehérvár, Esztergom, Zagreb,
Visegrád, Krupina, Cluj, dar şi nefortificate, ca: Szeged, Timişoara sau Zvolen.
O categorie separată o formau centrele miniere din Slovacia şi Transilvania,
dependente de cămara regală, din care o parte se bucurau de autonomie.
Celelalte oraşe, unele fortificate (Eisenstadt, Trenčin, Beckov etc.), altele –
majoritatea – nu, ţineau de episcopi (Veszprém, Eger, Oradea etc.), nobili sau
chiar de rege (Komárno, Miskolc, Ráckeve) şi regină (Óbuda, Beregovo);
locuitorii lor nu erau consideraţi oameni liberi şi depindeau de un castelan,
numit de stăpânul locului45.
41 Granasztói, „La sociologie du pouvoir”, p. 155-156.

42 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 34-35.
43 Precum la Sopron, unde Sigismund cerea în 1430 locuitorilor mai bogaţi ce locuiau în
suburbii să se mute în oraş (Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 154).

44 A History of Hungary, ed. Pamlényi, p. 87; Perényi, „Historical Development of Hungarian
Cities”, p. 366.
45 Engel, The Realm of St Stephen, p. 254-255.
Studii de caz
Cercetarea oraşele care aveau cele mai extinse drepturi arată o distribuţie
neuniformă în cadrul regatului. Majoritatea se aflau în regiunile de margine ale
regatului, ca nişte porţi pe căile comerciale ce mergeau spre vest (spre Austria,
Győr, Bratislava şi Sopron, iar spre Moravia şi Boemia, Trnovo), nord (spre
Polonia, Levoča, Prešov, Košice şi Bardejov), şi spre sud (spre Marea Adriatică,
Zagreb, spre Ţara Românească şi Moldova, Braşov, Sibiu şi Bistriţa)46. În mijloc,
se aflau centre economice care se bazau mai mult pe importuri (Székesfehérvár,
Oradea), alături de Buda, oraşul-reşedinţă regală. Cea mai urbanizată regiune era
Transdanubia, în timp ce în părţile de sud şi cele de la răsărit de Dunăre
densitatea oraşelor era mult mai redusă.
Dintre toate oraşele din regatul Ungariei, Buda cunoştea cea mai
avansată autonomie. Oraşul a fost ridicat după 1244, când coloniştii germani
stabiliţi peste Dunăre, la Pesta, au început să se mute cu sprijinul regelui pe un
deal de peste mal, unde puteau să se apere mai uşor de un potenţial atac al
mongolilor. Cele două aşezări nu se stabiliseră întâmplător, căci în acest loc se
găsea un bun vad de trecere a Dunării. Aici se întâlneau mai multe drumuri
importante ale regatului, ce legau Buda şi Pesta de Cracovia, Praga, Viena,
Zagreb, Belgrad, Timişoara, Braşov etc. Noua localitate a fost numită pentru
scurtă vreme „oraşul de pe noul deal al Pestei” (Civitas Novi Montis Pestiensis),
însă în curând a împrumutat numele unei mai vechi aşezări de la nord, de lângă
ruinele romane de la Aquincum, ce purta deja denumirea de Buda şi care va
deveni „Vechea Buda” (Óbuda). Aceasta din urmă îşi pierde din importanţă şi
devine posesiune a reginei din 1343. Pesta va continua să funcţioneze ca oraş
separat; aici se afla una dintre cele mai mari pieţe de animale din regat47. Până
spre 1300, Buda a crescut continuu, însă nu fără a întâlni opoziţia unor oraşe şi
centre ecleziastice vecine, nemulţumite de dezvoltarea sa. Orăşenii din Buda
încercau să stingherească ridicarea dărilor cuvenite capitlului de la Óbuda, ca şi
strângerea taxelor de la piaţa din Buda de către călugăriţele dominicane de pe
insula Iepurilor. Nici locuitorii din Esztergom, ce beneficiau de drept de
depozit, nu erau încântaţi de ridicarea Budei, de vreme ce tot mai mulţi
negustori se îndreptau spre acest oraş. Pentru că nu recunoşteau drepturile
46 Pentru drumurile şi distribuţia oraşelor din regat, vezi recentul studiu al lui Katalin
Szende, „Towns Along the Way. Changing Patterns of Long-distance trade and the Urban
Network of Medieval Hungary”, în Towns and Communication, vol. 2 (Communication Between
Towns. Proceedings of the Meetings of the International Commission for the History of Towns, London
2007 – Lecce 2008), ed. Hubert Houben, Kristjan Toomaspoeg (Galatina: Congedo Editore,
2011), p. 196-221.
47 Oraşe paralele (trei, în cazul Budei, dacă adăugăm Óbuda) sunt întâlnite în mai multe
cazuri din regat (vezi mai jos).

Bisericii şi dreptul de depozit de care se bucura Esztergom-ul, orăşenii din Buda

au fost excomunicaţi de nu mai puţin de şase ori în secolul al XIII-lea48.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la Buda, s-a construit prima
reşedinţă regală, pe care, în 1308, Carol Robert o numea civitates nostram
principalem. Bine aşezată din punct de vedere geografic, Buda devine cel mai
important oraş al Ungariei medievale, chiar dacă în anumite momente nu a mai
găzduit familia regală (precum între 1315 şi 1323, când Carol a stat la Timişoara,
respectiv 1323 şi 1408, când regii au preferat castelul de la Visegrád)49.
La Buda, castelul regelui se afla în capătul de sud-est al dealului de lângă
Dunăre50 şi, împreună cu oraşul, forma o incintă unică; totuşi cele două părţi
erau delimitate, din motive strategice, printr-un zid puternic. Planul oraşului,
regularitatea parcelelor şi dispunerea străzilor pavate şi a porţilor de intrare
sugerează că incinta a fost gândită de la bun început ca o aşezare urbană şi nu
doar ca o fortificaţie, cu rol defensiv. Zona dintre dealul pe care se afla aşezarea
şi Dunăre depindea tot de oraş. Ca şi alte oraşe mari din Ungaria, Buda era
locuită în majoritate de germani, care locuiau în centru şi în partea de sud a
oraşului. Spre nord şi nord-vest, în apropierea porţii Vienei, exista cartierul
locuit de unguri, un mic cartier evreiesc (la nord) şi un grup de case ce
aparţineau bogaţilor negustori italieni, care controlau vânzările de mirodenii şi
mătase. În oraşele din regat, evreii rezidau în baza unui privilegiu dat de Bela al
IV-lea în 1251. Plăteau o taxă specială, census iudeorum, nu puteau face parte din
breslele meşteşugarilor şi nici nu puteau practica negoţul, fapt ce i-a încurajat să
se ocupe cu cămătăria. Se organizau pe baza propriilor principii, dar răspundeau
şi în faţa unui „judecător al evreilor”, creştin şi numit de rege51. Numărul
ungurilor a crescut constant, astfel încât în momentul în care oraşul a fost
cucerit de otomani în secolul al XVI-lea, ungurii ajunseseră să formeze
majoritatea populaţiei. În oraş se ţinea o piaţă săptămânală (sollempne), de obicei
în ziua de sâmbătă, lângă poarta Vienei. Două alte pieţe apar ulterior şi cresc în
importanţă: una, ce se ţinea vineri, se va dezvolta lângă biserica Maria
Magdalena, iar o alta lângă actuala biserică a lui Matia. Pieţe separate existau în
48 Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 140.

49 Carol nu a rezidat în Buda, deoarece oraşul i s-a opus în momentul în care a venit să
revendice coroana Ungariei (Engel, The Realm of St Stephen, p. 131-133). Sigismund de
Luxemburg revine la Buda la începutul sec. al XV-lea, unde reamenajează palatul şi
organizează o serie de reuniuni diplomatice importante (Szende, „Between Hatred and
Affection”, p. 208.
50 Unii istorici consideră că, iniţial, castelul regal s-a aflat în partea de nord-est a oraşului,
unde ar fi funcţionat până la jumătatea sec. al XIV-lea (Birnbaum, „Buda between Tatars
and Turks”, p. 139).
51 Rady, Medieval Buda, p. 82-84. Detalii cu privire la situaţia şi situarea topografică a
grupurilor etnice ce locuiau în Buda la András Végh, „Buda: the Multi-ethnic Capital of
Medieval Hungary”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 94-99.
suburbii, dar şi la Óbuda şi Pesta. Buda şi Pesta aveau dreptul de ţine şi două
bâlciuri anuale, la care veneau negustori străini52.
La origine, drepturile orăşenilor rezidau în privilegiul dat de Bela al IV-lea
locuitorilor din Pesta în 1244, înainte de a se muta pe locul actualei Buda. În
1276, Ladislau Cumanul (1272-1290) a întărit acest privilegiu, ce cuprindea
dreptul orăşenilor de a-şi alege liber reprezentanţi proprii, care aveau puteri juridice
şi administrative. Primarul, numit iniţial villicus, era ales pe un an (cu posibilitate de
realegere) şi avea puteri executive şi juridice, fiind ajutat de 12 juraţi; alegerea lor
avea loc de Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie. Dezbaterile şi judecăţile la care
participau primarul şi membrii consiliului aveau loc în primărie, ce îşi avea sediul
lângă piaţa principală a oraşului. Pentru activitatea lor, ei nu primeau o plată
lunară, ci îşi opreau o parte din amenzile date la judecăţi. Toate actele oraşului,
precum şi litigiile şi judecăţile erau redactate şi trecute în „cartea oraşului”
(statpuech) de un notar, numit pe un an. Pe acte, notarul aplica unul din sigiliile
oraşului, căci Buda avea în mod excepţional două sigilii, unul dublu, cu armele
regale pe o faţă şi simbolul oraşului (trei turnuri şi o poartă) pe alta, celălalt
sigiliu fiind simplu, cu o singură faţă, cu simbolul oraşului (din anii 1440 apare şi
sigiliul mic, sigillum minus, aplicat pe acte de mai mică importanţă). Privilegiul
proteja dreptul de stăpânire al locuitorilor asupra locurilor din oraş, proprietăţile
celor fără urmaşi urmând să revină oraşului şi nu regelui. Se acorda scutire de
vămile din ţară, cu excepţia tricesimei şi a taxelor pentru capitlul de la Óbuda.
Locţiitorul palatului regelui, trimişii, slujitorii şi chiar oaspeţii regelui nu puteau
fi găzduiţi în oraş şi nu participau la judecăţi. Ca obligaţie, în caz de război,
orăşenii trebuiau să dea regelui un număr de oameni înarmaţi. De altfel, oraşul
avea dreptul la propria gardă, ce acţiona în interiorul zidurilor, printre
însărcinările sale fiind asigurarea ordinii interne şi supravegherea posibilelor
incendii, frecvente în epocă. Codul de legi aplicat în Buda, compilat în germană
în cca. 1420 (Stadtrecht) şi cu mari împrumuturi din legile de la Magdeburg şi
Viena, avea nu mai puţin de 445 de articole (fără prolog) şi conţinea prevederi
din cele mai variate, cu accent pe drepturile şi obligaţiile comunităţii orăşenilor53.
Faptul că germanii dominau oraşul se vede din puterea de decizie pe
care o deţineau: în consiliul orăşenesc, din 12 membri, numai doi puteau fi
unguri, în timp ce jude putea fi numai o persoană care avea origine certă
germană. Situaţia se schimbă treptat în prima parte a secolului al XV-lea.
Mutarea de către Sigismund de Luxemburg a reşedinţei regale la Buda a dus la
creşterea numărului şi importanţei ungurilor din oraş. În anii '30 ai acestui secol
se observă o înrăutăţire a relaţiilor dintre unguri şi germani, fapt consemnat şi în
rapoartele trimise acasă de negustorii ce vizitau periodic oraşul. Controlul pe
52 Medieval Buda, p. 42.

53 Ibid, p. 43-63; 196, nota 144.
care germanii îl exercitau asupra conducerii din Buda a fost contestat, fapt ce a
dus în cele din urmă la revoltă deschisă, în 1439. În 1440 s-a făcut un
compromis şi astfel s-a ajuns la un echilibru între unguri şi germani, judele
urmând să fie ales un an dintre germani, un an din rândul ungurilor. Alegerea
primarului şi a consiliului nu se mai făcea însă de către toţi orăşenii, ci de un
colegiu electoral, format din 100 de oameni (centumviri), jumătate unguri,
jumătate germani. Numărul germanilor a continuat să scadă, deşi ponderea lor
economică rămânea semnificativă, fapt ce a alterat pe termen lung fragilul
compromis la care se ajunsese54.
Oraşul vecin, Pesta, a depins de Buda, care numea judele şi pe cei patru
juraţi ce o reprezentau. Abia în timpul regelui Sigismund, Pesta îşi câştigă
autonomia (alegerea judelui şi a consiliului)55, pentru ca sub Matia Corvin să
devină oraş regal separat, fiind fortificat cu ziduri puternice. Renumit era târgul de
cai ce se ţinea aici, unde sursele spun că se vindeau până la 2.000 de cai pe zi56.
Au existat şi momente când autonomia oraşelor a fost încălcată de rege.
La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima parte a secolului următor, în Buda
este întâlnit un personaj nou, Rectorul, numit de rege şi cu atribuţii asemănătoare
cu ale primarului, ce nu mai este pomenit. Numirea sa se pare că avea legătură
cu reformele monetare iniţiate de rege, deţinătorii iniţiali ai funcţiei de Rector
fiind membri ai camerei regale. Ulterior, funcţia a intrat sub controlul orăşenilor
şi şi-a pierdut din importanţă în favoarea alesului locuitorilor, numit din secolul
al XIV-lea Richter sau judex57. Ingerinţele regelui în drepturile oraşului au
reapărut la sfârşitul secolului al XV-lea – prima parte a secolului următor. În
1468, Matia Corvin a contestat interdicţia găzduirii oamenilor regelui în oraş, iar
în 1492, Vladislav al II-lea a eliberat pe nobilii ce rezidau în Buda de obligaţia
plăţii taxelor către oraş. Au apărut taxe noi pentru orăşeni, pe băuturi, pietre de
moară sau plase de pescuit. Regii însă nu s-au atins de instituţiile interne ale
comunităţii, căci interesul lor era de a creşte veniturile ce mergeau la cămara
regală, pe fondul crizei economice şi politice ce afecta regatul58. Întâlnim oraşe
54 Motivul revoltei din 1439 a fost dat de uciderea în condiţii neclare a liderului taberei
ungare; în urma revoltei, prăvăliile negustorilor şi meşterilor germani au fost prădate, o
soartă asemănătoare având tezaurul regal (ibid., p. 106-109).
55 Potrivit codului de la Buda, orăşenii din Pesta l-ar fi „împrumutat” pe rege cu 1000 de
florini, obţinând în schimb mult-doritele libertăţi (Szende, „Between Hatred and Affection”,
p. 205).
56 Pentru alte detalii privitoare la organizarea oraşelor Buda şi Pesta, vezi Rady, Medieval
Buda, p. 5-6, 46-63; Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 139-147; Engel, The
Realm of St Stephen, p. 256, 261.
57 Vezi şi György Székely, „Le développement de la magistrature de la ville de Buda au
XIVe siècle”, în Folia diplomatica, Brno, 1971, p. 277-293; Rady, Medieval Buda, p. 24-39.
58 Rady, Medieval Buda, p. 115-118.
mai mici care, deşi au primit iniţial unele libertăţi de la rege, au fost dăruite
ulterior unor nobili, pe care monarhul a dorit să îi recompenseze pentru
serviciile aduse sau pentru a-şi asigura fidelitatea lor59.
Printre primele oraşe care s-au dezvoltat în regatul Ungariei se află
Esztergom, reşedinţă regală şi scaun arhiepiscopal. Stabilirea aici a unui centru
de putere laică şi ecleziastică a fost favorizată de poziţia geografică bună, la
Dunăre şi la poalele munţilor Pilis. Încă din timpul lui Geza, un castel a fost
ridicat pe dealul ce domina fluviul pentru a servi ca reşedinţă conducătorilor
unguri, refăcut ulterior, în mai multe rânduri. În ansamblul medieval de pe deal
existau două componente: castelul regal şi complexul arhiepiscopiei, la poale
dezvoltându-se aşezarea slujitorilor regali. După invazia mongolă, locuitorii din
vale au fost mutaţi pentru mai multă siguranţă pe deal, iar castelul a rămas
arhiepiscopului; regele a păstrat o parte pentru folosinţa sa, familia regală venind
deseori aici în vizită. Zona a fost asigurată cu ziduri puternice. Aşezarea din vale
nu a dispărut, ci a continuat să se dezvolte, însă a fost stingherită de drepturile
pe care Biserica încă le deţinea în acel loc (dreptul de face comerţ liber de taxe,
de a ţine târg etc.). Dezvoltarea oraşului Buda, aflat nu departe mai la sud, a stat
la baza lentei decăderi economice a Esztergom-ului după 130060.
O altă reşedinţă regală importantă se afla la Székesfehérvár, situat pe un
vechi şi important drum comercial, folosit încă de pe timpul romanilor. Aici,
regele Ştefan I a ridicat o bazilică în care a instalat tezaurul capturat de la bulgari
în 1018 şi în care apoi a fost îngropat şi au fost îngropaţi şi încoronaţi
majoritatea celorlalţi regi ai Ungariei. În apropierea bazilicii a apărut o piaţă şi o
mică suburbie, ce a fost curând înconjurată cu ziduri (civitas interior). Din secolul
al XII-lea, în afara acestor ziduri s-au aşezat (ca şi la Esztergom) grupuri de
valoni, ce au format un aşa-numit „oraş exterior”(civitas exterior). În prima parte a
secolului al XIII-lea, probabil înainte de atacul mongolilor, o parte din populaţia
din suburbii a fost mutată în centru şi sistemul de străzi a fost refăcut61.
Şi locul pe care se afla Sopron fusese locuit din antichitate; aici se aflase
oraşul roman Scarbantia, care însă nu a exercitat o influenţă propriu-zisă asupra
organizării oraşului medieval. Probabil, la începutul secolului al XI-lea, prin
refortificarea ruinelor unui zid ridicat de romani în secolul al IV-lea, s-a
construit un castel regal, pe o parte din suprafaţa actualului oraş interior. La
Sopron se întâlneşte o situaţie diferită de cea a celorlalte oraşe importante din
regat. În documente, aici sunt menţionaţi numai cives, nu şi hospites, semn că
transformarea aşezării în oraş a avut loc înainte de stabilirea coloniştilor
59 Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 157-158.

60 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 363-364; L. Gerevich, „The
Rise of Hungarian Towns along the Danube”, în Towns in Medieval Hungary, p. 28-35.
61 Gerevich, „Hungary”, p. 447-450.
germani, care doar s-au alăturat comunităţii existente. Aşezarea dezvoltată în

jurul castelului a fost ridicată printr-un privilegiu de Ladislau Cumanul la rangul
de oraş (1277)62. În 1340, un rând de ziduri a fost construit pentru a proteja
oraşul, a cărui suprafaţă a crescut continuu. Ca o particularitate, la fel ca în unele
oraşe din Italia şi aici orăşenii bogaţi şi-au ridicat turnuri, adevărate simboluri ale
statutului social dar şi elemente de apărare în momentele mai tensionate63.
Mai la nord, la Győr, au coexistat două aşezări cu statut juridic diferit. O
parte a oraşului s-a organizat în baza unui privilegiu regal dat la 1271 (civitas
regalis), în timp ce cealaltă parte a rămas sub controlul episcopului local (civitas
capitularis). Faţă de alte oraşe cu situaţii similare, în cazul de la Győr cele două
componente nu erau separate de un zid şi formau o singură unitate
topografică64.
Jumătatea de sud a regatului, în special regiunea pustei, nu a cunoscut o
densitate mare de oraşe. În perioada angevină, se observă o intensificare a
procesului de urbanizare, prin ridicarea unor oraşe ca Slankamen, Eng şi
Sremska Mitrovica, ai căror locuitori se ocupau cu producerea şi comercializarea
vinului. Se mai remarcă trei centre comerciale: Pécs, Szeged şi Timişoara. Cu
intermitenţe, şi Belgradul a fost în stăpânirea regilor unguri. Deşi erau relativ
aproape de Balcani, în secolele XIV-XV, documentele arată că locuitorii din
această regiune preferau să importe bunuri sosite prin Buda sau să se ocupe cu
comerţul cu animale65.
Deşi era oraş episcopal, comunitatea urbană din Pécs se bucura de un
privilegiu destul de extins. Episcopia de aici fusese fondată de regele Ştefan I în
1009, iar primii hospites latini, veniţi din zona de graniţă lingvistică franco-
germană, sunt menţionaţi într-un act din 1181. Germanii au sosit mai târziu, pe
la 1330, şi au devenit principalul grup etnic din oraş. Alături de aceste grupuri, în
oraş s-au aşezat şi croaţi, ce aveau o stradă proprie. După invazia mongolă,
oraşul a fost fortificat cu ziduri, care înconjurau o suprafaţă destul de mare, nu
toată acoperită cu construcţii; terenul din preajma castelului episcopului a fost
până târziu folosit pentru agricultură. Deşi nu a fost niciodată oraş regal, Pécs,
62 Fügedi, Castle and Society, p. 28-31; Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 146.
63 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 367; detalii despre planul
oraşului la Imre Holl, „The Development and Topography of Sopron in the Middle Ages”,
în Towns in Medieval Hungary, p. 96-102.
64 D. Gabler, E. Szőnzi, P. Tomka, „The Settlement History of Győr (Arrabona) in the
Roman Period and in the Middle Ages”, în Towns in Medieval Hungary, p. 24-25.
ca şi Oradea mai la nord, desfăşura o activitate comercială foarte susţinută. Ca o

particularitate, în Pécs, în 1367, a fost inaugurată o universitate66.
Aflat la confluenţa Tisei cu Mureşul, Szeged a devenit oraş regal în
ultima parte a secolului al XV-lea, mai târziu decât celelalte mari oraşe ale
regatului. Acesta este şi motivul pentru care oraşul nu a fost înconjurat de ziduri
în evul mediu. De asemenea, populaţia acestui oraş a fost formată în majoritate
din unguri; germanii au preferat să se aşeze în oraşele din zona mai înaltă, din
centru, vest şi nord67. Un castel a fost ridicat aici probabil dinainte de 1241, însă
date concrete despre el există din 1321; suprafaţa sa era neobişnuit de mare
pentru castelele din regat, fiind de peste 5 hectare. Oraşul propriu-zis se afla la
sud, pe o zonă ferită de mlaştinile prezente lângă Tisa. Până la 1543, când a fost
ocupat de otomani, devenise unul din cele mai întinse şi mai populate oraşe din
regat (cca. 8.000 de locuitori). Lipsa fortificaţiilor a permis o întindere destul de
mare, căci de la nord la sud strada care unea cartierele oraşului avea peste 3 km.
Oraşul a încorporat până în secolul al XV-lea patru zone, iniţial distincte: Szeged
sau Palánk (numele modern) – oraşul iniţial –, zona Lathran, precum şi aşezările
vecine Felszeged şi Alszeged. Comunitatea din Szeged a primit încă din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea privilegiul de a ţine o piaţă săptămânală, probabil
în ziua de luni. Alte pieţe existau în Felszeged şi Alszeged, în timp ce în zona
străzii Lathran se va ţine, după 1499, un bâlci anual. Favorizaţi de situarea
oraşului în Câmpia Pannonică, orăşenii s-au remarcat prin exportul de vite, unii
dintre cei care aveau această ocupaţie fiind menţionaţi inclusiv în Italia de
nord68.
Fost centru comital, Timişoara a intrat în atenţia regilor Ungariei la
începutul secolului al XIV-lea, când Carol Robert de Anjou, nemulţumit de
ostilitatea orăşenilor din Buda şi deoarece părţile centrale şi nordice ale regatului
se aflau sub controlul nobilimii, a preferat să rezide aici (1315-1323), într-o
regiune în care avea mai mulţi susţinători. Prezenţa curţii regale a dat un
puternic impuls dezvoltării oraşului. Lucrul la fortăreaţa care îl găzduia pe rege,
reconstruită cu ziduri de piatră, necesita prezenţa unor meşteri. În 1341 sunt
menţionaţi primii „oaspeţi” (hospites de Themeswar), despre care însă nu se cunosc
prea multe date. Comunitatea orăşenilor avea dreptul de a alege un judex şi iurati
cives, însă autonomia sa era limitată de prezenţa şi autoritatea comes-ului de
Timişoara, în faţa căruia răspundeau, probabil de la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Comiţii care au deţinut această funcţie, printre care Filippo Scolari şi Pavel
Cneazul, au fost implicaţi direct în apărarea hotarului sudic al regatului în faţa
66 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 374-375; Petrovics, „Foreign
Ethnic Groups”, p. 73-75.

67 Petrovics, „Foreign Ethnic Groups”, p. 76-78.
68 Kubinyi, „Urbanization”, p. 111-118.
ameninţării otomane, ce a afectat şi dezvoltarea oraşului. Oraşul avea dreptul de

a ţine o piaţă regulată, în ziua de sâmbătă, iar negustorii din Timişoara s-au
remarcat în comerţul cu stofe. În 1552, Timişoara este ocupată şi integrată în
Imperiul Otoman69.
*
Până în 1541, oraşele din Slavonia, Croaţia70, Slovacia (fost teritoriu al
Moraviei Mari)71 şi Transilvania s-au dezvoltat în cadrul politic, economic, social
şi religios asigurat de regatul Ungariei, din care aceste regiuni făceau parte. Din
acest motiv, între aceste oraşe nu existau diferenţe semnificative, ci doar
particularităţi ce ţin de zona în care s-au aflat. În oraşele mari dominau germanii,
alături de croaţi în Slavonia şi Croaţia şi de unguri în unele oraşe din Slovacia şi
Transilvania. În schimb, suburbiile şi târgurile mai mici erau locuite de categorii
etnice foarte diverse, unguri, slovaci, croaţi, români, sârbi sau ruteni.
În sudul regatului, din secolul al XIII-lea, în special după 1241, apar o
serie de aşezări bazate pe comerţ şi mici meşteşuguri, dintre care se remarcă
Križevci, Koprivnika, Varaždin, Vukovar sau Samobor. Nu toate aceste oraşe
au dobândit privilegii72. Cel mai important oraş din Slavonia se afla la Zagreb.
De la sfârşitul secolului al XI-lea, odată cu cucerirea acestui teritoriu de către
unguri, aici s-a înfiinţat o reşedinţă episcopală (1091-1095), lângă care s-a
dezvoltat o aşezare (Kaptol), în care locuiau servitorii şi oamenii dependenţi de
episcopie. În 1198, viitorul rege Andrei al II-lea, pe atunci herţeg al Dalmaţiei şi
Croaţiei, a emis un privilegiu în favoarea episcopului, căruia i se confirma
autoritatea asupra locuitorilor din Kaptol, la acea vreme unguri, „latini”
(colonişti italieni) şi slavi. Cele trei grupuri etnice se vor regăsi şi în suburbia
69 István Petrovics, „The Fading Glory of a Former Royal Seat: the Case of Medieval
Temesvár”, în The Man of Many Devices, p. 530-534.
70 Slavonia ocupa în evul mediu o suprafaţă mai mare decât astăzi. De asemenea, de la
începutul sec. al XII-lea, oraşele de pe coasta Dalmaţiei s-au aflat periodic sub influenţa
regelui Ungariei, însă şi-au păstrat specificul. Aceste oraşe vor fi discutate succint la capitolul
referitor la oraşele de la sud de Dunăre.
71 Conceptul politic şi geografic Slovacia este de dată recentă; prima dată apare într-o petiţie
adresată împăratul Franz Josef în 1849 (Stanislav J. Kirschbaum, A History of Slovakia. The
Struggle for Survival (New York: St. Martin’s Press, 1995), p. 9).
72 Stanko Guldescu, History of Medieval Croatia (Haga: Mouton, 1964), p. 278; Sima Ćirković,
D. Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle et la production marchande aux XIIIe - XVe

siècles dans les régions actuelles de la Yougoslavie”, în Balcanica, Belgrad, XIII-XIV (1982-
1983), p. 48-49.
comercială dezvoltată în apropiere, numită Gradec (Grech); lor li se adaugă un al

patrulea grup, cel al coloniştilor germani73.
Anul 1242 a reprezentat momentul transformării statutului legal al
Zagrebului. După distrugerile provocate aici de tătari, Bela al IV-lea a acordat
suburbiei un privilegiu. Carta regală cuprinde dorinţa regelui de a „întemeia un
oraş liber” (libera regia civitas in Zagrabia, in monte Grech), „oaspeţii” fiind chemaţi
„să întărească şi să fortifice această parte a regatului”. Principiile cuprinse în
acest act nu diferă de cele întâlnite în alte acte asemănătoare date oraşelor din
Ungaria medievală: locuitorii erau liberi să-şi aleagă reprezentanţii şi puteau
dispune după voie de proprietăţile din oraş. S-au acordat scutiri de taxe, cu
condiţia furnizării unui număr de oameni înarmaţi în caz de conflict; această din
urmă obligaţie a fost ridicată în 1266, când s-a hotărât ca oraşul să plătească
anual 40 de mărci de argint. Tot în 1266, Bela al IV-lea l-a numit pe camerarul
Archynus ca jude al oraşului, fapt ce a stârnit opoziţia locuitorilor, nemulţumiţi
că li se încălca dreptul de liberă alegere. În consecinţă, regele a cedat şi a
reconfirmat toate drepturile orăşenilor. Episcopul a păstrat în subordinea sa
aşezarea de la Kaptol, de lângă catedrala episcopală, în timp ce banul Croaţiei
primea de la locuitorii din Gradec daruri simbolice, doar cu ocazia luării funcţiei.
Cele două aşezări erau separate doar de un râu, însă fiecare avea zidurile, statutul
şi economia sa. Zeciuiala pe care orăşenii din Gradec trebuiau să o plătească
episcopului ce rezida în Kaptol a fost o permanentă sursă de nemulţumire, la fel
taxele impuse negustorilor din Kaptol de cei din Gradec. În timp, între cele
două comunităţi s-a dezvoltat o accentuată rivalitate, finalizată deseori prin lupte
violente74. Ca o particularitate, din 1377 (prin decizia regelui Ludovic), cele
patru comunităţi distincte din Gradec („latinii” = italienii, ungurii, germanii,
„slavii” = croaţii) aveau drepturi egale şi împărţeau conducerea aşezării. Fiecare
parte dădea doi judecători şi patru juraţi, pentru o vreme consiliul oraşului fiind
format din 24 de membri (în secolul al XIV-lea). Numărul însă a fluctuat; în
1461, erau 19 membri, iar în 1465, nu mai puţin de 33, semn că între comunităţi
existau dispute75.
Iniţial, Zagrebul a stat în plan secund faţă de oraşele mai mari, ca Buda,
Bratislava sau Trnava. A crescut în importanţă datorită prezenţei negustorilor
veneţieni care veneau până aici, oraşul fiind situat pe drumul ce lega Pannonia
de Italia. Afluxul mare de negustori a făcut ca din 1372 în acest loc să se
73 John V. A. Fine Jr., When Ethnicity did not matter in the Balkans. A Study of Identity in Pre-
Nationalist Croatia, Dalmatia, and Slavonia in the Medieval and Early-Modern Periods (Ann Arbor:
The University of Michigan Press, 2006), p. 73-75.
74 Guldescu, History of Medieval Croatia, p. 277-279; Rady, Medieval Buda, p. 28-29.
75 Fine Jr., When Ethnicity, p. 75.
organizeze nu mai puţin de trei bâlciuri anuale76. După dispariţia regatului

Ungariei, oraşul a reuşit să evite stăpânirea otomană şi a intrat sub controlul
Imperiului Habsburgic77.
*
Înainte de cucerirea de către unguri, în Moravia Mare existau o serie de
aşezări care se aflau deja în faza pre-urbană78. În acest teritoriu, locuit de slavii
apuseni, aşezări fortificate s-au dezvoltat de-a lungul râurilor, ca reşedinţe ale
unor triburi şi locuri de schimb pentru regiunile înconjurătoare (la Preslav,
viitorul Pressburg/Bratislava, Nitra etc.)79. Teritoriul Slovaciei a intrat destul de
repede (după 907) sub stăpânirea ungurilor stabiliţi în Pannonia. În secolele XI-XII,
s-au ridicat o serie de castele pentru a servi reprezentanţilor regelui sau noilor
stăpâni de domenii; multe continuau vechi fortificaţii sau aşezări slave:
Bratislava, Nitra, Tekov etc. În afara zidurilor acestor castele s-au dezvoltat
târguri. Şi aici, un rol considerabil l-a deţinut revigorarea comerţului şi a
drumurilor. Importante devin drumurile ce legau Buda de Polonia, cele ce
urmau văile râurilor Hornád şi Torysa, „drumul Boemiei”, ce lega Rutenia de
Boemia etc80. Semne ale dezvoltării comerţului s-au păstrat în acte din secolul XI –
începutul secolului al XIII-lea, în care apar termeni ce surprind aşezări implicate
în negoţ: suburbia, mercatus sau forum. Acesta din urmă pare să fie folosit cu
predilecţie, căci se impune în terminologie, din prima parte a secolului al XIII-lea.
Din 1206, întâlnim formula forum liberum, ce pare să marcheze o schimbare în
statutul unor aşezări-târguri, care încep să primească scutiri fiscale (Guerla,
Svätý Jur). Termenul burgum, cu sens de „oraş”, apare într-o diplomă papală din
1221 referitoare la Bratislava, nefiind folosit în sursele locale. Istoricii consideră
că la cumpăna secolelor XII-XIII doar patru aşezări evoluaseră spre etapa de
aglomeraţii cu caracter urban: Nitra, Bratislava şi, probabil, Trenčin şi Banská
Štiavnica. Politica de promovare a oraşelor dusă de regele Bela al IV-lea al
76 Desanka Kovačević-Kojić, „Le développement économique des agglomérations urbaines

sur le territoire actuel de la Yougoslavie du XIIIe au XVe siècle”, în Actes du IIe Congrès
International des études du sud-est européen, tom II, Histoire (Atena: 1972), p. 169.
77 Pentru istoria Zagrebului, vezi şi Klaus-Detlev Grothusen, Entstehung und Geschichte Zagrebs
bis zum Ausgang des 14. Jahrhunderts (Wiesbaden: Otto Harrassowitz, 1967). Privilegiile de la
1242 şi 1266 sunt redate aici la p. 276 şi 279.
78 Şi în problema începuturilor oraşelor slovace întâlnim disputa istoriografică referitoare la
importanţa colonizării germane. Dezbaterea priveşte de fapt criteriile definirii oraşului, din
perspectivă economică (aşezarea ca loc de schimb şi producere de mărfuri) sau juridică
(aşezarea ce deţine un statut aparte) (vezi Richard Marsina, „Pour l'histoire des villes en
Slovaquie au Moyen Âge”, în Studia Historica Slovaca, Bratislava, VIII (1975), p. 23-25).
79 Jiři Hrůza, Dobroslav Libal et al., Development of the Historical Towns of Czechoslovakia, în
E. A. Gutkind, International History of City Development, vol. VII, p. 126-127.

80 Hrůza, Libal, Development, p. 134.
Ungariei se face simţită şi în Slovacia. Trnava este una dintre primele aşezări
care a primit o cartă prin care i s-a recunoscut statutul de oraş (1238), fiind
urmată de Starý Tekov (1240). Se crede că şi Zvolen şi Krupina ar fi primit
privilegii, însă datorită distrugerii actelor în cursul invaziei mongole, regele le-a
reînnoit ulterior81. La fel ca în restul regatului ungar, fenomenul urbanizării ia
amploare după devastatorul atac al mongolilor. Încurajarea colonizării se face
simţită şi aici. Un bun exemplu este dat de întinsa pădure regală de la Zvolen.
Bela al IV-lea a distribuit pământ în această regiune, 28 de sate fiind create până
la sfârşitul secolului. De asemenea, în trei decenii şapte localităţi au primit sau li
s-au reînnoit drepturi urbane: Zvolen (probabil confirmare, 1243), Krupina
(probabil confirmare,1244), Košice (cca. 1247-1248), Nitra (1248), Banská
Štiavnica (înainte de 1255), Banská Bystrica (1255) şi Komárno (1265), toate
aflate pe „pământ regal”82. În zonă, în jur de 30 de aşezări au devenit oraşe în
urma acestor carte de libertăţi. Motivele pentru care regele a acordat privilegii
sunt aceleaşi ca în restul regatului. Se urmărea: încurajarea venirii de colonişti
străini, în special în mine; creşterea veniturilor regale; asigurarea loialităţii
nobililor ce au primit pământ. Şi în oraşele din Slovacia s-au impus variante ale
dreptului german, preluate de la oraşe din Ungaria (Buda sau Székesfehérvár). În
secolul al XIV-lea, creşte numărul oraşelor ce primesc privilegii de la seniorii
laici şi ecleziastici sau de la dregătorii regali. Oraşele mai vechi din regiune devin
acum model de organizare pentru oraşele noi. Bardejov devine oraş regal în
1376 şi preia elemente de drept folosite la Košice şi Buda, iar Prešov preia în
1374 sistemul folosit la Spiš şi Buda. În secolul următor, numărul oraşelor mici
creşte, la fel numărul centrelor ce puteau găzdui târguri anuale83.
În Slovacia, s-au dezvoltat multe din oraşele miniere ale regatului
Ungariei: Krupina, Banská Štiavnica, Banská Bystrica şi Kremnica. În mine,
rolul coloniştilor germani a fost foarte important, pentru că au venit cu o
tehnică de exploatare şi un mod mai avansat de organizare a muncii. În Banská
Bystrica şi-a stabilit sediul afacerilor Jan Thurzó, care a exploatat la cumpăna
secolele XV şi XVI mare parte din minele din Slovacia în alianţă cu firma
Fugger84.
81 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 27-32.

82 Hrůza, Libal, Development, p. 154; Engel, The Realm of St Stephen, p. 113. Primul act emis de
un oraş slovac, păstrat până azi, datează din 1275 şi a fost emis de orăşenii din Banská
Štiavnica (Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 22; vezi şi p. 33).
83 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 42-43, 55; în 1473, codul de la
Magdeburg a fost tradus în cehă la Žilina (Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 56). Pentru
dimensiunile fenomenului de locatio în nordul Ungariei, vezi Körmendy, Melioratio Terrae,
1995.
84 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 55.
Intensificarea comerţului cu Boemia, Polonia şi Rusia face ca oraşele din

Slovacia să cunoască în secolele XIV-XV o dezvoltare economică fără
precedent. Bratislava devine curând al doilea oraş ca importanţă din regat, la
acest lucru contribuind şi poziţia favorabilă, la Dunăre, pe vechiul drum ce lega
Buda de Viena şi Regensburg. Nici Košice nu stătea mai rău, devenind în secolul
al XV-lea al treilea oraş din regat. De drept de depozit s-au bucurat Košice,
Bratislava, Bardejov şi Levoča85.
Cartele de privilegii stabileau nivelul autonomiei comunităţii orăşenilor,
la fel ca în restul regatului. La conducere se afla un villicus, judex sau maior villae,
ales pentru un an de către orăşeni, unele privilegii precizând necesitatea
prezentării celui ales în faţa monarhului, ce îl confirma. Conducătorul
comunităţii avea puteri juridice, care variau în funcţie de caz: în unele oraşe,
precum Krupina, putea judeca toate pricinile; în altele, precum Jasov, era limitat
la problemele mărunte, fiind flancat de un judecător numit de rege sau de
conducătorul comitatului (comes/ispán, numit aici şi zupan86). În regiune, corpul
juraţilor este atestat în secolul al XIII-lea numai în patru cazuri: Trnava,
Krupina, Nitra şi Bratislava. Menţiunile referitoare la consiliul celor 12 juraţi se
înmulţesc în secolul XIV87. Cartele acordau oraşelor şi alte drepturi: de a păstra
toate taxele strânse din piaţă, de a-şi alege propriul preot paroh, de a schimba
bani vechi cu bani noi (la Trnava, sub supravegherea conducătorului
comunităţii), de a exploata resursele subsolului (fără restricţii, la Iasov; cu plata
unor taxe, la Banská Bystrica), de a pescui şi vâna liber etc. Orăşenii aveau şi
obligaţii faţă de rege sau stăpânul ecleziastic. La Zvolen şi Krupina, privilegiile
nu prevedeau plata vreunei taxe de către locuitori; în celelalte oraşe se cerea un
impozit pe teren (terragium), de obicei, o sumă fixă pentru toată comunitatea.
Taxa provenea din obligaţia coloniştilor de a plăti regelui o sumă pentru că s-au
stabilit pe „pământul regal”. În oraşele miniere, taxa nu se lua, regele păstrându-
şi veniturile obţinute din exploatarea minelor. Ca peste tot, un loc important în
cartele de privilegii îl deţin îndatoririle militare, oraşele fiind obligate să dea
regelui un număr de oameni înarmaţi şi arme: 12 oameni înarmaţi la Nitra, unul
la o sută de case la Krupina şi Starý Tekov88. De la sfârşitul secolului al XIV-lea,
oraşele din regiunea Slovaciei au încheiat înţelegeri cu scopul de a-şi apăra
libertăţile politice şi economice: o alianţă a fost formată de oraşele miniere
Banská Bela, Banská Štiavnica, Kremnica, Nova Bana şi Banská Bystrica, în
timp ce o alta a fost încheiată între marile centre comerciale de la Bardejov,
Košice, Sabinov, Bardejov şi Levoča (Pentapolis)89.
85 Hrůza, Libal, Development, p. 155; Engel, The Realm of St Stephen, p. 257, 259.
86 Termenul provine din cuvântul slav jupan (Fügedi, Castle and Society, p. 18).
87 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 34-35.
88 Ibid., p. 36-42.
89 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 54-55.
La intrarea Dunării în regat, la confluenţă de râuri şi de drumuri, s-a

dezvoltat oraşul Bratislava. La origine, aici s-a aflat o fortificaţie slavă, preluată
de unguri după 907 şi transformată în castel. În 1291, aşezarea ce se dezvoltase
în apropiere a primit o cartă de libertăţi de la Andrei al III-lea (1290-1301).
Producerea şi comercializarea vinului a jucat un rol important în dezvoltarea
oraşului, căci actul din 1291 îi scutea de taxe pe orăşenii ce plantau vii noi.
Locuitorii au primit dreptul de a-şi reglementa legile, folosind proceduri juridice
proprii90. Sigismund de Luxemburg a acordat o atenţie deosebită oraşului, spre
finalul domniei sale organizând aici un vast program de consolidare şi extindere
a fortificaţiilor castelului, unde se pare că plănuia chiar să se mute. Ca o
recunoaştere a efortului depus de orăşeni în acest sens, împăratul a acordat în
1436 mai multe carte, prin care confirma vechiul privilegiu, stema oraşului şi îi
ierta pe locuitori de taxele vamale91.
Ca şi alte oraşe ale regatului, Bratislava, dar şi Košice, erau dominate de
germani. În perioada 1261-1332, din cei 63 de locuitori din Košice ale căror
nume sunt cunoscute, 48 au o clară origine germană. Numele germane domină
şi consiliul orăşenesc92. În unele oraşe, mai mici, numărul şi importanţa
economică a slovacilor este în creştere, fapt confirmat chiar de rege. În 1381,
Ludovic cel Mare acordă Privilegium pro Slavis, prin care slovacii din Žilina
primeau drepturi egale cu germanii din oraş. La fel ca la Buda mai târziu, ei
urmau să ocupe jumătate din numărul juraţilor, iar primarul urma să fie ales
alternativ, un an din rândul germanilor, un an dintre slovaci. La Kremnica, abia
în 1516 slovacii au primit dreptul de a cumpăra case în oraş. În secolul al XV-lea, pe
lângă latină – limba oficială –, în oraşe se foloseau germana, maghiara, dar şi
ceha şi slovaca. Grupuri de evrei trăiau în Nitra, Trnava, însă de o situaţie
deosebită se bucurau evreii din Bratislava. În carta oraşului se preciza că ei să
beneficieze de aceleaşi drepturi cu ceilalţi locuitori93.
*
Am preferat, din mai multe motive, să integrăm partea referitoare la
oraşele din Transilvania la cercetarea fenomenului urban din regatul medieval al
Ungariei. În primul rând, oraşele de aici, până la începutul secolului al XVI-lea
(când regatul practic a dispărut), au evoluat în cadrul instituţional creat de
regalitatea maghiară, diferenţele dintre centrele urbane din spaţiul intra-carpatic
şi cele de mai la vest nefiind majore. În al doilea rând, cercetarea noastră pune
accent pe felul în care au evoluat oraşele de la răsărit şi sud de Carpaţi, care
prezintă caracteristici deosebite. Prin urmare, am preferat doar să prezentăm
90 Rady, Medieval Buda, p. 20; Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 51.

91 Szende, „Between Hatred and Affection”, p. 206, 209.
92 Rady, Medieval Buda, p. 17.
93 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 46, 54-56.
cadrul urban regional în care au evoluat aceste din urmă oraşe, precum şi
influenţele care au venit din această largă regiune; includem aici şi Transilvania,
cu care centrele urbane din Ţara Românească şi Moldova au avut relaţii speciale,
economice şi sociale, dar şi politice, dacă luăm în considerare raporturile dintre
comunităţile din oraşele transilvane şi domnii de peste munţi. Acest caracter
aparte al relaţiilor dintre Transilvania şi ţările române ne-a determinat să
insistăm pe specificul oraşelor din interiorul Carpaţilor, cu riscul de a repeta
unele lucruri, deja spuse la prezentarea oraşelor din restul regatului medieval al
Ungariei. Prezenţa în Transilvania a unui grup de oraşe dominate de germani a
contribuit la un anumit specific local, ce trebuie prezentat separat94.
Pentru perioada de dinainte de cucerirea de către unguri, cercetările
arheologice au scos la iveală urmele unor fortificaţii locale, în care rezidau
conducătorii unor formaţiuni politice, voievodate, din această zonă (locuite de
români şi slavi, cărora li se vor adăuga ulterior pecenegi, cumani, unguri etc.). În
jurul acestora, se presupune că s-au dezvoltat primele aşezări cu caracter
preurban: Morisena-Cenad, Biharea, Cuvin, Dăbâca, Breaza, Bălgrad (Alba
Iulia), Cluj-Mănăştur şi Oradea. Unele din centrele fortificate din Transilvania
au rămas sub controlul populaţiei locale şi după instaurarea stăpânirii Ungariei,
până la începutul secolului al XIII-lea (cazul Medieşului)95.
Nu trebuie exclusă posibilitatea ca şi pe locul unde mai târziu coloniştii
germani şi-au ridicat oraşe după „modelul central-european” să fi existat,
precum în Polonia, târguri ale populaţiei autohtone. Unele dintre aceste aşezări,
devenite centre comitale sau reşedinţe episcopale, s-au transformat după secolul
al XIII-lea în oraşe, altele au decăzut, supravieţuind ca simple sate aflate în
stăpânirea unor nobili96.
Pentru că teritoriul Transilvaniei a fost parte a Imperiului Roman,
câteva din oraşele medievale au apărut pe locul unor vechi aşezări romane. În
acest caz, avem de-a face cel mult doar cu o continuitate topografică şi, parţial,
de locuire, nu una la nivel urban; oraşele nou-apărute din secolele XIII-XIV nu
au preluat numele oraşelor romane, în schimb, noii locuitori au fost atraşi de
94 În istoriografia română, se simte lipsa unei sinteze noi cu privire la oraşele din
Transilvania, ce să ia în discuţie cele mai recente cercetări (şi interpretări) din domeniu.
95 Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler
(Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, 2003), p. 204-211; Papacostea, Românii în secolul al

XIII-lea, p. 72-74.
96 În unele din aşezările respective s-au descoperit elemente ce indică existenţa unor
fortificaţii din piatră, lemn şi pământ, urme ale unor biserici şi necropole, precum şi
numeroase dovezi ale unei bogate activităţi comerciale şi meşteşugăreşti (Mircea Rusu,
„Aspecte ale genezei târgurilor şi oraşelor medievale din Transilvania”, în HU, II (1994), nr. 1,
p. 24-41).
poziţia favorabilă şi de posibilităţile de fortificare ale locului97. Venirea

coloniştilor străini (hospites) a impulsionat economia regiunii contribuind la
dezvoltarea fenomenului urban. Coloniştii sunt puşi în legătură şi cu ridicarea de
noi fortificaţii, căci o parte dintre ei au fost aşezaţi în regiuni de hotar, unde
aveau îndatoriri militare98. Istoricii nu s-au pus de acord în privinţa zonelor de
unde au venit coloniştii. Analizele lingvistice, etnografice şi arheologice au
impus concluzia că aceşti hospites au venit din Flandra, Valonia şi din diferite
regiuni ale Imperiului Romano-German, din zona renană de vest, din Franconia,
aşezându-se în teritorii situate în sudul, centrul şi nord-estul Transilvaniei (în
perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XII-lea şi secolul al XIII-lea). Cu
toate că veneau din regiuni relativ diferite, coloniştii instalaţi în Transilvania au
primit şi şi-au asumat în timp numele generic de saşi. La acest lucru a contribuit
faptul că printre ultimii veniţi, dar şi printre cei mai numeroşi, ar fi fost
coloniştii originari din Saxonia99. Regele Ungariei a fost interesat în susţinerea
acestor colonizări pentru că dorea să-şi consolideze puterea în teritoriile
cucerite. În acelaşi scop, în răsăritul provinciei au fost instalaţi secuii, grup a
cărui origine etnică nu este foarte clară (rămăşiţe ale unor triburi khabaro-
chazare?)100. Spre deosebire de saşi, secuii nu aveau tradiţie urbană şi nici nu au
format oraşe importante în teritoriile în care s-au aşezat.
În Transilvania, cele mai multe enclave de populaţie germană se află în
zonele locuite în majoritate de români, pe pământurile integrate în domeniul
regal. Situaţia este similară cu cea din Slovacia, descrisă mai sus. Izvoarele
păstrate sugerează că venirea unor colonişti germani în Transilvania are loc încă
din prima parte a sec. al XI-lea (vezi Anselm de Braz, bănuit că ar fi întemeiat
Broos-Orăştie). O menţiune mai concretă datează din 1192-1196, ce face de fapt
referire la un eveniment petrecut mai înainte, în timpul regelui Geza al II-lea
(1141-1161), autorul daniei către un grup de colonişti a unui loc în
Transilvania101. Protejaţi de privilegii regale, numărul „oaspeţilor” a crescut.
Aceştia s-au aşezat în regiunile aflate în jurul viitoarelor oraşe Sibiu, Orăştie,
Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Braşov şi Bistriţa. Părţile sudice ale Transilvaniei apar
însă ca deserta în actele regale, motiv pentru care ar fi fost acordate noilor-veniţi.
97 Konrad Gündisch, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare”, în

Oraşe şi orăşeni/Városok és városlakók, ed. Ionuţ Costea et al. (Cluj-Napoca: Editura Argonaut,
2006), p. 51-53.
98 Pe larg, în Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi
teritoriile învecinate (sec. XIII-XVI) (Cluj-Napoca: Editura Mega, 2005), p. 401-412.

99 Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, ed. a II-a, trad. de Anamaria Haldner
(Bucureşti: Editura Kriterion, 1992), p. 100-102.

100 Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul
(Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 1997), p. 156-159.

101 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 74-76, 101.
Unii specialişti au combătut ideea existenţei unui teritoriu nepopulat în sudul

Transilvaniei, pentru că tocmai aici s-ar afla o zonă de locuire românească,
atestată arheologic şi prin izvoare narative. S-au adus diverse argumente legate
de ceea ce se înţelegea prin formula de terra deserta102, astfel că nu vom repeta
cele afirmate de alţi cercetători, ci vom introduce un alt argument în favoarea
ideii existenţei aici a unei populaţii româneşti103. Argumentul vine dintr-un
spaţiu învecinat, Polonia. Şi aici, în regiunile de margine ale Poloniei Mari (la
Naklo, Wieleń şi în dioceza Lubusz), s-au acordat coloniştilor teritorii numite
deserta în documente. Cercetările lui Piotr Górecki au arătat că prin „teritoriu
deşert” nu se înţelegea un spaţiu nepopulat, ci unul slab cultivat şi neaducător de
venituri pentru Biserică, şi prin venituri oamenii Bisericii înţelegeau dijme104. În
Transilvania locuiau români, care nu plăteau dijme către Biserica Catolică, prin
urmare este uşor de înţeles de ce spaţiul amintit mai sus a fost acordat
coloniştilor. Pe lângă beneficiile aduse regalităţii, aceştia din urmă erau şi
catolici. Regalitatea a apelat la colonişti, căci teritoriul locuit de „schismatici” era
considerat desertum, lipsit de organizare politică, religioasă şi chiar economică de
tip occidental. Chiar dacă în zona de margine, lăsată liberă pentru apărarea
hotarului regatului (potrivit sistemului „prisăcilor”, indagines, gyepű), populaţia ar
fi fost evacuată, este greu de crezut că acest lucru s-a făcut pe un spaţiu atât de
întins105.
Primul dintre actele importante care reglementa relaţiile dintre saşi şi
regalitate este Diploma andreană, emisă în 1224 de regele Andrei al II-lea, care
preciza drepturile şi obligaţiile celor două părţi106. Pe fondul încordării relaţiilor
dintre regalitate şi cavalerii teutoni stabiliţi în 1211 în Ţara Bârsei, saşilor li s-a
garantat o largă autonomie, care cuprindea drepturi juridice, organizare diferită
de restul voievodatului107 prin desfiinţarea comitatelor şi trecere direct sub
102 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ed. a II-a (Cluj: Editura Dacia, 1972), p. 126-128;
Nägler, Aşezarea saşilor, p. 117-123.
103 Acest subiect nu reprezintă obiectul lucrării de faţă, însă l-am menţionat datorită
identificării în timpul cercetărilor noastre a unor argumente ce merită amintite, în cadrul

unei dispute istoriografice ce necesită o nouă abordare, echilibrată şi pe deplin eliberată de
marotele naţionaliste.
104 Piotr Górecki, „Adaptations of German Law: Regional Peripheries and Tenurial
Variations”, în Górecki, Economy, Society, and Lordship in Medieval Poland, p. 262-275, în special
p. 273-275.
105 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 114-125; Engel, The Realm, p. 73-74. Detalii în K. Horedt, Contribuţii
la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1958), p. 109-131.
106 Documentul restabilea şi, probabil, completa obligaţiile şi privilegiile acordate saşilor de
către regele Geza al II-lea (DIR, veacul XI, XII şi XIII, C, vol. I (1075-1250), p. 208, nr. 157).
107 În urma acestor reorganizări, voievodul Transilvaniei, numit de rege, urma să îşi exercite
autoritatea numai asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Hunedoara,
jurisdicţie regală, cu drept de sigiliu. Comunităţilor de saşi li s-a acordat şi

dreptul de a-şi alege liber din rândul lor reprezentanţi, ce au primit autoritate
asupra pricinilor mărunte, singurele instanţe juridice superioare fiind comitele de
la Sibiu şi regele (ce numea comitele). De asemenea, ei şi-au păstrat propria
tradiţie juridică. Saşii au fost organizaţi în şapte scaune, aflate pe pământul regal,
fundus regius, centrul acestora fiind stabilit la Sibiu108. În schimb, regele primea
bani, 500 de mărci de argint anual, şi trupe, în caz de necesitate; 500 de luptători
urmau să lupte în campaniile din interiorul regatului, 100 în afara acestuia. Saşii
erau obligaţi să îl găzduiască pe rege de trei ori pe an, iar pe voievodul
Transilvaniei de două ori. Actul cuprindea şi prevederi economice: negustorii
saşi care mergeau cu mărfuri în regat erau scutiţi de vămi, iar târgurile pe care le
ţineau în aşezările lor erau scutite de taxe109. Din perspectiva dezvoltării
oraşelor, comerţul era încurajat, implicit şi apariţia unor aşezări comerciale. Tot
acum se decide ca Biserica din Sibiu să nu intre sub autoritatea episcopului
Transilvaniei, ci direct sub cea a arhiepiscopului de Esztergom. Din secolul al
XIV-lea, putem vorbi de opt scaune (sedes) săseşti, cu centrul la Sibiu, Sebeş,
Cincu, Rupea, Orăştie, Nocrich, Miercurea Sibiului şi Sighişoara. În 1402, regele
Sigismund le-a alipit districtele de la Mediaş şi Şeica, locuite tot de saşi, care
fuseseră până atunci dependente direct de puterea regală. Celelalte zone unde s-
au aşezat saşii, Braşovul, Bistriţa şi Rodna, au avut o organizare separată de cea a
germanilor din Sibiu, fiind districte110. La 1241, momentul primului val al
atacurilor mongolilor, ce au afectat grav şi Transilvania111, aşezările ridicate de
saşi în regiune, la Braşov, Sibiu şi Bistriţa, atinseseră probabil un stadiu pre-urban.
După încetarea primului atac major al mongolilor, situaţia economică a
regatului s-a îmbunătăţit şi a permis continuarea urbanizării acestei regiuni. A
doua jumătate a secolului al XIII-lea - secolul al XIV-lea se caracterizează prin
extinderea relaţiilor comerciale şi prin folosirea tot mai intensă a unor noi
drumuri care traversau Transilvania venind din Europa Centrală (de la Viena şi
Buda, prin Oradea), mergând spre sudul şi estul Carpaţilor112. Aceşti factori au
permis dezvoltarea oraşelor, cele mai importante fiind cele din zona în care s-au
Târnave, Turda şi Alba (Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 217, 240; Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi
îndatoririle oraşelor, p. 146-147).
108 DIR, veacul XI, XII, XIII, C, I, p. 210, nr. 157. Actul din 1224 stabilea statutul saşilor din
regiunea celor şapte scaune, ce se întindea de la Orăştie la Baraolt. Un al optulea scaun se va

dezvolta după jumătatea sec. al XIII-lea la Sighişoara. La începutul sec. al XV-lea, au fost
alipite provinciei Sibiu, cele Două Scaune, Mediaş şi Şeica (Nägler, Aşezarea saşilor, p. 215-216).
109 Vezi şi analiza lui Papacostea din Românii în secolul al XIII-lea, p. 151-152.
110 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 214-216, 224-228; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 222-224; Engel,
The Realm of St Stephen, p. 114-115.

111 Carmen miserabile în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V (Bucureşti: 1935),
p. 72-97.
112 Szende, „Towns Along the Way”, p. 211-216.
instalat saşii. Privilegiile date acestora conţineau prevederi care arătau că ei erau
interesaţi să facă negoţ, activitate încurajată, căci era avantajoasă pentru
regalitate. Am arătat că interesul puterii centrale de a susţine oraşele era dublu:
economic, pentru că se încerca obţinerea de venituri sigure (în cazul oraşelor
săseşti din Transilvania, prin stabilirea unei dări fixe, anuale)113, şi politico-
militar, prin asigurarea de către oraşe a unui număr de oşteni, în caz de conflicte,
interne sau externe. Pe lângă experienţa pe care o aveau în meşteşuguri, comerţ,
dar şi în planificarea muncii sau în organizarea riguroasă a aşezărilor în care
trăiau, coloniştii au beneficiat de o poziţie geografică favorabilă. În ceea ce
priveşte dispunerea reţelei de oraşe din Transilvania, se observă aşezarea celor
mai mari oraşe, care erau cele locuite de saşi, în zonele de margine, în apropierea
trecătorilor Carpaţilor. Sibiul, Braşovul şi Bistriţa reprezentau adevărate „punţi
de legătură” între regatul Ungariei şi zonele de la sud şi est de munţi, fiind pieţe
de desfacere pentru produsele venite dinspre Orient, prin amintitele ţări
române. Clujul, un alt oraş ce va deveni important, se afla la intrarea dinspre
vest în Transilvania, dar pe drumul ce venea de la Buda. La fiecare ieşire/intrare
importantă din Transilvania s-a dezvoltat un oraş. Prin urmare, atât aspectul
comercial, cât şi cel geografic au fost hotărâtoare pentru dispunerea urbană din
Transilvania. Densitatea nu era foarte mare: între majoritatea oraşelor exista o
distanţă de 60-65 de kilometri. Centrele urbane importante reprezentau repere şi
etape de drum obligatorii pentru negustori, dar şi pentru locuitorii regiunilor
învecinate, care nu puteau călători prea departe pentru a vinde sau cumpăra
produsele necesare114.
În centrele săseşti, conducerea era împărţită între reprezentantul regelui
şi cel al orăşenilor. În fruntea comunităţilor se aflau comiţi (comes/comites, în
graiul săsesc grew, greb, respectiv greavi în română), probabil numiţi, şi juzi locali
(Hann, villicus), aleşi de comunitate; fiecare scaun avea la conducere un jude
scăunal (ales de locuitori), secondat de judele regal (numit de rege, adesea tot
din rândul greavilor); cel mai important dregător era comes Saxonum, ce rezida la
Sibiu. În mai multe rânduri, această poziţie a fost deţinută de comitele secuilor,
apoi de voievodul Transilvaniei, motiv pentru care, probabil, Carol Robert de
113 La jumătatea sec. al XV-lea, într-o vreme când regele se confrunta cu mari probleme
interne şi externe, oraşele contribuiau anual la veniturile regale cu 7.000 de florini. În aceeaşi
perioadă, din Transilvania, se strângeau, împreună cu suma fixă datorată de centrele săseşti,
13.000 de florini (Bak, „The Late Medieval Period”, p. 68).
114 Paul Niedermaier, „Reţeaua de oraşe în Transilvania medievală”, în HU, I (1993), nr. 1,
p. 22-25. Zona de sud-vest a Transilvaniei făcea excepţie de la situaţia amintită, aici oraşele
fiind mai apropiate; Sebeş, Alba-Iulia şi Orăştie se aflau la mică distanţă unul de celălalt.
Pentru evoluţia oraşelor mari din Transilvania, vezi şi Paul Niedermaier, „Dezvoltarea
urbanistică şi arhitectonică a unor oraşe transilvănene din sec. al XII-lea până în sec. al XVI-lea”,
în Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, coord. L. Bányai
(Bucureşti: Editura Politică, 1976), p. 115-201.
Anjou a eliminat-o şi a înlocuit-o cu un judecător regal (judex regis), numit dintre

comiţi, prima oară menţionat în 1329115. În oraşe, judele (judex, Richter) şi cei
12 juraţi (jurati, Burger) erau aleşi dintre locuitorii de vază, aceştia fiind ajutaţi de
bătrâni din comunitate şi de oamenii cu avere (seniores et homines possessionati). Un
rol considerabil îl deţinea consiliul celor 100 de bărbaţi (centumviri,
Hundertmanschaft), reprezentanţi ai patriciatului, clasa ce deţinea puterea în oraş şi
care din secolul al XV-lea era reprezentată în congregaţiile generale ale ţării.
Nobilii nu aveau voie să se stabilească în oraşele săseşti. Din punct de vedere
juridic, în sec. al XV-lea, prin Codex Altemberger s-a realizat o unificare a dreptului
orăşenesc, prin preluarea legilor din Magdeburg, Nuremberg şi Iglau (1481). În
acelaşi secol, procesul de organizare a structurilor instituţionale ale saşilor a atins
apogeul prin crearea „Universităţii Săseşti” (Universitas Saxonum), ce reunea toate
comunităţile germane din Transilvania116.
Din secolul al XIV-lea, a început şi procesul de fortificare a unora dintre
aceste centre. Procesul a cunoscut o intensificare odată cu creşterea pericolului
otoman şi după acordarea de sprijin din partea regalităţii, în timpul lui
Sigismund de Luxemburg (1405). Cu ziduri s-au înconjurat oraşele mari, Braşov,
Sebeş, Sighişoara, Cluj sau Mediaş; cele mai extinse ziduri se aflau la Sibiu, unde
lungimea zidului exterior era de 3400 metri117. Ca plan şi înfăţişare exterioară,
marile oraşe din Transilvania se prezentau precum centrele similare din centrul
şi apusul Europei: în centru se afla o piaţă ce cuprindea biserica parohială a
oraşului, primăria sau casa sfatului (Rathaus), prăvăliile şi atelierele negustorilor şi
meşteşugarilor, hanuri, uneori chiar baia publică; din piaţă pleca reţeaua de străzi
principale, întretăiată de străzi secundare circulare118. În afara zidurilor, s-au
dezvoltat suburbii. Cum în oraşe aveau dreptul de a se aşeza numai germani şi,
în unele cazuri, şi maghiari, suburbiile erau locuite de populaţia majoritară a
Transilvaniei, formată din români. Acesta e cazul suburbiei Şchei, de lângă
Braşov. Oraşele mari aveau domenii proprii: Clujul stăpânea nouă sate, Sibiul – 18,
Braşovul şi Bistriţa – 13119. Cel mai important oraş în secolele XV-XVI şi cel
mai populat era Braşov, care împreună cu suburbiile avea până în 10.000 de
locuitori. Urmau Sibiu şi Cluj, cu până în 8.000, Sighişoara şi Bistriţa cu cca.
3.000-4.000 de locuitori120. Existau şi numeroase târguri nefortificate, locuite de
germani, maghiari şi români. Este vorba de aşezările care purtau în izvoare
115 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 216-219, 224-228; Pop, Istoria Transilvaniei, p. 161.
116 Pop, Istoria Transilvaniei, p. 205; Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 60; Rady,
Medieval Buda, p. 46-47 (pentru menţiuni de coduri de legi).
117 Niedermaier, „Dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică”, p. 184-195.
118 Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 320-322.
119 Ştefan Pascu, Samuil Goldenberg, în „Despre oraşele medievale din unele ţări dunărene”,
în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XIV (1971), p. 40.

120 Pop, Istoria Transilvaniei, p. 206-207.
numele de oppidum, forum, vasarhély şi mezöváros, şi care aveau funcţii comerciale şi

agricole: Miercurea Sibiului, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc-Mureş, Târgu
Secuiesc-Toria, Haţeg, Făgăraş, Aiud, Cisnădie, Reghin, Zalau etc121. O parte din
aceste centre vor deveni oraşe abia în epoca modernă.
Ca ierarhie, oraşele din Transilvania urmau ierarhia centrelor urbane din
restul regatului Ungariei. Cele mai puternice erau oraşele regale, Sibiu, Braşov,
Bistriţa, cărora li s-a adăugat Cluj. Urmau oraşele miniere, dependente de
camera regală. Aici intra Rodna, unde se scotea aur şi argint122, dar şi Turda,
Dej, Sic, Cojocna şi Ocna Sibiului, unde se exploata sare. Rodna avea autonomia
cea mai largă123. În rândul oraşelor episcopale intra Alba-Iulia, care găzduia
reşedinţa episcopului Transilvaniei, care însă nu s-a dezvoltat ca un oraş
medieval important, datorită faptului că a suferit de-a lungul timpului mai multe
lovituri (1241, 1277, 1308)124.
Începuturile Sibiului sunt legate de aşezarea saşilor, care şi-au instalat
aici destul de devreme un centru, fapt sugerat de existenţa încă din 1191 a unei
prepozituri. Câteva decenii mai târziu, bula dată de regele Andrei al II-lea
confirma poziţia privilegiată a Sibiului, recunoscut ca centru al provincia
Cibiniensis şi sediu al comitelui saşilor (1224)125. Aşezarea s-a refăcut după invazia
mongolă, iar spre finele sec. al XIII-lea prezintă deja semnele existenţei unei
organizări instituţionale specific urbane (1292); în 1326, Sibiul apare ca civitas.
Probabil, grupuri de germani au plecat din regiunea Sibiului spre sud, având o
contribuţie la dezvoltarea vieţii urbane în viitoarea Ţară Românească (cel puţin
la Râmnic, Câmpulung, probabil şi la Argeş). Apariţia Ţării Româneşti şi
comerţul cu aceasta au ridicat şi mai mult Sibiul, la 1376 fiind deja atestate
breslele126.
Regiunea în care se află Braşovul (Burzenland) a fost stăpânită între 1211
şi 1225 de cavalerii teutoni, ce primiseră de la Andrei al II-lea misiunea de a
apăra regatul de ameninţarea cumanilor. La chemarea ordinului, aici au început
să vină colonişti germani, care şi-au ridicat fortificaţii şi biserici parohiale; un
nou val de colonişti a sosit aici în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Dintre
121 Au existat două „târguri secuieşti”, cel de azi, din jud. Covasna, precum şi Târgu Mureş
(Pop, Istoria Transilvaniei, p. 206; Niedermaier, „Reţeaua de oraşe”, p. 22).
122 Paul Binder, „Oraşul Rodna în secolul al XIII-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj,
XXXI (1992), p. 145-149.

123 În minele de la Rodna au venit să lucreze mineri plecaţi din Slovacia, din regiunea Zips
(Spiš) (N. Beldiceanu, Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de la
Bibliothèque Nationale a Paris, vol. II (Paris: La Haye, 1964), p. 60-62). De la Rodna s-a păstrat
cel mai vechi text german din Transilvania, „pravila Băii Rodna”, din cca. 1270 (Binder,
„Oraşul Rodna”, p. 145-146).
124 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 53.
125 DIR, veacul XI, XII, XIII, C, I, p. 210, nr. 157.
126 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 58-59.
aşezările formate de saşi s-a evidenţiat Braşovul. Raporturile bune pe care

germanii le-au avut cu primii regi din dinastia de Anjou au avut drept consecinţă
acordarea în 1353 a unui larg privilegiu, care garanta autonomie locuitorilor
noului oraş; drepturile interne ale comunităţii au fost extinse în 1428, după
desfiinţarea comitatului. Deşi integrat în rândul oraşelor regale, Braşovul, ca şi
Sibiul şi Bistriţa, nu făcea parte din rândul oraşelor care puteau face apel la
magister tavarnicorum, dovadă a statutului special de care se bucurau aceste centre.
După ce a fost afectat de un atac otoman (1395), în oraş s-au întreprins lucrări
extinse de fortificare127. Comerţul cu Ţara Românească a jucat un rol important
pentru economia oraşului, mai ales după ce regele Ungariei şi domnii de la
Argeş au acordat braşovenilor un privilegiu generos (1358, 1368)128.
La Cluj, la Mănăştur, a funcţionat un castru regal (centru comital), loc
unde a fost ridicată şi mănăstirea benedictină a Sfintei Fecioare. Atacul
mongolilor din 1241 a avut efecte devastatoare pentru castru şi aşezarea din
apropiere. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, este atestată o danie a
„satului” Cluj către episcopia Transilvaniei de la Alba-Iulia. În această perioadă,
vin „oaspeţi” germani, ce se instalează pe locul fostei colonii romane Napoca.
În 1316, Carol Robert scoate aşezarea de sub jurisdicţia episcopiei şi îi acordă
statutul legal de oraş129. Clujul intră în rândul oraşelor regale în urma
privilegiului dat în 1405 de Sigismund de Luxemburg, act care permite şi
înconjurarea cu ziduri a aşezării. După jumătatea sec. al XIV-lea ponderea
populaţiei maghiare creşte, astfel că germanii vor fi nevoiţi să accepte un
compromis, din 1458 funcţiile de conducere fiind acordate pe bază de
paritate130.
Numele oraşului Bistriţa trimite spre faptul că s-a dezvoltat probabil pe
locul unde anterior s-a aflat o aşezare română sau slavă. În 1241, aşezarea
formată de coloniştii germani nu era încă suficient de puternică pentru a face
faţă atacului mongolilor, însă în 1285, cu ocazia unui atac similar, locuitorii au
opus o rezistenţă mult mai bine pusă la punct. Privilegiul comercial obţinut de
germani în 1330 şi dreptul de a ţine un târg anual (1353) au permis creşterea
127 Engel, The Realm of St Stephen, p. 254; pe larg în Franz Killyen, „Die Anfänge der
Stadtwerdung Kronstadts”, în Beiträge zur Geschichte von Kronstadt in Siebenbürger, ed. Paul
Philippi (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1984), p. 35-90.
128 DRH, D, I, p. 72, nr. 39; p. 86, nr. 46.
129 Pe larg, în Adrian Andrei Rusu, „De la cetate la oraş: cazul Clujului medieval”, în Oraşe şi
orăşeni/Városok és városlakók, p. 315-322 (sinteză în Rusu, Castelarea carpatică, p. 351-352);

puncte mai vechi de vedere în Istoria Clujului, sub red. lui Ştefan Pascu (Cluj: 1974), p. 55-94.
130 Istoria Clujului, p. 95, 103.
oraşului, legăturile cu Moldova având un rol semnificativ în economia

oraşului131.
*
Transformări evidente în situaţia oraşelor din regatul Ungariei se
observă la sfârşitul secolului al XV-lea şi, în special, în prima parte a secolului
următor. Reorientarea comerţului oraşelor italiene spre vest, apoi marile
descoperiri geografice şi urmările lor au dus la scăderea treptată în importanţă a
rutelor tradiţionale de negoţ din Europa Centrală132. Un impact mult mai mare l-a
avut însă sosirea otomanilor la Dunăre. De la sfârşitul secolului al XIV-lea,
permanentele lor atacuri şi hărţuieli au determinat mai întâi decăderea oraşelor
din sudul regatului. Unele au fost cucerite (din secolul al XVI-lea), altele au
devenit simple sate sau chiar au dispărut. Zagreb şi câteva centre croate au reuşit
să supravieţuiască, nefiind cucerite. Înfrângerea oştilor Ungariei de către turci la
Mohács în 1526, războiul civil ce a urmat, dar şi Reforma religioasă au avut
efecte dramatice asupra oraşelor. Plini de datorii, orăşenii germani din Buda şi
alte oraşe au preferat să fugă în nord şi vest, economia urbană fiind grav
afectată. Cucerirea Budei în 1541 de către Soliman a pus capăt existenţei
regatului Ungariei, oraşele din Pannonia de sud şi centrală fiind încorporate în
sistemul de oraşe al imperiului, luând de acum o înfăţişare şi o organizare tipic
orientale. Buda şi Pesta au devenit simple reşedinţe ale unor garnizoane
otomane. Oraşele din nord şi vest au intrat într-o altă etapă de evoluţie şi au
trecut sub control habsburgic; chiar şi în aceste condiţii, se aflau în permanenţă
sub ameninţarea unui atac otoman, fapt ce a dus la stagnarea dezvoltării lor.
Centrele urbane din Transilvania au continuat să funcţioneze în cadrul noului
principat de aici şi au asigurat intermedierea comerţului dintre Imperiul Otoman
şi cel Habsburgic133.
131 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 58; pe larg, în Otto Dahinten, Geschichte der Stadt
Bistritz in Siebenbürgen (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1988), p. 50-71 sau Heinz Stoob, „Die
Mittelalterliche Städtebildung im Karpatenborgen”, în Die Mittelalterliche Städtebildung im
Südöstlichen Europa, ed. Heinz Stoob (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1977), p. 203-210.
132 Istoricul ungar Zsigmond Pál Pach a avansat o teorie, ce contrazice opinia generală
potrivit căreia marile descoperiri geografice au dus la căderea legăturilor comerciale dintre
Europa de Vest şi cea Centrală şi de Est. Autorul amintit consideră mai degrabă că rutele
comerciale au cunoscut în sec. al XV-lea o schimbare, dinspre Marea Mediterană spre Marea
Neagră (Zsigmond Pál Pach, „The Shifting of International Trade Routes in the 15th-17th
Centuries”, în Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, XIV (1968), nr. 3-4, p. 287-321;
Zsigmond Pál Pach, „Levantine Trade Routes to Hungary 15th-17th Centuries”, în Acta
Historica. Revue de l’Académie des Sciences de Hongrie, 33 (1987), p. 57-65).
133 Peter Csendes, „Urban Development and Decline on the Central Danube, 1000-1600”,
în Towns in decline, AD 100-1600, ed. T. R. Slater (Burlington: Ashgate, 2000), p. 149-150.

YZ
Oraşele de la sud de Dunăre
Oraşele din Serbia, Bosnia şi de pe coasta Dalmaţiei
Spre deosebire de oraşele din Polonia şi Ungaria, centrele urbane din

spaţiul slav sud-dunărean cunosc particularităţi semnificative. Motivul: aici s-au
întâlnit două mari civilizaţii, cu forme proprii, dar şi comune, de manifestare,
civilizaţia apuseană (latină) şi cea bizantină (greacă). Teritoriul de astăzi al
Serbiei, Bosniei-Herţegovina1 şi Bulgariei a fost puternic afectat de migraţiile
populaţiilor germanice şi slave din secolele IV-VII. Viaţa urbană a rezistat doar
în zonele de coastă ale Dalmaţiei, oraşele de aici supravieţuind datorită
contactului economic şi politic cu Bizanţul. De altfel, în afara Bizanţului,
regiunea de vest a Balcanilor a reprezentat în evul mediu o atracţie permanentă
şi pentru alte puteri: imperiul lui Carol cel Mare, regatul Ungariei, Veneţia,
regatul sârb şi Imperiul Otoman, state care de altfel şi-au impus aici dominaţia,
mai mult sau mai puţin temporar. Din acest motiv, istoricii împart oraşele din
acest spaţiu în mai multe grupuri: oraşe dezvoltate sub influenţa modelului
urban din Italia (în Dalmaţia), a celui din Bizanţ (în teritoriile deţinute de
imperiu), la care se adaugă, ca o particularitate, oraşele miniere (în Serbia şi
Bosnia), ridicate sub influenţa „modelului central-european”2.
Viaţa urbană de la sud de Dunăre a fost marcată de numeroasele
schimbări politice, etnice, sociale şi religioase care au afectat această regiune.
Din secolul al VII-lea, grupuri mari de slavi au migrat aici şi au schimbat lent dar
sigur situaţia etnică a zonei centrale şi de nord a Balcanilor3. Un alt moment
important este dat de venirea bulgarilor, neam turcic, care şi-au impus controlul
1 Numele de Herţegovina a intrat în uz în perioada stăpânirii otomane, din sec. al XVI-lea, şi
vine de la titlul de „herţeg” purtat în secolul anterior de stăpânitorul zonei, Ştefan Vukčić
(Sima M. Ćirković, The Serbs (Malden: Blackwell, 2004), p. 111).
2 Guide international d'Histoire urbaine, vol. I, Europe, ed. Philippe Wolff (Paris: Éditions
Klincksiek, 1977), p. 509.

3 Vezi Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.
500-700 (Cambridge, New York: Cambridge University Press, 2001), unde se contestă
imaginea de migraţie masivă („valul slav”), pe care unele izvoare o sugerează în privinţa
slavilor la începutul sec. al VII-lea (concluzii la p. 335-349).
asupra jumătăţii de est a peninsulei. Elementele romanice nu au dispărut, ci au

trebuit să se retragă spre imperiu sau zonele mai înalte, unde au supravieţuit şi,
ulterior, şi-au adus contribuţia la formarea noilor formaţiuni politice. Creştinarea
slavilor de sud începută în secolele VIII-IX a avut consecinţe istorice pe termen
lung, căci o parte din neamurile din apusul peninsulei au preferat misionarii
trimişi de franci şi de episcopul Romei, în timp ce triburile slave din centru şi
răsărit, la care se adaugă bulgarii, au intrat sub influenţa Constantinopolului.
Creştinarea nu a oprit însă rivalitatea dintre bulgari şi bizantini ce a culminat cu
o serie de războaie, încheiate cu distrugerea în 1018 de către Vasile al II-lea
(976-1025) a ţaratului bulgar. Consecinţa acestei victorii a fost restaurarea puterii
imperiului până la Dunăre.
O mică parte din oraşele din această zonă supravieţuiseră, servind ca
avansate posturi de graniţă bizantine sau reşedinţe episcopale. Atacurile
bulgarilor şi ale maghiarilor le aduseseră la ruină. Revenirea armatei şi administraţiei
bizantine a determinat refacerea vieţii urbane în estul şi sudul Serbiei, o parte
din noile oraşe continuând vechi centre romane. Belgradul s-a ridicat pe locul
anticului Singidunum, Braničevo a apărut pe locul lui Viminacium, Niš pe locul
lui Naissus, iar Skopje pe locul anticului Scupi etc. Supravieţuirea toponimelor
demonstrează continuitatea de locuire în majoritatea acestor centre4. Nu aceeaşi
este situaţia în vestul Serbiei, în Bosnia sau Muntenegru, unde continuitatea nu
poate fi atestată şi nici nu este marcată de revenirea centrelor de putere
bizantină pe locul unor foste oraşe romane. Imperiul Bizantin şi-a impus
propriile structuri şi oraşele amintite mai sus – la care se adaugă Raguza – au
devenit reşedinţele unor nou-înfiinţate themae. Urbanizarea a fost însă inegală,
căci aceste centre erau văzute în primul rând ca reşedinţe ale puterii politice,
fiind în primul rând garnizoane şi abia în al doilea rând centre religioase şi
economice. Actele de organizare a patriarhiei de la Ohrida date de împăratul
Vasile al II-lea în 1018 şi 1020 arată distribuţia neuniformă a oraşelor din această
parte a imperiului. Cu toate că statul bizantin avea hotarele până la Dunăre şi
Sava, se observă că reşedinţele episcopale au fost aşezate cu precădere în
mănăstiri, şi nu în oraşe, cu excepţia centrelor urbane menţionate mai sus şi a
câtorva noi, precum Ras. Această situaţie a durat până în secolul al XIII-lea5.
Felul în care au evoluat aceste oraşe a fost influenţat de schimbările
politice ce au avut loc. Marea Schismă din 1054 i-a determinat pe conducătorii
locali rămaşi în afara controlului direct al Bizanţului să aleagă între Roma şi
4 Desanka Kovačević-Kojić, „Les villes médiévales de Serbie et de Bosnie avant et après

l’instauration du pouvoir ottoman”, în La culture urbaine des Balkans (XVe-XIXe siècles), 3. La
ville dans les Balkans depuis la fin du Moyen Âge jusqu’au début du XXe siècle). Recueil d’études, ed.
Nikola Tasić (Belgrad-Paris: SANU, 1991), p. 9.
5 Sima Ćirković, „Unfulfilled Autonomy: Urban Society in Serbia and Bosnia”, în Urban
Society of Eastern Europe, p. 159-160.

Constantinopol, pentru ca apoi maghiarii să-şi impună controlul, din 1091-1095

asupra Slavoniei, iar din 1102-1107 asupra restului Croaţiei şi Dalmaţiei. Curând,
şi Bosnia a intrat sub influenţa Ungariei, pentru ca de la sfârşitul secolului al
XIII-lea să evolueze relativ independent6. În aceeaşi perioadă, în regiunea de sud
a Serbiei au apărut o serie de principi (župans), supuşi nominal Bizanţului.
Aceştia au profitat de conflictele ce au apărut între imperiu şi regatul Ungariei,
căutând permanent să-şi extindă autoritatea7. Acum se remarcă oraşul Ras,
despre ale cărui începuturi nu se cunoaşte mare lucru. O episcopie ar fi fost
înfiinţată aici de ţarul Petru I al bulgarilor în secolul X, ulterior aceasta fiind
trecută sub jurisdicţia patriarhiei de la Ohrida. Semnificativ este faptul că
teritoriul episcopiei de la Ras a fost unul dintre cele mai întinse scoase de sârbi
de sub controlul bizantinilor; Ras devine astfel centrul puterii marelui jupan din
zonă. Sursele latine din secolele XI-XII i-au asociat pe sârbi cu oraşul Ras şi
astfel au impus numele de Rascia (Raška) în ochii vesticilor, în loc de Serbia,
nume folosit în continuare de bizantini. Domniile lui Ştefan Nemanja (1166-1196) şi
Ştefan Nemanjić (1196-1228) au reprezentat un moment de cotitură pentru
dezvoltarea statului sârb. Autoritatea împăratului de la Constantinopol a fost
iniţial recunoscută, iar conducătorul Serbiei a fost integrat în ierarhia bizantină
ca sebastokrator. Serbia a crescut în putere şi teritoriu, iar declanşarea răscoalei
anti-bizantine în Bulgaria şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în
1204 au slăbit considerabil influenţa imperiului în Balcani. În aceste condiţii,
balanţa puterii în regiune s-a schimbat. Totuşi, la nivelul structurilor politice şi
mai ales la nivel religios şi cultural, influenţa exercitată de Bizanţ a continuat să
fie semnificativă. În 1217, marele jupan Ştefan Nemanjić este încoronat rege şi
Serbia devine o putere locală, rivalizând cu ţaratul bulgar la est şi regatul
Ungariei la nord. Acesta este şi momentul începerii revitalizării vieţii urbane.
Precaritatea surselor face să nu ştim prea multe despre începuturile oraşelor de
aici, mai ales a celor din zona de vest a Serbiei şi din Bosnia. Aceste teritorii,
acoperite cu păduri întinse, aveau o densitate redusă a populaţiei. Modificări
evidente se observă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolul al
XIV-lea, când se remarcă apariţia în documente a numeroase aşezări rurale, dar
şi a unor oraşe noi. Creşterea populaţiei s-a datorat şi influxului de colonişti
slavi, vlahi, albanezi şi chiar armeni, ultimii aşezaţi de bizantini. Folosirea
intensivă a terenurilor agricole a dus la creşterea negoţului cu produse precum
miere, ceară, vin şi vite, dar şi blănuri sau sare8.
Dezvoltarea oraşelor din regiunile din interior a fost impulsionată de
venirea unor „oaspeţi” (gosti), mineri de origine germană, numiţi sasin, sasi sau
6 Guldescu, History of Medieval Croatia, p. 175-184, 251.

7 Ćirković, The Serbs, p. 15-24.
8 Ibid., p. 29-40, 53-54.
Teotonici în izvoarele locale9. Ei sunt menţionaţi pentru prima dată în 1254,

pentru ca apoi, timp de câteva decenii, toate informaţiile păstrate să se refere
numai la germanii stabiliţi la Brskovo (azi Mojkovac, Muntenegru), probabil
primul centru minier important din această regiune. Până la sfârşitul secolului al
XIII-lea au mai deschis şapte mine, iar în secolul al XIV-lea, centre miniere apar
şi în Bosnia (după 1339), cu totul fiind în jur de 3010. Cele mai mari se aflau la:
Nobo Brdo, Srebrenica, Rudnik, Trepča, Olovo şi Janjevo; primele două au
devenit cele mai importante exploatări miniere din Balcani. Dezvoltarea
mineritului în aceste regiuni are loc pe fondul crizei generale manifestată în
Europa în exploatarea minelor. Resursele subsolului se epuizaseră, minele au
fost inundate, iar producţia de argint ajunsese la niveluri foarte scăzute, inclusiv
la mine cunoscute, precum cele de la Freiburg11. În Balcani, germanii au
introdus tehnici de exploatare eficiente, precum şi un sistem juridic care
presupunea autonomie pentru comunităţile formate. Nu se poate spune că toate
aceste centre miniere au dezvoltat forme urbane, însă este evident că acestea
difereau ca organizare şi structură de aşezările din jur. Cauzele venirii acestor
colonişti în zona Serbiei şi a Bosniei nu se cunosc. S-a invocat ca motiv atacul
mongolilor din 1241, care ar fi determinat refugierea aici a unui grup de germani
din Ungaria, dar şi invitaţia de a se aşeza în Serbia adresată de regele Ştefan Uroš
I (1243-1276)12. În general, se afirmă că germanii au venit din Ungaria, mai
precis din Slovacia13 sau Transilvania14. În ceea ce ne priveşte, varianta atragerii
coloniştilor de către regalitatea sârbă ni se pare cea mai plauzibilă. La fel s-a
întâmplat în Polonia, Ungaria şi chiar Ţara Românească.
Din păcate, cartele de privilegii care precizau poziţia şi drepturile
germanilor nu s-au păstrat, dar putem deduce acest lucru din alte izvoare.
Pentru că aveau un alt statut faţă de populaţia locală şi pentru că erau catolici,
9 C. Jireček, La civilization serbe au Moyen Âge (Paris: 1920), p. 28.

10 Sima Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper in the Central Parts of the
Balkans from the 13th to the 16th Century”, în Precious Metals in the Age of Expansion. Papers of
the XIVth International Congress of the Historical Sciences, ed. Hermann Kellenbenz (Stuttgart:
Klett-Cotta, 1981), p. 42-43.
11 Desanka Kovačević, „Les mines d’or et d’argent en Serbie et Bosnie”, în Annales Economies
- Sociétés -Civilisations, 15 (1960), nr. 2, p. 248-249.

12 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 50; Ćirković, The Serbs, p. 54-55;
Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 161.

13 După Jireček, saxonii ar fi venit din regiunea slovacă Zips (Spiš) (Jireček, La civilization
serbe, p. 28-29), la care Beldiceanu a adăugat, ca posibile locuri de origine, Banská Štiavnica şi
Kremnica (Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 59-66). Argumentul principal
este dat de faptul că între legile miniere din Slovacia şi Serbia/Bosnia există numeroase
asemănări; vezi şi notele 18 şi 96.
14 Nikolaj Markov, „Le «problème saxon» dans l'histoire bulgare pendant le Moyen Âge.
Une nouvelle hypothèse”, în SF, LI (1992), p. 22-23.

aşezaţi ca nişte insule într-o zonă majoritar ortodoxă, minerilor germani li s-au
acordat privilegii. Ei se bucurau de libertate personală şi religioasă, având
autonomie în ceea ce priveşte organizarea comunităţii. Au primit totodată
dreptul de a defrişa păduri în căutarea zăcămintelor de argint sau argint aurifer,
care se găseau din belşug aici15. Dacă astfel de zăcăminte erau descoperite, aveau
dreptul de a stabili noi colonii, plătind în schimb anumite dări regelui, care
păstra oficial monopolul asupra veniturilor din exploatarea minereurilor16. Pe
lângă argint, minerii germani s-au remarcat şi în producţia de plumb, aramă şi
fier. Exporturile erau direcţionate în special către litoralul Adriaticii, fapt ce a
încurajat venirea şi stabilirea în preajma minelor a unor negustori străini. Pe de o
parte, aceştia efectuau transporturi cu minereu pe litoral, pe de alta veneau cu
mărfuri, produse agricole, stofe, obiecte şi unelte necesare meşterilor ce lucrau
în mine. Astfel, în apropierea minelor au apărut aşezări cu caracter urban, care
au crescut economic nu numai datorită exploatărilor, ci şi pentru că aici se
practica un comerţ activ. Data când aceste centre au trecut la stadiul urban este
greu de precizat; probabil acest lucru s-a întâmplat în secolul al XIV-lea, cu
toate că unii istorici afirmă acest lucru pentru prima parte a secolului următor.
În prima parte (1349) a Zakonik-ului – codul de legi emis în urma unei mari
adunări de Ştefan Dušan – sunt incluse câteva articole privitoare la oraşe,
germani şi negustori, semn că existenţa acestora în structura regatului era pe
deplin recunoscută. Este semnificativ faptul că articolul care face referire la
germani poartă titlul Despre saşi şi continuă imediat cu titlul Despre târguri, semn
că aşezările acestora trecuseră deja la jumătatea secolului al XIV-lea de la stadiul
de centre miniere la cel de oraşe cu funcţii economice multiple17.
S-au păstrat unele informaţii cu privire la organizarea internă a acestor
aşezări. Când au venit în Balcani, germanii şi-au conservat propriile legi, care au
rămas înregistrate parţial în dreptul minier aplicat în Serbia şi Bosnia. Din
Serbia, deţinem în original Zakon o rudnicima despota Stefana Lazarevića, lege
discutată de o adunare formată din 24 de mineri şi codificată în 1412 de Ştefan
15 Argintul se exploata în Serbia şi Bosnia (la Srebrenica) încă din perioada romană (Speros
Vryonis Jr., „The Question of the Byzantine Mines”, în Speculum, 37 (1962), nr. 1, p. 12-15).
Argintul aurifer de aici era preţios, căci conţinea 1/6 aur, o concentraţie destul de bună
(Kovačević, „Les mines d’or et d’argent”, p. 253, 255).
16 Articolul 123 din codul de legi al lui Ştefan Dušan îi priveşte pe germani şi dreptul
acestora la teritoriile defrişate până în acel moment (traducerea în engleză a ediţiei din 1898
a lui Stojan Novaković la Malcolm Burr, „The Code of Stephan Dušan, Tsar and Autocrat
of the Serbs and Greeks”, în Slavonic and East European Review, 28 (1949-1950), p. 520-521; am
păstrat numerotarea articolelor dată de traducător). Codul a fost publicat şi pe internet, la
adresa: [http://www.dusanov-zakonik.com/, 2.02.2011].
17 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 51; Burr, „The Code”, p. 519-522 (vezi
art. 118-127).
Lazarevič (1389-1427)18. Din Bosnia, păstrată prin intermediul unor

reglementări otomane ulterioare, avem Zakoni vojvode Kovača za Srebrenicu i rudnik
Sase şi Kraljev zakon19. Mare parte din aceste legi preluau articole din legile
miniere din Banská Štiavnica şi Kremnica, din Slovacia, fapt ce i-a determinat pe
mulţi istorici să încline spre această din ultimă regiune ca loc de origine al
acestor mineri. Legile miniere cuprindeau prevederi legate de: delimitarea
locurilor ce aparţineau exploatărilor, activităţile necesare pentru drenare şi
ventilaţie, activităţile comune, relaţiile dintre mineri, lucrători şi antreprenori,
cotele-părţi ce erau date regelui sau păstrate de mineri, cheltuielile comune şi
felul în care acestea se împărţeau între membrii companiilor (numiţi gvarci, din
germ. Gewerke)20. Instituţia ce asigura funcţionarea acestui sistem era o adunare a
tuturor minerilor (rudarski sabor), în care se judecau pricinile legate de
exploatarea minelor: probleme de hotar, posesie şi drepturi de exploatare,
divergenţe între asociaţi etc21. În afara acesteia, în fruntea fiecărei aşezări se afla
un consiliu (curia Teutonicorum), format din 12 membri, numiţi purgari (curia
purgarorum), ce avea atribuţii juridice şi administrative. Purgarii (din germ. Bürger)
apar în izvoare şi cu numele tradus în sârbă sau italiană, gragjani, borghesani sau
cittadini, fiind caracterizaţi de contemporani ca officiales, maiores civitatis sau
anciani22. În ceea ce priveşte reprezentantul comunităţii, părerile sunt împărţite.
Jireček afirmă că judecăţile erau conduse de un judecător, ce avea şi un însemn
al puterii (baculus iudicis regis, baston?)23. Ćirković nu pomeneşte acest judecător şi
vorbeşte doar de un conducător al aşezării miniere, numit comes (knez, comes
civitatis), ales de locuitori sau numit din rândul acestora24. Beldiceanu, pe baza
18 Numele celor 24 de mineri este dat în preambulul legii (Nicola Radojčić, Zakon o rudnicima
despota Stefana Lazarevića (Belgrad: SAN, 1962), p. 37-38). Unii istorici consideră că ultimele
20 de articole ale codului lui Ştefan Lazarević (în Radojčić, Zakon, la p. 51-57) au făcut parte
din statutul oraşului Novo Brdo (Desanka Kovačević, „Le role de l’industrie minière dans le
développment des centres économiques en Serbie et en Bosnie, pendant la première moitié
du XVe siècle”, în SB, III (1970), p. 134), în timp ce alţii cred că nu sunt suficiente
argumente pentru această teorie (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 167-168).
19 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 210-213, doc. nr. 12 şi 14.
20 Pentru legile din Serbia şi Bosnia, organizarea muncii în mine, termeni tehnici de origine
germană (păstraţi în legislaţia minieră otomană), vezi Jireček, La civilization serbe, p. 29, nota 2;
57-60; Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 53-124; Ćirković, „The Production of
Gold, Silver, and Copper”, p. 44-56; Dubravko Lovrenović, „Medieval Bosnia and Central
European Culture: Interweaving and Acculturation”, în Forum Bosniae, 15 (2002), p. 208-212.
21 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 117, 138.
22 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162.
23 Jireček, La civilization serbe, p. 28.
24 Există şi cazuri de raguzani ce deţin această funcţie; câţiva membri ai familiei Latinica au
fost comes la Srebrenica, unde de altfel se instalase o importantă colonie raguzană (Robin
Harris, Dubrovnik. A history (Londra: Saqi, 2003), p. 156).
celor transmise de izvoarele otomane, identifică în comes pe cel ce prezida

adunarea minerilor, sabor, dar şi pe cel care conducea o unitate administrativă25.
Primul comes menţionat în documente este un anume Vreibergerius, în 1280. Nu
ştim dacă el dispunea de sigiliul oraşului, însă un astfel de însemn apare
menţionat în izvoare (bulla del luogo). Nu avea un sediu, o primărie, şi îşi
desfăşura activitatea în propria casă. Avea la dispoziţie un crainic (putal, din
germ. Bütell) şi un mic dregător (pristav)26. Existenţa unui judex, prezent de altfel
în oraşele din Ungaria şi Ţara Românească, nu este imposibilă. Probabil că în
condiţiile particulare din Serbia şi Bosnia acest personaj avea atribuţii reduse, în
timp ce comes-ul avea un rol mai larg, ce privea întreaga aşezare. Reprezentant al
regelui era un dregător numit vojvode sau kefalija, ce participa la judecăţile
importante. Codul de legi al lui Ştefan Dušan preciza că acest dregător avea un
venit, fără a-i preciza exact sursa; totodată, avea dreptul de a cumpăra produse
(vin, carne) de la orăşeni la jumătate de preţ27. Mai existau o serie de persoane
angrenate în activitatea propriu-zisă a minelor: urbarar, hutman, chafar (din germ.
Schaffer); termenii prin care sunt denumiţi meşterii şi supraveghetorii au de obicei
origine germană, în timp ce pentru lucrătorii necalificaţi s-au folosit nume de
origine slavă28. Alţi mici dregători, carinici („vameşi”), asigurau medierea între
puterea centrală şi autorităţile locale. Aceştia erau de obicei recrutaţi dintre cei
care cumpărau periodic dreptul de a colecta anumite dări şi taxe pentru rege:
luau o parte din minereul extras, o parte din metalul rafinat, ţineau dreptul de
batere a monedei, luau taxe din piaţă etc. Dacă în prima fază este greu de
desluşit caracterul urban al aşezărilor miniere, din secolul al XIV-lea acest
caracter este indiscutabil, mai ales în Novo Brdo, Trepča, Rudnik, Srebrenica,
Priština sau Kreševo29.
Aşezările miniere nu sunt singurele care au căpătat caracter urban în
această regiune a Balcanilor. Producţia de metale a deschis o adevărată piaţă, de
care au profitat negustorii din aşezările de pe coasta Adriaticii, în care comerţul
deţinea un rol preponderent. Începând din secolul al VII-lea şi continuând până
în secolul al XI-lea, aici a apărut o reţea destul de densă de oraşe, multe dintre
ele reşedinţe episcopale. Aceste oraşe au fost influenţate de centrele similare din
Mediterana de nord şi în special de Veneţia. Se evidenţiază Raguza (Ragusa sau
25 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 117-118.

26 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162, 168; vezi şi Zdravko Pljakov, „Le statut de la
ville Byzantine balkanique aux XIIIe-XIVe siècles”, în Etudes Balkaniques, 1985, nr. 3, p. 89.
27 Burr, „The Code”, p. 210.
28 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 104-114; Ćirković, „The Production of
Gold, Silver, and Copper”, p. 45.

Dubrovnik), Kotor, Zadar, Trogir, Bar şi Split, centre ce au obţinut un grad de

autonomie mai mare decât oraşele miniere30.
Majoritatea oraşelor de pe malul nord-estic al Adriaticii au trecut la
începutul secolului al XII-lea sub controlul nominal al regelui Ungariei. Pentru a
contracara influenţa veneţiană şi pentru a păstra loialitatea noilor supuşi, regele
Coloman I a permis acestor oraşe să-şi păstreze individualitatea (1107). În
politica îngăduitoare a Ungariei faţă de oraşele dalmate exista o excepţie majoră:
regele maghiar dorea să păstreze un control destul de strict asupra episcopilor
locali (din Split şi Zadar)31. Locuitorii oraşelor erau oameni liberi şi îşi gestionau
singuri afacerile interne; îşi alegeau judecători proprii, ca şi un comes, pe care
regele doar îi confirma; nu răspundeau în faţa nici unei curţi de judecată, decât
în faţa celei din oraşul în care trăiau; erau scutiţi de obligaţii militare şi de taxe,
cu excepţia a şase zecimi din vămile ce se luau în porturi. Străinilor nu le era
permis să se aşeze în interiorul zidurilor şi nici măcar membrii suitei regale nu
puteau face acest lucru32. Trebuie precizat că aceste oraşe nu şi-au asumat o
identitate comună, „naţională” sau regională. La fel ca în Italia, locuitorii se
recunoşteau după oraşul din care proveneau, unii erau raguzani, alţii splićani sau
trogirani etc., deseori în conflict unii cu alţii. Interesele comune ale cetăţenilor
oraşului erau puse deasupra diferenţelor etnice33.
După 1205, Raguza trece de sub controlul bizantin sub cel al Veneţiei,
care trimite ca reprezentant un comes; din momentul încheierii tratatului de la
Zadar (între Ungaria şi Veneţia) şi apoi a celui de la Visegrád (între Ungaria şi
Raguza) – ambele din 1358 – mica republică adriatică a dus practic o politică
internă şi externă proprie, asemănându-se ca organizare cu multe din republicile
italiene34. În fruntea oraşului se afla Senatul (Consilium Rogatorum), format din 30-40
de membri aleşi din rândul marilor familii patriciene, ce guverna alături de alte
două instituţii, Sfatul mic (Consilium Minus, rectorul şi alţi 10 membri) şi Sfatul
mare (Consilium Maius, cca. 300 membri, toţi bărbaţii din familii patriciene în
vârstă de peste 20 de ani). Senatul propunea legi şi se ocupa de afacerile externe,
Sfatul mic de regularizarea pieţei, servind totodată ca curte supremă, iar Sfatul
mare discuta şi aproba legile (împreună cu arhiepiscopul) şi alegea pe membrii
30 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 47-48.

31 Detalii în această privinţă la Joan Dusa, The Medieval Dalmatian Episcopal Cities. Development
and Transformation (New York: Peter Lang, 1991), p. 48-51.
32 S-a păstrat carta acordată în 1108 de Coloman I locuitorilor din Trogir, ce a devenit apoi
model pentru alte oraşe dalmate, aflate în posesia regelui Ungariei (Jean W. Sedlar, East
Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500 (Seattle, Londra: University of Washington Press,
1994), p. 130).
33 Fine Jr., When Ethnicity, p. 84-86.
34 Bariša Krekić, Dubrovnik in the 14th and 15th Centuries: a City Between East and West (Norman:
University of Oklahoma Press, 1972), p. 15-22, 40-42.

celorlalte două instituţii35. Din acest moment începe o primă perioadă de

dezvoltare economică a oraşului, ce încurajează şi profită, în special după 1280,
de pe urma comerţului cu resurse ale subsolului, cu argintul, aurul, fierul, cuprul
şi plumbul exploatat în minele din Serbia şi Bosnia, dar şi cu sare, ceară sau
piei36. Raguzanii au ajuns să formeze colonii semnificative în oraşele miniere,
unde au adus capital şi au intrat în companiile extractive, au închiriat dreptul de
a strânge diverse venituri regale şi chiar au deţinut funcţii locale37. În Srebrenica,
în anii 1431-1432 se găseau cca. 300 de raguzani, iar în 1434 chiar 50038.
Veniturile erau pe măsură. Pentru a încasa vămile de la Srebrenica şi Ponor
raguzanii plăteau în 1389 425 de livre de argint; în 1417 suma a crescut la 3.100 de
livre, pentru ca în 1458 să dea 30.000 de ducaţi pe an39. Intermedierea pe care
raguzanii o făceau între regiunile din interiorul Balcanilor şi oraşele italiene,
Veneţia în special, a dus la formarea unui patriciat numeros, bogat şi influent.
Dacă în Zadar statisticile mai târzii, din secolul al XVI-lea, arată existenţa a 17 case
de patricieni cu 70 de membri, în Raguza sunt pomenite 30 de case cu nu mai
puţin de 300 de membri. Izvoarele arată că cei ce făceau parte din categoriile de
nobiles sau meliores se ocupau cu negoţul cu argint, aur, plumb, mirodenii, stofe,
deci cu produse scumpe care aduceau venituri pe măsură40.
Kotor a fost cel mai important port deţinut de regele Serbiei la
Adriatica. Oraşul şi-a păstrat organizarea de dinainte de intrarea sub influenţa
sârbă, locuitorii având legi şi regulamente proprii. Statutele orăşeneşti
interziceau chiar locuitorilor să cheme la judecată pe cineva în faţa curţii regale
sau să participe la curţile juridice ale regelui. Până în a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, orăşenii de aici au jucat un rol important în exportul produselor
miniere din Serbia. Locul lor a fost treptat luat de raguzani41. Din 1370, Kotor a
trecut sub controlul regelui maghiar, pentru ca după 1420 Veneţia să-şi exercite
aici autoritatea. În toate cazurile, autoritatea centrală doar a impus un comes care
să-i reprezinte interesele42.
În interior, mai întâlnim o serie de aşezări cu un caracter urban neclar,
cu o populaţie nu foarte numeroasă, care se ocupa cu activităţi comerciale, dar şi
cu agricultura. Aceste aşezări, dezvoltate mai târziu, în partea a doua a secolului
35 Ibid., p. 38-39.
36 Harris, Dubrovnik, p. 155-157.
37 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 47-51.
38 Pentru raguzanii stabiliţi în oraşele din Serbia şi Bosnia, vezi Kovačević, „Le role de
l’industrie minière”, p. 135-137.

39 Kovacevic, „Les mines d’or et d’argent”, p. 251.
40 Bariša Krekić, „Developed Autonomy: the Patricians in Dubrovnik and Dalmatian
Cities”, în Urban Society of Eastern Europe, p. 188-190.

41 Krekić, Dubrovnik, p. 21; Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 47-49.
42 Ćirković, The Serbs, p. 71, 92.
al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea, au evoluat din suburbii ale unor
fortificaţii, la intersecţii de drumuri, şi îşi datorează existenţa intensificării
negoţului local. Faptul că au trecut repede sub stăpânirea otomană nu ne
permite să identificăm amploarea urbanizării din aceste aşezări. Cercetările
arheologice şi topografice arată însă că o parte din ele pot fi considerate oraşe în
momentul în care şi-au schimbat statutul, la jumătatea secolului al XV-lea.
Numele lor, în special în Bosnia, unde numărul cetăţilor era mare, arată că s-au
dezvoltat lângă o fortificaţie (podgradije; prefixul „pod” înseamnă „sub”):
Podvisoki, lângă castelul regal de la Visoko, ce a devenit una din reşedinţele
statului bosniac, Podborač, lângă Borač, ca şi Podprozor, Podzvonik etc. Tot în
Bosnia, se adaugă alte reşedinţe regale temporare: Kreševo, Jajce sau Vranduk.
Dacă în prima fază astfel de aşezări apar în părţile centrale şi sudice ale Serbiei şi
în Bosnia, după primul sfert al secolului al XV-lea, se observă noi centre în zona
de nord şi nord-est, ca efect al cuceririi treptate de către otomani a regiunilor
sudice. Acum se remarcă Bohorina, Zajača, Krupanj, Belo Brdo, Valjevo,
Zaslon (Šabac), Paraćin sau Užice, unele fiind implicate şi în activităţi miniere.
Belgrad a aparţinut puţin timp statului sârb (1276/1282-1319, 1402-1427), fiind
posesiune a regatului Ungariei. După 1429-1430, când este fondat şi fortificat
(urmând planul Constantinopolului), Smederevo devine centrul administrativ,
economic şi politic al despotatului sârb43.
Aceste aşezări constau din două zone distincte. Prima era fortificaţia,
ridicată într-o poziţie strategică, pe o înălţime. În interior, rezida regele sau
reprezentantul său, dar şi nobilii, şi tot aici era ridicată o biserică, probabil cu rol
de capelă pentru cei ce locuiau în fortăreaţă. În exterior, se afla suburbia, zona
locuinţelor negustorilor şi meşteşugarilor, care gravita în jurul unei pieţe. Lângă
piaţă se aflau principala biserică a aşezării, vama, hanuri şi tarabe. Pentru că o
mare parte din Bosnia, ca şi Serbia centrală şi de sud este muntoasă, casele erau
dispuse în terase, densitatea locuirii scăzând pe măsură ce ne îndepărtăm de
mijlocul aşezării. Centrele urbane din Bosnia găzduiau şi mănăstiri franciscane,
ridicate de obicei spre margine. Majoritatea aşezărilor deţineau şi dreptul de a
organiza un mare bâlci anual. Faptul că în aceste oraşe funcţia comercială era
predominantă reiese şi din numele de trg ce le era dat în documente44. Marile
porturi de la Adriatica aveau domenii proprii, cu mai multe sate, în schimb
despre oraşele din interior ştim doar că aveau alocat un teritoriu (gradska zemlja
što je okolo grada), după cum reiese din acelaşi cod de legi al lui Ştefan Dušan45.
43 Kovačević-Kojić, „Les villes médiévales de Serbie et de Bosnie”, p. 11; Ćirković, The

Serbs, p. 99.
44 Mehmed Bublin, Gradovi Bosne i Hercegovine. Milenijum rayvoja i godine urbicida/The Cities of
Bosnia and Herzegovina. A Millenium of Development and the Years of Urbicide (Sarajevo: Sarajevo
Publishing, 1999), p. 31-39.
Multe dintre aceste mici oraşe devin importante abia sub stăpânirea
otomană. Registrele otomane (defter) le-au înregistrat, dându-le un nou nume
(bazaar) şi diferenţiindu-le de localităţile rurale mai mult prin numărul populaţiei,
decât prin ocupaţie; târgurile aveau în medie 100 de familii, faţă de sate care
aveau în medie cca. 20 de familii; venitul sultanului în târguri era de cel puţin
zece ori mai mare faţă de un sat obişnuit. Deoarece aceste centre şi-au început
dezvoltarea mai târziu, cu puţin înainte de instaurarea controlului otoman, nu s-au
păstrat multe izvoare cu privire la felul în care erau organizate. În două cazuri, la
Podzvonik şi Goražde, apare menţionată instituţia purgari-lor, iar comiţii sunt
prezenţi în mai multe astfel de centre. Probabil, un transfer de organizare s-a
produs dinspre centrele miniere germane. Acceptarea în sistemul minier a unor
autohtoni, necesari în activităţile de exploatare, a făcut ca modul de organizare şi
reprezentare care iniţial fusese recunoscut exclusiv germanilor să se extindă
treptat, ajungând să fie întâlnit şi în aşezări care nu aveau nimic în comun cu
exploatarea subsolului46.
Pe teritoriul Macedoniei, intrat pentru scurtă vreme în secolul al XIV-lea
sub dominaţia regatului sârb, au supravieţuit oraşele dezvoltate după modelul
bizantin, diferite de centrele urbane amintite mai sus. Spre deosebire de Europa
Centrală şi de Vest, unde în oraşe s-a dezvoltat o comunitate privilegiată, în
Bizanţ modul centralizat de organizare a statului nu a permis acest lucru. Când
au apărut primele schimbări în acest sistem era deja prea târziu. Centrele
bizantine intrate sub controlul Serbiei erau aşezări fortificate; unele deţineau o
citadelă, reşedinţă a garnizoanei, condusă de un reprezentant al regelui (kefalija).
Oraşele din această categorie nu prezintă o specializare economică comparabilă
cu aceea întâlnită în oraşele miniere şi în centrele care se bazau pe comerţ. De
asemenea, nu pot fi identificate instituţii care să reflecte vreun nivel de
autonomie locală, decât, cu mici excepţii, doar la nivelul Bisericii47. Singurul
personaj care ar putea fi legat de comunităţile din restul Serbiei este knez-ul,
introdus aici de noii stăpânitori. Aşezări urbane, precum Skopje şi Prilep, şi-au
păstrat caracterul bizantin, majoritatea populaţiei fiind formată din greci48.
46 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 171-172.

47 De la sfârşitul sec. al XIII-lea şi în sec. al XIV-lea, unele oraşe aflate sub controlul
Bizanţului beneficiază de privilegii. Orăşenilor din Monemvasia li se confirmă scutiri de taxe
(1284, 1316), iar celor din Ioannina chiar privilegii juridice, cu dreptul de a-şi alege un
reprezentant propriu (1319); sistemul era în extindere, însă a intervenit cucerirea otomană
(Peter Charanis, „Town and Country in the Byzantine possessions of the Balkan Peninsula
During the Later Period of the Empire”, în Aspects of the Balkans. Continuity and Change, ed.
Henrik Birnbaum, Speros Vryonis Jr (Haga, Paris: Mouton, 1972), p. 135-136; Pljakov, „Le
statut de la ville Byzantine”, p. 82-86; vezi şi Gh. I. Brătianu, Privilèges et franchises municipales
dans l’Empire Byzantin (Paris, Bucureşti: 1936), p. 111.
48 Cele mai importante familii purtau nume greceşti: Lipsiotes, Skopiotes, Apokaukos,
Skropolites etc. (Jireček, La civilization serbe, p. 27).

Zakonik-ul lui Ştefan Dušan le recunoştea în art. 124 (Despre legea oraşelor) toate
drepturile pe care le deţineau la momentul în care au intrat sub stăpânirea
regatului sârb49. În partea a II-a a codului de legi, din 1354, se sugerează chiar că
regele a emis nişte carte prin care a confirmat drepturile oraşelor, fără a da vreun
nume; se presupune că este vorba de fostele centre bizantine, în cazul în care
regele nu a acordat astfel de acte şi altor oraşe50. În oraşe ca Skoplje, nu toată
populaţia avea acelaşi statut, căci existau categorii diferite, atât oameni liberi, cât
şi oameni ce depindeau de mănăstiri (paroikoi)51.
Dezvoltarea economică ce a caracterizat oraşele în secolul al XIV-lea
este stânjenită de criza politică ce marchează tot mai puternic acest spaţiu, mai
ales la sfârşitul secolului amintit. Încă de pe la 1371, negustorii raguzani se
plângeau că ei „nu pot trăi fără negoţ, iar mare parte din negoţ îl facem în
regatul Raška; situaţia din Raška, datorată rupturilor dintre baroni, nu ne mai
permite să îndrăznim să facem negoţ precum făceam în trecut”. Războaiele
locale, incursiunile otomane, nesiguranţa transporturilor au dus la creşterea
preţurilor, cu efecte uneori paradoxale. Preţul argintului a crescut de la şase la
opt ducaţi livra (cca. 330 grame), fapt ce a dus la creşterea producţiei. Tot mai
mulţi mari negustori sunt acum interesaţi să cumpere sau să deschidă noi mine
de argint, în special în nordul Serbiei, de-a lungul râului Drina (Želesnik, Rudište
etc.). S-au păstrat invitaţii adresate în secolul al XV-lea unor oraşe italiene
(Siena, Neapole, Ferrara şi Urbino), în care se solicita trimiterea unor mineri
pricepuţi (magistri experti) în Serbia. Apar noi aşezări, implicate atât în minerit, cât
şi în comerţ, unele cu autonomie. Inclusiv despotul Serbiei, Ştefan Lazarevič,
dorea intensificarea mineritului, pentru că avea nevoie de resurse pentru a
susţine financiar lupta cu otomanii. Un cavaler burgund, în trecere prin Serbia în
1433, transmite că Gheorghe Branković (1427-1456) obţinea din minele de la
Novo Brdo un venit anual de 200.000 de ducaţi52. Şi otomanii, instalaţi tot mai
temeinic la hotarul statului sârb, pe seama căruia se extindeau, erau interesaţi ca
mineritul să continue, căci argintul era strâns în tezaurul sultanului. În toată
această perioadă, raguzanii îşi păstrează poziţia dominantă în exportul argintului,
în defavoarea Kotor-ului. Între decembrie 1426 şi noiembrie 1432, peste 10.000 de
livre de argint au fost aduse de raguzani de la minele din Serbia. Alături de
raguzani, în transportul metalelor, mai ales al plumbului, se implică şi vlahii sud-
dunăreni, ce erau cunoscuţi cărăuşi (ponosnici). În general, aceştia foloseau două
drumuri pentru a duce minereurile (cu caravane formate uneori şi din 300 de cai
încărcaţi cu poveri): „drumul Bosniei” (de la minele din Bosnia la Raguza sau la

50 Ibid., p. 524.
51 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p. 81-82; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”,
p. 173-174.
52 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 52.
gurile Neretvei) şi „drumul Zetei” (pe valea râului ce purta acest nume spre
Kotor sau Durrës). În baza tratatelor reciproce ce erau periodic reînnoite, şi
negustorii din Serbia aveau dreptul de a face comerţ liber în Raguza. Pe piaţa
minereurilor a mai apărut un concurent, Veneţia, care preferase până atunci să
preia argintul prin intermediul raguzanilor. Deoarece posesiunile veneţienilor în
Orient erau ameninţate de otomani, negustorii din lagună au dorit să acţioneze
direct în Serbia şi Bosnia. Tvrtko Kotromanić al II-lea, regele Bosniei, a dat
veneţienilor un privilegiu în 1422, ce le permitea să facă negoţ fără intermediari
cu argint şi aur. Cu toate acestea, numărul negustorilor italieni care călătoreau
până la mine se pare că era mic, aceştia preferând să-şi facă achiziţiile în oraşele
dalmate. De la Veneţia, argintul şi celelalte metale circulau în întreaga Europa53.
*
Diversitatea de tipuri urbane întâlnită în Serbia, Bosnia sau Dalmaţia îşi
are explicaţia în evoluţia politică a regiunii. Conducătorii sârbi au încercat în
secolele XIII-XIV să unifice partea de vest a Balcanilor sub o singură stăpânire.
Nu au reuşit şi nici nu au încercat să unifice sistemul de oraşe deja existent, care
evoluase diferit, în funcţie de influenţele pe care centrele urbane le receptaseră.
Regii sârbi nu au putut decât să confirme starea de lucruri deja existentă pentru
a nu perturba fragila stabilitate a statului. Probleme deosebite puteau apare
atunci când existau divergenţe juridice sau comerciale între oameni aparţinând
unor grupuri cu statut diferit. Pe măsură ce negoţul s-a intensificat, astfel de
situaţii s-au înmulţit şi s-a încercat găsirea unor soluţii de compromis. În
regiunile de graniţă, dacă într-o pricină erau implicaţi supuşi ai regelui şi
negustori din Raguza se apela încă din timpul lui Ştefan Uroš al II-lea Milutin
(1282-1321) la o curte de judecată formată dintr-un număr egal de membri de
fiecare parte (stanak); sistemul era aplicat în special în zona de coastă. Curţi
mixte de judecată au apărut şi pentru rezolvarea divergenţelor dintre minerii
germani şi raguzani54.
Urmându-şi interesele comerciale, unii raguzani au mers mai departe şi
s-au stabilit în oraşele cu care făceau negoţ. În cazul aşezărilor miniere, ei au
devenit membri ai companiilor miniere şi s-au bucurat astfel atât de protecţia
acordată de regimul de autonomie al acelei aşezări, cât şi de aceea dată de
statutul de cetăţean al Raguzei, sub jurisdicţia căreia rămâneau de obicei. Această
situaţie a creat abuzuri, pe care regii şi despoţii sârbi au căutat să le rezolve.
Despotul Gheorghe Branković a hotărât în 1433 ca toţi raguzanii din Srebrenica
să fie înregistraţi, pentru a evita potenţiale probleme juridice. Iniţial, un consul
53 Kovačević, „Les mines d’or et d’argent”, p. 250, 253-258; Ćirković, „Unfulfilled

Autonomy”, p. 165-167; Ćirković, The Serbs, p. 93-96; Harris, Dubrovnik, p. 156.
54 Vezi art. 153 din codul lui Ştefan Dušan (Burr, „The Code”, p. 527); Ćirković, The Serbs,
p. 72.
raguzan vizita periodic coloniile şi reglementa disputele în care erau implicaţi

numai raguzani; după 1396, problemele erau aduse în faţa unui consul şi a doi
judecători, numiţi de Raguza pentru fiecare caz în parte. Multitudinea de grupuri
din oraşe ce invocau sisteme juridice separate a avut consecinţe asupra condiţiei
aşezărilor respective. Pe de o parte, autonomia era întărită, pentru că era dificil
să schimbi statutul unui anumit grup social, mai ales în cazul străinilor ce se
bazau pe tratate comerciale sau privilegii. Pe de altă parte, pluralitatea de situaţii
a avut efecte negative asupra dezvoltării oraşelor, pentru că împiedica formarea
unei comunităţi unitare a locuitorilor, o universitas precum în ţările din vest şi
centrul Europei55.
Autonomia redusă a oraşelor din Serbia, miniere sau comerciale, se
reflectă în lipsa unor construcţii publice. Cercetările arheologice au scos la iveală
în aceste aşezări doar două tipuri de construcţii majore: fortificaţii şi biserici.
Primele erau ridicate de suveran, în timp ce bisericile erau dovada pioşeniei
credincioşilor înstăriţi din oraşe. Existenţa unor comunităţi etnice şi religioase
diferite a avut drept consecinţă o lipsă de solidaritate în interiorul comunităţii,
pentru că ortodocşii şi catolicii se grupau în jurul propriilor biserici. În jurul
celor catolice se strângeau minerii germani şi negustorii italieni şi din oraşele de
pe coastă – raguzani în special – căci aceste lăcaşuri erau privite ca adevărate
simboluri ale autonomiei acestor grupuri. Bosnia reprezintă un caz particular,
căci monarhii de aici au preferat catolicismul, cu toate că o „Biserică a Bosniei”,
cu influenţe bogomilice, funcţiona aici. Franciscanii au reprezentat o prezenţă
permanentă în Bosnia, unde şi-au adus, indirect, contribuţia la urbanizare.
Precum în alte părţi ale continentului, ordinul franciscan a fost profund legat de
oraşe, majoritatea bisericilor şi mănăstirilor sale fiind ridicate aici în centrele
miniere şi în cele în care se practica negoţul56. Prosperitatea adusă de
exploatarea minelor a atras şi pe ierarhii Bisericii Ortodoxe. Novo Brdo a
devenit în secolul al XV-lea sediul unei episcopii.
Societatea urbană era destul de neomogenă. Exista un patriciat,
permanent alimentat cu oameni veniţi din Raguza şi care dispuneau de resurse
financiare. Membrii acestui patriciat deţineau principalele funcţii în oraşe. Lor li
se adăugau elemente cu origine foarte diversă: mineri specializaţi, unii
împământeniţi de câteva generaţii, alţii proaspăt veniţi din exterior, o numeroasă
forţă de muncă de origine locală şi meşteri sau negustori, toţi dorind să profite
de situaţia economică locală. Cei mai cu stare făceau parte din comunitate şi
primeau şi cetăţenie raguzană57. Negustorilor (kupeţ) li se adresează şapte articole
separate în legea lui Ştefan Dušan. În art. 118 se preciza că nimeni „să nu aducă

56 De vicariatul Bosniei ţineau părţi din Ungaria, Moldova, Ţara Românească, Bulgaria,
Serbia şi Slavonia (Dubravko Lovrenović, Medieval Bosnia, p. 214-217).
atingere negustorilor care călătoresc în teritoriile ţarului, să nu îi fure cu forţa

sau să le împrăştie mărfurile sau să le ia banii cu forţa”. Pedeapsa era mare, de
500 de perperi. În art. 122, se interzicea nobililor şi vameşilor să închidă vreun
negustor sub ameninţarea unei amenzi de 300 de perperi. Alte articole asigurau
paza drumurilor şi posibilitatea negustorilor de a fi găzduiţi şi protejaţi în hanuri.
Prin aceste măsuri regele încuraja negoţul intern şi răspundea totodată
solicitărilor comercianţilor străini, în special raguzani, ce doreau mai multă
siguranţă pentru ei şi mărfurile lor58. În oraşele ce s-au aflat mai mult timp sub
stăpânirea bizantină (Skopje sau Prilep), clerul şi nobilii constituiau o categorie
importantă, ce deţinea în oraşe case, dughene şi locuri59. În ceea ce-i priveşte pe
germanii aşezaţi în Serbia sau Bosnia, aceştia au fost în cele din urmă asimilaţi în
masa populaţiei autohtone. Fiind fără experienţă în domeniul minier şi având
nevoie de argintul din munţii Serbiei, otomanii nu au schimbat legislaţia minieră
şi nici sistemul de organizare al aşezărilor miniere. Dovada o reprezintă faptul că
numele de „sas” a rămas în uz mult timp după cucerire, ajungând să desemneze
în final ori un membru al unei comunităţi miniere, ori o persoană sau un grup ce
beneficia de un anumit grad de autonomie60.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului urban din acest spaţiu se
reflectă în terminologie, care, în cazul oraşelor, pune accent pe topografie şi nu
pe tipul de comunitate care locuia acolo. Termeni ca opština sau opkina,
„comunitate”, nu sunt folosiţi pentru aşezările din interior. Dacă locuitorii
aşezărilor miniere apar ca sasi, cei din centrele cu funcţii preponderent
comerciale sunt numiţi trgovci, cu sensul de negustori. Principalul termen folosit
în documente este cel slav grad, desemnând în primul rând o fortificaţie, apoi un
oraş (în documente, grad este folosit pentru oraşele mari). Al doilea termen,
intens utilizat, este cel de trg (în sârbă trej, în latină forum, mercatum). Iniţial, acesta
se referea la piaţă, pentru ca ulterior să denumească numai o parte a aşezării, şi,
în final, un anumit tip de aşezare, în care predominau activităţile comerciale. Din
secolul al XV-lea, începe să fie folosit şi termenul de origine maghiară varoš, ce
este sinonim cu termenul slav podgradije sau cu cel latin suburbium şi care desemna
la origine o aşezare aflată lângă o fortificaţie. Sursele italiene numesc oraşele din
acest spaţiu civitas, zitade, mercato sau borgo, ultimul termen fiind dat de obicei
aşezărilor nefortificate61. În ceea ce priveşte oraşele de factură bizantină, în
58 Este vorba de articolele 118-119, 121-122, 153, 159-160 (Burr, „The Code”, p. 519-520,
527, 530-531).
59 Pascu, Goldenberg, „Despre oraşele medievale”, p. 39; Charanis, „Town and Country”, p. 136.
60 Nicoară Beldiceanu, „Actes de Süleyman le Législateur concernant les mines de Srebrnica
et Sase, în SF, 26 (1967), p. 2; Ćirković, The Serbs, p. 55.

61 Jireček, La civilization serbe, p. 27-28; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165; vezi şi
Traian Stoianovich, „Model and Mirror of the Premodern Balkan City”, în SB, III
(1970), p. 100-102.
actele referitoare la acestea se păstrează terminologia de origine greacă, dublată

de terminologia slavă: citadela apare ca akropolis - kula, reprezentantul regelui ca
kefalija - vojvoda, aşezarea civilă ca amborij (din termenul grec emporion) -
podgradije62.
Oraşele din Bulgaria
Bulgaria a cunoscut o situaţie diferită. Trecerea triburilor slave la sud de

Dunăre a dus şi aici la distrugerea vieţii urbane, aşa cum supravieţuise aceasta în
forme romane. În primul ţarat bulgar, unele vechi oraşe romane au fost
repopulate, fortificate şi au servit ca reşedinţe ale ţarilor: Pliska (până la Simeon)
şi Preslav (începând cu Simeon şi sub urmaşii săi). În apropierea fortăreţelor-
reşedinţă regală s-au dezvoltat aşezări pre-urbane, în care s-au stabilit negustori
şi meşteşugari ce asigurau produsele necesare curţii. Deşi întinse (Preslav avea o
suprafaţă de cca. 3,5 km2), aceste aşezări nu au atins niciodată un nivel de
dezvoltare suficient de ridicat încât să rivalizeze cu oraşele bizantine. Rolul lor
era în primul rând militar şi administrativ63. Cronica de la Kiev sau Povestea
vremurilor de demult pomeneşte 80 de gorod-uri în zona Dunării de Jos (cifră
probabil exagerată), centre de schimb sau simple fortificaţii, care ar fi fost
supuse de Sviatoslav, cneazul Kievului, în luptele sale cu bulgarii64. Un
important centru s-a aflat la Pereiaslaveţ, loc de schimb pentru produsele venite
pe Marea Neagră dinspre Rusia sau Orient cu produsele aduse pe Dunăre din
Europa Centrală65. Deşi au fost afectate economic şi demografic, oraşele
greceşti de la Marea Neagră au supravieţuit venirii bulgarilor, care le-au stăpânit
temporar66. După 1018, Imperiul Bizantin şi-a reimpus controlul asupra acestor
regiuni. Bizantinii au reorganizat teritoriul cucerit, constituind Thema Paristrion,
care avea în componenţă spaţiul cuprins între Munţii Balcani, Dunăre, din
amonte de Vidin şi până la gurile fluviului, şi Marea Neagră. În sursele păstrate
din secolul al XI-lea, această unitate administrativ-teritorială apare şi sub
denumirile de arhontatul „oraşelor paristriene” sau al „oraşelor de la Istru”,

63 Peter Tashev, Urbanization in Bulgaria, în E. A. Gutkind, International History of City
Development, vol. VIII, Urban Development in Eastern Europe: Bulgaria, Romania, and the U.S.S.R.,
ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free Press, 1972), p. 29-33; Robert Browning,
Byzantium and Bulgaria a Comparative Study Across the Early Frontier (Berkeley: University of
California Press, 1975), p. 95-98.
64 Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. VII, p. 71-72.
65 Elisaveta Todorova, „River Trade in the Balkans During the Middle Ages”, în EB, 1984,
nr. 4, p. 42.
66 Browning, Byzantium and Bulgaria, p. 98.
semn că viaţa urbană, acum în forme bizantine, a continuat să existe67. Cele mai
importante oraşe sunt în această perioadă Philippopolis, Dorostolon şi Serdica68.
Declanşarea răscoalei fraţilor Asan şi Petru, în 1185, a dus la formarea
celui de-al doilea ţarat bulgar, recunoscut pe plan internaţional în urma
înţelegerilor cu papa Inocenţiu al III-lea (1204). În noile condiţii politice s-au
dezvoltat multe aşezări urbane, de-a lungul Dunării: Vidin, Lom, Nicopole,
Sviştov, Novgrad sau Ruse; altele au înflorit pe malul Mării Negre: Sozopol,
Varna, Mesembria şi Anchialo (ultimele două temporar sub stăpânire bulgară)69.
O parte din aceste oraşe continuau centrele bizantine din perioada 1018-1185,
semn că transferul de la organizarea bizantină la cea a ţaratului nu a afectat
negativ viaţa urbană, ba chiar a potenţat-o. În această situaţie se aflau Plovdiv,
fostul Philippopolis, Sofia-Serdica/Sredets, Nesebăr-Mesembria şi Silistra-
Dorostolon. Oraşe noi, dezvoltate în apropierea unor ruine romane şi apoi ca
suburbii lângă fortificaţii medievale, erau cele de la Cerven şi Lovech etc70.
În secolele XIII-XIV, cel mai important centru urban din acest spaţiu s-a
aflat la Târnovo (Târnovgrad), unde s-a stabilit şi principala reşedinţă a ţarului.
Oraşul era situat pe două coline: Tsarevets şi Trapezitsa, cărora li se adăugau
cartierele din exterior. Pe Tsarevets se aflau palatul regal şi ansamblul patriarhal,
foarte bine întărite cu două rânduri de fortificaţii. În jur s-au găsit urmele a nu
mai puţin de 380 de construcţii, case, ateliere, dughene, inclusiv 21 de biserici,
patru mănăstiri şi cimitire. Pe colina Trapezitsa, cercetările arheologice au scos
la iveală, pentru secolele XII-XIV, 18 biserici, o mănăstire şi mai multe case, ce
erau locuite de membrii aristocraţiei. Şi această colină era fortificată şi împreună
cu Tsarevets forma „oraşul interior” O altă zonă, numită iniţial Novi Grad
(Assenova Mahala), s-a format mai în vale, între Tsarevets şi Trapezitsa, loc în
care s-au identificat urmele mănăstirii Marea Lavră cu biserica Sfinţii 40 de
Mucenici71, precum şi alte lăcaşuri de cult, clădiri civile şi chiar ateliere
metalurgice; o parte din locuitori era formată din meşteşugari. O zonă singulară
a oraşului era cea numită mai târziu Frank Hisar, situată de-a lungul meandrelor
râului Iantra, la sud-est de Tsarevets (cu care se comunica prin intermediul
„turnului lui Baldwin”); aici se stabiliseră negustorii străini, probabil catolici.
67 N. Bănescu, Les duchés byzantines de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie (Bucureşti: 1946), p.
45-117; Vasile Mărculeţ, „Asupra organizării teritoriilor bizantine de la Dunărea de Jos în
secolele X-XII: Thema Mesopotamia Apusului, Strategatul Dristei, Thema Paristrion-
Pradunavon”, în Istorie şi ideologie. Omagiu profesorului Stelian Brezeanu la 60 de ani (Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2002), p. 51-52.
68 Vezi şi P. Tivčev, „Sur les cités byzantines aux XIe-XIIe siècles”, în Byzantino-Bulgarica, I
(1962), p. 153-154.
69 Todorova, „River Trade”, p. 44.
70 Tashev, „Urbanization”, p. 34-36.
71 Atanas Popov, „Le monastère “La Grande Lavra” de la capitale médiévale de Târnovo”,
în BHR, 7 (1979), nr. 4, p. 70-78.

Izvoarele arată că, alături de bulgari, în Târnovo (la poalele colinelor) se

aşezaseră şi evrei, armeni, raguzani şi italieni72. Novi Grad şi Frank Hisar
formau „oraşul exterior”, ale cărui fortificaţii erau sumare. În fine, pe versantul
de vest al colinei Momina Krepost s-a găsit o zonă adiacentă oraşului, numită
Devingrad. Aici s-au descoperit case semi-îngropate, o mică biserică cu cimitir şi
o serie de unelte, ce arată că această parte a aşezării era locuită de meşteri şi
agricultori, probabil oameni dependenţi73. Cu totul, oraşul ar fi avut între 12.000
şi 15.000 de locuitori74. Se observă la Târnovo existenţa mai multor aşezări cu
structuri şi funcţii diferite, politico-militare, religioase şi economice, locuite de
oameni cu statut diferit. Faza următoare în care probabil ar fi evoluat Târnovo
ar fi fost aceea de unire a acestui conglomerat, pe fondul creşterii în importanţă
a funcţiei economice; probabil o altă etapă ar fi fost reglementarea precisă a
statutului juridic al locuitorilor. Nu s-a mai ajuns la această fază din cauza
prematurei cuceriri otomane (1393).
Ocupaţia otomană a dus la pierderea a numeroase izvoare privitoare la
felul în care erau organizate oraşele din Bulgaria medievală. Nu s-a păstrat nici
un privilegiu acordat vreunei comunităţi de orăşeni din interiorul ţării. Se
presupune că ţarul, precum împăratul de la Constantinopol, îşi exercita
autoritatea în oraşe prin intermediul unor reprezentanţi, cu puteri destul de
mari75. Câteva informaţii privitoare la activitatea economică a ţaratului bulgar s-
au păstrat în arhivele străine. Poziţia geografică a Bulgariei, ce se prezenta ca
spaţiu intermediar între Europa Centrală şi Bizanţ, a favorizat dezvoltarea
relaţiilor comerciale, oraşele italiene căutând protecţia şi sprijinul ţarilor pentru
a-şi asigura aici poziţii privilegiate.
Accesul la Marea Neagră a facilitat dezvoltarea oraşelor-porturi Varna,
Sozopol, Mesembria sau Anchialos, ce erau însemnate pe portulanele italiene.
Aceste porturi întreţineau strânse raporturi comerciale cu Veneţia şi Genova,
interesate în obţinerea produselor agricole ieftine din Bulgaria, pentru care vor
intra într-o puternică rivalitate. Veneţia a pătruns în zonă în special după
cruciada a patra şi după căderea Constantinopolului în mâinile „latinilor” (1204).
Genova a intrat puternic pe piaţa Mării Negre după restaurarea Imperiului
Bizantin, cu care a încheiat un important tratat comercial (Nymphaion, 1261), ce
îi va permite negoţ liber dincolo de Bosfor. Veneţienii au încercat să
72 Detalii în Kazimir Popkonstantinov, Rossina Kostova, „Minorities and Foreigners in

Bulgarian Medieval Towns in the Twelfth to Fourteenth Centuries: Literary and
Archaeological Fragments”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 139-148.
73 Atanas Popov, „La ville médiévale bulgare d’après les recherches archéologiques”, în
BHR, 12 (1984), nr. 1, p. 66-69.

74 Sedlar, East Central Europe, p. 113.
75 Tudor Teoteoi, „Civilizaţia statului Asăneştilor între Roma şi Bizanţ”, în Răscoala şi statul
Asăneştilor, coord. Eugen Stănescu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), p. 81.
contrabalanseze poziţia genovezilor prin intrarea în relaţii privilegiate cu

Bulgaria (Zagora). Principalele porturi cu care ei au făcut comerţ erau Varna şi
Mesembria, în care veneţienii şi-au stabilit colonii semnificative. În 1346/1347 şi
1352, ţarul Ivan Alexandru (1341-1371) a dat un privilegiu prin care garanta
proprietăţile negustorilor veneţieni din Bulgaria, iar taxele vamale pentru
produsele cumpărate din sau aduse în Bulgaria erau fixate la 3%. Actul preciza
cazurile în care veneţienii aveau de suferit (confiscări, naufragiu etc.), dreptul la
răscumpărare sau ajutor, precum şi posibilitatea acestora de a ridica biserici în
Bulgaria76. La Varna s-a stabilit un consulat veneţian, singurul din regiune, ce
elimina rolul intermediar jucat până atunci de bailiff-ul veneţian de la
Constantinopol77.
Cele două republici italiene aveau politici comerciale diferite. Dacă
veneţienii foloseau pentru a se instala într-o zonă centrele comerciale deja
existente, genovezii preferau să ridice şi să dezvolte unele noi. Pentru aceasta,
genovezii au folosit porturile Bulgariei de la Marea Neagră, cărora le-au adăugat
coloniile întemeiate de ei mai la nord, la Vicina, Licostomo şi Chilia, fiecare
aflate sub conducerea unui consul78. Relaţiile genovezo-bulgare s-au deteriorat
datorită refuzului ţarului Theodor Svetoslav (1300-1321) de a compensa daunele
provocate în Bulgaria negustorilor genovezi. În 1316, s-a ajuns la situaţia ca
Genova să interzică negustorilor ei să mai meargă în Bulgaria79. În a doua
jumătate a secolului al XIV-lea între genovezi şi Dobrotici (Dobrotiţă), principe
local din viitoarea regiune a Dobrogei, a izbucnit un război comercial, Dobrotici
fiind acuzat că favoriza pirateria80. Ivanco, urmaşul lui Dobrotici, a încheiat în
76 Kiril Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, Seventh-Fifteenth Century. The Records of a Bygone
Culture (Leiden, Boston: Brill, 2008), p. 235-236, nr. 128-129.

77 Rossica Panova, „The Black Sea Coastal Cities in the Economic and Political Interrelations
Among Medieval Bulgaria, Venice and Genoa”, în EB, 1999, nr. 1-2, p. 54-55; vezi şi Vasil
Gjuzelev, „Les relations bulgaro-venitiennes durant la priemière moitié du XIVe siecle”, în
EH, IX (1979), p. 39-67.
78 Din a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi până la jumătatea secolului următor, porturile
genoveze de la Dunăre şi Dobrogea s-au aflat sub dominaţia mongolă (George Vernadsky,
The Mongols and Russia (New Haven: Yale University Press, 1963), p. 174-189). Pentru consuli, vezi
N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (Bucureşti: 1899), p. 52-53; G. Pistarino,
Notai Genovesi in Oltremare: atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-1361) (Genova: 1971),
p. 65, nr. 40.
79 Vasil Gjuzelev, „Du commerce génois dans les terres bulgares durant le XIVe siècle”, în
BHR, 7 (1979), nr. 4, p. 36-50.

80 Michel Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò, 1360
(Paris, La Haye, New York: Mouton Éditeur, 1980), p. 163, nr. 100. Pentru istoria Dobrogei
în timpul lui Dobrotici şi Ivanco, vezi Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, romani şi bulgari la
Dunărea de Jos, de Ion Barnea şi Ştefan Ştefănescu (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1971), p. 346-361 sau Sergiu Iosipescu, Balica, Dobrotiţă, Ioancu (Bucureşti: Editura Militară,
1985).
1387 un tratat cu podesta genovez de la Pera, prin care genovezii obţineau

garanţii pentru proprietăţile deţinute în ţinuturile lui Ivanco81. Taxele pentru
mărfurile genovezilor erau fixate la 1%, iar produse ca aurul, argintul sau perlele
au fost scutite de taxe. S-a hotărât ca în teritoriile lui Ivanco să se stabilească un
consulat genovez, cu autoritate asupra tuturor genovezilor ce activau acolo.
Consulul primea o bucată de pământ, îşi putea ridica un sediu, o biserică şi avea
deplină autonomie82. Este greu de spus în ce măsură coloniştii italieni au
influenţat organizarea oraşelor din Bulgaria. Cu toate că ei veneau cu un mod de
organizare şi cu structuri de tip apusean, nu ştim dacă privilegiile pe care le-au
obţinut au fost extinse şi la nivelul populaţiei locale din oraşele respective;
această variantă nu trebuie cu totul exclusă. În Bizanţ, oraşele care obţinuseră
privilegii după cruciada a patra şi le-au păstrat datorită faptului că noii împăraţi,
Paleologii, au fost dispuşi la compromis pentru a-şi consolida puterea83.
Şi raguzanii făceau comerţ în regiunile Bulgariei, încă de pe la anul 1000.
Informaţii concrete privind activitatea negustorilor din oraşul de la Adriatica în
Bulgaria s-au păstrat abia din sec. al XII-lea. Intraţi de puţin timp (1172) sub
dominaţia normanzilor din Sicilia, raguzanii au căutat protecţia Bizanţului. În
1192, ei au semnat un tratat politic şi economic cu împăratul Isac Anghelos
(1185-1195), care le recunoaşte dreptul de a face negoţ liber în imperiu şi în
părţile Bulgariei84. După desprinderea completă a Bulgariei de imperiu, raguzanii
au negociat direct cu noii conducători. Un tratat este încheiat în 1253 cu ţarul
Mihail I Asen (1246-1256), act ce continua o înţelegere mai veche, din 1230, şi
care cuprindea scutiri de taxe în Târnovo şi în târgurile din Bulgaria85.
81 Iorga, Studii istorice, p. 54; Michel Balard, La Romanie Génoise (XIIe – début du XVe siècle), vol.
I (Roma: École Française de Rome, 1978), p. 145; Panova, „The Black Sea”, p. 55-57.
82 Textul traducerii în română al tratatului în Din istoria Dobrogei, vol. III, p. 355; o ediţie
engleză recentă în Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, p. 237, nr. 130.
83 Teoteoi, „Civilizaţia statului Asăneştilor”, p. 81-82. Autorul nu admite posibilitatea ca
vreunul din oraşele din Bulgaria să fi primit vreun privilegiu, măcar parţial, şi consideră că în
această situaţie, în mod eronat, s-ar fi aflat şi oraşele din ţările române.
84 În 1192, statul bulgar era desprins nominal de imperiu. La 1187, fraţii Asan şi Petru
încheiaseră un tratat cu Bizanţul (ale cărui prevederi nu se cunosc exact) şi obţinuseră

recunoaşterea de facto a statului lor. În mod oficial, acesta este recunoscut abia în 1204 (vezi
Genoveva Cankova-Petkova, Borislav Primov, „Dubrovnik, Byzantium and Bulgaria at the
End of the 12th Century”, în EH, III (1966), p. 79-92).
85 Emil Aleksandrov, „The International Treaties of Medieval Bulgaria (Legal Aspects)”, în
BHR, 17 (1989), nr. 4, p. 49-50; cea mai nouă versiune a documentului, în traducere engleză,
în Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, p. 231, nr. 127. Raguzanii au continuat să facă
negoţ intens în zona Bulgariei şi după cucerirea otomană; în 1442, Poarta le confirmă
dreptul de a circula şi de a face negoţ liber în toată regiunea Balcanilor, taxele vamale fiind
stabilite la 2% (Vasilka Tăpkova-Zaimova, „Sur les débuts de colonies ragusaines dans les
territoires bulgares (fin du XVe s.)”, în SB, III (1970), p. 125-131; Ioanna D. Spisarevska,
Negustorii italieni şi raguzani veneau aici pentru produse agricole, precum ceară,
miere sau grâne. Între 1340 şi 1341, nu mai puţin de 5.300 kg de ceară au fost
exportate în Genova; ceara era căutată pentru că era de calitate superioară. În
schimb, erau aduse stofe, arme şi ceramică de calitate superioară86.
În oraşele Bulgariei s-au stabilit şi evrei, una din cele mai importante
comunităţi fiind la Târnovo. Sarah-Theodora, a doua soţie a lui Ivan Alexandru,
era de origine evreiască. În 1352, din motive încă insuficient elucidate (probabil
şi pe fondul sentimentelor anti-evreieşti din Bizanţ), în ţarat se declanşează o
serie de persecuţii împotriva evreilor87. Din 1376, s-a păstrat un act emis de
membrii unei comunităţi de evrei romanioţi din Vidin, cărora li se alăturase un
grup de aşkenazi. Alţi evrei se aflau în Nikopole, Yambol şi Sozopol88.
În secolul al XIV-lea, îşi fac apariţie în oraşele din Bulgaria şi negustori
de la nord de Dunăre. După ce obţinuseră un privilegiu comercial de la
Vladislav I, în 1368, orăşenii din Braşov au negociat unul şi din partea Bulgariei.
Între 1369 (sau 1371) şi 1396, în timpul domniei lui Ivan Stracimir, s-a emis un
astfel de act ce acorda drept de negoţ liber în ţaratul de la Vidin89.
O problemă ce a ridicat controverse este aceea a momentului în care în
Bulgaria s-au stabilit colonişti germani, precum şi a rolului jucat de aceştia.
Istoriografia veche considera că aceşti colonişti s-ar fi stabilit în Bulgaria, în
secolul al XIII-lea, venind din Transilvania90. Analizând relaţiile politice destul
de încordate dintre Ungaria şi ţaratul bulgar din acea perioadă, Nikolaj Markov a
infirmat, cu destul temei, această ipoteză. Venirea minerilor germani în acest
spaţiu a fost pusă în legătură directă cu stabilirea acestora în regatul sârb, de
unde au migrat şi spre regiunile muntoase din vestul Bulgariei, în perioada când
această zonă a intrat sub dominaţia regilor sârbi. Oraşul bulgar Kratovo (azi în
Macedonia) a fost anexat la regatul sârb în 1282; după acest moment a avut loc
probabil stabilirea unei colonii de mineri germani91. Un rol important l-au
deţinut şi coloniştii stabiliţi în ţinutul Samokov şi în Čiprovci. Aceştia ar face
parte, potrivit istoricului amintit, dintr-o „migraţie secundară” care a avut loc în
„Sur le problème de la place et du rôle résérves aux Bulgares dans le commerce ragusain
(XVe-XVIe s.)”, în EH, VIII (1978), p. 141-155).
86 Panova, „The Black Sea”, p. 57.
87 Nikolaj Kočev, „The Question of Jews and the so-called Judaizers in the Balkans from
the 9th to the 14th century”, în BHR, 6 (1978), nr. 1, p. 65-66; Popkonstantinov, Kostova,
„Minorities and Foreigners”, p. 137.
88 Steven B. Bowman, The Jews of Byzantium. 1204-1453, (University of Alabama Press, 1985),
p. 66 şi 289, nr. 96; John V. A. Fine Jr., The Late Medieval Balkans (Ann Arbor: University of
Michigan Press, 1990), p. 449-450.
89 Aleksandrov, „The International Treaties”, p. 51-52; Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria,
p. 507, nr. 233.

90 Markov, „Le «problème saxon»”, p. 21-22.
91 Ibid., p. 23-24.
a doua jumătate a secolului al XV-lea, prima parte a secolului XVI, mişcare care
a pus bazele centrelor catolice din vestul Bulgariei, ce au format în secolul al
XVII-lea o episcopie cu reşedinţa la Čiprovci. În momentul declanşării acestei
mişcări, coloniştii, aduşi probabil de la mine din Serbia şi Bosnia, erau în curs de
slavizare, păstrându-şi doar religia şi obiceiurile. Aşa se explică faptul că
izvoarele otomane, pe care autorul îşi bazează teoria, nu îi înregistrează ca
„germani”, ci ca „sârbi”, indicând locul de unde au venit92. Alţi istorici includ
Čiprovci în rândul centrelor miniere ce făceau parte din despotatul sârb, în care
s-ar fi aplicat dreptul minier, codificat de Ştefan Lazarevič în 141293, sau
consideră că minerii germani au trecut hotarele statelor sârb sau bosniac pentru
a-şi desfăşura activitatea în teritoriile Macedoniei şi Bulgariei94. În 1488, un
raport otoman menţionează o mină din sangeacul Vidin. Cel care a înaintat
raportul era cadiul de Bergovica, aşezare care nu este departe de Čiprovci (la
cca. 30 km). Nu este exclus ca printre minele intrate în posesia sultanului să fi
fost şi cele de la Čiprovci. Raportul pomeneşte pe posesorul puţului, pe urbarar
şi personalul de la mine, care au fost chemaţi şi li s-au solicitat informaţii privind
legile şi obiceiurile din „vremurile vechi”. Putem deci admite că mineritul se
practica aici dinainte de venirea otomanilor, idee ce ar infirma o parte din
afirmaţiile lui Markov95. Din nefericire, starea surselor pre-otomane este foarte
precară; nu s-au păstrat nici un fel de detalii referitoare la organizarea internă a
comunităţilor germane înainte de secolul al XVI-lea. Dacă aceşti colonişti au
venit înainte de cucerirea otomană, probabil că într-o anumită măsură erau
organizaţi precum minerii din Serbia şi Bosnia.
Viaţa urbană din regiunea sud-dunăreană a luat un cu totul alt curs o

dată cu cucerirea otomană, de care au scăpat doar Raguza şi oraşele de la
Adriatica. Imperiul Otoman a integrat oraşele într-un alt sistem, cu alte reguli şi
cu alt mod de organizare. Multe centre urbane au supravieţuit, iar în Serbia chiar
au dat numele noilor unităţi administrative create de cuceritori. Deşi afectate de
conflictele ce au avut loc în secolul al XV-lea, oraşele miniere şi comunităţile
catolice de acolo au supravieţuit si au trecut prin modificări minore, autorităţile
otomane acceptându-le formele de organizare internă; adunările, knez-ul şi
92 Ibid., p. 25-28.
93 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p 89.
94 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 43.
dreptul minier (kanun-i-Sas) sunt pomenite în izvoare96. Motivele acestei situaţii

aparte sunt în primul rând economice. Centrele miniere au fost incluse în rândul
veniturilor sultanului (hass), care a interzis exportul de aur şi argint, dirijând toate
resursele către monetăriile sale97. Otomanii au încurajat dezvoltarea celorlalte
oraşe, cărora le-au dat un alt specific, tipic oriental. Populaţiei locale i s-au
adăugat grupuri de soldaţi, meşteri şi negustori aduşi sau veniţi din alte părţi ale
imperiului şi, treptat, oraşele au devenit majoritar musulmane. Viaţa urbană va
cunoaşte o revigorare, în alte repere, în secolul al XVI-lea98.
96 Fehim Spaho, „Turski rudarski zakoni”, în Glasnik Zemaljskog Muzeja u Bosni i Hercegovini,
XXV (1913), p. 133-194; Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. I, p. 68-77 şi vol. II,
p. 177-277.
97 Sima Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 54-56; Ćirković, The
Serbs, p. 111-114, 123-125.

98 Au existat câteva excepţii, oraşe care atunci când au capitulat au reuşit să obţină
promisiunea otomanilor de a le respecta autonomia. Ioannina e un astfel de exemplu

(Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 87).
YZ
Partea a II-a
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
YZ
YZ
Procesul de urbanizare
Teritoriul de la sud de Carpaţi în secolul al XIII-lea
Nu putem întreprinde o analiză a oraşului medieval de pe teritoriul Ţării

Româneşti fără a cerceta situaţia politică, economică şi religioasă de dinainte de
formarea acestui principat. În cercetarea noastră ne-am confruntat cu aceeaşi
problemă cu care s-au întâlnit toţi istoricii interesaţi de aceste aspecte: starea
izvoarelor. Pentru a da o imagine asupra amplului proces de consolidare a
structurilor politice, economice şi sociale de la sud de Carpaţi, suntem nevoiţi să
apelăm la puţinele surse interne şi externe, precum şi la informaţiile obţinute în
urma săpăturilor arheologice.
Ţara Românească şi Moldova sunt printre ultimele state medievale care
au apărut pe harta Europei, fapt ce se explică prin particularităţile prezentate de
regiunile răsăritene ale continentului după anul 1000. Procesul de dezvoltare a
structurilor de aici a fost întârziat de elemente care ţin de contextul internaţional
în care s-a dezvoltat acest teritoriu, zona fiind în primul rând una de interferenţă
a civilizaţiilor bizantină, maghiară, slavă, bulgară, turanică şi, mai târziu,
mongolă. În 1018, graniţa de nord a Imperiului Bizantin a ajuns la Dunăre. Pe
termen lung, influenţa bizantină s-a resimţit în societatea românească, ce a
preluat din această direcţie principalele elemente de organizare politică, juridică
şi religioasă. Relaţiile cu lumea slavă au fost ambivalente. Românii au reuşit
să-şi păstreze latinitatea, rămânând ca o insulă înconjurată de slavi, până când
venirea ungurilor a rupt complet legătura directă dintre slavii de sud şi cei de
apus. Slavii au lăsat numeroase urme în limba română şi în terminologia şi
topografia locală, de la nume de instituţii şi oameni până la nume de râuri şi
aşezări. Formarea unor state ale românilor a fost întârziată şi de prezenţa aici a
ultimelor neamuri migratoare care au afectat Europa, turanicii. Pe rând, uzii,
pecenegii şi cumanii şi-au impus controlul nominal asupra unor părţi din
teritoriul locuit de români, menţinând o stare de instabilitate, ce a avut efecte
politice şi demografice.
În raporturile cu vecinii, un factor hotărâtor pentru civilizaţia

românească a fost determinat de orientarea finală ortodoxă a românilor1. În
condiţiile în care maghiarii s-au creştinat în jurul anului 1000 în ritul apusean, iar
regatul ungar a fost învestit de către papalitate cu misiune apostolică, actul
separării Bisericii de la Roma de cea de la Constantinopol (1054) a făcut ca, în
perspectivă, românii să fie percepuţi ca „schismatici”. Indiferent de substratul
politic, orice acţiune întreprinsă împotriva lor avea şi o conotaţie religioasă.
Ideea de cruciadă, aşa cum fusese lansată de către papalitate la sfârşitul secolului
al XI-lea, implicând lupta pentru eliberarea Ţării Sfinte (patrimonium Dei), se
deteriorase, în urma cuceririi Constantinopolului (1204). Gestul cavalerilor
cruciadei a IV-a a consfinţit în fapt noua orientare dată cruciadei, aceea de luptă
nu numai împotriva musulmanilor, ci şi împotriva creştinilor situaţi în afara a
ceea ce papalitatea considera a fi corpus christianorum2. Secolul al XIII-lea a
reprezentat, după cum afirmă Şerban Papacostea, un moment de schimbare a
raporturilor politice în Europa răsăriteană, tocmai datorită orientării către
această regiune a intereselor expansioniste ale lumii apusene. Principala forţă
care a acţionat aici a fost regatul Ungariei3.
Până în 1204, regii maghiari au fost interesaţi în primul rând de
consolidarea puterii lor în interiorul arcului carpatic. După ce au atins Carpaţii,
precum şi Dunărea, în Banat, ei au căutat să-şi extindă influenţa la sud de munţi.
Punându-se în slujba ideii de cruciadă, regele Ungariei nu şi-a neglijat propriile
obiective expansioniste. Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei poate fi
privită şi din această perspectivă, căci din acest moment credem că începe
politica de extindere a coroanei maghiare şi a Bisericii Romano-Catolice în
teritoriul viitoarei Ţări Româneşti. Cavalerii teutoni formau un ordin călugăresc
militar creat în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Sub conducerea Marelui
Maestru Hermann von Salza (1210-1239), ordinul s-a răspândit în întreaga
Europa. În 1211, în urma unor tratative insuficient cunoscute, cavalerii primesc
ca „donaţie” de la regele Andrei al II-lea al Ungariei quandum terram, Burza
nomine, ultra silvas, versus Cumanos („acea ţară numită Bârsa în
1 Interesant, din această perspectivă, este un recent studiu al lui A.A. Rusu, care propune şi
argumentează un nou punct de vedere cu privire la apartenenţa religioasă a românilor
înainte de anul 1000 şi după. Această nouă direcţie de interpretare merită aprofundată, astfel
că aşteptăm cu interes noi cercetări (Adrian Andrei Rusu, „Creştinismul românesc în
preajma anului o mie: în căutarea unei identităţi”, în Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban
Papacostea, ed. Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2008),
p. 39-67).
2 Vezi sinteza politicii papalităţii faţă de biserica răsăriteană după cucerirea
Constantinopolului, în 1204, în Ioan-Aurel Pop, „Unele urmări în plan confesional ale
cruciadei a IV-a (1204) în centrul şi sud-estul Europei”, în Istorie şi ideologie. Omagiu Brezeanu,
p. 55-67.
3 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 7.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 111
Transilvania/dincolo de păduri, dinspre cumani”)4. Majoritatea cercetătorilor

localizează Terra Burza în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Scopul aşezării
aici a cavalerilor teutoni era de a „întinde regatul” şi de a-l apăra de atacurile
cumanilor. Cavalerii primesc dreptul de a construi fortificaţii de lemn, scutiri de
vămi, ocne de sare, precum şi jumătate din aurul şi argintul găsit5. Documentele
spun despre Ţara Bârsei că este desertam et inhabitatam „pustie şi nelocuită”6,
formulă care probabil nu se referă la un spaţiu nelocuit, ci la unul asupra căruia
nu îşi exercita nimeni drepturile, situat, prin urmare, în afara jurisdicţiei regelui7.
În ceea ce priveşte ameninţarea cumană, aceasta venea din partea triburilor
acestui neam turanic, aşezate în părţi ale teritoriului de la sud şi est de Carpaţi şi
care pătrundeau în Ungaria prin pasurile munţilor şi prin Ţara Bârsei. Cumanii
veniseră în spaţiul Dunării de Jos în a doua jumătate a secolului al XI-lea, luând
locul uzilor. Ungaria se confruntase prima dată cu un atac al lor în 1085-1086,
când triburile conduse de Kutesk au pătruns în regat prin nord-est, probabil
prin pasul Verecke8.
Documentele cancelariei maghiare amintesc „partea din Cumania ce se
află dincolo de munţi”, care ar fi fost dăruită teutonilor, fără a preciza mai exact
unde se afla aceasta9. Imprecizia documentelor este generatoare de confuzii şi
controverse, precum în cazul cetăţii (castrum) şi ţării sau pământului Cruceburg,
cetate pe care teutonii ar fi reclădit-o (qoud fratres predicti de novo construxerant) şi
care s-ar fi aflat într-un ţinut învecinat cu „hotarele brodnicilor” (ad terminos Pro-
dnicorum)10. În ceea ce priveşte cetatea Cruceburg, aceasta a fost localizată de unii
cercetători lângă Teliu, la marginea Transilvaniei, sau dincolo de munţi, la Tabla
Buţii, Câmpulung, Crăciuna sau Cetăţeni11. Izvoarele nu au permis încă
4 DRH, D, I, p. 1, nr. 1; DIR, XI, XII şi XIII, C, I, p. 150-151, nr. 77.

5 Cavalerii teutoni veniţi în Transilvania s-au aflat tot timpul sub directa autoritate a
Sfântului Scaun, care a acceptat trimiterea lor aici considerând că această regiune întrunea
condiţiile specifice cruciadei (Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea
(Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001), p. 217).
6 DRH, D, I, p. 1-4, nr. 1-2.
7 Turcuş, Sfântul Scaun, p. 226.
8 Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII (Iaşi: Institutul
European, 1999), p. 232-234. Pentru prezenţa şi influenţa cumanilor în Balcani, vezi şi

István Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185-1365
(Cambridge: Cambridge University Press, 2005), p. 13-68.
9 DRH, D, I, p. 16, nr. 7; p. 18, nr. 8.
10 Ibid., p. 1-4, nr. 1-2.
11 P. Binder, „Contribuţii la localizarea Cruceburgului şi unele probleme legate de ea”, în
Culegere de studii şi cercetări, Braşov, I (1967), p. 127-134; József Laszlovszky, Zoltán Soós,
„Historical Monuments of the Teutonic Order in Transylvania”, în The Crusaders and the
Military Orders Expanding the Frontiers of Medieval Latin Christianity, ed. Zsolt Hunyadi, József
Laszlovszky (Budapesta: Central European University, 2001), p. 331; N. Iorga, Istoria
românilor, vol. III, Ctitorii, ed. a II-a, îngrijit de Victor Spinei (Bucureşti: Editura
identificarea acestei cetăţi; singura ce aparţine sigur teutonilor pare a fi

Feldioara, în sud-estul Transilvaniei12. În apropierea unor astfel de fortificaţii,
indiferent dacă au fost ridicate la sud sau la nord de munţi, s-au dezvoltat cu
siguranţă aşezări de schimb, pentru că zidurile ofereau protecţie, prezenţa
cavalerilor constituind o atracţie în plus pentru negustori.
Actele vremii pomenesc Dunărea ca hotar al teritoriului ce ar fi fost
lăsat în 1222 de rege sub influenţa cavalerilor teutoni, sugerându-se astfel un
control al ordinului asupra unor teritorii aflate la sud de Carpaţi13. Este greu de
spus dacă cei numai 14 ani ai stăpânirii ordinului în Ţara Bârsei au fost suficienţi
pentru ca autoritatea teutonilor să fi ajuns şi să se fi consolidat până la Dunăre.
Cavalerii nu au venit în regiune în număr mare, fapt ce i-a împiedicat să se
angajeze într-o măsură mai mare la sud şi est de Carpaţi14. În sprijinul acestei
idei vine şi punerea la îndoială a autenticităţii diplomei din 1222, care a fost
probabil întocmită ulterior (prin 1231-1232) cu scopul de a întări pretenţiile
teutonilor evacuaţi din Transilvania de regele Andrei al II-lea în 122515.
Urmarea plecării cavalerilor a fost preluarea iniţiativei la sud de Carpaţi
direct de către rege. Acum se iau măsuri ce urmăreau convertirea religioasă a
populaţiei de dincolo de munţi şi expansiunea teritorială în acest spaţiu. Crearea
episcopiei Cumaniei, în 1227, la numai doi ani după plecarea teutonilor, arată
consecvenţa regilor maghiari în a fi părtaşi ai cruciadei împotriva păgânilor şi
„schismaticilor”16. Nu excludem posibilitatea ca noua episcopie să fi fost
organizată având la origine spaţiul ce fusese controlat inclusiv religios de către
teutoni. La conducerea sa a fost pus dominicanul Teodoric care, în calitate de
fost prior al „provinciei” dominicane a Ungariei, menţinea legătura ecleziastică
cu ierarhia din regat, în condiţiile în care regele nu dorea să se repete episodul
Enciclopedică, 1993), p. 95; Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului
XIV (Bucureşti: 1942), p. 3, nota 3; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti.
Problemele istoriografiei române, ed. Dan Horia Mazilu (Bucureşti: Editura Minerva, 2000), p. 244;
I. Nania, „Cruceburg-episcopatul Cumaniei-cetatea Dâmboviţei-Cetăţeni”, Archiva Valachica,
Târgovişte, VIII (1976), p. 84.
12 Laszlovszky, Soós, „Historical Monuments”, p. 326-336; Adrian Ioniţă, Dan Căpăţână et
al., Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei. Archäologische Beiträge zur
Geschichte des Burzenlandes (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2004), p. 59-63.
13 DRH, D, I, p. 1-4, nr. 1-2
14 Spinei, Marile migraţii, p. 276.
15 Maria Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei (1221-1225)”, în
Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1981), p. 31-44.
16 Vezi şi studiul recent al lui Victor Spinei, „The Cuman Bishopric – Genesis and
Evolution”, în vol. The Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans, ed.
Florin Curta (Leiden, Boston: Brill, 2008), p. 413-456.
teuton17. Organizarea unei episcopii dincolo de Carpaţi, cu legături dincoace de

munţi, în Ţara Bârsei, urmărea integrarea acestei zone în sfera de influenţă
latină. Deşi episcopia era „a cumanilor”, în realitate se urmărea nu numai
convertirea acestui neam încă păgân, dar şi aducerea populaţiei locale în corpus
christianorum. Unul dintre puţinele izvoare păstrate din epocă este scrisoarea
papei Grigore al IX-lea, trimisă la 14 noiembrie 1234, lui Bela, fiul regelui
Andrei al II-lea. Documentul pomeneşte quidam populi, qui Walati vocantur („nişte
oameni care se numesc români”), care îşi aveau proprii lor episcopi, numiţi în
act pseudoepiscopis, şi care ţineau Grecorum ritum. Datorită acestei situaţii, se cere
diecezanului episcopiei să orânduiască ut catholicum eis episcopum illi nationi
conformem, „un episcop catolic potrivit acelui popor”18. Textul actului mai
foloseşte în legătură cu românii de dincolo de munţi şi termeni precum populus şi
natio, ce sugerează existenţa aici a unor structuri politice şi religioase locale, pe
care cumanii le toleraseră, în schimbul plăţii unui tribut19. O problemă
controversată o reprezintă întinderea teritoriului care se afla sub jurisdicţia
episcopiei cumanilor. Hotarul răsăritean era format probabil de Siret. Călugărul
Rogerius, atunci când menţionează atacul mongolilor în a sa Carmen miserabile,
pomeneşte căpetenia Bochetor (sau Bogutai)20 care, după ce a traversat Siretul,
într-un loc neprecizat, a ajuns în „ţara” episcopului cumanilor21. Diploma
ioaniţilor (1247) aminteşte terra Cumaniae, situată dincolo de Olt şi de munţii
Transilvaniei, ca teritoriu din care cavalerii ioaniţi urmau să strângă veniturile22.
Hotarul apusean al episcopiei cumanilor se afla deci undeva spre Olt, mai sigur
între râurile Buzău sau Ialomiţa, pe Teleajen (după cum ar sugera actul dat de
regele Ungariei în 1358)23. În sud, sud-est, teritoriul episcopiei se întindea
teoretic până la Dunăre, iar sediul său se afla în civitas Milcoviae24. Dacă episcopia

18 DRH, D, I, p. 20, nr. 9. Funcţionarea unor structuri ecleziastice organizate nu putea avea
loc fără susţinerea unei forţe politice; aceşti „pseudo-episcopi” depindeau probabil, la acel
moment, de Patriarhia de la Târnovo (Spinei, „The Cuman Bishopric”, p. 432-434).
19 Formula populus unus, care apare în textul documentului, „indică tendinţa de structurare a
locuitorilor într-un «corp politic» sau într-o comunitate politică (universitas)” (Pop, „Unele
urmări”, p. 66).
20 Potrivit ediţiei engleze recente a Carmen miserabile (Anonymi Bele regis notarii Gesta
Hungarorum, Magistri Rogerii Epistola in miserabile carmen, ed. János M. Bak, Martyn Rady
(Budapesta, New York: Central European University Press, 2010), p. 167).
21 Carmen miserabile, în Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V, p. 72.
22 DRH, D, I, p. 21, nr. 10.
23 Ibid., p. 72, nr. 39. Probabil nu întâmplător, pe valea Teleajenului s-a aflat judeţul de mai
târziu Săcuieni, al cărui nume trimite spre o prezenţă secuiască. Vezi şi Sergiu Iosipescu,
„Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-estică şi însemnătatea lor politică (sec. XIV-XVI),
în AIIAI, XIX (1982), p. 275.
24 DRH, D, I, p. 29, nr. 12; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 68.
Cumaniei succede teritoriul controlat înainte de 1225 de teutoni, atunci în

cuprinsul ei intrau şi teritorii din Transilvania, şi anume Ţara Bârsei25. Tot acest
spaţiu (de „dincolo de munţi”) era considerat parte de jure din regatul Ungariei,
care îl pretinsese şi în perioada venirii teutonilor. O hegemonie de facto era mai
greu de impus sau necesita timp, cu toate că probabil regele implantase în poziţii
strategice fortificaţii, în care erau găzduite mici garnizoane (precum era cea de la
Bâtca Doamnei); aceste garnizoane vor fi distruse câţiva ani mai târziu, o dată cu
invazia mongolă26.
Un alt punct de sprijin al Ungariei la sud de Carpaţi a fost banatul de
Severin. Apariţia acestei structuri teritoriale dependentă de regat a fost pusă în
legătură cu conflictul dintre Ungaria şi ţaratul bulgar. Desfăşurat în prima parte
a secolului al XIII-lea, conflictul a determinat reorganizarea frontierei sudice şi
răsăritene a regatului. Nici întinderea acestei formaţiuni nu a putut fi stabilită cu
certitudine, la fel nici o posibilă dependenţă anterioară a regiunii de al doilea
ţarat bulgar. I. C. Filitti considera că cuprindea actualul Banat şi o parte din
judeţul Mehedinţi27. Recent, Viorel Achim afirma că banii Severinului aveau
autoritate asupra unui teritoriu mai întins, ce cuprindea zona de la nord de
Dunăre, de la hotarul de est al comitatului Caraş, de pe crestele munţilor
Banatului, până la Olt28. Prima menţiune a unui ban de Severin este din 1233,
când un Luca ban (sau Iula) apare ca martor al unui jurământ29. Maria Holban a
analizat evoluţia banatului în primele decenii de existenţă şi a ajuns la concluzia
că această formaţiune a cunoscut o evoluţie contradictorie, pe fondul luptelor cu
ţaratul bulgar, precum şi în condiţiile invaziei mongole din 124130. Această
autoare crede că abia după 1260 putem vorbi de un banat al Severinului ca
„realitate concretă”, impusă de condiţiile politice de la marginea de sud a
regatului maghiar31. Viorel Achim nu este de acord cu aceste concluzii,
considerând că numărul mic al surselor referitoare la banat se explică prin faptul
că această formaţiune era o provincie de graniţă, unde nobilimea din regat încă
25 Rusu, Castelarea carpatică, p. 460-461.

26 Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V, p. 72; Spinei, „The Cuman Bishopric”, p. 432.
27 I. C. Filitti, „Banii şi caimacamii Craiovei”, în AO, III (1924), p. 5; I. C. Filitti, „Banatul
Olteniei şi Craioveştii”, în AO, XI (1932), p. 3.

28 Viorel Achim, „Despre vechimea şi originea Banatului de Severin”, în RI, s.n., V (1994),
nr. 3-4, p. 235-236; Viorel Achim, „O formaţiune medievală de graniţă în sud-estul

Banatului: Craina”, în Viorel Achim, Banatul în evul mediu. Studii (Bucureşti: Editura Albatros,
2000), p. 161-176.
29 Primul ban al Severinului este menţionat cu ocazia jurământului de la Bereg, depus de către
regele Andrei al II-lea şi fiul său, Bela, în faţa legatului papal, cardinalul Iacob de Praeneste
(Maria Holban, „Despre ţara Severinului şi Banatul de Severin în secolul al XIII-lea”, în Din
cronica relaţiilor, p. 49, 57-58).
30 Ibid., p. 60-65.
31 Ibid., p. 85-89.
nu stăpânea domenii, de vreme ce nu s-au păstrat acte de confirmare sau

administrative32. Motivele care au stat în spatele hotărârii înfiinţării mărcii de
graniţă au fost politice şi militare, regii maghiari urmărind atât apărarea
frontierei de la Dunăre, cât şi susţinerea intereselor lor la sud de Carpaţi. În ceea
ce priveşte întinderea sa, teoria potrivit căreia acesta acoperea teritoriul de până
la Olt nu are sprijin în sursele istorice păstrate, iar afirmaţia că banatul reprezintă
o creaţie instituţională a Ungariei împrumutată apoi românilor nu reprezintă un
argument în acest sens33. În 1247, Diploma ioaniţilor pomeneşte Ţara Severinului,
dar este greu de spus dacă aceasta cuprindea un teritoriu care coincidea cu
banatul ce purta acelaşi nume. În plus, Diploma, ce va fi discutată puţin mai jos,
aminteşte la vest de Olt structuri politice ce nu făceau parte din Ţara
Severinului. Ca formă de organizare, banatul de Severin apare în cadrul regatului
Ungariei, în timp ce în Ţara Românească judeţul Mehedinţilor (care a preluat o
parte din teritoriul său) a împrumutat un alt nume, de la o altă cetate din zonă,
Mehadia. Primele decenii de existenţă ale banatului, în condiţiile în care regatul
apostolic se afla în faza de experimentare a unei astfel de formaţiuni, au fost
marcate de o stare de tranziţie, de treptată organizare, şi astfel s-ar explica lipsa
documentelor.
Atacurile mongolilor au contribuit la menţinerea stării de tranziţie ce
caracteriza regiunea. Nu ştim în ce măsură marele atac din 1241-1242 a afectat
teritoriul viitoarei Ţări Româneşti34. Principalele corpuri de oaste mongole au
trecut prin nord, prin Moldova, teritoriile de la sud de munţi fiind lăsate
probabil la îndemâna unor trupe de importanţă mai redusă. În aşezările ce
existau în acea perioadă în Ţara Românească săpăturile nu au evidenţiat urme de
incendiu sau distrugere35. Probabil şi aceste teritorii s-au supus mongolilor, însă
se pare că dominaţia acestora presupunea în primul rând luarea unui tribut,
plătit periodic de conducătorii locali. Faţă de Moldova, mongolii au lăsat aici
mult mai puţine urme în toponimie sau în instituţii, astfel că putem încadra
teritoriul Ţării Româneşti doar în zona de dominaţie indirectă a Hoardei de
32 Achim, „Despre vechimea şi originea Banatului de Severin”, p. 236-237.

33 Ibid., p. 243-245.
34 Pentru marea invazie din 1241 în Europa, vezi Vernadsky, The Mongols, p. 49-58; Bertold
Spuler, History of the Mongols: Based on Eastern and Western Accounts of the Thirteenth and
Fourteenth Centuries (Berkeley: University of California Press, 1972), p. 52-57; James
Chambers, The Devil's Horsemen: the Mongol Invasion of Europe (New York: Atheneum, 1979), p.
85-113; Peter Jackson, The Mongols and the West, 1221-1410 (Harlow: Longman, 2005), p. 58-86,
dar şi: Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european (Bucureşti: 1933), p. 24-67;
Alexandru Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur. 1241-1502 (München: Joan Dumitru Verlag,
1983), p. 38-73; Spinei, Marile migraţii, p. 381-451.
35 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al
XVII-lea (Iaşi: Editura Helios, 1997), p. 68-69.

Aur36. Din punct de vedere politic, impunerea influenţei mongole a avut drept
urmări eliminarea punctelor de sprijin ale puterii maghiare la sud şi est de
Carpaţi. Episcopia cumanilor a fost distrusă37. Primii ani ce au urmat invaziei au
reprezentat pentru regatul Ungariei o perioadă dificilă, de reconstrucţie. Au fost
refăcute fortificaţiile sau au fost ridicate altele noi, s-au acordat carte de libertăţi
oraşelor distruse şi s-au iniţiat demersuri diplomatice pe lângă papă şi suveranii
occidentali pentru ajutor în caz de nevoie. În această politică se încadrează şi
acordarea unui privilegiu cavalerilor ioaniţi, în 1247.
Ordinul cavalerilor ioaniţi a fost întemeiat, la începutul secolului al XII-lea,
de către călugărul Geraud, misiunea sa fiind de a se îngriji de pelerinii bolnavi
sau răniţi de la Locurile Sfinte. În timp, ordinul a evoluat într-un ordin
călugăresc militar, influenţând ca organizare alte ordine apărute ulterior, precum
cel al teutonilor. Printre posesiunile din Europa ale ordinului s-au aflat şi cele
din Ungaria, care datează din timpul lui Geza al II-lea38. Regele Bela al IV-lea
urmărea două obiective prin atragerea ioaniţilor la sud de Carpaţi: în primul
rând, asigurarea apărării regatului în flancurile sale vulnerabile (la sud şi la est); în
al doilea rând, reluarea politicii expansioniste în teritoriile asupra cărora emitea
pretenţii. Diploma dată cavalerilor în iunie 1247 reprezintă cel mai valoros şi
mai bogat izvor în informaţie istorică din secolul al XIII-lea referitor la spaţiul
locuit de români în afara Carpaţilor. Pe lângă alte ţinuturi, actul acorda Casei
Ospitalierilor mai multe teritorii: ţara Severinului cu munţii ei (totam terram de
Zeurino cum alpibus ad ipsam pertinentibus), cnezatele locale ale lui Ioan şi Farcaş de
până la râul Olt (kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad fluvium Olth) şi Cumania, de
dincolo de Olt şi munţii Transilvaniei (a fluvio Olth et alpibus Ultrasiluanis totam
Cumaniam). În afara daniei (excepta), se aflau: cnezatul voievodului Litovoi, lăsat
românilor (terra kenazatus Lytuo woiauode, quam Olatis relinquimus) şi „ţara lui
Seneslau, voievodul românilor” (terra Szeneslai, woiauode Olatorum), care era consi-
derată parte a Cumaniei39.
Istoricii sunt unanimi în a considera actul ca fiind foarte important din
perspectiva interpretării realităţilor politice, sociale şi economice de la nord de
Dunăre, de la jumătatea secolului al XIII-lea. Documentul confirmă ceea ce
doar se intuia în 1234, anume existenţa acelor „ţări” (terra), care aveau în frunte
conducători ce purtau titlul de cnezi sau voievozi. Aceste structuri locale
funcţionau dinainte de 1247 sau 1241, fiind nevoite să ducă o politică de
echilibru pentru a supravieţui, având relaţii şi cu lumea mongolă şi cu Ungaria
sau Bulgaria40. Faptul că actul face diferenţiere între titlul de voievod şi cel de

37 DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
38 Turcuş, Sfântul Scaun, p. 234-235.
39 DRH, D, I, p. 21, nr. 10.
cneaz scoate în evidenţă existenţa unei ierarhii politice între conducătorii şi

statele din regiune, precum şi poziţia privilegiată a lui Litovoi şi Seneslau în
raport cu regele ungar41.
Aşezarea geografică a „ţărilor” de la 1247 a reprezentat şi încă
reprezintă un subiect controversat, amplu dezbătut în istoriografia românească.
„Ţara” lui Litovoi a fost plasată în nordul teritoriului de la vest de Olt (ce va lua
ulterior numele de Oltenia), probabil pe cursul superior al Jiului, fiind în strânsă
legătură cu „ţara Haţegului” (terra Harszoc), de peste munţi. Cnezatele lui Ioan şi
Farcaş se aflau probabil în răsăritul Olteniei42, în timp ce „ţara” lui Seneslau se
afla dincolo de Olt, informaţiile privitoare la aceasta fiind vagi43. Actul se referă
la formaţiunile respective ca fiind sub suzeranitatea regelui Ungariei,
conducătorii lor având obligaţii militare şi fiind nevoiţi să dea o parte din
venituri. Relaţia vasalică obliga pe cneji şi voievozi să îi ajute pe cavalerii ioaniţi
„cu mijloacele lor ostăşeşti”, cavalerii fiind datori ca „la prilejuri asemănătoare,
să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă”44. În teritoriile acordate,
ordinul primea şi drepturi juridice, context în care sunt pomeniţi maiores terre,
care aveau dreptul de a face apel în anumite cazuri la curtea regală45. Chiar dacă
nu se li dau şi numele, presupunem că aceştia reprezentau elita societăţii locale,
căci cancelaria latină foloseşte termeni ca maiores sau meliores numai pentru a
desemna categoriile de sus ale societăţii, spre deosebire de mediocres, cum erau
numiţi cei de jos46. Diploma de la 1247 face diferenţiere şi între aceşti maiores
terre şi nobiles, care urmau să vină din alte părţi în ţinuturile date ioaniţilor. Actul
transmite şi informaţii referitoare la viaţa religioasă. Sunt amintite „bisericile
clădite şi cele ce se vor clădi” (ecclesiis constructis et construendi), asupra cărora aveau
drepturi episcopii şi arhiepiscopii catolici. Se face referire probabil la
construcţiile religioase ridicate la sud de Carpaţi în urma efortului misionar din
41 Sergiu Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali la Dunărea de Jos de la invazia

mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Ţara Românească. Războiul
victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare”, în Constituirea statelor feudale româneşti,
coord. Nicolae Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980), p. 42-43. Radu
Popa consideră că în Oltenia se aflau trei cnezate, reunite într-un voievodat, demnitatea de
voievod aparţinând unuia dintre cnezi, cel mai puternic (Radu Popa, „Premisele cristalizării
vieţii statale româneşti”, în Constituirea statelor feudale, p. 35.
42 N. Iorga, „Farcaş-Vâlcea cneazul”, în RI, XV (1929), nr. 4-6, p. 191-192; Constantin C.
Giurescu, Istoria românilor, vol. I, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu (Bucureşti: Editura All,
2000), p. 285; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 139.
43 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 140; Holban, „Despre ţara Severinului”, p. 82.
44 Se observă inegalitatea relaţiei: românii trebuiau să ajute necondiţionat, în timp ce ioaniţii
dădeau ajutor „pe cât le va sta în putinţă”.

45 În pricini de vărsare de sânge.
46 Vezi Radu Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului în oraşele Ţării Româneşti şi
Moldovei (sec. XV-prima jumătate a sec. XVI)”, în Cumidava, Braşov, IV (1970), p. 92.
perioada anterioară invaziei mongole (în 1237, dominicanii erau prezenţi în „ţara
Severinului”)47. Pe lângă cavaleri, ioaniţii erau şi călugări, misiunea lor la sud de
Carpaţi fiind văzută nu numai din perspectivă politică, ci şi religioasă. În fine,
diploma cuprinde şi numeroase informaţii de ordin economic. În mai multe
rânduri, sunt menţionate „veniturile” ce urmau să fie obţinute din exploatarea
morilor, fâneţelor, păşunilor şi pescăriilor de la Dunăre. Sunt menţionate iazurile
de la Celei, unul dintre puţinele locuri identificabile şi azi. Veniturile nu ar fi
existat şi nu ar fi putut fi obţinute fără existenţa unor schimburi comerciale, cale
pe care se obţineau şi o parte din dările sau tributul datorat mongolilor. Pentru
desfăşurarea comerţului funcţionau târguri locale, în care negustorii şi populaţia
locală se întâlneau periodic48.
Cu toate că surprinde nişte realităţi locale, probabil actul din 1247 nu a
fost dus vreodată la îndeplinire. Şerban Turcuş consideră că ioaniţii nu s-au
prezentat să-şi ia în primire donaţia din 124749. Anthony Luttrell, într-un articol
recent, a identificat câteva scrisori ale regelui Bela, care raporta papei în 1254 că
unii ioaniţi ar fi luptat la frontieră împotriva păgânilor şi „schismaticilor”,
cumani şi bulgari, însă probabil pe la 1260 nu se mai ocupau de această
problemă50. Este posibil ca opoziţia conducătorilor locali, aliaţi cu mongolii, să
fi împiedicat punerea în aplicare a planului, la care se adăugau diferenţele de
perspectivă dintre obiectivele regalităţii ungare şi cele ale Bisericii. Ceea ce însă
credem că poate fi acceptat ca un fapt real este dependenţa unor părţi din
teritoriile de la sud de Carpaţi (cel puţin cele de la vest de Olt) de regalitatea
maghiară.
Indiferent dacă dania acordată ordinului de cavaleri-călugări s-a
materializat sau nu, sau dacă a avut urmările pe care le spera regele maghiar,
Diploma ioaniţilor scoate în evidenţă stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti.
Se confirmă existenţa la jumătatea sec. al XIII-lea a acelor structuri politice şi
teritoriale numite în actele latine terra. Şi sursele istorice de mai târziu menţionează
47 DH, vol. I, partea 1, p. 153, nr. 115. Un act din 1253 al papei Inocenţiu al IV-lea atestă
prezenţa predicatorilor în Cumania (ibid., p. 255, nr. 195).
48 Ultimele consideraţii cu privire la diplomă la Ioan-Aurel Pop, „Noi comentarii asupra
diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) şi a contextului emiterii sale”, în Românii în Europa

medievală (între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, ed.
Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2008), p. 225-242.
49 Holban, „Despre ţara Severinului”, p. 82; Turcuş, Sfântul Scaun, p. 241-242; Pop, „Noi
comentarii”, p. 242.
50 Anthony Luttrell, „The Hospitallers in Hungary Before 1418: Problems and Sources”, în
The Crusaders and the Military Orders, p. 271-272; vezi şi DH, vol. I, partea 1, p. 259, nr. 199. Viorel
Achim, în schimb, admite prezenţa lor în Severin până cândva între 1250 şi 1260 (Viorel
Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2008), p. 134-135).
aceste terra51, iar statele medievale româneşti Ţara Moldovei şi Ţara Românească au
purtat în documente această denumire. În vestul şi centrul Europei, terra
reprezenta o comunitate de drept formată la nivelul vechilor ducate etnice, care
s-a transformat în secolele XII-XIII într-o instituţie feudală cu conţinut
economic, social şi politic52. În spaţiul locuit de români, cercetările recente au
demonstrat că ţara reprezenta o instituţie care cunoaşte o evoluţie puţin diferită,
fiind influenţată de situaţia politică, socială şi geografică a acestui teritoriu. Radu
Popa şi Şerban Papacostea văd „ţara” ca o entitate politică şi de drept ce
corespundea unui teritoriu şi care avea drept componente teritoriul, „poporul”
şi structurile interne de organizare. Din punct de vedere politic, în secolul al
XIII-lea, „ţările” apar organizate în cnezate şi voievodate. Cnezatul reprezenta
puterea politică exercitată asupra unui grup de sate, în cadrul unor regiuni
delimitate natural. Voievodatul este o instituţie politică, rezultat al obţinerii
puterii militare şi politice de către un voievod, în urma delegării sau obţinerii
prin forţă a acestei puteri de către un grup de cnezi. Voievodul este astfel su-
perior cneazului, precedând apariţia marelui voievod şi a domniei în ţările
medievale româneşti, instituţii care s-au dezvoltat începând cu secolul al XIV-lea53.
Nu ştim nimic despre natura relaţiilor dintre conducători; probabil acestea au
evoluat într-un sens asemănător relaţiilor vasalice din vest, păstrând însă un
puternic specific local. Deoarece izvoarele nu menţionează, nici acum nici mai
târziu, vreun jurământ vasalic sau vreo înţelegere cu caracter contractual
scrisă/verbală între boieri sau între domni şi boieri, istoricii români au evitat să
folosească termenii „vasal”, „feudal” când a fost vorba de relaţiile de la vârful
societăţii româneşti54. Din sec. al XIII-lea, singurii implicaţi în acest tip de relaţii
au fost voievozii locali sau domnii, în raport cu regii Ungariei.
Petre P. Panaitescu şi Radu Popa s-au preocupat de cercetarea
structurilor teritoriale şi politice locale, pe care le-au numit, datorită aşezării lor
51 Grigore Ureche pomeneşte „ţările” româneşti din Transilvania (Grigore Ureche,

Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 1958), p. 133.
52 Stelian Brezeanu, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale
româneşti. Un caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu de
la cetăţenii romani la naţiunea medievală (Bucureşti: Editura All, 1999), p. 211.
53 Popa, „Premisele”, p. 28-33; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 57-58.
54 Nu trebuie totuşi negat faptul că o formă, particulară, a vasalităţii a fost prezentă şi în
spaţiul românesc, a cărei esenţă este aceeaşi ca în vest, şi anume „credinţa” (viara),
„fidelitatea”. Consolidarea târzie a ţărilor române, în secolele XIV-XV, cu o instituţie a
domniei destul de puternică, a făcut ca relaţia de acest tip să rămână în cadrul dat de
legăturile dintre domn şi boieri, cu includerea treptată şi destul de devreme a celor din urmă
în sistemul dregătoriilor, menit să asigure puterii centrale pârghiile necesare unei bune
guvernări.
geografice, cnezate de vale55. Începuturile unora din aceste structuri nu pot fi

stabilite, însă nu credem că erau mai vechi de sec. al XIII-lea56. În limba locului,
ele s-au numit mai probabil judeţe, acesta fiind şi numele sub care apar ca unităţi
teritorial-administrativ în viitoarea Ţara Românească (numele de judeţ reprezintă
un echivalent al numelui de cneaz în limba latină)57. De altfel, organizarea
administrativă de mai târziu oferă o posibilitate de interpretare a evoluţiei
acestor formaţiuni. Până în epoca modernă, s-a păstrat numărul şi, în linii mari,
vechea formă a judeţelor, ce probabil sunt succesoarele fostelor cnezate. O
continuitate de acest fel este firească, căci era mult mai facilă integrarea într-un
nou stat a unor structuri anterioare, decât crearea unora noi. O situaţie
asemănătoare întâlnim în câteva cazuri din Transilvania58. În Ţara Românească,
nu întâlnim o stăpânire străină efectivă, vechile cnezate supravieţuind în forma
în care au fost integrate mai târziu59. Majoritatea judeţelor se aflau de-a lungul
unei văi de râu, forma lor fiind determinată de direcţia şi alungirea văilor
respective, precum în Oltenia, judeţul Jiului, situat în partea superioară a
cursului râului cu acelaşi nume (judeţul Dolj, aflat pe cursul inferior, este
55 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 162-169, 280-286; vezi şi P.P. Panaitescu, Obştea
ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1964), p. 29; Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. a II-a îngrijită
de Adrian Ioniţă (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997, ed. I – Bucureşti: 1970), p. 143-160;
Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988), p. 156-183.
56 Vezi Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005), p. 112.

57 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1988), p. 108-109. Documentele din prima perioadă
de existenţă a Ţării Româneşti (dar şi a Moldovei) surprind judecătorii (sudeţi-judeţi) (DRH,
B, I, p. 46, nr. 19; p. 70, nr. 32), alţii decât judeţii din oraşe, ce pot reprezenta atât o
supravieţuire de dinainte de definitivarea formării ţării, cât şi o instituţie nou introdusă, după
modelul lui judex regius din Ungaria. Ulterior, ei vor fi eliminaţi din structurile organizatorice,
fiind înlocuiţi de pârcălabi, dregători mult mai specializaţi. A se vedea şi discuţia de la
formarea oraşelor şi instituţiile din Moldova.
58 Radu Popa a demonstrat cu argumente pertinente că „ţara” Haţegului a supravieţuit (dacă
putem folosi acest cuvânt) sub forma administrativă a unui district şi după ce regiunea a
intrat sub controlul regelui Ungariei. În secolele XIV-XV, districtul purta acelaşi nume şi
avea intacte hotarele şi structurile vechii „ţări” (Popa, La începuturile evului mediu, p. 249-259).
Printr-o situaţie asemănătoare a trecut Ţara Maramureşului (Popa, Ţara Maramureşului, p.
195-202).
59 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 104; Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 281-284; Paul
Negulescu, „Istoricul judeţelor în România”, în Revista de Drept Public, XVII (1942), nr. 1-2,
p. 88-101.
menţionat mai târziu în documente)60. În Oltenia, excepţie de la această situaţie

face judeţul Mehedinţi, aflat la Dunare, formaţiune care a fost integrată iniţial
banatului Severinului. Tot de-a lungul Dunării şi bălţilor adiacente s-a dezvoltat
judeţul de Baltă61, iar pe văile Jaleşului, Motrului şi Gilortului, judeţe mai mici,
purtând numele râurilor respective. Pe valea Oltului, se afla judeţul Vâlcea;
numele acestuia poate fi pus în legătură cu cnezatul lui Farcaş menţionat în
Diploma ioaniţilor62. Teritoriul controlat de Litovoi la 1247 îngloba probabil mai
multe astfel de viitoare judeţe, foste cnezate sau grupuri de cnezate, fiind astfel
un organism politic; cel ce se afla în fruntea acestei adunări de cnezate purta
titlul superior de „voievod”, însă „ţara” pe care acesta o conducea nu purta
numele de „voievodat”, după cum bine a demonstrat Radu Popa pentru
Maramureş63. Chiar dacă va deveni parte a Ţării Româneşti, regiunea de la vest
de Olt va păstra o anumită autonomie, ce se va reflecta şi în situaţia oraşelor de
aici.
În Muntenia (teritoriul de la est de Olt)64, fenomenul este la fel de uşor
de urmărit, judeţele înşirându-se de la vest la est, de-a lungul văilor râurilor Olt,
Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat şi Ialomiţa, de la care şi-au
luat numele. În zona colinară se mai află judeţele Muscel şi Pădureţ, al căror
nume vine de la specificul regiunii în care se aflau, care au înglobat
Câmpulungul, precum şi judeţul Săcuieni, care s-a dezvoltat pe valea Teleajenului,
numele venindu-i de la locul de origine al coloniştilor (secui şi români) care s-au
stabilit în acest loc. Excepţiile de la regulă se află şi aici în regiunea apropiată
Dunării, în Câmpia Română, care era mult mai expusă atacurilor neamurilor
turanice, apoi mongolilor: judeţul Romanaţi; judeţul Teleorman, al cărui nume
provine de la râul cu acelaşi nume ce curgea prin mijlocul său (la rândul său, râul
a luat numele unei păduri, Deli-orman, nume de origine turanică, probabil
60 DRH, B, I, p. 118, nr. 62; p. 450, nr. 276; III, p. 303, nr. 184. Un util instrument de lucru
în acest sens îl reprezintă lucrarea Melentinei Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Cartea Universitară, 2004), inclusiv hărţile de judeţe
anexate.
61 Ion Donat, „Judeţul de Baltă şi Banatul Severinului”, în AO, XIII (1934), p. 15-16.
62 Iorga, „Farcaş-Vâlcea”, p. 191-192; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 285, vol. II, p. 280;
Aurelian Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului

oraş Râmnicul Vâlcea”, în Buridava. Studii şi materiale, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 39.
63 Popa, Ţara Maramureşului, p. 183-195.
64 Cu toate că denumirea de Muntenia nu apare în sursele interne ale Ţării Româneşti în
secolele XIV-XVI, am preferat să o utilizăm ca o contra-pondere la numele Olteniei şi

pentru a accentua astfel existenţa a două realităţi diferite la sud de Carpaţi înainte de sec. al
XIV-lea (studiu pe această temă la Marian Coman, „Terminologia statală medievală şi
rivalitatea moldo-munteană (secolele XV-XVI)”, în Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban
Papacostea, p. 418-421).
cumană)65; judeţul Vlaşca, situat într-o regiune mlăştinoasă, cu numeroase râuri

mici, unul dintre acestea dând şi numele judeţului66; judeţul Ilfov, pe cursul
inferior al râurilor Argeş, Dâmboviţa şi Colentina; judeţul Brăila, dezvoltat mai
târziu, după ce oraşul Brăila s-a ridicat ca cel mai important centru de schimb al
Ţării Româneşti la Dunăre. Judeţele din zona de câmpie, paralele cu cursurile
unor ape mai mici sau cu Dunărea, nu au urmat acelaşi mod de dezvoltare
precum judeţele din zona de deal pentru că, fiind la periferie şi expuse
incursiunilor din exterior, au fost integrate mai târziu, spre sfârşitul perioadei de
formare a Ţării Româneşti. O confirmare a acestei situaţii vine din faptul că
documentele păstrate menţionează mai târziu judeţele din Muntenia, faţă de cele
din Oltenia67. În vastul spaţiu care se întinde între sudul Olteniei şi sudul
Moldovei au supravieţuit cele mai multe toponime şi hidronime care fac
trimitere la stăpânirea turanică: Caracal, Berindei, Cumani, Vadul Cumanilor,
Desnăţui, Călmăţui, Covurlui, Suhurlui, Câmpia Burnazului etc. Astfel de
denumiri sunt mai rare în zona înaltă a Ţării Româneşti68. Şi tradiţia istorică a
păstrat în memorie extinderea Ţării Româneşti dinspre munte spre Dunăre: [...]
„lăţindu-se (ţara) până la Dunăre şi până la Siret”69; [...]„ajungând până în apa
Siretului şi până la Brăila, iar alţii s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut
oraşă şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt”70.
Formate dintr-un singur cnezat sau prin unirea mai multor cnezate,
judeţele s-au dezvoltat în depresiuni şi pe văile râurilor pentru că acestea
prezentau avantaje geografice, o bună comunicare între aşezări şi posibilităţi mai
bune de a face schimburi şi de a se apăra. În fiecare judeţ, existau târguri
periodice în care se practicau schimburile. Din acestea au evoluat majoritatea
oraşelor de mai târziu. În funcţie de râuri, se observă o interesantă dispunere a
locurilor de schimb. Pe râurile ce aveau cursuri mai lungi existau două aşezări
importante, una pentru cursul superior, alta pentru cel mijlociu. De obicei,
65 Giurescu Istoria românilor, vol. I, p. 248; Mircea Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Vlaşca şi
Vlăsia”, în Studii şi cercetări de onomastică, Craiova, V (2000), p. 116, nota 164.
66 Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Vlaşca”, p. 90-103.
67 N. Stoicescu, „Organizarea statală în vremea domniei lui Mircea cel Mare”, în RdI,
XXXIX (1986), nr. 7, p. 631.

68 Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi
turanici (Iaşi: Editura Junimea, 1985), p. 149-155. Cercetările demografice din ultimele
decenii, chiar dacă incomplete şi pornind de la puţine surse, au scos în evidenţă pentru
secolele XIV-XVI existenţa unor concentrări de populaţie la sud de Carpaţi, pe văile râurilor
din zona de deal, în timp ce zona de câmpie apare ca mai slab locuită (Ion Donat, „Aşezările
omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI”, în SRdI, IX (1956), nr. 6, p. 80-83).
69 Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul, ed. Constantin Grecescu (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1963), p. 5.

70 Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D.
Simionescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960), p. 2.

cursul inferior se afla în zona de câmpie care, fiind mai expusă atacurilor
mongolilor şi apoi ale otomanilor, avea puţine târguri. Pentru regiunea mai
înaltă avem: pe râul Dâmboviţa, cetatea şi târgul de la Cetăţeni şi viitorul oraş de
la Târgovişte; pe râul Argeş, viitoarele oraşe de la Argeş şi Piteşti; pe râul Olt,
viitoarele oraşe de la Râmnic şi Slatina; pe râul Jiu, târgurile de la Târgul Jiu şi
Craiova. Acesta era stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti la sfârşitul
secolului al XIII-lea, o societate pregătită să facă pasul spre statul de mai târziu,
cu forme complexe de organizare.
Formarea Ţării Româneşti: Basarab şi Negru Vodă
Evoluţia politică a spaţiului de la sud de Carpaţi după 1247 este puţin

cunoscută. Presiunea mongolilor a continuat să se facă simţită. Două mari
ofensive ale acestora au avut loc în 1260-1261 şi 1285-1293, regatul maghiar
fiind unul dintre obiectivele atacurilor lor71. La slăbirea poziţiei regatului la sud
de Carpaţi a contribuit şi criza profundă cu care se confrunta statul maghiar,
criză care s-a agravat spre sfârşitul secolului, o dată cu stingerea dinastiei
arpadiene72. În acest cadru, are loc treptata desprindere a formaţiunilor politice
româneşti de sub influenţa regatului apostolic. Prima parte a acestui proces se
desfăşoară în teritoriul lui Litovoi. Mai multe documente, emise în 1285 şi 1288,
înregistrează mişcările politice de aici. În 1285, Ladislau al IV-lea Cumanul
dăruieşte mai multe moşii magistrului Georgius, pentru serviciile făcute în
diverse bătălii. Sunt pomenite luptele duse cu Litovoi, care devenise infidel şi nu
plătea regelui taxele ce i se cuveneau. Expediţia de pedepsire, condusă de
magistrul Georgius, are ca urmare uciderea lui Litovoi, capturarea fratelui său,
Bărbat (care se va răscumpăra plătind „o sumă de bani foarte mare”), şi
reinstituirea tributului (tributum nostrum)73. Se confirmă starea de vasalitate în care
se afla voievodul de la apus de Olt faţă de regele Ungariei şi tendinţa acestuia de
a ieşi din această stare. Acţiunea sa a avut loc la începutul domniei lui Ladislau,
pe când acesta era încă minor, deci imediat după 127274. Acest Litovoi trebuie să
fi fost cel pomenit în 1247, sau un urmaş al său, care a încercat să îşi extindă
71 Pentru expediţia din 1285, vezi studiul recent al lui Tudor Sălăgean, „Transilvania şi
invazia mongolă din 1285”, în Românii în Europa medievală, p. 271-282.

73 DRH, D, I, p. 30, nr. 13; p. 34, nr. 14. O analiză recentă a evenimentelor la Tudor
Sălăgean, „Expediţia magistrului Georgius Baksa împotriva voievodului Litovoi”, în Studii de

istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, ed. Avram Andea (Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2003), p. 373-394.
74 Acţiunea împotriva lui Litovoi a avut loc între 1272 şi 1276 (Iosipescu, „Românii din
Carpaţii Meridionali”, p. 51-52) sau, mai sigur, în 1279 (Sălăgean, „Expediţia magistrului”,
p. 377-387).
stăpânirea, probabil urmărind să cuprindă întreaga Oltenie. Prezenţa lui Bărbat

şi rolul pe care l-a avut în aceste evenimente trimit la existenţa unei familii la
conducerea „ţării”, cu posibilă succesiune ereditară. Chiar dacă a eşuat, această
încercare de ieşire de sub influenţa maghiară marchează începutul mişcării de
emancipare politică de la sud de Carpaţi. Deşi tributul a fost reimpus, actul nu
mai aminteşte soarta teritoriilor pentru care s-a pornit conflictul; probabil,
acestea au rămas sub autoritatea urmaşilor lui Litovoi75.
Expediţiile mongolilor din 1285-1293 au slăbit şi mai mult autoritatea
regatului Ungariei, fapt ce a permis aducerea unei bune părţi din teritoriile dintre
Carpaţi şi Dunăre, inclusiv a celor din Oltenia, sub puterea unui singur
stăpânitor. În 1323 este menţionată pentru prima dată Ungrovlahia, de unde
pleacă trupe în ajutorul ţarului bulgar Mihail III Şişman, ce se lupta cu bizantinii,
informaţie ce sugerează o alianţă între cel ce conducea teritoriul de la sud de
Carpaţi şi conducătorul bulgar, dar şi tătari76. În iulie 1324, un act emis de noul
rege al Ungariei, Carol Robert, aminteşte solia magistrului Martin la Basarab77,
ce este numit woyuodam nostrum Transalpinum78. Un an mai târziu se produce o
ruptură între cele două părţi, pentru că Basarab figurează ca infidel (sancte regis
corone infidelem)79. Există semne de întrebare legate de originea etnică a lui
Basarab, despre care s-a afirmat că ar fi peceneg sau cuman (turanic românizat
sau un român cu rădăcini turanice)80. Izvoarele amintite arată că până în 1323-1324

76 Izvoare privind istoria României. Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, ed. Alexandru Elian,
Nicolae-Şerban Tanaşoca (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 482-484. Vezi şi
V. Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia Cinghizanizilor la
transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1998), p. 253-257 şi Iosipescu, „Românii din Carpaţii meridionali”, p. 69-70.
77 Dan Ioan Mureşan aduce câteva argumente interesante în favoarea susţinerii numelui de
Ioan Basarab pentru acest personaj istoric, Ioan fiind prenumele, iar Basarab numele,
totodată un titlu de putere (Dan Ioan Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de
Hongrovalachie et les «empereurs de la terre»”, în Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă
culturală, vol. II, Creştinismul românesc şi organizarea bisericească în secolele XIII-XIV. Ştiri şi
interpretări noi, ed. Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Căţoi (Galaţi: Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, 2010), p. 359-360, 390-406). Rămâne de investigat legătura dintre acest
posibil nume al lui Basarab şi „Io” din intitulaţiile domneşti.
78 DRH, D, I, p. 36, nr. 15.
79 Ibid., p. 37, nr. 16.
80 Nicolae Stoicescu, „«Descălecat» sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei
româneşti. Legendă şi adevăr istoric”, în Constituirea statelor feudale româneşti, p. 160-164; Stelian
Brezeanu, „Basarab. O nouă ipoteză asupra originilor antroponimului”, în Stelian Brezeanu,
Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice (Bucureşti: Editura Corint, 2002), p. 371-386.
Mai nou, pornind de la Iorga (Istoria românilor, vol. III, p. 134), istoricul maghiar István Vásáry a
reaprins ampla controversă legată de originea cumană a lui Basarab (Basar-aba, prima parte
fiind participiul de la verbul bas, ce însemna „a conduce”, „a guverna”, la care s-a adăugat
aba „tată” sau „unchi”): Vásáry, Cumans and Tatars, p. 151-153; recenzii la Florin Curta, în
la sud de Carpaţi avuseseră loc o serie de transformări. Starea de vasalitate faţă

de regele Ungariei fusese reinstituită, dar referirea la „ţară” şi la conducătorul ei
este diferită. Dacă pentru bizantini noua ţară poartă deja numele de Ungrovlahia,
pentru cancelaria maghiară nu are încă un nume precis, astfel că este identificată
ca „de peste munţi”, conducătorul ei fiind numit „voievod”. În tot sec. al XIV-lea,
cancelaria regatului foloseşte formula woyuodam Transalpinum în documentele
referitoare la Ţara Românească; este preluată o vreme şi în actele emise de
domnii Ţării Româneşti, dar numai în cele care aveau legătură directă cu
regele81. Este desemnată astfel o nouă realitate politică, Ţara Românească,
formată prin unirea diverselor structuri politice locale de la apus şi răsărit de
Olt. Acţiunea de unificare fusese făcută pe cale paşnică sau prin forţă de către
voievodul uneia dintre ele. Majoritatea istoricilor români consideră că după
tentativa eşuată a lui Litovoi de la sfârşitul secolului al XIII-lea, iniţiativa a fost
preluată de Basarab, fiul lui Thocomer82, ce controla teritoriul de la răsărit de
Olt83. Acest fapt este dovedit de modul în care a evoluat ţara după 1300, dinspre
munte spre Dunăre, şi de situarea principalelor reşedinţe domneşti (curţi), toate
aflate la est de Olt. În 1324, unificarea era, în linii mari, terminată, părţile
dinspre răsărit fiind probabil cucerite în mai multe etape, după ce mongolii au
intrat în criză (după moartea în 1342 a hanului Özbäg) şi pe fondul extinderii la
est de Carpaţi a puterii Ungariei (după luarea domniei de către regele Ludovic)84.
În 1330, Carol Robert întreprinde o expediţie împotriva infidelului Basarab, ale
cărei motive se leagă şi de rezolvarea problemei teritoriului Severinului, preluat
se pare de Basarab. Victoria acestuia din urmă a avut drept consecinţă
emanciparea temporară a Ţării Româneşti de sub controlul maghiar85.
Tradiţia istorică locală prezintă o altă imagine a începuturilor Ţării
Româneşti. Din păcate, vechile cronici nu s-au păstrat în original, ci prin
preluarea trunchiată a unor informaţii în câteva Istorii scrise în secolul al XVII-lea.
Aceste texte pun întemeierea ţării pe seama venirii unui anume Negru Vodă
(numit astfel în primele documente, în cronici apare ulterior şi ca Radu
The Medieval Review, 1 (2006), nr. 2 [https://scholarworks.iu.edu/dspace/handle/2022/6063,

12.08.2010]. Spre ipoteza turanică trimit atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său,
Thocomer. În schimb, actul din 1332, emis de regele Carol al Ungariei, susţine că Basarab
este român - Olacus (DRH, D, I, p. 49, nr. 25).
81 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; p. 98, nr. 56; p. 103, nr. 60; pentru denumirile Ţării Româneşti în
izvoare (Ţara Românească, Terra Transalpina, Ungrovlahia, Basarabia, Valachia Major, Kara-Iflak),
vezi Adolf Armbruster, „Terminologia politico-geografică şi etnică a ţărilor române în
epoca constituirii statale”, în Constituirea statelor feudale, p. 251-259.
82 Preferăm să redăm numele în varianta din documentul original.
83 DRH, D, I, p. 49, nr. 25.
84 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV (Chişinău: Editura Universitas, 1994), p. 208-219.
Luarea în stăpânire a liniei Dunării, în special în sud-estul ţării, se evidenţiază prin întinsele
domenii domneşti care se aflau în această regiune (Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara
Românească (sec. XIV-XVI) (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1996), p. 112-113).
85 Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali”, p. 76-93.
Negru86), care ar fi trecut munţii din Transilvania, venind „cu mulţime de

noroade” din regiunea Făgăraş în 1290 (6798, pe stil vechi) sau 1292 (6800 stil
vechi)87. Istoriile au preluat o tradiţie ce circula atât în mediile cărturăreşti, cât şi
în tradiţia populară88, care considera că la începuturile ţării acest personaj a avut
o contribuţie importantă, împreună cu românii, saşii şi ungurii ce l-au însoţit din
Transilvania. Cu toate că datele 1290/1292 sunt contestate de unii istorici, ele
sunt valabile din punct de vedere cronologic, căci cronicile transmit în mod clar
că Negru Vodă ar fi venit în „zilele lui Andreiaş craiul”. Regele Andrei al III-lea
a domnit într-adevăr între 1290 şi 1301 şi ar fi de mirare ca cronicarul să ştie
bine cronologia regilor Ungariei, dar să greşească mulţi din anii de domnie ai
primilor domni ai Ţării Româneşti, cum se întâmplă cu unii dintre ei89. În
contextul încercărilor acestui ultim rege arpadian de a limita criza din Ungaria
are loc plecarea lui Negru Vodă, pusă şi pe seama unui conflict local ce exista în
Făgăraş între români şi nobilul Ugrinus, care a revendicat şi a primit acest
teritoriu, în urma unui adunări nobiliare din 1291. Dacă la această adunare au
fost prezenţi şi reprezentanţii românilor (ce doreau constituirea unei autonomii
recunoscute în a lor terra Blacorum), anul următor la o adunare similară ei nu au
mai fost convocaţi. Probabil între revenirea lui Ugrinus în Făgăraş şi plecarea lui
Negru Vodă există o legătură, care însă nu este suficient cunoscută datorită
lipsei izvoarelor. Coincidenţa dintre suprimarea autonomiei românilor din
Făgăraş şi crearea unui nou stat la sud de Carpaţi este prea mare pentru a nu fi
86 Din sec. al XVII-lea, probabil şi sub influenţa tradiţiei de la Tismana, numele lui Negru
Vodă este tot mai des legat de un alt nume, Radu, de aici posibila confuzie cu Radu I (semne
de întrebare legitime cu privire la această identificare ridică Emil Lăzărescu, în studiul
„Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la 1385)”, în
Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965), p. 272, nota 6; Lăzărescu susţine însă că cel numit
Negru Vodă în actele Tismanei ar putea fi un alt domn, de la începutul sec. XIV). Vezi şi
Viaţa preacuviosului Nicodim sfinţitul, ed. Iosif Bobulescu (Bucureşti: 1883): Radu Negru
coboară din Ardeal pe apa Oltului, întemeiază scaunul de la Argeş, luptă cu tătarii, îi goneşte
din cele 12 judeţe de la răsărit de Olt şi creştinează restul românilor, numiţi „goţi” (p. 30-34);
mai jos, confuzia cu Radu I (p. 47-48).
87 Anul 1290 apare în Istoria Ţării Româneşti, p. 2 şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 3-5; anul
1292 este trecut în versiunea arabă (a lui Macarie Zaim) a cronicii Ţării Româneşti (Virgil
Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim”,
în SRdI, XXIII (1970), nr. 4, p. 673-681).
88 Vezi, printre altele, C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice
(Bucureşti: [1924]), p. 59-86.

89 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 7. Modul în care cronicile
târzii au înregistrat întemeierea Ţării Româneşti a fost atât de discutat în istoriografie, încât
simpla enunţare a titlurilor sau autorilor (A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, Gh. I
Brătianu, P.P. Panaitescu, Pavel Chihaia, Nicolae Stoicescu, Ştefan Andreescu, Ovidiu
Pecican şi mulţi alţii) ar ocupa mai multe pagini. Pe baza informaţiilor trunchiate din cronici,
majoritatea istoricilor încearcă să desluşească modul şi momentul în care au fost redactate şi
unificate diversele istorii scrise în secolele XV-XVII, neexistând un punct de vedere comun.
luată în considerare90. O altă coincidenţă ar fi cea dintre aceste evenimente şi

încetarea după 1291 a numirii de bani pentru Severin91. Se adaugă amintitele
expediţii mongole din Transilvania şi Ungaria, întreprinse de Nogai, ce şi-a
impus controlul asupra întregului nord al Balcanilor. Regatul maghiar nu scăpa
de pericolul acestor atacuri, conducătorii bulgari rămâneau sub influenţa
hanului, la fel cei sârbi, astfel că trebuie să admitem că şi evenimentele din jurul
lui Negru Vodă au avut loc în acelaşi context politic, dictat de prezenţa
factorilor de putere mongoli92.
În afara cronicilor şi a unei serii de acte ce trimit spre confirmări de
moşii făcute de Negru Vodă93, legătura dintre acesta şi oraşe se poate face
pentru Câmpulung. Un document emis de judeţul Gherghina în 1656 susţine că
„această besearică care se chiamă Cloşter o au fost făcut doamna Marghita,
doamna Negrului Vodă, că acea doamnă fost-au catolică, care să chiamă
papişte”94. Un secol mai târziu, aşa-numita Cronică a franciscanilor confirmă că
Margareta, presupusa soţie catolică a lui Negru Vodă, ar fi ridicat biserica
Cloşter. În 1764, actul de întemeiere dat de această doamnă încă s-ar fi găsit în
acest oraş95! În condiţiile în care şi alţii din primii domni ai ţării au avut doamne
catolice (Clara de Doboca spre exemplu), iar o Margareta e trecută alături de
Basarab în Pomelnicul vechi de la Câmpulung96, este greu de spus dacă această
Margareta era sau nu soţia lui Negru Vodă97. Tot din direcţia istoriei urbane, o a
90 Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI) (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1999), p. 165-171; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 259-260.

91 Între 1291 şi 1324 nu mai sunt atestaţi bani de Severin (Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p.
293; Achim, Politica sud-estică a regatului ungar, p. 246-247; 1282-1307, după Panaitescu,
Introducere la istoria culturii, p. 290-292; 1279-1330/1350 (formal), potrivit Mariei Holban,
„Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema
stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei)”, în Holban, Din
cronica relaţiilor, p. 126, nota 1; 144-146).
92 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 122-125; Achim, Politica sud-estică a regatului
ungar, p. 242-253.
93 Vezi mai jos.
94 Al. Lapedatu, „Două documente care amintesc pe Negru Vodă”, Arhiva, vol. XIII, nr.
3-4 (1902), p. 179-181.

95 George Georgescu, „Cronica franciscanilor din 1764, prima istorie a oraşului
Câmpulung”, în Verbum, Bucureşti, V (1994), p. 339. Vezi şi mai jos.

96 Pavel Chihaia, „Curtea domnească din Câmpulung-Muscel”, în Pavel Chihaia, Artă
medievală, vol. I (Bucureşti: Editura Albatros, 1998), p. 170.

97 Literatura privitoare la Negru Vodă, respectiv Margareta, este destul de întinsă, astfel că
nu amintim decât câteva titluri relevante, din lipsă de spaţiu. Existenţă istorică a celei din
urmă este susţinută în primul rând de actul judeţului Gherghina de la Câmpulung, din 1656,
ce arată în mod clar că în acest oraş exista o tradiţie privitoare la o anume Marghita-Margareta, de
la începuturile ţării (Lapedatu, „Două documente”, p. 179-181). Pavel Chihaia, în „Soţiile lui
«Negru Vodă»”, în De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura
românească a evului de mijloc (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976), p. 129-133 şi
Violeta Barbu, în Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al XVII-lea
doua legătură între oraşe şi Negru Vodă vine de la Argeş, unde tradiţia locală a
păstrat în memorie până în epoca modernă faptul că acesta ar fi fost îngropat în
biserica domnească Sf. Nicolae98. Dacă Negru Vodă a existat, cândva înainte de
1323, el a fost ori înlăturat ori urmat de Basarab.
Până la jumătatea secolului al XVI-lea, Negru Vodă nu este pomenit în
sursele istorice disponibile; abia din acest moment actele interne şi călătorii
străini încep să îl menţioneze, legând numele său de începuturile ţării99. În
schimb, Basarab nu este pomenit în cronici, unde nu se spune nimic nici despre
conflictul său cu Carol Robert. Doar în Istoria Ţării Româneşti, numele
Basarabilor este ataşat unei familii conducătoare de la vest de Olt („Băsărăbeştii
cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt”), care s-ar fi supus lui Negru
Vodă100, în acest caz făcându-se probabil trimitere şi la strămoşii
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2008), p. 667, susţin că este vorba de o contaminare
cu un aşa-zis mit al Margaretei din Moldova, cu toate că nu este clar cum şi de ce s-ar fi
realizat contaminarea între Margareta din Moldova şi cea din Ţara Românească, în condiţiile
în care „recuperarea” catolicismului în regiunile româneşti (ce să fi permis trecerea mitului
din Moldova la sud de Carpaţi) fusese relativ recentă, de câteva decenii; în plus, vorbim de
Câmpulung, oraş cu particularităţi semnificative, inclusiv în planul organizării ecleziastice
(vezi la micro-monografie).
98 Merită continuate cercetările legate de ipoteza potrivit căreia mormântul neprofanat de la
Argeş (nr. 10, considerat de tradiţia locală a fi al lui Negru Vodă), cu sarcofag şi piatră de
mormânt în stil apusean, plasat în biserica veche, de sub actuala biserică domnească, ar fi al
lui Negru Vodă. Aurelian Sacerdoţeanu a intuit poziţia sa diferită faţă de a celorlalte
morminte şi faptul că aparţinea unui personaj important, de dinainte de Basarab (A.
Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş şi zidirea bisericii domneşti”, în BCMI, XXVIII
(1935), p. 55-57; pentru morminte, vezi Virgil Drăghiceanu, „Curtea domnească din Argeş.
Note istorice şi arheologice”, în BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923, p. 41 - fig. 30,
44-65, şi Virgil Drăghiceanu, „Jurnalul săpăturilor din curtea domnească a Argeşului”, în
BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923, p. 138-141). N. Constantinescu nu a investigat
acest mormânt, considerând că „nu stârneşte dubii” (N. Constantinescu, Curtea de Argeş
(1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1984), p. 94). O parte dintre specialiştii în heraldică acceptă existenţa istorică a lui Negru
Vodă, pe care îl asociază procesului de formare a stemei dinastice a domnilor Ţării
Româneşti. Un obstacol ce stă în calea atribuirii lui Negru Vodă a mormântului de mai sus îl
reprezintă prezenţa scutului cu fascii pe nasturii celui decedat, scut pus de specialişti pe
seama Basarabilor (Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor ţărilor române de la apariţia lor şi până
în zilele noastre (sec. XIII-XX) (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2005), p. 25-42, 52-54,
vezi şi mai jos).
99 DRH, B, IV, p. 327, nr. 278; V, p. 138, nr. 125; VI, p. 159, nr. 128; VIII, p. 20-22, nr.
13-14. În 1585, numele lui Negru Vodă este înregistrat şi de sursele narative externe (la
Bongars, ce aminteşte cetatea lui Negru Vodă, apoi, în 1605, la Giacomo Luccari, ce
aminteşte pe Negro Voevoda di natione Ungaro) (Călători străini despre ţările române, vol. III, p. 161;
Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. Valeriu Râpeanu
(Bucureşti: Editura Eminescu, 1980), p. 249).
100 Istoria Ţării Româneşti, p. 1-2.
Craioveştilor101. În stadiul actual al informaţiilor, nu avem nici o certitudine în

privinţa legăturii dintre Negru Vodă şi Basarab. La fel ca în Moldova lui Dragoş
şi Bogdan, este posibil ca între cei doi să nu fi existat nici o legătură de
familie102. Aşa s-ar explica de ce aproape 200 de ani, Negru Vodă a fost ignorat
în actele emise de domnii ţării, cu toţii descendenţi din Basarab. O parte din
istorici cred că Negru Vodă a fost de fapt Basarab, explicaţia numelor diferite
fiind aceea că Negru ar fi o poreclă, iar Basarab ar fi fost numele real al primului
domn al Ţării Româneşti103. Dar Basarab a avut o domnie lungă, cel puţin din
1323 şi până în 1352, ceea ce face improbabilă identificarea sa cu Negru Vodă
de la 1290/1292, distanţa în timp fiind practic prea mare. O altă ipoteză ar fi că
Negru Vodă ar fi tatăl lui Basarab, Thocomer104. În favoarea acestei variante ar
sta un fragment inserat într-un act din 1618, ce aminteşte o danie a lui Nicolae
Alexandru din 1351-1352 şi care ne transmite că acest domn ar fi fost „nepotul
răposatului Negru Radul voevod”105. Informaţia poate fi interpretată şi din
perspectiva unui alt tip de rudenie dintre cei doi, Negru Vodă fiind socrul lui
Basarab, teorie care din punct de vedere heraldic are validitate106. În acest sens,
capătă altă valoare asumarea de către Matei Basarab a lui Negru Vodă (Radu
Negru) ca „strămoşul domniei mele”107.
101 Panaitescu atrage atenţia cu privire la faptul că numele de Basarab, ca nume propriu
(domnii ce s-au intitulat Basarab voievod nu au mai adăugat alt nume la acesta), a fost purtat
în secolele XIV-XVI de cinci domni, apropiaţi ca politică şi interese de Craioveşti. În sec. al
XVII-lea, acest nume a fost asumat ca nume domnesc de descendenţii Craioveştilor, vezi
Constantin Şerban sau Constantin Brâncoveanu (P.P. Panaitescu, „Începuturile istoriografiei
în Ţara Românească”, în Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. Silvia Panaitescu, Dan
Zamfirescu (Bucureşti: Editura Minerva, 1971), p. 395-396).
102 Brătianu, Tradiţia istorică, p. 87-115.
103 Sinteza diverselor teorii şi prezentarea istoriografiei la Stoicescu, „«Descălecat» sau
întemeiere?”, p. 97-164, în special p. 141-157; vezi şi studiile reunite între p. 9-171 în Pavel
Chihaia, De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab.
104 Interpretări mai recente cu privire la identificarea acestui personaj istoric la Denis Căprăroiu,
Asupra începuturilor oraşului Câmpulung, în HU, XVI (2008), nr. 1-2, p. 37-64.
105 DRH, B, I, p. 11, nr. 2, nota 1.
106 G. D. Florescu, Dan Pleşia, „Negru-Vodă - personaj istoric real”, în Magazin istoric, IV
(1970), nr. 8, p. 37-42; J. N. Măneascu, „Sur l’origine des armoiries des Principautés
Roumaines”, în RRH, XXVI (1987), nr. 4, p. 350-354; Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor,
p. 52-54.
107 DRH, XXV, p. 262, nr. 250. Într-una din pisaniile puse la mănăstirea Câmpulung, se
susţine că Matei Basarab era „rudă bună şi de întru acel neam adevărat”; Matei a refăcut
biserica „ca să nu piară pomeana moşilor, pentru c-au fost şi Măria Sa dentr-acia rudă bună
şi adevărată” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I (Bucureşti: 1905), p. 128-129, nr.
2-3). Aceste date trebuie puse în legătură cu ideile lui Panaitescu, afirmate într-o notă puţin
mai sus.
În ceea ce ne priveşte, credem că discuţiile istoriografice din jurul

existenţei reale sau nu a lui Negru Vodă nu îşi au rostul. La fel „fabricarea” sa de
către cronicari, pe care am fi admis-o, dacă în centrul „fabricaţiei” ar fi fost
Basarab. De altfel, menţionarea lui Negru Vodă nu folosea, cel puţin în sec. al
XVII-lea, nici unui scop „propagandistic”. Negru Vodă nu a fost legat direct în
cronici de nici o familie dintre cele importante ale ţării, nici de Basarabi, nici de
Craioveşti, astfel că nu putea fi nici măcar folosit în luptele pentru putere dintre
„taberele” boiereşti de mai târziu108. „Închinarea” Basarabilor în faţa lui Negru
Vodă trimite în mod clar la procesul reunirii celor două părţi mari ale ţării,
Muntenia şi Oltenia, sub o singură putere, ca şi, probabil, la o reunire dinastică
(prin posibila înrudire a lui Negru Vodă cu familia lui Basarab). Forţa istorică a lui
Negru Vodă credem că rezidă în acţiunile politice pe care le-a desfăşurat, acţiuni
cu implicaţii profunde din perspectiva viitorului ţării de la sud de Carpaţi
(inclusiv în ceea ce priveşte oraşele). Acesta este motivul pentru care cronicile
târzii îl menţionează şi nu neapărat pentru că răspundea unor cerinţe
„propagandistice”, chiar dacă – la fel ca în orice istorie – faptele trecute puteau
răspunde şi unor astfel de scopuri.
Domnii ce i-au urmat lui Basarab şi-au întărit treptat controlul asupra
teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru
(1352-1364, asociat la domnie înainte de 1352), a reluat relaţiile cu Ungaria
(cca. 1344-1345). În timpul său, Biserica Catolică şi-a consolidat poziţiile,
misionarii raportând la un moment dat chiar atragerea domnului la catolicism109.
Presiunile regelui Ludovic l-au determinat însă să se orienteze politic şi
confesional spre spaţiul bizantino-ortodox, confirmarea înfiinţării Mitropoliei
Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş (unde funcţiona deja o episcopie), venind în
1359 de la Patriarhia de la Constantinopol110. Sub Vladislav I (1364-1377), Ţara
108 Cu toate controversele, o serie de întrebări rămân şi încă necesită un răspuns: de la

jumătatea sec. al XVI-lea, în numeroase acte se face trimitere la Negru Vodă ca emitent al
unor mai vechi documente (domnii ce le emit afirmă chiar că au văzut astfel de acte); de ce
nici un document nu trimite spre Basarab I ca emitent?; de ce Basarab nu este prezent în
cronici? de ce în vremea lui Matei Basarab se pune atât de mare accent pe tema
„descălecatului” şi pe Negru Vodă, în condiţiile în care acest domn, un urmaş al
Craioveştilor, pretinde că descinde din... Basarabi? de ce tradiţia istorică din Moldova ar fi
reală şi cea din Ţara Românească nu? cum se explică prezenţa lui Negru Vodă în cultura
populară şi numărul mare de toponime ce fac referire la el?
109 DRH, D, I, p. 60, nr. 32; Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara
Românească şi Moldova. a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI (Bucureşti: Editura Enciclopedică,

2001), p. 71.
110 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3. Consideraţii recente cu privire la semnificaţia acestui
gest în Şerban Papacostea, „Orientări şi reorientări în politica externă românească: anul

1359”, în SMIM, 27 (2009), p. 18-23. În mod logic, mitropolia a succedat unei episcopii
(Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 139). Demararea acţiunilor pentru ridicarea episcopiei de
Românească a reintrat în conflict cu Ungaria regelui Ludovic, care urmărea

constant să-şi extindă dominaţia spre gurile Dunării. În cele din urmă, Vladislav
s-a recunoscut vasal, confirmându-i-se ca feude stăpânirile de dincolo de munţi
ale tatălui său (Făgăraşul şi Amlaşul) şi Severinul111. Profitând de criza în care se
aflau mongolii şi de problemele lui Ludovic, Vladislav a acţionat în sudul
Moldovei, asupra căreia se pare că şi-a extins controlul112. Radu I (1377-1385) a
continuat politica predecesorului său; în timpul lui, se ridică mai multe mănăstiri
ortodoxe, se înfiinţează episcopia catolică de la Argeş (1381) şi se bat primele
monede locale113. Apogeul puterii Ţării Româneşti este atins în timpul lui
Mircea cel Bătrân (1386-1418). Acesta se implică în cruciada anti-otomană,
soldată însă cu un eşec (Nicopole, 1396), ajută la punerea ca domn în Moldova a
lui Alexandru cel Bun şi are relaţii strânse cu regele Sigismund de Luxemburg şi
conducătorii sârbi şi bulgari. La începutul sec. al XV-lea, Ţara Românească
atinge maximul dezvoltării teritoriale: pe lângă întreg teritoriul dintre Dunăre şi
Carpaţi şi domeniile concedate în Transilvania, Mircea mai controla Dobrogea şi
sudul Moldovei, cu oraşul Chilia. Până la începutul sec. al XV-lea au apărut
majoritatea oraşelor din acest spaţiu114.
Formarea oraşelor
Urbanizarea teritoriului Ţării Româneşti a beneficiat de existenţa unor

factori favorabili, dar şi de elemente care i-au limitat amploarea. Factorii pot fi
împărţiţi după modelul folosit de Ştefan S. Gorovei în analiza începuturilor
Moldovei115 în: factori determinanţi, potenţatori şi incidentali. Primii,
caracterizaţi prin „durata lungă”, prin evoluţia lentă a structurilor, ţin de
condiţiile politice (existenţa „ţărilor”) şi economice (rolul târgurilor periodice,
intensificarea raporturilor comerciale, stabilirea drumurilor) din spaţiul locuit de
români, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea.
la Argeş la rang de mitropolie a avut loc probabil încă din 1353-1354, după cum susţine, cu
argumente pertinente, Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie”,
p. 344-347.
111 Lukács, Ţara Făgăraşului, p. 171-175. Deţinerea de către domnii Ţării Româneşti a
domeniului Făgăraşului confirmă legătura specială ce exista cu acest teritoriu.

112 Şerban Papacostea, „Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382)”, în
Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed. a II-a (Bucureşti:
Editura Corint, 1999), p. 128-132; Şerban Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare:
opţiunea polonă (1459-1472)”, în SMIM, 25 (2007), p. 18-19.
113 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 321-324, 331-338.
114 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. a II-a îngrijită de Gheorghe Lazăr (Bucureşti:
Editura Corint, 2000), p. 251-258, 321-332, 357-403.

115 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (Iaşi: Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, 1997), p. 29-30.

Factorii potenţatori au un alt conţinut şi cuprind, printre altele, venirea

coloniştilor străini, ce au contribuit decisiv la organizarea instituţională a
oraşelor. În fine, factorii incidentali ţin de evoluţia politică a ţărilor române, de
raporturile cu puterile vecine şi de evoluţia economică a sud-estului Europei. Ca
o particularitate, în zona ţărilor române factorul religios a influenţat în măsură
mai mică formarea urbană, spre deosebire de apusul şi centrul Europei, unde
mănăstirile şi reşedinţele episcopale au contribuit la urbanizare. Până în sec. al
XVI-lea, mănăstirile ortodoxe au fost ridicate departe de oraşe astfel că nu au
influenţat dezvoltarea acestora116.
În secolul al XIII-lea, Europa vestică şi centrală cunoaşte o vastă
expansiune politică şi economică spre răsărit. În 1204, Constantinopolul a fost
cucerit de participanţii la cruciada a IV-a, fapt ce a permis extinderea influenţei
economice a negustorilor italieni până pe coastele Mării Negre. În nord, oraşele
membre ale Hansei controlau comerţul în Marea Baltică. La chemarea regilor
Poloniei şi Ungariei tot mai mulţi colonişti, în special de origine germană, îşi
părăsesc zonele de origine şi se aşează în noile teritorii, contribuind la ridicarea
economică a acestora şi la dezvoltarea oraşelor. Se intensifică exploatările
miniere în munţii Poloniei, Slovaciei, Transilvaniei, Bosniei şi ai Serbiei, aurul şi
argintul scos intrând pe piaţa europeană. La acestea se adaugă creşterea cererii
de lemn pentru construcţii, postavuri şi stofe pentru îmbrăcăminte, mirodenii,
dar şi produse alimentare de bază (grâne, sare, peşte şi vin)117. Urbanizarea din
ţările române a evoluat în acest cadru. Teritoriul acestora s-a aflat pe direcţia
schimburilor dintre apusul şi centrul Europei şi Orient, fiind atât beneficiar, cât
şi furnizor de mărfuri.
Timp de câteva secole spaţiul locuit de români nu a cunoscut oraşe,
situaţie în care s-a aflat de fapt toată partea din Europa care nu a fost cuprinsă
în hotarele Imperiului Roman. În Dacia antică s-au dezvoltat, pentru o scurtă
vreme, oraşe organizate după modelul greco-roman. Acestea nu au supravieţuit
migraţiilor; unele au dispărut cu totul, altele au supravieţuit sub forma unor
aşezări rurale118. La fel ca în majoritatea cazurilor din restul Europei, nu se poate
face legătura între oraşul dezvoltat după modelul antic şi cel din evul mediu,
acesta din urmă fiind un tip urban nou, chiar dacă din punct de vedere al
funcţiilor exercitate există similitudini. Se schimbaseră fundamental structurile
116 Vezi şi Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 78-79.

117 Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. de Maria Holban (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1970), p. 314-322; Jean Gimpel, Revoluţia industrială în evul mediu, trad. de
Constanţa Oancea (Bucureşti: Editura Meridiane, 1983), p. 189-191; Marian Małowist, „The
Trade of Eastern Europe in the Later Middle Ages”, în The Cambridge Economic History of
Europe, vol. II, Trade and Industry in the Midlle Ages, eds. M.M. Postan, Edward Miller, Cynthia
Postan (Cambridge: Cambridge University Press, 1987), p. 525-582.
118 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 45-56.
sociale şi politice, concepţiile privind stăpânirea (pământului sau a oamenilor),

sistemul juridic şi libertatea persoanei. Cadrul în care s-a dezvoltat oraşul
medieval este diferit şi acest fapt nu a rămas fără consecinţe. Punctul nodal al
dezbaterii referitoare la începuturile oraşului medieval din spaţiul locuit de
români este cel al tiparului de dezvoltare urmat de centrele urbane. În condiţiile
inexistenţei unei tradiţii în această direcţie, a urmat oraşul de aici calea pe care au
urmat-o oraşele din celelalte regiuni ale Europei sau a mers pe o cale proprie?
Cercetările întreprinse în ultimele decenii au demonstrat că spaţiul locuit
de români nu a fost izolat sau rupt de legătura cu exteriorul. În apropiere,
urbanizarea a început să se manifeste încă din secolul al XI-lea, din momentul în
care Imperiul Bizantin a revenit cu hotarul la Dunăre. Aşezări precum Vicina,
Dinogeţia, Capidava, aşezarea din insula Păcuiul lui Soare, Silistra etc., toate
porturi la Dunăre, au avut funcţii administrative şi militare în cadrul sistemului
de organizare bizantin. Săpăturile arheologice au evidenţiat existenţa unor
schimburi comerciale în şi între aceste aşezări, precum şi activitate
meşteşugărească119. Comerţul lor s-a extins şi la nord de Dunăre. O hartă a
răspândirii hiperperilor bizantini în regiunea Dunării de Jos cuprinde descoperiri
de astfel de monede emise până în 1261 (de către imperiul de la Niceea), la
Târgovişte, Cetăţeni pe Dâmboviţa, Turnu (Măgurele), Severin, dar şi în
Moldova sau Transilvania120. Legăturile trans-danubiene erau completate de cele
cu Transilvania şi Ungaria. În mai multe rânduri Diploma ioaniţilor pomeneşte
„veniturile” şi „banii” pe care urmau să-i strângă ioaniţii sau regele, morile,
pescuitul şi sarea ce urmau să fie aduse „spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor
dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania”. Toate aceste produse erau obţinute prin
exploatarea resurselor locale sau prin vânzare/cumpărare121. Pomenirea
„banilor” reflectă existenţa unei circulaţii monetare la nord de Dunăre, mai ales
începând din sec. al XIII-lea122, atestată şi de amintitele descoperiri de monede.
Un rol important în regiune l-au deţinut negustorii italieni. Prima menţiune clară
a contactului lor cu românii datează din 1246, când papa scria despre necesitatea
eliberării creştinilor greci, bulgari, ruteni şi români, care fuseseră vânduţi
sarazinilor de către negustorii italieni (ce îi cumpăraseră, probabil, de la
119 Ion Barnea, Dinogeţia, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Meridiane, 1969), p. 47-50; Gr.
Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava. Monografie arheologică, vol. I (Bucureşti: Editura

Academiei Române, 1958); Petre Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, vol. I-II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1972, 1977).
120 Ocavian Iliescu, „L'hyperpère byzantin au Bas-Danube du XI-e au XV-e siècle”, în
RESEE, VII (1969), nr. 1, p. 119; vezi şi Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, 2005,
p. 103-109.
121 DRH, D, I, p. 21-27, nr. 10.
122 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 109.
mongoli123. După 1261, genovezii au obţinut superioritatea în faţa veneţienilor

în Marea Neagră. Ei încheie tratatul de la Nymphaion cu Imperiul Bizantin,
contribuind la restaurarea acestuia, prin ajutorul dat pentru recucerirea oraşului
Constantinopol. Instalaţi la Caffa, Cetatea Albă, Chilia şi Vicina, genovezii s-au
implicat într-un comerţ prosper, cumpărând grâne, ceară, peşte, piei şi aducând
în schimb postavuri, ţesături sau mirodenii124. Pentru ca genovezii să facă rost
de ceea ce aveau nevoie, dar şi pentru a vinde ceea ce aduceau din Orient
trebuie să fi existat o categorie de cumpărători, probabil cei aflaţi în fruntea
structurilor politice locale, dar şi locuri în care să se facă schimbul, târguri. Este
indubitabilă, prin urmare, existenţa legăturilor comerciale dintre spaţiul locuit de
români şi regiunile înconjurătoare, chiar dacă asupra teritoriului de la nord de
Dunăre se exercita influenţa neamurilor turanice, a regatului maghiar sau a
mongolilor. Aceştia din urmă, după ce şi-au încetat principalele atacuri şi au pus
bazele vastului „imperiu al stepelor”, au instaurat, prin aşa-numita pax mongolica,
un climat favorabil comerţului, care le aducea venituri125.
Un rol considerabil l-a deţinut şi revitalizarea drumurilor comerciale.
Într-o ierarhie a drumurilor, deosebim drumuri continentale, regionale şi locale.
Un drum de importanţă continentală era cel ce lega Europa Centrală de Orient,
pe valea Dunării mijlocii, de la Viena prin Buda, Niš, Filipopol, Adrianopol,
mergând în parte pe traseul vechiului drum roman până la Constantinopol126.
Interesul Ungariei, dar şi al genovezilor, faţă de regiunea sud-carpatică, precum
şi dezvoltarea economică a oraşelor din Transilvania au determinat creşterea în
importanţă a drumurilor care traversau Carpaţii şi coborau spre Dunăre, pe văile
râurilor, drumuri care până atunci fuseseră folosite mai mult pe plan local. Acte
din secolul al XIV-lea, precum cel emis de regele Ludovic în 1358127 sau
privilegiul întărit braşovenilor de Vladislav I în 1368128 sunt menţiuni târzii ale
unor drumuri care legau Ţara Românească de Transilvania. Aceste drumuri
urmau văile Buzăului, Teleajenului şi Prahovei, cel mai important devenind cel
de pe valea Dâmboviţei şi Ialomiţei, cunoscut sub numele de „drumul Brăilei”
sau „drumul Braşovului” (după cele două oraşe aflate la capetele sale). „Drumul
Brăilei” va reprezenta sectorul final al variantei regionale a drumului continental
123 Ştefan Pascu, Contribuţii documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV (Sibiu: 1944), p. 15.
124 Şerban Papacostea, „Genovezii la Marea Neagră (1261-1453). Metamorfozele unei
hegemonii”, în Marea Neagră. Puteri maritime-puteri terestre (sec. XIII-XVIII), coord. Ovidiu
Cristea (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2006), p. 24-36.
125 Spinei, Marile migraţii, p. 332-333; Lawrence N. Langer, „The Medieval Russian Town”,
în The City in Russian History, ed. Michael F. Hamm (Lexington: The University Press of
Kentucky, 1976), p. 20-21.
126 Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 269.
127 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
128 Ibid., p. 86, nr. 46.
amintit mai sus, legând Buda de Dunăre şi Marea Neagră, prin Transilvania. În
fine, alte drumuri coborau spre Dunăre, pe Olt, pe la Slatina, şi pe Jiu, pe la
Craiova. Ca repere obligatorii pentru popas şi comerţ, pe aceste drumuri s-au
dezvoltat oraşe129.
Primele izvoare scrise despre oraşe sunt târzii, astfel că trebuie să
apelăm la informaţiile date de cercetările arheologice. Din păcate, în oraşele
medievale din Ţara Românească, cu mici excepţii (Floci, parţial Câmpulung,
Bucureşti şi Târgovişte), nu s-au întreprins săpături sistematice, din motive ce
ţin de actuala tramă stradală, lipsa fondurilor şi a interesului. Nu a existat un
plan concret de săpături care să urmărească desluşirea începuturilor oraşelor,
identificarea vechilor case, biserici, străzi etc. Majoritatea săpăturilor efectuate în
centrele oraşelor au avut caracter de salvare. Nu putem prin urmare decât să
reunim toate datele la care am avut acces, pentru a oferi o imagine cât de cât
coerentă asupra acestor chestiuni. Cele mai vechi urme ale unei aşezări care în
evul mediu a îndeplinit funcţii urbane s-au descoperit la Argeş. Aici au fost
scoase la lumină ruinele unei biserici, ce probabil deservea reşedinţa unui
conducător local, care a cunoscut două faze de evoluţie. Prima fază îşi are
începuturile în sec. al XIII-lea (funcţiona cu siguranţă în a doua jumătate a
secolului); în a doua fază, după 1340, se construieşte o nouă reşedinţă, probabil
după ce cea veche fusese afectată într-o anumită măsură în urma atacului regelui
Carol Robert de Anjou, din 1330130. O bună parte dintre istorici cred că la Argeş
s-a aflat centrul „ţării” lui Seneslau131. Acest lucru nu poate fi însă afirmat ca o
certitudine, căci nu ştim dacă între Seneslau de la 1247 şi Basarab de la 1324
există vreo legătură. În Câmpulung, săpăturile efectuate cu ocazia restaurării
bisericii catolice Sf. Iacob cel Mare au dus la descoperirea urmelor bisericii
vechi, construită de saşi în ultima parte a veacului al XIII-lea; în această biserică
a fost înmormântat, în anul 1300, comitele local Laurenţiu132. Cercetările
arheologice efectuate la Piteşti au scos la iveală fragmente ceramice care aparţin
unui tip întâlnit şi în sudul Transilvaniei; se presupune că această ceramică a fost
realizată de către un grup de olari care a venit în Piteşti spre finele secolului al
XIII-lea133. Şi în Târgovişte, săpături recente au confirmat o situaţie asemănătoare,
129 Şerban Papacostea, „Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei

(secolele XIV-XVI). Drum şi stat”, în Papacostea, Geneza statului, p. 164-165.
130 Pentru săpăturile arheologice de la Argeş, vezi Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 84-103;
concluzii la p. 143-147.
131 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 101-102; Giurescu, Istoria românilor, I, p. 290-291; Panaitescu,
Introducere la istoria culturii, p. 293.

132 Ştefan Balş, „Restaurarea Bărăţiei din Câmpulung Muscel”, în Monumente istorice. Studii şi
lucrări de restaurare (Bucureşti: 1969), p. 9-14.

133 Dinu V. Rosetti, „Observaţii arheologice privind vechimea oraşului Piteşti”, în
RMMMIA, XLVI (1977), nr. 1, p. 69.

fiind descoperit un tip de ceramică din a doua parte a sec. al XIII-lea şi din
sec. al XIV-lea, ce poate fi atribuită unor colonişti saşi134. Şi la Râmnicul de pe
Olt135, într-o locuinţă medievală, s-au descoperit urme de ceramică înrudită cu
ceramica din Transilvania, precum şi o monedă, toate datând din prima jumătate
a secolului al XIV-lea136. Acelaşi lucru la Curtea de Argeş137; pe lângă faptul că
vasele descoperite la Argeş (descoperite în inventarul unor locuinţe din afara
zonei curţii) prezintă analogii cu ceramica găsită în Ţara Făgăraşului, aici au ieşit
la iveală şi urmele unei pivniţe ce prezintă un mod de construire întâlnit şi în
Transilvania, la Sighişoara, dar şi în Moldova, la Baia138. Aceste descoperiri
arheologice, cu toate că se limitează la câteva oraşe, confirmă existenţa unor
aşezări implicate în activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, înainte de 1300.
Descoperirea monedelor, practicarea olăriei şi cunoaşterea unor tehnici avansate
de prelucrare a lemnului susţin acest lucru. Iese în evidenţă încă un element
comun: prezenţa unor meşteşugari de origine străină, veniţi probabil din
Transilvania, asupra cărora vom reveni puţin mai jos.
Putem presupune că aşezările amintite îndeplineau rolul de loc de
schimb pentru „ţara” (ca structură politică) şi pentru valea (ca structură
geografică) în care se aflau. După jumătatea secolului al XIV-lea, avem
informaţii că, în majoritatea acestor aşezări, domnia deţinea curţi proprii. Cu
toate că în istoriografia românească curţile au primit o destul de mare atenţie,
rareori s-a afirmat că ele erau mai mult decât o simplă reşedinţă a domnului139.
134 Rezultatele cercetărilor arheologice prezentate în „Semnificaţia rezultatelor arheologice
privind începuturile oraşelor medievale din Ţara Românească”, în HU, III (1995), nr. 1-2, p. 233;
Luciana Muscă, „Noi date privind locuirea feudală timpurie la Târgovişte”, în Valachica. Studii
şi cercetări de istorie, Târgovişte, XVI (1998), p. 22-23. În zonă s-au descoperit locuinţe datând din
a doua jumătate a sec. al IX-lea, începutul sec. al X-lea (Luciana Muscă, Tiberiu I. Muscă,
„Descoperiri feudale timpurii în Târgovişte, cartierul Suseni”, în Valachica, Târgovişte, XII-XIII
(1980-1981), p. 101-107).
135 Iniţial numit Râmnic sau Râmnic pe Olt, azi apare ca Râmnicu Vâlcea, nume pe care îl
vom folosi în lucrare pentru a evita confuzia cu celălalt Râmnic, Sărat.

136 Elena Busuioc, „Vestigii feudale de la Râmnicu Vâlcea”, în Buridava. Studii şi materiale, 3
(1979), p. 24-29; Elena Busuioc, „O casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la
Râmnicul Vâlcea”, în SCIVA, XXXIX (1988), nr. 2, p. 120-129.
137 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 124.
138 Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Cercetări arheologice efectuate în anul 1979 în cuprinsul
aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş”, în CA, IV (1981), p. 150-153.

139 Rusu, Castelarea carpatică, p. 457-459. Suntem de acord cu critica adusă de Adrian Andrei
Rusu susţinerii exagerate a ideii de curte în defavoarea celei de cetate în istoriografia

românească. În mod categoric, curtea era o cetate, indiferent de modul în care era fortificată.
În lucrarea noastră, preferăm să folosim şi denumirea de „curte”, pentru a nu crea confuzii
între reşedinţele domneşti din oraşe (numite de obicei dvor) şi ceea ce s-a împământenit în
istoriografie ca „cetăţi” (numite grad). Există pentru Moldova şi un caz special, cel al Sucevei,
care avea atât o cetate lângă oraş, cât şi o curte în oraş.
Istoricii accentuează rolul aulic al acestor reşedinţe şi îl minimalizează pe cel

militar. Cetăţi sunt considerate doar unele fortificaţii din piatră – majoritatea
neasociate cu oraşele (cetatea de la Poienari, cetatea de la Cetăţeni pe
Dâmboviţa) – care poartă numele de grad în izvoare. În realitate, din punct de
vedere al funcţiei, reşedinţele domnilor din afara sau din interiorul oraşelor pot
fi considerate cetăţi, căci erau întărite. Unele aveau ziduri de piatră, altele
palisade, şanţuri şi val de pământ; din a doua parte a sec. al XIV-lea, majoritatea
aveau în interior turnuri-locuinţă sau case solide de piatră. S-a pus întrebarea
dacă aceste cetăţi fuseseră create după finalizarea formării Ţării Româneşti sau
existau din perioada anterioară? O parte din ele existau probabil dinainte, însă
nu trebuie mers prea departe cu vechimea lor; nu sunt mai vechi de secolul al
XIII-lea140, când intrarea acestei zone în sfera de interes a Ungariei a permis
ridicarea unor fortificaţii ca puncte de sprijin. În cadrul procesului de extindere a
autorităţii sale în faţa celorlalţi cnezi şi voievozi locali, Negru Vodă, Basarab I şi
domnii care au finalizat procesul de unificare a teritoriilor de la sud de Carpaţi
au cucerit centrele de putere ale acestora şi putem prespune că, într-o epocă
marcată de frământări interne şi externe (cum au fost sec. al XIII-lea şi prima
parte a secolului următor), acestea erau întărite (vezi Argeş, Cetăţeni, poate şi
Polata-Gorj sau Celei)141. Aproape toate au fost păstrate pentru că de aici se
putea exercita în continuare puterea domnului în teritoriu; din secolul al XIV-lea, o
bună parte din ele au devenit reşedinţe ale judeţelor. Li s-au adăugat curţi şi
aşezări noi, ridicate după constituirea Ţării Româneşti, în locuri cu poziţie
favorabilă, pe moşii domneşti (precum la Târgşor sau Gherghiţa, probabil şi
Târgovişte; cazurile Piteşti, Râmnic sau Slatina sunt mai greu de lămurit). În
toate aceste aşezări, domnia a impus un reprezentant al puterii sale, pârcălabul,
care avea atribuţii militare, juridice, supraveghea căile comerciale, încasa vămile
şi strângea cetele de slujitori în caz de necesitate. Periodic, curţile îl găzduiau pe
domn când mergea prin ţară, să facă judecata, să supravegheze acţiuni militare
sau să se reculeagă la mănăstiri.
În Ţara Românească, documentele medievale slavone folosesc termenii
dvor sau stol pentru a numi reşedinţele pe care domnii le aveau în oraşe. Rolul lor
este surprins într-o scrisoare a lui Vladislav al II-lea trimisă sfatului Braşovului.
Vladislav cerea ca nişte arme pe care voievodul Transilvaniei, Iancu de
Hunedoara, le trimitea la Chilia să treacă mai întâi pe la „curtea şi casa noastră”
(curiam et domus nostram)142. Cei doi termeni folosiţi, latini, arată că aceste
reşedinţe îndeplineau mai multe funcţii: 1. funcţie simbolică, ca sediu de putere
140 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 112.

141 P.P. Panaitescu, „Comunele medievale în Principatele Române”, în Interpretări româneşti, ed.
a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1994), p. 146; Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 52.
142 DRH, D, I, p. 435, nr. 318.
pentru principala instituţie a ţării; 2. funcţie juridică, ca loc de exercitare a

judecăţii; 3. funcţie militară, pentru că îl găzduia şi apăra pe domn. Asemenea
acelor curia sau sedes regiae din centrul şi apusul Europei, curţile din oraşele ţărilor
române aveau o organizare complexă, fiind centre ale politicii interne şi externe;
totodată, curtea era şi o simplă domus, palatul domnului, unde se afla familia sa, o
numeroasă suită şi o garnizoană143.
Domnul avea reşedinţe fortificate pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, dar
în special în Muntenia, la răsărit de râul Olt, unde primii domni şi-au avut baza
puterii. La apus, în Oltenia, supravieţuia vechea autonomie a băniei144; din acest
spaţiu, domnii au emis foarte puţine acte în primele două secole de existenţă a
ţării. În secolele XIV-XVI, izvoarele menţionează curţi în următoarele oraşe:
Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Gherghiţa, Râmnicu Vâlcea,
Târgşor, Slatina; se adaugă curtea de la Craiova a banului Olteniei. Din păcate,
impunerea destul de timpurie a dominaţiei otomane (în sec. al XV-lea)145 a făcut
ca în secolele XVI-XVII o bună parte din curţile din oraşe să fie mai puţin
frecventate, chiar abandonate de domni sau transformate în mănăstiri. Din acest
motiv, ştim puţine despre dimensiunile lor şi despre cât de ample le erau
fortificaţiile. O situaţie asemănătoare întâlnim în Moldova146.
În stadiul în care se aflau în a doua parte a sec. al XIII-lea şi folosind
puţinele informaţii furnizate de săpăturile arheologice, este dificil de afirmat
existenţa unui caracter urban pentru aşezările din preajma curţilor cnezilor şi
voievozilor locali. Abia în secolul următor, curţile au jucat în Ţara Românească rolul
pe care l-au jucat în restul Europei cetăţile, fiind nuclee ce au permis dezvoltarea în jurul lor a
oraşelor147. Prezenţa unei fortificaţii reprezenta un factor favorabil pentru
urbanizare căci atrăgea mici negustori, care urmăreau să îşi vândă aici produsele,
pentru că orice reşedinţă reprezenta nu numai un loc întărit, ci şi o aglomerare
de oameni, unii de rang înalt, alţii simpli luptători. Pentru aceştia aduceau
genovezii produse din Orient, mirodenii, postavuri sau obiecte de podoabă.
Exista o piaţă pentru aceste produse. Singurii care şi-ar fi permis în veacul al
143 Un studiu de caz pentru nord-vestul Europei la Malcolm Vale, The Princely Court: Medieval
Courts and Culture in North-West Europe, 1270-1380 (Oxford: Oxford University Press, 2004),
p. 15-33.
144 Achim, Politica sud-estică a regatului ungar, p. 265-266.
145 Pe larg, în Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă: cadrul juridic al relaţiilor româno-
otomane în evul mediu (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993); Viorel Panaite, Pace, război şi
comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII) (Bucureşti: Editura
All, 1997).
146 N. Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal”, în
SCŞI, XI (1960), fasc. 1, p. 88-93; Mircea D. Matei, „Probleme ale genezei şi evoluţiei
oraşului medieval pe teritoriul României”, în RdI, XLII (1989), nr. 12, p. 1174-1175.
147 Max Weber, The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The Free
Press, 1958), p. 78-79.

XIII-lea, la sud şi est de Carpaţi, să cumpere astfel de produse scumpe erau

membrii familiilor cneziale şi voievodale, precum şi boierimea şi anturajul
acestora148. Pe lângă negustori, în astfel de locuri s-au stabilit şi meşteşugari,
implicaţi în activităţi artizanale, precum olăritul, prelucrarea fierului, lemnului
etc., ce erau utili lângă o reşedinţă. Descoperirile de ceramică sunt o dovadă
pentru folosirea zilnică a vaselor, dar nu şi pentru vânzarea pe scară largă a
acestora. Nu trebuie să exagerăm nivelul de dezvoltare al acestor aşezări, unele
erau mai mari, altele mai mici, iar ca aspect exterior, probabil nu difereau cu
mult de un sat obişnuit. Până la jumătatea sec. al XIV-lea, aproape toate se aflau
într-un stadiu pre-urban. Nu toate aşezările care au găzduit curţi locale au
devenit oraşe. Unele au eşuat, din diverse motive, să facă trecerea spre un statut
superior.
Alături de curtea/cetate, un alt factor determinant pentru urbanizare îl
reprezintă târgul. Cum reşedinţa cnezială sau voievodală era centrul unei regiuni,
era firesc ca aici să se localizeze şi târgul, locul în care locuitorii veneau să
cumpere sau să vândă diverse produse. În târguri, schimburile se ţineau
periodic, la anumite intervale de timp, săptămânal, lunar sau o dată pe anotimp.
Locuri în care se practica negoţul existau deja. Termenii care desemnează locul
de schimb, „nedeia”, „zborul”, dar şi „târgul” au denumiri de origine slavă şi au
pătruns în limba română cu mult înaintea secolului al XIII-lea. Numele „nedeii”
trimite la ţinerea târgurilor la anumite date, nedelia însemnând „săptămână” sau
„duminică”, în timp ce cuvântul „zbor” are înţeles de „adunare”, „bâlci” sau
„sărbătoare”149, sugerând de asemenea o întrunire periodică. Dacă „nedeile” şi
„zborul” se ţineau în multe cazuri în regiuni mai înalte150 şi cu ocazia unor
sărbători religioase (precum „zborul” de la Câmpulung)151, târgurile se ţineau în
locuri joase, propice negoţului, având tendinţa de a se permanentiza. Stabilizarea
venea atunci când erau întrunite mai multe condiţii: locul avea potenţialul de a
atrage constant clienţi pentru vânzare-cumpărare din zona înconjurătoare; se
stabileau grupuri de meşteşugari, răspunzând unei cât de sumare cereri de
produse; conducătorul regiunii încuraja dezvoltarea aşezării înfiripate acolo.
Nu întâmplător, multe oraşe medievale din spaţiul locuit de români au
luat numele de „târg”, la care s-a adăugat denumirea râului pe care se aflau. În
Ţara Românească şi Moldova, fenomenul este des întâlnit, fiind prezent şi în
Transilvania, dar şi în Ungaria, Austria şi alte ţări din Europa Centrală. Nu este
148 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997), p. 53-54.
149 August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti (Iaşi: 1939), p. 1434.
150 Nedeia are şi sensul de „loc neted pe vârf de munte” (DLR, s.n., tom VII, partea 1, p. 217.
151 Ioan Răuţescu, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică (Câmpulung-Muscel: 1943), p. 172;
Giurescu, Târguri, p. 75-76. Zborul (sborum) este întâlnit şi în Serbia, însă aici termenul are
sensul de adunare orăşenească (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162).
un fenomen specific românesc152. Târgul Moldovei (Baia), Târgul Bahluiului

(Hârlău), Trotuşului sunt câteva din târgurile din Moldova, Târgul Jiului, Târgul
Gilort, Târgul Buzăului, Târgoviştea şi Târgşorul sunt în Ţara Românească, iar
Târgul Mureşului în Transilvania. La acestea se adaugă numeroase alte oraşe la
care s-a păstrat astăzi numai denumirea râului pe care se aflau: Suceava, Bârlad,
Vaslui, în Moldova, şi Argeş şi Râmnicul Sărat, în Ţara Românească. Se observă
în cazul tuturor oraşelor româneşti faptul că se află în apropierea unui râu.
Explicaţia alegerii acestui loc stă în faptul că încă din stadiul când aşezarea era
un simplu sat, locuitorii au căutat să aşeze vatra într-un loc favorabil locuirii,
bine situat din punct de vedere geografic, climatic şi strategic, apropiat totodată
de drumurile care însoţeau îndeaproape malurile apelor. Totuşi, vetrele
aşezărilor săteşti sau urbane se aflau rareori pe malul apei, ci pe o poziţie puţin
mai înaltă, neinundabilă.
Trecerea de la aşezarea aflată în stadiu pre-urban la aşezarea urbană a
avut loc în Ţara Românească în sec. al XIV-lea. Precum în multe cazuri de
dezvoltare urbană din restul Europei, tranziţia s-a făcut prin evoluţia „de tip
suburbie”. În Europa Centrală şi de Vest, cercetătorii urbanizării au analizat
ceea ce au numit „policentrismul socio-topografic”, între fortificaţie, suburbie şi
piaţă153. Evoluţia acestuia a fost în Ţara Românească în favoarea pieţei, care a
determinat specificul preponderent comercial al oraşului medieval. Un argument
în favoarea susţinerii acestui tip de evoluţie şi pentru oraşele din Ţara
Românească îl avem în modul de dispunere al spaţiului interior. Cercetarea
planurilor oraşelor arată că toate drumurile mergeau sau se întâlneau la curte,
care se afla aşezată în cea mai favorabilă poziţie. În acest caz, curtea a
impulsionat dezvoltarea aşezării (implicit trama stradală) şi nu invers154. Analiza
topografică şi arheologică arată că spaţiul curţii era în mod firesc separat de
aşezarea din apropiere printr-un zid de piatră sau o palisadă de lemn, dublată cu
val de pământ şi şanţ, la care se adăugau elemente de apărare naturală; incinta
domnului era astfel separată de cea a orăşenilor. Separarea îşi are originile încă
din perioada de formare a localităţilor respective, care iniţial erau simple suburbii
cu rosturi economice, deservind atât reşedinţa, cât şi pe locuitorii regiunii din jur.
152 Karl Gutkas, „Das Österreichische Städtewesen im Mittelalter”, în Die Mittelalterliche
Städtebildung, p. 141.
153 Donald Bullough, „Social and Economic Structure and Topography in the Early
Medieval City”, în Topografia urbana e vita cittadina nell'alto Medioevo in Occidente, vol. publicat în
cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di studi sull'alto medioevo”, Spoleto, XXI
(1974), p. 351-399; Guide international d'Histoire urbaine, p. 344.
154 În această privinţă suntem în mare măsură de acord cu Mircea D. Matei, ce ridică
problema unei mai bune cercetări a impactului implantării curţilor domneşti asupra
planimetriei oraşelor: „Câteva consideraţii în legătură cu punerea în valoare a monumentelor
istorice laice în oraşele contemporane din teritoriul extracarpatic”, în Monumentul, Iaşi, VII
(2006), p. 463-465.
Această situaţie este posibilă pentru oraşele Argeş, Bucureşti, dar şi Câmpulung,
unde curtea (cu biserica adiacentă) a reprezentat nucleul polarizator al aşezării,
fiind simbol de putere şi protecţie155. Alături de curte, cercetarea planurilor
centrelor urbane medievale, mult îngreunată astăzi, a demonstrat evoluţia
spaţiului central al oraşelor în jurul a încă unui nucleu: piaţa156. Curtea, ca centru
de putere, a fost un factor determinant pentru urbanizare, dar cel care a
definitivat acest proces, motorul dezvoltării, a fost factorul comercial, simbolizat
prin piaţă. De altfel, o serie de oraşe, care nu au curţi domneşti, au evoluat
direct din pieţe locale.
În Ţara Românească, identificarea locului în care s-au aflat pieţele
vechilor oraşe este foarte dificilă, mai dificilă decât în Transilvania sau Moldova,
datorită faptului că topografia urbană a suferit transformări semnificative în
perioada pre-modernă, responsabile de această situaţie fiind distrugerile
periodice (războaie, incendii, calamităţi naturale) şi decăderea oraşelor din sec. al
XVIII-lea. Pentru perioada de început, admitem rolul coloniştilor germani, însă
plasarea pe plan a pieţelor oraşelor la a căror fondare au contribuit este greoaie
deoarece nu în toate cazurile putem stabili locul în care s-au aflat bisericile lor
parohiale. În plus, locul pieţei a putut să se schimbe în timp, pe măsură ce aceste
aşezări au crescut şi au inclus şi alte cartiere. Detalii şi încercări de identificare
vom prezenta la studiile de caz dedicate fiecărui oraş din Ţara Românească şi
Moldova.
Terminologie
În documentele interne ale Ţării Româneşti redactate în limba slavonă,

oraşele sunt desemnate prin trei termeni: varoş, trăg şi grad. Cancelaria de la sud
de Carpaţi nu a folosit niciodată termenul de miasto, utilizat numai în Moldova.
În Ţara Românească, sensurile originale ale termenilor folosiţi pentru a numi
oraşele erau în strânsă legătură cu înfăţişarea, topografia şi funcţia aşezării (varoş,
grad, trăg), dar şi cu tipul de comunitate existent acolo (varoş).
Cuvântul varoş apare prima dată într-un document emis de Mircea cel
Bătrân, în 4 septembrie 1389, fiind cuprins în formula de afirmare a stăpânirii
domneşti asupra oraşului: oraşi gospodstva mi glagolemago Râbnic („oraşul domniei
155 Panait I. Panait, „Cetatea Bucureştilor în secolele XIV-XV”, în RM, 1969, nr. 4, p. 314-316;
Nicolae Constantinescu, „Cercetări arheologice de la curtea domnească din Târgovişte”, în
Documente recent descoperite şi informaţii arheologice (Bucureşti: 1987), p. 71-78; Petru Diaconescu,
„Cercetări arheologice la curtea domnească din Târgovişte”, în Valachica. Studii şi cercetări de
istorie, Târgovişte, XV (1997), p. 67.
156 Vezi Teodor Octavian Gheorghiu, Radu Radoslav, „Spaţiul central al oraşului medieval
românesc extracarpatic din secolele XIV-XVI, spaţiu al coeziunii sociale. Elemente pentru
un studiu comparatist european”, în HU, I (1993), nr. 2, p. 153-173.
mele numit Râmnic”)157. Această formulă apare în multe rânduri, mai ales atunci
când actele domneşti fac referire la oraşe, fiind o exprimare a drepturilor pe care
domnul le exercita asupra acestora. Analiza documentelor emise până la sfârşitul
secolului al XVI-lea arată că în majoritatea cazurilor când o aşezare avea caracter
urban, deţinea instituţii proprii şi un anumit nivel de autonomie, atunci
respectiva aşezare era desemnată prin termenul varoş158. Toate actele emise de
către conducătorul comunităţii oraşului, judeţul, sunt date în numele oraşului,
întotdeauna numit cu acelaşi termen. Varoş apare şi cu referire la orăşeni159,
moşia160 sau pecetea oraşului161, prin urmare nu este nici o îndoială că acesta
este termenul cel mai folosit de către cancelarie pentru a numi o aşezare cu
caracter urban. Aceasta este o diferenţă majoră faţă de Moldova, unde cuvântul
„târg” face referire la oraş, acoperirea sa fiind atât juridică, cât şi economică. Cu
varoş se înrudeşte alt termen folosit în Moldova, miasto, ce are aceeaşi încărcătură
juridică, susţinând statutul privilegiat al comunităţii orăşenilor. În ceea ce
priveşte originea termenului, specialiştii nu au ajuns încă la un acord. Unii
cercetători, mai puţini la număr, înclină spre afirmarea unei origini a cuvântului
în limba greacă162, însă majoritatea merg pe varianta originii maghiare163. În
maghiară, vár înseamnă „cetate”, fortificaţie (precum grad în slava veche)164,
vároş desemnând o aşezare dezvoltată lângă o fortificaţie, fiind sinonim cu
termenul latin suburbium, rusescul posad, sârbo-croatul podgradije165, sau cu
românescul subcetate166. Cu înţelesul de suburbie apare „oraşul” de la Tismana,
de fapt aşezarea dezvoltată sub „cetatea” Tismanei167. În Ţara Românească, varoş
nu se referea numai la funcţia unei aşezări; la origine, desemnase o aşezare
157 DRH, B, I, p. 28, nr. 10.

158 Ibid., p. 82, nr. 39; p. 102, nr. 52; p. 186, nr. 106; p. 189, nr. 108; p. 219, nr. 128.
159 Ibid., III, p. 271, nr. 168; p. 145, nr. 131.
160 Ibid., p. 284, nr. 175; VII, p. 120, nr. 92; XI, p. 81, nr. 59; p. 131, nr. 96.
161 Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în secolul XV şi
XVI (Bucureşti: 1927), p. 75, nr. 67.

162 Varianta luată în calcul de Traian Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 101.
163 Iorgu Iordan, Toponimia românească (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1963), p. 309;
DLR, s.n., tom VII, partea 2, p. 265.

164 Fügedi, Castle and Society, p. 19.
166 Termenul subcetate a fost folosit mai ales în Transilvania, unde s-au identificat cel puţin
cinci aşezări purtând acest nume. Tot aici mai multe cetăţi, unele dispărute, au lăsat urme în
toponimia locală: Oarda de Sus şi de Jos (Warda, Waradja), Feldioara (Feldvar), Turda
(Thordvar) etc. (Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1968), p. 149; Pascu, Voievodatul, vol. II, p. 225-228,
457).
167 DRH, B, I, p. 366, nr. 228; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele
XIII-XVI, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001), p. 47, 240.

dezvoltată lângă o fortificaţie, dar şi un tip de comunitate aparte, care se bucura

de un statut special (varoşani).
Termenul trăg este mai puţin folosit decât varoş în actele interne ale Ţării
Româneşti din secolele XIV-XV şi face referire la o piaţă sau un loc de schimb.
Cuvântul provine din slava veche, unde avea sensul de „loc unde se cumpără şi
se vinde”, fiind folosit peste tot în arealul limbilor slave, în Polonia, Rusia,
Serbia şi Bulgaria168. Din punct de vedere al conţinutului termenului, cele mai
multe similitudini cu spaţiul Ţării Româneşti le întâlnim în Serbia, unde cuvântul
„târg” are trei înţelesuri, desemnând o piaţă, o parte a unei aşezări şi un anumit
tip de aşezare169. În Ţara Românească, cuvântul are sensuri asemănătoare,
nefiind la fel de precis precum termenul „oraş”: 1. sensul iniţial, cel original, era
de loc de schimb periodic al produselor170; 2. parte a oraşului, unde se afla
piaţa171 (Târgul de Sus, Târgul de Jos, cum erau în Bucureşti, Târgovişte şi
Buzău172); 3. aşezare umană sau oraş mai mic (târgul Cornăţel173). Începând cu
ultima parte a secolului al XVI-lea, diferenţierea dintre termenii „târg” şi „oraş”
nu mai este la fel de vizibilă, precum în secolele anterioare. Unul dintre primele
documente în care am identificat termenul „târg” este reînnoirea privilegiului
braşovenilor, dată de Mircea cel Bătrân, la 6 august 1413: „pentru vamă prin
târgurile din ţara domniei mele”174. Dan al II-lea a dat un privilegiu „tuturor
târgurilor domniei mele”, care face referire la târguri şi nu la oraşe, deoarece
avea scopuri exclusiv comerciale175. În alte acte, domnii acordau unor mănăstiri
sau boieri scutiri de vama din târg, adică din piaţa oraşului, precum în 1451 şi în
1469176. Târgurile locale puteau fi dăruite, precum târgul de la Calafat, făcut
danie mănăstirii Tismana împreună cu vama ce se lua la acel loc de trecere a
Dunării177. Existau şi târguri ce aparţineau unor boieri, cum este Târgul
Gilort178.
168 Sever Pop, „Sinonimele cuvântului târg în lumina geografiei lingvistice”, în Revista
Geografică Română, I (1938), p. 49-51; Giurescu, Târguri, p. 23.
169 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165. Traian Stoianovich susţine că atunci când o
suburbie a îndeplinit o funcţie comercială lângă o fortăreaţă, slavii de sud au numit-o târg
(Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 101).
170 DLR, s.n., tom XI, partea 2, p. 334-335.
171 Unele porunci ale domnilor se adresau pârcălabilor din oraşe „unde sunt târguri” (DRH,
B, I, p. 186, nr. 106; p. 219, nr. 128).

172 DIR, XVII, B, IV, p. 367, nr. 377; DRH, B, XXIV, p. 359, nr. 267.
173 DRH, B, IV, p. 76, nr. 59.
174 Ibid., D, I, p. 197, nr. 120.
175 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
176 Ibid., p. 186, nr. 106; p. 228, nr. 135.
177 Ibid., p. 278, nr. 172; II, p. 426, nr. 224.
178 Ibid., I, p. 273, nr. 170.
Termenul grad provine tot din slava veche (gord), fiind utilizat peste tot
în lumea slavă. Desemnează un „loc întărit”, o „fortificaţie”, o „cetate” sau un
„oraş” (cu sensul de oraş de scaun, reşedinţă)179. Cu înţelesul de „loc întărit”,
cuvântul a fost preluat în limba română. Pe teritoriul României, s-au păstrat
numeroase toponime ce amintesc prezenţa unor locuri fortificate;
Gradiştea/Grădiştea, Horodiştea (numai în nordul Moldovei) sunt numai câteva
exemple180. În Ţara Românească, sensul principal al termenului, întâlnit în
documentele redactate în slavonă, era de „cetate”: cetatea Giurgiului181, cetatea
Dâmboviţei (de la Cetăţeni)182, cetatea Crăciuna183 şi cetatea Poenari184. Din
1459, se adaugă „cetatea Bucureştilor”185, numită şi ea „cetatea Dâmboviţei”
(castro fluvii Dombovicha) în acte latineşti şi în Letopiseţul anonim (al Moldovei) sau
„noua cetate” a Bucureştilor (Novi grad)186. Începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea, începe să se folosească, când se preciza locul de emitere al
hrisoavelor domneşti, forma „cetatea de scaun” (nastolnii grad). Până s-a impus
această formulă, pisarii cancelariei au folosit şi alte forme, pornind de la
termenul stol („scaun”, sinonim cu sedes), care desemna reşedinţa propriu-zisă a
domnului187. „Cetatea” apare menţionată şi atunci când hrisoavele făceau
referire la obligaţiile în muncă ale unor sate, „munca la cetate”188. Datorită
instaurării dominaţiei otomane, cetăţile din Ţara Românească îşi pierd din
importanţă şi cad în ruină. Din acest motiv, dar şi pe măsură ce limba slavonă a
fost înlocuită în cancelarie de limba română, termenul grad a încetat să mai fie
folosit.
În documentele latine, pentru oraşe sunt folosite cuvintele: civitas,
castrum, forum, oppidum şi arx. Pentru curtea principelui se folosea curia189. Civitas
este folosit pentru a desemna oraşele mari, indiferent că erau sau nu reşedinţe
episcopale. Târgovişte apare sub toate denumirile, exceptând pe cea de forum:
179 Pandele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1961), p. 253.

180 Sate sau toponime cu numele Gradişte s-au identificat în judeţele Vâlcea, Argeş, Buzău,
Ilfov, Muscel şi Râmnicu Sărat (Marele dicţionar geografic al României, vol. III, ed. George Ioan
Lahovari, C. I. Bratianu, Grigore G. Tocilescu (Bucureşti: 1900), p. 621-623).
181 DRH, B, I, p. 76, nr. 35.
182 Ibid., p. 85, nr. 40.
183 Ibid., p. 285, nr. 176.
184 Ibid., III, p. 288, nr. 176; vezi şi p. 306, nr. 186.
185 Ibid., I, p. 203, nr. 118.
186 DH vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98; p. 89-91, nr. 153-154, 160; Cronicile slavo-române
din sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1959), p. 17; DRH, B, I, p. 266, nr. 161.
187 DRH, B, I, p.184, nr. 105.
188 Ibid., p. 414, nr. 255.
189 Ibid., D, I, p. 435, nr. 318.
civitas într-un act emis de Iancu de Hunedoara190; oppidum în 1409191 şi în mai

multe acte emise în secolul al XVI-lea192; castrum într-un act din 1553193; arx în
1507194. Bucureştii apar numiţi castrum în documente din perioada 1460-1476
(castro fluvii Dombovicha, castro Bokoresth, Novo Castro)195, oppidum într-un act din
sec. al XVI-lea196 şi arx în mai multe acte emise în 1509197. Curtea fortificată de
la Argeş este numită arx în mai multe acte emise de Vladislav I şi Mircea cel
Bătrân198. Îşi pierde ulterior funcţia militară şi apare ca oppidum în documente
emise de Neagoe Basarab199. Celelalte oraşe sunt numite cu precădere forum sau
oppidum: Târgşor apare sub numele de Novo Foro (1413, 1424)200, Buzău ca
oppidum (1470)201, la fel Câmpulung (1528)202. În cele mai multe cazuri, când au
folosit termeni latini, pisarii au încercat de fapt să traducă cuvintele sinonime
din slavonă. În general, civitas, castrum şi arx traduc pe grad, iar forum şi oppidum pe
trăg. Nu credem că sunt păstrate în documentele redactate în cancelaria
domnească sensurile exacte pe care aceşti termeni le aveau în diplomatica latină.
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Ţara

Românească
Analiza terminologiei referitoare la oraşele medievale ridică o altă

problemă, aceea a momentului şi a felului în care termenii amintiţi au pătruns în
spaţiul locuit de români. Probabil au început să fie folosiţi înainte de apariţia
cancelariei, care doar i-a preluat. Termenii grad şi trăg nu pun probleme
deosebite, dovadă fiind numeroasele toponime şi hidronime formate cu aceste
nume pe tot cuprinsul României, inclusiv în Transilvania (Gradiştea,
Horodiştea, Râul Târgului etc.); momentul pătrunderii lor în limba română ţine
de perioada venirii şi stabilirii la nord şi la sud de Dunăre a unor grupuri de
190 Ibid., p. 395, nr. 286.

191 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 419, anexa II.
192 DH, vol. II, partea 1, p. 318, nr. 292; vol. XV, partea 1, p. 283, nr. 513; p. 292, nr.
533; p. 407, nr. 766; p. 490, nr. 910; p. 492, nr. 914.
193 Ibid., p. 320, nr. 294.
194 Ibid., vol. II, partea 2, p. 553, nr. 445.
195 Ibid., vol. XV, partea 1, p. 56, nr. 96; p. 57, nr. 98; p. 64, nr. 111; p. 70, nr. 122; p. 89, nr.
153-154.
196 Ibid., p. 408, nr. 768.
197 Ibid., p. 189, nr. 344; p. 192, nr. 349; p. 194, nr. 354.
198 DRH, D, I, p. 104, nr. 60; p. 175, nr. 106.
199 DH, vol. XV, partea 1, p. 235-236, nr. 429, 431.
200 Ibid., p. 199, nr. 121; p. 228, nr. 141.
201 Ibid., p. 76, nr. 131.
202 Ibid., p. 309, nr. 568.
slavi, începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea203. Mai dificil de

reconstituit este pătrunderea termenului varoş care a devenit termenul cel mai
utilizat în Ţara Românească pentru desemnarea oraşelor. Nu a putut veni mai
devreme de secolul al XIII-lea, când încep să se stabilească la sud de munţi
comunităţi din Transilvania. Cadrul sosirii primelor grupuri de unguri şi germani
este dat de stabilirea cavalerilor teutoni, înfiinţarea episcopiei Cumaniei şi
impunerea suzeranităţii regelui Ungariei în faţa cnezilor şi voievozilor locali.
Sursele care menţionează transferul de populaţie sunt puţine, dar sunt suficiente
pentru a dovedi existenţa fenomenului. Venirea primilor colonişti este posibil să
fi început încă de când teutonii s-au aflat în Ţara Bârsei, după cum ne sugerează
un act din 1223204. Şi scrisoarea papei Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234
pomeneşte mutarea în episcopia cumanilor a unor unguri (ungari) şi germani
(theutonici)205. Alături de saxones, theutonici erau deja amintiţi în Transilvania ca
hospites, fiind chemaţi de rege cel puţin de la jumătatea secolului al XII-lea206. Putem
admite un caracter organizat şi pentru colonizarea la sud de munţi, după cum
sugerează pentru sec. al XIII-lea Diploma ioaniţilor. În act se precizează că regele
îngăduia preceptorului sau magistrului ordinului „să populeze” ţinuturile
dăruite, cu condiţia de a nu primi „pe ţăranii din regatul nostru, de orice stare şi
neam ar fi, şi pe saşii şi teutonii din regatul nostru”, numai dacă însuşi regele era
de acord207. Regele urmărea să populeze teritoriile dăruite, pentru a-şi consolida
stăpânirea, însă, pe de altă parte, nu dorea pierderea ţăranilor colonişti aduşi în
Transilvania. De aceea era permisă aducerea de colonişti din afara regatului. Nu
ştim în ce măsură venirea coloniştilor a continuat după invazia mongolă din
1241; procesul probabil doar a cunoscut o temporară încetinire, pentru a
continua spre ultima parte a secolului. Unii colonişti au venit în cadrul dat de
autoritatea regală, alţii au căutat să scape de aceasta. Probabil grupuri de saşi din
Transilvania au trecut la sud de munţi după 1277, când a izbucnit o mare revoltă
la care au luat parte saşii din jurul Sibiului; alte revolte au avut loc în 1324 şi
1342208. În 1333, un izvor pomeneşte pe un fiu al unei „nobile doamne” din
regatul Ungariei, care trăia în terra Transalpina209. Tradiţia istorică, consemnată în
cronicile Ţării Româneşti, a păstrat în memorie acest transfer de populaţie210.
203 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 70-83; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 201-212.
204 DRH, D, I, p. 7, nr. 3.
205 Ibid., p. 20, nr. 9.
206 Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61; Nägler, Aşezarea saşilor, p. 100-102.
207 DRH, D, I, p. 24, nr. 10.
208 Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Români în cronica săsească
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980), p. 161.

209 DRH, D, I, p. 54, nr. 27.
210 Şerban Papacostea, „Geneza statelor româneşti: schiţă istoriografică şi istorică”, în
Papacostea, Geneza statului, p. 27.

Venirea lui Radu Negru din Făgăraş este însoţită de „mulţime de noroade:
rumâni, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pe apa Dâmboviţii,
început-au a face ţară noao”211. Printre cei care au venit la sud de Carpaţi, s-au
aflat în primul rând germani şi grupuri mici de unguri. Saşii controlau pasurile
dinspre Braşov şi valea Oltului, ce făceau legătura dintre Făgăraş şi Ţara
Românească, astfel că trecerea lui Negru Vodă s-a făcut cu acordul şi susţinerea
lor. Coloniştii au venit din motive economice, căutând locuri bune pentru
practicarea comerţului şi meşteşugurilor. Se adaugă motive politice, ce trebuie
privite din dublă perspectivă, a regilor Ungariei (pentru sec. al XIII-lea) sau a
primului/primilor domni ai ţării (pentru perioada de după 1290/1292), ce i-au
încurajat să vină aici. Acordarea de privilegii pentru grupurile de colonişti oferea
noilor stăpâni ai teritoriului de la sud de Carpaţi o garanţie că se pot baza pe
aceste categorii.
Acestor colonişti li s-au adăugat şi români, care au părăsit Transilvania
din motive mai mult politice şi religioase, datorită presiunii confesionale
exercitate de unii regi şi nobili. Saşii au preferat să se stabilească acolo unde
puteau să-şi pună în valoare cunoştinţele, să-şi practice negoţul şi meseriile, în
aşezările pre-urbane, în timp ce românii s-au aşezat mai mult în sate, dovadă
numeroasele aşezări cu numele de Ungureni din zona subcarpatică212.
Documentele ulterioare ale Ţării Româneşti amintesc comunităţi de saşi în:
Câmpulung, Râmnicul Vâlcii, Argeş, Târgovişte şi, probabil, Piteşti213. Nu
întâmplător acestea sunt cele mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti.
Au contribuit coloniştii străini la urbanizarea acestor centre? După cum
deja am precizat, termenul varoş desemna o aşezare dezvoltată sub o cetate (vár),
o suburbie, cu funcţie preponderent comercială. Comunităţile de saşi şi unguri,
care cunoşteau deja termenul din zona din care au plecat, l-au aplicat aşezărilor
în care ştim cu siguranţă că s-au stabilit, în Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea
şi Târgovişte. Nu aveau cum să dea un astfel de nume decât dacă aşezările
respective erau dezvoltate sub forma unor suburbii, nefiind încă oraşe în
adevăratul sens al cuvântului; au păstrat deci conţinutul original al termenului.
Chiar dacă nu întotdeauna este foarte precisă, terminologia medievală defineşte
în general o aşezare după topografie şi funcţie. Dacă termenii castrum, castellum,
civitas, burgus sau grad denumeau o cetate, suburbium, posad sau podgradije erau
numele date aşezărilor dezvoltate lângă cetate; termenul trăg cu variantele sale
211 Istoria Ţării Româneşti, p. 2.

212 Sate cu numele de Ungurei, Ungureni au fost identificate în judeţele Buzău şi Prahova,
dar şi în Olt şi Gorj (DIR, veacurile XIII-XVI, B, Indicele numelor de locuri, de Ion Donat
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1956), p. 149-150; DIR, veacul XVII (1601-1625),
B, Indicele numelor de locuri, de Ion Donat (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960), p. 128)
213 În prima parte a sec. al XVII-lea, catolicii din Câmpulung încă mai păstrau în memorie
amintirea venirii strămoşilor lor din Transilvania (Călători străini, vol. V, p. 57).
încorporează numai funcţia comercială. La sud de Carpaţi, varoş a fost folosit şi

după ce aşezările au căpătat trăsături urbane, fiind preluat atât în limba vorbită,
cât şi în „limbajul instituţional” al puterii centrale; încă de la prima apariţie în
documentele interne, oraşul apare ca fiind domnesc214. Fenomenul este similar
şi în părţi ale regatului Ungariei, în Croaţia, unde vároş s-a impus ca denumire
pentru oraş215. La sud de Dunăre, desemnând suburbia, acelaşi cuvânt a înlocuit
după secolul al XV-lea mai vechii podgradije şi tărg, procesul de difuziune a noului
termen încheindu-se în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când apare folosit
şi în Cipru (1573), ce tocmai intrase sub control otoman216.
Cu toate că au acceptat că grupurile de colonişti au venit în Ţara
Românească încă din sec. al XIII-lea, majoritatea istoricilor români au ezitat să
afirme că acestea au jucat un rol decisiv în urbanizare. Petre P. Panaitescu este
printre puţinii care au susţinut acest lucru, fără însă a detalia felul în care
„oaspeţii” au contribuit la dezvoltarea urbană a aşezărilor în care s-au instalat217.
Atestarea saşilor în viitoarele oraşe ale Ţării Româneşti este indubitabilă.
Izvoarele din secolul XV arată că în cele mai vechi oraşe ale ţării saşii au jucat un
rol important din punct de vedere economic. Reforma din sec. al XVI-lea le-a
dat o lovitură importantă. Chiar dacă nu au suferit persecuţiile din Moldova,
numărul saşilor a scăzut considerabil. O bună parte a fugit în Transilvania, alţii
au trecut la protestantism, au revenit apoi la catolicism pentru a sfârşi în secolele
XVII-XVIII prin a fi asimilaţi în rândurile populaţiei autohtone218. Misionarii
catolici care îi vizitează din a doua parte a sec. al XVI-lea surprind numai umbra
comunităţilor bogate şi puternice de odinioară. Identificarea felului în care s-au
instalat în momentul venirii la sud de Carpaţi reprezintă o misiune foarte dificilă.
Admitem că venirea lor nu a fost întâmplătoare, ci au fost chemaţi sau încurajaţi
să vină de către conducătorii locali. Regele Ungariei s-a putut substitui acestor
conducători până spre 1290, când opoziţia locală (vezi episoadele
Litovoi/Bărbat şi Negru Vodă), pericolul mongol dar mai ales disputele din
interiorul regatului l-au împiedicat să mai aibă iniţiative în acest teritoriu.
Acţiunile sale de „populare” au putut reprezenta un model pentru acţiuni
similare ulterioare.
Din păcate, pentru Ţara Românească nu avem nici o dovadă directă
referitoare la o colonizare organizată de principii locali, precum în regatele
polon şi ungar. De asemenea, nu s-a păstrat nici o informaţie privitoare la
întemeierea de noi aşezări. Starea izvoarelor este în această privinţă
214 DRH, B, I, p. 28, nr. 10.

215 Gyorffy, „Les débuts de l'évolution urbaine”, p. 134.
216 Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 100-102; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165.
217 Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 144-149.
218 Detalii privind impactul Reformei şi al Contrareformei în Barbu, Purgatoriul misionarilor,
2008.
dezastruoasă. Din numeroasele acte emise de domni în sec. al XIV-lea s-au

păstrat doar puţin peste 20, iar săpăturile arheologice au evitat zonele locuite de
saşi. Un singur document arată felul cum erau priviţi de către domnie coloniştii
stabiliţi la sud de munţi, şi anume ca „oaspeţi”, hospites. În 1369, Vladislav I
emite un act referitor la catolicii din Ţara Românească. Printre altele, în
document sunt precizate diferitele categorii de catolici existenţi în ţară:
„orăşenii” (civibus), „poporul” (populis) şi „oaspeţii” (hospitibus)219. Interesant este
că o formulă identică apare în decretum minus dat la 1405 de regele Sigismund
oraşelor din Ungaria. Diferenţierea dintre cives, populus şi hospites arată cele trei
categorii din oraşele regatului, anume cetăţenii, alţi orăşeni (primele două
grupuri formau comunitatea propriu-zisă a oraşului) şi locuitorii neprivilegiaţi,
ataşaţi oraşului220. Această coincidenţă nu este întâmplătoare şi arată că în Ţara
Românească, la jumătatea secolului al XIV-lea, se structurase deja o societate urbană ce
păstra specificul întâlnit la nord de munţi. Punerea în contextul local a acestui act
arată că majoritatea catolicilor se aflau în oraşe, fiind parte a grupului de cives,
menţionaţi în mod firesc primii; urmează „poporul”, termen ce ne sugerează ori
grupuri de catolici din afara centrelor urbane sau grupuri încă neacceptate în
rândul orăşenilor, pentru ca, în final, să fie menţionaţi „oaspeţii”. Pisarul care a
redactat actul era de formaţie latină, fapt ce se observă din formularul
documentului: datarea este făcută după sfântul cel mai apropiat, în acest caz
Sfânta Ecaterina, obicei ce nu este specific formularului documentelor
slavone221. Cel care a scris actul nu a folosit întâmplător termenul hospites;
credem că el se referea într-adevăr la coloniştii aduşi de domnie, care aveau un
statut aparte. Nu este vorba de acei hospites din regatul maghiar, căci adresarea
actului este făcută în mod explicit „tuturor credincioşilor săi [ai domnului, n.
ns.]”, fidelibus suis universis. În completare, textul cuprinde şi formula cuiuscunque
nationis seu idiomatis existant, ce arată că catolicii erau de origini diferite, germani,
unguri şi alţii. Cum peste tot în Europa, termenul hospites se referă la categoria
coloniştilor, ce se bucurau de un regim diferit de cel al autohtonilor, trebuie să
admitem că un statut asemănător au avut şi „oaspeţii” veniţi în Ţara
Românească. Dacă aceşti colonişti au venit într-un cadru organizat, au primit un
privilegiu care le prezerva statutul diferit, care presupunea libertate juridică şi
dreptul de a fi judecaţi de către reprezentanţi proprii, aleşi din rândul
comunităţii. Privilegiul era necesar în condiţiile în care aceste comunităţi erau
formate din străini222, care aveau o religie şi o limbă diferită de ale populaţiei
219 DRH, B, I, p. 12, nr. 3.

220 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 36; 190, nota 9.
221 Francisc Pall, „Diplomatica latină cu referire la Transilvania”, în DIR, Introducere, vol. II,
p. 303-305.
222 Cum bine remarca Panaitescu în „Comunele medievale”, p. 147: „numai prin aşezarea
unor străini pe pământul domnesc se explică autonomia oraşelor”.

autohtone. Bisericile catolice ale saşilor stabiliţi în aşezări de la sud de Carpaţi

necesită o atenţie specială, pentru că biserica a reprezentat un simbol de
autonomie, asigurând supravieţuirea comunităţii. Fără drepturi recunoscute de
domnie, aceste biserici nu puteau fi ridicate într-un mediu majoritar ortodox.
Dintr-un al doilea act referitor la catolicii din Ţara Românească, emis tot în 1369
de acelaşi Vladislav I, aflăm de existenţa unor structuri ecleziastice catolice
organizate, cu parohi şi preoţi (plebanis ac rectoribus), cărora li se cere să primească
cu cinste pe episcopul trimis ca locţiitor de Dumitru, episcopul bisericii
Transilvaniei. Dependenţa catolicilor de la sud de Carpaţi de Episcopia
Transilvaniei data cel puţin din timpul lui Nicolae Alexandru: „sunteţi supuşi
după dreptul diecezan, din vremea înaintaşilor noştri şi a răposatului domn de
bună pomenire, preascumpul nostru părinte”; statutul catolicilor a fost deci
stabilit de la începuturile Ţării223. În legătură cu această perioadă şi cu succesele
catolicismului se află scrisoarea papei Clement al VI-lea care îl informa pe regele
Ludovic al Ungariei de trecerea la credinţa apuseană a unor supuşi. Scrisori
asemănătoare fuseseră trimise „către nobilii bărbaţi, Alexandru al lui Basarab şi
către alţi români” şi către franciscanii care erau în Ţara Românească224. Prezenţa
comunităţilor catolice în viitoarele oraşe este certificată de bisericile pe care le-
au construit. Prima datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi a fost ridicată la
Câmpulung. Altele au fost construite în Argeş, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea.
Catolicii s-au stabilit la sud de Carpaţi într-un mediu predominant ortodox,
astfel că pentru a-şi practica cultul şi pentru a-şi ridica biserici ei au avut nevoie
de privilegii de la domni225. În concluzie, dacă acceptăm existenţa acestor
hospites, trebuie să acceptăm şi ideea că li s-au acordat drepturi, practică obişnuită
în epocă. O situaţie asemănătoare întâlnim în cazul coloniştilor stabiliţi în
regatul polon şi ungar, aici diferenţierea având baze mai mult juridice decât
religioase. Cazul sârb se aseamănă cu cel din Ţara Românească. Sistemul de
organizare al minerilor saşi a fost preluat în o parte a oraşelor din Serbia.
Instituţia purgari-lor era întâlnită iniţial numai în oraşele miniere cu populaţie
majoritară saxonă, pentru ca ulterior, aceasta să apară şi în oraşe care nu aveau
nici o legătură cu saşii sau cu exploatarea subsolului226.
223 DRH, D, I, p. 98, nr. 56.

224 Ibid., p. 60, nr. 32.
225 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144. Preoţii catolici au primit
privilegii separate, amintite într-o întărire dată de Radu Şerban (N. Iorga, Studii şi documente cu
privire la istoria Românilor, vol. I-II (Bucureşti: 1901), p. 273, nr. II-III. Izvorul franciscan din
sec. al XVIII-lea menţionează păstrarea în arhivele Bărăţiei din Câmpulung a unui privilegiu
scris în slavonă, dat catolicilor de aici „în jurul anului” 1320, dat de Mihai vodă; probabil e
un act din 1391-1392, pe care îl vom aminti mai jos (Georgescu, „Cronica franciscanilor din
1764”, p. 351.
226 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 168-169, 172.
Dar de ce să fi fost încurajată venirea de colonişti în Ţara Românească

sau, după cum vom vedea, şi în Moldova? În evul mediu, condiţia etnică nu
reprezenta un impediment, neavând importanţa sau semnificaţiile de astăzi.
Mult mai multă consideraţie se acorda apartenenţei la un grup social, la o
comunitate, în cazul de faţă, la comunitatea privilegiată a orăşenilor; însemnată
era şi apartenenţa la religia creştină. Atitudinea faţă de străini în evul mediu este
foarte bine explicată de următoarea maximă: Nam unius lingue uniusque moris
regnum inbecille et fragile est – „ţara care are o singură limbă şi un singur obicei este
slabă şi şubredă” –, maximă ce era recomandată regilor şi urmaşilor la tron într-
o colecţie de învăţături atribuită regelui Ştefan al Ungariei şi adresată fiului său,
Emeric (cca. 1015)227. Nu credem că o astfel de lucrare a fost cunoscută
domnilor ţărilor române, pentru că se adresa principilor catolici, care erau
îndemnaţi să fie credincioşi şi loiali credinţei şi clerului catolic. Important este
însă felul în care se reflectă în text imaginea străinilor, care probabil nu
reprezintă numai expresia părerilor autorului, ci şi opinia care circula în epocă.
Străinii erau priviţi ca fiind folositori oricărei ţări, ei aducând nu numai limbi şi
obiceiuri diferite, ci şi inovaţii în munca pământului sau în facerea armelor, care
sunt văzute de autorul anonim ca o „podoabă” pentru regate, adăugând
splendoare curţilor regilor228. Într-adevăr, coloniştii germani veneau cu
cunoştinţe mai avansate în ceea ce priveşte tehnicile de lucru în agricultură
(asolamentul bienal şi trienal), în domeniul metalurgiei sau mineritului, fiind
activ implicaţi şi în negoţ. Nici din punct de vedere militar saşii nu erau mai
prejos, ajutorul lor în această privinţă fiind cu siguranţă foarte util. În plus, ei
veneau dintr-o regiune mai avansată din punct de vedere al urbanizării şi al
raporturilor comerciale, fiind consideraţi o sursă de dezvoltare şi prosperitate
pentru regatele în care se aşezau. Un alt motiv al acceptării şi încurajării venirii
elementelor etnice alogene de către regi îl reprezintă situaţia demografică
precară, densitatea populaţiei în evul mediu fiind destul de mică în Europa
Centrală şi de Răsărit.
O astfel de concepţie faţă de străini, larg răspândită în regatele
central-europene, nu avea cum să nu influenţeze şi pe conducătorii statelor
româneşti. În menţiunea expediţiei de pe Dunăre a lui Walerand de Wavrin
(1445) se pomeneşte faptul că domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, ar fi
îngăduit şi chiar ar fi ajutat un grup de bulgari să treacă fluviul şi să se aşeze în
227 Învăţătura nr. VI, De detentione et nutrimento hospitum în Libellus de institutione morum (trad. de
Ioseph Balogh în Scriptores rerum hungaricarum, vol. II (Budapesta: 1938), p. 624-625) este
atribuită Sf. Ştefan, însă mai probabil a fost scrisă de un cleric veneţian sau bavarez de la
curtea regelui. Analiza întregului pasaj arată că prin încurajarea instalării „oaspeţilor”
regalitatea obţinea mari beneficii, prin asigurarea de către noii supuşi a unor servicii militare
şi venituri sigure (Berend, At the Gate of Christendom, p. 40).
228 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 5-6.
regiunile mai puţin populate ale ţării. Reacţia domnului după trecerea bulgarilor
este surprinsă de cronicarul expediţiei: „domnul Ţării Româneşti s-a arătat
foarte bucuros de a fi câştigat aşa de mult norod şi spunea că neamul bulgăresc
avea oameni foarte viteji”229. Această mărturie directă surprinde foarte bine
atitudinea domnilor faţă de colonizare; fenomenul a fost încurajat, pentru că era
considerat benefic pentru ţară230.
În Ţara Românească, piesele acestui adevărat puzzle ce priveşte
urbanizarea se adună cu greu. Am identificat pe rând structurile politice locale,
raporturile acestora cu spaţiul nord-carpatic, dar şi prezenţa unor hospites, catolici
şi saşi. Noi informaţii ne oferă cercetarea cazului oraşului Câmpulung, a cărui
situaţie este unică în Ţara Românească, prin modul în care s-a dezvoltat,
păstrând mult timp o stare de autonomie mai extinsă decât a celorlalte centre
urbane din ţară. Această evoluţie se datorează, în parte, situaţiei acestei regiuni
înainte şi după definitivarea formării Ţării Româneşti. Numele aşezării trimite la
un tip de structură existentă în tot spaţiul locuit de români, „câmpul”, care era o
formaţiune teritorială ce cuprindea mai multe sate. „Câmpuri” întâlnim şi în
Moldova, unele păstrând o anumită stare de autonomie în evul mediu târziu231.
Un alt Câmpulung se afla în Maramureş, pe valea Tisei, unde la sfârşitul
secolului al XIII-lea a fost aşezat un grup de „oaspeţi” regali, germani şi
maghiari, care au primit privilegii cu caracter orăşenesc (ei au întemeiat aşezarea
Câmpulung-la-Tisa)232. În Câmpulungul din Ţara Românească, o comunitate de
saşi condusă de un comite s-a aşezat în a doua parte a sec. al XIII-lea. Probabil,
ei nu au întemeiat o aşezare nouă, ci s-au stabilit lângă o mai veche aşezare
autohtonă. Probabil primii colonişti au venit aici când regele Ungariei era încă
influent în regiune, înainte de 1290, teorie ce are susţinere dacă analizăm
privilegiul Câmpulungului şi similitudinile cu privilegiile saşilor din Transilvania
(vezi mai jos). Din 1300 ne parvine prima informaţie referitoare la Câmpulung.
Din acest an233 ar data inscripţia funerară a unuia dintre comiţi: comes Laurentius
229 Walerand de Wavrin vorbeşte de 12.000 de bulgari (cifră exagerată), ce ar fi trecut pe la

1445 în Ţara Românească de frica turcilor (Călători străini, vol. I, p. 112). Câteva decenii mai
târziu, aceiaşi turci îi solicitau lui Radu cel Mare returnarea a patru sau cinci mii de oameni
ce trecuseră anterior în Ţara Românească, probabil tot bulgari sau sârbi (DH, vol. XV,
partea 1, p. 169, nr. CCCXIII).
230 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 66.
231 Ibid., p. 37-39.
232 Popa, Ţara Maramureşului, p. 72-73, 156-158. O poziţie diferită o are lingvistul Dragoş
Moldovanu, ce afirmă despre „câmpuri” că nu au fost structuri teritorial-politice (Dragoş

Moldovanu, „Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395-1789)”, în
Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea IV, ed. Dragoş Moldovanu (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005), p. XXXVI-XXXVIII).
233 Ioan Albu propune luarea în considerare a unei noi date pentru momentul morţii comitelui
Laurenţiu, plasând evenimentul, pe baza analizei inscripţiei, în intervalul 1310-1349 (Ioan

de Longo Campo. În jurul acestui personaj s-au stârnit numeroase discuţii,

dezbaterea principală fiind legată de funcţia sa. Unii cercetători consideră că era
un reprezentant al regelui Ungariei234, alţii îl văd ca reprezentant şi fruntaş al
saşilor stabiliţi în Câmpulung235; un număr de autori înclină să vadă în el un
conducător de ţinut, ce a coborât din Transilvania, odată cu Negru Vodă236. În
ceea ce ne priveşte, teoria care îl consideră pe acest comes reprezentant al saşilor
ni se pare cea mai plauzibilă şi în favoarea sa se află mai multe argumente, dintre
care cel mai important provine de la înţelesul termenului latin comes. În
Transilvania, comes desemnează: 1. pe conducătorii comitatelor (comitele, ispán
în maghiară237); 2. pe greavii saşi (Graf, Grew, Greb în germană), juzi ai
comunităţilor săseşti238. La 1300, regele Ungariei nu mai avea nici un control
asupra regiunii, mai ales că la acea vreme întreg regatul era în criză, din cauza
stingerii dinastiei. Dacă înainte de cca. 1290 comitele a avut vreo legătură cu
regele (variantă ce nu trebuie exclusă), între timp aceasta dispăruse. Dacă ar fi
fost conducător de comitat este logic să fi fost retras în momentul în care regele
a pierdut acest teritoriu. Laurentius era comitele comunităţii saşilor, un greav,
înaintaş juridic al judeţilor de mai târziu. Aşa cum remarca şi Ioan Albu,
inscripţia indică atributul de comite al lui Laurenţiu, funcţia precedând numele,
în timp ce Câmpulung reprezintă locul de obârşie al acestuia239. Un argument
suplimentar pentru identificarea în persoana lui Laurentius a unui greav sas
este dat de faptul că a fost îngropat în biserica Sf. Iacob, biserica parohială a
Albu, „Lespedea funerară a comitelui Laurenţiu din Câmpulung”, în Studia Varia In Honorem
Professoris Ştefan Ştefănescu Octogenarii, ed. Cristian Luca, Ionel Cândea (Bucureşti-Brăila: Editura
Academiei Române, Editura Istros, 2009), p. 138).
234 I. Hurdubeţiu, Din trecutul catolicilor la Câmpulung Muscel (Câmpulung: 1941), p. 5; I. Hurdubeţiu,
„Puncte de vedere cu privire la raporturile dintre coloniştii germani şi populaţia autohtonă

românească în spaţiul carpato-danubian în Evul Mediu timpuriu”, în SRdI, XXVI (1973), nr. 6,
p. 1189-1190; Emil Lăzărescu, „Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva
probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea”, în SCIA, IV (1957), nr 1-2, p. 125;
Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV)
235 Răuţescu, Câmpulung, p. 6; Pavel Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo
Campo»”, în SCIA, seria Artă plastică, XXII (1975), nr. 1, p. 186-187.

236 Stoica Nicolaescu, „De la întemeierea Ţării Româneşti. Inscripţie de pe mormântul lui
«Comes Laurencius de Longo Campo»”, 1300. Privilegiul comercial al lui Vladislav voievod
din 20 ianuarie 1368, în Noua Revistă bisericească, VI (1924), nr. 7-8, p. 165. Paul de Alep, când
vizitează Câmpulungul, înregistrează atât tradiţia unui comes local, cât şi a lui Negru Vodă, pe
care le unifică, Negru Vodă devenind comes (Călători străini, vol. VI, p. 171).
237 Termenul provine din cuvântul slav jupan (Fügedi, Castle and Society, p. 18).
238 Comitele saşilor purta în latină numele de comes Saxonum, iar în germană, Sachsengraf (Pop,
Istoria Transilvaniei, p. 160; Nicolae Lupu, Cetatea Sibiului, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Meridiane,
1968), p. 7).
239 Albu, „Lespedea funerară a comitelui Laurenţiu”, p. 127, 149-150.
catolicilor din oraş240. Şi în Serbia, comes este atestat în comunităţile de mineri

saşi, unde era ales de locuitori sau numit din rândul acestora241.
Comunitatea orăşenilor din Câmpulung a primit un privilegiu, singurul
de acest fel din Ţara Românească păstrat într-o formă completă până astăzi. În
1747, din porunca lui Nicolae Mavrocordat, toate actele oraşului ce mai existau
au fost strânse la un loc, fiind copiate pe un sul de câţiva metri numit Pânza
oraşului Câmpulung (39 de documente)242. Primul act păstrat a fost emis de Mircea
Ciobanul în 1559 şi conţine confirmarea unei scutiri de dări dată orăşenilor243.
Cele mai cuprinzătoare sunt însă confirmările din secolul XVII, în special cele
date de Matei Basarab244. Acestea menţionează nu numai prevederile
privilegiului („obiceiul cel bătrân”, „aşezământul oraşului”), dar şi pe
predecesorii care l-au dat sau confirmat: Radu Negru (1291/1292); Mircea cel
Bătrân şi Mihail I (1391/1392), Vlad Dracul (1438/1439) şi Vladislav al II-lea
(1451/1452); pentru fiecare act anii sunt daţi pe stil vechi. Toţi domnii de la
Mircea inclusiv au existat, astfel că nu avem motive să ne îndoim de existenţa
confirmărilor date de ei. Controverse a ridicat identificarea actului dat de Radu
Negru. Anul 1291/1292 (6800 pe stil vechi) are legătură cu data întemeierii ţării
din cronicile ţării. Letopiseţul Cantacuzinesc pune întemeierea sau „facerea
oraşului” Câmpulung pe seama lui Radu Negru245, în timp ce în Istoriile domnilor
Ţării Româneşti, Negru Vodă doar s-ar fi aşezat pentru o vreme în acest oraş246. Cei
care pun sub semnul îndoielii existenţa reală a lui Negru Vodă cred că
respectivul an a fost adăugat ulterior în privilegiu, pentru a fi pus în concordanţă
cu tradiţia istorică247. În toate confirmările din sec. al XVII-lea sunt prezente
câteva formule ce aşează începuturile oraşului în concordanţă cu cele ale ţării:
„care este de la întemeierea ţării”; „de la întemeierea oraşului”; „pentru
aşezământul oraşului”; „cum au fost mai dinainte vreme, tocmeala lor, după
obiceiul cel bătrân, din zilele acelor bătrâni domni […]”. Sigiliul latin al oraşului
Câmpulung arată că primii care au beneficiat de acest privilegiu au fost coloniştii
saşi, pe care cronicile îi înregistrează ca venind împreună cu Negru Vodă. Chiar
240 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 187-188. Piatra de
mormânt a comitelui Laurenţiu avea sculptată, în tradiţia catolică, trupul decedatului, fapt ce
arată că era un om cu stare; la acea vreme, comunitatea săsească era înstărită (Lăzărescu,
„Despre piatra de mormânt”, p. 125-126). Greavii au avut un rol foarte important în cadrul
procesului de colonizare a saşilor în Transilvania (Nägler, Aşezarea saşilor, p. 163-165, 216-220).
242 Răuţescu, Câmpulung, p. 32. Pânza oraşului Câmpulung se găseşte la Arhivele Naţionale.
243 Ibid., p. 12.
244 Ibid., p. 361; DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 262, nr. 250 şi p. 468, nr. 424.
245 Privilegiul ar fi fost dat la doi ani după „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraş (1290)
(Istoria Ţării Româneşti, p. 2).

246 Istoriile domnilor Ţarii Românesti, p. 5; Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 673-681).
247 Stoicescu, „«Descălecat» sau întemeiere?”, p. 141-159.
şi cu puţinele izvoare pe care le avem, credem că ipoteza acordării primului

privilegiu de către acest domn stă în picioare248. Prezenţa cuvântului „tocmeală”
sugerează o înţelegere, o negociere, dar şi un contract, relaţia dintre cele două
părţi, domnul şi orăşenii privilegiaţi fiind una contractuală. Domnul le acorda un
privilegiu (scutiri, drepturi), iar orăşenii dădeau anumite taxe, veneau la oaste
etc.
Privilegiul avea două componente principale: juridică şi fiscală. Pe plan
juridic se preciza: „să n-aibă să se amestece să strice judecăţile lor nimenea, ci toată legea şi
judecata lor stătătoare, cum au fost mai dinainte vreme tocmeala lor, după obiceiul cel bătrân,
din zilele acelor bătrâni domni” [subl. ns.]. Se garanta astfel că judecata urma să fie
făcută numai în şi de către oraş, potrivit unei legi separate de cea a ţării.
Locuitorii aveau dreptul de a stăpâni deplin vatra şi moşia oraşului: „numai
orăşanii să fie volnici să facă orice vor vrea ei cu aceste moşii, adică loc sau moşie în
oraş, or casă sau loc la oraş, sau delniţă la câmp, sau măcar vie orăşenească”.
Prădalica (versiunea locală a Ius Spolii) nu se aplica în oraş sau pe moşia sa; dacă
vreun orăşean murea fără urmaşi, partea sa rămânea oraşului; dacă murea cu
datorii, creditorii erau obligaţi să vândă numai orăşenilor. Această situaţie este
unică pentru oraşele din Ţara Românească. Din punct de vedere fiscal se acor-
dau scutiri de dări precum darea în grâne, lucrul pentru domnie, vama din târg,
vama de pâine de la bâlciul anual ce se ţinea în oraş. Scutirile fiscale acordate de
domnie au fost completate cu scutiri din dările pentru vii ale orăşenilor249.
Aspectul unic în Ţara Românească al felului de stăpânire a moşiei
Câmpulungului, în care amestecul domniei era redus, are corespondent peste
munţi, în Transilvania. Diploma andreană dată saşilor în 1224 prevedea foarte clar:
„nimeni dintre iobagii [nobilii] noştri să nu cuteze a cere de la majestatea regală
vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar cere cineva, ei [saşii] să se poată împotrivi
în temeiul libertăţii ce le-am hărăzit-o”250. Nobilii nu puteau deci avea domenii
pe pământul saşilor. În confirmarea dată Câmpulungului, în aprilie 1636, se
scria: „să nu fie volnici nici boiariu, nici sluga domniei mele ca să ceară de la
domnia mea niscareva locuri sau niscareva moşii de la aceşti orăşiani, măcar
casă, măcar loc la oraşiu, măcar vad de moară, măcar delniţă la câmp, măcar vie,
măcar ce va fi, ci orăşianii să fie volnici să facă ce le va fi voia lor cu aceste
moşii”. În afara orăşenilor, nici o altă categorie nu avea drepturi de stăpânire,
nici domnia şi nici boierii. Similitudini există şi la capitolul juridic. Dacă
analizăm privilegiul celui mai mare oraş al Ungariei, Buda, observăm şi aici
asemănări cu Câmpulungul: orăşenii din Buda aveau dreptul de a-şi alege liber
reprezentanţii, care aveau puteri juridice şi administrative; le era protejat dreptul
248 Istoria Ţării Româneşti, p. 1-2.

249 DRH, B, XXV, p. 469, nr. 425.
de stăpânire a locurilor din oraş, proprietăţile celor fără urmaşi revenind

comunităţii şi nu regelui; aveau scutire de vămile din ţară, cu excepţia tricesimei şi
a taxelor pentru biserica din oraş; locţiitorul palatului regelui, trimişii şi slujitorii
regelui nu puteau fi găzduiţi în oraş şi nu participau la judecăţi; în caz de război,
orăşenii trebuiau să dea regelui un număr de oameni înarmaţi251. Mai aproape de
Câmpulung, Braşovul primea, în 1353, de la regele Ludovic confirmarea
vechilor lor privilegii: dreptul comunităţii de a alege un jude (judex) şi un
„împuternicit” (prolocutor) cu puteri juridice, dreptul de a folosi pădurile, apele şi
locurile de pescuit („hotarul”), dădeau în schimb regelui 150 de mărci de argint
anual şi un număr de oşteni252. Sibiul primise drepturi asemănătoare253. Şi în
principalele oraşe din Transilvania bunurile unui orăşean decedat fără urmaşi
reveneau oraşului şi nu monarhului254. Păstrând proporţiile, identificăm
similitudini între aceste privilegii şi cel primit de orăşenii din Câmpulung:
drepturile juridice, stăpânirea deplină a locurilor de pe moşia oraşului etc. Pornind
de la aceste argumente, credem că acordarea privilegiului Câmpulungului are
legătură strânsă cu stabilirea la sud de munţi a „oaspeţilor”, în ultima parte a
secolului al XIII-lea.
În prima fază, trecerea lor a avut legătură cu interesele regalităţii
maghiare, ce nu a renunţat după invazia mongolă la acest teritoriu (dovadă
acţiunile de la începutul domniei lui Ladislau Cumanul); din păcate, această fază
este nedocumentată în izvoarele păstrate de după 1247. În a doua fază, primul
conducător al Ţării Româneşti, Negru Vodă, acordă sau confirmă un privilegiu
pentru colonişti. Acest eveniment este înregistrat în cronici prin formula
„facerea oraşului”, ce nu a fost aplicată numai la Câmpulung. Compararea
Istoriilor evidenţiază mici diferenţe. În Istoria Ţării Româneşti, numită şi Letopiseţul
Cantacuzinesc, stă scris că Radu Negru voievod: „întâi au făcut oraşul ce-i zic
Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo
au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie,
făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”255.
Varianta cuprinsă în Istoriile domnilor Ţării Româneşti este puţin diferită: „Ci dar
Radul vodă s-au aşăzat [subl. ns.] în câtăva vreme în Câmpul-Lung unde şi
mănăstire frumoasă şi mare au făcut. După aceea s-au dus la Argeş de au făcut
scaunul acolo, făcând curţi domneşti [subl. ns.] şi bisearică care şi până astăzi iaste”;
acelaşi domn „au început a-şi tocmi şi a-şi îndrepta ţara cu judeţe, cu judecători
şi cu altele ce era de folosul domniei [...]”256. Niciuna dintre Istorii nu pune pe
251 Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 139-142.

252 DRH, C, X, p. 194, nr. 181.
253 Pascu, Voievodatul, vol. III, p. 170.
254 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 83.
256 Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.
seama lui Negru Vodă întemeierea unei curţi la Câmpulung, ci numai la Argeş,
unde într-adevăr s-a aflat prima reşedinţă a Ţării Româneşti („ş-au pus
scaunul”). În 1330, Carol Robert de Anjou a mers cu oastea la castrum Argyas şi
nu la Câmpulung257. Trebuie deci înlăturată definitiv ideea care încă circulă în
istoriografie ce susţine că evoluţia reşedinţelor domneşti a început cu
Câmpulungul. Acest lucru nu se află scris în cronici. „Facerea oraşelor” amintită
în Letopiseţul Cantacuzinesc trebuie pusă în legătură nu cu întemeierea acestora ca
aşezări, căci ele probabil existau deja. Mai degrabă, „facerea” are sens de creare
instituţională, cu recunoaşterea unei autonomii pentru comunitatea stabilită
acolo. Din această perspectivă, venirea lui Negru Vodă, „crearea” oraşelor şi a
ţării se aseamănă cu fenomenul „descălecatului”, pe care îl vom discuta la
Moldova.
În baza drepturilor primite, coloniştii au pus bazele unei organizări pro-
prii în aşezările în care s-au stabilit. Aceasta a fost ulterior extinsă şi pentru
ceilalţi locuitori ai aşezării şi a fost preluată în sistemul de organizare internă al
celorlalte oraşe din Ţara Românească. Dovada stă tocmai în terminologia
instituţiilor orăşeneşti, care a fost împrumutată de la aceste comunităţi258.
Conducătorul oraşului purta numele de judeţ259, nume ce provine din latinescul
judex şi este echivalentul germanului Richter, „reprezentând” dreptul de judecată
care aparţinea judeţului faţă de membrii comunităţii. Judeţul din oraşele Ţării
Româneşti are corespondent în şoltuzul din Ţara Moldovei şi în judex-ul/Richter-ul
din Transilvania (înainte de secolul al XV-lea), atribuţiile lor fiind
asemănătoare260. Era ajutat de un sfat format din 12 pârgari (purgar, prăgar)261, al
căror nume provine din germanul Bürger, mai precis din die Geschworenen Bürger
(cives jurati). În limba română, denumirea a fost introdusă prin preluarea formei
săseşti purger şi nu a celei maghiare polgár262. Sub o formă asemănătoare (purgari),
pârgarii apar în unele oraşe din Serbia; aici, instituţia a fost introdusă de către
minerii saşi263. Reprezentantul domnilor în oraşe purta numele de pârcălab264,
257 DRH, D, I, p. 58, nr. 30; p. 65, nr. 35.

258 Detalii şi la Hugo Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im
Europäischen Städtewesen”, în Die Mittelalterliche Städtebildung, p. 245; Valentin Georgescu,
„Le régime de la propriété dans les viles roumaines et leur organisation administrative aux
XVIIe - XVIIIe siècles - Valachie et Moldavie”, în SB, III (1970), p. 70-71.
259 DRH, B, I, p. 70, nr. 32.
260 Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în DIR, Introducere, vol. II, p. 441.
261 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în
secolele XV – XVI, vol. I (1413-1508) (Bucureşti: 1905), p. 251, nr. CCXI.

262 DLR, s.n., tom VIII, partea 3, p. 720-721.
264 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; B, I, p. 223, nr. 131; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 357,
nr. CCCXII.
termen ce provine din cuvântul maghiar porkolab265, care a preluat pe germanul

Burggraf266.
Aceste elemente susţin pătrunderea la sud de Carpaţi o dată cu coloniştii
germani a „legii germane”. Am emis mai sus ipoteza asimilării comitelui Laurenţiu
de la Câmpulung cu un greav originar din Transilvania. În Ungaria, comiţii sau
greavii au fost cei care au condus pe „oaspeţii” saşi, în cadrul procesului de locatio,
prin care aceştia au format noi aşezări în regat. Ei s-au ocupat de trasarea şi
distribuirea loturilor de teren fiecărei familii de colonişti, devenind fruntaşii şi
judecătorii comunităţii, organizată după „legea germană”267. Nu vedem de ce
lucrurile ar fi evoluat altfel în cazul saşilor stabiliţi la Câmpulung. Dacă unim
informaţiile referitoare la prezenţa greavului/comitelui (1300) şi la acei cives şi
hospites (1369), obţinem un fragment din imaginea unui proces care s-a
desfăşurat în condiţii nu foarte diferite de cele din Transilvania. Trecerea
coloniştilor germani la sud de Carpaţi s-a făcut cu acordul sau la chemarea
regelui şi apoi a primilor domni ai Ţării Româneşti. Nou-veniţii aveau în frunte
un greav care, folosindu-se de experienţa pe care o avea din Transilvania, a
aşezat comunitatea, împărţind loturile pe bucata de pământ primită, lângă o mai
veche aşezare locală. Cum de obicei cei care îi aduceau pe colonişti deveneau şi
şefii noii comunităţi, putem presupune fără a greşi că Laurentius de la 1300 era
probabil ori cel care organizase instalarea saşilor, ori făcea parte din familia celui
care făcuse acest lucru. Un argument în favoarea unei locatio atât la Câmpulung
cât şi în alte oraşe ale ţării îl reprezintă topografia. În fiecare din aşezările în care
s-au stabilit, coloniştii au primit un teren, în unele locuri chiar unul ce fusese
ocupat anterior de populaţia locală (Târgovişte). În toate cazurile, acel teren
avea o situare relativ centrală, fiind aproape de curte. Cercetări comparate
recente au demonstrat asemănări între planul unor oraşe de la sud de Carpaţi
(Câmpulung, Piteşti, probabil şi Argeş şi Târgovişte) şi cel al altor oraşe
întemeiate de colonişti în Europa Centrală. Planul oraşului avea la bază o piaţă,
dominată de o biserică (la Câmpulung, Sf. Iacob); în apropiere se afla curtea
domnească (Argeş, probabil şi Câmpulung)268. Fiind străini şi catolici, coloniştii
au primit, în primul rând, libertatea de a-şi practica liber cultul, fapt dovedit de
bisericile pe care le-au construit. În al doilea rând, fiind buni meşteri şi
265 DLR, tom VIII, partea 3, p. 717-718.

266 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 294. Este semnificativă această diferenţă: în timp ce
numele pârgarilor a fost preluat direct de la saşi (ceea ce arată contribuţia acestora la
formarea urbană), cel al pârcălabilor a venit prin filieră maghiară (ceea ce susţine o influenţă
maghiară în organizarea anumitor instituţii ale ţării).
267 Nägler, Aşezarea saşilor p. 163-165, 216-220; A History of Hungary, ed. Sugar, p. 49.
268 Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al oraşului”, p. 153-173; Carmen Oprescu, „Rolul
instituţiilor ecleziastice în geneza şi evoluţia oraşului Câmpulung Muscel”, în HU, VIII

(2000), nr. 1-2, p. 130-134.
negustori, coloniştii au primit şi scutiri de dări, libertăţi comerciale, inclusiv

drept de sigiliu (Câmpulung a avut un sigiliu latin). În mod firesc, comunitatea
„oaspeţilor” urmărea să se organizeze pe baza obiceiurilor sale, solicitând şi
primind şi dreptul de judecată, potrivit unei legi proprii. În aceste condiţii, de-a
lungul secolului al XIV-lea, în Câmpulung şi poate şi în alte vechi centre urbane,
a avut loc transformarea treptată a instituţiei greavului în cea a judeţului (în mod
evident, un personaj ales); acestuia i s-a adăugat consiliul orăşenesc, format din
pârgari (de asemenea aleşi). Într-unul din puţinele acte scrise în limba germană
care s-a păstrat la Câmpulung, conducătorul oraşului apare sub numele de
Richter. Prezenţa acestei forme (traducerea din germană a numelui de „judeţ”)
arată că, la 1524, când a fost redactat actul, orăşenii de aici nu mai foloseau
numele de greav pentru a desemna pe liderul comunităţii lor, ci pe cel de judeţ.
Transformarea era încheiată, căci actul fiind scris în germană putea folosi forma
Graf269. Autonomia oraşului era completă. Un fenomen asemănător s-a petrecut
în Transilvania, unde greavii au pierdut treptat din influenţă, fiind înlocuiţi cu un
judex, numit şi birău270.
Alături de comite/greav, s-au mai păstrat şi alte urme ale vechiului mod
de organizare a grupurilor de „oaspeţi” veniţi din Transilvania. Astfel, în două
documente referitoare la Târgovişte, apar birăul şi folnogul, cărora li se poruncea
să nu se amestece într-o danie a domnului271. Numele acestor două personaje
este de origine maghiară, din biró, respectiv falnagy, cei doi termeni desemnând
în Transilvania primarul de sat şi judele comunal272. Iniţial, greavului din
comunităţile rurale săseşti din Transilvania i se alătura un personaj secundar,
numit şi folnog (Hann, villicus), cu atribuţii economice, cei doi fiind supuşi
autorităţii dregătorilor regelui în teritoriu; ulterior, greavul (ereditar) cedează
locul birăului (ales)273. Faptul că la sud de munţi birăul şi folnogul nu apar decât în
legătură cu Târgovişte ne determină să credem că reprezentau o funcţie locală,
legată de organizarea comunităţii coloniştilor din acest oraş274. Probabil ei
269 DH, vol. XV, partea 1, p. 277, nr. 503; N. Iorga, Scrisori de negustori (Bucureşti: 1925), p. 7,
nr. VII.
270 Vezi şi Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 186-187;
Nägler, Aşezarea saşilor, p. 216-219.

271 DRH, B, I, p. 83, nr. 39; p. 102, nr. 52.
272 DLR, tom I, partea I, p. 566; tom II, partea 1, p. 41.
273 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 186-187.
274 Un document datat cca. 1437 ar putea susţine ipoteza existenţei unei organizări aparte
pentru comunitatea „oaspeţilor” de aici. Actul menţionează o dispută comercială cu

Braşovul, context în care doi boieri depun mărturie în faţa lui „Hanăş şi a pârgarilor din
Târgovişte” (DRH, D, I, p. 333, nr. 237; la indice (p. 474) Hanăş este greşit identificat cu un
personaj omonim din Braşov). Adrian Andrei Rusu a observat primul o posibilă similitudine
între numele acestui Hanăş (ce poate fi privit şi ca antroponim) şi numele dat alesului
răspundeau în faţa domnului de „oaspeţii” de aici, unul având atribuţii juridice şi

administrative, celălalt economice. În Moldova, ungurii dădeau numele de birău
conducătorului oraşului275, dar tot aici apare şi birăul de ocnă, şeful lucrătorilor
unguri de la ocnele de sare din ţinutul Bacăului; acesta era un dregător al
domnului care se ocupa de ocne şi judeca pricinile care apăreau între lucrători276.
În actualul stadiu al informaţiei mai mult decât posibilele atribuţii juridice,
administrative şi economice nu putem deduce referitor la funcţiile precise ale
birăilor şi folnogilor din Târgovişte. Nu ştim dacă erau numiţi de domn sau aleşi de
comunitate. Nu îi putem asimila cu judeţul de oraş pentru că acesta apare într-un
act concomitent cu birăul, respectiv folnogul. Poziţia acestor personaje a diferit
probabil în funcţie de gradul de urbanizare al aşezării. Când aceasta, din punct
de vedere juridic, s-a încheiat, unii au cedat locul altora, judeţul oraşului fiind cel
ce, în cele din urmă, s-a impus ca unic reprezentant al comunităţii reunite a
orăşenilor. În aceleaşi acte apar şi pristavii, care îşi au originea tot în Transilvania,
unde anunţau porunci şi duceau la îndeplinire sentinţe judecătoreşti; de aici au
trecut în Ţara Românească, unde aduceau la cunoştinţă în locurile publice
hotărârile domneşti277. O altă urmă lăsată de comunităţile catolice este obligaţia
de viglu a orăşenilor (amintită tot la Târgovişte)278. Denumirea provine din
latinescul vigilia, care desemna la origine noaptea petrecută de călugări în
rugăciune sau la priveghiul mortului279. În oraşe, vigilia însemna şi obligaţia de
pază pe timpul nopţii. Pe măsură ce numărul saşilor şi ungurilor din oraşe a
scăzut, unele dintre instituţiile introduse de ei şi-au schimbat numele, nu şi
conţinutul; numele de „viglu” a fost înlocuit cu „paza” sau „straja”280.
Cu particularităţi faţă de situaţia din Transilvania sau chiar Moldova,
locatio a cunoscut în oraşele vechi ale Ţării Româneşti (cel puţin în Câmpulung)
două aspecte importante: 1. fizic/topografic, reprezentat de impunerea unui
anumit plan aşezărilor în care coloniştii s-au stabilit; 2. juridic, primirea de
drepturi, potrivit „legii germane”. Rolul „oaspeţilor” saşi a fost considerabil
comunităţii în satele din Transilvania, cu origine în germanul Hann (menţiune într-o recenzie
publicată online la adresa:
[http://www.medievistica.ro/pagini/tribuna/recenzii/texte/Diaconescu_Targoviste/Diaco
nescu.html, 1.10.2010]). Ar fi necesare şi alte izvoare, pentru a avea o confirmare a ipotezei
că acest Hann (fălnogul?, birăul?) era conducătorul ales al comunităţii „oaspeţilor”, având
proprii pârgari, la fel cum armenii, spre exemplu, aveau alesul şi pârgarii lor, în Moldova.
275 Al. Rosetti, Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei (1592-1638) (Bucureşti: 1944), p. 32, nr. 5.
276 DRH, A, XXIII, p. 155, nr. 117; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 44.
277 DRH, B, I, p. 416, nr. 256; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 384.
278 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
279 J. F. Niermeyer, Mediae latinitatis lexicon minus, ed. C. Van de Kieft (Leiden: E. J. Brill,
1976), p. 1100-1101.
280 N. Stoicescu, „Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească în sec. XV-XVII”, în
SMIM, IV (1960), p. 193; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 501.

pentru că aceştia sunt printre primii care au format în Ţara Românească

comunităţi privilegiate, primind libertăţi ce au fost extinse apoi şi asupra celor
care locuiau în apropiere, dar aveau alt statut. În secolele XV-XVI, privilegii
asemănătoare, dar nu la fel de largi, au fost date şi altor comunităţilor ce erau în
curs de urbanizare, dar despre care nu avem informaţii că ar fi cuprins colonişti
veniţi din Transilvania. Domnia a fost interesată în extinderea acestui sistem,
deoarece urmărea dezvoltarea ţării şi asigurarea unor venituri cât mai mari şi mai
sigure. Fenomenul este prezent şi în Serbia, după cum am arătat mai sus281.
Particularităţi ale evoluţiei primelor oraşe
Geneza oraşelor din Ţara Românească cunoaşte unele particularităţi

cronologice, geografice şi chiar politice. Ţara a fost divizată în două regiuni
distincte, dintre care în una se afla reşedinţa principală a domnului (Muntenia),
iar cealaltă a păstrat o vreme un anumit grad de autonomie (Oltenia), fapt ce a
avut consecinţe şi asupra dezvoltării oraşelor. Alături de Câmpulung, cele mai
vechi oraşe ale ţării se află în Muntenia, în regiunea de sub munte, unde s-a aflat
nucleul politic şi centrul puterii primilor domni. Pe măsură ce puterea lor s-a
extins spre Dunăre aşezările locale mai importante, unele probabil reşedinţe ale
conducătorilor locali, altele doar simple târguri, au primit privilegii după
modelul centrelor mai vechi şi s-au transformat în oraşe.
La începutul veacului al XIV-lea, reşedinţa principală a Ţării Româneşti
se afla la Argeş. În 1330, când a avut loc conflictul dintre Basarab I şi Carol
Robert, regele Ungariei, reşedinţa de la Argeş a fost distrusă şi domnul s-a mutat
temporar la Câmpulung282. Curtea din acest oraş îl găzduia deja pe Nicolae
Alexandru, fiul şi domn-asociat al lui Basarab, care a ctitorit acolo o biserică.
După ce a rămas singur domn (1352), Nicolae a condus ţara de la Argeş;
stabilirea în acest oraş a sediului Mitropoliei Ţării Româneşti (1359)
demonstrează că acolo se afla în acel moment reşedinţa ţării. Documentele
emise de Vladislav I în 1369 şi în 1372 (ultimul dat in arce Argies, in nostra
residencia) nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă283. Vechea curte
voievodală a reprezentat elementul polarizator pentru viitorul oraş, care a
evoluat probabil dintr-o aşezare locală, lângă care s-a instalat un grup de saşi, ce
a primit un privilegiu. Din păcate, cu izvoarele ce ne stau la dispoziţie este greu
de stabilit numărul şi rolul lor în oraş în secolele XIV-XV; presupunem că au
281 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162, 171-172.

282 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 293; Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 143-147.
283 DRH, B, I, p. 12, nr. 3; D, I, p. 103, nr. 60.
avut o pondere semnificativă; ştim că au construit o biserică catolică284. Aici şi-a

stabilit sediul episcopia catolică, înfiinţată în 1381285.
Mai multe informaţii avem despre Târgovişte, unde în jurul anului 1400
şi-a stabilit reşedinţa Mihail I, fiu şi domn asociat al lui Mircea cel Bătrân286.
După ce mai mult timp s-a crezut că aici se afla o mai veche reşedinţă
fortificată287, mai nou se afirmă că probabil lui Mihail (sau Mircea) i se datorează
prima amenajare domnească din oraş288. În ceea ce priveşte oraşul medieval,
acesta a pornit de la două nuclee: o aşezare întărită, mai veche, şi o aşezare
formată de colonişti, mai nouă. Prima se afla la sud/sud-vest de viitoarea curte
(al cărei teritoriu iniţial îl includea şi unde pare a se afla atât o clădire cu palisadă,
cât şi locuinţe-ateliere); indicii recente arată prezenţa în jurul acestei aşezări a
unui şanţ (probabil palisadă)289. Coloniştii saşi veniţi din Transilvania s-au
stabilit în nord-vest (viitorul Târg de Sus), unde şi-au construit o biserică, Sfânta
Maria. Aşa-zisa Cronică a franciscanilor, lucrare în care sunt preluate probabil nişte
tradiţii locale, scrie că biserica datează de pe la 1300, din timpul domniei lui
Negru Vodă, când s-ar fi ridicat şi celelalte biserici catolice din ţară290; putem
admite ca moment al ridicării bisericii Sf. Maria prima parte a sec. al XIV-lea.
Topografia oraşului a suferit transformări în timp, din sec. al XVI-lea cartierul
catolic depopulându-se treptat sau schimbându-şi caracterul etnic, structura
loturilor fiind schimbată, astfel că astăzi nu ne mai putem da seama cu
certitudine dacă instalarea saşilor prezintă caracteristicile unei locatio. Nu putem
decât presupune acest lucru, căci saşilor li s-a alocat un teren ce fusese locuit
anterior de populaţia locală, ce probabil s-a retras spre locul unde au fost
284 Pavel Chihaia, „În legătură cu trecutul bisericii Botuşari din Curtea de Argeş”, în Chihaia,
Artă medievală, vol. I, p. 151-160; Drăghiceanu, „Curtea domnească din Argeş”, p. 12; Victor
Brătulescu, Curtea de Argeş (Bucureşti: 1941), p. 26.
285 Pascu, Contribuţii documentare, p. 66; C. Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, în RC, III
(1914), p. 439.
286 DRH, B, I, p. 31, nr. 12; p. 37, nr. 15; p. 86, nr. 42.
287 Constantinescu, „Cercetări arheologice”, p. 71-78; Diaconescu, „Cercetări arheologice”, p. 67;
Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII (Bucureşti:
2000), p. 68-72.
288 Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986), coord. Nicolae
Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009), p. 49-50, 94-96.

289 Ibid., p. 17-20.
290 Această cronică face parte dintr-un text mai amplu, Archivum Tripartitium, de Blasius
Kleiner (Cronica mănăstirii franciscanilor din Târgovişte, în B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României,
tom I, partea a II-a (Bucureşti: 1865), p. 51; vezi şi Pavel Chihaia, „Monumente gotice în
Târgovişte”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 290). O altă ediţie, mult extinsă, a început să
fie publicată de Paul Cernovodeanu, „«Vizitaţia» misionarului franciscan Blasius Kleiner în
Ţara Românească, Banat şi sudul Transilvaniei (1764)”, în Revista de istorie socială, Iaşi, VIII-
IX (2003-2004), p. 436-484.
ridicate ulterior bisericile Sf. Gheorghe şi Creţulescu (în Suseni)291. O situaţie

asemănătoare întâlnim la Baia, în Moldova, unde coloniştii au retrasat loturile în
mai vechea aşezare în care s-au instalat292. Saşii veniţi la Târgovişte aveau din
Transilvania suficientă experienţă pentru a gestiona organizarea unei noi aşezări,
unde şi-au demarcat noi loturi. Prima piaţă a oraşului s-a dezvoltat între cartierul
lor şi aşezarea întărită, biserica Sf. Maria fiind ridicată în apropiere293. Prezenţa
numai în acest oraş a unor dregători cu origine certă din Transilvania (birău,
folnog) şi menţionarea destul de timpurie a judeţului oraşului susţin existenţa unui
regim aparte pentru comunitatea coloniştilor. Până la începutul sec. al XV-lea, acest
regim a fost extins şi pentru ceilalţi locuitori ai aşezării. Înfiinţarea în oraş a unei
mănăstiri dominicane înainte de 1370 pledează pentru plasarea tranziţiei spre
aşezarea cu caracteristici urbane la jumătatea sec. al XIV-lea, ştiindu-se faptul că
ordinele mendicante alegeau ca loc de ridicare a unor conventuri numai aşezări
urbane sau spre final de urbanizare294.
Un alt oraş în care izvoarele atestă o comunitate de saşi şi unguri este
Râmnicu Vâlcea. Starea izvoarelor este aici la fel de precară. Topografia de azi a
oraşului a suferit transformări semnificative, iar cercetări arheologice importante
nu s-au efectuat. Dacă în Argeş avem informaţii certe despre existenţa unor
curţi, în Râmnic nu putem decât presupune acest lucru. S-au păstrat câteva acte
emise de domni din acest loc, dar până în prezent nu s-a identificat locul unde
se afla reşedinţa domnească295. Coloniştii veniţi aici au ridicat o biserică, al cărei
loc nu se mai cunoaşte astăzi cu precizie. În secolele XIV-XV, comunitatea lor
era importantă, mai multe nume germane şi maghiare fiind prezente în primele
acte ale oraşului296. De altfel, Râmnicul este prima aşezare numită varoş în actele
interne ale Ţării Româneşti (1389)297.
Începuturile majorităţii celorlalte oraşe ale ţării sunt la fel de puţin
cunoscute. Faţă de Moldova, privilegiile comerciale acordate de domnii Ţării
Româneşti sunt mult mai puţin darnice în detalii privitoare la oraşe. Cu toate că
291 Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 1, Târgovişte, coord. Gh. I.
Cantacuzino (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006), p. II, VII, planul nr. V; Târgovişte,
reşedinţa voievodală, p. 19.
292 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII
(Iaşi: Editura Junimea, 1980, 1984), vol. 1, p. 22, 156; vol. 2, p. 16, 42; Vasile Neamţu, Istoria
oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis) (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997),
p. 153-154.
293 Călători străini, vol. IV, p. 320-321; vol. V, p. 215; Cristian Moisescu, „Originea şi
structura urbană a oraşului Târgovişte”, în RMMMIA, XLII (1973), p. 14.

294 Alexandru Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos». Conventurile ordinelor
mendicante din Ţara Românească (secolele XIV-XVI)”, în HU, XVII (2009), pag. 9-14.
295 DRH, B, I, p. 28, nr. 10; p. 332, nr. 206; IV, p. 175-176, nr. 141-143; V, p. 99, nr. 91.
296 Ibid., I, p. 112, nr. 57; p. 158, nr. 91; p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252.
297 Ibid., p. 28, nr. 10.
acest tip de documente arată prezenţa unor vămi ale domnului în majoritatea
oraşelor, ele nu le amintesc decât pe cele principale, de la Câmpulung,
Târgovişte, Târgşor, Slatina şi Brăila. Aceste acte sunt relevante doar până la un
punct; Argeş, capitala ţării din sec. al XIV-lea, nu apare niciodată menţionată în
privilegii. Singura înşiruire a oraşelor ţării într-un act domnesc este cuprinsă într-
o confirmare a libertăţilor comerciale pe care negustorii din Ţara Românească le
aveau pe piaţa de la Braşov dată de Dan al II-lea (act emis după 30 ianuarie
1431): Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila, Buzău şi
Floci; formula „şi celorlalte târguri” din act lasă de înţeles că mai existau şi alte
aşezări în care comerţul reprezenta o activitate principală. Se adăuga numele a
trei vămi, lângă care se dezvoltaseră târguri ce nu ajunseseră la stadiul urban:
Rucăr, Săcuieni şi cetatea Dâmboviţei298. Privilegiul cuprinde numai numele
unor aşezări cu funcţii comerciale din Muntenia, în listă nefiind prezent nici un
oraş din Oltenia. Motivul acestei omiteri nu este clar. Pe de o parte, negustorii
din Oltenia făceau comerţ cu alte oraşe din Transilvania, pe de alta, exceptând
Râmnicu Vâlcea, ei veneau din târguri locale, care nu aparţineau domnului, ci
marilor boieri.
Ştim că o parte din oraşele de mai sus nu atinseseră stadiul urban de
mult. Piteşti prezintă o situaţie deosebită, deoarece nu tot oraşul a fost stăpânire
domnească. O parte a lui a rămas proprietatea unui boier, fapt ce iese la iveală
abia în 1528, când Radu de la Afumaţi dăruia unei mănăstiri jumătate din „satul”
Piteşti, inclusiv jumătate din vamă299. Originile acestei situaţii trebuie căutate la
începuturile oraşului. Unul din domnii din sec. al XIV-lea a cumpărat sau
confiscat de la primul stăpân al moşiei numai o parte din aceasta, cea pe care se
afla un târg local, care a fost transformat în oraş prin acordarea de privilegii şi
atragerea de colonişti. Un grup de colonişti din Transilvania se aşezase aici, pe
seama lor fiind pusă ceramica descoperită acum câteva decenii în oraş300. Din
păcate, biserica lor, dacă a existat, nu a fost încă identificată, iar misionarii
catolici ce au trecut prin Ţara Românească în a doua parte a sec. al XVI-lea nu îi
amintesc, probabil pentru că fugiseră sau fuseseră asimilaţi. În jurul anului 1380,
oraşul nu încheiase tranziţia spre faza urbană301. Mai mulţi călători ce trec pe aici
la acea vreme îl numesc Nuwestad sau Nieuwemere, „oraşul” sau „târgul nou”302.
În Piteşti, mai există o controversă, legată de vechimea curţii domneşti.
Izvoarele ne transmit că aceasta a fost refăcută de Neagoe Basarab înainte de
noiembrie 1517. Cum la acea dată se vorbeşte de „noile curţi din oraşul
298 Ibid., p. 130, nr. 69.

299 Ibid., III, p. 85-87, nr. 51-52; p. 90, nr. 55; DIR, XVII, B, I, p. 293, nr. 273.
300 Rosetti, „Observaţii arheologice”, p. 69.
301 DRH, B, p. 25, nr. 9.
302 Călători străini, vol. I, p. 19-20, 22, 24.
Piteşti”303, se presupune că avem de-a face cu refacerea unor mai vechi

construcţii, aşa cum întâlnim şi în cazul Bucureştilor304. Un argument
suplimentar este dat de faptul că mai mulţi domni au stat şi au emis acte în
Piteşti, înainte de 1517305.
În rândul „oraşelor noi” de la sfârşitul sec. al XIV-lea intră şi Târgşor.
Sub numele de Novo Foro, apare ca loc de vamă într-un privilegiu dat
braşovenilor de Ştibor, voievodul Transilvaniei (1412)306. La dezvoltarea aici a
unui târg, apoi a unui oraş, a contribuit situarea pe drumul de comerţ ce mergea
de la Braşov la Brăila, precum şi ridicarea unei curţi domneşti, probabil în
timpul lui Mircea cel Bătrân sau sub un predecesor al acestuia307. Interesantă
este comparaţia de nume cu Târgovişte, aflat în vecinătate. În limba română,
Târgşor înseamnă „târg mic”, în timp ce sufixul - işte din numele Târgoviştei
arată că pe locul său fusese un târg mai vechi; Târgşor este târgul nou, mai mic,
iar Târgovişte este târgul mai vechi şi mai mare308. Gherghiţa a cunoscut o
evoluţie asemănătoare, fiind situată într-un loc prielnic comerţului, la intersecţia
drumurilor ce mergeau spre Târgovişte, Braşov, Buzău, Floci şi Bucureşti.
Târgul care se ţinea aici s-a dezvoltat după construirea unei curţi domneşti.
Instituţiile orăşeneşti ale Gherghiţei sunt atestate la sfârşitul secolului al XV-lea309,
iar cele ale Târgşorului la începutul secolului următor310, dar credem că existau
din perioada anterioară. Dincolo de Gherghiţa, la o zi de mers pe drumul spre
Brăila, s-a dezvoltat oraşul Buzău, iar de aici spre Moldova la o altă zi, oraşul
Râmnicu Sărat. În toate aceste oraşe, nu avem informaţii despre prezenţa unor
grupuri de colonişti.
Un „oraş nou” este şi Bucureşti, viitoarea capitală a ţării. Cu toate că era
într-o zonă de câmpie, regiunea în care s-a dezvoltat (Ilfov-Vlaşca) cunoscuse în
secolele XIII-XV o bună densitate demografică. Întinsa pădure din acest loc, ca
şi mlaştinile din sud, au făcut ca zona să fie evitată de neamurile migratoare.
Într-unul din satele de aici311 a apărut, la sfârşitul secolului al XIII-lea - începutul
secolului al XIV-lea, un mic târg periodic ce deservea aşezările din jur. La
303 DRH, B, II, p. 322, nr. 166.

304 „Cetatea Bucureştilor” apare în documente sub numele de „Cetatea Nouă”, după
refacerea ei în urma distrugerilor din 1473 (ibid., I, p. 265, nr. 161).
305 Ibid., I, p. 287, nr. 178; II, p. 116, 141, nr. 54, 67.
306 Ibid., D, I, p. 192, nr. 118; p. 199, nr. 121; p. 228, nr. 141.
307 George Potra, N. Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor (1632-1857) (f. l. a.),
p. 399, nr. 64.

308 G. Pascu, Sufixele româneşti (Bucureşti: 1916), p. 250-252.
309 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 199, nr. CLXIV.
310 Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în
secolele XV – XVI (Bucureşti: 1902), p. 309, nr. CLXXXIV.

311 Pe teritoriul de azi al Bucureştilor au funcţionat în evul mediu 41 de sate, câteva datând
de dinainte de 1400 (Donat, „Aşezările omeneşti”, p. 83).

dezvoltarea sa a contribuit şi faptul că aici se întâlneau mai multe drumuri, ce

legau Dunărea de oraşele din zona de sub munte; drumul spre Giurgiu, port la
Dunăre, este menţionat din 1431312. În izvoarele scrise nu s-au păstrat date
referitoare la târg, dar investigaţiile arheologice au scos la iveală urme ce
sugerează prezenţa schimburilor313. Arheologii susţin existenţa unei cetăţui pe
locul Bucureştilor încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, cu toate că cercetările
efectuate nu sunt complete şi nici pe deplin lămuritoare314. Însă impulsul care a
determinat dezvoltarea oraşului a fost construirea unei noi cetăţi de către Vlad
Ţepeş315, precum şi stabilirea temporară aici a principalei reşedinţe domneşti
începând cu Radu cel Frumos316. Momentul efectiv în care Bucureştii au trecut
la stadiul urban este greu de precizat, datorită lipsei documentelor; acest
moment trebuie plasat la sfârşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a
secolului următor. Definitivarea acestui proces are loc prin acordarea unui
privilegiu, în timpul lui Mircea Ciobanul.
Nu toate oraşele pe care le întâlnim în Ţara Românească din secolul al
XIV-lea au evoluat în acelaşi fel. În alt mod s-au ridicat oraşele de la Dunăre, în
care nu avem informaţii să fi fost construite curţi domneşti. Ne referim în
special la oraşele din răsărit, Brăila şi Floci. Celălalt port la Dunăre, Giurgiu, a
fost cucerit destul de devreme de Imperiul Otoman (1417) şi s-a dezvoltat ca
oraş în cadrul asigurat de imperiu. La fel, Severinul, care a fost temporar în
stăpânirea Ţării Româneşti (până în 1419), fiind controlat mai mult de
Ungaria317; în 1524, a fost distrus de turci. La Dunăre, de o parte şi de alta a
vadurilor fluviului, au apărut mai multe aşezări-pereche: Brăila-Măcin, Floci-Hârşova,
Giurgiu-Ruse, Zimnicea-Sviştov, Turnu-Nicopole, Calafat-Vidin etc318. Poziţia
acestora în locuri favorabile trecerii peste fluviu a determinat dezvoltarea
timpurie a unor locuri de schimb. Din cele mai vechi timpuri, Dunărea a
reprezentat o cale comercială, negustorii şi navigatorii care foloseau această rută
contribuind la urbanizarea multora dintre aşezările aflate de-a lungul fluviului.
Prezenţa genovezilor la gurile Dunării, în Chilia şi Vicina, nu se justifica dacă
312 DRH, D, I, p. 276, nr. 175.

313 Panait I. Panait, „Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice”, în
BMIM, V (1967), p. 23.
314 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 314.
315 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI.
316 DRH, B, I, p. XXXV-XXXVI; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. 98.
317 DRH, D, I, p. 210-212, nr. 129-130. Acesta este şi motivul pentru care nu am inclus
Severinul în cercetarea de faţă. O sinteză a cercetărilor de aici la Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii
Meridionali, p. 16-17, 49-51 şi urm., 128-131.
318 Linia Dunării prezintă o situaţie aparte, pentru că, fiind la hotarul de nord al Imperiului
Bizantin după 1018, i s-a acordat o atenţie deosebită; aşezările de la nord de fluviu
reprezentau adevărate capete de pod, menite să asigure exercitarea controlului sau influenţei
imperiului (Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 112).
fluviul nu ar fi reprezentat o cale destul de sigură pentru a transporta mărfurile

aduse din Italia sau Orient. Din 1366 avem informaţii legate de plănuite călătorii
pe Dunăre spre Vidin319, pentru ca într-un act emis în 1379 de regele Ludovic al
Ungariei să se permită genovezilor să-şi aducă bunurile „pe apa Dunării şi pe
uscat, venind de la Orşova spre Timişoara”320. Deşi târziu, izvorul confirmă
circulaţia navelor genovezilor pe Dunăre; transportul mărfurilor se practica cel
puţin de la începutul secolului321. Navigatorii italieni veneau pe fluviu până la
Orşova, de unde mărfurile luau calea uscatului. Se opreau în acest loc pentru că
de aici se intra în regatul Ungariei şi pentru că cheile Dunării nu permiteau o
circulaţie fără riscuri. Din prima parte a veacului al XIV-lea, s-au păstrat mai
multe portulane care prezintă atât coastele Mării Negre, cât şi interiorul
continentului, inclusiv cursul Dunării. Pe acesta din urmă, apar încă din
1325/1330 reprezentate porturi, precum Vicina, Vidin şi Drinago, ultimul fiind
probabil Brăila din Ţara Românească322. Pe lângă italieni, la Dunăre veneau cu
mărfuri şi negustori din Transilvania, în special din Braşov. În 1358, regele
Ludovic îi asigura pe aceştia că pot circula liberi la sud de Carpaţi prin teritoriul
cuprins între râurile Buzău şi Prahova şi vărsarea râurilor Ialomiţa şi Siret în
Dunăre. Documentul se referă indirect la oraşul Floci, situat chiar la vărsarea
Ialomiţei în fluviu, şi la Brăila, aflată nu departe de vărsarea Siretului323.
„Drumul Brăilei” (via Braylan) şi Brăila cu vama sa sunt menţionate în privilegiul
dat de Vladislav I braşovenilor în 1368324, iar în 1396, Johann Schiltberger
aminteşte portul Brăilei ca fiind locul în care veneau numeroase corăbii cu
„mărfuri din ţara păgânilor”325. Aceste menţiuni ale oraşului arată indirect că
până la sfârşitul secolului al XIV-lea aşezarea atinsese stadiul urban. După
cedarea Brăilei în favoarea otomanilor, în 1538-1540, oraşul Floci a rămas cel
mai mare port la Dunăre al Ţării Româneşti.
319 Ştefan Andreescu, „«Cruciada târzie» şi Marea Neagră”, în Marea Neagră. Puteri maritime-
puteri terestre, p. 127.

320 Act publicat sub data greşită de 1349 (DIR, XIV, C, IV, p. 486, nr. 702).
321 Constantin C. Giurescu, „The Genoese and the Lower Danube in the XIIIth and
XIVth Centuries”, în The Journal of European Economic History, Roma, V (1976), nr. 3, p. 598-
600.
322 Primele hărţi medievale care cuprind portul Drinago sunt portulanul lui Angellino de
Dalorto din 1325/1330 şi portulanul lui Angelino Dulcert/Dulceri din 1339 (vezi Laurenţiu
Rădvan, „Contribuţii la problema identificării portului medieval Drinago”, în Închinare lui
Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, vol. îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu, Gheorghe
Lazăr (Brăila: Editura Istros, 2003), p. 75-85).
323 DRH, D, I, p. 72, nr. 39; Drumul aflat pe valea Prahovei era practicabil numai pentru
convoaiele de samare (Pavel Binder, „Drumurile şi plaiurile Ţării Bârsei”, în SAI, XIV
(1969), p. 211-212; Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 275.
324 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
325 Călători străini, vol. I, p. 30.
Situaţia din Oltenia
Oraşele din Oltenia nu se încadrează în categoriile de mai sus.

Exceptând zona oraşului Râmnicu Vâlcea, ridicat la începuturile ţării cu
contribuţia coloniştilor saşi, documentele nu atestă până în secolul al XVI-lea o
viaţă urbană dezvoltată. Analiza izvoarelor din secolele XIV - XV surprinde
toate viitoarele oraşe din Oltenia în stadiul de sate sau simple târguri, care
deserveau regiunile în care se aflau. Atestarea ca oraşe este abia din secolul al
XVI-lea326, când are loc schimbarea de statut din simplu târg local în centru
urban; la această schimbare a contribuit domnia. Pentru oraşe precum Craiova,
un rol important l-au avut şi noile condiţii economice datorate reorientării Ţării
Româneşti spre spaţiul otoman, mai precis creşterea negoţului cu produse
solicitate pe piaţa orientală, precum vitele.
Târgul Jiului apare menţionat în timpul domniei lui Dan al II-lea327. La
fel ca la Piteşti, istoricii contemporani au avut probleme în a explica situaţia
oraşului, căci documentele ne transmit informaţii contradictorii. Aşezarea şi
moşia aferentă apar când ca stăpânire a unor mari boieri, când ca stăpânire
domnească. În realitate, izvoarele transmit o situaţie reală, aşezarea fiind
deţinută de doi proprietari diferiţi. În sec. al XV-lea, o parte era controlată de
puternica familie a Buzeştilor328, cealaltă parte fiind din 1512-1521 o aşezare de
oameni liberi. În urma acuzelor de trădare aduse Buzeştilor, Mircea Ciobanul le
confiscă moşia şi acordă comunităţii de acolo un privilegiu; în urma
recunoaşterii domnului, aşezarea intră în rândul oraşelor329.
Mai la sud, Craiova a fost iniţial moşie a unei alte puternice familii
locale, Craioveştii330. Aceştia aveau aici o curte, ce va deveni ulterior sediu al
băniei Craiovei. Aşezarea şi târgul ce se ţinea aici au intrat temporar în
stăpânirea domniei după ce Neagoe Basarab, membru al familiei, a ajuns domn.
Chiar dacă a fost dăruită iniţial altor boieri331, revine în rândul moşiilor domneşti
în timpul lui Mircea Ciobanul şi i se recunoaşte statutul de oraş332.
326 La vest de Olt, domnia nu a avut vămi în oraşe, ci în afara acestora (la Secui pe Jiu, la
Bistriţa, Vâlcan etc.). Motivul este simplu: vămile aparţineau domnului, în timp ce aşezările
ce vor deveni oraşe încă nu intraseră în posesia sa (vezi şi discuţia de la studiul de caz
Craiova).
327 DRH, B, I, p. 124, nr. 64.
328 Ibid., IV, p. 248, nr. 205-206.
329 DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr. 26; XVII, B, I, p. 132, nr. 137; Alexandru Ştefulescu, Istoria
Târgu-Jiului (Târgu Jiu: 1906), p. 20.

330 Numele Craiovei apare menţionat prima dată la 1 iunie 1475 (jupan Neagoe de la Craiova)
(DRH, B, I, p. 243, nr. 148).

331 Ibid., III, p. 196, nr. 123; IV, p. 195, nr. 159.
332 Filitti, „Banii şi caimacamii Craiovei”, p. 13; DIR, XVI, B, V, p. 405, nr. 420. Ca oraş,
Craiova este amintită în 1582 (ibid., p. 56, nr. 57).

Singurul oraş minier din Ţara Românească este Ocna Mare, în care
ocupaţia principală era exploatarea sării. Probabil a devenit oraş din secolul al
XV-lea333, dar credem că un târg a funcţionat aici din secolul anterior334.
Dezvoltarea sa a fost stânjenită de vecinătatea oraşului Râmnicu Vâlcea, aflat la
doar câţiva kilometri.
Dacă am aplica în Oltenia definiţia în sens legal a oraşului nu am putea
identifica la 1500 nici o aşezare de acest fel. Singura excepţie o reprezintă
Râmnicul, care se află la marginea cu Muntenia şi avea legături strânse cu oraşele
din Transilvania, dar şi cu Argeş, Câmpulung sau Piteşti. Tipologic, Râmnicul se
înrudeşte cu acestea din urmă şi nu cu oraşele de mai târziu din Oltenia. Faptul
că era singurul oraş domnesc din regiune explică şi alegerea sa ca reşedinţă
episcopală de către Radu cel Mare, ce nu a dorit să instaleze noua episcopie
într-unul din târgurile de la vest de Olt, ce nu îi aparţineau. Până spre 1550,
aproape toate aşezările care vor deveni oraşe în Oltenia s-au aflat în stadiul de
târguri locale şi erau situate pe moşii aparţinând unor mari boieri sau
mănăstiri335. O parte nu vor deveni niciodată oraşe; cazul lor va fi discutat puţin
mai jos. În documentele oficiale, aceste aşezări erau considerate sate, căci
domnia nu recunoştea statutul de oraş decât celor care erau stăpâniri ale sale.
Statutul lor se putea schimba numai dacă moşiile pe care se aflau intrau în
domeniul domnesc (prin confiscare, cumpărare, schimb etc.), aşa cum s-a
întâmplat până la urmă cu Târgul Jiului şi Craiova. Situaţia de mai sus se explică
prin poziţia deosebită pe care a deţinut-o Oltenia în cadrul Ţării Româneşti,
cauzele găsindu-se în însuşi procesul de formare a statului medieval de la sud de
Carpaţi. Formaţiunile locale ce au existat aici înainte de cca. 1290 s-au aflat în
relaţii de dependenţă faţă de regatul Ungariei şi probabil şi de ţaratul bulgar336,
influenţa mongolă fiind mult mai restrânsă decât în Muntenia. După 1290/1292,
regiunea a intrat sub controlul domnului din Muntenia, care i-a lăsat o anumită
autonomie. Însă boierii din Oltenia ţineau să aibă inclusiv autonomie religioasă,
astfel că domnul le-a făcut o concesie, acceptând crearea unei mitropolii,
333 Ibid., XVII, B, II, p. 99, nr. 103.

334 DRH, B, I, p. 62, nr. 27; II, p. 41, nr. 14.
335 Mici oraşe „private” (oppidum) existau şi în Ungaria sau Polonia, nobilii sau Biserica
încurajând aşezarea pe domeniile lor a unor negustori şi meşteşugari, cărora le acordau

drepturi limitate (vezi mai sus). Din păcate nu avem informaţii cu privire la organizarea şi
componenţa comunităţilor din târgurile de pe moşiile boiereşti din Oltenia înainte de sec. al
XVI-lea.
336 Dimitrie Onciul, Originile principatelor române (Bucureşti: 1899), p. 36-39; Spinei, Moldova, p.
212-213 (pentru începutul sec. al XIV-lea); Ovidiu Pecican, „Începuturile organizării vieţii
româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. XII-XIII)”, în
Ovidiu Pecican, Arpadieni, Angevini, români. Studii de medievistică central-europeană (Cluj: Editura
Fundaţiei Desire, 2001), p. 13-32.
presupusă a fi a Severinului, pentru părţile de apus ale ţării (1370)337. Ca forme

particulare de organizare, în Oltenia au supravieţuit băniile, structuri
administrative ce au preluat probabil un model din Ungaria (banatul Croaţiei,
Severinului etc). Ulterior, acestea au fost unite într-un singur banat, cu reşedinţa
la Craiova. Titularul funcţiei de mare ban, ce devine o dregătorie subordonată
domnului, avea puteri destul de mari, inclusiv dreptul de a da pedeapsa cu
moartea. Funcţia s-a aflat sub controlul membrilor familiei Craioveştilor, care
deţineau un mare domeniu în Oltenia, inclusiv câteva târguri locale. Autonomia
regiunii a fost eliminată treptat de către autoritatea centrală, pe parcursul
secolului al XVI-lea338. După cca. 1530, domnia a intervenit şi a confiscat
moşiile unor boieri acuzaţi de hiclenie, preluând târgurile şi permiţând
dezvoltarea lor într-un nou cadru, mai liber. Noile centre au obţinut
recunoaşterea ca oraşe, având astfel posibilitatea de a-şi afirma instituţii proprii.
Domnia a acţionat în acest sens, fiind interesată în consolidarea autorităţii sale
în regiunea de la vest de Olt. Oraşele nu erau numai locuri ce aduceau venituri,
ci şi centre ale puterii domnului în teritoriu.
Reşedinţe principale domneşti
În cadrul sistemului multiplu de curţi din ţară, domnia prefera una drept
reşedinţă principală, orientându-se în general spre acea curte ce deţinea o poziţie
geografică şi strategică favorabilă. Datorită situaţiei particulare din Oltenia, toate
reşedinţele preferate de domni s-au aflat în Muntenia, majoritatea fiind asociate
cu oraşele acestei regiuni. O vreme istoriografia română a preluat în mod eronat
o informaţie neclară din cronici considerând că prima reşedinţă a Ţării
Româneşti s-ar fi aflat la Câmpulung. Am arătat mai sus că nici măcar Istoriile
din sec. al XVII-lea nu transmit acest lucru, cu toate că au preluat târziu
337 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3; DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 22, nr. 15; p. 25, nr. 19; Izvoare
privind istoria României. Fontes, vol. IV, p. 209; vezi şi Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi
asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în sec. al XVI-lea (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1960), p. 154-165 şi Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965), p. 60-71. Noi interpretări, ce văd această a doua
mitropolie a ţării din altă perspectivă şi în altă parte, la Sergiu Iosipescu, în „Contribuţii la
istoria domniei principelui Radu I şi a alcătuirii teritoriale a Ţării Româneşti în secolul al
XIV-lea”, în SMIM, XXVIII (2010), p. 44-47. Totuşi, mitropolia Severinului este atestată, cu
acest nume, în mai multe izvoare de la finele sec. al XIV-lea (Izvoare privind istoria
României. Fontes, vol. IV, p. 253-265, 323-325).
338 Din păcate, în istoriografia românească nu există un studiu complet care să analizeze
situaţia autonomiei Olteniei înainte de sec. al XVI-lea; un astfel de studiu nu poate fi decât
interdisciplinar, în condiţiile stării precare a izvoarelor. Lucrarea citată mai sus a lui Ştefan
Ştefănescu, precum şi capitolul Domeniul Craioveştilor din cercetarea lui Ion Donat privitoare
la Domeniul domnesc, răspund doar în parte acestor cerinţe.
informaţia oferită de tradiţia istorică. Primii domni ai ţării au preferat să stea în

mai vechea reşedinţă locală de la Argeş, în timp ce la Câmpulung a rezidat doar
Nicolae Alexandru, cât a fost domn-asociat (până în 1352). După cum am
amintit deja mai sus, o bună parte a istoricilor susţine că la Argeş s-a aflat
centrul „ţării” lui Seneslau339. Ipoteza, deşi tentantă, trebuie privită cu reţinerea
cuvenită, căci Seneslau ar fi avut la dispoziţie şi fortificaţia de la Cetăţeni, dacă
nu şi altele, încă nedescoperite sau insuficient cercetate. Ceea ce se poate spune
este că, după cum sugerează şi cronicile, Argeşul a devenit important în
contextul venirii lui Negru Vodă340. După cca. un secol, datorită extinderii Ţării
Româneşti spre sud şi est, reşedinţa de la Argeş a devenit excentrică, fiind prea
aproape de munţi şi de Transilvania şi prea departe de Dunăre. De la începutul
secolului al XV-lea, domnul a preferat o reşedinţă situată mai spre centrul ţării,
condiţie pe care o întrunea Târgovişte. De aici erau asigurate legăturile cu toate
părţile statului, oraşul fiind mai bine poziţionat şi din punct de vedere
administrativ. S-au adăugat motive economice, Târgoviştea fiind situat pe cel
mai important drum comercial al ţării. Procesul de mutare aici a reşedinţei nu a
fost direct şi imediat. Mihail I a rezidat la Târgovişte, în timp ce Dan al II-lea a
preferat Argeşul. Începând cu Alexandru Aldea (1431-1436), majoritatea
domnilor (Vlad Dracul, Vladislav al II-lea şi Vlad Ţepeş) preferă Târgovişte,
puţine acte din cele păstrate fiind emise din alte reşedinţe domneşti. Pe locul
probabil al unei cetăţui mai vechi, Vlad Ţepeş a început în 1458 construirea mai
la sud, la Bucureşti, a unei noi cetăţi cu rol de apărare şi de supraveghere a
drumului ce venea de la portul Giurgiu, ocupat de turci341. Primul domn care
alege să rezide aici este urmaşul la tron al lui Vlad, Radu cel Frumos, care a
preferat acest oraş din motive politice (din 1465)342. Fiind pus domn de
otomani, Radu a dorit să stea aproape de aliaţii săi, la care putea apela la nevoie.
Pe parcursul secolului al XVI-lea, preferinţele domnilor s-au îndreptat
în funcţie de orientarea politică când spre Bucureşti, când spre Târgovişte.
Opţiunea pro-otomană sau pro-creştină nu au fost singurii factori care au
contribuit la această pendulare între reşedinţe; aspecte economice, precum şi
unele de ordin personal au avut rolul lor în evoluţia reşedinţei domneşti
(preferinţele domnilor, confortul palatului). În această perioadă, domnii au mers
şi la celelalte curţi, pentru a face judecăţi, vizita mănăstiri sau supraveghea
operaţiunile militare din zonă. Reşedinţa din Târgovişte a fost folosită de unii
domni şi ca loc de retragere pe timpul verii, în timp ce la Bucureşti se stătea
iarna. Târgovişte avea avantaj în faţa Bucureştilor, datorită situării sale centrale,

340 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.
341 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI.
342 DRH, B, I p. 219, nr. 128.
deţinând în Ţara Românească poziţia pe care o aveau Iaşii în Moldova; influenţa

politică otomană a favorizat însă reşedinţa de la Bucureşti, ce devine capitală
unică din a doua jumătate a secolului XVII343.
Târguri
O categorie de aşezări a fost neglijată în istoriografia românească:

târgurile locale. Cum majoritatea nu au devenit în evul mediu oraşe, nu au
interesat prea mult pe cercetători. Ca peste tot în Europa, şi în Ţara
Românească aceste târguri se aflau în stăpânirea domniei, Bisericii sau boierilor.
În momentul în care unele dintre târgurile ce depindeau de domnie au prezentat
condiţii de dezvoltare suficiente pentru a susţine o comunitate permanentă, cu
perspectiva unor venituri pentru domn, au primit privilegii şi au trecut în rândul
oraşelor. Indiferent de cine le stăpânea, identificarea târgurilor este foarte
dificilă, pentru că nu apar în izvoare, iar dacă apar sunt considerate aşezări
rurale. Criteriile prin care le putem identifica sunt greu de găsit. În Austria de
Sus, orice aşezare care avea un loc de piaţă şi mai mult de o stradă era
considerată un târg (Markt)344. După cum am arătat mai sus, în Ungaria, un
criteriu pentru identificarea lor era dat de mărimea bisericilor sau de prezenţa
unor mănăstiri ale ordinelor de călugări-cerşetori345. Din păcate, pentru Ţara
Românească, nu cunoaştem aproape nimic despre cei ce locuiau în aceste
târguri, de ce origine erau, ce ocupaţii aveau, ce biserici au ridicat etc. Putem
presupune că ocupaţia principală era agricultura, stăpânul aşezării permiţând
unor locuitori, în schimbul unor taxe, să facă negoţ sau să practice meşteşuguri.
O parte din târguri sunt amintite în memorii de călătorie, fiind înregistrate ca
locuri de popas sau de trecere a vadurilor de pe marile râuri. Unele sunt situate
la jumătatea drumului dintre două oraşe, acolo unde călătoria dura mai mult de
o zi. Altele apar sub acest nume incidental sau când li se precizează statutul
juridic. În fine, mici târguri credem că se aflau acolo unde unii mari boieri aveau
reşedinţe. Cele mai multe date le găsim în cazul celor care au devenit oraşe.
Un astfel de târg era situat în sud, în apropierea Dunării, la Cornăţel. Ca
sat boieresc apare în 1492 şi 1526, pentru ca în 1538, aşezarea să fie numită
târg346. Locuitori de aici apar mai înainte cu marfă pe piaţa de la Braşov347.
343 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774
dat mai întâi la lumină în limba grecească la anul 1806 de fraţii Tunusli, trad. G. Sion (Bucureşti:
1863), p. 177.
344 W. Katzinger, „Die Märkte Oberösterreichs. Eine Studie zu ihren Anfängen im 13. und
14. Jahrhundert”, în Forschungen zur Geschichte der Städten und Märkte Österreichs, vol. I (Linz:
Donau, 1978), p. 98-99.
345 Fügedi, „La formation des villes”, p. 966-987; Kubinyi, „Urbanization”, p. 103-149.
346 DRH, B, I, p. 374, nr. 234; III, p. 28, nr. 18; IV, p. 76, nr. 59.
Târgul de la Cornăţel a fost favorizat de situarea în zona lacurilor bogate în

peşte de la gura Mostiştei. În apropiere, un târg mai vechi începuse să se
dezvolte în aşezarea de la Coconi; distrugerea acesteia, în prima parte a secolului
al XV-lea, a creat condiţii pentru ridicarea Cornăţelului348. Ca oraş, se dezvoltă
după domnia lui Mircea Ciobanul349; o parte din moşia pe care se afla nu era
domnească şi aparţinea unor boieri350. Un alt târg era la Săcuieni, locuitorii săi
fiind cuprinşi în rândul negustorilor ţării cărora li se adresa, într-un privilegiu,
Dan al II-lea351. În Ţara Românească, exista un judeţ cu acest nume352 şi se
presupune că aici i se afla reşedinţa, în care domnia a instalat şi o vamă. Locul
unde era situat nu a fost identificat, dar credem că era plasat pe drumul care
mergea la Braşov urmând valea Teleajenului, la Bucov353 sau Văleni354, mai sigur
în ultima aşezare, unde a funcţionat mai târziu şi o vamă355. Alt târg era la Ruşi.
În descrierea călătoriei lor, pelerinii Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt
(1385) menţionează un popas la Russenart, între Sviştov şi Nuwestad (identificat
cu Piteşti)356. În acest loc se întâlneau mai multe drumuri: cel folosit de cei doi
pelerini, care pleca de la Piteşti spre Zimnicea/Sviştov, la Dunăre, cu o
ramificaţie spre Turnu, precum şi un drum spre Craiova357. Unii locuitori de aici
mergeau cu mărfuri în Transilvania, la Braşov358. În secolul al XVI-lea,
documentele nu amintesc decât satul Ruşi, ce aparţinea unui boier; va deveni
oraş abia în epoca modernă359.
Un târg este pomenit şi la Soci, în 1471, în timpul luptelor dintre Ştefan
cel Mare şi Radu cel Frumos. Letopiseţul anonim al Moldovei vorbeşte despre lupta
dată de oştile celor doi domni la Soci, bătălia terminându-se cu victoria lui
347 Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la
legăturile cu Ardealul (1346-1603) (Bucureşti: 1931), p. 235, nr. 245.
348 Nicolae Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân.
Studiu arheologic şi istoric (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1972), p. 74, 149.
349 Este atestat ca oraş în 1575 (DRH, VII, p. 351, nr. 257).
350 Ibid., VIII, p. 351, nr. 224; Constantin C. Giurescu, „Un vechi oraş al Ţării Româneşti:
Cornăţelul”, în SAI, II (1957), p. 107-108.

351 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
352 Pomenit târziu, în 1543 (ibid., IV, p. 185, nr. 150).
353 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 309.
354 Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română (Bucureşti: Editura
Albatros, 1977), p. 155-156; Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p. 211.

355 DIR, XVII, B, I, p. 480, nr. 423.
357 DRH, B, II, p. 208-211, nr. 105. Pe la Ruşi trecea vechiul drum roman, ce lega Dunărea
de Transilvania, prin Rucăr (Florin Fodorean, Drumurile din Dacia romană (Cluj: Editura
Napoca Star, 2006), p. 306-307).
358 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI)
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965), p. 260-278.

359 DRH, B, III, p. 14, nr. 11.
Ştefan360. Cronica moldo-germană relatează acelaşi episod adăugând un mic detaliu,

semnificativ pentru noi: „a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi a
avut o mare bătălie cu Radul voievod pe un câmp, lângă un târg numit Soci”361.
Deşi s-a încercat plasarea Socilor în diverse locuri din Moldova362, credem că
vechile cronici nu greşesc când afirmă că Socii se aflau în Ţara Muntenească, pe
un râu aproape de hotarul cu Moldova. Într-un astfel de loc, o aşezare rurală cu
acelaşi nume apare într-un document din 1760363 şi într-o hartă a Ţării
Româneşti din 1833. La acea vreme era sat, fiind trecut chiar la categoria cătune
şi slobozii, fiind situat pe Putna, aproape de vărsarea râului în Siret364. Târgul
Soci se dezvoltase într-o regiune de hotar, probabil pe drumul ce urma valea
Râmnicului, apoi a Siretului (cursul vechi al Bârladului, în evul mediu), spre
Tecuci, nu departe de locul unde a fost ridicată cetatea Crăciuna365. Pe celălalt
mal al Siretului, se afla un alt mic oraş, Olteni, care ţinea tot de Ţara
Românească, la fel ca târgul Putna, ambele cedate ulterior Moldovei366. Dacă
numele târgului Soci vine din cuvântul maghiar szűcs, „cojocar”367, atunci şi în
acest caz este posibilă o influenţă venită de dincolo de munţi (colonişti?). A
decăzut la sfârşitul sec. al XV-lea, prima parte a sec. următor, probabil din cauza
luptelor dintre Moldova şi Ţara Românească.
Izvoarele menţionează în secolele XIV-XV o vamă şi o cetate a
Dâmboviţei, a cărei localizare este controversată. Cetatea este menţionată prima
dată în 1368 când Dragomir, pârcălab de Dâmboviţa (comes Dragmer Olachus
360 Cronicile slavo-române, p. 17.

361 Ibid., p. 30, 179.
362 Mihai Costăchescu, Arderea Târgului Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele
lui Ştefan cel Mare cu muntenii (Iaşi: 1935), p. 79-80.

363 C. Constantinescu-Mirceşti, Ion Dragomirescu, „Contribuţii cu privire la cunoaşterea
hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească de la întemeierea Principatelor şi până la

unire”, în SAI, VI (1964), p. 78-81; C. Constantinescu-Mirceşti, Ion Dragomirescu,
„«Marginea ţării». Aspecte caracteristice în zona hotarului dintre Moldova şi Ţara
Românească”, în SAI, IX (1967), p. 83-84; Socii s-ar afla în zona actualului sat Vadu Roşca.
364 Harta administrativă a Principatului Valahiei, Biblioteca Academiei Române, Hărţi, DXXIX
21; satul Soci figurează şi în harta rusă din 1835 (C. C. Giurescu, Principatele române la începutul
secolului XIX. Constatări istorice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835 (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1957), p. 262). Mai nou, vezi Anton Paragină, Habitatul medieval la curbura
exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV (Brăila: Editura Istros, 2002), p. 42, ce consideră că
Socii s-au aflat câţiva kilometri mai la nord, lângă Bilieşti-Suraia.
365 C. Cihodaru, „Cu privire la localizarea unor evenimente din istoria Moldovei: Hindău,
Direptate, Crăciuna şi Roşcani”, în AIIAI, XIX (1982), p. 630-631; vezi şi Constantin C.

Giurescu, „Despre lupta de la Soci”, în SMIM, IV (1960), p. 424-425; altă opinie, cu plasare
a Crăciunei pe cursul vechi al Milcovului, mai aproape de Focşani, la Paragină, Habitatul
medieval, p. 109-110.
366 C.C. Giurescu, „«Oltenii» şi Basarabia”, în RIR, X (1940), p. 130-140.
367 Vezi şi Ureche, Letopiseţul, p. 71.
castellanus ejus de Domloyka), se luptă în munţi cu voievodul Transilvaniei

(menţiune în cronica lui Ioan de Târnave, păstrată indirect)368, apoi în iarna lui
1396-1397, când Vlad Uzurpatorul este asediat în cetatea Dâmboviţei tot de un
voievod al Transilvaniei, Ştibor369. De asemenea, cetatea şi vama Dâmboviţei
apar des amintite în privilegiile date braşovenilor de domnii Ţării Româneşti370.
Ca variante de localizare s-au propus: Bucureşti şi cetatea de la Cetăţeni, prima
în câmpie, a doua în zona submontană, pe cursul superior al râului
Dâmboviţa371. Ultima variantă pare mai plauzibilă372. Lista vămilor cuprinsă în
privilegii respectă aşezarea geografică, întotdeauna cetatea Dâmboviţei fiind
situată aproape de munţi373. Cercetările arheologice efectuate la Cetăţeni au
evidenţiat existenţa lângă o cetate (numită popular „Cetăţuia lui Negru Vodă”,
menţionată ca atare încă din 1585, de Bongars374) a unei aşezări medievale, în
interiorul căreia au fost descoperite urme de locuinţe de suprafaţă sau
semiadâncite, ateliere meşteşugăreşti, ceramică locală sau de import, semne că
aici funcţiona şi un târg. Locul pe care se află aşezarea poartă şi astăzi numele de
„Poiana Târgului”375. La poalele cetăţii, în partea de sud-est a aşezării, s-au
descoperit rămăşiţele a trei biserici de piatră, care se succed una lângă cealaltă,
din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea376. Vechimea bisericilor arată
că şi aşezarea data cel puţin din sec. al XIII-lea, fiind un centru politic şi
economic local. Nu a evoluat niciodată într-un oraş, fiind prea aproape de mai
368 Scriptores rerum hungaricarum, partea I, ed. J. G. Schwandtner (Trnava: 1765), p. 311-312;
Al. A. Vasilescu, „Cetatea Dâmboviţa”, în BCMI, XXXVIII (1945), p. 29.

369 DRH, D, I, p. 160, nr. 101.
370 Ibid., p. 198, nr. 120.
371 DH, vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98; Cronicile slavo-române, p. 17; Dan Berindei,
„Oraşul Bucureşti în veacurile XIV, XV şi XVI”, în Comunicări şi articole de istorie (Bucureşti:

1955), p. 6; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1961), p. 23; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ed. a
II-a (Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1979), p. 47-48 (în 2009, sub îngrijirea lui Dinu C.
Giurescu a apărut ed. a III-a).
372 Vasilescu, „Cetatea Dâmboviţa”, p. 25-38; Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi
capitală a Ţării Româneşti (1462-1862) (Bucureşti: Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din
România, 1963), p. 14; Petre Ş. Năsturel, „Cetatea Bucureşti în veacul al XV-lea”, în MIM, I
(1964), p. 142 - 143; Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 166-170; Pavel Chihaia, „Cetatea şi
schitul lui «Negru Vodă» de la Cetăţeni-Muscel”, în Artă medievală, vol. I, p. 266-274.
373 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; p. 230, nr. 142; p. 276, nr. 175; p. 340, nr. 243.
374 Călători străini, vol. III, p. 161.
375 Lucian Chiţescu, „Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni puse în
lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă”, în CA, IX (1992), p. 85-86.

376 Ibid., p. 86-87; vezi şi Lucian Chiţescu, Spiridon Cristocea, Anişoara Sion, „Cercetările
arheologice de la complexul monumentelor feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş”, în MCA

(Bucureşti: 1986), p. 275-281.
importantul centru de la Câmpulung377. În fine, un mic târg s-a aflat tot lângă
Câmpulung, la Rucăr, la ieşirea din ţară spre Braşov. Prezenţa negustorilor de
aici, din Săcuieni şi cetatea Dâmboviţa în privilegiul dat de Mircea cel Bătrân
negustorilor ţării arată că locuitorii lor erau consideraţi supuşi ai domnului, însă
aşezările în care se aflau nu erau încă suficient de dezvoltate pentru a fi
considerate oraşe şi a primi privilegii378. În acest stadiu vor rămâne tot evul
mediu. O situaţie interesantă au aşezările ce apar ca sate în actele interne, dar în
care o parte dintre locuitori se ocupau cu comerţul. Îi întâlnim la Braşov sau
Sibiu, unde sunt înregistraţi venind sau luând mărfuri. Este vorba de: Albeşti,
Câmpina, Floreşti, Nămăeşti, Stoeneşti, Câineni, Muşeteşti etc379.
În Oltenia, numărul târgurilor era mare, majoritatea fiind controlate de
boieri. Dintre acestea, doar Târgul Jiu şi Craiova vor deveni oraşe până la
jumătatea secolului XVI. În apropiere de Târgul Jiu, Târgul Gilort era în
întregime moşie boierească; nu a depăşit niciodată faza de loc de schimb
periodic380. Un târg asemănător s-a aflat la Motru unde, la fel ca la Gilort, a
existat şi un judeţ, ulterior desfiinţat. În apropierea Craiovei, se află Caracal,
moşie şi curte în stăpânirea familiei Craioveştilor381. Devine oraş la sfârşitul
sec. al XVI-lea, după ce moşia îi este cumpărată de Mihai Viteazul382. Între
Craiova şi Severin se afla târgul de la Strehaia, altă posesiune a Craioveştilor383,
unde tradiţia istorică situează al doilea sediu al Mitropoliei Severinului384. Un alt
târg se afla la Calafat, la o vamă de trecere a Dunării. Târgul de aici a aparţinut
iniţial domniei, dar a fost apoi dăruit mănăstirii Tismana385. Tot într-un punct
strategic, pe malul nordic al fluviului, se afla aşezarea de la Celei, unde
fortificaţiile de la sfârşitul antichităţii, ca şi cele bizantine de mai târziu, au fost
refăcute, probabil după 1300; zidurile au reprezentat un element de atracţie
pentru negustori, mai ales că aici s-au descoperit urme de locuire (locuinţe,
vetre, ceramică, morminte etc.) până în sec. al XVI-lea, inclusiv386. În fine,
presupunem că un târg s-a aflat şi lângă cetatea de la Turnu (ce funcţionează de
la finele secolului XIV), la un alt punct important de traversare a fluviului, târgul
377 Probabil în acest loc nu s-a dezvoltat un oraş, cu instituţiile aferente, datorită neinstalării
unui grup de colonişti, căruia domnia să îi fi acordat un privilegiu.
378 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
379 Radu Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul veacului
al XVI-lea”, în AUB, seria Ştiinţe Sociale - Istorie, V (1956), p. 257; Manolescu, Comerţul Ţării
Româneşti, p. 260-267.
380 Vezi DIR, XVII, B, I, p. 498, nr. 441 şi II, p. 200, nr. 187.
381 DRH, B, IV, p. 91, nr. 69.
382 Ibid., XI, p. 360, nr. 271; XXI, p. 334, nr. 191.
383 DIR, XVI, B, V, p. 405, nr. 420.
384 Istoria Ţării Româneşti, p. 1; Ştefănescu, Bănia, p. 60-71.
385 DRH, B, I, p. 278, nr. 172; II, p. 426, nr. 224.
386 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 52, 121.
de la Calafat confirmând că lângă astfel de locuri funcţionau mici zone de

schimb. La Turnu, cercetările arheologice s-au concentrat doar asupra incintei
fortificate, astfel că nu avem o confirmare a acestei situaţii387. Călătorii străini
pomenesc aici mai târziu o aşezare, ce se pare că era protejată printr-un val de
pământ388.
O situaţie specială o reprezintă târgul de lângă mănăstirea Tismana. În
mod neobişnuit, aşezarea din acest loc apare în 1491 şi 1535 sub numele de
„oraş”, chiar dacă era dependentă de mănăstire389. Forma „sub cetate” prezentă
într-un act din 1493 (ce face referire la mănăstire) ne determină să credem că
folosirea cuvântului varoş surprindea înţelesul original al termenului, acela de
„suburbie”, funcţie pe care aşezarea de aici o îndeplinea faţă de mănăstirea
fortificată390. În acest loc s-a aflat în secolul al XV-lea reşedinţa banilor
Tismanei391. Ulterior, toate actele emise de cancelaria domnească vorbesc de
Tismana ca sat392; fiind stăpânire mănăstirească, nu putea fi tratată ca „loc
domnesc”, cum erau oraşele. Târgul de aici este menţionat inclusiv în secolul al
XVII-lea, fiind singurul cunoscut înainte de 1600 în apropierea unui aşezământ
bisericesc393. Cu siguranţă, şi lângă alte mănăstiri importante s-au format astfel
de aşezări.
*
Pentru Ţara Românească, am identificat deci două direcţii principale de
formare a oraşelor:
1. evoluţie din suburbii comerciale, situate în preajma curţilor cneziale,
voievodale sau domneşti;
2. oraşe dezvoltate direct din târguri situate în locuri favorabile
schimbului, pe văile râurilor interioare, pe Dunăre sau la intersecţii de drumuri.
Combinarea factorilor politici şi economici, la care s-au adăugat cei
sociali şi juridici ce ţin de noul statut al orăşenilor, a determinat urbanizarea. În
cazul celor mai vechi oraşe, un rol hotărâtor l-au avut coloniştii veniţi din
Transilvania, care au contribuit la organizarea instituţională a oraşelor, prin
numeroasele elemente pe care le-au introdus la nivelul organizării interne a
comunităţilor. Probabil tranziţia de la aşezarea pre-urbană la oraş a fost, înainte
de 1290/1292, una în care cnezii şi voievozii nu s-au implicat direct şi conştient;
387 Sinteza cercetărilor la Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 184-199.

388 Călători străini, vol. I, p. 309 (sat sub ziduri), vol. III, p. 562 (pomenit ca oraş sub turci),
vol. VI, p. 705 (orăşel întemeiat de turci). Pentru val: Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 195.
389 DRH, B, I, p. 365, nr. 228; III, p. 313, nr. 188.
390 Ibid., I, p. 386, nr. 240.
391 Ibid., p. 335, nr. 228; Dragomir, Documente nouă, p. 63, nr. 55.
392 DRH, B, IV, p. 241, nr. 199; vezi şi p. 267, nr. 225; V, p. 42, nr. 41; VII, p. 3, nr. 2.
393 Călători străini, vol. VI, p. 196.
această etapă din procesul dezvoltării urbane a fost una organică, de creştere
treptată394. Tot pentru această perioadă, se poate admite un rol al regalităţii
maghiare care, atât timp cât a avut posibilitatea de a interveni la sud de munţi, a
sprijinit instalarea aici a unor grupuri de „oaspeţi”. După 1290/1292, domnia, ca
instituţie centrală unică, a intervenit în organizarea oraşelor, recunoscându-le
statutul şi acordându-le privilegii, care le-au permis dezvoltarea din punct de
vedere economic. Spre deosebire de Europa Centrală, în Ţara Românească,
Biserica şi mănăstirile nu au jucat un rol important în geneza urbană. Boierimea
locală deţinea mici târguri, însă atât timp cât acestea rămâneau în stăpânire
„particulară” nu au putut deveni oraşe. Doar trecerea sub controlul domniei le
putea aduce o schimbare de statut şi trecerea oficială în rândul oraşelor.
În cadrul terminologiei urbane, este evident faptul că majoritatea
termenilor sunt străini, fiind împrumutaţi, având origine germană, maghiară şi
slavă. Lipsa termenilor de origine latină se explică prin faptul că spaţiul locuit de
români nu a cunoscut viaţă urbană de la abandonarea acestui teritoriu de către
Imperiul Roman. Timp de câteva secole nu au existat oraşe, iar primele
comunităţi cu tradiţie urbană ce au sosit aici şi au introdus termeni şi moduri de
organizare specifice erau străine. Constantin C. Giurescu considera că străinii
doar au introdus în oraşe termenii, instituţiile preexistând acestora395, însă
credem că sunt prea multe asemănări între structurile de la sud de Carpaţi şi cele
din Transilvania ca să negăm contribuţia hotărâtoare a coloniştilor germani la
urbanizare396. Situaţia similară din Moldova, unde coloniştii au avut o şi mai
mare influenţă, confirmă această stare de lucruri. Faptul că nu au existat
condiţiile politice din Transilvania şi Ungaria a făcut ca oraşele din Ţara
Românească sau Moldova să evolueze în altă direcţie, neatingând un statut de
autonomie mai extins. Câţiva autori au căutat să argumenteze existenţa unei
influenţe bizantine în dezvoltarea oraşelor din principate397. Domnia ca instituţie
a preluat prin intermediul bulgarilor şi sârbilor modelul bizantin şi s-a încercat
realizarea unei argumentaţii similare şi pentru oraşe. S-ar putea spune că domnii
Ţării Româneşti ar fi urmat modelul de acordare de privilegii aplicat în unele
oraşe de împăraţii bizantini de la sfârşitul sec. al XIII-lea, aceştia păstrând
controlul prin dregătorii proprii. Împăratul a confirmat orăşenilor din
Monemvasia scutiri de taxe (1284, 1316), iar celor din Ioannina le-a acordat
394 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 91.

395 Giurescu, Târguri, p. 132.
396 Vezi Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 139-140.
397 Ştefan Olteanu, „Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara
Românească”, în RdI, XVI (1963), nr. 6, p. 1260-1267; mai nou, vezi Traian-Valentin
Poncea, Geneza oraşului medieval românesc extracarpatic (secolele X-XIV) (Bucureşti: Editura
Biblioteca Bucureştilor, 1999), p. 18-19.
privilegii juridice, cu dreptul de a-şi alege un reprezentant propriu (1319)398.

Există însă numeroase neconcordanţe, ce nu susţin existenţa influenţei bizantine
în geneza oraşelor din Ţara Românească. În zona de contact dintre spaţiul locuit
de români şi cel de influenţă bizantină au existat aşezări urbane, precum erau
cele de pe linia Dunării, de la Dinogeţia, Capidava sau din insula Păcuiul lui
Soare etc. Acestea au funcţionat ca centre administrative şi economice bizantine
până la sfârşitul secolului al XII-lea, după care s-au aflat succesiv sub mai multe
stăpâniri, bulgară, tătară, iar bizantină, în final otomană. În acest context, multe
dintre ele au decăzut sau au evoluat într-un cadru diferit şi având o altă
organizare, care nu a lăsat urme durabile în organizarea centrelor orăşeneşti de la
nord de Dunăre, de mai târziu. În plus, domnii Ţării Româneşti au intrat târziu
în contact cu regiunea Dunării, la jumătatea sec. al XIV-lea, când primele oraşe
ale ţării erau deja formate. De altfel, aceste oraşe s-au dezvoltat din sens opus,
dinspre Carpaţi şi Transilvania spre Dunăre, şi nu dinspre Dunăre şi Bulgaria
vecină. Nici măcar pentru Bulgaria nu avem informaţii dacă a fost aplicat
sistemul de privilegii târzii din Imperiul Bizantin, căci ne lipsesc izvoarele în
acest sens. În fine, analiza instituţiilor şi a terminologiei urbane din Ţara
Românească şi Moldova confirmă lipsa influenţei bizantine399.
Cronologic, geneza urbană are loc mai târziu în Ţara Românească faţă
de Europa Centrală. Spaţiul locuit de români este printre ultimele pe calea
urbanizării, după ce, în secolul al XIII-lea, acest fenomen a cuprins Polonia şi
Ungaria, inclusiv Transilvania; invaziile mongole din 1241 şi după au întârziat
temporar acest proces400. După Ţara Românească, Moldova a încheiat ciclul
transformării urbane în această regiune. Se confirmă astfel cele spuse de Paul
Bairoch, care considera că între anii 1000 şi cca. 1350 se realizează sistemul de
oraşe european, care va rezista în linii mari până în secolul XIX. Oraşele din
ţările române se încadrează în perioada de final a genezei urbane de pe
continent401. Procesul de tranziţie spre tipul de aşezare cu caracter urban s-a
încheiat în Ţara Românească în felul următor: în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, pentru oraşele cu colonişti din Transilvania, Câmpulung, Argeş,
Târgovişte şi, probabil, Râmnicu Vâlcea; în secolul al XIV-lea, pentru Brăila; la
398 Charanis, „Town and Country”, p. 135-136; Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”,
p. 82-86.
399 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea

400 În Ungaria şi Polonia, invazia mongolilor a avut drept urmări extinderea procesului
acordării de libertăţi pentru comunităţile din oraşe (Rady, Medieval Buda, p. 15-16).
401 Paul Bairoch, Cities and Economic Development. From the Dawn of History to the Present, transl.
Cristopher Braider (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 153. Nu ştim în ce

măsură marea epidemie de ciumă din 1349-1352 a afectat ţările române şi aşezările ce păşeau
aici pe drumul urbanizării.
sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, pentru Floci, Piteşti,

Târgşor, Gherghiţa, Buzău şi Ocna Mare; în sec. al XV-lea, pentru Râmnicu
Sărat şi Slatina; în secolul al XVI-lea, pentru Bucureşti, Craiova, Târgul Jiului şi
Cornăţel. La stabilirea acestei cronologii foarte util este privilegiul confirmat de
Dan al II-lea negustorilor din ţară. Acest izvor este unic, deoarece menţionează
în prima parte a secolului al XV-lea cele mai importante aşezări în care se aflau
locuri de schimb, de unde plecau negustori care comercializau produse pe piaţa
Braşovului: Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila, Buzău şi
Floci. Lipsesc Râmnicu Vâlcea, Slatina şi Piteşti, care sunt însă amintite în alte
acte402. Este curios faptul că oraşele Ţării Româneşti nu figurează în rândul celor
358 de centre urbane din aşa-zisa „listă a oraşelor” (şi cetăţilor) de la Kiev,
realizată în ultima parte a secolului al XIV-lea403. Cea mai plauzibilă explicaţie a
acestei situaţii este oferită de Constantin C. Giurescu404, anume enumerarea
aşezărilor pe baza unor liste regionale; cel care a întocmit lista nu a avut una şi
pentru Ţara Românească, altfel nu se explică de ce faţă de oraşele şi cetăţile din
Moldova, de Silistra, Chilia sau Vicina, localităţi ca Argeş, Câmpulung sau Brăila
nu apar. Lista este foarte utilă pentru Moldova.
Pentru secolele XIV-XVI am identificat 16 oraşe, alături de care au
funcţionat mai multe târguri locale. Reţeaua urbană a Ţării Româneşti nu
cunoaşte nici măcar în secolul al XVI-lea densitatea întâlnită în centrul şi apusul
Europei. Şi în Ţara Românească, oraşele s-au dezvoltat ca repere comerciale şi
de popas pe drumurile care străbăteau ţara, dar distanţa medie dintre aşezări este
destul de mare, de 50-60 km. Cea mai urbanizată regiune a ţării se afla între
râurile Olt şi Ialomiţa, în zona submontană, care a dat şi denumirea de Muntenia
pentru toată partea de ţară de la est de Olt. În acest spaţiu, distanţa medie dintre
oraşe este de cca. 40 km. Ţinând cont de aceste cifre, oraşele de la sud de
Carpaţi deserveau un teritoriu întins în jurul lor, pe o rază de cel puţin 20-30 de
kilometri. Zonele mai izolate sau prea îndepărtate de oraşe erau deservite de
târguri. Cea mai redusă densitate demografică se află în sudul şi estul ţării, unde
s-au dezvoltat şi cele mai puţine oraşe. După secolul al XIII-lea, secolul marilor
invazii mongole, a urmat un secol de tranziţie, mai liniştit, când au fost condiţii
pentru formarea ca oraşe pentru Brăila, Floci sau Gherghiţa, pentru ca din
secolul al XV-lea pericolul atacurilor otomanilor ce controlau sudul Dunării să
accentueze starea demografică precară de aici. Privind harta răspândirii oraşelor
observăm câteva „goluri urbane”:
402 DRH, B, I, p. 131, nr. 69.

403 Alexandru Andronic, „Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor mai
vechi izvoare ruseşti”, în Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965), p. 209-215; vezi şi anexa de
la p. 216.
404 Giurescu, Târguri, p. 71-72.
1. în Muntenia, în Câmpia Bărăganului, între Brăila şi Buzău sau între

Floci şi Gherghiţa; între Bucureşti şi Slatina;
2. în Oltenia, în zona dealurilor de la nord de Craiova, între râurile Jiu şi
Olt, dar şi între Jiu şi Dunăre405. Nu excludem existenţa aici a unor târguri aflate
în sate (dependente de boieri), implicate doar în comerţul local. Izvoarele scrise
nu le menţionează, astfel că aceste târguri nu pot fi identificate, eventual, decât
pe cale arheologică.
În ceea ce priveşte distribuţia în teritoriu a oraşelor, observăm aşezarea
lor pe „linii”, la limita între unităţi geografice, deservind regiuni cu orientări
economice diferite. Primul grup de oraşe se află la marginea munţilor:
Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Târgul Jiului; următorul grup, în zona de
contact dintre dealurile împădurite şi câmpie: Râmnicu Sărat, Buzău, Gherghiţa,
Târgşor, Târgovişte, Piteşti, Slatina şi Craiova; în câmpie se află Bucureşti şi
Cornăţel; ultimul grup este format din oraşele de la Dunăre, Brăila şi Floci,
cărora li s-ar fi adăugat Giurgiu, luat de otomani, şi Severinul, aflat mai mult sub
stăpânirea regatului maghiar. Această distribuţie are legătură cu evoluţia
cronologică a oraşelor, pentru că sub munte se află cele mai vechi oraşe, în care
s-au aşezat importante comunităţi venite din Transilvania, în timp ce la câmpie
se află oraşele noi, apărute din iniţiativă domnească. Acolo unde domnia şi-a
extins puterea, acolo au apărut şi oraşele. Centrele de sub munte se aflau la
ieşirea din zona înaltă a drumurilor care făceau legătura cu centrele comerciale
din Transilvania, Braşov şi Sibiu, astfel că oraşele de la sud de munţi sunt
corespondentele celor de la nord, fiind pentru acestea cele mai apropiate pieţe
de desfacere a produselor.
Societatea românească era una majoritar sătească, iar oraşele s-au
distanţat treptat de sate prin câteva trăsături fundamentale. În primul rând,
aceste aşezări aveau funcţie economică, jucau rolul de piaţă pentru hinterland şi
întreţineau relaţii comerciale cu oraşele din exterior, în primul rând cu cele din
Transilvania; ca ocupaţie principală a locuitorilor predomina comerţul, fapt
dovedit şi de intensa circulaţie a mărfurilor şi a monedei; meşteşugurile erau
secundare, asigurând necesarul local. Al doilea element, poate cel mai important
în susţinerea diferenţierii oraşului de sat în evul mediu, vine din direcţia
statutului juridic. Oraşele Ţării Româneşti aveau instituţii proprii, diferite de cele
ale satului: judeţul şi pârgarii erau exponenţii autonomiei urbane, care cuprindea
în esenţă libertatea membrilor comunităţii, dreptul de judecată şi de a avea
stăpâniri în vatra oraşului. Autonomia era garantată printr-un privilegiu, dar era
limitată de domnie, care lua de la orăşeni o serie de taxe şi avea reprezentanţi
405 Slaba densitate demografică din regiunile de margine ale Ţării Româneşti este remarcată
şi de străini: „domnul Ţării Româneşti […] avea o ţară mare şi încăpătoare şi cu mai puţin
popor în unele ţinuturi de margine” (Walerand de Wavrin în Călători străini, vol. I, p. 112).
care îi apărau interesele. Din acest motiv, centrele urbane aveau şi funcţie
administrativă, majoritatea fiind reşedinţe de judeţ şi găzduind o curte
domnească. Apăsate de taxe, comunităţile de orăşeni din Ţara Românească nu
au avut niciodată puterea să ridice ziduri de piatră pentru a se apăra. În plus,
presiunea otomană din secolele XV-XVI, ce în mod normal ar fi avut drept
consecinţă fortificarea oraşelor, a avut un efect invers. Creşterea dependenţei
domnilor faţă de Poartă a făcut ca şansa ridicării unor ziduri să fie pierdută sau
nepermisă. Cu toate diferenţele, oraşul păstra o strânsă legătură cu mediul rural.
Fiecare oraş avea moşia sa pe care unii locuitori se ocupau cu agricultura.
Oraşele din Ţara Românească nu s-au închis niciodată faţă de lumea satului;
economia urbană nu putea funcţiona independent de economia rurală, ci
complementar acesteia.
Pornind de la criteriile care separă lumea orăşenească de cea rurală, dar
şi de la diferenţierile terminologice, se poate face o tipologie pentru oraşele Ţării
Româneşti. Astfel, pornind de la aspectul juridic, deosebim oraşe domneşti şi
târguri pe moşii boiereşti sau mănăstireşti; din rândul primelor, diferenţiem
oraşe cu autonomie extinsă (Câmpulung) şi oraşe cu autonomie limitată
(celelalte). Din punct de vedere economic, oraşele erau ierarhizate în funcţie de
nivelul schimburilor şi al producţiei locale: centrele mari, precum Câmpulung,
Târgovişte, Argeş, Târgşor, Gherghiţa, Buzău şi Râmnicu Vâlcea erau implicate
într-un comerţ foarte activ cu oraşele transilvane de peste munţi; se adaugă
Brăila şi Floci, oraşe-porturi aflate în relaţii cu centre de la Marea Neagră şi
Orient; oraşe precum Slatina, Cornăţel sau Râmnicu Sărat se evidenţiau doar
printr-un schimb la nivel local406. Un singur oraş s-a dezvoltat pornind de la o
exploatare minieră, Ocna Mare, unde se scotea sare. Pornind de la funcţia
administrativă, întâlnim oraşe în care se aflau reşedinţe domneşti şi oraşe în care
nu se aflau curţi sau oraşe-reşedinţă de judeţ (majoritatea) şi centre care nu
îndeplineau această funcţie (Ocna Mare, Gherghiţa şi Cornăţel). Funcţia
religioasă, deşi fără un rol deosebit în ceea ce priveşte fenomenul de geneză, are
importanţa sa în evoluţia unor oraşe, datorită impactului pe care l-au avut asupra
vieţii urbane instituţii ca mitropolia (în Argeş, apoi Târgovişte şi Bucureşti) sau
episcopiile (în Râmnicu Vâlcea şi Buzău).
406 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-304.

YZ
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice
Administraţie urbană, privilegii
Pentru publicul larg, oraşul-comună, înconjurat de ziduri puternice, care

ducea politică proprie, bătea monedă şi întreţinea armate sau flote, reprezintă
imaginea tipică a oraşului medieval. Acesta însă reprezenta o excepţie chiar şi în
Occident, pentru că majoritatea aşezărilor urbane se bucurau doar de autonomie
internă, fiind în continuare dependente de regi sau principi1. Felul în care s-au
acordat libertăţi oraşelor în vestul şi centrul Europei nu trebuie generalizat
pentru restul continentului, fiecare regiune având specificul său. Oraşele din
ţările române au beneficiat de un anumit grad de autonomie, mai redusă faţă de
centrele similare situate mai la vest. Şi la baza acestei autonomii a stat privilegiul,
care în evul mediu reprezenta un „fragment de putere”2, o sumă de drepturi la
care autoritatea centrală renunţa în favoarea altor categorii sociale. Condiţiile în
care se produceau astfel de cedări de drepturi au fost foarte diverse de la o
regiune la alta.
În ţările române, la fel ca în Ungaria, Polonia sau Serbia, cel care a
reglementat drepturile oraşelor a fost monarhul. În teritoriul locuit de români,
instituţia monarhiei a preluat modelul bizantin, afirmându-se ca fiind de drept
divin şi revendicând o autoritate superioară tuturor celorlalte. Pornind de la
această bază, domnia a încercat, şi a reuşit într-o anumită măsură, să-şi
subordoneze celelalte puteri în stat. Pe fondul încercărilor de centralizare, care
au implicat o organizare temeinică a sistemului administrativ şi fiscal, s-au aşezat
şi raporturile cu comunităţile care păşeau pe drumul urbanizării3. Pentru cele
mai vechi oraşe ale ţării, Argeş, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte,
1 Paul M. Hohenberg, Lynn Hollen Less, The Making of Urban Europe, 1000-1950
(Cambridge: Harvard University Press, 1985), p. 42.

2 Şerban Papacostea, „Statul românesc în secolele XIV-XVI. Rolul său în consolidarea
entităţii poporului român”, în Papacostea, Geneza statului, p. 146-147.

3 Ibid., p. 143-148.
momentul când s-a stabilit ce drepturi şi ce obligaţii aveau fiecare este secolul al
XIV-lea4. Primul reper cronologic în acest sens este ulterior acordării primelor
privilegii, în 1389, când termenul varoş apare în actele interne pentru prima dată5.
Folosirea de către cancelarie a acestui termen este strâns legată nu numai de
afirmarea drepturilor domneşti (exprimate prin formula varoş gospodstva mi – „oraş
al domniei mele”), dar şi de existenţa în aşezarea respectivă a unei autonomii
instituţionale, confirmată de puterea centrală. În esenţă, orăşenilor li s-a
recunoscut libertatea personală, dreptul de a se judeca după propriile norme, de
a-şi alege reprezentanţi, de a stăpâni deplin terenuri în vatra aşezării, de a folosi
moşia din jur; în unele cazuri s-au acordat scutiri pentru anumite taxe şi vămi.
Dreptul de a ţine un târg săptămânal sau un bâlci anual era acordat sau
confirmat tot de către domnie. În cazul Câmpulungului, mai exista dreptul de
„comunitate închisă”; fără acordul orăşenilor, nici un străin nu se putea aşeza în
oraş. În schimb, domnia a impus de la început reprezentanţi proprii, care
răspundeau de cei ce nu făceau parte din comunitatea orăşenească,
supravegheau luarea unor taxe şi se ocupau de respectarea hotărârilor domneşti.
Domnul îşi păstra un drept superior de stăpânire asupra moşiei oraşului, ce era
astfel considerat domnesc6. Privilegiul se prezenta sub forma unui act ce era
adus periodic pentru a fi reînnoit. Numele sub care aceste adevărate carte
urbane apar în Ţara Românească este de „cărţile oraşului”7. Cu excepţia
Câmpulungului, nu s-a păstrat forma completă a nici uneia din aceste „cărţi, ci
doar fragmente de privilegiu ce fac referire la moşia oraşului şi unele scutiri de
taxe (Târgovişte, Gheghiţa, Piteşti)8. Este de asemenea posibil ca unele privilegii,
anume cele ce priveau scutiri, să fi avut doar o aplicabilitate temporală limitată,
de câteva decenii sau un secol, în nici un caz pe parcursul întregului ev mediu
(precum probabil privilegiul Târgoviştei, amintit în timpul lui Dan al II-lea)9.
Oraşele şi-au pierdut mare parte din documente, distruse în timpul numeroaselor
lupte din evul mediu, dar mai ales în vremea nesfârşitelor războaie din secolul al
XVIII-lea. Să nu uităm contribuţia incendiilor, foarte frecvente în epocă. E
drept că şi comunităţile orăşeneşti sunt „vinovate” de această situaţie. Din sec.
al XVI-lea a început un lent proces de erodare a autonomiei urbane, astfel că
4 DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144.

5 Ibid., I, p. 28, nr. 10.
6 Această concepţie a supravieţuit până în sec. al XVIII-lea, inclusiv (Theodor Codrescu,
Uricariul, vol. XI (Iaşi: 1889), p. 252-253).

7 DIR, XVII, B, I, p. 389, nr. 350.
8 O situaţie asemănătoare întâlnim în Serbia, unde nu s-a păstrat nici o cartă dintre cele care
conţineau privilegiile acordate minerilor saşi, deşi ştim din alte surse că aceştia aveau
autonomie (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 161). Amintim periodic cazul Serbiei,
deoarece prezintă numeroase similitudini cu Ţara Românească.
9 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
oraşele, pierzându-şi drepturile, nu au mai fost interesate să-şi păstreze

documentele vechi care, practic, nu mai prezentau importanţă. Acolo unde
privilegiile mai reprezentau ceva, precum la Câmpulung, comunitatea a fost mai
interesată să le conserve. Mult mai atente în păstrarea şi transmiterea în timp a
documentelor au fost mănăstirile. Nu trebuie exclusă posibilitatea ca pentru
unele oraşe să nu fi fost dat un privilegiu scris, ci doar o simplă poruncă a unui
domn, prin care se întărea acordarea unor drepturi către o anumită comunitate,
după modelul oraşelor mai vechi.
În izvoarele interne, conducătorul comunităţii orăşenilor poartă un
singur nume, cel de judeţ. În actele slavone, este numit sudeţ, în cele latine judex,
iar în cele germane Richter10. În toate cazurile, numele înseamnă acelaşi lucru,
„judecător”, şi îşi are originea în atribuţia iniţială pe care acest personaj o
deţinea, judecata11. În oraşele din vestul şi centrul Europei, cei ce purtau nume
precum judex, scultetus sau advocatus erau iniţial reprezentanţi ai regelui sau
seniorilor, împărţind judecata în numele acestora. În schimb, prima instituţie a
orăşenilor a fost consiliul juraţilor, ce s-a implicat în lupta pentru obţinerea de
drepturi şi pentru controlul pieţei interne. În urma acestor dispute, orăşenii au
obţinut dreptul ca alegerea lui judex să le aparţină. Juraţii au continuat să deţină
un rol important, asigurându-se că judele nu va concentra o putere prea mare în
mâinile sale12. Pentru Ţara Românească, Transilvania vecină a reprezentat un
adevărat model pentru felul în care au apărut oraşele şi s-au acordat privilegii.
Acesta este şi motivul pentru care la sud de Carpaţi se regăsesc numeroase
elemente întâlnite şi în organizarea oraşelor de la nord de munţi13. În acest sens
avem cazul oraşului Câmpulung, unde se distinge evoluţia de la instituţia greav-
ului (iniţial ereditar), specifică grupului coloniştilor, la cea a judeţului (ales),
specifică comunităţii orăşenilor. La Târgovişte, birăul şi folnogul au funcţionat o
vreme concomitent cu judeţul14, acesta din urmă impunându-se ca lider unic al
orăşenilor. Judeţilor li se adăugă un alt organism ce asigura auto-guvernarea,
consiliul orăşenesc, format din pârgari.
Chiar dacă instituţia exista din secolul XIV, primul judeţ de oraş este
amintit în documente la Târgovişte în 142415, câţiva ani mai târziu (cca. 1433-
10 Ibid., p. 102, nr. 52; DH, vol. XV, partea 1, p. 277, nr. 503; Iorga, Scrisori de negustori, p. 7,
nr. VII.
11 În documentele medievale redactate în limba latină, termenul judex are numeroase sensuri:
oficial al statului, aristocrat, comite, duce, om al comitelui ce avea însărcinări juridice,

administrator de domeniu, asesor etc. (Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 561-563).
12 Fritz Rörig, The Medieval Town, ed. D.J.A. Matthew (Berkeley: University of California
Press, 1967), p. 23-24; Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 23-24; Zientara, „Socio-
Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77.
13 Detalii la Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 85-114.
14 DRH, B, I, p. 102, nr. 52; vezi şi ibid., p. 83, nr. 39.
15 Ibid., p. 102, nr. 52.
1437) fiind pomeniţi şi pârgarii din acest oraş16. În 1425, întâlnim pe Haneş
pârgar, actul în care este pomenit neindicând locul de unde acesta provenea17.
Judeţul şi cei 12 pârgari erau aleşi anual în urma unei adunări a comunităţii
orăşeneşti. În fiecare centru urban existau o dată şi un loc anume pentru
ceremonia acestei alegeri. Singurele informaţii care s-au păstrat sunt târzii şi se
referă la cele mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti: Câmpulungul şi Târgoviştea.
În Câmpulung, s-a păstrat unica mărturie din ţările române care prezintă în
detaliu ceremonia alegerii judeţului. În prima monografie din istoriografia
modernă referitoare la un oraş din Ţara Românească, C. D. Aricescu descrie într-un
stil romantic felul în care era ales conducătorul oraşului18. El a preluat mărturiile
bătrânilor din oraş, având şi experienţă în familie, tatăl său fiind unul din ultimii
judeţi ai Câmpulungului. Ceremonialul prezentat în monografia lui Aricescu nu
poate fi mai vechi de secolul al XVIII-lea, dar cu siguranţă păstra măcar o parte
din tradiţia medievală, fiind deci demn de luat în considerare. Oraşul era
împărţit în două tabere care alegeau proporţional pe cei 12 pârgari; aceştia, la
rândul lor, alegeau pentru fiecare tabără un reprezentant. Până în sec. al XVII-
lea, inclusiv, saşii şi românii alegeau alternativ judeţul19. Încă din acest secol, saşii
erau în curs de asimilare. Ei şi-au pierdut limba dar şi-au păstrat religia catolică20,
astfel că atunci când se alegea noul judeţ, se alăturau uneia dintre cele două
tabere amintite mai sus, înclinând balanţa spre reprezentantul celei mai
puternice, care dădea judeţul pentru următorul an. Acesta era ales dintre
locuitorii cei mai cinstiţi şi influenţi ai oraşului, iar dacă se dovedea a fi demn de
această poziţie, putea fi ales şi în alţi ani21. În izvoare, întâlnim judeţi ai
Câmpulungului care au condus mai mulţi ani la rând (cu periodică realegere),
fără a fi înlocuiţi22. Data alegerii judeţului era prima marţi după Paşti, iar locul
era în „biserica lui Negru Vodă” (viitoarea mănăstire Câmpulung), unde
reprezentanţii celor două tabere erau duşi cu alai de către pârgarii ce îi susţineau.
Dezbaterile aveau loc în piaţa oraşului din faţa bisericii, loc ce a păstrat până
târziu denumirea de Piaţa Judeţului. Alesul pârgarilor intra apoi în biserică, unde
era binecuvântat şi depunea în faţa altarului un jurământ de credinţă.
Ceremonialul se încheia cu prezentarea noului judeţ în faţa orăşenilor şi cu
ospăţul de rigoare, în care alesul dădea 12 vedre de vin, câte una pentru fiecare
16 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 251, nr. CCXI.

17 DRH, B, I, p. 112, nr. 57.
18 C.D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, partea I (Bucureşti: 1855);
fragment în C.D. Aricescu, Scrieri alese, ed. Dan Simonescu, Petre Costinescu (Bucureşti:
Editura Minerva, 1982), p. 335-361.
19 Călători străini, vol. VII, p. 452.
20 Ibid., vol. V, p. 209.
21 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 131.
22 Dumitru I. Băjan, Documente de la Arhivele Statului, vol. I (Câmpulung: 1929), p. 55.
pârgar23. Judeţului i se predau de către pârgari însemnele puterii sale: sigiliul,

vechile cărţi şi catastiful oraşului, pe care le păstra în casa sa sau în biserica
oraşului. Până în secolul al XVIII-lea, actele şi sigiliul se aflau la biserica catolică
a Sf. Iacob cel Mare24. Am detaliat acest ceremonial pentru că, probabil, un
obicei asemănător trebuie să fi existat şi în celelalte oraşe ale Ţării Româneşti,
fiecare având propriile tradiţii. La Târgovişte, o mărturie târzie consemna
alegerea pârgarilor la cele şase răspântii ale oraşului, la fiecare răspântie fiind
aleşi doi pârgari; aceştia alegeau apoi pe judeţ25. Se pare că alegerea judeţului era
făcută indirect de orăşeni. La vot nu participau toţi locuitorii oraşului, ci numai
cei care erau consideraţi membri ai comunităţii. Aceştia îi alegeau pe pârgari în
aşa fel încât fiecare cartier să fie reprezentat, iar ulterior pârgarii erau cei care îl
alegeau pe judeţ. Alegerea coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, de obicei
sărbătoarea sfântului protector al oraşului. După alegere, principalii
reprezentanţi ai oraşului, pârgarii, „oamenii buni şi bătrâni” şi preoţii de vază,
uneori şi judeţul nou ales, mergeau la domn, pentru a obţine de la acesta
confirmarea noului conducător al comunităţii26, situaţie ce nu este specifică
numai Ţării Româneşti27. Legitimitatea judeţului venea astfel din două direcţii:
de la comunitate, care îl alegea, şi de la domnie, care îl confirma.
Judeţul nu emitea niciodată singur vreun act, fiind întotdeauna însoţit de
cei 12 pârgari. Jurisdicţia sa se exercita doar în cadrul oraşului şi pe moşia
acestuia. Cei ce nu făceau parte din comunitate se aflau sub autoritatea
reprezentanţilor domnului, pârcălabii şi vornicii. La fel, clerul mănăstiresc
depindea de instanţele ecleziastice superioare. Ca şi în Moldova, cele mai multe
acte păstrate de la judeţi şi pârgari sunt de confirmare a vânzărilor sau
cumpărărilor de imobile sau pământ. Cu toate că ei au emis acte în domenii
dintre cele mai variate ale vieţii oraşului, s-au păstrat doar cele ce ţin de
stăpânirea unor bunuri mobile sau imobile, căci acestea erau importante, mai
ales când deţinătorul trebuia să-şi dovedească dreptul de proprietate. Orice
schimbare în ceea ce priveşte stăpânirea bunurilor sau a terenurilor din oraş sau
de pe moşia acestuia necesita mai întâi confirmarea din partea judeţului; apoi se
apela la confirmarea domnului28. Redactarea actelor se făcea de obicei în casa
23 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 132-133.
24 Ibid., p. 136; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 486-487; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 292, nr.
XLVII; Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 339; Călători străini, vol. VII, p. 460.
25 Mircea B. Ionescu, Târgoviştea, schiţe istorice şi topografice (Oradea: 1929), p. 41. Alegerea
judeţului de către pârgari, prezentă şi la Câmpulung, este întâlnită şi în Transilvania sau

Ungaria, în oraşele mai mari, unde judele era ales de (şi dintre membrii) consiliul lărgit al
oraşului; în centrele urbane mai mici, se pare că întreaga comunitate făcea alegerea (Rüsz-
Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 89-90).
26 Călători străini, vol. VII, p. 452; Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 137.
27 Marsina, „Pour l'histoire des villes”, p. 34-35.
28 DRH, B, VII, p. 81, nr. 61; DIR, XVI, V, p. 369, nr. 388; VI, p. 4, nr. 4 şi altele.
judeţului29, unde acesta îşi afla reşedinţa şi în calitatea sa oficială. La fel ca în

oraşele din Serbia, probabil şi Moldova, nu exista o clădire special destinată să
găzduiască pe reprezentanţii oraşului (primăria, Rathaus din oraşele din Europa
Centrală)30. În mod simbolic, locul primăriei este luat de biserica oraşului, care
găzduia privilegiile şi sigiliul (precum la Câmpulung)31.
Cea mai importantă componentă a puterii judeţului era cea juridică.
Asistat de pârgari sau de „oamenii buni şi bătrâni”, reprezentantul comunităţii
judeca pricinile din oraş sau cazurile în care obiectul judecăţii ţinea de oraş,
având rolul de primă instanţă, ulterior putându-se face apel la instanţa
domnească. În câteva situaţii la judecată participa şi pârcălabul sau
episcopul/mitropolitul, însă este vorba de situaţii de la finalul evului mediu,
când autoritatea judeţilor începe să scadă32. Majoritatea pricinilor identificate în
documentele păstrate se referă la stăpâniri de locuri de casă, prăvălii, vii sau
pământuri din oraş şi de pe moşie. Judeţul avea dreptul de a ancheta şi depune
mărturie în cauze judecate direct de domn sau de dregătorii acestuia. El putea da
şi încasa amenzi (gloabe) pentru pricini mai puţin semnificative33 şi trimitea
domnului cauze pentru judecată, probabil pe cele care îi depăşeau autoritatea34.
În istoriografia românească, există o amplă dezbatere referitoare la
introducerea sau nu în oraşe a unor elemente juridice împrumutate din aşa-zisa
„lege germană”. Cu excepţia lui Nicolae Iorga, majoritatea istoricilor nu au
susţinut această idee35. În favoarea introducerii măcar parţiale în oraşele din
Ţara Românească a unor astfel de elemente stau câteva argumente: prezenţa
unor hospites de origine germană; instalarea lor printr-o posibilă locatio în oraşele
cele mai vechi ale ţării; privilegiul ce le-a permis accesul la conducerea acestor
oraşe; terminologia de origine germană a unei bune părţi din instituţiile oraşului;
29 DIR, XVII, B, I, p. 249, nr. 235 şi I, p. 130, nr. 130.

30 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 168. Cum procesul de obţinere de drepturi de către
oraşele din ţările române nu a fost dus la capăt, datorită circumstanţelor locale, comunităţile
nu au avut puterea de a-şi ridica o primărie. Doar pentru Moldova există câteva sugestii în
izvoare că un astfel de sediu al puterii orăşeneşti ar fi existat (vezi mai jos). În regatul
Ungariei, în majoritatea oraşelor, primăria a apărut abia la începutul sec. al XV-lea (Katalin
Szende, „The Uses of Archives in Medieval Hungary”, în The Development of Literate
Mentalities in East Central Europe, ed. Anna Adamska, Marco Mostert (Turnhout: Brepols,
2004), p. 119).
31 Iorga, Studii şi documente, I-II, p. 292, nr. XLVII.
32 DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr. 26; p. 32, nr. 40; DRH, B, XXI, p. 37, nr. 25.
33 DIR, XVI, B, V, p. 73, nr. 76; XVII, B, IV, p. 349, nr. 354.
34 DRH, B, XXIV, p. 360, nr. 269.
35 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. Adrian Anghelescu (Bucureşti: Editura Eminescu,
1981), p. 115; N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, reluată în Opere economice, ed.
îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), p. 83-84;
Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170.
dreptul de judecată şi de deţinere deplină a terenurilor din oraş. Din păcate,

starea izvoarelor este destul de precară, informaţiile privitoare la normele după
care se conduceau orăşenii lipsind aproape cu totul. Cercetarea privilegiilor
oraşului Câmpulung oferă câteva detalii ajutătoare. În primul rând acestea
pomenesc „obiceiul cel bătrân”, folosit în „legea şi judecata lor stătătoare”36.
Ultima formulă arată că dregătorii domnului nu aveau voie să se amestece în
judecata locuitorilor, căci exista o „lege” şi un „obicei” al oraşului. Cum la
Câmpulung exista o comunitate semnificativă de saşi, probabil unele elemente
de drept german au pătruns în această „lege”37. Dacă aceste elemente au
supravieţuit până în secolul al XVII-lea şi dacă au căpătat vreodată o formă
scrisă este greu de spus. În oraşele în care nu avem atestată nici un fel de
colonizare, presupunem că exista un „obicei al oraşului”, care îmbina dreptul
cutumiar cu elemente specifice vieţii urbane.
Judeţul împreună cu orăşenii împărţeau anual loturile de pământ de pe
moşia oraşului38. Toţi cei care se stabileau sau aveau case în oraş aveau dreptul
de a deţine astfel de loturi39. De altfel, judeţul avea puterea de a face şi
hotărnicii, uneori acest lucru fiindu-i solicitat chiar de domn40. Nu rare au fost
situaţiile când judeţii veneau personal în faţa domnului pentru a-i reprezenta pe
orăşeni în diferite procese. Majoritatea informaţiilor păstrate se referă la
protejarea drepturile orăşenilor asupra moşiei oraşului. Locuitorii din Argeş au
avut un proces ce a durat mai bine de un secol pentru o parte din moşia lor, ce
fusese dăruită mănăstirii Argeşului de către ctitorul ei, Neagoe Basarab41.
Aceeaşi situaţie în cazul orăşenilor din Gherghiţa, care s-au judecat cu un sat
vecin pentru o parte din moşie42. Există însă şi momente când orăşenii încercau
să se extindă pe seama vecinilor. Judeţul şi pârgarii din Râmnicu Vâlcea au
36 DRH, B, XXV, p. 262, nr. 250.

37 După cum argumenta şi Andrzej Janeczek pentru oraşele din Rutenia, acordarea dreptului
german ţinea de prezenţa unui mediu german şi catolic. Şi în Rutenia au existat
compromisuri, prin care s-a extins aplicabilitatea dreptului de la Magdeburg la grupuri
ortodoxe şi s-a stabilit o paritate în ceea ce priveşte distribuirea puterii municipale (Andrzej
Janeczek, „Ethnicity, Religious Disparity and the Formation of the Multicultural Society of
Red Ruthenia in the Late Middle Ages”, în On the Frontier of Latin Europe, p. 37-40). Moldova
prezintă mai multe cazuri de acest fel, după cum se va vedea mai jos.
38 DRH, B, XXV, p. 80, nr. 63; XXXII, p. 302, nr. 292; Călători străini, vol. V, p. 80.
39 DRH, B, II, p. 335, nr. 175.
40 Ibid., IV, p. 11, nr. 9.
41 Procesele sunt amintite în acte emise de Radu de la Afumaţi (ibid., II, p. 464, nr. 249 şi
III, p. 52, nr. 30), Pătraşcu cel Bun, Mircea Ciobanul (ibid., V, p. 145, nr. 131) sau Petru cel
Tânăr (ibid., p. 207, nr. 191 şi p. 221, nr. 205); nici unul nu dă dreptate locuitorilor din
Argeş, considerând validă hotărârea lui Neagoe Basarab.
42 Ibid., V, p. 225, nr. 208.
încercat fără succes să preia satul Uliţa, de lângă oraş, afirmând că acesta este sat
domnesc43.
În fine, judeţul şi pârgarii interveneau în favoarea orăşenilor în disputele
comerciale pe care le aveau cu locuitori din alte oraşe, din ţară sau din afară. În
arhivele Braşovului şi Sibiului s-au păstrat numeroase documente care certifică
strânsele legături ce existau între aceste oraşe şi cele din Ţara Românească.
Conducătorii din Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte au întreţinut
o bogată corespondenţă pe probleme comerciale cu omologii lor din
Transilvania. În câteva acte, judeţii adeveresc apartenenţa la comunitate a unor
membri. Interesant este un document de la 1500, emis de judeţul şi pârgarii din
Argeş care, împreună cu negustorii din oraş, confirmă că un anume Gherghe, ce
trăise anterior în Râmnic, devenise între timp membru al comunităţii lor. Actul
fusese solicitat de orăşenii din Sibiu, care nu-i îngăduiau lui Gherghe să facă
negoţ deoarece în Râmnic izbucnise o molimă şi ei credeau că negustorul venea
de acolo44. Tot pe la 1500, judeţul şi pârgarii din Brăila confirmau că un anume
Mihoci Latineţul se stabilise în oraşul lor de cinci ani45. Nu ştim dacă cei cinci
ani reprezentau termenul necesar pentru a fi recunoscut ca membru al unei
comunităţi de orăşeni; probabil era mai puţin. De asemenea, nu ştim care erau
condiţiile pentru care cei care veneau din alt oraş puteau fi acceptaţi.
Judeţii care se bucurau de încrederea domnului erau trimişi şi cu
însărcinări diplomatice sau economice46. Totodată ei reprezentau comunitatea la
reuniuni importante internaţionale. În 1415, izvoarele germane menţionează
participarea la conciliul de la Constance (1414-1418) a delegaţiilor din câteva
oraşe din Ţara Românească: Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş), Newmarckt
(Piteşti sau Târgşor), Zurm (Severin?) şi alte oraşe, al căror nume nu poate fi
recunoscut47. Probabil era vorba de reprezentanţi ai comunităţilor catolice,
alături de care a venit cavalerul Tugomir (sau Dragomir), trimis de Mircea cel
Bătrân48.
Izvoarele din epocă nu ne transmit nimic concret cu privire la veniturile
judeţului. Ei aveau se pare dreptul la o anumită parte din amenzile pe care le
dădeau la judecăţi sau din taxele luate pentru eliberarea de acte de proprietate49.
43 Ibid., VII, p. 52, nr. 39.

44 P.P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470 – 1653) (Bucureşti: 1938), p. 19, nr. XI.
45 Bogdan, Documente şi regeste, p. 236, nr. CCXXVI.
46 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 304, nr. CCXLIX; Bogdan, Documente şi regeste, p. 267,
nr. LXXXI.
47 Constantin I. Karadja, „Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa (în Baden) în
anul 1415”, în AARMSI, seria III, tom VII (1926-1927), p. 70-71, 82-83.
48 Ibid., p. 63.
49 Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 282; Răuţescu, Câmpulung, p. 142.
Majoritatea judeţilor deţineau o poziţie socială şi economică importantă în oraş,

fiind implicaţi în afaceri cu oraşele de peste munţi50.
Alături de judeţ şi de consiliul pârgarilor, un rol însemnat în oraş îl
aveau „oamenii buni”, numiţi şi „oamenii buni şi bătrâni” (dobri i stari liudi)51.
Din secolul al XVI-lea, rolul lor creşte, la fel rolul preoţilor, în special al celor de
la bisericile domneşti52. În majoritatea cazurilor, „oamenii buni” apar doar ca
martori la diverse tranzacţii; ca emitenţi îi întâlnim împreună cu judeţul şi
pârgarii doar în cazuri deosebite53. Condiţiile particulare din Ţara Românească
(dar şi din Moldova) au făcut ca grupul „oamenilor buni” să nu capete o formă
instituţionalizată, cum era sfatul mare în oraşele din Transilvania, păstrând doar
un rol consultativ. În cazuri de importanţă majoră, îl însoţea pe judeţ când
reprezenta oraşul la procese, cum erau cele care priveau moşia oraşului, sau
când se solicita domniei întărirea vechilor drepturi. În rândul lor identificăm pe
membrii aşa-zisului „patriciat urban”, meliores din actele latine, de unde şi numele
de „mari” din câteva documente interne54.
Nu s-au păstrat informaţii legate de participarea „oamenilor buni”, a
judeţului şi pârgarilor la marile adunări ale ţării. Informaţiile despre acestea sunt
sumare, dar presupunem că erau chemaţi şi reprezentanţii orăşenilor. De
asemenea, nu avem nici o mărturie directă referitoare la existenţa unor adunări
ale orăşenilor. Putem totuşi considera că în această categorie intrau adunările
pentru alegerea judeţului şi pârgarilor sau cele întrunite în momente însemnate
din viaţa oraşului. Denumiri precum „orăşenii” sau „toţi oamenii buni şi
bătrâni” fac trimitere la astfel de reuniuni. O adunare de acest fel trebuie să se fi
întrunit în 1597, când orăşenii din Târgovişte au acceptat cedarea unei părţi din
moşia oraşului către mănăstirea Golgota, în urma daniei lui Pătraşcu cel Bun55.
În oraşele din Ţara Românească nu întâlnim o arhivă propriu-zisă. În
schimb, exista un registru numit catastif, în care se păstrau în copie diferitele acte
emise de judeţ sau diversele tranzacţii încheiate în oraş. De la judeţii de oraş nu
s-au păstrat numai acte slavone. Corespondenţa păstrată cuprinde numeroase
scrisori trimise oraşelor din Transilvania, o bună parte fiind redactate în latină
sau germană. Cunoaşterea limbilor vremii şi a formularului necesar redactării
50 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 236, nr. CCXXV; p. 267, nr. LXXXI; Manolescu,
„Cu privire la problema patriciatului”, p. 98.

51 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81-82, nr. LVI; p. 193, nr. CLIX; DRH, D, I, p. 351,
nr. 255; B, IV, p. 118, nr. 90; V, p. 87, nr. 81; p. 291, nr. 266.
52 DIR, XVI, B, V, p. 275, nr. 289; p. 294, nr. 307; DRH, B, XI, p. 64, nr. 48; XXII, p. 494,
nr. 261.
53 DRH, B, V, p. 291, nr. 266; XI, p. 354, nr. 268.
54 Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 92.
55 DRH, B, XI, p. 355, nr. 268; p. 357, nr. 269. În actul din 1597, apar ca martori judeţul, cei
12 pârgari şi „toţi oamenii buni şi bătrâni orăşeni”, care includ: patru foşti judeţi, trei preoţi,
trei negustori, un logofăt, un zugrav, un grec şi unsprezece alţi orăşeni.
actelor arată că cel puţin în sec. al XV-lea exista o cancelarie orăşenească, în care
lucrau dieci permanenţi sau temporari. Aceştia erau specializaţi în scrierea
documentelor oraşului, în citirea poruncilor domneşti, a corespondenţei, în
consemnarea hotărârilor judecătoreşti sau în ţinerea evidenţelor oraşului (în
oraşele mari, la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Buzău)56. Din secolul XVI, în
oraşele noi sau în cele reşedinţă domnească, actele sunt scrise de grămătici de la
cancelaria domnească, de orăşeni cu ştiinţă de carte sau de preoţi57.
Oraşele au avut şi dreptul de a deţine un sigiliu. La origine, acest drept
era domnesc, în consecinţă comunitatea orăşenească nu se puteau folosi de el
decât dacă exista o concedare din partea domnului58. La fel se petrecuse în
Ungaria, unde saşii au primit dreptul de a avea sigiliu de la rege. Diploma andreană
din 1224 prevedea: „le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete (sigillum), care
să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştri în chip lămurit”59. În mod similar,
atunci când au recunoscut instituţiile reprezentative ale orăşenilor, domnii Ţării
Româneşti le-au acordat şi dreptul de a avea un sigiliu propriu, un adevărat
simbol al autonomiei. Nu ştim dacă această concedare a cunoscut şi o formă
scrisă, de confirmare oficială, probabil că nu; nu s-a păstrat nici un act în acest
sens. Sigiliul – numit „pecete” în limba română (peciat este varianta slavă a
latinescului sigillum60) – aparţinea comunităţii, şi nu judeţului, care se folosea de
el doar în calitate de reprezentant ales al acestei colectivităţi; ca persoană
particulară, judeţul avea sigiliul său. Prin aplicarea lor, sigiliile dădeau formă
oficială documentelor emise de autorităţile oraşului, fiind puse pe acte de
întărire, cărţi de judecată, hotărnicii, mărturii, acte emise pentru domnie, către
alte oraşe etc.61
Sigiliile erau timbrate sau imprimate. Cele timbrate erau puse în ceară, în
general folosindu-se ceara neagră, verde şi albă, mai rar cea roşie62, pentru a nu
se face confuzie cu sigiliul domnului63. Din sec. al XVI-lea, sigiliile sunt tot mai
des imprimate sau puse în tuş negru sau în fum, modalitate întâlnită mai ales la
56 DRH, B, II, p. 302, nr. 157; XI, p. 94, nr. 69; Radu Manolescu, „Cultura orăşenească în
Ţara Românească în sec. XV–XVI”, în AUB, seria Istorie, XVIII (1969), nr. 2, p. 38–39.
57 DRH, B, VIII, p. 121, nr. 73; p. 173, nr. 109; p. 211, nr. 136; p. 535, nr. 329; DIR, XVI, B,
V, p. 456, nr. 471; DRH, B, XI, p. 195, nr. 150.

58 Emil Vîrtosu, „Despre dreptul de sigiliu”, în Studii şi cercetări de numismatică, III (1960),
p. 338, 342-343; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977), p. 183.
59 DIR, veacul XI, XII şi XIII, C, I, p. 209, nr. 157. Vezi, ca un exemplu, cazul Clujului, în
Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 117-120.

60 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 333.
61 Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; DH, vol. XV, partea 1, p. 309, nr. 568.
62 D. Năstase, F. Marinescu, Les actes roumains de Simonopetra (Mont Athos). Catalogue sommaire
(Atena: Manoutios, 1987), p. 26, nr. 59; Călători străini, vol. VI, p. 111.
63 Năstase, Marinescu, Les actes roumains, p. 27-28, 31, 34, nr. 68-69, 74, 82, 104.
actele fără importanţă deosebită. Ca mărime, sigiliile oraşelor erau mijlocii şi

mici, având cca. 3-4 centimetri, iar ca formă, erau rotunde. Cele mai vechi sigilii
cunoscute de oraşe au o semnificaţie legendară, cuprind reprezentări
hagiografice, religioase sau amintesc de ocupaţiile locuitorilor: o pasăre
(Câmpulung); o acvilă (Argeş); Maica Domnului cu Pruncul (Târgovişte); Sfânta
Treime (?) (Râmnicu Vâlcea); scena Bunei Vestiri (Bucureşti); cruce latină
(Piteşti); un peşte (Floci)64. Dan Cernovodeanu a identificat două perioade de
evoluţie a sigiliilor oraşelor: 1. perioada clasică, în secolele XIV-XV, când
mobilele din armele oraşelor au fost influenţate de heraldica din spaţiul central-
european (precum la Câmpulung); sigiliile din această perioadă dau dovadă de o
bună execuţie artistică, reprezentările fiind corecte din punct de vedere heraldic;
2. perioada modernă, începând din secolul al XVI-lea, când se remarcă o lentă
decădere în tehnica de realizare a sigiliilor, dar şi în respectarea canoanelor
heraldice; mobilele sunt plasate direct în câmpul sigilar, constituind mai mult
nişte embleme decât steme propriu-zise (precum la Argeş). Majoritatea oraşelor
se pare că aveau un singur exemplar al sigiliului; când acesta se uza, datorită
folosirii îndelungate, era schimbat, păstrându-se de obicei tiparul sigilar original.
În timp, reprezentările noi devin imitaţii tot mai stângace după cele vechi,
punând probleme specialiştilor interesaţi de descifrarea evoluţiei sigilografiei
urbane. Legenda sigiliilor oraşelor mai vechi nu aminteşte nici numele, nici
instituţia judeţilor sau pârgarilor, şi cuprinde doar menţionarea numelui oraşului
căruia îi aparţineau sau un text religios (în cazul oraşelor cu sigilii cu simboluri
religioase)65.
Cele mai mari discuţii le-au ridicat sigiliile celor mai vechi oraşe. La
Câmpulung, sigiliul exista din secolul al XIV-lea66. La fel ca sigiliile oraşelor Baia
şi Roman din Moldova, legenda sigiliului Câmpulungului era în latină:
Si<gillum> + Campo + Longo; scutul rotund este de tip german şi cuprinde ca
emblemă o pasăre67. Ca un detaliu semnificativ, sigiliul a fost păstrat până în
1713 în biserica catolică a oraşului, informaţie ce arată că la origine sigiliul a
64 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 482-501; Dan Cernovodeanu, Ioan N. Mănescu, „Noile steme
ale judeţelor şi municipiilor din Republica Socialistă România”, în RA, 36 (1974), nr. 1-2,
p. 8-11, 65-74; Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 184; Ştefan S. Gorovei, „Am pus
pecetea oraşului”, în Magazin istoric, XII (1978), nr. 2, p. 35-38, 55; Maria Dogaru, Din
heraldica României (Bucureşti: Editura JIF, 1994), p. 66-67; Marius Păduraru, „Cele mai vechi
sigilii ale oraşului Piteşti, imprimate pe două acte inedite din prima jumătate a secolului al
XVII-lea”, în HU, XVI (2008), nr. 1-2, p. 177-180.
65 Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 183-184; Cernovodeanu, Mănescu, „Noile steme
ale judeţelor”, p. 8-9.

66 Primele sigilii în Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II,
p. 275, nr. VI.

67 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 483 – 491; Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric.
Album sigilografic (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976), p. 162-163, fig. 149.
aparţinut comunităţii saşilor68. Emil Vîrtosu credea că între pasărea din sigiliul
oraşului şi emblema similară (pasăre cruciată) din stema Ţării Româneşti există o
legătură. Acelaşi lucru s-a spus despre sigiliul oraşului Argeş, care are o
reprezentare şi mai originală, ce trimite spre spaţiul bizantin, acvila bicefală.
Textul legendei acestui sigiliu este slavon şi trimite la o renovare a sigiliului, din
secolul al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea69. Legenda sigiliului oraşului
Târgovişte conţine o formulă asemănătoare cu cea de la Argeş, numai că de
această dată se precizează numele domnului în timpul căruia s-a făcut renovarea,
Neagoe Basarab. Probabil, ambele sigilii au fost refăcute în vremea şi din
porunca sa70.
Din privilegiile oraşelor Ţării Româneşti s-au păstrat doar câteva,
majoritatea în copii târzii. Am discutat deja prevederile şi condiţiile în care a fost
emis cel mai extins şi mai complet privilegiu, cel al oraşului Câmpulung. Acesta
lăsa în întregime orăşenilor dreptul de a se judeca potrivit „obiceiului” lor, nici
un dregător al domnului neavând voie să intervină. O prevedere întâlnită numai
în acest oraş este dreptul locuitorilor de a stăpâni deplin terenuri nu numai în
vatră, precum în alte oraşe, ci şi pe moşie; domnia şi boierii nu aveau nici un
drept pe moşie. Dacă vreun orăşean murea fără urmaşi, averea sa rămânea
oraşului. O bună parte din dările pe care alţi orăşeni erau obligaţi să le dea
domniei nu apar la Câmpulung, la fel taxele ce se luau pentru vânzarea sau
cumpărarea de produse în piaţa oraşului; vin aveau voie să vândă numai cei ce
locuiau aici71 (o prevedere similară întâlnim şi la Cluj72). Autonomia de la
Câmpulung îşi are explicaţia în perioada de formare a oraşului. Privilegiul dat
coloniştilor veniţi în a doua parte a secolului al XIII-lea s-a inspirat din actele
similare date saşilor din Transilvania; modelul a venit deci de peste munţi.
Privilegiile păstrate ale celorlalte oraşe se referă doar la scutiri de taxe
sau la moşie. Orăşenii din Târgovişte au beneficiat de un privilegiu păstrat doar
într-o confirmare, dată de Dan al II-lea în intervalul 1424-1426, 1427-143173.
Comunitatea primea scutire de toate dările şi vămile din ţară, cu excepţia celor
68 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 136; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 486-487; Iorga, Studii şi
documente, vol. I-II, p. 292, nr. XLVII; p. 293, nr. XLIX; Georgescu, Cronica franciscanilor din
1764, p. 339; Călători străini, vol. VII, p. 460.
69 Emil Vîrtosu şi Maria Dogaru susţin că acest sigiliu preia o reprezentare mai veche, din
timpul lui Mircea cel Bătrân (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 494-495; Dogaru, Din heraldica, p.
66), în timp ce Pavel Chihaia merge pe varianta refacerii acestui sigiliu în timpul lui Neagoe
Basarab (Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti (Bucureşti: Editura Meridiane,
1974), p. 99).
70 DRH, B, II, p. 192, nr. 94; XI, p. 354, nr. 268; Bogdan, Documente şi regeste, p. 310, nr.
CLXXXVII.
71 DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 262, nr. 250 şi p. 468, nr. 424.
72 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 105-106.
73 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
din propriul lor oraş. Ei urmau să dea vamă doar din ceară, 12 ducaţi la o majă,
la fel cum dădeau braşovenii74, iar pentru şofran, fier şi bumbac, vama era
micşorată („cum aţi dat în zilele vechilor domni”). Pomenirea acestor „vechi
domni” trimite la emiterea acestui privilegiu de către un înaintaş al lui Dan al II-lea,
probabil unul din domnii din a doua parte a sec. al XIV-lea. Scutirile date pentru
Târgovişte nu sunt la fel de generoase precum cele de la Câmpulung, unde
orăşenii erau liberi de vămi în propriul oraş. Domnia dorea să păstreze o sursă
sigură de venituri, mai ales că este vorba de oraşul ce devenise reşedinţa
principală a ţării; în schimb, locuitorii puteau să circule liberi cu mărfurile lor
prin ţară. Orăşenii din Târgovişte au primit şi o reducere a dărilor pentru vinul
pe care-l obţineau din viile aflate în moşia oraşului, una din sursele lor principale
de venituri. De o reducere asemănătoare au beneficiat şi orăşenii din Piteşti. Nu
s-au păstrat documente în acest sens, dar în inscripţiile a două cruci din 1635,
una situată lângă Târgovişte, alta lângă Piteşti, este consemnat cuantumul dărilor
pe vin ce urmau să le ia slujitorii domnului75.
Alte fragmente de privilegiu avem pentru Argeş, Gherghiţa şi Târgşor.
Orăşenii din Argeş încasau o parte din vama târgului, cedată în sec. al XVI-lea
mănăstirii din oraş76. Cei din Gherghiţa şi Târgşor invocau târziu, în secolul
XVIII, o scutire pentru dările ce se luau din produsele obţinute pe moşia
oraşului (dijma); din păcate nu s-a păstrat nici un izvor din secolele XIV-XVI
care să confirme această iertare de dări77.
Precum în alte ţări, nu trebuie să excludem ipoteza că privilegiile au
variat de la un oraş la altul, cunoscând forme şi conţinuturi diferite. Drepturile
mari (de judecată, deţinere liberă a locurilor din vatra aşezării, folosire a moşiei
etc) sunt întâlnite în toate oraşele. Însă, după cum a intuit şi Petre P. Panaitescu,
privilegiul se acorda individual, fiind dat comunităţii orăşenilor (în urma unei
negocieri), astfel că organizarea internă a acestora nu se baza pe obiceiul ţării,
idee ce susţine posibilitatea existenţei unor diferenţe între aşezările urbane; unele
au avut autonomie mai extinsă decât altele78.
74 Ibid., D, I, p. 197-198, nr. 120-121.

75 Virgil Drăghiceanu, „O tocmeală a lui Matei Basarab”, în BCMI, IV (1911), p. 148; XIX
(1926), p. 88; Radu Gioglovan, „O «tocmeală» a lui Matei Basarab privitoare la scutirea
târgoviştenilor de unele dări pentru vin”, în SAI, IV (1962), p. 45-47.
76 I. Ionaşcu, „Din relaţiile mănăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni”, în RIR, XIV
(1945), fasc. IV, p. 459.

77 Potra, Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor, p. 439, nr. 90; Documente privind relaţiile agrare în
veacul al XVIII-lea, vol. I (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1961), p. 735, nr. 584.
78 Vezi P.P. Panaitescu, “Oraşe din Moldova”, în Magazin istoric, III (1969), nr. 9, p. 17.
Raporturi cu domnia
O altă caracteristică a oraşelor din Ţara Românească o reprezintă

dualismul instituţional, autorităţile alese ale orăşenilor fiind dublate de
reprezentanţi numiţi ai domniei. Dacă judeţul şi pârgarii se ocupau de
respectarea autonomiei oraşului, reprezentanţii domnului garantau respectarea
autorităţii acestuia şi asigurau perceperea dărilor. Fenomenul este întâlnit, în
diverse proporţii, în tot spaţiul european. În oraşele din Ţara Românească,
principalul om al domnului era pârcălabul, alături de care se afla vornicul, în
oraşele unde existau curţi domneşti. La vest de Olt, dregătorii domniei
răspundeau şi poruncilor marelui ban79. Existau mai multe tipuri de pârcălabi: de
oraş, de cetate, de sat sau de curte, fiecare cu jurisdicţia sa. Pârcălabii de cetate
aveau putere de comandă militară şi exercitau atribuţii judecătoreşti şi
administrative în cetăţi şi în teritoriul subordonat acestora, în timp ce pârcălabii
de sat judecau pricini mărunte în aşezările rurale80. Din pârcălabii de cetate
derivă cei de oraş. Ţara Românească a avut în secolele XIV-XV cetăţi la:
Poenari, Giurgiu, Turnu, cetatea Dâmboviţei, Bucureşti, Teleajen; la 1417,
Giurgiu şi Turnu au fost ocupate de turci, iar de la începutul secolului XVI,
restul au fost abandonate sau şi-au pierdut funcţia defensivă. Prima menţiune a
unui pârcălab este în privilegiul dat de Vladislav I negustorilor din Braşov
(1368), unde apare sub numele de „castelan”81. În acelaşi an, Dragomir,
castelanul cetăţii Dâmboviţa, lupta cu oştile lui Nicolae Lackfy, voievodul
Transilvaniei82. Originea dregătoriei trebuie căutată în mediul apusean, anume în
cel maghiar83, de unde a fost preluată şi adaptată în organizarea administrativă
de la sud şi est de Carpaţi. Numele provine din cuvântul maghiar porkolab84, care
la rândul său a preluat termenul german Burggraf85. În a doua parte a sec. al
XIV-lea, dregătoria a fost introdusă şi în oraşe; prima atestare este din 145186.
Atribuţiile pârcălabului erau juridice, fiscale, administrative şi militare. În
jurisdicţia sa intrau în primul rând cei care ieşeau din sfera de influenţă a
79 DIR, XVI, B, VI, p. 25, nr. 29.

80 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 360-361.
81 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; vezi şi ibid., B, I, p. 12, nr. 3.
82 Scriptores rerum hungaricarum, partea I, p. 311-312; traducerea fragmentului în Vasilescu,
„Cetatea Dâmboviţa”, p. 29.

83 În mediul apusean, termenul castellanus desemna la început pe un dregător însărcinat cu
conducerea unui castel, apoi pe stăpânul castelului (Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 153).
84 DLR, s.n., tom VIII, partea 3, p. 717-718.
85 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 294; Georgescu, „Le régime de la propriété”, p. 73.
Există şi o altă teorie, potrivit căreia la origine ar fi nu Burggraf, ci cuvântul latin purcravius,
care cunoaşte şi varianta Burgrabius, tot cu înţelesul de castelan (Antonius Bartal, Glossarium
mediae et infimae latinitatis regni Hungariae (Leipzig: 1901), p. 86, 545).
86 DRH, B, I, p. 186, nr. 106.
judeţului: cei din aşa-numitele „12 sate”, din hinterlandul oraşului (oameni
dependenţi), şi cei care trăiau în oraş dar nu făceau parte din comunitate
(slujitori, ţigani robi). Acolo unde existau curţi, probabil aveau atribuţii legate şi
de acestea, alături de vornici. Pârcălabii strângeau şi vămile cuvenite domniei din
produsele ce tranzitau aşezarea şi din cele ce se comercializau în târgul ţinut în
oraş87. Singurii orăşeni despre care ştim că erau scutiţi de vama pârcălabilor din
oraş erau cei din Câmpulung (în oraşul lor) şi Târgovişte (în alte oraşe decât al
lor)88. Vama plătită de orăşenii din Argeş a fost cedată egumenului mănăstirii de
lângă oraş, care strângea taxa cu propriul pârcălab89. De vămi erau scutite şi
unele mănăstiri, precum Cozia şi Nucetul90. Împreună cu judeţul, pârcălabii se
ocupau de respectarea liniştii. Ei aveau puterea „să caute pentru curvii şi pentru
hoţii, iar pe cei care-i va găsi să-i globească şi să le facă certare”; cei cu „vină
mare” urmau să fie trimişi în faţa domnului91.
Asemănător cu pârcălabul, dar de altă origine, era chefalia din Silistra
(Dârstor), oraş situat la sud de Dunăre. Acesta este menţionat la 1404-1406 într-un
document în care Mircea cel Bătrân solicita chefaliei din Silistra să lase „în pace”
bălţile mănăstirii Cozia de la gura râului Ialomiţa92. Mircea cel Bătrân a stăpânit
Silistra pentru puţin timp, între 1388-1389 şi 141793. Dregătoria chefaliei este de
certă origine bizantină, în limba greacă numele însemnând „căpetenie”94. În
timpul Paleologilor, chefalia era alături de prokathemenos cel mai important
reprezentant al împăratului în oraşele imperiului. Avea însărcinări administrative,
fiscale şi juridice nu numai asupra oraşelor, ci şi asupra regiunilor din jur;
strângea taxe şi judeca pricini legate de stăpânirile funciare, de viaţa cotidiană
etc. În carta acordată în 1319 de Andronic al II-lea oraşului Ioannina, tribunalul
urban format din „oameni buni”, aleşi de comunitate, era condus de un chefalia,
ce era de obicei numit de împărat din rândul membrilor familiei imperiale sau ai
87 Ibid., p. 186, nr. 106; p. 219, nr. 128; Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă
(1718-1739), ed. îngrijită de Gheorghe Lazăr (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 108-110.
88 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
89 DRH, B, XI, p. 49, nr. 34.
90 Ibid., XXIII, p. 237, nr. 135.
91 Dinu C. Giurescu, „Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin
Brîncoveanu”, în SMIM, V (1962), p. 366, nr. 1.

92 DRH, B, I, p. 63, nr. 28.
93 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 257-258; Petre Ş. Năsturel, „Une victoire du voïvode
Mircea l'Ancien sur les turcs devant Silistra (c. 1407-1408)”, în Studia et Acta Orientalia,
Bucureşti, I (1957), p. 242-243; vezi şi DRH, B, I, p. 63, nr. 28; p. 70, nr. 32. Mai nou, Sergiu
Iosipescu consideră că domnii Ţării Româneşti şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din
Dobrogea încă din timpul lui Radu I (Iosipescu, „Contribuţii la istoria domniei principelui
Radu I”, p. 26-31).
94 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 296; Georgescu, Bizanţul şi instituţiile, p. 58, nota 91.
aristocraţiei locale95. Dregătoria a fost preluată şi în Serbia şi Bulgaria. Iniţial,

câte un kefalija se afla în calitate de comandant militar (rezida în fortăreaţă), în
fruntea oraşelor de hotar Skopje şi Scutari, luate de la bizantini. În timpul
împăratului Ştefan Dušan, dregători cu acest nume sunt numiţi la conducerea
fiecărei provincii a statului (župa)96. Reşedinţele lor erau în oraşele importante,
care aveau câte un mic district numit metochion al oraşului, ce conţinea satele din
imediata vecinătate (metoh gradski)97. Situaţia a fost identică în fostele provincii
bizantine intrate în stăpânirea ţaratului bulgar, în rândul cărora s-a aflat şi
teritoriul Silistrei, unde kephalia era cel ce conducea o unitate teritorial-
administrativă98. Şi Ţara Românească a preluat obiceiul ca oraşelor nou-cucerite
să li se recunoscută autonomia internă. În Silistra se aflau mulţi greci, care
probabil şi-au păstrat modul de organizare de influenţă bizantină; locuitorilor
oraşului li se datorează inscripţia grecească din 1407-1408, pusă în semn de
recunoaştere a faptului că Mircea scăpase oraşul de ameninţarea otomană99.
Funcţia locală de chefalia a fost păstrată, Mircea cel Bătrân numind un om de
încredere. Probabil acest dregător primise încă din perioada stăpânirii bizantine
autoritate în regiunea din jurul oraşului, inclusiv la nord de Dunăre, dovadă actul
din 1404-1406 în care i se cerea să nu intervină în bălţile situate la nord de
fluviu, până în preajma oraşului de la Floci100. Dregătoria nu a fost introdusă în
celelalte oraşe ale ţării, unde exista deja funcţia de pârcălab101. O situaţie
asemănătoare întâlnim la Cetatea Albă şi Chilia, când aceste oraşe au intrat în
stăpânirea Moldovei102.
Al doilea dregător al domnului din oraşe era vornicul. După cum îi
spune şi numele (din dvor, „curte” în slavonă), acesta se ocupa la origine de
curtea domnească. În Ţara Românească în secolele XIV-XVI am identificat
curţi în oraşele: Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Gherghiţa,
Târgşor, probabil şi Râmnicu Vâlcea, respectiv Slatina; se adaugă curtea banului
de la Craiova. Curtea principală a domnului era condusă de marele vornic, de
obicei un boier important, membru al sfatului domnesc. Vornicii din oraşele
95 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p. 75-79.

96 Jireček, La civilization serbe, p. 8, 27-28.
98 Ivan Biliarsky, „Some Observations on the Administrative Terminology of the Second
Bulgarian Empire (13th-14th Centuries)”, în The Expansion of Orthodox Europe. Byzantium, the
Balkans and Russia, ed. Jonathan Shepard (Aldershot: Ashgate Variorum, 2007), p. 335.
99 Năsturel, „Une victoire”, p. 246-247.
100 Donat, Domeniul domnesc, p. 114.
101 Georgescu, Bizanţul şi instituţiile, p. 58.
102 Vezi mai jos.
Ţării Româneşti nu se ridică la importanţa celor din Moldova. Apar în puţine

izvoare şi aveau probabil atribuţii fiscale, juridice şi militare103.
Obligaţiile orăşenilor faţă de domn pot fi grupate în câteva mari
categorii: 1. taxele directe (individuale sau pe construcţii) şi dările luate pe
produsele obţinute pe moşia oraşului (doar pentru cei ce se ocupau cu
agricultura); 2. taxele pe activitatea comercială (vămi); 3. muncile la cetăţi, mori,
fân, paza oraşului etc.; 4. obligaţia de a participa la oaste. Din punct de vedere
fiscal, orăşenii erau trataţi de către domn ca o categorie separată. Ei plăteau
„birul” oraşului, menţionat pentru prima dată într-un act emis de Mihail I104.
Taxa era strânsă de slujitorii aflaţi în subordinea pârcălabului, judeţul fiind cel
care fixa suma pe care trebuia să o dea fiecare orăşean. La o procedură
asemănătoare se apela şi în cazul prestaţiilor în muncă sau alte servicii. Nu ştim
dacă orăşenii erau scoşi la munci pentru domnie, la fel ca oamenii dependenţi;
probabil lucrau la întreţinerea unor construcţii ce priveau oraşul (mori, iazuri,
întărituri)105. În Transilvania, în oraşele ce au stăpânire deplină asupra hotarului,
aceste obligaţii fuseseră convertite într-o singură taxă, situaţie ce nu are
confirmare în Ţara Românească106.
Scutirile de dări pentru orăşeni (ca indivizi) au caracter excepţional şi
erau acordate tot de către domn107. În oraşe, funcţiona principiul
responsabilităţii colective: pentru cel care fugea sau nu putea da taxa oraşului
plăteau ceilalţi orăşeni108. La fel, în situaţia când se fura ceva, cei care păzeau
erau responsabili de plata pagubei109. Locuitorii oraşului, la fel ca cei ai satelor,
aveau obligaţia de a preda pe cei care făceau omoruri pe moşia lor, fiind pasibili,
în caz contrar, de plata în solidar a unei taxe numită duşegubina. Dintr-un act din
1559 aflăm că orăşenii din Floci fuseseră chemaţi la judecată de moştenitorii
unui evreu şi a patru femei, ce fuseseră ucişi în oraşul lor. Pentru că au predat
slujitorilor domneşti pe răufăcători şi lucrurile lor, locuitorii au scăpat de
represalii110. În alt caz, bucureştenii dintr-un cartier au fost obligaţi să plătească
taxa de mai sus într-o pricină de omor. După ce au plătit, orăşenii s-au
despăgubit vânzând o ocină a celui care înfăptuise crima; în acest caz,
responsabilitatea a revenit numai unei părţi din oraş, acolo unde se petrecuse
103 Paul I. Cernovodeanu, „Consideraţii privitoare la organizarea administrativă a oraşului
Bucureşti în secolele XVI – XVII”, în MIM, I (1964), p. 170.
104 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
105 CDTR, VII, p. 146, nr. 393.
106 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 79-80, 155.
107 DIR, XVII, B, I, p. 82, nr. 95; p. 89, nr. 101; III, p. 50, nr. 45.
108 CDTR, VI, p. 395, nr. 1072; p. 499, nr. 1334; Ştefan Trâmbaciu, Câmpulungul medieval în
cincizeci de documente (1368 – 1800) (Bucureşti: Editura Semne, 1997), p. 72, nr. 15.
109 CDTR, VII, p. 280, nr. 810.
110 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. II, partea 1, ed. Victor Eskenasy
(Bucureşti: Editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, 1988), p. 189, nr. X.
omorul111. Orăşenii nu erau scutiţi de îndatoririle militare, trebuind să dea un

număr de oşteni, ce probabil acţionau ca un corp aparte în oastea domnească.
Scutirea de oaste era rar acordată112.
În secolul al XIV-lea, pe măsură ce Ţara Românească şi-a definitivat
organizarea, au fost instituite vămi. Acestea aveau în primul rând importanţă
economică, aducând o categorie aparte de venituri la vistierie. În cazul vămilor
de hotar putem vorbi şi de o semnificaţie politică, pentru că domnia îşi afirma
prin controlul lor suveranitatea în raport cu puterile vecine113. Un act de la
Vladislav al II-lea precizează locurile unde se lua vamă: „la târguri, vaduri sau pe
drumurile munţilor, de la Severin până la Brăila”114. Vămile din târguri includeau
vămile din principalele oraşe, instalate în sau în apropierea pieţelor. Situate de-a
lungul principalelor drumuri, vămile erau de două tipuri: de trecere (prohodna) şi
pe mărfuri (trăjna)115. Influenţa maghiară s-a repercutat şi în domeniul vamal din
Ţara Românească, unde s-a introdus tarifarea pe baza tricesimii, faţă de vămile
din Moldova, ce au preluat şi elemente din sistemul vamal mongol116. În actele
scrise, vămile apar sub mai multe nume: tributum, termen latin folosit în actele
scrise în această limbă117; vama, cuvântul care s-a impus în limba română, având
origine maghiară (din vám)118; cumercă, termen cu origine în bizantinul
kommerkion, la rândul său provenit din latinescul commercium119; scala, termen ce a
desemnat iniţial porturile din Levant, unde negustorii genovezi şi veneţieni
aveau puncte comerciale; iniţial, scala reprezenta probabil numai vămile ce se
luau în porturi, pentru ca apoi termenul să se extindă, cuprinzând toate punctele
de ieşire şi de vamă din ţară120. La scală sau vamă se aflau schileri sau vameşi, a
căror însărcinare era de a controla traficul de mărfuri şi persoane, încasând
taxele vamale hotărâte de domnie121. Vămile erau concedate pe un an, de obicei
unor boieri122, practică ce exista încă din timpul lui Mircea cel Bătrân123. În
111 DIR, XVI, B, V, p. 476, nr. 493.

112 DRH, B, XI, p. 59, nr. 43 şi p. 87, nr. 64.
113 Istoria românilor, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et al. (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1998), p. 174.

114 DRH, B, I, p. 186, nr. 106.
115 Ibid., p. 93, nr. 47; p. 118, nr. 62.
116 Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 100-101.
117 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
118 Scriban, Dicţionarul, p. 1390; Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 173-175.
119 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; Panaite, Pace, război şi comerţ, p. 260.
120 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 95, nr. LXXIV; DRH, B, III, p. 308,
nr. 187; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 429.

121 DRH, B, I, p. 296, nr. 183; C. Rădulescu-Codin, I. Răuţescu, Dragoslavele (Câmpulung:
1923), p. 21.
122 DRH, B, I p. 279, nr. 172; II, p. 426, nr. 224; III, p. 117, nr. 71.
123 Ibid., I, p. 66, nr. 30.
fiecare vamă se afla un catastif, în care se ţinea socoteala mărfurilor intrate şi

ieşite şi a taxelor plătite124, ca şi o „carte”, în care erau menţionate trecerile de
persoane125. Vămile jucau un rol hotărâtor în sistemul fiscal al ţării, veniturile
obţinute de domnie din acestea fiind destul de mari. Oraşele nu aveau mult de
câştigat, căci sumele obţinute mergeau la vistierie. Franco Sivori amintea că în a
doua jumătate a sec. al XVI-lea, din vămi se strângeau şi 60.000 de scuzi
anual126. Puţinele scutiri sau reduceri de vamă pe care le ştim au fost date unor
comunităţi (de exemplu, negustorilor din Târgovişte)127. Din afară, negustorii
din Braşov aveau reduceri consistente de taxe, în baza unui privilegiu comercial
dat încă din 1368, de când avem şi primele menţiuni de vămi128.
Nu putem încheia discuţia raporturilor dintre orăşeni şi domn fără a
pomeni şi existenţa unor conflicte între aceştia. Singura menţiune a unui astfel
de incident este consemnată de cronici, care pomenesc problemele pe care
orăşenii din Târgovişte le-au avut cu Vlad Ţepeş, care i-a considerat vinovaţi de
moartea unui frate al său. Domnul i-a pedepsit diferit pe orăşeni: cei „mari” şi
bătrâni (patriciatul) au fost traşi în ţeapă, iar cei tineri au fost luaţi de Paşti şi
duşi să lucreze împreună cu familiile lor la cetatea Poenari129. Cercetările au
arătat că este vorba de o acţiune din a doua domnie a lui Vlad, care a răzbunat
moartea fratelui său, Mircea, ucis în 1447 odată cu Vlad Dracul, tatăl celor doi.
Pedepsirea orăşenilor a fost plasată de istorici în 1457, când Vlad Ţepeş se afla
la Târgovişte130. Conflictul trebuie situat în contextul luptelor pentru putere
dintre cele două ramuri ale familiei domneşti, la care au luat parte atât marile
grupări boiereşti, cât şi membrii influenţi ai orăşenilor, a căror implicare politică
este scoasă acum la iveală131. Faptul că cei pedepsiţi au fost puşi la muncă la
cetate reprezintă o situaţie rar întâlnită; obligaţia muncii apare menţionată
formal în câteva acte, însă evenimentul descris mai sus reprezintă singura
atestare a punerii în practică (forţată) a acestei îndatoriri132. Dintre cronicile
interne, Istoria Ţării Româneşti relatează numai trimiterea tinerilor la muncă, în
timp ce în Istoriile domnilor se scrie despre trimiterea şi a femeilor şi copiilor.
Excepţională este trimiterea oamenilor la lucru în zi de Paşti, fapt ce l-a
124 Ibid., p. 278, nr. 172.

125 Ibid., II, p. 71, nr. 30.
127 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
128 Ibid., D, I, p. 86, nr. 46.
129 Istoria Ţării Româneşti, p. 4; Istoriile domnilor Ţarii Românesti, p. 15; acest episod nu apare în
versiunea arabă a cronicii Ţării Româneşti.

130 DRH, B, I, p. 198, nr. 115; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula) între legendă şi adevăr
istoric, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 92-93.

131 Conflictul dintre Dăneşti (Vladislav al II-lea) şi Drăculeşti (Vlad Ţepeş) (vezi Chihaia, De
la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab, p. 150-151; Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 92-93).

132 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
determinat pe Nicolae Stoicescu să aprecieze pedeapsa aplicată orăşenilor ca o

formă mai gravă a duşegubinei133.
Moşia oraşului
În Ţara Românească, teritoriul oraşului era împărţit în două părţi: oraşul

propriu-zis şi moşia (ocina sau moşia). În zona de locuit se aflau casele, prăvăliile,
bisericile, dar şi vii, grădini, livezi şi mori. Deţinerea de terenuri şi imobile era
deplină în această zonă, proprietăţile putând fi vândute, cumpărate, schimbate
sau moştenite, fără încuviinţarea prealabilă a domnului134; era necesar în schimb
acordul comunităţii şi confirmarea judeţului şi a celor 12 pârgari. În perioada
secolelor XIV-XVI, beneficiari ai acestor stăpâniri au fost orăşenii; din a doua
parte a sec. al XVI-lea, creşte numărul proprietăţilor deţinute de mănăstiri,
boieri şi domn. Se remarcă totuşi diferenţe între oraşele mai vechi (Râmnicu
Vâlcea, Târgovişte) şi cele mai noi: în primele numărul stăpânirilor orăşenilor
continuă să fie preponderent. În Câmpulung, numai orăşenii aveau dreptul de a
deţine locuri în vatra oraşului, drept reînnoit periodic de către domni135. În
comunitatea orăşenilor funcţiona dreptul de protimisis, prin care o persoană
aflată în anumite raporturi de solidaritate (rudenie, vecinătate, devălmăşie etc.)
cu o alta, silită să-şi vândă anumite bunuri, avea prioritate la cumpărarea sau
folosirea acestora136.
Moşiile oraşelor din Ţara Românească cuprindeau rareori sate
(exceptând Floci137) şi ca întindere nu erau foarte mari. Doar moşiile oraşelor
vechi Câmpulung şi Argeş, ce erau situate în zona montană, aveau suprafeţe
mari şi cuprindeau mai mulţi munţi138. Putem căuta originea moşiilor oraşelor în
mai multe direcţii, toate având legătură cu domnul:
1. unde avem colonizări, principele a acordat noilor-veniţi teritoriul din
jurul aşezării pentru a se întreţine; în baza privilegiilor largi date de primii domni
ai ţării, coloniştii din Câmpulung şi, probabil, Argeş, au primit stăpânire deplină
asupra acestui teritoriu;
2. unde nu avem colonizări, situaţia este asemănătoare, cu precizarea că
terenul alocat fusese folosit de locuitori şi înainte ca aşezarea să devină oraş; se
schimbase doar statutul oamenilor, care din dependenţi ai domnului au devenit
133 Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976), p. 50.
134 Donat, Domeniul domnesc, p. 121.
135 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, XXV, p. 262, nr. 250.
136 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 275, nr. VI; p. 277, nr. IX; Instituţii feudale. Dicţionar,
p. 390-392.
137 DRH, B, VII, p. 13, nr. 12.
138 Răuţescu, Câmpulung, p. 360, 363; DRH, B, V, p. 221, nr. 205; XXIII, p. 252, nr. 144;
XXV, p. 468, nr. 424.

liberi; pământul ce a format viitoarea moşie aparţinuse domnului, care l-a cedat
orăşenilor doar pentru a-l folosi.
Informaţii despre moşii ies de obicei la iveală atunci când domnii apelau
la dreptul lor de stăpânire asupra acestora şi începeau să facă danii din ele. Acest
proces a început timid în sec. al XVI-lea şi a devenit cronic în sec. al XVIII-lea,
când se dăruiesc moşii întregi. Beneficiarii daniilor din moşiile oraşelor erau de
obicei mănăstirile, ulterior şi boierii.
Pentru că în sec. al XVI-lea, importanţa economică a oraşelor era încă
recunoscută, domnii nu au dăruit moşii orăşeneşti. Au dăruit în schimb din
sursele lor de venituri, din vadurile, morile şi braniştile pe care le deţineau în
oraşe. Statisticile făcute de Ion Donat arată că, în afara curţilor, morile au
reprezentat cele mai numeroase bunuri pe care domnii le-au avut în oraşe139. Cu
excepţia Câmpulungului, danii de mori s-au făcut în toate celelalte oraşe din ţară.
Dreptul de a construi o moară era acordat prin carte domnească140, astfel că
domnul se folosea de acesta pentru a face danii, chiar dacă vadurile se aflau pe
moşiile oraşelor. Cel care primea dreptul de a face moară putea să îşi aleagă
orice vad, dacă acesta nu era deja folosit, primind totodată şi dreptul de a-şi
alege un loc împrejur. O situaţie asemănătoare cu morile întâlnim în cazul
braniştilor, care reprezentau o pădure rezervată folosinţei domnului141. În Ţara
Românească, majoritatea braniştilor se aflau în preajma oraşelor, fiind iniţial
ataşate moşiilor acestora. Apropierea de oraş făcea ca braniştile să fie mai uşor
de administrat şi supravegheat de către reprezentanţii domnului în teritoriu. Din
a doua jumătate a sec. al XV-lea încep daniile de branişti: Vlad Călugărul
dăruieşte mănăstirii Glavacioc braniştea de la Slatina142; Neagoe Basarab a dat
mănăstirii Argeş braniştea de la Piatra, mai sus de oraşul Argeş143; Radu de la
Afumaţi a făcut danie episcopiei din Buzău dreptul de a lua lemne din braniştea
de lângă oraş144, iar Radu Paisie dăruieşte întreaga branişte145.
Domnia mai putea dărui părţi din dările pe care le strângea de la orăşeni,
în special din cele care se luau din produsele obţinute din munca pământului de
pe moşie. Cel mai des era dăruită darea pe vin, numită vinărici (cel domnesc), ce
139 Donat, Domeniul domnesc, p. 116-120.

140 Emil Cernea, „Dreptul asupra vadului de moară”, în AUB, seria Drept, XL (1991), p. 93-99.
141 Semnificaţia termenului de branişte era iniţial de „loc de margine, fără stăpân”, intrat apoi
în domeniul domnesc. Din sec. al XV-lea, în documente, principalul sens al braniştei era de
pădure rezervată, în care exista interdicţie de intrare (braniti în slavonă înseamnă „a opri”)
(Instituţii feudale. Dicţionar, p. 56); vezi şi Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele
mai vechi timpuri până astăzi, ed. a III-a de Radu Cârneci (Bucureşti: Editura Orion, 2004),
p. 55-63.
142 DRH, B, I, p. 415, nr. 356.
143 Ibid., III, p. 245, nr. 153.
144 Ibid., II, p. 454, nr. 242.
145 Ibid., IV, p. 11, nr. 9.
constituia o sursă importantă de venituri. Aşa se întâmplă cu o parte din

vinăriciul de la Râmnicu Vâlcea, dăruit mănăstirilor Govora şi Ostrov146.
Vinăriciul de la Ocna Mare fusese făcut danie mănăstirii Bistriţa, 200 de vedre
de vin mergând la mănăstirea Iezer147. Mănăstirea Sfânta Troiţă de la Bucureşti
primise dreptul de a lua de la 150 de case din Târgovişte găleţile de grâu şi orz,
fân, brânză, un cântar de ceară şi 1.000 de vedre de vin148. Domnii nu renunţau
întâmplător la darea numită vinărici. Viile erau una din bogăţiile majore ale Ţării
Româneşti, majoritatea oraşelor având podgorii. Deţinerea de vie avea un statut
aparte pe moşiile oraşelor. Locurile în care se aflau vii în ţările române purtau de
obicei denumirea de „deal”, deoarece majoritatea viilor se aflau pe înălţimi, în
locuri bine expuse la soare. Obiceiul de a le numi astfel venea probabil din
Transilvania, unde „dealuri” cu vii apar la Sibiu încă din 1223 (mons vinearum de
villa Hermani)149. Astfel de „dealuri” sunt menţionate în Ţara Românească în:
Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Floci; nu sunt atestate în Câmpulung şi Argeş, ce
erau într-o regiune nepropice cultivării viilor. Viile de lângă oraşe se aflau în
primul rând în posesia orăşenilor150. Pentru că aceste vii erau în afara vetrei
locuite a oraşelor, şi în acest caz se aplica regula dreptului de folosinţă al
orăşenilor şi de deţinere a viţei, în schimbul plăţii unor dări, de obicei în vin.
Din sec. al XVI-lea, mănăstirile au primit tot mai multe vii de la domni.
Deoarece nu aveau forţa umană şi banii necesari pentru a le întreţine, acestea le
încredinţau tot orăşenilor, care le dădeau o parte din vin. Asupra viei, se exercita
deci o stăpânire dublă: cel care se ocupa de vie, de la punerea butaşilor în
pământ până la strânsul recoltelor, avea drept de transfer (vânzare, schimb) şi
folosinţă a viei; nu avea însă drept asupra pământului, ce rămânea în stăpânirea
proprietarului original151. Acest mod de lucru al viei nu este specific numai
ţărilor române. Orăşenii din Bratislava şi Trnava aveau vii proprii, însă
„închiriau” şi alte vii, de la marii deţinători de pământuri din zonă152.
O instituţie ignorată de cercetători o reprezintă aşa-numitele „12 sate”.
Ele sunt diferite de moşia oraşului, fiind amintite în documente abia în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea153. Reprezentau un grup de sate care serveau
nevoilor domnului în oraşe sau vămi, motiv pentru care erau alese din aşezările
146 Ibid., I, p. 457, nr. 280; p. 491, nr. 300.
147 Ibid., V, p. 364, nr. 326; XXIV, p. 145, nr. 110.
148 DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
149 Ibid., XI, XII şi XIII, C, I, p. 199, nr. 145.
150 DRH, B, XXII, p. 284, nr. 130.
151 D. Mioc, Maria Bălan, „Aspecte ale rentei funciare feudale în Ţara Românească.
Vinăriciul boieresc (otaştina)”, în SAI, VII (1965), p. 130-131); Damaschin Mioc, „Les
vignobles au Moyen Âge en Valachie. I. Les formes de propriété viticole”, în RRH, VI
(1967), nr. 6, p. 865-879.
153 Vezi Potra, Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor, p. 344, nr. 5; p. 349, nr. 10 şi urm.
aflate în apropiere acestora. Explicaţia lipsei prezenţei înainte de secolul al

XVII-lea ţine probabil de faptul că abia din această perioadă s-a împământenit
formula „12 sate” ca mod de denumire a lor, formulă pe care nu am identificat-o
în izvoarele anterioare. În Moldova, Dimitrie Cantemir, în a sa Descrierea
Moldovei, afirma existenţa aceluiaşi număr de sate în jurul centrelor urbane:
„oraşele sau târgurile Moldovei împreună cu 12 sate mai apropiate de ele”154.
Acolo ştim din documente că satele ce depindeau de curţile domnului din oraşe
erau grupate în ocoale, iar numărul lor a variat, nefiind de 12155. Se pune
întrebarea care a fost rostul acestor sate? Se aseamănă ele cu satele din
Moldova? În secolul XVII, sunt menţionate 12 sate nu numai în jurul oraşelor,
ci şi în jurul unor simple târguri şi vămi. Astfel de grupuri de aşezări sunt
amintite în jurul următoarelor localităţi: Râmnicu Sărat şi Buzău (grupate
împreună), Ruşii şi Zimnicea, Gherghiţa, Târgovişte, Piteşti şi Slatina, Bucureşti,
Focşani, Odivoaia şi Caracal156. Se adaugă cele de la Bucureşti şi de la vămile de
la Rucăr, Dragoslavele şi Câineni157. Probabil şi oraşele în care nu sunt amintite
(Argeş, Râmnicu Vâlcea) au avut grupul lor de sate, care până în secolul XVII
fuseseră deja dăruite. Ca jurisdicţie, aceste sate nu depindeau de oraş, pentru că
erau proprietăţi ale domnului, iar judeţul era reprezentantul orăşenilor; din acest
motiv, cel care răspundea de ele era pârcălabul. Oraşele din Ţara Românească
nu au avut suficientă autonomie şi nu au fost într-atât de puternice încât să-şi
poată forma un grup de sate pe care să le deţină şi administreze.
Structuri sociale
Izvoarele scrise arată că cei ce făceau parte din comunităţile urbane se

detaşau în interiorul societăţii medievale din Ţara Românească printr-o
denumire unică: varoşani (orăşeni). Judeţul şi pârgarii puneau „sigiliul orăşenilor”,
poruncile domnului erau către „orăşeni” şi chiar unele procese aveau loc între
diverse persoane şi „orăşeni”158. Existenţa unor judecăţi cu „orăşenii” confirmă
că exista o solidaritate în interiorul orăşenilor care, atunci când le erau
ameninţate drepturile, luptau pentru a le apăra159.
154 Dimitrie Cantemir, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. II, ed. Dan
Sluşanschi, Valentina Eşanu, Andrei Eşanu (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2007), p. 158,
274.
155 DRH, A, III, p. 188, nr. 96.
156 Giurescu, „Anatefterul”, p. 366, 373-377, 379-381, nr. 1, 10, 15-17, 19-22.
157 Ibid., p. 371, nr. 8; Călători străini, vol. X, partea 1, p. 181; Rădulescu-Codin, Răuţescu,
Dragoslavele, p. 21.
158 DRH, B, III, p. 271, nr. 168; p. 145, nr. 131; Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67 şi
multe altele.
159 Vezi procesele orăşenilor din Argeş şi Gherghiţa pentru moşia oraşului (DRH, B, IV, p. 201,
nr. 164; V, p. 145, nr. 131, p. 207, nr. 191, p. 221, nr. 205, p. 225, nr. 208 şi altele).
Primele semne că o societatea urbană era deja conturată sunt din 1369,
când Vladislav I se adresează prin două acte catolicilor din ţara sa. Folosirea în
primul act a termenilor civibus, populis şi hospitibus cu privire la catolici arată că
exista deja diferenţiere în rândul acestora, unii făcând parte din grupul
orăşenilor privilegiaţi (cives şi hospites), alţii fiind încă în aşteptarea acestui statut
(populus)160. De asemenea, Biserica Catolică avea deja aici structuri bine
conturate, cu parohi şi preoţi (plebanis ac rectoribus)161. Lumea oraşului cunoştea o
ierarhie proprie încă din perioada de început. Pentru a înţelege mai bine această
ierarhie trebuie să ţinem cont de câteva criterii majore: statutul, ocupaţia şi
funcţia. Pentru perioada medievală, statutul juridic era foarte important, pentru
că împărţea oamenii în două: liberi şi neliberi. În comunitatea orăşenilor intrau
numai oameni liberi. Ocupaţional, detaşăm tot două mari categorii: negustori şi
meşteşugari. În fine, funcţia îi împărţea în oameni cu funcţii – judeţul, pârgarii,
preoţii, dregătorii domnului –, şi cei fără funcţii. Religia şi etnia au avut rolul lor
în societatea urbană din Ţara Românească, în comunităţile de orăşeni aflându-se
membri de origini şi cu orientări religioase diferite: români şi greci ortodocşi,
saşi şi unguri catolici, armeni, evrei, ţigani.
În vârf, se afla o categorie restrânsă de oameni, în care intra un mic grup
de orăşeni influenţi, categorie pe care preferăm să o numim „patriciat”, după o
denumire încetăţenită în istoriografie. Istoricii români au afirmat cu timiditate
existenţa acestui patriciat. De altfel, cu mici excepţii, în majoritatea studiilor
referitoare la centrele urbane din ţările române, societatea ocupă un loc redus162.
Radu Manolescu163, Konrad G. Gündisch164 şi Ştefan S. Gorovei165 sunt printre
puţinii care s-au îndreptat cu mai mare atenţie spre cercetarea şi înţelegerea
patriciatului din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. De obicei, membrii
acestui grup apar în regiunile de la sud de Carpaţi sub numele deja amintit de
„oameni buni”166 sau „orăşeni mari”167. În rândul lor intrau oamenii influenţi
din oraş: judeţii, pârgarii, negustorii şi meşterii cu avere, ce făceau afaceri la nivel
160 Ibid., I, p. 12, nr. 3.

161 Ibid., D, I, p. 98, nr. 56.
162 Excepţie fac lucrările următoare şi cele din notele de mai jos: Panaitescu, „Comunele
medievale”, p. 141-144; Giurescu, Târguri, p. 108-124).

163 Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 91-99.
164 Konrad G. Gündisch, „Patriciatul orăşenesc medieval al Bistriţei până la începutul
secolului al XVI-lea”, în File de istorie, Bistriţa, IV (1976), p. 147-181; Konrad G. Gündisch,

Das Patriziat Siebenbürgischer Städte in Mittelalter (Köln: Böhlau Verlag, 1993).
165 Ştefan S. Gorovei, „Note de istorie suceveană”, Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, X
(1983), p. 210-213; Ştefan S. Gorovei, „Cu privire la patriciatul orăşenesc în Moldova

medievală. Câteva observaţii preliminare”, în AIIAI, XXV (1988), nr. 1, p. 253-265.
166 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81-82, nr. LVI; p. 193, nr. CLIX; DRH, D, I, p.
351, nr. 255; B, IV, p. 118, nr. 90; V, p. 87, nr. 81; XI, p. 194, nr. 150 şi altele.
167 DIR, XVI, B, V, p. 240, nr. 265; DRH, B, XXI, p. 400, nr. 238 şi altele.
înalt, ştiau carte şi duceau un stil de viaţă mai luxos decât restul orăşenilor. Una
dintre primele menţiuni ale unui „om bun” o întâlnim într-un act dat de Vlad
Dracul, care scria braşovenilor în legătură cu Zanvel din Târgovişte, ce fusese
omorât şi jefuit în Transilvania. Domnul solicita înapoierea valorilor pe care le
avea asupra sa, a căror descriere arată că Zanvel era un om foarte înstărit: 250 de
florini, 500 de perperi, o pungă cu 300 aspri şi un inel de aur în valoare de 10
florini. Hainele cu care era îmbrăcat trădează aceeaşi stare de prosperitate: haine
de Ypres, spadă şi şapcă. Personajul făcea parte din patriciatul din Târgovişte,
fiind în relaţii apropiate cu domnul, de vreme ce acesta dădea răgaz doar o
săptămână pentru ca vinovatul să fie găsit şi pedepsit, iar avutul să fie înapoiat
urmaşilor168. Alţi membri pot fi identificaţi după felul afacerilor în care sunt
implicaţi, ca şi după atitudinea faţă de ei a domniei sau a conducătorilor oraşului,
care le susţin interesele economice. În 1427, pentru fidelis noster Gaşpar din
Câmpulung intervenea regele Sigismund de Luxemburg, care cere o dispensă169.
Alexandru Aldea scria în 1431 în favoarea fiului lui Gaşpar, Ioan, care avea de
recuperat nişte datorii; Ioan era numit nobilis viri şi domini nostri et nostrum
continuum servitorem170. Un anume Peterman din Câmpulung este prezent la Roma
în anturajul aceluiaşi rege, în 1433, cu ocazia încoronării ca împărat; în iulie
acelaşi an, Peterman cerea în persoană de la papa Eugeniu al IV-lea indulgenţe
pentru cei ce urmau să viziteze şi să contribuie la repararea bisericii Sf. Iacob din
Câmpulung171. Legătura specială pe care Peterman o avea cu regele este
demonstrată şi de acordarea de către acesta a unui loc de aşezare în Transilvania,
folosit de orăşeanul din Câmpulung şi de familia sa după plecarea din Ţara
Românească, din motive politice172. Tot un orăşean de vază trebuie să fi fost şi
168 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81, nr. LVI; DRH, D, I, p. 351, nr. 255.
Monedele cu numele „aspron" erau din argint si au fost bătute de-a lungul timpului atât de
bizantini, cât şi de bulgari sau turci. Când documentele nu menţionează explicit emitentul,
este imposibil de precizat din ce ţară proveneau si ce valoare exactă aveau.
169 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III (Bucureşti: 1897), p. 82.
170 DRH, D, I, p. 281, nr. 180. Vezi şi Gustav Gündisch, „Zur Deutschen Vergangenheit
von Câmpulung (Langenau)”, în Deutsche Forschungn in Südosten, I (1942), p. 253-259.

171 Daniel Barbu, „Pèlerinage à Roma et croisade. Contribution à l’histoire religieuse des
Roumains dans la première moitié du XVe siècle”, în RRH, XXXIII (1994), nr. 1-2, p. 31-33,
38-40; Daniel Barbu, „Formarea elitelor din Ţara Românească în secolul XV. Un studiu de
caz: Peterman din Câmpulung”, în Arhiva Genealogică, Iaşi, II (1995), nr. 3-4, p. 5-9.
Barbu crede că acest Peterman este acelaşi cu Petriman, ce îşi lasă averea Coziei în 1425
(DRH, B, I, p. 112, nr. 57), deşi nouă ne pare un alt personaj, mai apropiat de zona
Râmnicului, martor la donaţie fiind şi Voico de la Ocna; pe de altă parte, de ce şi-ar fi lăsat
Peterman averea mănăstirii Cozia, de vreme ce, din alt act, aflăm că Peterman din
Câmpulung avea doi fii, Peterman şi Iacob (ibid., D, I, p. 415, nr. 303)?
172 Posesiunea respectivă i-a fost dată temporar lui Peterman probabil în perioada 1436-
1437: în 1436 a pierdut tronul Alexandru Aldea, ce avusese relaţii bune cu câmpulungenii, în
1437 moare Sigismund, iar despre Peterman ştim că în 1439 nu mai trăia (ibid., p. 356, nr. 256).
Andreas Pogner (mai sigur „bogner” – „arcar”, cum îl vede Radu Manolescu, şi
nu „bogen” – „prăvălie”, precum la Daniel Barbu), tot din Câmpulung, al cărui
fiu merge şi el la Roma şi a cărui familie s-a stabilit ulterior la Sibiu173. Din
rândul orăşenilor importanţi ai Câmpulungului, unul era ales periodic pentru a
îndeplini funcţia de „goţman”, adică administrator al bunurilor bisericii catolice
din oraş174. Un astfel de personaj, custos al bisericii saşilor, era Iohannes P.,
generosus dominus, îngropat la Sf. Iacob, în 1373175.
Pentru secolele XIV-XV, comerţul cu oraşele din Transilvania a furnizat
orăşenilor din Ţara Românească posibilitatea de a acumula averi şi a-şi extinde
influenţa. Existau orăşeni implicaţi şi în negoţul cu sudul Dunării, dar acesta nu
a crescut în importanţă decât după stabilizarea situaţiei din Balcani (după 1456).
Marii negustorii făceau comerţ cu obiecte din metal. Radu cel Mare intervenea la
Braşov pentru Rădilă din Câmpulung, solicitând acordarea banilor pentru cele
18.000 de cuţite pe care acesta le vânduse acolo176. În registrele vamale sibiene,
în 1500, Dragotă din Argeş apare ca aducând în Ţara Românească nu mai puţin
de 109.000 de cuţite, în valoare de 130.800 de dinari; în alt transport, acelaşi
personaj, fără îndoială mare negustor, scotea din Sibiu 70.500 de cuţite, în
valoare de 84.600 dinari177. Asemenea cifre arată puterea financiară şi economică
a unora dintre orăşenii din Ţara Românească, într-o vreme când fierul era un
metal foarte scump, pe care puţini îşi puteau permite să îl cumpere. De altfel,
registrele de la Braşov îi înregistrează separat pe marii negustori veniţi din Ţara
Românească, ce sunt puşi la rubrica mercatores magni seu grandi178. În documentele
slavone, erau desemnaţi prin termenul cupeţ179. O altă bază a bogăţiei
patriciatului urban o reprezenta deţinerea de vie şi comercializarea vinului.
Afacerile se desfăşurau în familie. Stoica, fiul lui Rădilă, prelua afacerile de la
Braşov ale tatălui său. În Râmnicu Vâlcea, este pomenită în izvoare o familie de
armeni înstăriţi, Hacicu, ce printre altele făcea afaceri cu evrei cămătari din
Braşov180. Familiile se constituiau de obicei la nivel de grup. Dreancea pârgar lua
173 Ibid., p. 415, nr. 303; Barbu, „Pèlerinage à Roma”, p. 31-33, 38-40; Daniel Barbu,
„Formarea elitelor”, p. 7; Radu Manolescu, „Relaţii economice şi demografice între oraşe din
Ţările Române şi din Europa Centrală în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în D. Prodan.
Puterea modelului, coord. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu et al. (Cluj-Napoca: Fundaţia
Culturală Română, 1995), p. 37-40.
174 Călători străini, vol. V, p. 264.
175 Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, trad. S. Cris-Cristian (Iaşi: 1929),
p. 11-12.
176 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 221, nr. CLXXV.
177 Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 234.
179 DRH, B, V, p. 291, nr. 266; VII, p. 37, nr. 26; p. 100, nr. 77; XI, p. 194, nr. 150.
180 Ibid., I, p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 234, nr. CXCV.
de soţie pe fata lui Badea pârcălab, primind zestre o jumătate de sat181, în timp
ce o vară a lui Hans cojocarul din Târgovişte se căsătorea cu un croitor182. În
oraşele în care locuiau, marii negustori îşi permiteau să ridice locuinţe cu sobe
cu cahle, după modelul transilvan, sobe ce au pătruns în centrele urbane de la
sud de Carpaţi încă din a doua jumătatate a sec. al XIV-lea. O astfel de locuinţă,
de dinainte de 1400, cu sobă cu cahle tip oală şi disc, cu reprezentări de cavaleri,
a fost scoasă la iveală în Târgovişte183. Călătorii care au trecut prin acest oraş
remarcaseră „locuinţe mult mai bune şi mai mândre”, faţă de Bucureşti, unde
„casele sunt în cea mai mare parte ridicate din lemn şi lut, mici dar bune de
locuit”184. Descoperiri similare, cu datare tot din a doua parte a sec. al XIV-lea,
au fost făcute la Argeş185. O altă casă, cu pivniţă, din prima jumătate a secolului
al XV-lea, a fost descoperită în Râmnicu Vâlcea şi aparţinea unui negustor de
postavuri186.
În secolul al XVI-lea, componenţa patriciatului se schimbă lent, dar
sigur. Formula „oamenilor buni” cunoaşte în documente o extindere a
cuprinderii, incluzând şi alte categorii, precum preoţii187. În rândurile
patriciatului pătrund acum, pe lângă români, şi greci, evrei şi armeni, majoritatea
veniţi din Imperiul Otoman. Aceştia înlocuiesc treptat pe saşi şi unguri. Putem
vedea în această transformare o trecere la un patriciat de tip nou, implicat mai
mult în afaceri cu Orientul decât cu centrul şi apusul Europei; această trecere a
avut loc după cucerirea Ungariei şi transformarea Budei în paşalâc, pe fondul
reorientării treptate a economiei ţărilor române spre Imperiul Otoman188.
Tendinţa unei părţi a acestui patriciat de tip nou era de a intra în rândurile
boierimii, de a obţine un statut superior celui deţinut de orăşeni. Unii negustori
se folosesc de relaţiile apropiate pe care le aveau cu boierii şi domnia pentru a
obţine poziţii privilegiate189. Fenomenul nu este specific numai Ţării Româneşti.
Patriciatul se schimba continuu şi în vestul Europei. Mulţi din cei veniţi din
afară în oraşe reuşeau să strângă averi prin negoţ şi urmăreau să obţină funcţii în
181 DRH, B, II, p. 200, nr. 99.

182 N. Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri români (Bucureşti: 1926), p. 1, nr. I.
183 Nicolae Constantinescu, Cornel Ionescu, „Asupra habitatului urban de la Târgovişte înainte
de 1394. Repere din vatra curţii domneşti”, în SCIVA, XXXI (1980), nr. 1, p. 61-74.
184 Călători străini, vol. III, p. 8, 11.
185 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Cercetări arheologice efectuate”, p. 166-167.
186 Busuioc, „Vestigii feudale”, p. 24-29; Busuioc, „O casă de orăşean”, p. 119-142.
187 DRH, B, IV, p. 318, nr. 270.
189 DRH, B, XI, p. 282, nr. 212; DIR, XVI, B, V, p. 321, nr. 335.
oraş, care le aduceau beneficii. În scurt timp ei intrau în relaţii de rudenie cu

vechiul patriciat sau cu elemente ale nobilimii190.
Alături de patriciatul urban, un rol important îl jucau preoţii şi Biserica.
Autoritatea dată de îndeplinirea serviciului religios oferea preoţilor, într-o lume
profund religioasă precum cea medievală, un mare prestigiu. De aceea îi
întâlnim participând la luarea unor decizii importante pentru oraş, la judecăţi,
hotărnicii etc191. O situaţie particulară prezintă saşii din Câmpulung. Ei au avut
dreptul de a-şi alege parohul, la fel ca în oraşele regale din Transilvania, unde
bisericile erau considerate exempta plebania192. Din sec. al XVI-lea, clerului mirean
i se adaugă cel de la mănăstirile ce încep să fie ridicate în oraşe. Pentru oraşe,
Biserica, în special cea ortodoxă, a jucat un rol ambivalent. Pe de o parte, prin
forţa economică pe care o reprezenta, Biserica era un client important al
negustorilor şi meşterilor ce activau în oraşe. Produsele sau serviciile oferite
răspundeau cererii unui grup tot mai numeros de preoţi şi călugări. Se
construiau tot mai multe biserici şi mănăstiri şi era nevoie de oameni calificaţi
care să le ridice şi de obiecte ce să le împodobească. Pe de altă parte, Biserica a
căutat să-şi asigure o anumită autonomie, prin numeroasele sate de oameni
dependenţi ce i-au fost dăruite, dar şi prin numeroasele scutiri de care acestea
beneficiau, deseori în defavoarea orăşenilor193. Cu încuviinţarea domniei, în
oraşe s-au construit iniţial doar mănăstiri catolice (aparţinând ordinelor
mendicante), acolo unde majoritatea credincioşilor era formată din catolici. În
Câmpulung, dominicanii au ridicat o mănăstire, cu renume de făcătoare de
minuni, iar în Târgovişte, s-a construit o mănăstire franciscană, alături de care
funcţiona şi una dominicană194. În schimb, primele mănăstiri ortodoxe, Vodiţa,
Tismana, Cozia sau Cotmeana au fost ridicate departe de oraşe. Din secolul al
XV-lea, mănăstirile ortodoxe încep şi ele să se apropie de lumea urbană:
190 Rady, Medieval Buda, p. 87-88; vezi şi Balász Szelényi, „The Dynamics of Urban
Development: Towns in Sixteenth and Seventeenth-century Hungary”, în American Historical
Review, apr. 2004, p. 360-386; Topolski, „Sixteenth-century Poland”, p. 70-71, 74-89.
191 Preoţii sunt prezenţi la luarea unor decizii în oraşe în special din sec. al XVI-lea, însă
aceasta este doar o aparenţă, dată de stadiul precar al izvoarelor de dinainte de 1500 (DRH,
B, IV, p. 318, nr. 270; XI, p. 354, nr. 268; XXIII, p. 100, nr. 53 ; XXV, p. 423, nr. 377; DIR., XVI,
B, V, p. 242, nr. 256; p. 294, nr. 307).
192 N. Iorga, Istoria poporului românesc, ed. îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985), p. 143; Iorga, Studii si documente, vol. I-II, p. 288, nr. XXXVII;
mai nou, vezi Al. Ciocâltan, „Biserica şi organizarea bisericească a saşilor din Câmpulung”,
în RI, XVII (2006), nr. 5-6, p. 9-18.
193 DRH, B, I, p. 66, nr. 30; p. 240, nr. 143; p. 448, nr. 275; XXII, p. 494, nr. 261; DIR,
XVII, B, II, p. 104, nr. 110 şi multe altele.

194 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 81-82; Călători străini, vol. I, p. 20; vol. V, p. 211;
Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos»”, p. 7-23.

mănăstirea Dealul e ridicată lângă Târgovişte195. Fenomenul se amplifică în

secolul următor, în special în a doua jumătate. Chiar dacă multe din mănăstiri
erau departe de oraşe, domnii le-au dăruit locuri, mori şi venituri în oraşe196. În
ceea ce îi priveşte pe boieri, erau prezenţi în număr mai mic în oraşe înainte de
secolul al XVI-lea. Aveau case în special în oraşele în care se aflau reşedinţele
cele mai importante ale domnului: Argeş, Târgovişte, apoi Bucureşti197. Din
secolul al XVI-lea, ei încep să cumpere tot mai multe proprietăţi în oraşe, cu
excepţia Câmpulungului, unde nu aveau acest drept198. Pe măsură ce acumulează
case, terenuri şi dughene, puterea lor economică creşte şi încep să concureze pe
orăşeni.
Patriciatul, preoţii şi puţinii boieri din oraşe reprezentau o minoritate.
Cea mai mare parte din comunitate era formată din micii negustori şi
meşteşugari. Dacă negustorii apar cu acest nume în documente, meşteşugarii
poartă de obicei denumirea meşteşugului pe care îl practicau. Din prima
jumătate a secolului al XV-lea, izvoarele pomenesc o categorie de oameni
implicaţi în mici afaceri, numiţi siromahi sau, mai rar, săraci (siraci). Identificarea
acestor siromahi a împărţit istoricii în două tabere. O parte îi consideră oameni
săraci, chiar dependenţi; spre această interpretare s-au îndreptat Constantin şi
Constantin C. Giurescu199 sau Gheorghe I. Brătianu200. În schimb, Ştefan
Ştefănescu şi Petre P. Panaitescu văd în siromahi populaţia de jos, rurală şi
orăşenească, neprivilegiată, care avea avere proprie, de care dispunea după bunul
plac201. Cercetarea atentă a izvoarelor înclină să dea dreptate celei de-a doua
ipoteze, cel puţin când ne referim la siromahii din oraşe. Mulţi oameni purtând
acest nume sunt pomeniţi în corespondenţa cu oraşele din Transilvania, în care
195 DRH, B, I, p. 133, nr. 72.

196 Ibid., p. 457, nr. 280; p. 491, nr. 300; V, p. 364, nr. 326; XXIV, p. 145, nr. 110.
197 Călători străini, vol. III, p. 11-13.
198 Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 335.
199 Constantin Giurescu, „Despre rumâni” în Studii de istorie socială, ed. îngrijită de Dinu C.
Giurescu (Bucureşti: Editura Eminescu, 1993), p. 345; Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 335;
C.C. Giurescu, „Despre «sirac» şi «siromah» în documentele slave muntene”, în RI, XIII
(1927), nr. 1-3, p. 25-36.
200 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 1995), p. 45-47.

201 Ştefan Ştefănescu, „Despre terminologia ţărănimii dependente din Ţara Românească în
sec. XIV-XVI”, în SRdI, XV (1962), nr. 5, p. 1158-1161; Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 46-
47. Vezi mai nou şi Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor
din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Nemira, 2001), p. 77-79,
dar şi Cristian Nicolae Apetrei, „Observaţii pe marginea conotaţiilor economice şi sociale ale
termenilor «sirac» şi «siromah» în documentele slavo-române redactate în secolele XV-XVI
în Ţara Românească”, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, ed. Ionel Cândea et el. (Brăila:
Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2004), p. 651-662.
apar implicaţi în comerţul mărunt, cu animale, obiecte de metal sau alte produse.
Domnia intervine în favoarea lor în diverse situaţii, solicitând restituirea unor
bunuri reţinute sau respectarea drepturilor lor202. Documentele ni-i arată ca
oameni liberi, neavând un stăpân, exceptând pe domn, care îi trata ca pe „ai săi”,
cum făcea de fapt cu toţi orăşenii. Suntem de acord cu identificarea siromahilor
cu elemente din masa generală a populaţiei oraşului. În rândul lor existau
diferenţe de avere, căci nu toţi erau săraci, de vreme ce pe unii îi întâlnim în
afaceri cu mari negustori din Braşov şi Sibiu sau vehiculând sume şi produse
destul de scumpe; nu se rezumau deci numai la comerţ în ţară. Siromahii din
oraşe erau integraţi în comunitate, beneficiind de drepturile de care se bucura
aceasta, prin urmare nu trebuie priviţi în mod obligatoriu ca neprivilegiaţi, cum
afirmă Ştefănescu şi Panaitescu. Este greu de spus dacă formau o categorie
fiscală distinctă203, mai ales pentru cei aflaţi în interiorul grupului orăşenilor, ce
sunt ei înşişi o categorie fiscală aparte. Privind din perspectiva societăţii urbane,
ei par totuşi diferiţi de membrii patriciatului; cei care vehiculau sume mari de
bani şi aveau afaceri la nivel înalt poartă rar în documente numele de siromah sau
sărac. Există tentaţia asimilării „siromahilor” cu pauperes din actele latine204, dar
izvoarele determină adoptarea unei atitudini prudente în această privinţă;
acceptăm doar posibilitatea unei instituţii corespondente, dezvoltată diferit în
oraşele Ţării Româneşti.
Pe cea mai de jos treaptă a societăţii urbane intrau oamenii dependenţi
(rumânii), robii şi marginalii (mişeii, calicii), ce oficial nu făceau parte din
comunitatea orăşenilor. În oraşe, numărul oamenilor ce depindeau de alţi
stăpâni, în special de mănăstiri, a fost mic, ei fiind pomeniţi foarte rar în
izvoarele din secolele XIV-XV205. Dacă ar fi fost mai numeroşi, actele de
confirmare pe care mănăstirile le solicitau periodic domnilor i-ar fi menţionat, în
condiţiile în care edificiile ecleziastice îşi apărau cu îndârjire stăpânirile.
Documentele atestă în schimb fenomenul fugii de pe moşii a rumânilor, care
încercau să scape de dependenţă şi de numeroasele obligaţii, unii căutând
adăpost în oraşe. Domnii îi împuterniceau pe stăpâni să-i caute în toată ţara,
inclusiv în oraşe206. Abia din sec. al XVI-lea, mănăstirile „se apropie” de oraşe,
aducând cu ele şi oamenii dependenţi, pe care i-au aşezat la margine (Buzău,
202 DRH, D, I, p. 217, nr. 133; p. 234, nr. 145; p. 310, nr. 211; p. 350, nr. 253; Bogdan,
Documente privitoare la relaţiile, p. 78, nr. LIV; Dragomir, Documente nouă, p. 38, nr. 28;
Bogdan, Documente şi regeste, p. 266, nr. LXXVIII.
203 Apetrei, „Observaţii pe marginea”, p. 662. Trebuie precizat că acest autor se referă la
„siraci” în general, fără a insista pe cei aflaţi în oraşe.

204 Cum face Giurescu, în „Despre «sirac» şi «siromah», p. 39. Vezi şi Livadă-Cadeschi, De la
milă la filantropie, p. 80.

205 DRH, B, II, p. 198, nr. 98.
206 DIR, XVII, B, III, p. 361, nr. 323; DRH, B, XXI, p. 11, nr. 9.
Bucureşti, Gherghiţa)207. În secolele XVII-XVIII, aceste locuri vor fi incluse în

oraşe, pe măsura extinderilor teritoriale, oamenii mănăstirilor păstrându-şi
statutul de dependenţă. Prin urmare, trebuie înlăturată opinia, nesusţinută de
sursele istorice, potrivit căreia, în secolele XIV-XVI, în oraşe se aflau vecini sau
rumâni208. În preajma sau în interiorul oraşelor trăiau şi robi ţigani, care
îndeplineau diferite munci pe lângă curţile domneşti şi boiereşti sau pe lângă
mănăstiri. Ţiganii locuiau în sălaşe (corturi care grupau una sau mai multe
familii)209, iar locul unde se aflau mai multe sălaşe era numit ţigănie. Ţigănii se
aflau în aproape toate oraşele; bănuim că cele mai cuprinzătoare se aflau în
oraşele mari, ca Târgovişte, Râmnicu Vâlcea sau Bucureşti210. O parte din ţigani
erau rudari, ocupându-se cu scoaterea aurului din râuri (ţiganii domneşti de la
Râmnic, cei ai mănăstirii Cozia211), alţii erau meşteşugari, pe lângă cei care nu
aveau o reşedinţă stabilă212. Spre deosebire de oamenii dependenţi, robii erau
lipsiţi de personalitate juridică, depinzând complet de stăpânii lor, care însă nu
aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor213. Pe lângă domnie, mănăstiri şi
boieri, întâlnim şi orăşeni care deţineau ţigani214; robi tătari nu apar în Ţara
Românească.
Societatea urbană din principate avea marginalii săi, cei excluşi din
comunitate şi care trăiau la periferie. În izvoarele din Ţara Românească, aceştia
poartă numele de mişei. Un grup de mişei trăia lângă Câmpulung, încă de la
începuturile oraşului. Un deal de lângă oraş a păstrat până în sec. al XIX-lea numele
de „Câmpul mişeilor”, ce amintea de prezenţa şi locul unde îşi duceau
existenţa215. Pentru îngrijirea şi hrana lor, a morii şi a bisericii pe care le aveau,
satul Măţău, situat tot lângă oraş, era scutit de dări216. Alţi mişei se aflau lângă
Râmnicu Vâlcea, prezenţa lor acolo fiind atestată tot printr-un toponim: „la
Mişei”217. Cuvântul mişel este de origine latină şi provine din misellus, misella,
207 DRH, B, II, p. 499, nr. 244; DIR, XVII, B, I, p. 452, nr. 399; II, p. 220, nr. 204; IV,
p. 211, nr. 227; Donat, Domeniul domnesc p. 122-123.

209 Viorel Achim, Ţiganii în istoria României (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 53.
210 DRH, B, I, p. 98, nr. 49; VII, p. 32, nr. 22; DIR, XVI, B, V, p. 178, nr. 190; XVII, B, II,
p. 426, nr. 367.

211 DRH, B, XXIII, p. 619, nr. 420.
212 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, p. 33-34.
213 Achim, Ţiganii, p. 38.
214 DRH, B, II, p. 310, nr. 163; VIII, p. 254, nr. 163.
215 Bătrânii oraşului Câmpulung păstrau şi în sec. al XIX-lea amintirea faptului că pe acest
deal erau trimişi („exilaţi”) mişeii (Aricescu, Istoria Câmpulungului, partea II, p. 117).
216 Ion I. Şucu, „Contribuţiuni la istoricul satului Măţău-Muscel”, în RA, IV (1940-1941), p.
144. Actele de scutiri date satului Măţău au fost strânse, precum actele Câmpulungului, într-
o ocolnică de hrisoave, alcătuită în timpul lui Constantin Mavrocordat.
217 DRH, B, VIII, p. 510, nr. 313; XI, p. 412, nr. 306.
numele dat leproşilor în documentele latine, preluat şi în italiană şi germană218.

În Ţara Românească, termenul a fost folosit iniţial pentru a-i desemna în
română pe leproşi (în slavonă: prokajen)219. Pe măsură ce numărul leproşilor a
scăzut, cuvântul şi-a pierdut vechea semnificaţie şi a căpătat un sens peiorativ
(„om de nimic”); pentru a denumi această categorie de bolnavi s-a impus
cuvântul sârb „gubav”220. Din secolul al XVI-lea, este atestat un nou termen,
„calic”, de origine ucraineană, care are un conţinut mai larg, desemnând pe
infirmi221.
Leproşii de la marginea oraşelor Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea aveau
un statut bine precizat, pe care Nicolae Vătămanu îl considera existând încă de
la începuturile Ţării Româneşti. Putem pune această categorie de oameni în
legătură cu saşii din oraşele amintite care, fiind catolici, au preluat din apus şi au
introdus şi în Ţara Românească tradiţia îngrijirii leproşilor222. Biserica catolică
închinată Sfintei Elisabeta la Câmpulung avea renumele de a fi vindecătoare, iar
în Transilvania, aşezămintele închinate acestei sfinte se ocupau de leproşi223.
Odată cu acordarea de privilegii orăşenilor de la Câmpulung, primii domni au
reglementat şi statutul leproşilor de aici224. În actele satului Măţău, ce era obligat
să se ocupe de leproşi, sunt menţionate vechi privilegii de la Negru Vodă,
Vladislav al II-lea, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi mulţi alţii225. O
reacţie împotriva mişeilor şi infirmilor întâlnim în timpul lui Vlad Ţepeş. Viaţa lui
Vlad Ţepeş cuprinde povestirea uciderii nevolnicilor din ţară. Domnul ar fi
adresat o poruncă celui care era „bătrân şi neputincios sau vătămat cu ceva sau
sărac, orb sau şchiop”, şi astfel „toţi să vie la dânsul”, să se strângă într-un
anumit loc. După ce i-a ospătat, ar fi poruncit să se închidă casa în care erau şi
218 Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 692; DLR, s.n., tom VI, fasc. 8, p. 631-634.
219 DRH, B, V, p. 20, nr. 16; VII, p. 205, nr. 154; Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi
tâlcuirea numelor din 1649, ed. Grigorie Creţu (Bucureşti: 1900), p. 218.
220 În 1639, când Matei Basarab scuteşte satul Măţău de dări o face pentru că acel sat „n-au
fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana săracilor şi a gubavilor şi a şchiopilor din oraşul
domnii mele din Câmpulung” (CDTR, IV, p. 654, nr. 1514 bis; Nicolae Vătămanu, De la
începuturile medicinei româneşti (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1966), p. 94, anexa nr. I).
221 DRH, B, V, p. 19, nr. 15; Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, „Consideraţii asupra
„calicilor” bucureşteni în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Câteva identificări topografice

legate de aşezările lor”, în MIM, III (1965), p. 26-27; Vătămanu, De la începuturile medicinei,
p. 15-21.
222 Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 50-52.
224 Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 54-55.
225 CDTR, IV, p. 654, nr. 1514 bis; Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 94, anexa nr. I; p. 96,
anexa nr. II; vezi şi Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie, p. 77-82; în ceea ce ne priveşte,
am dedicat recent un studiu mişeilor din Ţara Românească: Laurenţiu Rădvan, „Câteva
consideraţii privitoare la statutul mişeilor din oraşele medievale din Ţara Românească”, în
HU, XVIII (2010), p. 17-26.
să i se dea foc226. Nu ştim dacă această povestire este reală. În Viaţa lui Vlad
Ţepeş au fost introduse numeroase anecdote de origine săsească, ce-l puneau
într-o lumină negativă pe domn, care nu a avut relaţii foarte bune cu saşii din
Transilvania227. Pe lângă mişei, care aveau un statut bine precizat, cerşetorii din
oraşe trăiau din mila domnului şi a orăşenilor, la fiecare sărbătoare importantă
primind haine şi mâncare de pomană. Într-o relatare târzie, ni se spune că a
doua zi de Crăciun, în 1583, Petru Cercel a dăruit haine şi mâncare tuturor
cerşetorilor din Bucureşti228. Câţiva ani mai târziu, Mihai Viteazul a hotărât
trimiterea infirmilor la mănăstiri229.
Structuri etnice
În cele mai vechi oraşe ale ţării, s-au aşezat grupuri de germani şi unguri,
a căror pondere este greu de stabilit cu datele pe care le deţinem în momentul de
faţă. Alături de români, în oraşele mai noi, au venit din sec. al XV-lea oameni din
Balcani: greci, raguzani, evrei, armeni şi chiar turci; nici ponderea şi numărul
acestora nu poate fi determinată cu precizie. Statutul străinilor varia în funcţie
de confesiune. Pentru creştini (ortodocşi şi catolici) nu exista nici o interdicţie
pentru a deţine pământ, indiferent că se aşezau în mediul rural sau urban. Cei de
altă religie decât cea creştină nu puteau deţine ocini la sate. Domnul a fost
interesat în dezvoltarea oraşelor, astfel încât principiul mai sus enunţat a
cunoscut o derogare în cazul evreilor şi armenilor, care au primit dreptul de a
deţine deplin locuri în vetrele târgurilor; armenii puteau stăpâni şi vii. Aceasta a
fost situaţia atât în Moldova230, cât şi în Ţara Românească231. Musulmanii erau
consideraţi păgâni şi nu aveau dreptul de a deţine nici un fel de stăpâniri pe
teritoriul ţărilor române; în caz de deces, ei nu se puteau nici măcar înmormânta
aici232. Faptul că domnii au trecut în cazul oraşelor peste principiul confesiunii
arată că puterea centrală a urmărit cu atenţie procesul de colonizare, văzut ca un
mijloc aducător de beneficii nu numai pentru ţară.
În multe situaţii, identificarea în documente a celor cu origine străină
din oraşe pune probleme, din cauza faptului că nu întotdeauna li se precizează
locul de unde provin. În ceea ce priveşte numele de persoane, se impune
precauţie, deoarece nu întotdeauna un nume se identifică cu o anumită categorie
226 Cronicile slavo-române, p. 202, 209.

227 Ibid., p. 198-199.
228 Ibid., vol. III, p. 11.
229 N. Iorga, „«Calicii» lui Mihai Viteazul”, în AARMSI, seria III, tom XXI (1938-1939), p.
26-28; CDTR, V, p. 414, nr. 967.

230 Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 263.
231 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 234, nr. CXCV.
232 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 297-298; Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, p. 242-245.
etnică. În unele documente întâlnim nume care par maghiare, dar care sunt
însoţite de apelativul saşi (Iştfan „sasul”)233. Probabil numele de saşi a fost extins
asupra tuturor coloniştilor catolici veniţi din Transilvania234. Germanii şi ungurii
au venit în Ţara Românească în cadrul colonizărilor din secolele XIII-XIV,
perioadă în care au format majoritatea, cel puţin în oraşul Câmpulung235. În
număr mare, germani se aflau şi în Argeş, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea. Fiecare
comunitate avea biserică proprie, unele chiar impozante (Sf. Iacob din
Câmpulung, Sf. Maria din Târgovişte). Pentru catolicii din Muntenia a fost
înfiinţată o episcopie, la 1381, în Argeş; în jurul anului 1380, la Severin a fost
creată o altă episcopie catolică, ce acoperea teritoriul de la vest de Olt. Motivele
înfiinţării episcopiilor au fost politice şi religioase, papa sperând în convertirea la
catolicism a domnilor, fruntaşilor şi populaţiei ţării. La conducerea episcopiei de
la Argeş s-au succedat mai mulţi episcopi, dar puţini au venit să îşi ia în primire
dioceza236. În sec. al XVI-lea, informaţiile privitoare la saşi sunt sporadice,
pentru că Reforma i-a rupt pe catolicii din Ţara Românească de Roma. Ungurii
şi saşii din Transilvania au aderat la calvinism şi luteranism, exemplul lor fiind
urmat şi de saşii din Ţara Românească; o parte a lor a plecat definitiv în
Transilvania237. În 1581, când misionarul catolic Jeronim Arsengo scrie despre
ei, singura comunitate mai importantă de saşi se afla în Câmpulung, unde mai
trăiau doar cca. 400 de oameni, într-un oraş cu 900 de case de români; la acea
dată, mănăstirea catolică era dărăpănată, iar în biserica săsească slujea un preot
luteran238. Cu toate că până la sfârşitul sec. al XVII-lea şi-au pierdut limba, saşii
din Câmpulung şi-au păstrat religia şi au rămas cel mai semnificativ grup catolic
din Ţara Românească.
Aşa cum la curţile regale din centrul Europei, din Ungaria şi Polonia,
veneau foarte mulţi călugări străini, ce urmăreau consolidarea şi păstrarea
rigorilor credinţei239, la fel şi la curtea domnului din Ţara Românească veneau
călugări, în mare parte de origine greacă sau sud-slavă. Acest fenomen s-a
233 DIR, XVI, B, V, p. 219, nr. 230.

234 DRH, B, II, p. 192, nr. 94.
235 În Câmpulung, în sec. al XVIII-lea, printre catolici încă circula informaţia că la
începuturile oraşului, saşii fuseseră mai mulţi la număr decât românii (Georgescu, Cronica
franciscanilor din 1764, p. 335).
236 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a (Bucureşti:
1929), p. 66. Primul episcop al Argeşului a fost Nicolae Antoniu (Pascu, Contribuţii
documentare, p. 65).
237 Pentru efectele Reformei asupra catolicilor din oraşele din Ţara Românească, vezi
Laurenţiu Rădvan, „Catolicii din oraşele Ţării Româneşti în a doua jumătate a secolului al
XVI – lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea”, în Revista de Istorie Socială, Iaşi, VIII-IX
(2003-2004), p. 81-111.
238 Călători străini, vol. II, p. 510.
239 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 6.
intensificat probabil după apariţia unei prime posibile episcopii la Argeş şi după
întemeierea mitropoliei ţării (în anii 1350), când a fost adus ca mitropolit Iachint
de la Vicina, o dată cu care au venit desigur şi călugării din anturajul său240.
Aceştia au fost printre primii greci stabiliţi mai mult sau mai puţin temporar la
nord de Dunăre. În timpul lui Mircea cel Bătrân vin alţi greci: în 1415,
negustorul grec Polos apare ca posesor al unei însemnate averi, strânsă pe când
se afla în slujba domnului Ţării Româneşti241. În aceeaşi vreme, în Târgovişte,
întâlnim mai mulţi oameni cu nume greceşti242. Grecii de mai sus s-au refugiat în
Ţara Românească în urma presiunilor politice şi confesionale datorate extinderii
puterii otomane. După căderea ţaratelor bulgare şi a Imperiului Bizantin, grecii
au continuat să se ocupe cu comerţul din Marea Neagră şi de pe Dunăre, tot mai
mulţi venind în oraşele din Ţara Românească243. Erau implicaţi şi în comerţul cu
oraşele din Transilvania, făcând concurenţă negustorilor locali, care nu priveau
acest lucru cu ochi buni244. Cei mai mulţi greci s-au aşezat în Bucureşti, unde
sunt menţionaţi în mai multe documente din secolul XVI. O parte ajung destul
de înstăriţi şi îi întâlnim cumpărând sau vânzând case, prăvălii şi locuri în oraş,
în special în regiunea pieţei245. Grecii s-au stabilit şi în alte oraşe: Târgovişte,
Piteşti, Buzău, Gherghiţa şi Târgşor246. Puterea şi numărul lor cresc continuu,
astfel că putem spune, cu o anumită probabilitate – dată de lipsa unor
recensăminte –, că devin principalul grup etnic din oraşe, după români.
În secolele XIV-XVI, vin şi raguzani şi italieni. Raguzanii făceau afaceri
cu oraşele Serbiei, de unde au trecut şi în Ţara Românească247. Nu evitau
Bulgaria, unde aveau deschise oficii consulare, după modelul oraşelor italiene248.
Unii dintre negustori s-au aşezat temporar sau definitiv în oraşele de la nord de
Dunăre. Din 1438, s-a păstrat numele unor raguzani din Târgovişte, care se
judecau din cauza unor neînţelegeri cu privire la nişte postav249. Într-un act emis
240 Vezi, mai nou, Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie”,
p. 344-358.
241 Iorga, Studii istorice, p. 35.
242 DRH, B, I, p. 82, nr. 39; p. 102, nr. 52.
243 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 356, nr. CCCXI; DH, vol. XV, partea 1, p. 152,
nr. 279.
244 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 74-78; Tocilescu, 534 documente, p. 340, nr. 343.
245 DRH, B, V, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266.
246 DIR, XVI, B, V, p. 219, nr. 230; p. 312, nr. 326; VI, p. 220, nr. 178; DRH, B, XI, p. 355,
nr. 268; p. 282, nr. 212; Ion I. Şucu, „O seamă de documente medievale inedite din Ţara
Românească” (I), în SMIM, IX (1978), p. 161, nr. 21.
247 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 125.
248 DH, vol. I, partea 2, p. 781, nr. 638; Ioanna D. Spisarevska, „Les relations commerciales
entre Dubrovnik et les regions bulgares sous la domination ottomane (XVe-XVIe s.)”, în EH,
VII (1975), p.104; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 163-164.
249 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, epoca veche, ed. a II-a (Bucureşti: 1925), p. 129.
în jurul anului 1500 de judeţul Brăilei se atesta braşovenilor calitatea de orăşean

a lui Mihoci Latineţul, venit în Brăila de la Raguza de cinci ani250. Raguzanii au
rămas activi intermediari comerciali şi în sec. al XVI-lea251. În timpul domniei lui
Petru Cercel, Franco Sivori scria că la biserica mănăstirii Sf. Francisc din
Târgovişte mergeau la slujbă „toţi italienii, francezii şi mulţi raguzani care făceau
negoţ în Ţara Românească”252. Italienii erau în număr mic. Majoritatea veneau
temporar în ţară, când afacerile îi aduceau aici. Gaşpar „italianul” este amintit în
1469, când se judeca pentru nişte piper la Târgovişte, dar nu ştim dacă era sau
nu stabilit în oraş253. După căderea în faţa otomanilor a centrelor pe care le
aveau la Marea Neagră şi la Dunăre, numărul italienilor scade. În secolul al XVI-lea,
ei mai sunt prezenţi în calitate de negustori, doctori, secretari sau arhitecţi,
răspunzând unor solicitări ale domnilor254.
În oraşe întâlnim şi familii de armeni, însă numărul acestora nu a fost la
fel de mare precum în Moldova, unde veniseră din nord, din Podolia sau
Rutenia255. De aici, dar şi din Constantinopol, câţiva armeni au trecut în Ţara
Românească. Într-o menţiune confuză, Johann Schiltberger aminteşte venirea
pe la 1400 a unor armeni în Bulgaria şi Ţara Românească256. Îi întâlnim în Argeş,
Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea, unde fac parte din patriciatul oraşului257. În
secolul al XVI-lea, principala sursă de emigraţie a lor a fost Asia Mică; s-au
format comunităţi mai mari în Târgovişte şi Bucureşti258. Alături de armeni, apar
şi evrei, a căror prezenţă în oraşele Ţării Româneşti este atestată documentar cu
certitudine abia în secolul al XVI-lea. Unii au venit şi înainte de acest secol, dar
nu au fost consemnaţi deoarece erau în număr redus, nu deţineau terenuri (nu

251 S. Goldenberg, „Italieni şi raguzani în viaţa economică a Transilvaniei în secolul al XVI-lea”,
în SRdI, XVI (1963), nr. 3, p. 612-616; Francisc Pall, „Relaţiile comerciale dintre braşoveni şi
raguzani (cu documente inedite despre negoţul lânii în anul 1578)”, în RA, s.n., I (1958),
p. 102-107.
253 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 356, nr. 311; Iorga, Istoria comerţului, p. 128.
254 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I
(Bucureşti: 1929), p. 124, nr. 160; vezi şi Endre Marosi, „Participazione di architetti militari
veneziani alla construzione del sistema della fortezze di confine in Ungheria tra il 1541 e il
1593”, în Rapporti veneto-ungheresi all'epoca del Rinascimento, ed. Tibor Klaniczay (Budapesta:
Académiai Kiadó, 1975), p. 200; Călători străini, vol. III, p. 12, notele 34 şi 35.
255 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 360-365.
257 DH, vol XV, partea 1, p. 152-153, nr. 279-280; Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile,
p. 81-82, nr. LVI; DRH, B, I, p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; D, I, p. 351, nr. 255; Iorga, Istoria
comerţului, p. 132;
258 H. Dj. Siruni, „Armenii în viaţa economică a ţărilor române”, în Balcanica, II-III (1939-
1940), p. 116; Grigore Goilav, „Bisericile armene de prin Ţările Române”, în RIAF, vol. II
(1911), partea II, p. 457; Călători străini, vol. V, p. 3, 216, 390.
au fost deci înregistraţi) şi se ocupau cu comerţul şi schimbul sau împrumutul

banilor. Până în jurul anului 1500, aceştia au avut ca loc de origine regiunile
balcanice (evreii romanioţi)259 şi Europa Centrală (evreii aşkenazi). Persecuţiile
din Europa Centrală şi de vest i-au determinat să plece în răsărit. În 1360 şi
1376, regii Ungariei au emis decrete de expulzare din regatul lor, printr-o situaţie
asemănătoare trecând evreii din Franţa (1394) şi Bavaria (1470)260. S-au păstrat
informaţii referitoare la migrarea unora dintre aceşti evrei în ţaratul bulgar, apoi
în Imperiul Otoman, unde atitudinea faţă de ei era favorabilă261. În Ţara
Românească, martorul unui act de danie din 1425 poartă un nume cu rezonanţă
evreiască (Ştefan, fiul lui Han David), însă nu ştim dacă era cu adevărat evreu262.
Situaţia evreilor din Europa s-a schimbat radical după 1492 şi 1497, când s-au
luat măsuri dure împotriva evreilor din Spania şi Portugalia (evreii sefarzi), ce au
fost expulzaţi sau supuşi la convertiri forţate. Migrând în masă spre Imperiul
Otoman şi Balcani, aceştia au ajuns până la Dunăre, unde îi întâlnim în
Nicopole şi Vidin263. Venirea lor a dus la impunerea în acest spaţiu a tradiţiilor
sefarde, în defavoarea celor ale romanioţilor şi aşkenazilor. Această mutare are
drept consecinţe creşterea numărului evreilor şi în Ţara Românească. În jurul
anului 1550, în Bucureşti, se afla un grup de evrei condus de David Ibn Usa,
probabil liderul religios al comunităţii. Tot acum sunt pomeniţi Isac Rufus şi
Habib Amato, care aveau prăvălii în oraş264. David Ibn Usa se afla în legătură cu
rabinul Salonicului, puternic centru al sefarzilor, astfel că probabil evreii din
Bucureşti erau tot sefarzi265. Evreii se bucurau de o anumită autonomie în
interiorul comunităţii, statutul lor fiind reglementat prin acte domneşti; cele mai
259 Prezenţa evreilor în oraşele bizantine şi în cele din ţaratul bulgar este atestată de mai
multe izvoare din secolele X-XIV: Leon Diaconul, Benjamin de Tudela, privilegiul dat de
Andronic al II-lea oraşului Ioannina etc. Pentru rolul şi atitudinea faţă de evrei în ţaratul
bulgar, vezi Kočev, „The Question of Jews”, p. 60-79. În scrierea unui rabin sunt pomeniţi
evreii caraiţi care practicau negoţul între Bizanţ, Rusia şi Polonia, traversând Bulgaria şi
„ţările dunărene” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 9, nr. 6).
260 Fine Jr., The Late Medieval Balkans, p. 449-450; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, p. 11, nr.
10-11.
261 Esther Benbassa, Aron Rodrigue, The Jews of the Balkans. The Judeo-Spanish Community, 15th
to 20th Centuries, ed. a II-a (Oxford: Blackwell, 1995), p. 4-6; Bowman, The Jews of Byzantium,
p. 289, nr. 96; cronologia aşezării evreilor în Balcani în The Balkan Jewish Communities, ed.
Daniel J. Elazar (Lanham: University Press of America, 1984), p. 61.
262 DRH, B, I, p. 112, nr. 57.
263 Benbassa, Rodrigue, The Jews, p. 9.
264 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 30, nr. 38; p. 34, nr. 42.
265 În 1529, în urma politicii favorabile a sultanilor, în Salonic se aflau 2.645 de gospodării
de evrei, majoritatea originari din Spania (Benbassa, Rodrigue, The Jews, p. 9).
vechi păstrate sunt din sec. al XVIII-lea, dar în arhivele evreieşti se pare că
existau şi acte din secolele XVI-XVII266.
Izolat, în oraşe au venit şi sârbi sau bulgari, refugiaţi aici din cauza
presiunii fiscale şi religioase la care erau supuşi de otomani în sudul Dunării. Ei
sunt pomeniţi mai târziu, de obicei cu un singur nume generic, cel de sârbi267.
Un grup de bulgari a trecut în Ţara Românească o dată cu refugierea aici a
episcopului Vidinului, în jurul anului 1372268. Într-un act de întărire a
metohurilor din Serbia ale mănăstirilor Tismana şi Vodiţa, despotul Ştefan
Lazarevici pomeneşte oamenii „din ţara împărăţiei mele”, probabil sârbi, fugiţi
în „Ţara Ungurească sau în cea Bulgărească”269. Informaţia confirmă amplele
mişcări de populaţie dinspre sud spre nord, unde oamenii căutau refugiu în faţa
atacurilor otomane. În menţiunea expediţiei lui Walerand de Wavrin, se
pomeneşte trecerea unor bulgari peste fluviu, Vlad Dracul aşezându-i în
regiunile mai puţin populate ale ţării (1445). Se afirma că ar fi trecut peste
12.000 de oameni270; cifra este cu siguranţă exagerată, dar relatarea este una de
primă mână şi surprinde un eveniment real. În fine, alte grupuri de bulgari s-au
aşezat la nord de Dunăre în vremea domniei lui Vlad Ţepeş271 şi în timpul lui
Radu cel Mare272.
Prezenţa elementelor sud-slave în oraşe este amintită sporadic în
documente. Ca o particularitate, cercetările arheologice au confirmat că printre
cei care au trecut Dunărea şi s-au stabilit în preajma oraşelor s-au aflat şi
bogomili. Problema bogomililor a deschis o amplă dezbatere, datorită misterului
care învăluie aceste comunităţi; izvoarele nu ne transmit aproape nimic despre
ei, ce obiceiuri aveau sau cum erau organizaţi. În timpul lui Ştefan Nemanja, în
Serbia (cca. 1170), s-a ţinut un mare consiliu bisericesc în care a fost
condamnată o erezie despre care izvoarele spun că afirma că Hristos nu ar fi
fost Fiul Domnului; cu această ocazie s-a hotărât exilarea liderilor ereticilor. Unii
istorici consideră că ceea ce promova această erezie seamănă cu doctrina
dualistă a bogomililor, dar nu s-a ajuns la un consens, datorită lacunelor
surselor273. În Bulgaria, după formarea celui de-al doilea ţarat, în 1211, ţarul
266 Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice (Timişoara:
Editura Amarcord, 1996), p. 33-34.
267 DRH, B, VII, p. 34, nr. 24; Stelian Brezeanu, „Schei/Şchei. Etnonimie şi toponimie
românească”, în Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale, p. 363-364.

268 DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 25, nr. 19.
269 DRH, B, I, p. 67, nr. 31.
271 Cronicile slavo-române, p. 201, 208; vezi şi Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 116-117.
272 În acest caz, este vorba probabil de bulgari sau sârbi (DH, vol. XV, partea 1, p. 169, nr.
CCCXIII).
273 Fine Jr., The Late Medieval Balkans, p. 41.
Boril a convocat un sinod bisericesc, care i-a condamnat pe bogomili. Măsura a

fost luată pentru a consolida poziţiile ţarului, dar şi ale Bisericii, bogomilii fiind
văzuţi ca o ameninţare la adresa stabilităţii interne. Un alt sinod de condamnare
a ereziei a avut loc în timpul ţarului Ivan Alexandru, în 1360, aceasta fiind ultima
referinţă la prezenţa bogomilismului în Bulgaria. Sursele otomane nu pomenesc
deloc pe bogomili, probabil deoarece aceştia nu mai reprezentau un element
semnificativ în societatea creştină de la sud de Dunăre274. Se crede că, în urma
persecuţiilor de după 1211 şi 1360, grupuri de bogomili s-au refugiat şi în ţările
române, venind în mai multe valuri275. Un grup s-a aşezat lângă Câmpulung,
într-o aşezare ce ulterior a devenit cartier al oraşului, Schei (cel târziu în sec. al
XVI-lea)276. Săpăturile arheologice au scos la iveală aici, ca şi într-un sat vecin,
urme ale unor rituri de înmormântare nespecifice ortodocşilor: dispoziţie
specială a antebraţelor şi mâinilor, lipsa completă a inventarului funerar, inclusiv
a vestimentaţiei, stelă funerară reprezentând o palmă etc., obiceiuri puse pe
seama ereticilor bogomili, ce s-ar fi stabilit lângă oraş, începând cu secolul al
XIV-lea277. Alt grup s-a aşezat lângă Râmnicu Vâlcea, însă aici avem de-a face cu
o situaţie particulară, căci în documente apare un termen care îi defineşte pe
eretici în Europa apuseană: catar. Alexandru Sacerdoţeanu a demonstrat
utilizarea acestui termen şi în spaţiul locuit de români, unde avea un sens
apropiat de cel din apus („afurisenie”, „excomunicare”)278. Mai multe
documente târzii pomenesc locurile aflate la „Fântâna Catarăi”, lângă Râmnicu
Vâlcea şi Ocna Mare, amintind prezenţa acolo la o dată imposibil de precizat a
unui grup de bogomili; toponimul Govora trimite tot la influenţe bulgare279.
După ce i-a prezentat pe saşii din Râmnic, misionarul Jeronim Arsengo scrie
274 Ibid., p. 99-100; 440-442.

275 Scrisoarea patriarhului Eftimie din Târnovo către stareţul Nicodim de la Tismana conţine
referiri la lupta bisericii şi preoţilor pentru a împiedica alunecarea credincioşilor spre erezii
(Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 322). Pentru influenţa bogomilismului la români,
vezi ibid., p. 321-323.
276 DRH, B, V, p. 248, nr. 229.
277 În Câmpulung, s-au descoperit opt astfel de morminte, şase fiind datate în sec. al XVI-lea
(Flaminiu Mârţu, „Prezenţe arheologice bogomilice în zona Câmpulung-Muscel, judeţul

Argeş”, în Studii şi comunicări, Piteşti, II (1969), p. 219-225). În toată ţara, până în 1975, se
descoperiseră 43 de morminte, inclusiv lângă Bucureşti (G. Cantacuzino, „Les tombes
de Bogomiles découvertes en Roumanie et leurs rapports avec les communautés hérétiques
byzantines et balkaniques”, în Actes du XIVe Congrès International des études byzantines, vol. II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 515-523).
278 Potrivit lui Aurelian Sacerdoţeanu, termenul provine din grecescul hatara (Aurelian
Sacerdoţeanu, „Catarii” la Râmnicul Vâlcii”, în Mitropolia Olteniei, XIII (1961), nr. 5-6, p. 319-320),
iar după August Scriban, din katarroi/katarroe (Scriban, Dicţionarul, p. 239).
279 DRH, B, XXIV, p. 253, nr. 189; XXXII, p. 136, nr. 126; CDTR, IV, p. 495, nr. 1107; p.
612, nr. 1406; Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile”, p. 54.

despre un grup de pavlicieni, maniheeni, care „nu cinstesc crucea şi nimeni nu

poate sta de vorbă cu ei”, şi care s-ar fi aflat la cinci zile de drum de Silistra280; în
evul mediu, o călătorie între acest oraş şi Râmnic dura cca. cinci-şase zile de
drum, prin urmare mărturia lui Arsengo pare veridică.
Odată cu impunerea stăpânirii Imperiului Otoman până la Dunăre, în
Ţara Românească încep să vină şi negustori turci. La un an după căderea
Constantinopolului, judele Sibiului amintea într-o scrisoare turcii care veneau în
număr mare în iarmaroacele din Ţara Românească (1454)281. Două decenii mai
târziu, Basarab Laiotă scria braşovenilor, înştiinţându-i de venirea la Bucureşti a
unui negustor turc „cu marfă bună şi multă”282. Numărul turcilor implicaţi în
comerţul cu produse şi bani (cămătărie) a crescut în secolul al XVI-lea. Tot mai
mulţi localnici se împrumutau la ei pentru a scăpa de datorii283. Unii turci se
căsătoreau cu localnice, precum face un ienicer, care ia de soţie fosta soţie a
unui bărbier din Bucureşti284. Potrivit înţelegerilor (ahidnâme) încheiate între
domnii ţărilor române şi sultani, turcii (musulmanii în general) nu aveau voie să
deţină pământuri şi averi la nord de Dunăre; excepţie făceau viitoarele kazale de
la Brăila şi Giurgiu, care aveau alt statut, fiind controlate direct de otomani285.
Ţiganii robi, pe care i-am amintit deja, locuiau la marginea oraşelor,
separat de orăşeni. Ei au început să vină în Ţara Românească în a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, probabil începând cu domnia lui Vladislav I286.
Mult mai dificilă este estimarea numerică a populaţiei oraşelor. Pentru
secolele XIV-XVIII nu există nici un fel de catagrafii edificatoare în această
privinţă, singurele informaţii fiind oferite din sec. al XVI-lea de călătorii străini,
în special de misionarii catolici. Datele lor sunt însă ori aproximative, ori
exagerate, astfel încât nu ne putem baza prea mult pe ele. Oraşele mici aveau
probabil până în 1.000 de locuitori, iar cele mari, inclusiv capitalele (Câmpulung,
Târgovişte, apoi Bucureşti), până în 5.000287. Situaţia este valabilă şi pentru
Moldova.

281 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
282 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. XCVIII.
283 DRH, B, VII, p. 342, nr. 250; p. 338, nr. 246.
284 Ibid., V, p. 259, nr. 238.
285 Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, p. 242-245. Vezi şi Mustafa A. Mehmed, „Despre
dreptul de proprietate al supuşilor otomani în Moldova şi Ţara Românească în sec. XV-XVIII”,

în Cercetări istorice, Iaşi, s.n., III (1972), p. 73-80.
286 Achim, Ţiganii, p. 25-26.
287 Călători străini, vol. II, p. 510; V, p. 207-208, 215. Probabil Bucureştii să fi ajuns la
cca. 10.000 locuitori, spre finele sec. al XVI-lea (Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a
istoriei (Timişoara: Editura Facla, 1974), p. 122-129).
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri, îndeletniciri agricole
Negustorii au reprezentat elementul cel mai important al societăţii

oraşelor, astfel că ocupaţia lor principală, comerţul, a reprezentat esenţa
economiei urbane. Negoţul a stat la baza dezvoltării oraşelor în sec. al XIV-lea
şi a continuat să reprezinte o componentă majoră economică până la începutul
epocii moderne. Izvoarele păstrate ne limitează percepţia privitoare la economia
oraşelor, căci ne oferă informaţii aproape exclusiv referitor la comerţul extern.
Din prima jumătate a sec. al XIV-lea, prin Ţara Românească se stabilizează
traseul unei variante a drumului ce lega Ungaria de Marea Neagră şi Imperiul
Bizantin. După ce traversa Transilvania şi ajungea la Braşov, această variantă
trecea munţii la Câmpulung, de unde se despărţea în două: traseul principal
mergea la Brăila, la Dunăre (via Braylan), trecând prin Târgovişte, Târgşor,
Gherghiţa, Buzău; un traseu secundar pleca spre Argeş, Piteşti, Slatina şi Turnu,
unde trecea Dunărea spre Bulgaria la Nicopole; de la Slatina se putea merge prin
Oltenia, la Vidin288. Prin stăpânirea temporară a regiunii de sud a Moldovei,
domnii Ţării Româneşti şi-au impus controlul şi asupra unui alt drum ce lega
Braşovul de Marea Neagră. Acesta trecea munţii folosind pasul Oituz, cel mai
important pas între regiunile de la răsărit de Carpaţi şi Transilvania, de unde
cobora pe valea râului Trotuş spre Târgul Putnei, Tecuci, probabil Olteni şi
Galaţi, până la portul Chilia289. Pentru controlul acestui drum şi al regiunii pe
care o traversa, domnii Moldovei şi Ţării Româneşti s-au luptat câteva decenii
(cca. 1420-1473/1482); în final, Ţara Românească a pierdut290. Datorită
comerţului cu Transilvania, apogeul economic al oraşelor din Ţara Românească
a fost atins în secolul XV – începutul secolului XVI. Cedarea Brăilei către
otomani (1538-1540) a marcat simbolic începutul unei crize, care s-a adăugat
efectelor Reformei religioase şi celorlalţi factori care au influenţat negativ
dezvoltarea oraşelor din Ţara Românească, acestea intrând treptat într-o nouă
etapă.
Stabilirea raporturilor comerciale cu oraşele din Transilvania s-a făcut pe
fondul vasalităţii dintre domnul Ţării Româneşti şi regele Ungariei, Ludovic.
Acesta a depus eforturi considerabile la nivel politic pentru a-şi extinde
288 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; B, I, p. 148, nr. 84; III, p. 184, nr. 114; Petkov, The Voices of
Medieval Bulgaria, p. 507, nr. 233.
289 Şi azi, traseul drumului ce însoţeşte valea Trotuşului este în mare parte pe la sud de râu.
Pentru drumul spre Chilia nu vedem alt traseu, pentru că de la Tecuci nu se putea merge
spre Prut peste dealuri, de vreme ce acestea au o orientare nord-sud şi ar fi făcut ca drumul
să le traverseze perpendicular, călătoria fiind astfel mult îngreunată. De la Galaţi se urca pe
corăbii sau se trecea Prutul pe la vechiul vad de la Giurgiuleşti-Reni. Această discuţie va fi
continuată la Moldova.
290 Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”, p. 13-28.
controlul asupra gurilor Dunării spre Marea Neagră. Cu toate că planul său nu a
avut succesul dorit, unele acţiuni au avut consecinţe pe termen lung. Printre
acestea se află privilegiul din 1368. Regele încercase din 1358 să asigure un
regim de libertate vamală negustorilor de la Braşov, care mergeau spre Dunăre;
datorită dificultăţii stabilirii regimului teritoriului în discuţie, nu ştim dacă actul
dat atunci a avut efecte în Ţara Românească291. Zece ani mai târziu, negocierile
au dus la stabilirea unui regim mai clar pentru negustorii din Braşov (1368), care
au obţinut scutiri de vămi pentru comerţul desfăşurat la sud de Carpaţi; se
adăugau scutirile complementare pentru negoţul în zona gurilor Dunării,
acordate de „principele tătarilor”, Dimitrie292. În Ţara Românească, vama de la
Slatina era explicit eliminată (se încuraja negoţul cu Vidinul), însă braşovenii
erau totuşi obligaţi la plata vămii de la Câmpulung, una din cele mai importante
pieţe ale ţării. Până la domnia lui Mircea cel Bătrân, raporturile comerciale şi
vamale cu braşovenii au cunoscut o nouă schimbare. Radu I sau Dan I au
modificat privilegiul, precizând noi vămi şi cuantumul acestora. Actul în care s-
au făcut aceste modificări nu s-a păstrat293, în schimb avem confirmările sale
ulterioare, începând din 1412-1413294. Vama din oraşul Câmpulung a fost
eliminată, în schimb era introdusă obligativitatea plăţii unor taxe pentru anumite
produse în apropiere, la cetatea Dâmboviţei, şi la Rucăr; la Brăila, Târgşor,
Târgovişte şi cetatea Dâmboviţei s-au introdus taxe pe peşte. O altă prevedere
preciza că în cazul braşovenilor nu se aplica despăgubirea prin responsabilitatea
solidară a membrilor comunităţii, ci numai prin responsabilitate individuală: cine
avea o datorie trebuie să-şi găsească datornicul şi nu putea să-şi recupereze banii
luând de la un concetăţean al acestuia. Judecarea cauzelor legate de comerţ urma
să se facă de către domnie, în cazul supuşilor ei, şi de conducătorii Braşovului,
pentru supuşii lor295. În strânsă legătură cu privilegiile din Ţara Românească,
braşovenii obţinuseră în 1369 de la regele Ludovic drept de depozit296, la care se
adăuga monopolul pentru ceara adusă de la sud de Carpaţi şi libertatea de a
merge cu mărfuri spre Viena297. Dreptul de depozit se aplica iniţial numai
pentru negustorii polonezi şi germani cărora, cel târziu în prima parte a sec. al
291 DRH, D, I, p. 72, nr. 39. Actul din 1358 a provocat o întreagă dezbatere în istoriografia
românească: Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 143-144; Şerban Papacostea, „Triumful luptei
pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti”, în
Constituirea statelor feudale româneşti, p. 170-172; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 115; Giurescu,
Istoria românilor, vol. I, p. 305; Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor”, p. 148-152.
292 DRH, D, I, p. 90, nr. 49.
293 Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor” p. 150; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti,
p. 28-29.
294 DRH, D, I, p. 191, p. 118; p. 197-198, nr. 120-121.
295 Ibid., p. 217, nr. 133.
296 DH, vol. I, partea 2, p. 146, nr. CX.
297 DRH, D, I, p. 135, nr. 86.
XV-lea, li s-au adăugat şi cei veniţi din Ţara Românească; primul act prin care li
impune acestora să-şi desfacă mărfurile la Braşov datează din 1468298. Aceste
măsuri au avut efecte asupra comerţului Ţării Româneşti, deoarece se acorda
Braşovului (ca şi Sibiului) controlul asupra produselor care erau duse la sud de
munţi şi asupra celor care intrau în Transilvania. Impactul a fost negativ.
Preţurile variau în funcţie de locul de origine: creşteau pentru mărfurile care
erau exportate şi erau scăzute pentru cele care intrau în Transilvania. De
asemenea, era mult stânjenită libertatea de mişcare în Transilvania a negustorilor
din oraşele Ţării Româneşti.
Dreptul de depozit nu era o procedură neobişnuită în evul mediu, însă
uneori avea drept consecinţă adevărate războaie comerciale. Oraşele din Ungaria
s-au lovit de aceeaşi problemă în prima parte a secolului al XIV-lea, când Viena
a primit drept de depozit. Regele Carol Robert de Anjou a replicat prin
introducerea unui embargo împotriva comerţului cu Austria; măsura a fost
anulată de Ludovic cel Mare, în 1346, iar privilegiile date negustorilor din Viena
au fost extinse în 1366299. La rândul lor, pentru a contracara efectele negative ale
dreptului de depozit al Braşovului, domnii Ţării Româneşti (mai sigur Mircea cel
Bătrân) au negociat sau au impus un privilegiu pentru orăşenii lor pe această
piaţă. Dan al II-lea confirma în 1431 acest privilegiu, de care beneficiau
negustorii din oraşele Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila,
Buzău, Floci şi din târgurile locale de la Rucăr, Săcuieni şi cetatea Dâmboviţei300.
Actul cuprindea dreptul acestor negustori de a merge la Braşov şi a vinde „ce le
va plăcea, fie ceară, fie seu, fie argint, fie aur, fie mărgăritar, fie ce le va plăcea şi
să nu se teamă de nimic”, şi să cumpere de acolo „fie postav, fie argint, fie
florini, fie ce le va plăcea”. Regimul de reciprocitate în relaţiile comerciale cu
Braşovul nu a fost întotdeauna respectat, în special de orăşenii din Transilvania
sau de vameşii acestora. Ca dovadă avem numeroasele intervenţii ale domnilor
de mai târziu în favoarea propriilor negustori. Cu toate acestea, relaţia era din
start inegală. Negustorii din oraşele Ţării Româneşti se loveau de dreptul de
depozit al Braşovului, fiind deseori nevoiţi să vândă la preţul pieţei de acolo, în
timp ce braşovenii aveau libertate de circulaţie în întreaga Ţară Românească301.
După cca. 1450, situaţia începe să se schimbe. Creşterea influenţei
otomane a făcut ca regimul politic internaţional al Ţării Româneşti să fie pus în
discuţie. Tratativele dintre Ungaria şi Imperiul Otoman prevedeau ca începând
din 1451 domnii să recunoască atât vasalitatea faţă de regat, cât şi faţă de
imperiu, care se angajau să-i respecte autonomia. Profitând de echilibrarea
298 DH, vol. XV, partea 1, p. 69, nr. 121.

299 Zs. P. Pach, „Levantine Trade and Hungary in the Middle Ages (Theses, Controversies,
Arguments)”, în Etudes Historiques Hongroises, Budapesta, I (1975), p. 296.
300 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
301 Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 178-179.
relaţiilor dintre Ţara Românească şi Ungaria, Radu cel Frumos a încercat

introducerea dreptului de depozit pentru negustorii veniţi din Braşov302. Nu
ştim pentru ce oraş a fost instituit acest drept (Câmpulung, Târgovişte?)303, însă
s-au păstrat informaţii că Radu cel Frumos a negociat în 1470 cu un
reprezentant al regelui Matia Corvin dreptul negustorilor munteni de a merge cu
mărfuri până la Oradea, unde puteau să-şi lase marfa o lună sau mai mult,
putând să o recupereze în caz că nu era toată vândută. Era un prim pas spre
depăşirea obstacolelor ce stăteau în calea accesului liber al negustorilor din Ţara
Românească pe pieţele din Transilvania304. Mai departe a mers Neagoe Basarab,
care a impus noi restricţii libertăţii de mişcare a negustorilor braşoveni. Aceştia
au fost avertizaţi că dacă nu renunţă la dreptul de depozit, vor fi obligaţi să
vândă sau să cumpere mărfuri numai la Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor, ce
primeau astfel la rândul lor drept de depozit. În corespondenţa păstrată, domnul
dădea de înţeles că măsura se putea anula, numai dacă se permitea negustorilor
săi să meargă prin Transilvania, la Oradea, Cluj sau Timişoara305. Orăşenii din
Braşov au reacţionat cu duritate la aceste măsuri, atacând şi omorând mai mulţi
negustori din Ţara Românească306. Situaţia a revenit la normal sub urmaşul lui
Neagoe, Teodosie. Domnii care au urmat nu au fost la fel de consecvenţi în
apărarea drepturilor propriilor negustori, revenind la ceea ce se numea „legea
veche”307.
Alături de Braşov, orăşenii din Sibiu au beneficiat de un privilegiu de
comerţ dat de regele Ludovic în 1351, prin care li se permitea să meargă cu
mărfuri în tot regatul308. În 1382, acelaşi rege acorda oraşului drept de depozit,
negustorilor străini fiindu-le interzis să meargă cu mărfurile desfăcute în Sibiu
spre Ţara Românească309. Precum în cazul Braşovului, nu s-a păstrat nici un act
care să confirme dreptul de depozit al Sibiului faţă de negustorii ce veneau din
sud; această obligaţie era însă impusă. După cum arată registrele vamale, pe
piaţa Sibiului veneau în special orăşeni din centrele aflate în apropiere: Râmnicu
Vâlcea şi Argeş, dar şi negustori din Câmpulung, Târgovişte, Slatina, Piteşti,
Bucureşti şi Craiova. În 1500, cei din Argeş erau cei mai activi: 71 de negustori
făcuseră afaceri la Sibiu în valoare de peste 600.000 dinari; pe locul doi venea
Râmnicul, cu afaceri de peste 350.000 dinari; urma Câmpulung, cu peste
302 Ibid., p. 183-191.

303 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 95, nr. LXXIV; p. 98, nr. LXXVI.
304 Ibid., p. 108, nr. LXXXIII.
305 Bogdan, Documente şi regeste, p. 80, nr. LXXXII.
306 Ibid., p. 154, nr. CLVI.
307 Ibid., p. 195, nr. CXCI.
308 DRH, C, X, p. 100, nr. 87.
309 Ibid., D, I, p. 113, nr. 69; p. 117-118, nr. 71-72; p. 120, nr. 74.
210.000 de dinari310. Nu s-au păstrat informaţii referitoare la existenţa unui

regim vamal privilegiat pentru negustorii din Sibiu care veneau cu mărfuri în
Ţara Românească311.
Comerţul cu Braşovul şi Sibiul se integra într-un circuit economic mult
mai larg care implica nu numai Transilvania şi Ţara Românească, ci toată
regiunea sud-estului Europei, cu ramificaţii până în centrul şi nordul
continentului. Este vorba de comerţul cu Orientul, în care Transilvania şi ţările
române jucau rol de intermediari312. Raporturile economice pe direcţia centrul
Europei-Orient au rămas în linii mari acelaşi; periodic, s-au schimbat doar
beneficiarii şi cei care controlau rutele comerciale. Până în secolul al XV-lea,
italienii luau partea leului, pentru ca, din a doua jumătate a acestui secol (după
1475-1484), treptat să devină predominantă poziţia negustorilor levantini: greci,
turci, evrei şi raguzani. Drumurile maritime şi de uscat au trecut atunci de sub
controlul statelor balcanice şi al Bizanţului sub cel otoman. Aceste schimbări au
determinat firesc modificarea obiceiurilor, specializarea pe anumite produse,
ruinarea unor oraşe şi ridicarea altora. Până în secolul al XVI-lea, dinspre Levant
spre Ungaria şi Polonia, existau trei mari direcţii de desfăşurare a acestui comerţ,
pe mare şi uscat: 1. prin Mediterana, Adriatica, apoi pe uscat, prin Veneţia sau
centrele dalmate; 2. prin Marea Neagră, apoi pe uscat, prin porturile italiene,
oraşele Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei; 3. numai pe uscat, prin
oraşele Bulgariei, Serbiei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei313. În acest circuit,
oraşele din Transilvania şi Ţara Românească au jucat rolul de actori, beneficiind
şi ele de pe urma acestui schimb. Un bun exemplu îl constituie implicarea
negustorilor Ţării Româneşti în intermedierea exportului de produse din metale
pe pieţele orientale. Cuţitele din Styria intrau în Imperiul Otoman sub numele
de „cuţite valahe”, treceau prin pieţele de la Skopje, Adrianopol şi Bursa,
ajungând în final în Egipt, prin Antalya314. În acest „lanţ” comercial, negustorii
din Ţara Românească preluau cuţitele de la negustorii austrieci şi transilvăneni şi
le vindeau mai departe negustorilor levantini.
310 Aceste date reprezintă valoarea la vamă a produselor, aşa cum a fost înregistrată de către
vameşi: Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, vol. I (Sibiu:
1880), p. 271-322, 434, 469; Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 257.
311 Mária Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania
(Köln, Weimar, Viena: Böhlau Verlag, 2007), p. 9-12; pentru relaţiile dintre negustorii din
Sibiu şi cei din Ţara Românească vezi şi p. 105-115.
312 Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, „Consideraţii asupra abordării mondiale a proceselor
istorico-economice”, în AIIADX, XXX (1993), p. 539-542.

313 Pach, „Levantine Trade”, p. 295-303.
314 Irène Beldiceanu-Steinherr, Nicoară Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I concernant
quelques échelles danubiennes de Valachia, de Bulgarie et de Dobrudja”, în SF, XXIII

(1964), p. 94.
În legătură cu comerţul sud-dunărean, trebuie amintiţi şi negustorii ce

veneau din Balcani. Raguzanii erau încurajaţi să vină în Bulgaria încă din 1192,
când împăratul bizantin Isac Anghelos le-a dat un privilegiu de comerţ, care
prevedea libertate deplină a negoţului „în toată Romania şi în regatul
Bulgariei”315. Ţarii bulgari au preluat şi continuat această politică. Ţarul Ioan
Asan al II-lea le-a acordat în 1230 un privilegiu comercial, prin care li se
îngăduia să meargă până la Târnovo, Vidin şi Cărvuna, unde îşi puteau instala
stabilimente comerciale proprii316. Chiar dacă oraşele amintite aveau drept de
depozit317, odată ajunşi la fluviu, raguzanii intrau în contact şi cu negustorii
veniţi din Ţara Românească. Tratatul din 1349, încheiat între Raguza şi regele
sârbilor, Ştefan Dušan, aminteşte indirect într-una din prevederile sale comerţul
cu regiunile locuite de români (le era interzis comerţul cu arme spre Ţara
Românească)318. Impunerea stăpânirii otomane nu a afectat comerţul
raguzanilor. În 1442, ei au obţinut un privilegiu de comerţ de la turci, care le
îngăduia să vină cu produse în Bulgaria şi Ţara Românească319. În secolele
XV-XVI, au continuat să joace rolul de intermediari în comerţul cu Orientul sau
sudul Dunării. Pe piaţa Braşovului aduceau lână bulgărească de calitate
superioară. Corespondenţa unui raguzan stabilit temporar în Ţara Românească,
Piero di Giovanni, surprinde grija acestuia de a-şi vedea marfa ajunsă cu bine la
destinaţie, precum şi negocierile pe care le ducea pentru a importa acest produs.
Mai mult, Piero însoţea personal convoaiele cu sacii de lână, de la Silistra până la
ieşirea din ţară; îl găsim în Gherghiţa şi Câmpina, pe drumul de pe valea
Prahovei320. Pe măsură ce Ţara Românească intra în sfera de influenţă a
Imperiului Otoman, în oraşele ţării veneau din ce în ce mai mulţi negustori turci
şi greci. Pe la 1474-1476, Basarab Laiotă scria braşovenilor să-şi trimită oamenii
la Bucureşti, căci acolo sosise un negustor turc, apropiat al domnului, „cu marfă
bună şi multă”321. Turcii şi grecii făceau concurenţă negustorilor locali şi celor
din Braşov, care nu priveau acest lucru cu ochi buni322.
Relaţiile comerciale cu Polonia au avut un caracter secundar. În 1390, la
Lublin (cu negocieri continuate la Suceava), s-a încheiat un tratat de alianţă între
reprezentanţii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Vladislav Jagiello, reînnoit în
315 Cankova-Petkova, Primov, „Dubrovnik, Byzantyum and Bulgaria”, p. 81-82.
316 DH, vol. I, partea 2, p. 781, nr. 638.
317 Al. Grecu (P.P. Panaitescu), „Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Raguza
(sec. XV-XVIII)”, în Studii. Revista de Istorie şi Filosofie, II (1949), nr. 4, p. 109.

319 Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV (Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1973), p. 45.
320 Pall, „Relaţiile comerciale”, doc. din anexă, p. 115-120, nr. I-VII.
321 Tocilescu, 534 documente, p. 90, nr. 95.
322 Ibid., p. 340, nr. 343; vezi şi remarcile lui Sivori cu privire la negustorii străini, în Călători
străini, vol. III, p. 17; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 74-78.

1391 şi 1411323. Mircea a completat înţelegerea politică cu un privilegiu de

comerţ, acordat în 1403 negustorilor din Polonia şi Lituania, cărora li se
permitea negoţ liber în toată Ţara Românească. Oraşul Târgovişte primea drept
de depozit pentru produsele aduse de ei, fiind totodată singurul loc unde urma
să li se ia vama (tricesima); domnul îşi rezerva dreptul de a alege primul ceea ce
dorea din mărfuri324. Un alt privilegiu, cel dat oraşului Liov de Alexandru cel
Bun în 1408, face referire la negustorii polonezi care mergeau la Brăila după
peşte sau la cei care duceau în ţara lor sau în Moldova piper şi lână din Ţara
Românească325. Prezenţa polonezilor pe pieţele din Ţara Românească în 1408
arată că înlesnirile date de Mircea în 1403 dădeau roade. Pentru a cumpăra piper
din Ţara Românească, negustorii lioveni trebuiau să intre în contact cu alţi
intermediari care aduceau acest produs din Orient, genovezii sau negustorii
locali. În 1409, Mircea reînnoieşte privilegiul şi confirmă dreptul de depozit al
Târgoviştei; acum aflăm că negustorii polonezi aduceau postavuri din Flandra,
dar le era interzis să importe argint, necesar pentru baterea monedei326. La
solicitarea orăşenilor din Liov, Vlad Dracul a reînnoit în 1439 privilegiul dat de
tatăl său. Printre beneficiari sunt amintiţi negustorii din Cracovia, Liov, din „ţara
rusească” (Rutenia), dar şi din Ţara Moldovei. Vechiul privilegiu este modificat,
scutirea de vămi dată de Mircea cel Bătrân fiind restrânsă. Prima vamă pe care
trebuiau să o dea se afla la Râmnicu Sărat, la care se adăugau vămile din celelalte
oraşe; li se îngăduia accesul liber spre „ţara turcească”327. La sfârşitul secolului al
XV-lea, informaţii din surse otomane de la Chilia şi Cetatea Albă arată că din
Ţara Românească se exportau în Polonia ceară, vin, blănuri de jder, peşte
proaspăt sau în saramură, iar din Polonia se aduceau stofe şi postavuri328. În
secolul al XVI-lea, comerţul de tranzit al negustorilor polonezi prin Ţara
Românească nu s-a mai desfăşurat cu regularitate, situaţie care se va schimba,
pentru scurtă vreme, abia în a doua parte a secolului următor329.
323 DRH, D, I, p. 122, nr. 75; p. 125, nr. 78; p. 186, nr. 115; Suceava. File de istorie. Documente
privitoare la istoria oraşului, 1388-1918, vol. I, ed. Vasile Gh. Miron et al. (Bucureşti: Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, 1989), p. 79, nr. 2.
324 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 3-4.
325 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II (Iaşi: 1932), p. 630,
nr. 176.
326 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 122; p. 419, anexa II.
327 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 84, nr. 108.
328 Nicoară Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane au XVe siècle. Etudes et actes (Paris: Libraire
D’Amérique et D’Orient, 1973), p. 127-130.

329 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 405, nr. 314; p. 430, nr. 353; p. 443, nr. 381;
Alexandru Ciocîltan, „Martin Grunewerg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea”, în

SMIM, 27 (2009), p. 229; L. Demeny, „Comerţul de transit spre Polonia prin Ţara
Românească şi Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea)”, în SRdI, XXII (1969),
nr. 3, p. 465-467.
Domnii Ţării Româneşti nu au neglijat importanţa economică şi militară

a accesului direct la Marea Neagră. În partea a doua a domniei lui Mircea cel
Bătrân, până în timpul lui Dan al II-lea, Ţara Românească a stăpânit Chilia
(după 1403-1404, până în 1426)330. După 1388-1389, a controlat Dobrogea, cu
Silistra331. Domnii Ţării Româneşti au mai stăpânit Chilia probabil între 1439 şi
1445/1446332, pentru ca din 1448 oraşul să intre sub controlul lui Iancu de
Hunedoara. Stăpânirea porturilor de la Dunăre facilita şi accesul negustorilor
ţării la Marea Neagră şi, implicit, la porturile adiacente acesteia. Un raport
veneţian din 1462 relata că o corabie „a valahilor” fusese reţinută la
Constantinopol, apoi eliberată333, o altă corabie fiind semnalată în Creta334.
Multe produse obţinute din Ţara Românească erau transportate pe apă. Printre
tarifele vămii de la Calafat este pomenit şi peştele, care era transportat sărat „cu
corabia”; pentru o corabie de peşte, vama era de 30 de aspri335.
*
Negustorii din oraşele Ţării Româneşti, dar şi cei străini, aduceau în ţară
mărfuri de calitate mai bună decât cele realizate aici sau care nu se găseau în
aceste locuri: mirodenii sau condimente, piper, şofran, ghimber, cuişoare etc.336
Aceste produse erau aduse direct de pe piaţa levantină, pe mare, şi pe Dunăre
sau pe uscat, dar şi de pe piaţa din Mediterana337. În 1382, când s-a întărit
dreptul de depozit al Sibiului, se preciza că negustorii străini nu mai aveau
dreptul de a trece cu piper şi şofran spre Ţara Românească, aceste produse fiind
aduse aici pe calea Adriaticii sau a Mării Negre, ca şi pe uscat, prin Balcani338. Pe
lângă condimente, negustorii străini aduceau postav de calitate superioară,
fabricat în Ypres, Bruges, Louvain, Nürnberg şi Köln, postav franţuzesc,
330 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362; P.P. Panaitescu, „Legăturile moldo-polone în
secolul XV şi problema Chiliei”, în Romanoslavica, III (1958), p. 98-103; Ştefan Andreescu,

„O cetate disputată: Chilia în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în Ştefan Andreescu,
Din istoria Mării Negre (genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII) (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2001), p. 46-48.
331 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 257-258; Năsturel, „Une victoire”, p. 239-246.
332 Andreescu, „O cetate disputată”, p. 38-42.
333 Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea
(Sighişoara: 1921), p. 13.

334 Menţiune în Pascu, Voievodatul, vol. III, p. 219.
335 DRH, B, II, p. 41, nr. 14.
336 Vezi Mária Pakucs, „Comerţul cu mirodenii al oraşelor Braşov şi Sibiu în prima jumătate
a secolului al XVI-lea”, în SMIM, XX (2002), p. 73-87; Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt,

p. 85-89.
337 DRH, D, I, p. 191, nr. 118; p. 198, nr. 120.
338 Ibid., p. 113, nr. 69; Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 88-89.
polonez şi din Boemia339, haine şi încălţăminte de calitate superioară (cojoace,

blănuri, cizme, căciuli, şepci sau pălării), funii, dar şi metale sau obiecte de metal
(fier, săbii, suliţe, cuţite sau arcuri)340. Braşovenii aduceau în Ţara Românească şi
aramă, import care era periodic interzis de domni, ce exploatau arama la Baia de
Aramă341. Negustorii străini nu aveau monopol asupra acestor produse, care
erau aduse la sud de Carpaţi şi de autohtoni. Aceştia cumpărau şi apoi revindeau
în principalele târguri ale ţării postavuri, arme, obiecte de fier, haine, chiar şi
cai342. Circuitul economic era completat de exporturile din Ţara Românească, ce
cuprindea produse brute, obţinute din exploatarea solului, a subsolului sau din
creşterea animalelor. Printre acestea se aflau numeroase produse agricole. Sarea
deţinea un loc important în export, Ţara Românească fiind bogată în ocne343. La
fel ca în Transilvania, procesul de vânzare a sării era controlat de monarh. Acest
produs nu apare în nici unul din privilegiile comerciale date de domni, fapt ce
arată că nu era disponibil pe această cale pentru negustorii străini. Circulaţia sării
apare în alte acte. Astfel, încă din 1375, regele Ludovic al Ungariei poruncea
comitelui Timişoarei să oprească la Orşova importul de sare din Ţara
Românească344. Genovezii cumpărau multă sare, aceasta fiind menţionată şi în
privilegiul comercial pe care aceştia l-au primit de la Ivanco al Dobrogei345. La
vămi, sarea era taxată după locul de destinaţie: sarea care mergea la vadurile
Dunării, negustorească, turcească sau „împărătească”; transportul se făcea sub
forma bolovanilor şi a sării mărunte346. Ceara era un alt produs căutat. În
dreptul de depozit al Braşovului se preciza dreptul orăşenilor de a strânge ceara
adusă „ori din ce parte şi mai ales din Ţara Românească”, care urma să fie
339 Din oraşele Transilvaniei, se aduceau şi postavuri italiene, de la Florenţa, Bergamo,

Verona etc. (S. Goldenberg, „Comerţul, producţia şi consumul de postavuri de lână în ţările
române (sec. XIV - jumătatea sec. XVII)”, în SRdI, XXIV (1971), nr. 5, p. 881).
340 DRH, D, I, p. 191, nr. 118; p. 197-198, nr. 120-121; p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136;
p. 227-230, nr. 141-142; p. 276, nr. 175; p. 340, nr. 243.

341 Ibid., B, I, p. 33, nr. 14; p. 39, nr. 16; D, I, p. 286, nr. 186; Bogdan, Documente privitoare la
relaţiile, p. 64, nr. XLI.

342 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 88, nr. LXV; p. 241, nr. CCII; p. 221, nr. CLXXV;
DH, vol. XV, partea 1, p. 69, nr. 121; Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri, p. 1, nr. I.
343 Sarea apare încă din Diploma ioaniţilor la 1247 (DRH, D, I, p. 21-27, nr. 10); Walerand de
Wavrin preluase de la Vlad Dracul informaţia că cetatea Giurgiului fusese ridicată de Mircea
cel Bătrân cu venituri obţinute de pe urma sării (Călători străini, vol. I, p. 109).
344 DH, vol. I, partea 2, p. 213, nr. 159. O poruncă otomană târzie confirmă faptul că
domnii Ţării Româneşti şi oamenii lor nu aveau voie să vândă sare la sud de Dunăre decât în
sectorul de la Vidin spre vărsare; de la Vidin în amonte se vindea sare din Transilvania
(Relaţiile ţărilor române cu Poarta otomană în documentele turceşti (1601-1712), ed. Tahsin Gemil
(Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1984), p. 145, nr. 47).
345 DIR, veacul XIII, XV şi XV, B, p. 34, nr. 24.
346 DRH, B, XXII, p. 665, nr. 353.
topită, vărsată şi limpezită şi apoi pusă în vânzare în acest oraş347. Ceara din Ţara
Românească ajungea până pe piaţa Veneţiei; Bartolomeo Locadello şi Petru
Bakšić îi pomenesc în izvoare mai târzii pe negustorii greci din Târgovişte care
mergeau la Veneţia în fiecare an cu ceară348. Privilegiile acordate Braşovului de
Mircea cel Bătrân adaugă alte produse: vin, mied, miere, animale, piei de animale
domestice şi sălbatice, brânză etc.349 Temporar, domnii au interzis vânzarea
anumitor produse, precum pieile de animale sălbatice, pe care le păstrau ca venit
propriu350. În schimb, cojocarii din Sibiu şi alte oraşe transilvane obţinuseră de
la regele Ungariei dreptul ca numai ei să cumpere şi să vândă pieile crude
importate din Ţara Românească351. Împreună cu braşovenii, sibienii erau intere-
saţi şi în cumpărarea indigoului, adus de la sud de munţi şi folosit la vopsirea
postavurilor352.
Alte produse solicitate în exterior erau grânele. Numeroase izvoare îi
arată pe genovezi interesaţi de grâne, care erau strânse şi duse la Constantinopol
prin intermediul centrelor în care aceştia aveau reprezentanţe353. Împiedicaţi să
facă acelaşi lucru, veneţienii înaintau în 1349 un protest la Genova, acuzându-i
pe rivalii lor din Marea Neagră că nu îi lasă să facă negoţ cu acest produs354.
Genovezii obţineau grânele prin intermediul negustorilor din Dobrogea,
Moldova şi Ţara Românească, schimbul desfăşurându-se în porturile de la
Dunăre, în special la Brăila355. Ei însă nu se opreau aici, ci intrau mult pe fluviu,
dovadă menţionarea unei călătorii pe care o corabie o plănuia în 1366, urmând
calea apei, de la Constantinopol la Vidin; în 1379, regele Ludovic al Ungariei le
permitea oficial genovezilor să vină cu mărfuri până la Orşova356. După ce oto-
manii şi-au impus controlul asupra Mării Negre, negustorii italieni au pierdut
347 Ibid., D, I, p. 135, nr. 86; Bogdan, Documente şi regeste, p. 140, nr. CXLII; Bogdan,
Documente privitoare la relaţiile, p. 78, nr. LIV.
348 Călători străini, vol. V, p. 35, 216.
349 DRH, D, I, p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136; p. 227-230, nr. 141-142; p. 276, nr. 175; p. 340,
nr. 243.
350 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 108, nr. LXXXIII.
351 DH, vol. II, partea 3, p. 133, nr. 124.
352 S. Goldenberg, S. Belu, „Postăvăritul din Braşov în secolul al XVI-lea”, în RA, s.n., X
(1967), nr. 2, p. 169-174.

353 Ştefan Andreescu, „Problema exportului de cereale din ţările române către spaţiul pontic
în secolul al XV-lea”, în Andreescu, Din istoria Mării Negre, p. 66-73.

354 Iorga, Studii istorice p. 49-50.
355 Ştefan Andreescu, „Noi ştiri despre exportul de cereale prin Cetatea Albă şi gurile
Dunării (prima jumătate a secolului al XV-lea)”, în SMIM, 20 (2002), p. 325.

356 Corabia din 1366 era trimisă de Amedeu de Savoia, însă, din cauza unei furtuni, nu a mai
ajuns la destinaţie. Dacă la acea vreme se plănuiau astfel de călătorii rezultă că se practica
navigaţia pe fluviu, cel puţin până la Cazanele Dunării (Andreescu, „«Cruciada târzie»”,
p. 127); DIR, XIV, C, IV, p. 486, nr. 702.
beneficiile de pe urma comerţului cu grâne, care au trecut în buzunarul

negustorilor levantini. Exportul de grâne se făcea şi pe drumurile de uscat,
dovadă menţionarea în tarifele vamale de la Dunăre a măsurii „sacului de grâu”,
taxat cu doi aspri357.
Un comerţ profitabil era cu animale, în care Ţara Românească era foarte
bogată. Laonic Chalcocondil menţiona că în campania otomană din 1462 ar fi
fost luaţi peste 200.000 de cai, boi şi vaci358; cifra, deşi probabil exagerată,
reflectă beneficiile uneia din cele mai vechi ocupaţii ale populaţiei locale,
creşterea animalelor. Carnea era necesară pentru acoperirea cererii de pe piaţa
din centrul şi vestul Europei; animalele ajungeau aici după ce treceau prin
mâinile mai multor intermediari. De la negustorii din Ţara Românească, ele erau
preluate de negustorii din oraşele transilvănene, care le vindeau în marile târguri
din partea de vest a Ungariei, de unde erau duse în Austria, la Viena, şi în
Moravia. De aici, animalele intrau pe piaţa germană, la Regensburg şi Augsburg,
ajungând chiar şi în zona Rin-Main359. Din secolul al XV-lea, creşte cererea de
animale în Imperiul Otoman, în special la Istanbul. În 1476, sunt pomeniţi caii
din Valahia, ce erau aduşi pe uscat în capitala imperiului360. De achiziţionarea şi
transportul acestora se ocupau negustorii numiţi gelepi, din ce în ce mai numeroşi
în secolul XVI361. Cu negoţul cu animale se vor îndeletnici mai târziu şi unii
domni, precum Mircea Ciobanul, al cărui supranume se pare că îşi are originile
în afacerile cu animale pe care le făcea pe când se afla la Poartă362. Craiova
devine în sec. al XVI-lea o piaţă importantă de animale363.
Pentru a-şi duce la capăt afacerile, unii locuitori din Ţara Românească
luau pe credit produse de la negustorii turci sau evrei. Stabileau un termen de
plată a datoriei, după care vindeau produsele cu adaos la preţ în Braşov sau
Sibiu. Neplata datoriei ducea la ruinarea unora dintre orăşeni, domnii sau
conducătorii oraşelor fiind nevoiţi să intervină în câteva cazuri364. Alţi orăşeni se
ocupau cu alt fel de afaceri. Un anume Turcul, aflat în relaţii cu Rădilă din
Câmpulung, răscumpăra prizonieri de la turci, acţiune care nu avea întotdeauna
357 DRH, B, II, p. 41, nr. 14.

358 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, trad. Vasile Grecu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1958), p. 291.
359 Pach, „The Shifting of International Trade”, p. 310-311.
360 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. I, p. 112, nr. 36; p. 146, nr. 54.
361 DIR, XVI, B, V, p. 204, nr. 216.
362 Iorga, Istoria românilor, vol. IV, p. 298. Înainte de a fi domn, Mircea, al cărui nume de
botez era Dimitrie, a petrecut o vreme în Imperiul Otoman; supranumele de „Ciobanul” i-a
fost atribuit în sec. al XVIII-lea (Rezachevici, Cronologia critică, p. 224, 226).
363 DIR, XVI, B, V, p. 434, nr. 452.
364 Bogdan, Documente şi regeste, p. 266, nr. LXXVIII; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile,
p. 175, nr. CXLV, p. 234, nr. CXCV; Dragomir, Documente nouă, p. 77, nr. 69.
final fericit365. Alţi orăşeni, în special grecii şi evreii, se ocupau cu cămătăria,

împrumutând cu bani pe boieri366.
S-au păstrat mai multe mărturii care atestă existenţa unui comerţ
prosper în principalele oraşe ale Ţării Româneşti. Renumele Câmpulungului,
unul din cele mai dezvoltate centre urbane de la sud de Carpaţi, se reflectă şi în
prezenţa sa în Cosmografia lui Sebastian Münster367. În acest oraş, în fiecare lună
iulie, se ţinea timp de aproape o lună „zborul Sfântului Ilie”, un mare bâlci care
atrăgea negustori din toată Europa368. Până în sec. al XVII-lea, bâlciul s-a ţinut
în oraş, lângă biserica Sf. Ilie, de aici fiind mutat spre margine, lângă mănăstirea
Câmpulung. În perioadele de restrişte, cum se întâmpla în vremea invaziilor
otomane sau în timpul epidemiilor de ciumă, târgul nu se mai ţinea369.
Începuturile sale datează probabil cel puţin din sec. al XV-lea. Bâlciurile
asemănătoare din marile oraşe ale Transilvaniei îşi au începuturile în prima
jumătate a secolului anterior (Bistriţa – acordare 1353, Braşov – acordare 1364,
Sibiu – atestare 1378)370, şi un decalaj mai mare de un secol între apariţia
acestora şi a celui de la sud de munţi credem că nu poate fi posibil. O
confirmare indirectă a existenţei iarmaroacelor în Ţara Românească la jumătatea
sec. al XV-lea o avem dintr-o scrisoare trimisă de la Sibiu, unde sunt pomeniţi
turcii care veneau în număr mare în târgurile anuale (jarmeerkt în original) din
Ţara Românească (1454)371.
Dintre celelalte oraşe, Târgovişte a fost unul din cele mai favorizate de
către domni. Mircea cel Bătrân i-a acordat drept de depozit pentru mărfurile
aduse de polonezi, ca şi privilegiul de a face comerţ liber prin târgurile ţării. Cel
mai mare port la Dunăre al Ţării Româneşti se afla la Brăila. Oraşul a beneficiat
de pe urma decăderii Vicinei, preluând, alături de Chilia, mare parte din exportul
de produse brute al ţărilor române, precum şi importul de mărfuri orientale.
Prima menţiune a comerţului cu Orientul a Brăilei o întâlnim la Schiltberger, pe
la 1400: „acolo îşi au locul lor de aşezare luntrele şi corăbiile cu care negustorii
aduc (niderlegung) mărfuri din ţara păgânilor”372. În acest caz, „ţara păgânilor”
poate fi Imperiul Otoman, dar şi hanatele tătărăşti. Folosirea termenului
niderlegung l-a determinat pe Dinu C. Giurescu să afirme ca probabilă existenţa la
365 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 187, nr. CLIV; p. 285, nr. CCXXX.
366 DRH, B, XI, p. 480, nr. 339.
367 Călători străini, vol. I, p. 504-505.
368 Armbruster, Dacoromano-Saxonica, p. 294.
369 Răuţescu, Câmpulung, p. 172-179.
370 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 58-59; Maria-Emilia Crîngaci Ţiplic, Paul
Niedermaier, „Privilegiile comerciale ale oraşelor din Transilvania până la sfârşitul secolului
al XV-lea”, în Oraşe şi orăşeni/Városok és városlakók, p. 119, 124, 136.
371 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
Brăila a dreptului de depozit pentru mărfurile orientale373. Afirmaţia nu are

susţinere directă în izvoare, dar porneşte de la argumente plauzibile, şi astăzi
unul din sensurile verbului niederlegen fiind „a depozita”, „a înmagazina”.
Prezenţa corăbiilor care transportau mărfuri de la Brăila spre Levant este
confirmată şi de alte mărturii (mărturia expediţiei lui Walerand de Wavrin,
Laonic Chalcocondil)374. Într-un raport otoman din 1520 adresat Porţii de
Mevlana Küčük Piri, cadiu de Kazanlik (Bulgaria), sunt cuprinse extrase dintr-un
registru de vamă; printre altele, este pomenită sosirea în portul Brăilei a peste 70
de corăbii venite de pe Marea Neagră, de la Trebizonda, Caffa, Sinope, Samsun
şi Istanbul. Mărfurile orientale pe care le aduceau erau vândute, în schimb fiind
încărcate cereale, pe care negustorii căutau să le treacă fără să plătească vama
turcească375. Târgşorul şi Gherghiţa erau activ implicate în comerţul cu
Braşovul. În registrul vigesimal din 1503, an de vârf în relaţiile cu piaţa
braşoveană, acestea apar cu transporturi în valoare de peste 950.000 aspri
(Târgşor) şi 400.000 aspri (Gherghiţa), cele două oraşe situându-se pe locul al
doilea şi al patrulea după Câmpulung (primul loc) şi Târgovişte (locul trei). În
1529-1530, an mai slab pentru comerţul cu Braşovul, Târgşorul a surclasat toate
celelalte oraşe din ţară, cu 110.000 aspri376. În Târgşor, bâlciul anual avea loc
înainte de Paşti, după cum dă de înţeles un act emis în jurul anului 1533
(funcţiona probabil din secolul XV)377. Râmnicu Vâlcea depindea în mare
măsură de comerţul cu Sibiul, unde numeroşi negustori figurează cu produse în
registrele vamale378. Piteştii erau renumiţi pentru vinurile care se făceau în
podgoria situată pe dealurile din jur379, oraşul Floci era cunoscut pentru lâna
care ieşea din ţară pe acolo, iar Cornăţelul beneficia de pe urma vânzării peştelui
din bălţile aflate în apropiere.
În oraşe se practicau şi alte ocupaţii, Deşi ocupă un loc secund faţă de
activităţile comerciale, meşteşugurile se aflau în strânsă legătură cu acestea.
Produsele obţinute în urma practicării diverselor meşteşuguri erau
comercializate, acoperind astfel necesităţile în hrană şi vestimentaţie ale
orăşenilor şi populaţiei rurale. Întâlnim mai multe tipuri: meşteşugari ce
prelucrau produse agricole şi alimentare (măcelari, miedari etc.); meşteşugari
specializaţi în prelucrarea pieilor şi în realizarea de ţesături (croitori, cojocari,
373 Dinu C. Giurescu, „Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice
din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, în Romanoslavica, seria Istorie,
XI (1965), p. 176.
374 Călători străini, vol. I, p. 85; Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 285.
375 Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I”, p. 107-108.
376 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-264.
377 Bogdan, Documente şi regeste, p. 309, nr. CLXXXV.
378 Meteş, Relaţiile comerciale, p. 22-23.
379 Călători străini, vol. V, p. 208-209.
blănari); meşteri pricepuţi în prelucrarea metalelor şi realizarea de arme simple

(fierari, potcovari, arcari), mai puţin în facerea de arme grele şi de foc
(archebuze, tunuri etc.) sau în ridicarea de fortificaţii (chemaţi de obicei din
afară380). În oraşe se aflau şi numeroşi olari care asigurau necesarul local de vase;
în Argeş si Câmpulung, au apărut cartiere numite Olari, iar în Floci s-au
descoperit urmele mai multor cuptoare de ars ceramica381. Alături de ceramică,
printre primele meşteşuguri care s-au dezvoltat în oraşe se afla morăritul. Toate
oraşele erau aşezate pe malul unor râuri, pe care au fost ridicate mori de apă, ce
necesitau prezenţa unor meşteri specializaţi în folosirea lor382.
Din sec. al XV-lea avem semne că în rândul meşteşugarilor începe să se
producă o diferenţiere. Lipsa izvoarelor nu ne permite să afirmăm dacă la acel
moment existau sau nu bresle. Un anume Laslău „protomeşter” sau „prim-meşter”
vindea în 1440 o vie la Râmnicu Vâlcea383; numele sub care apare indică o
ierarhie între meşterii din oraş. Unii dintre meşteşugarii din oraşele din zona
submontană, Argeş, Râmnicu Vâlcea sau Câmpulung, erau înscrişi ca membri în
organizaţiile profesionale de peste munţi. Astfel, din „Frăţia Sfântului Ioan” a
cizmarilor din Sibiu făceau parte şi trei meşteri argeşeni ce se ocupau cu acest
meşteşug (perioada 1484-1499), iar în breasla blănarilor din Braşov erau înscrişi
doi orăşeni din Câmpulung (1489-1509)384.
O parte a orăşenilor avea şi preocupări specific agricole. Fiecare oraş
avea moşia sa, mai mult sau mai puţin întinsă, al cărei teren era folosit pentru
cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Munca pământului este dovedită şi
de dările pe care orăşenii trebuiau să le dea domniei din produsele pe care le
obţineau pe moşie385. Produsele agricole obţinute erau păstrate mai mult pentru
uzul propriu, dovadă şi faptul că din acestea s-au făcut puţine danii. Una din
rarele astfel de danii s-a păstrat într-un act târziu, din 1588, când Mihnea
Turcitul acorda unei mănăstiri dreptul de a lua de la 150 de case din Târgovişte
găleţile de grâu şi orz, fân, brânză, un cântar de ceară şi 1.000 de vedre de
vinărici386. Principala îndeletnicire agricolă – totodată comercială şi
meşteşugărească – era cultivarea viţei de vie şi vinderea vinului. În tot spaţiul
Europei Centrale şi de Răsărit, coloniştii valoni şi germani introduseseră tehnici
380 Vezi Paul I. Cernovodeanu, „Un meşter constructor sas la Târgovişte, în 1494”, în Studia
Valachica, Târgovişte, II (1970), p. 225-236.
381 Anca Păunescu, „Cuptoare medievale de ars ceramica descoperite la Oraşul de Floci,
judeţul Ialomiţa”, în CA, XI, partea 1 (1998-2000), p. 175-186.

382 Cernea, „Dreptul asupra vadului”, p. 98-99.
383 DRH, B, I, p. 158, nr. 91.
384 Manolescu, „Cultura orăşenească în Ţara Românească”, p. 38.
385 DRH, B, I, p. 102, nr. 52.
386 DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
noi şi eficiente de cultivare a viţei de vie. Îi întâlnim în Austria387, apoi în

Ungaria, pe râul Tisa, unde au plantat viile din regiunea Tokaj388. Ajung apoi în
Transilvania, unde în privilegiul din 1206, dat de regele Andrei al II-lea saşilor
din Cricău, Ighiu şi Romos, se preciza: „să nu plătească nimănui vreo dare
pentru viile pe care le vor fi sădit ei”389. De aici au trecut în Ţara Românească şi
Moldova, unde s-au ocupat de obţinerea vinului lângă oraşe. Nu ştim în ce
măsură viţa de vie se cultiva în regiune înainte de venirea saşilor390, care au
introdus tehnici noi şi au extins locurile cultivate. Au avut viile lor, cum era cazul
saşilor din Câmpulung, ce deţineau vii mai în sud, în dealul Topolovenilor,
regiunea lor nefiind una propice viţei de vie391. Alături de orăşenii din
Câmpulung, şi cei din Târgovişte şi Piteşti beneficiau de anumite scutiri din
dările pentru viile pe care le deţineau; cei din Câmpulung aveau chiar monopol
pe vânzarea vinului în oraşul lor392. Comercializarea vinului reprezenta o bună
sursă de venituri pentru orăşeni. Braşovenii cumpărau mult vin din Ţara
Românească, în privilegiul din 1413 fiind stabilită o taxă de şase ducaţi pentru
butoiul de vin pe care îl cumpărau393.
Cercetarea economiei oraşelor ridică o serie de întrebări. De ce din Ţara
Românească (ca şi din Moldova) se exportau în special produse brute? Au jucat
negustorii străini un rol important în economia oraşelor din Ţara Românească?
De ce meşteşugurile ocupă un loc secund în economia urbană? Explicaţia
acestor situaţii trebuie căutată în factorii care au influenţat specializarea
comerţului, factori care au acţionat în urma cererii de anumite produse pe piaţa
europeană sau orientală. Pe fondul treptatei creşteri demografice de după secolul al
XIV-lea, ca şi în urma îmbunătăţirii standardelor de viaţă, a crescut cererea de
tot mai multe postavuri de calitate superioară, blănuri, dar şi de produse agricole
şi mirodenii. Se adaugă faptul că agricultura era principala ramură economică în
ţările române, care s-au specializat în cultivarea cerealelor, a viţei de vie şi în
creşterea animalelor, a albinelor etc. Beneficiind de importante resurse de sare,
era firesc ca această bogăţie să fie folosită pentru obţinerea de venituri. O
situaţie asemănătoare avem în cazul peştelui. În oraşe nu s-au dezvoltat
meşteşuguri care să acopere mai mult decât cerinţele locale, astfel că negoţul din
387 Gutkas, „Das Österreichische Städtewesen”, p. 154.
388 A History of Hungary, ed. Sugar, p. 20.
389 DIR, XI, XII şi XIII, C, I, p. 32, nr. 53.
390 Rusu, „Creştinismul românesc”, p. 45-46.
391 La vânzarea unei vii, actul cuprinde următoarea precizare: „şi o am vândut lor, căci s-au
tras acele vii de moşie de la saşii lor” (Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 278, nr. XII; Ioan
Răuţescu, Topoloveni. Monografie istorică (Bucureşti: 1939), p. 35-36).
392 DRH, B, XXV, p. 469, nr. 425; CDTR, VI, p. 184, nr. 470 bis; Drăghiceanu, „O
tocmeală”, p. 88 (Târgovişte), p. 148 (Piteşti); Gioglovan, „O «tocmeală» a lui Matei

Basarab”, p. 45-47.
393 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; DH, vol. II, partea 2, p. 293, nr. 262.
Ţara Românească, controlat în mare parte de domnie şi orăşeni, se baza pe

produsele din care ţara era bogată. Importurile acopereau necesarul de mărfuri
care nu se găseau pe plan local: postavuri scumpe, obiecte din metal şi arme,
solicitate de elita societăţii, familia domnului, boierii şi patriciatul urban, la care
se adăuga Biserica.
Factorii geografici se îmbinau cu ocupaţiile tradiţionale. Exista o
complementaritate economică la nivel european şi la nivel regional, ce a
funcţionat până în secolul al XVI-lea, inclusiv394. În acest fenomen, factorul
politic a avut rolul său. Specializarea exportului şi importului pe anumite produse
a fost influenţată de privilegiile acordate de domnii Ţării Româneşti, în
momentul în care aceştia s-au aflat în relaţii de vasalitate faţă de regii Ungariei.
Prevederile referitoare la mărfuri ţineau cont de cererea şi oferta din centrele din
Transilvania şi din ţară, precum şi de interesele domniei. În mare măsură, la fel
stau lucrurile şi pe măsură ce se impune dominaţia otomană care, din punct de
vedere economic, a determinat specializarea pe alte produse, căutate la sud de
Dunăre sau cerute oficial de Poartă.
O explicaţie a puternicei influenţe a străinilor în comerţul din oraşe vine
şi din direcţia implicării Ţării Româneşti în circuitul comercial internaţional.
Spaţiul sud-carpatic reprezenta o zonă intermediară între două mari regiuni
economice şi politice: Imperiul Bizantin continuat de ţaratul bulgar, apoi de
Imperiul Otoman (regiunea levantină) şi regatul maghiar (regiunea central-
europeană). Regiunea locuită de români a pendulat între cele două părţi,
înclinând în funcţie de condiţiile politice spre o regiune sau alta. Până la sfârşitul
secolului al XV-lea, mai importantă a fost influenţa apuseană, dovadă şi faptul
că oraşele cele mai bogate ale Ţării Româneşti se aflau în zona submontană
(Câmpulung, Argeş şi Târgovişte), aproape de centrele de comerţ transilvane
(Braşov şi Sibiu); în toate aceste oraşe, s-au aşezat comunităţi de saşi şi unguri.
În această perioadă, fiind vasali ai regelui Ungariei, domnii Ţării Româneşti au
recunoscut negustorilor din oraşele Transilvaniei drepturi mai mari decât
propriilor negustori, chiar dacă ulterior au încercat să schimbe această situaţie.
Prima parte a secolului al XVI-lea a reprezentat momentul de cumpănă între
cele două influenţe, pentru ca, din a doua jumătate a acestui secol, influenţa
levantină să devină mai însemnată. Din acest moment, în centrele urbane ale
Ţării Româneşti, în special în cele din jumătatea sudică a ţării (Bucureşti, Floci),
încep să se stabilească tot mai mulţi greci, armeni şi evrei. Faptul că străinii
deţineau un rol apreciabil în comerţ şi meşteşuguri nu exclude pe autohtoni.
Izvoarele surprind prezenţa în număr mare a acestora în oraşe, ei fiind implicaţi
394 Jerzy Topolski, „A Model of East-Central European Continental Commerce in the

Sixteenth and the First Half of the Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition,
p. 130-139.
în activităţi economice atât pe plan local, cât şi în exterior. Rolul străinilor a fost
important şi datorită fragilităţii urbanizării în Ţara Românească. Densitatea
urbană este destul de redusă, iar în unele regiuni oraşele au apărut abia în
secolele XV-XVI. Dacă oraşele mai vechi aveau privilegii mai generoase, cele
noi nu s-au bucurat de acelaşi regim; au primit modul de organizare întâlnit în
toate oraşele ţării, nu şi scutirile de taxe sau drepturi mai extinse de stăpânire a
moşiei. Toate acestea au creat inegalităţi între oraşe, care nu au putut face faţă
concurenţei oraşelor din Transilvania.
În economia oraşelor, comerţul deţinea ponderea principală,
caracteristică imprimată încă din procesul de formare. Istoriografia românească
nu a putut evita dezbaterea referitoare la funcţia principală a oraşelor medievale,
din punct de vedere economic395. În favoarea afirmării oraşelor ca centre
preponderent comerciale se află izvoarele scrise, în timp ce pentru susţinerea ca
locuri de producţie meşteşugărească ne stau la dispoziţie mai mult izvoarele
arheologice. După părerea noastră, cele din urmă nu oferă suficiente informaţii
pentru a considera aspectul producţiei de mărfuri ca fiind mai însemnat decât
negoţul. Meşteşugurile din oraşe erau de importanţă locală, rolul lor fiind de
acoperire a cererii interne, a necesităţilor primare ale mediului rural şi urban,
producţia lor nefiind suficientă, cantitativ şi calitativ, pentru a trece peste hotare.
Din Ţara Românească, se căutau mai ales materii prime, în care aceasta era
bogată. Mai dezvoltate erau probabil tocmai meşteşugurile ce ţineau de exportul
acestor materii, precum era pielăritul396. Nu avem nici o informaţie,
documentară sau arheologică, care să ateste până la sfârşitul secolului al XVI-lea
existenţa în oraşele Ţării Româneşti a unor ateliere cu producţie mare, implicate
în export. Veniturile obţinute din meşteşuguri nu se apropie nici pe departe de
cele din negoţ, în care se vehiculau milioane de aspri anual. În plus,
documentele nu îi surprind pe meşteşugari implicaţi în cumpărarea de locuri şi
case cu valoare ridicată. Situaţia începe să se schimbe parţial abia la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor, în sensul creşterii numărului
meşteşugarilor pomeniţi în izvoare şi a rolului lor economic şi social în oraşe.
Economia oraşelor din Ţara Românească depindea foarte mult de
situaţia locală şi internaţională. Periodicele lupte dintre taberele boiereşti pentru
impunerea pretendenţilor la domnie sau atacurile din exterior aveau efecte
negative asupra desfăşurării în bune condiţii a negoţului. Oraşele erau printre
cele mai afectate, deoarece reprezentau ţinta predilectă a atacurilor şi jafurilor.
În oraşe erau concentrate mai multe averi şi mărfuri, fapt ce le făcea şi mai
atractive oştilor venite din exterior. Luptele din ultima parte a secolului XV - prima
395 Vezi discuţia lui Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 112-118.

parte a secolului XVI dintre domnii Moldovei (Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea
şi Ştefăniţă) şi cei ai Ţării Româneşti (Radu cel Frumos, Basarab Ţepeluş, Radu
cel Mare şi Radu de la Afumaţi), au avut efecte negative asupra oraşelor din
partea de răsărit a Munteniei şi din sudul Moldovei397. Pentru Ţara Românească,
izvoarele menţionează incursiuni ale domnilor Moldovei în 1470 (Brăila şi Floci
sunt incendiate)398, în 1471 (lupta de la Soci), culminând cu incursiunea lui
Ştefan cel Mare din 1473, care a dus la ocuparea Bucureştilor399. Alte expediţii
au fost întreprinse în 1474, 1476, 1481, 1482, 1507 şi 1526400. Pe lângă Brăila şi
Floci, au mai avut de suferit Râmnicu Sărat şi târgul de la Soci; acesta din urmă
a decăzut în prima parte a secolului al XVI-lea401. Pe lângă urmările pe care
luptele dintre puterile din zonă le-au avut asupra vieţii orăşenilor, şi economia
avea de suferit. Uneori, simple zvonuri afectau relaţiile comerciale cu oraşele de
peste munţi. La un moment dat, Vlad Ţepeş trimitea un vameş la Braşov să
anunţe că vestea venirii turcilor este falsă; un trimis al braşovenilor îşi amânase
vizita în Ţara Românească datorită acestui zvon402.
Din secolul al XV-lea, în special din a doua jumătate, în Ţara
Românească creşte influenţa otomană. Consecinţele se observă în timp la mai
multe niveluri: 1. etnic şi demografic: în oraşe vin tot mai mulţi greci şi evrei;
2. economic: negustorii din Imperiul Otoman concurează atât pe negustorii din
Transilvania, cât şi pe cei din oraşele din Ţara Românească; 3. teritorial:
impunerea controlului otoman asupra aşezărilor de la vadurile Dunării de la
Turnu şi Giurgiu, implicit asupra vămilor de acolo, a reprezentat o pierdere,
vistieria domnească fiind lipsită de venituri importante403; mai târziu, cedarea
Brăilei, cel mai mare oraş al ţării la Dunăre, va fi şi mai semnificativă, Ţara
Românească fiind nevoită să renunţe la portul prin care se desfăşura cea mai
mare parte a comerţului său cu Orientul. Chiar dacă efectele nu au fost vizibile
imediat404, pe acest fond, se produce o treptată reorientare a principalelor
direcţii de desfăşurare a schimburilor, astfel încât circuitul economic din sudul şi
estul Europei, din Mediterana şi Marea Neagră, capătă un caracter secundar.
397 Pentru relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi domnii Ţării Româneşti, vezi Laurenţiu Rădvan,
„Din relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ţara Românească”, în Ştefan cel Mare la cinci secole de la
moartea sa, ed. Petronel Zahariuc, Silviu Văcaru (Iaşi: Editura Alfa, 2003), p. 269-284.
398 DRH, A, II, p. 286, nr. 191; Cronicile slavo-române, p. 16, 30.
399 Cronicile slavo-române, p. 17, 30-31; Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”,
p. 13-28.
400 Cronicile slavo-române, p. 17-19, 94; Ureche, Letopiseţul, p. 137-138, 146-147.
401 Giurescu, „Despre lupta de la Soci”, p. 428-429; Giurescu, Târguri, p. 310-312.
402 DRH, D, I, p. 454, nr. 335.
403 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 401-403.
404 Spre exemplu, cu toate transformările ce au avut loc în regiune după 1500, comerţul cu
mirodenii prin Sibiu nu a fost afectat (Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 145-146).

Grosul comerţului internaţional se mută spre vestul continentului şi Atlantic, pe

fondul marilor descoperiri şi al transformărilor economice din Europa (scăderea
comerţului cu produse de lux şi creşterea producţiei de produse de bază:
produse alimentare, postavuri accesibile unor categorii mai largi ale populaţiei
etc)405. Oraşele din ţările române nu vor putea evita transformările, şi, pe măsură
ce avansăm în secolul al XVI-lea, intră într-o nouă fază de dezvoltare.

YZ
Micro-monografii
Argeş
Argeş face parte din rândul celor mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti.
Numele său vine de la râul lângă care se află, a cărui identificare cu Ordessos,
menţionat de Herodot, este nesigură1. Deoarece numele oraşului apare în
documentele slavone sub forma Arghiş2, N. Drăganu a propus o etimologie
peceneagă sau cumană, din arghiš - „înălţime”3, considerând că originea numelui
trebuie căutată în Transilvania, unde întâlnim nume asemănătoare (Mardeş,
Ardeş)4. În epoca modernă, pentru acest oraş s-a impus denumirea Curtea de
Argeş, formă care însă nu a fost folosită în actele medievale. Responsabilă de
transformarea numelui este cancelaria domnească, deoarece actele emise de
domni din Argeş (din sec. al XVI-lea) erau considerate de pisari ca fiind emise la
curte, cea mai veche a ţării5.
În aşezarea situată pe cursul superior al râului Argeş s-a stabilit centrul
unei structuri politice locale, de la care majoritatea istoricilor consideră că a
plecat acţiunea de unificare a teritoriilor de la sud de Carpaţi6. Cele mai vechi
urme ce indică existenţa unui centru de locuire la Argeş datează dinainte de
1300. Prima fază din evoluţia acestuia cuprindea cel puţin din a doua parte a
1 Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, ed. Radu Florescu (Bucureşti: Editura Meridiane,
1982), p. 155.
2 DRH, B, I, p. 19-22, nr. 7-8; p. 80, nr. 38.
3 N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii (Bucureşti: 1933), p.
530-532; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1963), p. 182.
4 Drăganu, Românii în sec. IX-XIV, p. 531-532.
5 DRH, B, II, p. 143, nr. 68; B, IV, p. 149-150, nr. 118-119.

sec. al XIII-lea o biserică din piatră, cu incintă proprie7. Săpăturile efectuate

până în prezent nu au putut lămuri dacă aceasta făcea parte dintr-un complex
mai larg, care să fi avut şi o funcţie militară (ce poate fi doar bănuită); ce e drept,
aceste investigaţii nu au depăşit aria fostei curţi domneşti. La Argeş şi-a avut
probabil reşedinţa Basarab I, menţionat prima dată într-un act emis de regele
Ungariei, Carol Robert de Anjou, în 13248. În anul următor, izvoarele dau de
înţeles că între voievod şi rege a izbucnit un conflict, Basarab fiind numit sancte
regis corone infidelem9. În cadrul expediţiei din 1330, oastea regală ajunge la castrum
Argyas, despre care nu ştim dacă a fost sau nu cucerit10. Identificarea acestui
castrum nu întruneşte încă adeziunea tuturor specialiştilor, o parte considerând că
este vorba de reşedinţa de la Argeş, alţii cetatea de la Poenari11. Urmele
identificate de N. Constantinescu ar sugera o distrugere la Argeş, însă nu trebuie
neglijat faptul că aceasta putea avea loc şi din alte motive decât expediţia din
1330. În ceea ce ne priveşte, indiferent că actele respective fac referire la Argeş
sau Poenari, credem complet plauzibilă ipoteza că oastea regală a trecut şi pe la
Argeş. Aici se afla centrul puterii de la răsărit de Olt şi nici o oaste nu ar fi evitat
capturarea unei astfel de poziţii. Cu siguranţă, curtea stăpânului locului, ca şi
aşezarea din apropiere, au avut de suferit cu această ocazie12.
Cronicile Ţării Româneşti au o altă viziune faţă de începuturile oraşului.
Înaintea lui Basarab, ce nu este pomenit, Negru Vodă trece din Transilvania la
7 Alăturându-se ideilor lui Sacerdoţeanu (Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş”, p. 52-54),

Grigore Ionescu susţinea în 1940 ipoteza existenţei acestei biserici mai vechi (Grigore
Ionescu, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui (Bucureşti: 1940), p. 13-14);
confirmări în acest sens au fost aduse de cercetările arheologice ulterioare întreprinse de
N. Constantinescu şi publicate în Curtea de Argeş, p. 84-92, 143-147. Autorul săpăturilor a
datat descoperirile de aici în jurul anului 1200, pornind de la două monede din acea
perioadă, atribuite cu prudenţă lui Alexios al III-lea (1195-1203) (ibid., p. 119); acestea sunt,
mai nou, considerate imitaţii bulgare după monedă bizantină din anii 1195-1225/1241 (în
special din 1210-1225), potrivit lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, „Moneda bizantină şi de
tip bizantin pe teritoriul de la sud de Carpaţi în secolele XII-XV – o analiză critică a
documentelor numismatice”, în Mousaios, Buzău, VII (2001), p. 353, 376); prima monedă de
aici ce poate fi cu certitudine atribuită este de la Ladislau Cumanul, prin urmare se poate
merge cu datarea complexului şi spre a doua jumătatea a sec. al XIII-lea.
8 DRH, D, I, p. 36, nr. 15.
9 Ibid., p. 37, nr. 16.
10 Ibid., p. 58, nr. 30; p. 65, nr. 35.
11 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 56, 145-146; Iosipescu, „Românii din Carpaţii
Meridionali”, p. 76-93; mai nou, vezi S. Iosipescu, „Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie
1330). O contribuţie la critica izvoarelor istoriei de început a principatului Ţării
Româneşti”, în RI, XIX (2008), nr. 1-2, p. 59-82; Rusu, Castelarea carpatică, p. 491-493.
12 În favoarea identificării Argeşului cu castrum Argyas se situează şi Alexandru Madgearu,
„Castrum Argyas: Poienari sau Curtea de Argeş?”, în Studia Varia In Honorem Professoris,
p. 203-215.
sud de Carpaţi (1290/1292). Lui i s-ar datora „facerea oraşelor” Câmpulung şi

Argeş, unde ar fi ridicat bisericile domneşti şi o curte (numai la Argeş)13.
Informaţia transmisă de cronici confirmă că la începutul sec. al XIV-lea numai
Argeşul a fost reşedinţă a primilor domni ai ţării, nu şi Câmpulungul. Spre
jumătatea secolului (după 1340), la Argeş s-a ridicat o nouă biserică, mai
impunătoare14, cu un zid în jur, ce cuprindea o incintă relativ întinsă (79 m/103 m),
cu o suprafaţă de cca. 0,76 ha15. Alături de alţi autori, Tereza Sinigalia şi-a
exprimat îndoiala cu privire la această curte de la Argeş, care, aşa cum se
prezintă în momentul de faţă, întruneşte cu greu condiţiile necesare pentru a
îndeplini rolul unei autentice reşedinţe domneşti16. Sub semnul întrebării şi încă
fără un răspuns hotărâtor sunt: funcţia originală a bisericii domneşti (care putea
fi biserică a mitropoliei)17, rolul bisericii Sân Nicoară, dar şi locul unde se află
fortificaţia şi palatul domnesc (căci construcţiile identificate în curtea bisericii
sunt prea modeste pentru a îndeplini acest rol)18.
La Argeş au rezidat toţi domnii până la Mircea cel Bătrân inclusiv, şi tot
aici s-a stabilit sediul Mitropoliei Ţării Româneşti (întâi episcopie, de pe la
1353-1354)19. Din timpul lui Mircea, ştim că domnii rezidau şi în reşedinţa de la
Târgovişte. În 1396, Johann Schiltberger ar fi vizitat ambele oraşe-reşedinţă, cu
toate că afirmaţia sa este privită de unii autori cu suspiciune20. Domnii au rezidat
periodic la Argeş şi în sec. al XV-lea, pentru ca din secolul următor, curtea să fie
tot mai rar vizitată.
Prezenţa în acest loc a unei posibile reşedinţe a unui voievod local (înainte
de 1290/1292) şi a curţii domnului Ţării Româneşti (după această dată) a
contribuit decisiv la urbanizarea aşezării din imediata apropiere. Nu ştim care era
13 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.

14 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 34-35, 143-148. În legătură cu locul morţii lui Basarab
I, vezi: Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), ed.
Constantin Bălan (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994), p. 249, nr. 284; Iorga,
Istoria românilor, vol. III, p. 157; Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş”, p. 51-53; Chihaia,
Din cetăţile de scaun, p. 77-78.
15 Ionescu, Curtea de Argeş, p. 9; Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 34.
16 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 32-40.
17 Vezi punctele de vedere ale lui Pavel Chihaia, „Despre biserica domnească din Curtea de
Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I,
p. 36-46 şi „Cele două lăcaşuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeş deduse din hrisoavele
bisericii lui Neagoe Basarab”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 56-74.
18 Între bisericile domnească şi Sân Nicoară a existat în evul mediu târziu o legătură, care a
fost suprimată prin tăierea de noi străzi în sec. al XIX-lea şi de ridicarea unor construcţii
moderne (Nicolae Moisescu, Curtea de Argeş. Micromonografie (Bucureşti: 1998), p. 41); vezi şi
nota 31.
19 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3.
20 Călători străini, vol. I, p. 30; Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 36-37.
situaţia acestei aşezări înainte de 1290. Cercetările arheologice s-au concentrat

asupra unui spaţiu relativ restrâns, în zona considerată azi reşedinţa domnului,
neglijând oraşul medieval, astfel că din această direcţie nu avem prea multe date.
Din izvoare mai târzii aflăm că în oraş s-a stabilit cel târziu în prima parte a sec. al
XIV-lea un grup de saşi. Cum Argeşul este primul oraş din Ţara Românească pe
drumul ce vine de la Sibiu, nu este exclus ca de aici să fi provenit unii dintre saşii
stabiliţi lângă curtea domnului. Din punct de vedere religios, ei au fost puşi sub
autoritatea episcopului Transilvaniei. În 1369, Vladislav I se adresa catolicilor şi
preoţilor lor, solicitându-le să primească cu cinste pe sufraganul acestui episcop21.
În 1381, la Argeş se înfiinţează singura episcopie catolică din Ţara Românească,
dependentă de Arhiepiscopia de Kalocsa22. În fruntea ei s-au succedat mai mulţi
episcopi, însă puţini au venit să îşi ia în primire dioceza23; la începutul secolului al
XVII-lea, datorită scăderii numărului catolicilor, s-a hotărât mutarea sediului de la
Argeş la Bacău24. Locul unde s-a aflat biserica saşilor nu a fost localizat. Pavel
Chihaia a avansat două propuneri de identificare: biserica Botuşari sau biserica
Sf. Nicolae din Târg, ambele aflate la mică distanţă de curte25. Istoricii mai vechi,
precum Virgil Drăghiceanu sau Victor Brătulescu, considerau că biserica catolică
ar fi putut să se afle în locul unde acum stau ruinele bisericii Sân-Nicoară26.
Turnul clopotniţă ataşat acestei biserici, după tradiţia arhitectonică occidentală, ar
pleda în favoarea acestei interpretări, însă cercetările arheologice din anii '70 nu
susţin această ipoteză. Aceste săpături sugerează existenţa mai multor faze de
evoluţie pentru monument, prima fază, în care turnul nu exista, datând din sec. al
XIV-lea. Biserica ale cărei ruine se văd şi astăzi ar fi mai târzie, iar turnul ce o
însoţeşte ar fi ridicat, la rândul lui, ulterior27. O contribuţie a unor locuitori veniţi
din Transilvania la „botezarea” lăcaşului este susţinută de forma Nicoară a
numelui bisericii, ce nu este specifică Ţării Româneşti, ci unor regiuni din
21 DRH, D, I, p. 98, nr. 56; B, I, p. 12, nr. 3.

22 Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, p. 439; Pascu, Contribuţii documentare, p. 65-67.
Blasius Kleiner ne transmite în sec. al XVIII-lea că pe lângă biserica catolică, pusă şi ea de
tradiţie pe seama lui Negru Vodă şi a doamnei lui, ar mai fi existat o mănăstire, probabil
sediul episcopiei (Cernovodeanu, „Vizitaţia”, p. 460).
23 Iorga, Istoria bisericii, vol. I, p. 66.
24 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, Documente privitoare la episcopatele catolice din
Principate (Bucureşti: 1913), p. 90-91, nr. XCI-XCIII. Ca o amintire a prezenţei saşilor aici a
rămas un hidronim local, Valea Sasului (Moisescu, Curtea de Argeş, p. 7), aflată în partea de
sud a oraşului (Chihaia, „În legătură cu trecutul”, p. 159).
25 Chihaia, „În legătură cu trecutul”, p. 151-160.
26 Drăghiceanu, „Curtea domnească”, p. 12; Brătulescu, Curtea de Argeş, p. 26.
27 Pentru fazele 2 şi 3 autorii săpăturii nu au emis variante de datare (Nicolae Moisescu,
„Biserica Sân-Nicoară în lumina ultimelor săpături arheologice”, în Studii şi comunicări. Muzeul

Curtea de Argeş, 1980, p. 35-39). Primele săpături au fost realizate aici de Drăghiceanu,
„Curtea domnească”, p. 40.
Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei28. Confuze sunt şi afirmaţiile primilor

misionari catolici. În 1603, Bernardino Quirini transmite că sediul episcopiei
catolice fusese distrus din temelie29, iar în 1623, Andrei Bogoslavič, fără să dea de
înţeles dacă a văzut într-adevăr biserica, scria că era închinată Sfintei Fecioare şi că
era acoperită cu plăci de aramă şi de plumb (potrivit lui, în acel loc ar fi fost şi
sediul episcopiei). Biserica ar fi fost luată între timp de ortodocşi, pentru că în oraş
ar mai fi rămas la acel moment doar 30 de case de catolici, fără preot30. Preluarea
fostei biserici catolice de către ortodocşi a avut loc probabil în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, când numărul saşilor s-a redus simţitor, datorită Reformei.
Importanţa şi rolul jucat la Argeş de această comunitate nu trebuie judecat după
informaţiile din secolele XVI-XVII, care o surprind când era deja în curs de
dizolvare sau asimilare.
Este posibil ca instalarea coloniştilor saşi să fi fost parte a unei locatio.
Cum la Argeş, cercetările arheologice sugerează existenţa unei reşedinţe locale
înainte de 1290/1292, presupunem că nou-veniţii s-au stabilit lângă aceasta, dar şi
lângă o mai veche aşezare autohtonă. Ca şi în alte centre urbane, topografia
oraşului poate furniza argumente suplimentare în favoarea susţinerii unei astfel
de ipoteze. Lateral de curte, spre sud, se afla axa principală a oraşului, Uliţa
Mare31. Topografic, curtea era separată de oraş32 printr-o mică vale, în care
curgea un pârâu, imediat la sud aflându-se piaţa oraşului33. Plasarea pieţei şi a
oraşului la sud de curte şi de acea vale ar susţine ipoteza existenţei unui
ansamblu aulic unic în zona bisericii domneşti – Sân Nicoară. De implantarea
unui astfel de plan au fost probabil responsabili coloniştii veniţi de la nord de
Carpaţi. Identificarea locului bisericii lor ne-ar fi facilitat o mai bună înţelegere a
modului în care a evoluat aşezarea în prima ei perioadă de existenţă, însă, din
păcate, acest lucru nu a fost încă reuşit.
28 Atlasul linguistic român, ed. Sever Pop, Emil Petrovici, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, fasc. 1
(Bucureşti: 1936), harta nr. 9.
29 Călători străini, vol. IV, p. 49.
30 Ibid., vol. V, p. 9.
31 Despre Uliţa Mare (azi Str. Negru Vodă), G. Ionescu spunea în 1940 că e „destul de largă
pentru o aşezare de provincie” şi că, în punctul ei cel mai ridicat, „se lărgeşte” unde e piaţa
(Ionescu, Curtea de Argeş, p. 5); strada dintre bis. domnească şi Sân Nicoară (azi B-dul
Basarabilor) a fost tăiată la finele sec. al XIX-lea.
32 Interesant este că cercetările întreprinse în vecinătatea curţii (din păcate fără a fi extinse)
nu au relevat urme de locuire pentru perioada când curtea a fost edificată şi nici din perioada
imediat următoare (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Cercetările arheologice de la Curtea de
Argeş”, în Cercetări arheologice, V (1982), p. 98).
33 Cercetările viitoare trebuie să se concentreze pe evoluţia străzilor din zona pieţei în
perioada modernă, pentru a vedea dacă nu cumva în evul mediu târziu piaţa se prezenta într-o
formă mai extinsă (vezi şi Ionescu, Curtea de Argeş, planul oraşului anexat).
S-au păstrat, indirect, fragmente din privilegiul pe care l-au primit şi care
le conferea un statut diferit de cel al autohtonilor. În primul rând, coloniştii au
primit dreptul de a-şi alege reprezentanţi proprii, care aveau iniţial autoritate
numai asupra lor. Ulterior, statutul privilegiat a fost extins şi asupra
autohtonilor. Acest proces era cu siguranţă încheiat pe la 1500, când judeţul şi
pârgarii din Argeş apar menţionaţi. În primul act în care sunt atestaţi, ei şi mai
mulţi negustori şi orăşeni de vază confirmau sibienilor apartenenţa unui locuitor
la comunitatea lor34. Oraşul avea sigiliu propriu; nu s-a păstrat sigiliul folosit de
comunitate până în jurul lui 1500, ci doar cel renovat în timpul lui Neagoe
Basarab, care are ca simbol o acvilă bicefală35.
Într-o lucrare anterioară, am emis ipoteza că la Argeş, precum la
Câmpulung, domnia a acceptat ca orăşenii să păstreze o stăpânire deplină a
moşiei. Negocierile care au avut loc între Neagoe Basarab şi orăşeni în 1512-1521
confirmă indirect acest lucru. În alte oraşe, domnul considera moşia ca fiind
stăpânire a sa, de care putea dispune după voie, locuitorii având drept doar de
folosinţă. Faptul că Neagoe a negociat cu orăşenii, de la care a luat o parte din
moşie şi a dat la schimb o alta arată că la Argeş exista o situaţie deosebită36.
Partea de moşie cedată de orăşeni, precum şi dreptul de a ridica vama din piaţă
au ajuns în stăpânirea mănăstirii Argeş, ctitorie a lui Neagoe. Abuzurile
călugărilor i-au nemulţumit pe orăşeni, care au cerut înapoi moşia, iar procesul
care s-a declanşat la puţin timp după domnia lui Neagoe a durat mai bine de un
secol. Încăpăţânarea şi consecvenţa cu care orăşenii au revendicat partea de
moşie cedată nu s-ar justifica dacă respectiva moşie ar fi fost domnească37.
Piaţa, inima comercială a oraşului, şi-a păstrat probabil neschimbată
poziţia până în epoca modernă, în apropierea curţii, dar şi a bisericii Sf. Nicolae
din Târg (azi dispărută, numită astfel pentru a o deosebi de biserica domnească,
ce avea acelaşi hram)38. Cu denumirea de „bazar”, această parte a oraşului apare
în câteva documente târzii39. Economic, Argeşul era orientat mai mult spre
comerţul cu Sibiu, fiind primul oraş din Ţara Românească pe drumul care venea
dinspre Transilvania, pe la Turnu Roşu, pe valea Oltului şi prin Ţara Loviştei40.
34 Panaitescu, Documente slavo-române, p. 19, nr. XI.

35 Chihaia, Din cetăţile de scaun, p. 99.
36 Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004), p. 289-291, 349-351. Vezi şi Chihaia, „Cele două lăcaşuri”,
p. 56-64.
37 DRH, B, V, p. 145, nr. 13l, p. 207, nr. 191, p. 221, nr. 205; Ionaşcu, „Din relaţiile
mănăstirii”, p. 458-465.
38 Călători străini, vol. VI, p. 164; Pavel Chihaia, „În legătură cu originea şi structura oraşelor
de reşedinţă din Ţara Românească”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 308; Chihaia, „În
legătură cu trecutul”, p. 160.
39 DIR, XVI, B, V, p. 73, nr. 76; DRH, B, XXII, p. 472, nr. 245.
În registrele vamale de la Sibiu apar numeroşi argeşeni; dintre aceştia se remarcă

membri ai patriciatului oraşului, precum Nichifor şi Dragotă. În 1500, Dragotă
aducea în Ţara Românească 109.000 de cuţite, în valoare de 130.800 de dinari; în
alt transport, tot acesta scotea din Sibiu 70.500 de cuţite, în valoare de 84.600 de
dinari41. Alţi negustori se ocupau cu intermedierea aducerii de peşte de la
Dunăre la Sibiu. În 1500, din Argeş s-au exportat mărfuri în valoare de 300.000 de
dinari, s-au importat în valoare de 117.000, în tranzit fiind produse de peste
200.000 dinari; oraşul se află pe primul loc în relaţiile cu Sibiul, fiind urmat de
Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung42. Cu Braşovul, relaţiile nu au fost la fel de
dezvoltate. Potrivit statisticilor, în 1503, Câmpulungul domina această piaţă, în
timp ce Argeş era pe unul din ultimele locuri43.
Ridicarea mănăstirii Argeş lângă oraş nu a avut efecte benefice pentru
dezvoltarea acestuia. Începând cu ctitorul Neagoe Basarab, domnii au favorizat
mănăstirea, care s-a bucurat de numeroase danii: drept de judecată în piaţă,
vama, mori, o parte din moşie. S-au făcut abuzuri şi autonomia comunităţii a
fost stânjenită44.
Deşi în secolele XIV-XV a fost unul din principalele oraşe ale Ţării
Româneşti, Argeşul a decăzut lent începând din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, fără a-şi mai recăpăta vreodată strălucirea pe care a avut-o ca reşedinţă
a ţării. Mutarea de aici a sediului mitropoliei în timpul lui Neagoe Basarab
(1517)45, impactul Reformei asupra comunităţii catolice şi încetarea activităţii
episcopiei (1519), lipsa atenţiei din partea domnilor, scăderea nivelului
comerţului cu Braşovul şi Sibiul, au dus la diminuarea populaţiei.
Brăila
Brăila este situată la Dunăre, pe singurul platou ce domină malul stâng

al fluviului pe o distanţă apreciabilă la sud de vărsarea Siretului, la un vad de
trecere spre Dobrogea. Dunărea a fost din antichitate o adevărată cale
comercială continentală, astfel că situarea în această poziţie favorabilă a facilitat
apariţia aici a unui loc de schimb. Anterior secolului al XIV-lea, pe locul Brăilei

42 Ibid., p. 257-258.
43 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 205, 260-261; Quellen zur Geschichte der Stadt
Kronstadt in Siebenbürgen, vol. III (Braşov: 1896), p. 243, 298, 303.

44 DRH, B, II, p. 411, nr. 215; p. 418, nr. 218; III, p. 135, nr. 83; DIR, XVII, B, I, p. 488, nr.
430; IV, p. 47, nr. 51.

45 Viaţa Sfântului Nifon, ed. Vasile Grecu (Bucureşti: 1944), p. 94-97; Istoria Ţării Româneşti,
p. 35-41.
s-a aflat o aşezare mai veche46, probabil un sat de pescari şi mici negustori, aflaţi
în relaţie cu diferiţii stăpânitori care s-au succedat pe ambele maluri ale Dunării.
Spre deosebire de viitoarele oraşe din regiunile mai înalte ale Ţării Româneşti,
mica aşezare de la vad nu a fost reşedinţa vreunei structuri politice locale. Fiind
o zonă de câmpie, regiunea de răsărit a ţării a fost de-a lungul timpului culoar de
trecere a migratorilor. După 1241, mongolii şi-au exercitat aici hegemonia,
pentru ca la jumătatea sec. al XIV-lea, acest teritoriu să intre sub controlul
domnilor Ţării Româneşti. Aceştia au organizat aici un judeţ, ce a luat numele
oraşului ce i-a servit drept centru administrativ47.
Un act din 1358 sugerează existenţa Brăilei, dar prima menţiune
documentară certă a aşezării se află în privilegiul dat Braşovului de Vladislav I în
1368, unde apare ca loc de vamă48. S-a mai propus ca ipoteză identificarea
Brăilei cu portul Drinago, care apare în câteva hărţi aparţinând şcolii catalano-
genoveze49: în portulanul realizat în 1325/1330 de Angellino de Dalorto50,
portulanul lui Angelino Dulcert, din 133951, Atlasul catalan, din 137552 sau în
portulanul lui Guillelmus Soleri, cca. 138553. De asemenea, numele Drinago a
fost inserat într-o descriere geografică şi de călătorii (Libro del conoscimiento sau
Cartea cunoaşterii), scrisă la începutul sec. al XIV-lea54. Ipoteza ca Drinago să facă
referire la fluviul Drina55 nu are susţinere, deoarece pe harta lui Dalorto, între
46 Ionel Cândea, Brăila, origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea (Brăila: Editura
Istros, 1995), p. 75-88.
47 DRH, B, I, p. 330, nr. 205.
48 Ibid., D, I, p. 72, nr. 39; p. 86, nr. 46.
49 J. Bromberg, „Toponymical and Historical Miscellanies on Medieval Dobrudja,
Bessarabia and Moldo-Wallachia”, în Byzantion. Revue Internationale des Études Byzantines,

Bruxelles, XII (1937), fasc. II, p. 467-469; Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din
cele mai vechi timpuri până astăzi (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968), p. 43-44; Rădvan,
„Contribuţii la problema identificării”, p. 75-85.
50 Facsimil color în The Portolan Chart of Angellino de Dalorto, MCCCXXV, ed. Arthur R. Hinks
(Londra: Royal Geographical Society, 1929); Sea Charts of the Early Explorers, 13th to 17th Century,
ed. Michel Mollat du Jourdin et al. (Fribourg: Thames and Hudson, 1984), p. 201; vezi şi
Konrad Kretschmer, Die italienischen Portolane des Mittelalters (Hildesheim: G. Olms, 1962), p. 117.
51 Sea Charts of the Early Explorers, nr. 7.
52 Facsimil în Choix de documents géographiques conservés à la Bibliothèque Nationale, ed. L. Delisle
(Paris: 1883).
53 Sea Charts of the Early Explorers, nr. 9.
54 Book of the Knowledge of all the Kingdoms, Lands and Lordships that are in the World, and the Arms
and Devices of Each Land and Lordship, or of the Kings and Lords who Possess Them, ed. Clements
Markham (Londra: 1912) (prima ediţie a fost întocmită de Marcos Jiménez de la Espada şi a
fost publicată în Boletin de la Sociedad Geográfica de Madrid, Madrid, februarie 1877).
55 Andrei Pippidi, „De l'utopie à la géographie: une «Roumanie» au XIVe siècle”, în RRH,
XXV (1986), nr. 1-2, p. 71; Silvia Baraschi, „Numele oraşului Brăila în sursele medievale
(secolele XIV-XV)”, în Istros, Brăila, V (1987), p. 225.
Drinago şi Buda, este plasat un afluent dinspre sud al Dunării ce poartă chiar
numele de flum(en) Drinis. Este posibil ca autorii portulanelor, ce se bazau pe
mărturiile navigatorilor italieni ce străbăteau şi cunoşteau bine Dunărea de Jos,
să fi plasat Brăila la Drinago. O evoluţie a numelui Brăila-Brillago-Brinago-Drinago
nu este imposibilă56; forma Brillago/Brelago apare folosită în descrierile de
călătorii şi în hărţile din secolul XV: în descrierea expediţiei burgunde din 1445,
realizată de Walerand de Wavrin57 şi în harta lui Fra Mauro din 145958. În
celelalte izvoare din secolele XV-XVI, oraşul figurează sub numele de: Brigala
(în italiană), Brailova, Ibrail (în turcă) şi Proilavon (în greacă)59. Originea numelui
aşezării trebuie căutată într-un antroponim local60.
În 1358, regele Ludovic al Ungariei dădea voie negustorilor din Braşov
să meargă liberi printr-un teritoriu de la sud de Carpaţi, ale cărui limite răsăritene
erau cuprinse între vărsarea râurilor Siret şi Ialomiţa în Dunăre61. Cum la
vărsarea Ialomiţei se va afla oraşul Floci, iar aproape de vărsarea Siretului vom
avea Brăila, menţionarea celor două limite face probabil trimitere la aşezările
respective, care la acel moment funcţionau deja ca porturi şi centre de schimb.
Documentul nu lămureşte în schimb sub ce autoritate se aflau aceste centre, sub
cea a domnului Ţării Româneşti sau a regelui Ungariei? Cu actul lui Vladislav I
din 1368 părăsim stadiul ipotezelor şi intrăm pe terenul certitudinilor. Prezenţa
Brăilei în acest privilegiu arată că oraşul se afla sub puterea domnului Ţării
Româneşti. Prin acest document, se stabileau şi drumurile pe care negustorii din
Braşov beneficiau de scutiri de vămi. Principala rută pe care aceştia urmau să
meargă era drumul care venea prin Bran, Câmpulung, Târgovişte şi care este
numit după punctul său terminus la Dunăre, via Braylan62. Forma numelui
56 În mod asemănător, oraşul Mangalia din Dobrogea a figurat în portulane sub nume ca
Pangala, iar într-o tipăritură grecească de la Veneţia chiar ca Bagalia (Petre Ş. Năsturel,
„Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec”, în
SCIV, VIII (1957), nr. 1-4, p. 297).
58 Il mappamondo di Fra Mauro, vol. II, ed. Tullia Gasparini Leporace, Roberto Almagia
(Roma: Istituto Poligrafico dello Stato, 1956), pl. XXIX.

59 Baraschi, „Numele oraşului Brăila”, p. 224.
60 Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 213-214; Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 138;
Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 37-38.

61 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
62 Ibid., p. 86, nr. 46. Raliindu-se opiniilor unor istorici români, Dennis Deletant admite
existenţa unui culoar maghiar în nord-estul Ţării Româneşti, cu Brăila (inclusiv la 1368) ca
parte componentă a sa; Brăila ar fi fost capătul spre Dunăre al drumului folosit de
braşoveni, care apoi vor merge spre Chilia (după ce aceasta va trece sub control ungar, la
începutul sec. al XV-lea): Dennis Deletant, „Genoese, Tatars and Rumanians at the Mouth
of the Danube in the Fourteenth Century”, în The Slavonic and East European Review, 62
(1984), nr. 4, p. 527-528.
acestui drum arată că aşezarea exista cel puţin de câteva decenii; dacă ar fi fost
proaspăt înfiinţată drumul s-ar fi numit probabil altfel. Traseul drumului
confirmă că aşezarea s-a dezvoltat înainte de stabilirea sa; în evul mediu,
majoritatea drumurilor urmau îndeaproape văile râurilor, în timp ce acesta se
îndepărtează de valea Buzăului (probabil la Măxineni) şi traversează câmpia
pentru a ajunge Dunăre; dacă drumul determina aşezarea oraşului, acesta ar fi
trebuit să se afle în mod firesc mai la nord, la vărsarea Siretului. În 1368, oraşul
pare deja integrat în sistemul fiscal al ţării, de vreme ce aici funcţiona o vamă.
Privilegiul a avut efecte benefice pentru aşezare, care a continuat să se dezvolte.
Nu ştim dacă la jumătatea sec. al XIV-lea Brăila atinsese statutul de
oraş, dar cu siguranţă avea un nivel pre-urban, confirmat şi de săpăturile
arheologice. Cercetările din ultimele decenii au evidenţiat existenţa schimburilor,
practicate înainte de 1300 între regiunile de la sud şi nord de Dunăre. Mai multe
tezaure monetare bizantine sau mongole s-au găsit în această zonă, confirmând
circulaţia monedei pe ambele maluri ale fluviului. Săpăturile au mai evidenţiat
locuirea zonei din apropierea terasei înalte a Dunării în secolele XIV-XVI, unde
au fost găsite nu mai puţin de trei necropole creştine deservite probabil de tot
atâtea biserici: una din necropole s-a aflat pe locul unde s-a ridicat mai apoi
citadela otomană (str. Cetăţii); o alta era în zona Pieţei Traian, lângă biserica
Sf. Arhanghel Mihail; a treia se afla în partea de sud a oraşului medieval,
devenind ulterior cimitir al Mitropoliei Proilavei (str. Biserica Veche)63.
Dezvoltarea Brăilei ca principal port la Dunăre al Ţării Româneşti a fost
favorizată de decăderea Vicinei, a cărei localizare este controversată. Portulanele
o plasează după Drinago, aproape de vărsarea fluviului în mare, la sud de cursul
principal64. Folosind hărţile epocii, o mare parte a istoricilor cred că s-a aflat la
Isaccea65. Gh. I. Brătianu merge pe ipoteza localizării la Mahmudia66, în timp ce
Petre Diaconu afirmă că Vicina s-a aflat mai probabil în insula Păcuiul lui
Soare67; o aşezare Pacui este trecută pe harta lui Fra Mauro (1459), fiind plasată
63 Sinteza descoperirilor la Ionel Cândea, „Geneza oraşului medieval Brăila”, în Analele

Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1, p. 26-29; Cândea, Brăila, origini şi evoluţie, p. 73-102; Cronica
Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2003 (Bucureşti: CIMEC, 2004), p. 59-61.
64 The Portolan Chart; Sea Charts of the Early Explorers, p. 201, nr. 7 şi 9.
65 N. Grămadă, „Vicina”, în Codrul Cosminului, Cernăuţi, I (1924), p. 26; Năsturel, „Aşezarea
oraşului Vicina”, p. 298; Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 36; Michel Balard, „Les ports du
Bas-Danube au XIVe siècle”, în Les pouvoir central et les villes en Europe de l'Est et du Sud-Est du
XVe siècle aux débuts de la révolution industrielle. Les villes portuaires (Sofia: Editions de l’Académie
Bulgare des Sciences, 1985), p. 152.
66 Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă (Bucureşti: 1935), p. 88-92; Gh. I.
Brătianu, Vicina II. Nouvelles recherches sur l’histoire et la toponymie médiévales du littoral roumain de la
Mer Noire (Bucureşti: 1940), p. 22-27.
67 Petre Diaconu, „Despre localizarea Vicinei”, în Pontica, III (1970), p. 287-291.
faţă în faţă cu Duracam (Silistra?)68. În fine, Octavian Iliescu consideră că s-a

aflat undeva în regiunea Hârşova-Topalu69. Posesiune bizantină la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi primele decenii ale veacului următor70, Vicina a decăzut
lent în decursul acestui din urmă secol. Dintr-un act emis prin 1337-1338 aflăm
că locul era stăpânit de „păgâni nelegiuiţi”, probabil mongoli sau turci71. La
puţin timp, în alt document se afirma ridicarea şi apoi coborârea în ierarhia
scaunelor mitropolitane a Vicinei, datorită faptului că „locul e supus barbarilor
şi are puţini locuitori creştini”72. În 1353-1354 (la 1359 gestul mutării era deja
înfăptuit), mitropolitul Iachint prelua scaunul de la Argeş, cu acordul Patriarhiei
de la Constantinopol, semn evident al decăderii oraşului73. Vicina apare totuşi în
lista oraşelor ruseşti, realizată în ultimul sfert al secolului al XIV-lea74.
Şerban Papacostea sugerează că responsabilă de decăderea Vicinei nu a
fost cucerirea mongolă, ce nu ar fi afectat major oraşul, ci războiul genovezo-
bizantin din 1351-1352. Constantinopolul a pierdut şi astfel s-a pus capăt
prezenţei Imperiului la gurile Dunării75. Intrată în stăpânirea Ţării Româneşti,
Brăila s-a bucurat de stabilitate politică, foarte necesară dezvoltării economice.
Nu acelaşi lucru îl putem spune despre Vicina, aflată într-o zonă agitată din
acest punct de vedere76. Regiunea a fost afectată de luptele dintre mongoli,
bulgari, conducătorii locali din Dobrogei, apoi turci, în luptă intervenind în final
şi Mircea cel Bătrân. Trecerea de la începutul secolului al XV-lea a malului drept
al Dunării sub o singură stăpânire, otomană, a înlăturat o mare parte din
piedicile pricinuite negustorilor şi navigatorilor de multiplele stăpâniri şi
regimuri vamale, favorizând negoţul77.
În jurul anului 1400, Brăila atinsese cu siguranţă stadiul de oraş. Deja
din 1368 se vorbea de trecerea pe aici a negustorilor braşoveni spre „ţări
68 Il mappamondo di Fra Mauro, vol. II, pl. XXIX.

69 Octavian Iliescu, „Nouvelles contributions à la géographie historique a la Mer Noire”, în
Il Mar Nero, I (1994), p. 231-236.
70 În 1249-1250, Vicina a fost trecută în rândul mitropoliilor dependente de Constantinopol
(DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 5, nr. 2).

71 Ibid., p. 12, nr. 6; despre un atac al turcilor, vezi M. Alexandrescu-Dersca, „L’expédition
d’Umur beg d’Aydin aux bouches du Danube (1337 ou 1338), în Studia et acta orientalia, 2
(1959), p. 13-23.
73 Ibid., p. 13-14, nr. 9-10; Mureşan, Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de
Hongrovalachie, p. 344-358.
74 Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 209-215. Detalii despre listă la formarea oraşelor din
Moldova.
75 Şerban Papacostea, „De Vicina à Kilia. Byzantins et génois aux bouches du Danube au
XIVe siècle”, în RESEE, XVI (1978), nr. 1, p. 69-78.

77 Vezi Todorova, „River Trade”, p. 44-45.
străine”78, pentru ca în 1396 Schiltberger să pomenească portul Brăilei ca fiind

locul în care veneau numeroase corăbii cu „mărfuri din ţara păgânilor”79. Pentru
aceste mărfuri, Brăila avea se pare drept de depozit80, însă, în afara câtorva
sugestii, nu ni se confirmă această situaţie din alte surse. Un document din 1440
arăta că punctul de încărcare pentru genovezi a cerealelor (mei, în acest caz) din
Ţara Românească era Brăila81. Obligaţia negustorilor străini ce veneau pe
Dunăre dinspre Marea Neagră de a-şi descărca mărfurile la Brăila ar putea reieşi
şi dintr-o informaţie cuprinsă în descrierea expediţiei lui Walerand de Wavrin
(1445): „în acest port al Brăilei se afla o mică navă care adusese mărfuri de la
Constantinopol şi care se înapoia acolo”82. În fine, Laonic Chalcocondil spune
despre Brăila că era: „oraş al dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în
toate oraşele ţării”83. Activitatea în port a crescut continuu astfel că, în 1520, un
raport otoman vorbeşte de venirea în portul Brăilei a 70-80 de corăbii, ce
plecaseră din porturi din Asia Mică sau Crimeea. În locul mărfurilor orientale,
aici erau încărcate cereale84.
Brăila era renumită şi datorită comerţului cu peşte. După acest produs
veneau în oraş negustorii polonezi (1408); pescarii din Brăila sunt pomeniţi şi
într-un act dat de Ştefan cel Mare85. Dacă bălţile de lângă Floci apar foarte des
în izvoare86, cele din regiunea Brăilei nu sunt menţionate, situaţie ce s-ar putea
explica prin faptul că au rămas probabil în stăpânire domnească şi nu au fost
dăruite; de ele se foloseau orăşenii şi locuitorii judeţului Brăila. La negoţul cu
peşte se referă şi privilegiile date Braşovului în 1412-1413. Dacă în 1368,
braşovenii nu dădeau nici o vamă la Brăila, unul din domnii ce i-au urmat lui
Vladislav I a introdus o mică taxă în bani pe transportul de peşte; comerţul cu
acest produs era prea profitabil pentru a nu fi taxat87. Pe lângă negustorii din
Braşov, de reduceri sau scutiri la vama din Brăila se bucurau şi cei din
Târgovişte, dar şi căruţele mănăstirilor Cozia, Bolintin şi Târgşor88.
Nu ştim aproape nimic despre comunitatea ce locuia în Brăila. La fel ca
celelalte oraşe ale ţării, avea autonomie, dar nu avem nici un indiciu când i-a fost
acordată şi cât de extinsă era. Judeţul şi pârgarii sunt menţionaţi doar în câteva
78 Braşovenii beneficiau şi de scutirile date de principele Dimitrie (DRH, D, I, p. 90, nr. 49).
80 Giurescu, „Relaţiile economice”, p. 176.
81 Andreescu, „Noi ştiri despre exportul”, p. 325.
83 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 285.
84 Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du règne de Selim I”, p. 107-108.
85 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; Bogdan, Documente privitoare la
relaţiile, p. 282, nr. CCXXIX.

86 Bălţi dăruite Coziei (DRH, B, I, p. 42, nr. 17; p. 63, nr. 28).
87 Ibid., D, I, p. 191, nr. 118; p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136.
88 Ibid., B, I, p. 109, nr. 55; p. 186, nr. 106; p. 268, nr. 162; p. 448, nr. 275.
ocazii. Prima dată apar în jurul anului 1500, când solicitau Braşovului să facă
„dreaptă lege şi judecată” unui brăilean, Mihoci Latineţul, a cărui apartenenţă la
comunitate este cu această ocazie confirmată. Mihoci era raguzan şi venise la
Brăila de cinci ani; este singurul indiciu că structura etnică a oraşului era
eterogenă89. Orăşenii din Brăila sunt enumeraţi în rândul celor care beneficiau
de privilegiul referitor la negoţul pe piaţa braşoveană dat negustorilor din
Muntenia de Mircea cel Bătrân şi reînnoit de Dan al II-lea90. Oraşul a avut
probabil şi o moşie, despre care, la fel ca în cazul bălţilor din apropiere, nu
deţinem nici o informaţie. În oraş nu a fost ridicată o curte; nu s-a păstrat nici
un document emis de domni din oraş91.
Dacă despre Brăila şi locuitorii ei nu s-au păstrat prea multe date,
zbuciumata istorie a oraşului a fost consemnată în izvoare. În 1462, flota
sultanului Mehmed al II-lea, formată din 25 de trireme şi alte 150 de vase, a
urcat pe Dunăre şi a ars oraşul92. Şi conflictul dintre domnii Ţării Româneşti şi
Ştefan cel Mare a avut efecte nefaste pentru dezvoltarea Brăilei, ca şi a oraşului
Floci, mai la sud. În 1470, ambele oraşe sunt cucerite şi distruse de domnul
Moldovei93; într-o descriere plastică, Cronica moldo-germană arăta că la Brăila s-a
„vărsat mare şi mult sânge şi a ars târgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copii
din mame şi a despicat sânul mamelor şi a scos copii din el”94. Atacul avea
legătură cu conflictul dintre Ştefan şi Radu cel Frumos, ce era nemulţumit de
luarea Chiliei de către moldoveni în 1465; vechi probleme de hotar au contribuit
la această criză din relaţiile dintre cele două ţări româneşti95. În spatele
expediţiilor întreprinse de domnul Moldovei stăteau, pe lângă interesele politice,
şi unele economice, Brăila fiind un concurent al Chiliei. Luptele încetează după
1482-1484, când cetatea Crăciuna a fost ocupată de Ştefan, iar Chilia este
cucerită de otomani96. Brăila s-a refăcut, păstrând poziţia de principală poartă de
ieşire din Ţara Românească a produselor spre Levant. Oraşul a mai suferit un
atac în 1512, din partea urmaşului lui Ştefan, Bogdan, care a acţionat deoarece
un pretendent la tronul Moldovei îşi găsise adăpost în Ţara Românească97.
Între vara lui 1538 (expediţia lui Soliman I în Moldova) şi toamna lui
1540 (începutul ridicării de fortificaţii la Brăila de către otomani), oraşul a trecut

90 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
91 Dat fiind poziţia Brăilei de port la Dunăre, să fie acestea indicii că a avut o situaţie
asemănătoare cu Chilia sau Cetatea Albă, ce au păstrat un statut aparte de autonomie?

94 Ibid., p. 30.
95 Ureche, Letopiseţul, p. 93, 96-97; Rădvan, „Din relaţiile lui Ştefan”, p. 269-284.
97 Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 67.
în stăpânirea directă a Imperiului Otoman. Sultanul a decis organizarea oraşului

şi a teritoriului din jur sub forma unei kaza-le, precum la Giurgiu şi Turnu98. În
sistemul de organizare otoman, kaza-ua avea un regim aparte, fiind un complex
militar şi economic compus dintr-o cetate (kale), în care se afla garnizoana
militară, un oraş (varoş) şi o zonă agricolă, ce grupa un număr de 20-50 de sate99.
Luarea Brăilei a fost pusă de unii istorici pe seama expediţiei militare întreprinse
în 1538 de Soliman în Moldova, în urma căreia Petru Rareş şi-a pierdut tronul;
noul domn, Ştefan Lăcustă, a fost nevoit să cedeze Tighina către turci100. Domn
al Ţării Româneşti era Radu Paisie, care a acceptat în condiţii nu foarte clare să
renunţe la Brăila, ce s-a adăugat punctelor de sprijin pe care imperiul le avea la
nord de fluviu101. Doar descoperirea de noi documente în arhivele otomane va
lămuri această chestiune. După cum reiese dintr-un raport polonez din
octombrie 1540102, la puţin timp după luarea Brăilei (civitatem magnam et
opulentam), turcii au început să ridice o cetate de zid, la nord de vatra oraşului
(arcem muro erigendam construere occepit)103. Ridicarea într-un timp atât de scurt a
unei fortificaţii arată motivaţiile politico-militare şi strategice ale instaurării
controlului otoman asupra Brăilei. De aici, se puteau controla nu numai
mişcările domnilor de la Bucureşti, care erau mai uşor de supravegheat de la
Giurgiu şi Turnu, dar mai ales cele ale domnilor Ţării Moldovei. Credem că
acţiunile politice şi militare din prima domnie a lui Petru Rareş au fost
hotărâtoare pentru decizia luată de otomani de a ocupa, alături de Tighina, şi
Brăila, pentru a ţine sub ascultare domnii de la Iaşi104. De asemenea, lanţul de
stăpâniri otomane de la nord de Dunăre avea menirea de a supraveghea fluviul,
devenit o arteră vitală de transport în condiţiile ofensivei politice a imperiului
98 Hotarul kaza-lei Brăilei s-a stabilit în 1542 (Radu Perianu, „Raiaua Brăilei – noi
contribuţii”, în RIR, XV (1945), fasc. III, p. 291-296).
99 Kaza-ua Brăilei depindea de sangeacbei-ul Silistrei. Denumirea de raia a fost folosită până
recent în istoriografia românească pentru a denumi teritoriile controlate de otomani la

nordul Dunării; raiaua se referea de fapt la o categorie de supuşi, creştini sau musulmani, ce
plăteau impozite în Imperiul Otoman (Mihai Maxim, „Teritorii româneşti sub administraţie
otomană în secolul al XVI-lea” (I), în RdI, XXXVI (1983), nr. 8, p. 806-814).
100 Ion-Radu Mircea, „Ţara Românească şi închinarea raielii Brăila”, în Balcania, Bucureşti,
IV (1941), p. 464-475; Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I”, p. 95.

101 Călători străini, vol. IV, p. 504; Rezachevici, Cronologia critică, p. 208-211; Iorga, Istoria
românilor, vol. IV, p. 289; Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 119.
102 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 46, nr. XLV.
103 Pe locul cetăţii a funcţionat, înainte de 1540, o veche necropolă creştină, aflată probabil
în apropierea unei biserici (Cândea, „Geneza oraşului medieval Brăila”, p. 27-28).

104 Pentru fiecare ţară, otomanii au luat două puncte strategice de supraveghere, adevărate
capete de pod în caz de încălcare de către domni a înţelegerilor cu Poarta. Bucureştii şi

Târgoviştea erau controlaţi de la Turnu şi Giurgiu, Iaşii de la Bender şi Brăila. Dacă vreunul
din aceste puncte cădea, celălalt îl suplinea.
spre centrul Europei, ofensivă ce urma tocmai cursul Dunării105. Motivaţia

economică a luării Brăilei este una secundară, căci imperiul controla deja toate
trecerile fluviului, unde se aflau vămi care-i aduceau venituri semnificative. Din
acest punct de vedere, mai mult a avut de suferit Ţara Românească, lipsită de un
port important. Oraşul Floci a luat parţial locul Brăilei.
După ce a trecut sub controlul Imperiului Otoman presupunem că, la
fel ca la Cetatea Albă şi Chilia, populaţia locală creştină şi-a păstrat unele
drepturi. În favoarea acestei teorii stă prezenţa mai multor negustori din oraş,
dar şi a unor preoţi, ce fac afaceri sau depun mărturii106.
Bucureşti
Oraşul Bucureşti s-a dezvoltat pe cursul inferior al râului Dâmboviţa şi

îşi datorează începuturile unui târg şi unei cetăţui locale. Prima care apare în
izvoare este fortificaţia, numită „cetatea Dâmboviţei”; denumirea nu a fost
folosită mult timp în cancelaria Ţării Româneşti, pentru că pe valea superioară a
aceluiaşi râu mai exista o cetate cu un nume identic107. În cele din urmă, s-a
impus numele de Bucureşti, care aparţinea unuia dintre satele din vecinătatea
cetăţuii, cel în care s-a stabilit târgul, în secolele XIV-XV108.
În mediile cărturăreşti medievale târzii au circulat diverse legende, care
încercau să pună începuturile oraşului pe seama unui cioban, pe nume Bucur,
sau a lui Negru Vodă şi Mircea cel Bătrân. Legenda lui Bucur se încadrează în
şirul de povestiri care încearcă să explice naşterea unei aşezări, de regulă
sătească, dintr-un întemeietor, real sau imaginar109. Numele lui Bucur a fost
asociat şi cu o biserică din oraş, care s-a dovedit a fi în realitate o construcţie din
secolul al XVIII-lea110. Nu ştim ce bază are varianta de explicare a genezei prin
„întemeiere” domnească, pentru că vechile cronici nu amintesc oraşul printre
cele „făcute” de Negru Vodă. Primii domni ai ţării stăpâneau în prima jumătatea
a sec. al XIV-lea această regiune, situaţie confirmată de ctitorirea în apropiere de
105 Maxim, „Teritorii româneşti”, p. 808-809.

106 DRH, B, V, p. 362, nr. 325; Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 76-77; Rădvan, Oraşele din
Ţara Românească, p. 364-365.
107 DH, vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98.
108 Denumirea oraşului provine de la un antroponim, Bucur (Drăganu, Românii în sec. IX-XIV,
p. 262; Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 219; Iordan, Toponimia, p. 164).

109 Paul Cernovodeanu, Paul Simionescu, „Consemnări şi tradiţii privind întemeierea cetăţii
de scaun a Bucureştilor”, în Revista de etnografie şi folclor, XIX (1974), nr. 3, p. 190-204. Vezi,
pe larg lucrarea aceloraşi autori, Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu, Cetatea de scaun a
Bucureştilor, consemnări, tradiţii, legende (Bucureşti: Editura Albatros, 1976).
110 I. Ionaşcu, Vlad Zirra, „Mănăstirea Radu Vodă şi biserica Bucur”, în Bucureştii de odinioară
în lumina săpăturilor arheologice, sub red. lui I. Ionaşcu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959),
p. 57, 75.
către Basarab I a mănăstirii Bolintin111, ce ar fi cea mai veche mănăstire

cunoscută documentar din Ţara Românească. Unul din urmaşii lui Basarab a
ridicat mica cetate de la Bucureşti. Cercetările arheologice din anii '60 ai
secolului XX susţin existenţa unui turn patrulater din cărămidă, cu laturile de 12
m pe 14,5 m (suprafaţă de cca. 160 mp), cu şanţ de jur-împrejur (dar fără o
intrare clar delimitată)112, a cărui ridicare a fost plasată în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea113. S-a mai susţinut că în secolul al XIV-lea rolul cetăţuii a
fost de sediu al pârcălabului judeţului Ilfov şi de reşedinţă temporară pentru
domn, când trecea prin zonă, fără însă ca vreun domn să emită vreun act de aici.
Fortificaţia era aşezată într-o poziţie strategică, fiind apărată natural dinspre
vest, sud şi est de malurile râului Dâmboviţa şi ale pârâului Bucureştioara114. Din
păcate, cercetările efectuate nu lămuresc pe deplin structura şi evoluţia acestei
prime fortificaţii; până la noi săpături, acceptăm aceste date, însă cu prudenţa
necesară.
Ridicarea cetăţuii a contribuit probabil la grăbirea procesului de
dezvoltare în apropiere a unui târg. În partea centrală a oraşului modern,
săpăturile au dus la descoperirea a numeroase obiecte, ce întăresc ideea
practicării aici a comerţului şi meşteşugurilor. Zona bisericilor Răzvan, Sf.
Gheorghe Vechi şi Nou, dar şi Colţea, situate relativ aproape de fosta
fortificaţie, era locuită cel puţin de la jumătatea secolului al XIV-lea, din a doua
parte a secolului următor datând urme ce trimit spre practicarea aici a unor
activităţi meşteşugăreşti (cuptoare pentru reducerea minereurilor de fier şi
cupru, pentru ars ceramica etc.). Zona amintită ne oferă cele mai multe indicii că
aici s-a aflat probabil vatra vechiului târg; s-au adăugat la puţin timp ariile de
locuire de la nord şi de la vest de curte115. Acestui târg i-au trebuit mai multe
decenii pentru a fi considerat oraş. Nu este menţionat în privilegiile date
111 DRH, B, I, p. 137, nr. 75; P. Ş. Năsturel, „D'un document byzantin de 1395 et de
quelques monastères roumains”, în Travaux et mémoires, 8, Hommage à M. Paul Lemerle (Paris:

Éditions E. de Boccard, 1981), p. 351. P.Ş. Năsturel a văzut la Simopetra actul slavon
original dat de Alexandru Aldea Bolintinului în 1433 (rezumat în DRH, B, I, p. 137, nr. 75);
în original se pomeneşte că întărirea se face aşa cum făcuseră înainte străbunul Basarab şi
Mircea cel Bătrân.
112 Adrian Andrei Rusu, „Cetatea” Bucureştilor (observaţii la 550 de ani de la prima ei
pomenire)”, publicat pe web la: [http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Intre%20ziduri/

texte/Bucuresti/bucuresti.htm, 24.05.2010].
113 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 314; mai nou, aprecieri în Panait I. Panait, Gheorghe
Mănucu-Adameşteanu, „Centrul istoric. Repere documentare, arheologice şi numismatice”,

în Gheorghe Mănucu-Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările
arheologice din anul 2007 (Bucureşti: Editura Agir, 2008), p. 27-29.
114 D. V. Rosetti, „Curtea Veche”, în Bucureştii de odinioară, p. 151.
115 Panait, „Începuturile oraşului Bucureşti”, p. 23; Panait, Mănucu-Adameşteanu, „Centrul
istoric”, p. 34-41.
Braşovului şi nici în privilegiul acordat negustorilor din Muntenia de Mircea cel

Bătrân (reînnoire sub Dan al II-lea)116. Până spre 1450, dacă a existat, a avut
doar o importanţă locală. Acordarea unui regim de autonomie pentru
comunitate va întârzia încă aproape un secol.
Motive strategice, dar şi dezvoltarea noilor oraşe de la nord de regiunea
Ilfovului (Târgşor, Gherghiţa), ce era traversată de drumul care lega Târgovişte
de portul Giurgiu, au atras atenţia domniei. Vlad Ţepeş a decis în 1458 să
construiască la Bucureşti o cetate mai mare117. Un an mai târziu, noua cetate era
aproape gata, numele său figurând pentru prima dată într-un document
intern118. De aşezarea din apropiere, cetatea era despărţită printr-un şanţ de
apărare şi de pârâul Bucureştioara119. Prin ridicarea noii construcţii, Vlad Ţepeş
nu a intenţionat stabilirea aici a principalei reşedinţe domneşti, cum cred unii
autori120. Fortificaţia făcea parte din planul de luptă împotriva otomanilor, pus
în aplicare de Vlad în anii 1461-1462121. Din acest loc şi de la ctitoriile domneşti
de la Comana şi Snagov se putea supraveghea mai uşor drumul care venea de la
Giurgiul ocupat de turci122. Mare parte din domnie, Vlad a stat la Târgovişte; în
1462, trupele otomane venite pentru a-l înlătura, nu l-au găsit la Bucureşti, ci la
Târgovişte123. Primul domn care a rezidat la Bucureşti a fost fratele şi urmaşul
său la tron, Radu cel Frumos, apropiat turcilor, care, a căutat să facă din cetatea
de aici o reşedinţă mai confortabilă124. Cetatea este refăcută şi extinsă după
distrugerea din 1473, datorată unui atac al lui Ştefan cel Mare125. Basarab cel
Tânăr a ridicat o biserică în interiorul zidurilor, pentru ca întreaga curte să fie
116 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.

117 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI; Panait, „Cetatea Bucureştilor”,
p. 316.
118 DRH, B, I, p. 203, nr. 118.
119 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 316; Panait I. Panait, „Evoluţia perimetrului Curţii
Vechi în lumina descoperirilor arheologice (sec. XVI-XVIII)”, în BMIM, VIII (1971), p. 82-83;
Năsturel, „Cetatea Bucureşti”, p. 143; pentru ipoteze privind traseul Bucureştioarei, vezi N.
Vătămanu, Istorie bucureşteană (Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1973), p. 25-29.
120 Berindei Oraşul Bucureşti, reşedinţă, p. 16-17.
121 Năsturel, „Cetatea Bucureşti”, p. 143-147; Stoicescu, Vlad Ţepeş, p. 92-96.
122 Ridicarea acestor două mănăstiri (sau refacerea lor) este atribuită, prin tradiţie, lui Vlad
Ţepeş; mănăstirea Comana, şi nu mănăstirea Snagov, ar fi, potrivit ultimelor cercetări, locul
în care a fost înmormântat Vlad Ţepeş (Constantin Rezachevici, „Mormântul lui Vlad Ţepeş
- cea mai plauzibilă ipoteză”, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel, p. 245-264).
123 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 289; Cronici turceşti privind ţările române, vol. I, ed. M.
Guboglu, Mustafa Mehmet (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1966), p. 67; Stoicescu,
Vlad Ţepeş, p. 113; Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 131-132.
124 Primul act în care Bucureştii apar sub numele de „cetate de scaun” este din 1465 (DRH,
B, I, p. 219, nr. 128).

extinsă semnificativ în timpul lui Mircea Ciobanul126. Complexul ocupat de

curte acoperea în secolele XVI-XVII cca. 25.000 mp, zidul din jur urmând
aproximativ traseul câtorva străzi existente (Gabroveni, Şepcari, Şelari, spre sud
zidul era paralel cu Dâmboviţa)127; în faţa palatului se afla o piaţă, pomenită de
Sivori128. Pe tot parcursul sec. al XVI-lea, domnii Ţării Româneşti au stat
alternativ când la Bucureşti, când la Târgovişte, încercând să ducă o abilă
politică de echilibru şi de legătură între spaţiul creştin şi cel otoman. De aceea,
curtea de la Târgovişte a fost preferată de domnii ce s-au îndepărtat de la linia
colaborării politice cu Poarta, în timp ce, cu mici excepţii, în reşedinţa din
Bucureşti au stat domnii favorabili politicii otomanilor. Din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, reşedinţa de la Bucureşti a fost mai puţin folosită de unii
domni pe timp de vară, curtea de la Târgovişte fiind considerată mai potrivită în
acest sens, datorită climei mai puţin aspre. Bucureşti se impune drept capitală
abia în a doua jumătate a sec. al XVII-lea.
Venirea periodică după 1462 a domnilor în cetatea de la Bucureşti a dat
un impuls hotărâtor procesului de tranziţie a aşezării din apropiere spre stadiul
urban. Importanţa sa economică creşte şi devine atractivă şi pentru negustorii
străini; încă din timpul lui Laiotă Basarab, la Bucureşti încep să vină negustori
turci129. Localnicii pleacă tot mai departe în călătorii de afaceri. În jurul anului
1500, câţiva negustori din Bucureşti apar pe pieţele Sibiului şi Braşovului, unde
duceau peşte, animale şi piei şi cumpărau postav, unelte, cuţite şi
îmbrăcăminte130. În sec. al XVI-lea, îi întâlnim până la Liov sau Moscova, după
blănuri sau alte mărfuri131. Cu adevărat, Bucureştii cunosc o mare dezvoltare
economică în a doua jumătate a acestui secol, când au profitat de pe urma
orientării treptate a relaţiilor comerciale ale Ţării Româneşti spre Imperiul
Otoman. În 1583, când Franco Sivori ajunge în Bucureşti, oraşul avea „prăvălii
bine îndestulate cu tot felul de mărfuri”, semn al unui negoţ activ132. Creşterea
în importanţă a aşezării de pe malul Dâmboviţei este surprinsă şi cartografic:
126 Viaţa preacuviosului Nicodim, p. 66-67; Panait I. Panait, „Curtea domnească din Bucureşti în
secolul al XVI-lea”, în BMI, XLII (1973), nr. 2, p. 3-9.
127 Panait, „Evoluţia perimetrului curţii”, p. 83-86; Panait, „Curtea domnească din
Bucureşti”, p. 5; Panait, Mănucu-Adameşteanu, „Centrul istoric”, p. 45.

129 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. XCVIII.
130 Rechnungen, vol. I, p. 296-297; Quellen, vol. I, p. 9-14, 26; vol. III, p. 194-213, 240-242,
297; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 205; Radu Manolescu, „Aspecte din istoria
negoţului bucureştean în secolul al XVI-lea”, în SRdI, XII (1959), nr. 5, p. 48-52.
131 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 405, nr. CCCXIV; p. 430, nr. CCCLIII; p. 443, nr.
CCCLXXXI.
Bucureşti figurează pe Planiglobul lui Martinus Behaim (1492) şi în harta Valahiei

din Atlasul lui Mercator, din 1594133.
Curtea a fost cel mai important punct de reper al oraşului, în funcţie de
care s-a conturat şi topografia locului. În apropiere de curte s-a stabilit traseul
principalei străzi (Uliţa Mare)134, podită cu trunchiuri de copaci din secolul
XVI135; pe această stradă s-au concentrat dughenele negustorilor şi atelierele
meşterilor ce au format bazarul, piaţa oraşului136. Tot în zonă, din secolul al XVI-lea
boierii încep să cumpere tot mai multe case137. Oraşul s-a împărţit în cartiere,
numite iniţial enorii, în funcţie de parohia şi de biserica de care aparţineau
locuitorii138. De la sfârşitul secolului, numele de enorie este înlocuit treptat cu
cuvântul mahala, de origine arabă sau turcă139.
Mai multe indicii arată că cel care a acordat un privilegiu comunităţii din
Bucureşti a fost Mircea Ciobanul (în prima domnie, 1545-1552). Acest domn se
află şi în spatele ridicării la statutul oficial de oraş pentru Târgu Jiu şi Cornăţel.
Ca şi în alte cazuri de oraşe târzii, privilegiul de la Bucureşti nu a conţinut
prevederi speciale faţă de cele obişnuite pentru alte oraşe. Locuitorii au primit
dreptul de a alege un judeţ şi 12 pârgari, ce exercitau judecata în comunitate,
aveau sigiliu etc140. Nu li s-au dat scutiri de taxe şi nici posibilitatea de a deţine
pe deplin locuri pe moşie, cum întâlnim în oraşele vechi. Moşia oraşului a fost în
întregime stăpânire domnească, orăşenii primind îngăduinţă să se folosească de
locuri, pentru agricultură141. Faţă de alte oraşe, domnia a păstrat în oraş şi pe
moşie numeroase locuri: Ciutăria (locul unde se ţineau animale sălbatice),
grădina, băile, jitniţa, sulgeria etc142. Prima hotărnicie cunoscută a locului cedat
orăşenilor a fost făcută în timpul lui Mircea Ciobanul143, tot el a înconjurat
133 Marin Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei până la 1600, vol. I (Bucureşti: 1938),
p. 107, 147-148.
134 Menţionată din 1558 (DIR, XVI, B, V, p. 413, nr. 427); vezi Panait, Mănucu-Adameşteanu,
„Centrul istoric”, p. 41, inclusiv nota 88.

135 Lescalopier aminteşte străzile din Bucureşti acoperite cu trunchiuri de copaci (Călători
străini, vol. II, p. 426).

136 DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
137 DIR, XVI, B, V, p. 413, nr. 427; DRH, B, XXIII, p. 533, nr. 346.
138 Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos, 1372-1658
(Bucureşti: 1937), p. 77, nr. 12; DIR, XVI, B, V, p. 476, nr. 493.
139 DIR, XVII, B, II, p. 220, nr. 204.
140 Pe larg în studiile lui Cernovodeanu: „Consideraţii privitoare la organizarea”, p. 159-176 şi
„Consideraţii privitoare la peceţile oraşului Bucureşti în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea”,

în BMIM, IV (1966), p. 3-14.
141 DRH, B, XXI, p. 295, nr. 158; XXX, p. 308, nr. 253.
142 DIR, XVI, B, V, p. 212, nr. 224; p. 294, nr. 307; p. 458, nr. 474; DRH, B, XXIV, p. 427,
nr. 323.
143 DRH, B, XXV, p. 423, nr. 377.
oraşul cu o palisadă144, a refăcut complet curtea şi a ridicat aici o biserică mai

mare, al cărei hram – Buna Vestire – va fi reprezentat pe al doilea sigiliu al
oraşului145. Un alt indiciu că Mircea Ciobanul a dat privilegiul ce permitea
auto-administrarea comunităţii este dat de apariţia în izvoare a judeţilor. Primul
act emis de un judeţ este din 1563; până în acel an nu avem nici o sugestie că un
astfel de personaj ar fi existat146. Brusc, din acest moment, izvoarele
consemnează aproape toate numele conducătorilor oraşului, astfel că putem
reconstitui în mare lista acestora – fapt unic pentru Ţara Românească – până la
1600147. Singura concluzie logică este că instituţia exista în oraş de puţină vreme.
Se pune totuşi problema statutului locuitorilor până la primirea privilegiului.
Comunitatea nu obţinuse autonomie, însă izvoarele de după 1500 ne arată că la
Bucureşti exista o aşezare care din punct de vedere al funcţiilor administrativ-
politice şi economice întrunea condiţiile pentru a fi considerată oraş. În lipsa
altor informaţii, presupunem că cel puţin de la jumătatea sec. al XV-lea aşezarea
a aparţinut domnului. Fiind supuşi ai acestuia, locuitorii aveau în principiu
acelaşi statut precum locuitorii din alte oraşe, fără a fi privilegiaţi. Pentru că se
aflau lângă o reşedinţă importantă, ei au primit anumite libertăţi, în primul rând
economice; altfel nu i-am întâlni mergând după mărfuri în afara ţării. Prin
decizia de a-i lăsa pe orăşeni să se organizeze la fel ca alţi orăşeni şi prin
acordarea dreptului de folosire a moşiei, Mircea Ciobanul a încheiat practic
procesul de transformare a vechiului târg în oraş. Acest lucru era necesar
deoarece comunitatea de aici devenise una eterogenă etnic, prin venirea unor
grupuri de greci şi evrei148. Exista riscul ca prin stabilirea acestor străini – oameni
liberi – să crească numărul locuitorilor cu statut juridic diferit, ce ar fi putut
afecta dezvoltarea oraşului. Prin acordarea privilegiului statutul a fost nivelat,
fiind acelaşi pentru toţi membrii comunităţii. Străinilor li s-a făcut o concesie,
144 Călători străini, vol. II, p. 426. Vezi şi cronica lui Hieronimus Ostermayer, care susţine că
Mircea Ciobanul a poruncit ridicarea palisadei la 1545 (trimitere în ibid., p. 426, nota 67).
Urme ale palisadei au ieşit la iveală în urma cercetărilor arheologice (Panait, Mănucu-Adameşteanu,
„Centrul istoric”, p. 31-32).
145 Iorga, Inscripţii, vol. I, p. 260-261; Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I
(1395-1800), redactor responsabil Alexandru Elian (Bucureşti: Editura Academiei Române,

1965), p. 245, nr. 106; Vîrtosu, „Despre dreptul de sigiliu”, p. 340.
146 DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
147 Năstase, Marinescu, Les actes roumains, p. 21, nr. 37; p. 23, nr. 47; p. 26, nr. 59; p. 27, nr. 68-69;
DRH, B, VII, p. 37, nr. 26; p. 132, nr. 100; VIII, p. 120, nr. 73; p. 173, nr. 109; p. 211, nr. 136;
vezi şi Petronel Zahariuc, „Nouă documente din secolul al XVI-lea privitoare la istoria oraşului
Bucureşti”, în Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, ed.
Laurenţiu Rădvan (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006), p. 205-221.
148 DRH, B, V, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 30,
nr. 38; p. 34, nr. 42.

anume acceptarea unui „başa al străinilor”149, personaj care, după cum arată şi
numele său de origine turcă150, avea probabil autoritate asupra negustorilor şi
meşterilor străini din târg (bazar); funcţia sa a apărut tocmai datorită creşterii
numărului acestora151.
Din acest moment, erau create toate condiţiile pentru ca oraşul să
continue să se dezvolte. Creşterea sa se observă prin ridicarea a tot mai multe
biserici; într-un act din 1587, printre „popii din oraş” ce figurează ca martori
apare numele a nu mai puţini de 15 preoţi152. Numărul mare al bisericilor şi
mănăstirilor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea indică o mărire a
populaţiei; înainte de devastatoarele evenimente din 1595, când e distrus de
turci, Bucureştii aveau în jur de 10.000 de locuitori153.
Buzău
Oraşul Buzău a apărut pe cursul mijlociu al râului cu acelaşi nume, a

cărui etimologie a stârnit la un moment dat controverse aprinse. Pârvan
considera iniţial că Buzăul poate fi identificat cu Mouseos, râu pomenit în
izvoarele privitoare la sfârşitul Sfântului Sava Gotul, în urma persecuţiilor duse
de Athanaric împotriva creştinilor (372)154. P. Papahagi susţinea în schimb
originea românească a numelui Buzăului, care ar fi un antroponim, Buză sau
Buzea, cu origine în radicalul budz155. În replică, Pârvan a revenit, argumentând
că budz şi „buză” provin din limba tracică, de unde ar fi fost preluate în limba
română156. Sufixul –ău pledează în schimb pentru o posibilă influenţă maghiară.
Ca în cazul tuturor denumirilor de oraşe care provin din nume de râuri, credem
că nu putem găsi originea numelui Buzăului într-un antroponim; de obicei, doar
numele oraşelor care provin din sate, ce au luat numele vreunui stăpân sau al
celui considerat întemeietorul aşezării, pot fi considerate antroponime157; în
plus, precum în cazul altor oraşe situate pe râuri mari, este mai plauzubilă
149 DIR, XVI, B, V, p. 448, nr. 430.

150 Din termenul turc bâš, însemnând „căpetenie”, „mai-mare”, „staroste” (DLR, tom I,
partea 1, p. 505).
151 Giurescu, în Istoria Bucureştilor, p. 221, vede în acest „başa al străinilor” un reprezentant
sau conducător al negustorilor străini din oraş.

152 DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307.
153 Ştefănescu, Demografia, p. 122-129.
154 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (Bucureşti: Editura
Libra, 2000; ed. I, Bucureşti: 1911), p. 175-176; opiniei lui Pârvan i se alătură Giurescu,
Istoria românilor, vol. II, p. 281.
155 P. Papahagi, „Buzău”, în Analele Dobrogei, Constanţa, IV (1923), nr. 3, p. 338-344.
156 V. Pârvan, „Buzăul”, în Analele Dobrogei, Constanţa, IV (1923), nr. 3, p. 47-48.
157 Pentru originea tracică şi românească a numelui Buzăului, vezi şi Drăganu, Românii în
sec. IX-XIV, p. 248-249; Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 226.

ipoteza preluării numelui râului de către oraş, decât invers158. În ceea ce priveşte
identificarea Buzăului cu anticul Mouseos, aceasta este greu de demonstrat cu
puţinele surse existente159.
În mare parte din documentele interne, numele oraşului Buzău apare de
fapt sub forma „Târgul Buzăului”; probabil că acesta a fost numele iniţial al
aşezării, precum la Târgul Jiului160. Negustorii din Buzău sunt pomeniţi prima
dată în confirmarea privilegiului dat negustorilor din oraşele Munteniei de
Dan al II-lea. Cum privilegiul era în vigoare din timpul lui Mircea cel Bătrân,
aşezarea funcţiona ca oraş sau aşezare în curs de urbanizare încă de pe vremea
acestuia161. Pe parcursul secolelor XV-XVI, domnii au emis puţine acte din
Buzău şi nu avem nici o informaţie despre existenţa în oraş a unei curţi
domneşti. Săpăturile arheologice lipsesc aproape complet, astfel că nu ştim
nimic despre situaţia aşezării înainte de sec. al XV-lea162. De asemenea, lipsa din
izvoare a coloniştilor nu ne permite să punem pe seama acestora vreun rol în
urbanizarea aşezării. Am identificat o singură menţiune, a unor saşi şi armeni,
despre care Martin Gruneweg spune, la finele sec. al XVI-lea, că ar avea aici,
fiecare, o biserică163. Primii ar fi putut veni aici pe vremea când regiunea se afla
sub influenţa regelui Ungariei (la mijlocul sec. al XIV-lea, după cum sugerează
actul din 1358164. În absenţa altor date concrete privitoare la posibile grupuri de
colonişti, ne rămâne ipoteza evoluţiei dintr-un târg local. Buzăul face parte din
rândul oraşelor din Ţara Românească ridicate în zona de contact a câmpiei
(Bărăganul) cu dealurile (Subcarpaţii Buzăului). Poziţia geografică i-a permis să
atragă oameni din ambele regiuni, care făceau aici schimbul de produse. Pentru
că a luat numele râului pe care se afla, presupunem că a fost târgul văii acestuia.
158 Vezi cazul Bârladului în Dragoş Moldovanu, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la
câmpul hidronimic Moldova) (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2010), p. 29-39.
159 Pornind de la scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, Pârvan a stabilit că Sfântul Sava a
predicat în stânga Dunării; identitatea Buzău - Mouseos se bazează pe transformarea literei B

în M în scrisorile respective (Pârvan, Contribuţii epigrafice, p. 176).
160 DRH, B, II, p. 188, nr. 91; III, p. 330, nr. 197.
161 Ibid., I, p. 130, nr. 69.
162 Singurele care pot oferi un răspuns acestei dileme sunt săpăturile arheologice. Ne
interesează în special efectuarea de cercetări detaliate în zona episcopiei, căci acolo s-ar fi
putut afla o curte. La fel ca la Huşi, chiar Roman sau, posibil, Râmnicu Vâlcea, şi aici
domnia ar fi putut ceda o parte din curte pentru noua episcopie.
163 Editorul acestui izvor, Al. Ciocîltan, bazându-se pe Dimitrie Gh. Ionescu şi pe situaţia
din Moldova, pune la îndoială această afirmaţie (Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 238). Nu
cred că trebuie să respingem în mod categoric această ipoteză, căci saşii puteau trece din
Transilvania şi aici, la fel cum au trecut în alte oraşe ale Ţării Româneşti. Armenii erau deja
prezenţi în alte oraşe (Argeş, Râmnic şi Bucureşti). În plus, Martin Grunewerg traversează
ţările române cu caravane armeneşti (ibid., p. 209-210), astfel că o biserică armeană în acest
loc probabil ar fi reprezentat un detaliu demn de a fi menţionat.
164 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
În judeţul Buzăului – ce îşi avea reşedinţa în acest oraş – se afla o grupare

importantă de boieri, ai cărei reprezentanţi au fost foarte activi politic în secolele
XV-XVI. Cu sprijinul lor, mai mulţi domni au încercat sau chiar au ajuns la
tron165; nu trebuie exclusă existenţa aici a unui centru de putere de dinaintea
formării ţării.
La dezvoltarea oraşului a contribuit şi faptul că se afla situat la o
importantă intersecţie de drumuri. Aici se întâlneau: drumul care venea direct de
la Braşov (pe valea râului Buzău), drumul Brăilei (de la Braşov, prin Câmpulung
şi Târgovişte), principalul drum spre Ţara Moldovei166, la care se adaugă, cel
puţin din sec. al XVI-lea, un drum direct spre Floci167. Pe drumul dinspre
Moldova veneau cu mărfuri negustorii moldoveni şi polonezi, ultimii
beneficiind din timpul lui Mircea cel Bătrân (1403, 1409) de un privilegiu
comercial168. În reînnoirea acestui act, făcută de Vlad Dracul în 1439, este
amintită vama de la Râmnicu Sărat, aflat puţin mai la nord169. Datorită stabilităţii
politice interne din sec. al XIV-lea, aşezarea de la Buzău a crescut, astfel că
locuitorii au primit de la unul din domnii de până la Mircea cel Bătrân, inclusiv,
un privilegiu (prima menţiune a judeţului şi pârgarilor datează abia din secolul
XVI)170. Oraşul ajunsese din sec. al XV-lea suficient de cunoscut: sub numele de
Boza, apare în harta lui Nicolaus Germanus (1466) şi în harta Europei Centrale
din atlasul tipărit la Ulm (1482)171. O altă confirmare a statutului urban al
Buzăului o reprezintă stabilirea aici a scaunului unei episcopii, înfiinţată în
timpul lui Radu cel Mare, în urma măsurilor de reformare a Bisericii luate
datorită patriarhului Nifon172; prima menţiune a sa datează din 1525173.
Situarea la intersecţia a două drumuri ce veneau din Transilvania a
favorizat comerţul Buzăului cu oraşele de peste munţi. Ca intermediari între
acestea şi centrele de la Dunăre, negustorii din Buzău se ocupau cu aducerea
165 Istoria Ţării Româneşti, p. 42; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 37-38, 45; Rezachevici,
Cronologia critică, p. 186.

166 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 98, nr. LXXVI; DRH, D, I, p. 72, nr. 39; p. 86,
nr. 46; Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p. 209-211; Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 176;
Pavel Mircea Florea, Transporturile în Ţara Românească (sec. XIV-XIX) (Bucureşti: Editura
Academică, 2002), p. 39.
167 Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 218-219, 223-224.
168 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 3-4; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 419, anexa
II.
170 DRH, B, IV, p. 11, nr. 9.
171 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 98; Marin Popescu-Spineni,
România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate şi până în pragul veacului nostru (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978), p. 115.
172 Viaţa Sfântului Nifon, p. 83.
173 DRH, B, II, p. 454, nr. 242.
peştelui la Braşov174. În 1503, ei erau prezenţi pe piaţa Braşovului cu mărfuri în

valoare de peste 210.000 aspri, ocupând locul al cincilea în rândul oraşelor Ţării
Româneşti ce activau acolo175. În schimb, braşovenii veneau în Buzău pentru a
cumpăra animale, piei, ceară, lână şi alte mărfuri aduse şi vândute în oraş de
ţăranii din împrejurimi sau strânse de la aceştia de negustorii buzoieni176.
Despre comunitatea orăşenilor din Buzău avem date doar din sec. al XVI-lea,
când alături de români în oraş se aşează câţiva greci177. La marginea oraşului se
afla un grup de ţigani, stabiliţi în ţigănia episcopiei178. Nucleul comercial al
oraşului era reprezentat de piaţă, aflată probabil în preajma episcopiei, lângă o
intersecţie de drumuri179. Creşterea influenţei orientale a făcut ca din a doua
parte a sec. al XVI-lea (1575) piaţa să fie numită bazar180. Din sec. al XVI-lea, în
partea de jos a oraşului, apare o prelungire a zonei comerciale, Târgul de Jos181.
Nu ştim vechimea bâlciului anual, Drăgaica, ce se ţinea în sec. al XVIII-lea pe
24 iunie; este posibil să dateze din perioada anterioară. Călătorii străini descriau
oraşul ca unul întins, cu majoritatea caselor din lemn182. Principalele construcţii
din oraş erau bisericile. După episcopie, al doilea lăcaş bisericesc ca importanţă a
fost mănăstirea Banu, ridicată la marginea de sud a oraşului („din jos” de
Buzău)183. Ctitor a fost o rudă a lui Mihai Viteazul, Andronic Cantacuzino, fiul
lui Mihai Cantacuzino Şeitanoglu, stabilit în Ţara Românească după ce scăpase
din închisoarea unde tatăl său şi-a pierdut viaţa (1578)184. Prezenţa episcopiei şi a
mănăstirii Banu a afectat autonomia oraşului. Cele două încep să cumpere tot
mai multe locuri, case şi mori în oraş, pe lângă oamenii dependenţi şi ţiganii ce
le erau supuşi185. Terenurile pe care le deţineau au devenit un obstacol în
174 Quellen, vol. III, p. 189-202, 236-245; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, 1965, p. 204-205.
176 Meteş, Relaţiile comerciale, p. 12.
177 Şucu, „O seamă de documente”, p. 161, nr. 21.
178 DRH, B, III, p. 315, nr. 190.
179 Singurul reper cu privire la localizarea pieţei este dintr-un act târziu, din 1624, ce dă de
înţeles că aceasta se afla pe o terasă mai sus de Gârla domnească, un braţ al Buzăului, pe care
se aflau mai multe mori (DIR, XVII, B, IV, p. 375, nr. 384).
180 DRH, B, VII, p. 323, nr. 236; DIR, XVI, B, V, p. 148, nr. 157.
181 DIR, XVII, B, IV, p. 367, nr. 377.
183 DIR, XVII, B, IV, p. 157, nr. 169.
184 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII
(Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1971), p. 41; Andronikos Falangas, „Cu privire
la genealogia lui Mihai Viteazul”, în Arhiva Genealogică, Iaşi, s.n., I (VI) (1994), nr. 3-4, p. 231-236.
185 DIR, XVI, B, V, p. 456, nr. 471; VI, p. 34, nr. 41; DRH, B, XI, p. 81, nr. 59; p. 131, nr. 96.
extinderea oraşului, locuitorii fiind nevoiţi să le încalce pentru a-şi ridica

locuinţe186.
Aflându-se pe drumul care făcea legătura cu Brăila şi Moldova, Buzăul a
avut de suferit de pe urma atacurilor venite din aceste direcţii. Pe la Buzău s-a
retras din Ţara Românească sultanul Mehmed al II-lea, după încercarea eşuată
de a-l scoate din domnie pe Vlad Ţepeş, în 1462. În preajma oraşului s-a dat şi o
luptă, pe care izvoarele otomane o prezintă, potrivit specificului lor, ca pe o
strălucită victorie turcească187. Încercările pretendenţilor originari din părţile
Buzăului de a pune mâna pe tron au avut efecte asupra acestei părţi de ţară.
După eşecul tentativei lui Dragomir Călugărul de a lua domnia, Mehmed beg a
trimis oşti care au prădat judeţul şi oraşul Buzău, distrugând case şi luând mulţi
robi (1522)188. De fiecare dată, oraşul s-a refăcut şi a încercat să meargă mai
departe.
Câmpulung
Oraşul Câmpulung a cunoscut o situaţie aparte, pentru că a conservat

până la începutul epocii moderne un statut de autonomie mult mai extins faţă de
cel din celelalte oraşe. Numele aşezării reflectă nu numai un tip de formaţiune
geografică, o vale largă între două înălţimi, ci şi una politică. Câmpul reprezenta o
unitate teritorială ce cuprindea mai multe sate, fiind întâlnită şi în Maramureş
sau Moldova189; într-un astfel de „câmp” s-a dezvoltat şi oraşul Câmpulung din
Ţara Românească. Deşi apare în mai multe forme, numele oraşului traduce
acelaşi denumire, de „câmp lung”: Longo Campo sau Campo Longo în latină;
Langenau sau Langnaw în germană; Hosszúmezö în maghiară; Dlăgopole în
slavonă190. În sec. al XV-lea, Câmpulungul devenise unul din cele mai
importante oraşe ale Ţării Româneşti: apare în lista centrelor care au trimis
delegaţi la conciliul bisericii catolice de la Constance (1415)191, iar cu numele
Capolongo apare reprezentat pe harta lui Fra Mauro de pe peretele mănăstirii Sf.
Mihail, din Murano (1459)192.
186 Dimitrie Gh. Ionescu, „Lupta orăşenilor din Buzău cu Episcopia (1550-1850)”, în SAI,
VIII (1966), p. 86-89; DRH, B, XXIII, p. 100, nr. 53.
187 Cronici turceşti, vol. I, p. 69-70; pentru localizarea luptei în regiunea Buzăului, vezi Andreescu,
Vlad Ţepeş, p. 133-134.

188 Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 683; I. I. Georgescu, „O copie necunoscută a
Letopiseţului Cantacuzinesc”, în Mitropolia Olteniei, XIII (1961), nr. 7-9, p. 504.

189 Popa, Ţara Maramureşului, p. 72-73, 156-158; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 37-39.
190 În evul mediu, pisarii aveau obiceiul de a traduce în limba în care scriau numele care
aveau un sens concret. În cazul de faţă este dificl de spus care nume a fost primul, cel
german sau român.
191 Karadja, „Delegaţii”, p. 82-83.
192 Il mappamondo di Fra Mauro, pl. XXIX şi XXXV.
Hotărâtoare pentru evoluţia oraşului a fost stabilirea aici a unei colonii

de saşi, venită din Transilvania. O parte din cercetători, în speciali istoricii locali,
neagă contribuţia majoră pe care saşii au avut-o la urbanizarea aşezării,
considerând că aceştia au fost „primii străini” care au intrat în „obştea sătească”
autohtonă, pentru ca aceeaşi autori să afirme că aceste comunităţi [obştile] erau
în aşa fel organizate încât să nu permită pătrunderea străinilor (!!)193. Urmele
lăsate de saşi la Câmpulung sunt evidente. Cea mai veche menţiune a oraşului
datează din 1300, an în care moare Laurenţiu, comitele saşilor din
Câmpulung194, personaj ce nu putea fi decât greavul sas care coordonase
instalarea coloniei ori un membru al familiei celui care făcuse acest lucru.
Topografia şi privilegiul oraşului arată că aşezarea coloniştilor s-a făcut printr-o
locatio. Valea în care s-au instalat i-a determinat pe nou-veniţii să adopte ca plan
al aşezării tipul alungit; în partea de la sud de Bărăţie195, spre biserica Sf.
Nicolae-Domnească, se afla probabil piaţa centrală a oraşului196, în timp ce
lateral, spre vest, lângă biserica Sf. Ilie, se ţinea bâlciul anual („zborul”)197. La
Câmpulung, rolul decisiv jucat de colonişti în urbanizare se vede tocmai din
faptul că loturile lor se află în centrul viitorului oraş. Ceilalţi locuitori ocupau
periferia, fapt demonstrat de prezenţa aici a unor biserici ortodoxe ridicate în
secolele XIV-XV. Fiecare grup avea statutul său, dar o situaţie specială au avut
la început numai coloniştii. Privilegiul pe care l-au primit a luat ca model actele
de acelaşi fel date saşilor din Transilvania. La Câmpulung, conducătorul
comunităţii a fost iniţial un comes, al cărui loc a fost luat de un judex (probabil în
sec. al XIV-lea), ales de orăşeni. Acesta avea drept de judecată, în baza unui
obicei propriu, care conţinea probabil elemente din dreptul german ce se aplica
193 Gh. Pârnuţă (coord.), Câmpulung-Muscel, ieri şi azi (Câmpulung-Muscel: 1974), p. 17, 45;
Ştefan Trâmbaciu, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni în Evul Mediu şi prima jumătate a
sec. al XIX-lea (Bucureşti: Editura Semne, 1997), p. 98. Critică a obştei de la Câmpulungul
Moldovei (o creaţie târzie) la Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LI.
194 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 185; Lăzărescu,
„Despre piatra de mormânt”, p. 125-126. În Cronica franciscanilor, redactată de Blasius

Kleiner, se citează textul inscripţiei, adăugându-se că Laurenţiu ar fi decedat la mijlocul lui
octombrie (Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 345). Noi interpretări cu privire la
lespedea comitelui Laurenţiu şi la inscripţia acesteia la Albu, „Lespedea funerară a comitelui
Laurenţiu”, p. 123-176.
195 Despre turnul de la Bărăţie se afirmă că, în forma de piatră, datează din sec. al XVIII-lea,
anterior fiind de lemn (Răuţescu, Câmpulung, p. 339).

196 Aricescu confirmă că Bărăţia se afla în piaţa veche a oraşului (Aricescu, Istoria
Câmpulungului, partea I, p. 80)

197 Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al oraşului”, p. 154-173; Oprescu, „Rolul
instituţiilor”, p. 130-134; Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 2,
Câmpulung, coord. Dan Dumitru Iacob (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2008), planul nr. I
(Specht, 1790-1791), nr. II (Szathmary, 1864) şi nr. IV (1923).
în oraşele din Transilvania. Coloniştii au primit dreptul de a stăpâni în mod

deplin atât locurile din oraş, cât şi cele de pe moşie, nefiind permisă deţinerea de
terenuri de nici o altă categorie, în afara orăşenilor (prevedere ce apare şi în
Andreanum, dat saşilor din Transilvania în 1224)198. Nu ştim dacă şi ce scutiri
fiscale au fost acordate la început. Nu este exclus ca iniţial comunitatea să fi
primit dreptul de a-şi plăti obligaţiile în bani faţă de domn într-o singură sumă.
Din confirmările de mai târziu, aflăm doar că orăşenii nu dădeau darea în grâne,
vama din târg, vama de pâine de la bâlciul anual ce se ţinea în oraş, aveau
reduceri la dările din vii şi nu lucrau pentru domnie.
Dar când au venit coloniştii la Câmpulung? Izvoarele scrise şi cele
narative sugerează două ipoteze, ce nu se exclud. Pe de o parte avem posibila
instalare a lor încă de pe vremea când regele maghiar mai avea un cuvânt de
spus la sud de Carpaţi, înainte de cca. 1290. Documentele din 1285 şi 1288, ce îi
pomenesc pe Litovoi şi Bărbat în relaţii de vasalitate faţă de regele Ladislau al
IV-lea199, cu toate că par să facă referire la regiunea de la apus de Olt permit
acceptarea şi pentru zona de la răsărit de acest râu a unei influenţe politice a
regatului, cel puţin pentru zonele submontane, precum Râmnicul sau
Câmpulungul. Este deci posibil ca grupuri de saşi să fi trecut munţii înainte de
1290 şi să fi primit un privilegiu asemănător cu cel pe care îl aveau germanii de
la nord de munţi. În ceea ce priveşte cronicile Ţării Româneşti, precum şi
confirmările interne ale privilegiilor, acestea ne transmit două date pentru
„facerea oraşului” Câmpulung: 1. în cronici, aceste eveniment este plasat o dată
cu venirea lui Radu Negru din Transilvania, în 1290200; doar într-o versiune
arabă a cronicii, „cucerirea” lui Negru Vodă este plasată în 1292201; 2. în
privilegii, cel mai vechi act dat Câmpulungului este considerat cel dat de acelaşi
Radu Negru în 1291/1292202. Cum toate aceste informaţii sunt apropiate
cronologic, credem că surprind pentru ultimul sfert al secolului al XIII-lea203 (cu
anii 1290/1292 ca reper mai clar) o succesiune de evenimente reale: aflarea
regiunii Câmpulungului sub influenţă maghiară şi trecerea aici a primelor
grupuri de germani, venirea lor fiind asociată cu primirea de privilegii; trecerea
munţilor de către Negru Vodă, impunerea sa ca domn al Ţării Româneşti,
acordarea sau confirmarea privilegiilor pentru colonişti şi finalizarea implantării

199 DRH, D, I, p. 30, nr. 13; p. 34, nr. 14.
200 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 3-5.
201 Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 673-681.
202 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 262, nr. 250 şi p.
468, nr. 424. Giacomo Luccari îl plasează pe Negru voievod în 1310 (Brătianu, Tradiţia
istorică, p. 249).
203 Dovadă e şi ridicarea bisericii Sf. Iacob în această perioadă (Balş, „Restaurarea Bărăţiei”,
p. 9-14).
noilor aşezări de la Câmpulung şi Argeş. În acest context Câmpulungul s-a

impus ca drept principala aşezare din zonă. Puţin mai jos, pe valea Dâmboviţei,
se afla cetatea şi aşezarea de la Cetăţeni, ce funcţiona tot dinainte de 1300, însă
aceasta nu a atins niciodată nivelul de oraş ci de, cel mult, târg local204.
La începutul secolului al XIV-lea, are loc o schimbare la conducerea
Ţării Româneşti, Negru Vodă fiind înlăturat, înlocuit sau, pur şi simplu, urmat
de Basarab I. Acesta şi-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru, care
începe să ridice la Câmpulung o curte, în care a rezidat o vreme205. O parte din
istorici susţin că Basarab insuşi a stat la Câmpulung şi aduc drept argument
faptul că mormântul său se află aici206. Cum biserica domnească din Argeş era în
1352 încă în construcţie, iar la cea din Câmpulung ctitor era şi Basarab, pare
firească înmormântarea în al doilea lăcaş, ce era finalizat. După moartea lui
Basarab, Nicolae Alexandru s-a mutat la Argeş unde, în 1353-1354, a stabilit
scaunul unei episcopii, apoi a Mitropoliei Ţării Româneşti207. Istoriile domnilor
Ţării Româneşti conţin o informaţie privitoare la un Alexandru vodă „carele zic să
fie fost de feliul lui câmpulungean”208. Deşi aşezat în cronică după Dan I şi
înainte de Mircea cel Bătrân, respectivul domn trebuie să fie Nicolae Alexandru,
amintirea rezidării sale în Câmpulung fiind păstrată de tradiţie.
Din vechea reşedinţă domnească de la Câmpulung a supravieţuit doar
biserica – ce avea un plan romanic (cu 3 nave şi absidă la altar)209 –,
transformată în sec. al XVII-lea în mănăstire. Cercetările arheologice au
evidenţiat existenţa lângă biserică, la est – nord-est, a unor ziduri din secolul al
XIV-lea şi a unui val de pământ lat de opt-nouă metri întărit cu palisadă, cu şanţ
la exterior, care separa ansamblul de restul oraşului210. Valul înconjura atât
palatul domnului, cât şi biserica, care însă aveau probabil curţi diferite;
204 Chiţescu, „Elemente definitorii”, p. 85-87; vezi şi Chiţescu, Cristocea, Sion, „Cercetările
arheologice de la complexul”, p. 275-281.

205 DIR, XVII, B, III, p. 265, nr. 236.
206 Mormântul nu a fost identificat; fiul lui Nicolae Alexandru, Voislav, a fost îngropat la
biserica domnească din Argeş (Inscripţii medievale. Judeţul Argeş, p. 251, nr. 285).
207 Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie”, p. 344-347.
208 Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 11.
209 Dezbatarea cu privire la stilul în care a fost ridicată biserica este destul de întinsă (jurnalul
săpăturilor din 1924 în V. Drăghiceanu, „Despre mănăstirea Câmpulung”, în Biserica

Ortodoxă Română, 82 (1964), nr. 3-4, p. 316-322; N. Ghica-Budeşti, „Evoluţia arhitecturii în
Muntenia, I. Înrâuririle străine de la origini până la Neagoe Basarab”, în BCMI, X (1927),
fasc. 53-54, p. 122, pl. I, fig. 1; vezi şi V. Drăguţ, „Biserica domnească din Câmpulung”, în
RMMMIA, XLVI (1977), nr. 1, p. 48-50.
210 Gh. I. Cantacuzino, Sp. Cristocea et al., „Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice
la ansamblul fostei curţi domneşti din Câmpulung din anii 1975-1977”, în Studii şi comunicări,
Câmpulung-Muscel, 1981, p. 24-25; Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2000, p.
64-65; Campania 2001, p. 95-97; Campania 2003, p. 75.
mormintele descoperite lângă biserică nu îşi aveau locul în interiorul curţii casei
domnului211. Oraşul şi curtea erau separate fizic, primul fiind situat pe terasa de
deasupra Râului Târgului (şi Iazului Morilor), a doua pe o mică înălţime de la
sud212.
În momentul când coloniştii au venit în Câmpulung, se presupune că
aici exista deja o aşezare autohtonă. În sec. al XIV-lea, românii se aflau probabil
grupaţi la nord de zona catolică, în jurul fostei biserici ortodoxe Valea, cea mai
veche din zonă. În zona de sud nu se aflau, deoarece aici s-au ridicat curtea, dar
şi Cloşterul dominicanilor. Lipsa unor cercetări arheologice de amploare nu ne
permite să afirmăm dacă locul în care s-au instalat saşii fusese locuit anterior de
autohtoni; situarea mai în vale şi faptul că acolo se adunau apele ce veneau de pe
dealuri ne face să credem că nu fusese locuit. Iniţial, românii nu au avut aceeaşi
situaţie juridică cu coloniştii, statutul celor două comunităţi fiind unit la o dată
neprecizată. În sec. al XV-lea acest proces era finalizat, fapt dovedit de ridicarea
unor biserici ortodoxe mai aproape de zona catolică (Bradu, Sf. Nicolae, Sf. Ilie,
Fundeni) şi de alegerea ca judeţi şi a unor români213. Totuşi, în oraş s-a păstrat
până târziu tradiţia că saşii fuseseră la început mai numeroşi decât românii214.
Alte două grupuri cu statut diferit erau bulgarii bogomili şi mişeii. Primii
nu sunt amintiţi cu numele de bulgari, ci doar ca şchei, nume dat de români
populaţiilor venite din sudul Dunării. Un grup mai mare s-a aşezat la periferie, la
nord de cartierul românilor. Până la jumătatea sec. al XVI-lea fuseseră acceptaţi
în comunitatea orăşenilor, cartierul lor fiind amintit prima dată într-un act din
1561: „câmpulungenii din Şchiai”215. Un alt grup s-a stabilit la marginea de sud-
vest. Faptul că printre ei se aflau şi bogomili este confirmat de descoperirile
arheologice făcute în cartierul Schei (în nord), în cimitirul bisericii Sf. Gheorghe-
Olari (în sud-vest) şi în satul vecin Lereşti (în nord), care au evidenţiat obiceiuri
de înmormântare nespecifice ortodocşilor216. Instalarea lor în acest loc începe
probabil din sec. al XIV-lea; cartierul din sud-vest a apărut după construirea
curţii, căci reţeaua stradală de aici este radial-circulară, având curtea drept punct
de referinţă; în plus, bisericile din zonă au fost ridicate în secolele XIV-XV217.
211 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, p. 176; Cantacuzino, Cristocea, „Principalele
rezultate”, p. 28. O sinteză a cercetărilor la Gheorghe I. Cantacuzino, „Săpături arheologice

la monumente din Câmpulung”, în SCIVA, 57 (2006), nr. 1-4, p. 73-75.
212 Într-un desen din 1864, Carol Isler încă surprinde poziţia puţin înaltă a fostei curţi (desen
reprodus în Atlas istoric. Câmpulung, p. XV, fig. 20).

213 DRH, B, II, p. 402, nr. 209.
214 Georgescu, „Cronica franciscanilor din 1764”, p. 335.
215 DRH, B, V, p. 248, nr. 229.
216 Mârţu, „Prezenţe arheologice bogomilice”, p. 219-225); Cantacuzino, „Les tombes de
Bogomiles”, p. 515-523.
217 Oprescu, „Rolul instituţiilor”, p. 129.
Având probabil o vechime apropiată de cea a oraşului, izvoarele pomenesc şi un

grup de leproşi sau mişei. Locul lor era în afara oraşului, pe un deal aflat la sud-vest,
care a păstrat toponimul „Câmpul mişeilor”218. Mişeii aveau o biserică şi o moară
proprie, neidentificate, pentru îngrijirea cărora lucrau oamenii din satul Măţău,
aflat tot lângă oraş. Locuitorii acestui sat au fost scutiţi de Negru Vodă şi
urmaşii săi de toate dările219. Deoarece privilegiul orăşenilor interzicea străinilor
să deţină stăpâniri în oraş sau pe moşie, în secolele XIV-XVI, în Câmpulung nu
întâlnim alţi străini.
Deşi comunitatea obţinuse recunoaşterea autonomiei încă dinainte de
1300, prima menţiune a conducătorilor oraşului datează de la sfârşitul secolului
XV220. Majoritatea actelor vechi ale oraşului – inclusiv privilegiile din perioada
1291/1292-1559 – s-au pierdut, vinovate fiind numeroaselor războaie ce au
afectat oraşul. Cu puţin timp înainte de 1427, oraşul a fost jefuit de turci; într-un
act emis în acel an, regele Sigismund cerea noi indulgenţe pentru călugării de la
mănăstirea dominicană, pentru că toate cele vechi se pierduseră din cauza
atacului221. Abia după 1500 s-au păstrat acte emise de judeţi (în slavonă, latină,
germană sau română), în special corespondenţa cu Braşov şi Sibiu222. Pe
documentele emise, judeţul punea sigiliul oraşului. Cu toate că cel mai vechi
sigiliu păstrat este abia din sec. al XVII-lea, aplicarea sa (ca „sigiliu al
orăşenilor”) este amintită explicit în acte mult mai timpurii223. Legenda este
latină, la fel ca la Baia şi Roman în Moldova; scutul este de tip german şi
cuprinde ca simbol o pasăre224. Formula „sigiliul orăşenilor”, legenda latină şi
tipul de scut arată că la origine sigiliul a fost realizat de şi pentru saşi. Aşa se
explică şi de ce până în prima parte a secolului al XVIII-lea sigiliul şi vechile
carte ale oraşului se aflau în grija saşilor225. Judeţul, pârgarii şi orăşenii dispuneau
după voie de moşia oraşului, una dintre cele mai întinse din Ţara Românească; la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, avea o suprafaţă de 14700 de pogoane şi se
întindea în zona montană, între râurile Dâmboviţa şi Râul Doamnei; cuprindea
mai mulţi munţi, o parte purtând aceleaşi nume şi astăzi226.
218 Aricescu, „Istoria Câmpulungului”, partea II, p. 117.

219 Şucu, „Contribuţiuni”, p. 144; Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 94, anexa nr. I; p. 96,
anexa nr. II.
220 Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67.
221 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 81.
222 De la Câmpulung avem primul document original scris în limba română (1521) (DRH, B,
II, p. 402, nr. 209); vezi şi DH, vol XV, partea 1, p. 277, nr. 503; p. 309, nr. 568; Iorga,
Scrisori de negustori, p. 7, nr. VII.
223 Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 275, nr. VI.
224 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 483-491; Dogaru, Sigiliile, p. 162-163, fig. 149.
225 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 292, nr. XLVII; p. 293, nr. XLIX; Călători străini, vol.
VII, p. 460.
226 DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 468, nr. 424; Răuţescu, Câmpulung, p. 360, 363.
Precum în celelalte oraşe ale ţării, domnul păstra în Câmpulung un

reprezentant propriu, pârcălabul; prima menţiune a acestuia este târzie, din
1604227. Din acest secol datează toate informaţiile care privesc acest personaj,
astfel că nu putem spune exact care erau atribuţiile sale în oraş. Probabil primea
dările orăşenilor şi supraveghea ordinea în târg şi în bâlciul anual.
Starea de autonomie a Câmpulungului s-a reflectat şi în viaţa religioasă a
comunităţii. În oraş au funcţionat în secolele XIV-XVI două biserici catolice
(Sf. Iacob cel Mare şi Sf. Elisabeta) şi mai multe ortodoxe; nu avem informaţii
despre funcţionarea nici unei mănăstiri ortodoxe, fapt ce se explică tocmai prin
autonomia comunităţii, care nu permitea nimănui din exterior să deţină locuri în
oraş228. Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, releva într-un memoriu scris înainte de
1409 existenţa în Ţara Românească a mai multor lăcaşuri ale dominicanilor şi
franciscanilor229. La Câmpulung au venit mai întâi dominicanii, care au ridicat
biserica Sf. Elisabeta, numită mai târziu şi Cloşter, o impozantă biserică de plan
bazilical, dacă judecăm după dimensiuni (38,4 x 15 m, grosimea zidurilor de 1,1
m)230. Numele bisericii provine de la însăşi funcţia deţinută: Cloşter este forma
românizată a cuvântului german Kloster, „mănăstire”. Istoricii înclină spre
varianta ridicării acestei biserici în prima jumătate a secolului al XIV-lea
(cca. 1344-1345)231. La nivel de tradiţie locală, începuturile bisericii erau puse
într-un act din 1656 şi în Cronica franciscanilor pe seama Margaretei, presupusa
soţie catolică a lui Negru Vodă232. În 1385, mănăstirea funcţiona; prin oraş trec
atunci Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt care ne transmit că: „acolo este
piciorul Sfântului Andrei însuşi”233. Pomenirea moaştelor unui sfânt atât de
important trebuie să fi avut legătură cu minunile ce ar fi avut loc aici, a căror
amintire încă era păstrată în secolul XVII234. La acest lăcaş (monasterium de Longo
Campo, in Walachia, Ordinis Fratrum Predicatorum) face referire o scrisoare a regelui
Sigismund către un legat papal, emisă chiar din Câmpulung, în 1427235. Cloşterul
s-a ruinat la sfârşitul secolul al XVI-lea şi a dispărut cu totul în secolul
următor236.
227 DIR, XVII, B, I, p. 122, nr. 128.

228 Georgescu, „Cronica franciscanilor din 1764”, p. 335.
230 Drăghiceanu, „Despre mănăstirea Câmpulung”, p. 322-329.
231 Pavel Chihaia, „Monumente gotice în Câmpulung-Muscel”, în Chihaia, Artă medievala,
vol. I, p. 282-283; Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos»”, p. 8-11.

232 Lapedatu, „Două documente”, p. 180; Georgescu, „Cronica franciscanilor din 1764”, p. 339.
234 Ibid., vol. V, p. 211; Lapedatu, „Două documente”, p. 180; Georgescu, „Cronica
franciscanilor din 1764”, p. 341.

235 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 81.
236 Călători străini, vol. II, p. 510; V, p. 211, 266; Cantacuzino, „Săpături arheologice”, p. 75-77.
Catolicii din oraş aveau un sistem propriu de organizare, care cuprindea

dreptul de a-şi alege preotul paroh, ce slujea la biserica Sf. Iacob237. În acelaşi
timp, enoriaşii desemnau un administrator al bunurilor bisericii, numit goţman
sau gociman (germ. Gottesmann, lat. vitricus). Acest personaj era ales anual din
rândul patriciatului oraşului, cu posibilitatea de a fi reales, dacă se dovedea a fi
demn de încredere. Instituţia a fost introdusă de saşi, fiind prezentă şi în
comunităţile germane din Transilvania238. Primul pe care îl cunoaştem la
Câmpulung a fost probabil Iohannes P., care e numit saxonicalis ecclesiae custos.
Iohannes apare şi ca generosus dominus, fiind probabil un orăşean înstărit, care s-a
preocupat de biserică, din acest motiv fiind îngropat în 1373 la Sf. Iacob239.
Numărul izvoarelor privitoare la saşi creşte semnificativ în sec. al XV-lea. În
1427, Sigismund de Luxemburg intervenea în favoarea lui Gaşpar din
Câmpulung, care se stabilise în Sibiu240, iar Alexandru Aldea scria pentru Ioan,
fiul lui Gaşpar, care avea de recuperat o datorie de la un grec, fugit în Ungaria241.
Unii locuitori catolici din oraş merg în pelerinaj la Roma, cum face Peterman şi
soţia sa, Margareta, în 1433, sau fiul lui Andreas Pogner. Aceştia au intrat în
serviciul lui Sigismund, Peterman primind chiar posesiuni în Transilvania242,
urmaşii lui Andreas Pogner stabilindu-se şi ei în Sibiu sau chiar în Austria243.
Faptul că cei amintiţi s-au mutat la Sibiu sau în regiune arată existenţa unor
legături privilegiate între saşii din Câmpulung şi cei din Transilvania, legături
care erau probabil mult mai vechi.
Orăşenii de aici au întreţinut relaţii speciale economice cu locuitorii din
Braşov. Câmpulung era oraşul cel mai apropiat din Ţara Românească de
237 Vezi şi Engel, The Realm of St Stephen, p. 112-113, 251-252; Pentru organizarea
bisericească a saşilor, vezi Ciocâltan, „Biserica şi organizarea bisericească”, p. 9-18.

238 Rechnungen, vol. I p. 384; Quellen, vol. I, p. 683-684, 693; vol. II, p. 8, 45; Iorga, Istoria
poporului românesc, p. 143; Iorga, Studii si documente, vol. I-II, p. 288, nr. XXXVII; Rüsz-Fogarasi,
Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 130-138.
239 del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, p. 11-12. Cele mai multe nume de goţmani apar
în sec. al XVII-lea (Călători străini, vol. V, p. 390; 264; DRH, B, XXIII, p. 307, nr. 186; Iorga,
Studii si documente, vol. I-II, p. 276, nr. VIII; p. 278, nr. XII; p. 280, nr. XV şi altele).
240 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 82; DRH, D, I, p. 304, nr. 207.
241 DRH, D, I, p. 281, nr. 180. Acest Ioan apare ca martor într-un act din 1451 de la Sibiu,
unde se stabilise şi unde figurează alături de alţi foşti câmpulungeni (ibid., p. 415, nr. 303;
Manolescu, „Relaţii economice şi demografice”, p. 37-40; Gündisch, „Zur deutschen”,
p. 253-259).
242 DRH, D, I, p. 356, nr. 256; Barbu, „Pèlerinage à Roma”, p. 31-33, 38-40; Barbu,
„Formarea elitelor”, p. 5-9.

243 DRH, D, I, p. 415, nr. 303; Manolescu, „Relaţii economice şi demografice”, p. 37-39;
Barbu, „Formarea elitelor”, p. 7.

Braşov244, astfel că era firesc ca raporturile dintre locuitorii celor două centre să
fie bine dezvoltate. În 1368, Câmpulung apare ca loc de vamă pentru negustorii
de peste munţi; ulterior plata taxelor se mută în vecinătate, la Rucăr (la nord de
oraş) şi la cetatea Dâmboviţei (la sud)245. Orăşenii din Câmpulung beneficiau şi
ei de pe urma privilegiului dat negustorilor din oraşele Munteniei de Mircea cel
Bătrân, prin care puteau merge liberi după mărfuri la Braşov246. Registrele
vamale din acest oraş sunt pline de menţiuni ale negustorilor veniţi din
Câmpulung247. În 1503, valoarea mărfurilor vehiculate de ei la Braşov este de
peste 1 milion de aspri, ocupând primul loc în rândul oraşelor din Ţara
Românească248. Alţi negustori făceau afaceri la Sibiu249. În registrul vamal din
1500, Câmpulungul ocupa locul al treilea la produse exportate spre Sibiu, cu o
valoare de aproape 210.000 de dinari, aflându-se după Argeş şi Râmnicu Vâlcea;
în acel an, 47 de negustori duseseră mărfuri în 112 transporturi250.
Pe lângă comerţ, o sursă importantă de venituri pentru orăşeni era
vânzarea vinului. Deoarece oraşul este situat într-o zonă submontană, mai puţin
propice cultivării viilor, locuitorii aveau vii mai la sud, în dealul oraşului Piteşti,
şi în dealurile satelor Văleni, Ciocăneşti şi Topoloveni. În ultimul sat, saşii au
avut viile lor251. Cum o parte din ocinile de acolo aparţineau unor mănăstiri,
acestea preferau să-l lase altora pentru a fi lucrat, cu condiţia plăţii unei sume de
bani sau cedării unei părţi din vin; o parte era lucrat de locuitorii din
Câmpulung252.
Oraşul reprezenta, la rândul său, o piaţă atrăgătoare pentru negustorii
veniţi din ţară, Transilvania, Ungaria sau de la sud de Dunăre. Braşovenii veneau
des aici, unul din produsele cele mai căutate de ei fiind ceara253. În timpul lui
Neagoe Basarab, Câmpulungul a primit drept de depozit pentru produsele aduse
în Ţara Românească de braşoveni. Domnul răspundea astfel dreptului
asemănător deţinut de Braşov, care împiedica pe negustori din Ţara
Românească să meargă şi în alte oraşe din Transilvania254. Anual, în iulie, la
244 Drumul direct ce lega Braşovul de Câmpulung trecea prin vămile de la Dragoslavele,
Rucăr şi Bran (Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p. 213-214).
245 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; p. 191, nr. 118; p. 197-198, nr. 120-121; p. 234, nr. 145.
246 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
247 Quellen, vol. I, p. 7-9, 32, 50, 61, 74; vol. III, p. 192-306.
249 Rechnungen, vol. I, p. 271-322; Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; p. 43, nr. 33.
251 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 278, nr. XII; Răuţescu, Topoloveni, p. 35-36.
252 DRH, B, XXIII, p 33, nr. 17; XXV, p. 469, nr. 425.
253 Bogdan, Documente şi regeste, p. 140, nr. CXLII.
254 Ibid., p. 80, nr. LXXXII; p. 151, nr. CLIII.
Câmpulung se ţinea un mare bâlci, zborul Sfântului Ilie, numit după sfântul
patron.
Secolul XVI şi crizele sale au dat o lovitură importantă comunităţii
saşilor. Reforma religioasă a adus în oraş preoţi luterani care au atras temporar
pe catolici la noul cult. Războaiele locale şi criza economică i-au determinat pe
mulţi să plece, astfel că în 1581, când avem primele date statistice despre oraş,
mai existau 400 de catolici şi 900 de case de români255. La jumătatea secolului
XVII, episcopul Bakšić scrie că se mai aflau aici cca. 400 de case de români, cu
2.000 de suflete, alături de 500 de catolici256; populaţia oraşului se situa deci între
2.500 şi 5.000 de locuitori. În secolul al XVII-lea, saşii din Câmpulung erau
aproape complet asimilaţi. Şi-au pierdut limba, dar au păstrat religia catolică,
motiv pentru care nu mai sunt identificaţi ca saşi, ci doar ca simpli catolici257. Pe
măsură ce numărul lor a scăzut, a crescut numărul românilor, a căror pondere
tot mai mare se vede din numărul bisericilor ortodoxe, tot mai multe din sec. al
XVI-lea. Cu toate că a fost redusă prin măsuri domneşti în secolul al XVIII-lea258,
starea de autonomie a oraşului a rezistat până în 1831259.
Craiova
Datorită numelui pe care îl poartă, Craiova şi istoria ei au stârnit multă

imaginaţie260. Una dintre variantele de interpretare a numelui pune originea
acestuia în cuvântul kral, care în limba slavă veche – de unde a fost preluat în
limba română – însemna „crai”, „rege”261. N. A. Constantinescu şi Ioan Pătruţ
credeau însă că numele oraşului nu trebuie obligatoriu raportat la apelativul
„rege” sau „domn”, fiind posibilă originea sa într-un antroponim262. În fine,
potrivit altei variante, numele ar veni din alt termen cu origine slavă, kraina, ce
însemna „margine” sau „ţinut de margine”263. În regiunea Olteniei, cu toate că a
apărut mai târziu, ţinutul din jurul Craiovei nu a luat numele aşezării, ci pe cel al
râului principal, Jiu. Ca în atâtea alte cazuri, numele oraşului trimite spre

256 Ibid., vol. V, p. 209-211.
257 Ibid., p. 209-210; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 280, nr. XV.
258 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, p. 176.
259 Băjan, Documente, p. 61.
260 Ilustrative pentru fantezia stârnită de numele şi istoria veche a Craiovei sunt lucrările lui
August Pessiacov, Schiţe din istoria Craiovei (Craiova: 1902), p. 10-15, şi Anastase Georgescu,
Craiova. Cercetări istorice, I. Târgul Craiovei (Craiova: 1936), p. 6-33.
261 Scriban, Dicţionarul, p. 360.
262 Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 252; Ioan Pătruţ, Nume de persoane şi nume de locuri
româneşti (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984), p. 30-32.

263 I. Donat, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor (Craiova: 1941), p. 6.
începuturile sale, poate spre eventuale influenţe dinspre sudul Dunării (de aici o
posibilă legătură între numele aşezării şi ideea de margine)264.
În zona Fântânii Obedeanu, pe locul unei mai vechi aşezări de la finele
antichităţii, a ieşit la iveală o necropolă, cele mai vechi monede descoperite în
inventarul mormintelor datând din timpul împăratului Andronic al II-lea
Paleologul265. Lângă necropolă, despre care nu cunoaşte prea multe detalii,
trebuie să se fi aflat o biserică, ce, în mod normal, deservea o aşezare. Poziţia
acestei presupuse aşezări (zona Craioviţei) nu are însă legătură cu evoluţia
viitorului târg de la Craiova, care, după cum vom arăta mai jos, s-a dezvoltat
probabil în jurul curţii Craioveştilor, la biserica Sf. Dumitru266. Este vorba deci
de o altă aşezare, al cărei rol în ridicarea viitoarei Craiova este greu de lămurit cu
informaţiile actuale.
Ridicarea lângă râul Jiu a unui târg local a fost favorizată de situarea la o
intersecţie de drumuri. Aici se întâlneau drumul care mergea spre cetatea de la
Severin (controlată de Ungaria), cu drumurile ce plecau spre Dunăre, la micile
porturi de la Calafat, Ţibru şi Corabia (prin Caracal); pe ultima rută, încă se
folosea vechiul drum roman de piatră267. În fiecare din porturile amintite se afla
câte o vamă268, cea mai importantă fiind cea de la Calafat269. Trecerea de aici,
spre Vidin, era des folosită de negustori, cei din Braşov fiind atraşi de privilegiul
acordat de ţarul bulgar în a doua parte a secolului al XIV-lea, moment ce
probabil a impulsionat dezvoltarea târgului de la Craiova270. În regiune, pe lângă
vămile de la Dunăre, domnia deţinea şi câteva vămi de interior: vama de la
Secui, mai jos de Craiova; vama de la Bistriţa, pe drumul spre Severin; vama de la
Vâlcan, din munţi, pe drumul ce făcea legătura cu Transilvania271. Am amintit
264 Dimitrie Onciul susţinea că atât Oltenia, cât şi Muntenia, ar fi depins până în 1241 de
statul Asăneştilor (Onciul, Originile principatelor, p. 36-39); posibilă stăpânire a sudului

Olteniei de către bulgari, pentru începutul sec. al XIV-lea: Spinei, Moldova, p. 212-213; vezi şi
Pecican, „Începuturile organizării”, p. 13-32.
265 Oberländer-Târnoveanu, „Moneda bizantină”, p. 378; Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii
Meridionali, p. 61.
266 Vezi şi Laurenţiu Rădvan, „Observaţii privitoare la evoluţia Craiovei în secolele XV-XVII”,
HU, XII (2004), nr. 1-2, p. 104-106.

267 „Drumul pietrii” (DRH, B, XI, p 421, nr. 314); menţiuni ale lui Paul de Alep (Călători
străini, vol. VI, p. 218) şi ale unui anonim german (ibid., vol. IX, p. 647-648). Mai nou, pentru
traseul drumurilor romane, vezi Fodorean, Drumurile din Dacia, p. 296-306.
268 DRH, B, I, p. 268, nr. 162.
269 Ibid., p. 104, nr. 53.
270 Aleksandrov, „The International Treaties”, p. 51-52.
271 Interesant este că în secolele XV-XVI, domnia va renunţa la o parte din veniturile acestor
vămi în favoarea celei mai puternice mănăstiri din zonă, Tismana (DRH, B, I, p. 401, nr.
247; p. 93, nr. 47; III, p. 76, nr. 46). Cercetările recente privind drumurile romane
întreprinse de Florin Fodorean ne îndeamnă să credem că, cel puţin în zona montană,
aceste vămi, pentru că acestea, şi nu oraşele, reprezentau în secolele XIV-XV

punctele de control ale domniei în teritoriul de la vest de râul Olt. Nu întâlnim
nici o vamă în oraşe pentru că „oficial” oraşele nu existau. Până în sec. al XVI-lea
izvoarele nu atestă oraşe în această regiune, cu excepţia celor două aflate la
marginea cu Muntenia: Râmnicu Vâlcea şi Ocna Mare.
Nici la Craiova nu exista o vamă. Aşezarea nu se afla în stăpânirea
domnului, care a instalat totuşi o vamă, la Secui, pe drumul ce venea pe râul Jiu de
la Dunăre spre Craiova. Prezenţa acestei vămi arată că drumul era circulat, fiind
folosit de negustori. Dacă nu ar fi adus venituri, o astfel de vamă nu ar fi existat.
Craiova intră în categoria târgurilor dezvoltate pe moşii boiereşti, în preajma
unei curţi a stăpânului locului; după cum reiese din prima menţiune, primul
deţinător cunoscut al moşiei şi aşezării de la Craiova este boierul Neagoe (1475);
în acel an, el este numit jupan, fiind printre martorii din sfatul lui Laiotă Basarab:
jupan Neagoe de la Craiova272.
Neagoe făcea parte din una din cele mai puternice familii din Oltenia, ce
mai târziu şi-a luat numele tocmai de la Craiova, principala lor moşie:
Craioveştii273. Deşi ascensiunea lor politică pare să fi început din timpul lui
Vladislav al II-lea, familia era mult mai veche274. Ion Donat a demonstrat că
stăpâneau moşii în Oltenia probabil dinainte de întemeierea Ţării Româneşti275.
Tradiţia istorică, prin Istoria Ţării Româneşti, a încercat să acrediteze ideea
participării boierilor din Oltenia la formarea ţării. Sunt pomeniţi „banoveţii”
Basarabi, care şi-ar fi avut iniţial reşedinţa la Severin, apoi la Strehaia şi Craiova
şi care s-ar fi supus lui Radu Negru276. Cum Strehaia şi Craiova au fost mult
timp posesiuni ale Craioveştilor, cronica încerca indirect să demonstreze rolul
trecerea pe la Vâlcan urma traseul vechiului drum roman (Fodorean, Drumurile din Dacia,
p. 235-237).
272 DRH, B, I p. 243, nr. 148.
273 Ibid., II, p. 6, nr. 2; Dan Pleşia, „Neagoe Basarab. Originea, familia şi o scurtă privire
asupra politicii Ţării Româneşti la începutul veacului al XVI-lea”, în Valachica, Târgovişte, I

(1969), p. 60.
274 Iorga, Inscripţii, vol. I, p. 100.
275 Donat, Domeniul domnesc, p. 39-40, 173-186.
276 Istoria Ţării Româneşti, p. 1-2. Această succesiune de reşedinţe nu credem că trebuie
ignorată în cercetările viitoare (inclusiv arheologice). În prea multe rânduri, Severinul apare
într-o poziţie preeminentă în Oltenia, faţă de alte aşezări, astfel că nu este exclus ca în acest
loc să fi fost centrul Olteniei înainte de sec. al XIV-lea. Aici s-a aflat centrul de control
pentru unguri şi tot aici s-a stabilit episcopia catolică de la 1370 (sinteza cercetărilor
arheologice la Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 117-132). Ridicarea Craiovei a survenit mai
târziu, de la finele sec. al XIV-lea – sec. al XV-lea. Şi tradiţia trecerii temporare a Mitropoliei
Severinului la Strehaia conţine probabil un adevăr (Istoria Ţării Româneşti, p. 1; Ştefănescu,
Bănia, p. 60-71).
hotărâtor pe care aceşti boieri l-au avut la începuturile Ţării Româneşti277.

Probabil această consemnare cuprinde, pe lângă obişnuitele denaturări, elemente
reale care ţin de felul în care stăpânitorii locali de la vest de Olt au contribuit la
acest proces politic, în condiţiile în care teritoriul în care se aflau s-a bucurat de
o anumită autonomie. Ascensiunea politică de la jumătatea sec. al XV-lea se
referă de fapt la accesul membrilor acestei familii boiereşti la înalte dregătorii,
dar şi la prezenţa în preajma domnului, poate în calitate de rude, după cum
crede acelaşi Ion Donat278.
De la Neagoe, moşia şi târgul de la Craiova au intrat în stăpânirea fiului
său, Barbu, care a deţinut dregătoria de mare ban, ce îi asigura autoritate
aproape deplină asupra teritoriului de la vest de Olt279. Pentru că nu a avut
urmaşi, moşia a trecut de la Barbu la fratele său, Pârvu280. Evoluţia ulterioară a
aşezării ne este lămurită parţial de un act din 1589, în care s-a decis soarta averii
Craioveştilor, care între timp se stinseseră pe linie masculină281. Aflăm că de la
Pârvu Craiova a trecut la fiul său, Neagoe Basarab, ajuns domn în 1512.
Teoretic, după sfârşitul lui Neagoe şi a fiului său, Teodosie, moşia Craiovei a
devenit proprietate domnească (1522), în realitate, domnii care au urmat au lăsat
moşia tot unor membri ai familiei Craioveştilor, care le-au fost fideli (1532)282.
În 1544, Radu Paisie făcea danie către doi credincioşi ai săi, Drăghici spătar şi
Udrişte mare vistier, mai multe sate, printre care şi a patra parte din Craiova283.
Dăruirea a fost pusă în legătură cu răzvrătirea din mai-iunie 1539 a unei rude a
Craioveştilor, banul Şerban, ce a încercat să ia tronul284. Parţial sau în întregime,
moşia reintrase între timp în domeniul domnesc285. La începutul domniei lui
Mircea Ciobanul, Drăghici şi Udrişte vistier au fugit în Transilvania, fapt care a
277 După Panaitescu, aceşti „banoveţi” Basarabi ar fi chiar Craioveştii (Panaitescu,

„Începuturile istoriografiei”, p. 395-396).
278 Donat, Domeniul domnesc, p. 39, 178-180. Acordarea unor moşii de către Vladislav al II-lea
lui Neagoe, după cum afirma I. C. Filitti (Filitti, „Banatul Olteniei”, p. 28), nu are susţinere,
în condiţiile în care mărimea domeniului Craioveştilor sugerează o formare îndelungată
(Donat, Domeniul domnesc, p. 173-180). Pentru originea şi înţelesul termenilor vlastel, vlastelini,
vezi şi N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII)
279 DRH, B, I, p. 337, nr. 212; p. 452, nr. 278; p. 468, nr. 288.
280 Ibid., II, p. 41-43, nr. 14-15; p. 51, nr. 18.
281 DIR, XVI, B, V, p. 405, nr. 420 (17 mai 1589).
282 DRH, B, III, p. 196, nr. 123.
283 Ibid., IV, p. 195, nr. 159.
284 Rezachevici, Cronologia critică, p. 211-212; pentru moşiile susţinătorilor lui Şerban,
confiscate de Radu Paisie, vezi Donat, Domeniul domnesc, p. 64-65.

285 Actul lui Paisie precizează că moşiile satelor dăruite „s-au ales domneşti” (DRH, B,
IV, p. 195, nr. 159).

dus cu siguranţă la luarea din nou în stăpânire domnească a Craiovei286. Semne

evidente că la Craiova s-a petrecut o schimbare de statut avem începând cu
domnia lui Alexandru al II-lea Mircea. Din timpul acestuia tot mai mulţi
locuitori din Craiova sunt pomeniţi în izvoare287. Aceste informaţii, adăugate la
atestarea ca oraş a Craiovei în 1582, arată că între timp comunitatea din această
aşezare primise un privilegiu288. Cel care probabil l-a acordat a fost Mircea
Ciobanul, ce în sec. al XVI-lea poate fi privit ca un adevărat „creator de oraşe”.
El a dat privilegiul oraşului Bucureşti şi tot lui îşi datorează începuturile şi oraşul
Târgu Jiu. Din păcate, târgul care funcţionase până atunci la Craiova nu apare în
izvoarele interne. Stăpânirile boierilor, chiar dacă erau aşezări care prin funcţiile
lor economice şi administrative se apropiau de oraşe, erau considerate simple
sate de cancelaria domnului. Craiova nu făcea excepţie. La 1544, încă este
numită sat, deşi imediat după 1500, registrele vamale din Braşov şi Sibiu
înregistrau prezenţa unor negustori veniţi din Craiova289.
Târgul local acoperea atât necesităţile curţii marelui boier, cât şi pe cele
ale locuitorilor din împrejurimi. La Craiova, nucleul aşezării şi piaţa credem că
s-au aflat puţin mai la nord de vechea curte a banilor şi de biserica Sf. Dumitru,
ultima refăcută de Matei Basarab, pe locul unei vechi ctitorii a Craioveştilor290.
Nu întâmplător acest loc poartă şi azi numele de Piaţa veche291. Comunitatea
locală era suficient de puternică la mijlocul sec. al XVI-lea pentru a primi de la
Mircea Ciobanul privilegiul ce i-a permis să se organizeze precum celelalte oraşe
ale ţării292. Din acest moment, oraşul creşte economic şi demografic.
Documentele vorbesc de comerţul prosper cu animale, dăruiri de prăvălii, preoţi
etc293, iar cronica lui Baltasar Walther prezintă Craiova de la sfârşitul secolului al
XVI-lea ca un centru populat, cu o piaţă bogată, dar fără ziduri: „cetate mare,
286 Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 56, 101.

287 DRH, B, VI, p. 98, nr. 76; VII, p. 234, nr. 176; VIII, p. 13, nr. 9.
288 DIR, XVI, B, V, p. 56, nr. 57.
289 În 1506, 1507 şi 1542 (Rechnungen, vol. I (1380-1516), Sibiu, 1880, p. 434, 496; Quellen,
vol. III, p. 198).

290 Drăghiceanu, „Zidurile Băniei Craiovei”, în BCMI, III (1910), p. 192-194; Rădvan,
„Observaţii”, p. 104-106.
291 Distrugerile provocate de războaiele din sec. al XVIII-lea fac ca vechiul centru comercial
de la Piaţa Veche să se depopuleze: zona apare în planul Craiovei din 1790-1791 (harta
Specht) cu puţine construcţii. În secolul următor, centrul de negoţ se va muta în altă parte a
oraşului (Istoria Craiovei, coord. Titu Georgescu et al. (Craiova: Editura Scrisul Românesc,
1977), p. 19, 34).
292 Prima menţiune a unui judeţ în Craiova este din 1612 (DIR, XVII, B, II, p. 114, nr. 116).
293 Ibid., XVI, B, V, p. 434, nr. 452; VI, p. 63, nr. 72; DRH, B, XI, p. 269, nr. 202.
populată, prea avută de tot felul, dar lipsită de ziduri şi de fortăreaţă”294. În

secolul următor, Craiova devine al doilea oraş al ţării, după Bucureşti.
Floci
Oraşul Floci s-a dezvoltat la gura de vărsare a râului Ialomiţa în Dunăre,

aproape de un important vad de trecere a fluviului spre Dobrogea. Fiind într-o
zonă joasă, locuitorii au preferat să se aşeze pe câteva grinduri, ce asigurau o
minimă protecţie împotriva eventualelor inundaţii295. În secolele XV-XVI,
numele oraşului apare simplu, Floci, şi nu Oraşul de Floci, cum îl numesc mai
mulţi cercetători, care au preluat o formă folosită abia după jumătatea secolului
al XVI-lea în cancelarie296. Ca origine, numele aşezării provine dintr-un
antroponim, din Floca sau Flocea, o poreclă răspândită în spaţiul locuit de
români297.
Actul emis de regele Ludovic al Ungariei în 1358 conţine prima
trimitere la existenţa unei aşezări în această zonă298. Cum negustorii din Braşov
au primit libertatea de a merge cu mărfuri până la vărsarea Ialomiţei în Dunăre,
bănuim că în acest loc exista la acel moment un mic port sau un târg, ce
deservea pe negustorii ce veneau pe Dunăre sau dinspre interior, dar şi satele de
pe cursul inferior al Ialomiţei. Intrarea deplină a acestei regiuni în stăpânirea
Ţării Româneşti a creat condiţii pentru finalizarea urbanizării aşezării. Prezenţa
orăşenilor din Floci în privilegiul dat negustorilor din Muntenia de Mircea cel
Bătrân arată că transformarea în oraş se încheiase la sfârşitul secolului al XIV-lea
– începutul secolului următor299. De altfel, cea mai veche monedă descoperită la
Floci datează din timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg (1386-1437)300.
Izvoarele referitoare la oraş în sec. al XV-lea sunt foarte sumare, astfel că nu
putem reconstitui mai nimic din evoluţia sa în această perioadă. Doar ni se
confirmă că oraşul avea un privilegiu, un pârgar fiind menţionat în 1467301.
294 Dan Simonescu, „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu
cronicile interne contemporane”, în SMIM, III (1959), p. 75.
295 Anca Păunescu, Oraşul de Floci. Un oraş dispărut, din Muntenia medievală (Târgovişte: Editura
Cetatea de Scaun, 2005), p. 22; p. 24, fig. 19.

296 DRH, B, I, p. 224, nr. 131; II, p. 69, nr. 29; p. 157, nr. 74; IV, p. 83, nr. 65, p. 188, nr.
153.
297 Mircea Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Târgul (Oraşul) de Floci”, în Studii şi cercetări de
onomastică, Craiova, VI (2001), p. 59, 64-65.

298 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
299 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
300 Lucian Chiţescu, Anca Păunescu, Tudor Papasima, „Cercetările arheologice de la Piua
Petrii (Oraşul de Floci), jud. Ialomiţa”, în CA, VI (1983), p. 104.

301 DRH, B, I, p. 223, nr. 131.
Astăzi nu mai există nimic din oraş, care a dispărut în urma războaielor
ce au răvăşit regiunea în sec. al XVIII-lea, şi numai cercetările arheologice mai
pot reproduce felul cum arăta în evul mediu. Săpăturile din ultimele trei decenii
au scos la iveală mai multe locuinţe orăşeneşti din lemn (în total cca. 150), de
suprafaţă, datând din secolul al XVI-lea. Majoritatea aveau două încăperi, de
dimensiuni destul de mari, încălzite cu ajutorul sobelor făcute din pământ, unele
având şi cahle; deosebirile dintre casele de lemn sugerează anumite diferenţe de
stare între orăşeni. Fiind din lemn, casele erau distruse frecvent de incendii, des
întâlnite în evul mediu302. Semnificativ este faptul că locuitorii îşi refăceau casele
păstrând lotizările existente, fundaţiile şi planul original al vechilor locuinţe303.
Au mai ieşit la iveală cinci ateliere în care se prelucrau metale şi oase, precum şi
urmele unei mari construcţii din cărămidă, ce servea probabil unor scopuri
comerciale304. Precum în celelalte oraşe ale Ţării Româneşti, principalele repere
urbanistice erau reprezentate de biserici, de piaţa oraşului, iar în acest caz, şi de
schelă sau port. Cercetările au evidenţiat urmele a trei biserici ortodoxe
(numerotate ca atare, nr. 1, 2 şi 3); cea mai veche este biserica nr. 1, care a
cunoscut de la începutul sec. al XV-lea şi până la jumătatea secolului al XVII-lea
mai multe faze de evoluţie; biserica nr. 2 a aparţinut probabil unui complex
mănăstiresc, fiind ridicată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în timp ce
despre biserica nr. 3 nu se pot spune multe305. Concentrarea în vecinătatea
bisericii nr. 1, aproape de malul vechi al Ialomiţei, a unui număr destul de mare
de locuinţe şi ateliere meşteşugăreşti, i-a determinat pe arheologi să afirme că în
această zonă s-a aflat probabil vechiul centru comercial al oraşului306. Portul era
aflat în apropierea Dunării şi cuprindea vama şi locul de acostare a corăbiilor307.
302 Lucian Chiţescu et al., „Cercetările arheologice de la Piua Petrii (Oraşul de Floci), com.
Giurgeni, jud. Ialomiţa”, în CA, IX (1992), p. 97-98; Nicolae Conovici, „O locuinţă
medievală din secolul XVI descoperită la Oraşul de Floci”, în MCA, Bucureşti, 1979, p. 419-420.
Sinteză în Păunescu, Oraşul de Floci, p. 23.
303 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2004, [http://cimec.ro/Arheologie/
cronicaCA2005/cd/index.htm, 4.11.2009].
304 Radu Lungu, „Contribuţii la istoria meşteşugurilor medievale în Ţara Românească”, în
RdI, XXXIV (1981), nr. 3, p. 514-516; Lucian Chiţescu et al., „Cercetările arheologice de la
Piua Petrii (Oraşul de Floci)”, în MCA, Bucureşti, 1983, p. 484-489; Lucian Chiţescu et al.,
„Cercetările arheologice” (1992), p. 100-104.
305 Radu Lungu, „Oraşul de Floci – monumente istorice”, în RMMMIA, s.n., XV (1984), nr.
1, p. 38-40; Lucian Chiţescu, Anca Păunescu, Teodor Papasima, „Cercetările arheologice de

la Piua Petri (Oraşul de Floci), com. Giurgeni, jud. Ialomiţa”, în MCA, Bucureşti, 1986,
p. 282-286.
306 Lucian Chiţescu et al., „Cercetările arheologice” (1992), p. 104.
307 DRH, B, III, p. 308, nr. 187; Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, p. 38, 180.
Domnii Ţării Româneşti au rezidat foarte rar în acest oraş şi nu avem

informaţii despre existenţa aici a vreunei curţi308. În Floci, îşi aveau sediul
pârcălabii care răspundeau de judeţul Ialomiţa309. Moşia oraşului era domnească,
fiind la origine foarte întinsă. La sud era mărginită de numeroase bălţi de peşte,
pe care în 1392 Mircea cel Bătrân le-a dăruit (sau confirmat) mănăstirii Cozia310.
Locuitorii oraşului făceau comerţ cu peşte astfel că erau deseori acuzaţi de
călugări că pătrund ilegal în bălţile lor311; nu întâmplător, sigiliul oraşului
cuprinde un peşte312. Orăşenii erau acuzaţi şi de încălcarea dreptului mănăstirii
de a lua vama din peşte de la cei care intrau în bălţi313. Cu peşte şi alte produse,
îi întâlnim pe negustorii din Floci la Braşov314. Rolul oraşului în economia ţării a
crescut după cedarea Brăilei către otomani, în 1538-1540, din acest moment,
Floci rămânând singurul oraş-port la Dunăre al Ţării Româneşti. După cum ne
relevă un act otoman târziu, târgul săptămânal de aici atrăgea atât negustori din
ţară, cât şi din Dobrogea315.
Gherghiţa
Gherghiţa a apărut la o importantă intersecţie de drumuri, la întâlnirea

dintre căile ce coborau pe văile Prahovei (dinspre Târgovişte şi Târgşor) şi
Teleajenului (dinspre Văleni), cu drumul dinspre Bucureşti şi Moldova (prin
Buzău). În izvoare, foarte des este amintită calea care mergea direct la Braşov pe
valea Teleajenului şi care îşi avea aici unul din capete; ruta era pe locul doi ca
308 DRH, B, IV, p. 188, nr. 153. Iniţial, unii arheologi au încercat să facă o legătură între
biserica nr. 1 şi o posibilă biserică de curte, datorită prezenţei în lateralul ruinei acesteia a
unei locuinţe masive de piatră, cu două încăperi (Lucian Chiţescu et al., „Cercetări
arheologice în anul 1979 la Piua Petri (Oraşul de Floci), com. Giurgeni, jud. Ialomiţa”, în
CA, IV (1981), p. 126).
309 DRH, B, I, p. 223, nr. 131; III, p. 308, nr. 187.
310 Ibid., I, p. 42, nr. 17; p. 63, nr. 28 şi altele. Mircea probabil doar a confirmat dania
bălţilor, făcută iniţial de Radu I, după cum demonstrează Sergiu Iosipescu, în „Contribuţii la
istoria domniei principelui Radu I”, p. 26-29.
311 Printre hotarnici sunt Petre pârgarul şi Buduşlov, din Floci (DRH, B, I, p. 223, nr. 131).
312 Sigiliu menţionat în treacăt de Iorga, Studii şi documente, vol. V, partea 1, p. 606; vezi
actele de la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondurile: Măn. Cotroceni,

XXVIII/1, Documente istorice, MDLVI/21, Măn. Radu Vodă, XXVII/5.
313 Domnia ameninţa cu pedepse grele pe cei care treceau peste drepturile călugărilor: „unul
ca acela să ştie că-l vom prinde domnia mea de-i vom lega piatră de gât şi-l vom arunca în
apă” (DRH, B, II, p. 68, nr. 29; Dan M. Iliescu, Un vechi oraş dispărut: Cetatea de Floci
(Bucureşti: 1930), p. 30-32).
314 Meteş, Relaţiile comerciale, p. 19.
315 Relaţiile ţărilor române cu Poarta, p. 167, nr. 62.
importanţă după drumul pe la Câmpulung316. Numele aşezării vine tot de la un

antroponim, fiind un diminutiv al vechii forme a numelui Gheorghe (Gherghe),
foarte des întâlnită în documente. Un Gherghe a fost probabil întemeietorul,
unul din vechii stăpâni ai aşezării pe vremea când aceasta era sat, înainte de
secolul al XIV-lea, sau un reprezentant al domnului de după 1300317.
Începuturile oraşului sunt incerte. Alături de Târgşor şi Piteşti, l-am
încadrat în rândul oraşelor mai noi, apărute în a doua parte a sec. al XIV-lea cu
sprijinul unuia din domnii din această perioadă, care i-a dat şi privilegiul. Ca
ipoteză, avansăm ideea că dezvoltarea (poate chiar apariţia) aşezării a avut
legătură cu „culoarul angevin” amintit în actul prin care regele Ungariei asigura
în 1358 pe negustorii braşoveni că pot circula liberi printr-un spaţiu situat între
Dunăre şi zona dintre Buzău şi Prahova, adică tocmai pe valea Teleajenului, ce
se uneşte la Gherghiţa cu Prahova318. Poziţia favorabilă a făcut ca un centru de
schimb să se dezvolte aici, un rol important în dezvoltarea oraşului avându-l mai
târziu Mircea cel Bătrân, care a negociat cu Braşovul libertatea de comerţ pentru
negustorii din oraşele Munteniei, inclusiv pentru cei din Gherghiţa319.
La Gherghiţa, nu a fost o reşedinţă de judeţ, iar domnia a ridicat aici o
curte abia în sec. al XIV-lea, după ce a intrat în stăpânirea moşiei. Statistic,
curtea de la Gherghiţa a ocupat în secolele XV-XVI locul al patrulea în
preferinţele domnilor, după reşedinţele principale de la Argeş, Târgovişte şi
Bucureşti320. Venirea domnilor aici se explică prin poziţia oraşului, ce era situat
aproximativ în centrul geografic al Munteniei, la distanţă egală între munte şi
Dunăre. La sud de oraş, spre Bucureşti, se întindea o regiune sălbatică, cu păduri
(Vlăsia) şi bălţi (Snagov), în timp ce la nord, începeau dealurile321. De aici, se
putea interveni uşor în orice regiune a părţii de la răsărit de Olt a Ţării
Româneşti, aşezarea având deci atuul unei poziţii strategice. O fortificaţie este
amintită la Gherghiţa abia la sfârşitul sec. al XVI-lea: cronica lui Baltasar
Walther cuprinde o menţiune despre „cetatea părăsită” a Gherghiţei, dar şi
despre o luptă pe care hanul mongolilor ar fi evitat să o dea în acest loc cu
domnul Ţării Româneşti, datorită prezenţei unor întărituri (Giergicz civitate)322.
Credem că nu trebuie exclusă existenţa unei fortificaţii mai vechi la Gherghiţa, a
cărei identificare rămâne încă un deziderat. Pe aici treceau toate oştile care
316 DRH, D, I, p. 310, nr. 211; B, I, p. 285, nr. 176; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p.
98, nr. LXXVI; p. 286, nr. CCXXXII.
317 Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 65.
318 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
319 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
320 Vezi rezumatul documentelor, cu locul de emitere al actelor, în ibid., I-II, V, XI; Bogdan,
Documente privitoare la relaţiile; DH, vol. XV, partea 1.

322 Simonescu, „Cronica”, p. 26, 84, 89-90.
veneau dinspre răsăritul şi nordul ţării (din Moldova, de la Brăila) spre

Târgovişte sau Bucureşti astfel că, nu întâmplător, Radu Şerban a ales să ridice
lângă Gherghiţa o „palancă” (1604-1605)323. Tot în această regiune, undeva între
târgul Săcuienilor şi Gherghiţa324, pe malul râului cu acelaşi nume325, s-a aflat
cetatea Teleajenului, cucerită şi arsă de Ştefan cel Mare în 1474326. La Gherghiţa,
săpăturile arheologice care să identifice aceste posibile fortificaţii, să
investigheze curtea dar şi oraşul, sunt abia la început. Până în prezent, au ieşit la
iveală urme de locuinţe din piaţa centrală (s-a săpat în locul numit sugestiv „La
târg”), dar şi o casă mai mare de piatră, ce se presupune a fi fost reşedinţa
domnului327.
Instituţiile oraşului apar pentru prima dată la sfârşitul secolului al XV-lea.
În timpul lui Vlad Călugărul, pârgarii oraşului depuneau mărturie în faţa
domnului în legătură cu plângerea unui om care acuza că i se luaseră pe nedrept
50 de florini în Gherghiţa328. Mai târziu, în intervalul 1534-1560, judeţul a
reprezentat oraşul într-un lung proces cu locuitorii unui sat vecin pentru o parte
din moşie; orăşenii au avut câştig de cauză329. Moşia Gherghiţei s-a păstrat
aproximativ intactă de-a lungul timpului, nefiind afectată de danii decât târziu;
hotarele din 1534 erau încă în vigoare în 1712. Reunind informaţiile furnizate de
o hartă a domeniului Gherghiţa din 1906 cu cele din documente, am apreciat că
suprafaţa originală a moşiei oraşului avea cca. 6000 de hectare330.
Nu avem informaţii privitoare la componenţa etnică a comunităţii în
sec. al XV-lea. În oraş nu a existat o biserică catolică, prin urmare numărul
saşilor sau ungurilor a fost probabil nesemnificativ. Pentru secolele XV-XVI,
săpăturile au arătat un nivel de viaţă similar celor din alte oraşe mari ale ţării:
locuinţe de suprafaţă, cu instalaţii de încălzire cu cahle, inventar bogat, ceramică
de calitate superioară etc331. Din secolul al XVI-lea, izvoarele atestă stabilirea în
323 Detalii în Rădvan, Oraşele din Ţara Românească, p. 446-448.

324 Poate chiar lângă Gherghiţa (Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 97).
325 Iorga credea că această cetate s-a aflat la Văleni (Iorga, Istoria românilor, vol. IV, p. 129);
Giurescu opta pentru varianta locului unde râul Teleajen iese din zona dealurilor (Giurescu,
Istoria românilor, vol. II, p. 374-375; Giurescu, Probleme controversate, p. 157), în timp ce
Panaitescu susţinea Bucovul (P.P. Panaitescu, „Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti”, în SRdI,
XII (1959), nr. 5, p. 16).
326 Cetatea avea în frunte pârcălabi (Cronicile slavo-române, p. 17, 32).
327 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2000, p. 88-90.
328 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 199, nr. CLXIV.
329 DRH, B, III, p. 284, nr. 175; V, p. 225, nr. 208.
330 Gh. Manolescu, Gh. Codrescu, Monografia domeniului Gherghiţa din judeţul Prahova
(Bucureşti: 1906), p. 10-11 şi planul general.

331 Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 1999, p. 38; Campania 2000, p. 88-90.
oraş a unor greci. Ocupându-se cu comerţul, aceştia au acumulat importante

averi şi au început să cumpere moşii332.
Baza economică a oraşului în sec. al XV-lea a fost comerţul cu Braşovul.
Numeroşi negustori din Gherghiţa apar peste munţi, unde duceau diferite
mărfuri333. În 1503, orăşenii din Gherghiţa se aflau pe locul al patrulea (cu
mărfuri în valoare de 400.000 aspri) în rândul oraşelor Ţării Româneşti pe piaţa
de la Braşov, după Câmpulung, Târgşor şi Târgovişte334. Din sec. al XVI-lea,
izvoarele atestă şi meşteşugari335. Prin Gherghiţa trecea şi sarea ce cobora de la
ocna de la Ghitioara, a cărei vamă fusese dăruită mănăstirii Sfânta Troiţă336.
Poziţia strategică a oraşului şi preferinţa arătată de domni au făcut din
Gherghiţa o ţintă predilectă pentru atacurile celor ce pătrundeau în interiorul
Ţării Româneşti, motiv pentru care a avut mult de suferit. Undeva lângă oraş s-a
dat lupta dintre oştile lui Ştefan cel Mare şi cele ale lui Radu cel Frumos (1473)
şi pe aici a trecut Ştefan când a mers la cetatea Teleajenului, ocupată anul
următor337. În 1511, în preajma Gherghiţei, Vlad cel Tânăr l-a învins pe
pretendentul Mircea, venit să ocupe tronul338. Câţiva ani mai târziu, în 1522,
Radu de la Afumaţi a suferit tot lângă Gherghiţa o înfrângere din partea lui
Mehmed beg339. Când în februarie 1526, Ştefăniţă al Moldovei a atacat Ţara
Românească, a prădat şi incendiat toate ţinuturile până la Târgşor; Gherghiţa,
care se afla în drumul său, probabil nu a fost cruţată340. Astăzi, Gherghiţa a
decăzut la nivelul de sat341.
Ocna Mare
La aproape zece kilometri sud-vest de Râmnicu Vâlcea s-a dezvoltat

oraşul Ocna Mare. După cum arată şi numele, aşezarea se află lângă una dintre
cele mai mari exploatări de sare din spaţiul locuit de români, cea mai mare din
Ţara Românească. Locul unde se scoate sare poartă numele de ocnă în limba
română; în Transilvania, întâlnim Ocna Sibiului, Ocna Dejului şi Ocna Mureş,
iar în Moldova, Ocna. Iniţial numele aşezării de la salinele de lângă Râmnic a
332 DIR, XVI, B, V, p. 312, nr. 326.

333 Quellen, vol. I, p. 67; vol. III, p. 189, 242-249, 300; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 205.
335 DIR, XVI, B, V, p. 52, nr. 52.
336 DRH, B, VIII, p. 131, nr. 81.
337 Cronicile slavo-române, p. 17, 31-32, 50, 63, 179; Panaitescu, „Ştefan cel Mare”, p. 10-14.
339 Inscripţii medievale. Judeţul Argeş, p. 224, nr. 241; Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumaţi
(1522-1529) (Bucureşti: Editura Militară, 1983), p. 43.

341 N. Stoicescu, Radu Lungu, „Din trecutul unui vechi oraş devenit sat – Gherghiţa”, în
RdI, XXXIV (1981), nr. 12, p. 2291.

fost Ocna342; din secolul al XVI-lea i se spune „mare”343, pentru a o deosebi de

o exploatare mai mică din apropiere344 şi de Ocna Mică de la Târgovişte345.
Ocna Mare a devenit oraş în secolul al XV-lea. Semne că aşezarea
depăşise stadiul de târg avem din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (cca.
1402-1418), când un anume Anghel de la Ocnă dăruia mănăstirii Cozia averea
sa, ce cuprindea case, locuri şi vii, şi arată un om destul de înstărit346. Câţiva ani
mai târziu, în 1425, Voico de la Ocnă apare ca martor la o danie către Cozia. Şi
el pare a fi un personaj de seamă, de vreme ce este însoţit de trei jupani, un
pârgar, un preot, şapte martori purtând nume cu rezonanţă străină347. Dintr-un
act din 1502 aflăm că în aşezare existau cel puţin doi preoţi348, pentru ca
prezenţa unui croitor într-un act din 1516 să confirme că lângă exploatarea de
sare exista un oraş349; un act din 1535 sugerează că şi aici se aflaseră saşi350.
Ocnele erau considerate a fi stăpânire domnească351, prin urmare şi aşezarea era
pe moşie domnească şi primise un privilegiu. Prima menţiune a judeţului şi celor
12 pârgari de la Ocna Mare este târzie (1612)352, dar instituţia exista probabil din
sec. al XV-lea. Cu informaţiile actuale este imposibil să stabilim care a fost
domnul care a acordat privilegiul oraşului.
Presupunem că la exploatarea de sare lucrau şi mineri străini, probabil
germani şi unguri. Numărul lor a fost mic, de vreme ce nu avem informaţii
despre existenţa unei biserici catolice în oraş. Exista în schimb cel puţin o
biserică ortodoxă, ctitorie a unui domn necunoscut353. Din sec. al XVI-lea, în
oraş încep să vină şi alţi străini, printre care evrei354.
Ca organizare şi statut, ocnele de sare de la Ocna Mare aveau un regim
propriu, separat de oraşul vecin Râmnic, de care nu aparţineau355. Domnul
342 DRH, B, I, p. 62, nr. 27; p. 112, nr. 57; III, p. 319, nr. 194. În izvoarele medievale,
numele aşezării apare de obicei sub forma de singular (Ocna Mare).
343 Ibid., IV, p. 96, nr. 72; V, p. 364, nr. 326; VII, p. 74, nr. 57; VIII, p. 312, nr. 197; DIR¸
XVI, B, V, p. 162, nr. 172.

344 DIR, XVII, B, I, p. 254, nr. 239; p. 257, nr. 243.
345 DRH, B, II, p. 148, nr. 289; p. 411, nr. 215; DIR, XVII, B, II, p. 85, nr. 88.
346 DRH, B, I, p. 62, nr. 27 (orig., slav.).
347 Ibid., I, p. 112, nr. 57.
348 Ibid., II, p. 41, nr. 14.
349 Ibid., p. 286, nr. 146.
350 Ibid., III, p. 319, nr. 194 (Iliaş Sasul?).
351 Vezi şi Instituţii feudale. Dicţionar, p. 286, 336-337.
352 DIR, XVII, B, II, p. 99, nr. 103.
353 I. Donat, „Bisericile Ocnelor Mari. Inscripţii, documente, însemnări”, în AO, XI (1932),
p. 223.
354 DIR, XVI, B, V, p. 162, nr. 172; p. 204, nr. 216; DRH, B, XI, p. 112, nr. 83.
355 Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile”, p. 45; pentru modul de organizare a ocnelor în
Ţara Românească, vezi Aurora Ilieş, „Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara
Românească până în veacul al XVIII-lea”, în SMIM, I (1956), p. 169-179.
însărcina cu administrarea exploatării de sare un dregător numit cămăraşul de la

Ocnă, a cărui autoritate se explică prin faptul că veniturile sării mergeau la
cămara domnească. Alături de cămăraş, la ocnă se aflau şi vameşi356. Informaţii
despre sistemul de lucru avem abia din secolele XVI-XVII. Se pare că şi orăşenii
aveau dreptul de a se ocupa de aducerea de forţă de muncă la exploatare: într-un
proces, pârgarii din oraş au fost acuzaţi că aduc ilegal la muncă pe oamenii
dintr-un sat al unei mănăstiri357. Pârgarii şi cămăraşii de la Ocnă aveau puterea
de a scoate la muncă, la scoaterea sării, pe ţăranii din satele din jurul ocnei
(obligaţie numită magla domnească)358; în aceste sate, cămăraşii aveau dreptul de a
obliga la cositul fânului şi de a face judecata359. Cei care munceau la ocnă erau
împărţiţi în meşteri măglaşi (ce scoteau bolovanii şi îi transportau la locul de
depozitare)360 şi ciocănaşi sau tăietori de sare (ce tăiau bolovanii de sare în
puţuri)361. Cu toate că mai multe acte fac referire la ţiganii din zonă ai unor
mănăstiri, scutiţi de obligaţia lucrului la ocnă362, nu toţi ţiganii se bucurau de
astfel de scutiri; rudarii mănăstirii Cozia, mai precis cei scrişi anume într-un
catastif, nu beneficiau de această libertate363. Ţiganii formau majoritatea
tăietorilor de sare, în timp ce ţăranii dependenţi se ocupau de scoatere364. În
afara lor, la ocnă mai ajungeau şi cei cu pedepse domneşti365. La fel ca în
Transilvania366 şi Moldova367, şi în Ţara Românească se observă prezenţa unor
elemente germane în organizarea minelor, astfel că este logic să presupunem că
la introducerea acestui sistem au participat mineri ce aveau această origine. Lipsa
izvoarelor nu ne confirmă prezenţa lor la Ocna Mare, în schimb ştim de
existenţa lor la mina de aramă de la Bratilov. Aici, Mircea cel Bătrân a adus un
meşter sas pe nume Ciop Hanoş, ale cărui investiţii şi metode de exploatare sunt
amintite într-un act din 1392368.
356 DIR, XVII, B, I, p. 82, nr. 94.

357 DRH, B, XXIII, p. 618, nr. 419; XXIV, p. 311, nr. 237.
358 DIR, XVII, B, II, p. 8, nr. 7; IV, p. 155, nr. 167.
359 DRH, B, XXV, p. 267, nr. 253.
360 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 463.
361 DIR, XVII, B, III, p. 501, nr. 452; Instituţii feudale. Dicţionar p. 100, 337.
362 DRH, B, XI, p. 32, nr. 22; XXII, p. 424, nr. 212; DIR, XVII, B, II, p. 46, nr. 50.
363 DRH, B, XXIII, p. 619, nr. 420.
364 DIR, XVII, B, IV, p. 30, nr. 32.
365 Călători străini, vol. VI, p. 188; DIR, XVII, B, II, p. 408, nr. 354.
366 În Transilvania, modul de lucru din ocne este descris de Hans Dernschwam, într-un
raport din 1528 (Călători străini, vol. I, p. 262-295; VI, p. 187-188). Aici, slujbaşul care
număra sarea scoasă din ocnă purta numele de magulaş sau magulator, personaj pe care l-am
amintit ca prezent şi la sud de munţi (ibid., p. 278).
367 Vezi mai jos discuţia cu privire la oraşul Trotuş.
368 DRH, B, I, p. 33, nr. 14; p. 39, nr. 16. Vezi şi P.P. Panaitescu, „Minele de aramă ale lui
Mircea cel Bătrân”, în RIR, VII (1937), p. 258-263.

Având în sare un venit foarte important, domnii au făcut numeroase

danii către mănăstiri, de obicei sub forma unor mertice anuale. Mircea cel
Bătrân a dăruit Coziei o ocnă369, iar Radu cel Mare a făcut danie Tismanei un car
de sare măruntă şi un altul cu 400 de bolovani370. Un număr de bolovani de sare
anual au primit şi mănăstirile Râncăciov (1000 de bolovani)371 şi Cepturoaia
(patru care)372.
Pe lângă exploatarea sării, cultivarea viţei de vie a constituit o a doua
ocupaţie a locuitorilor. Ei lucrau atât viile lor, cât şi pe cele ale mănăstirii
Govora sau episcopiei de la Râmnic373. Darea în vin de la Ocna Mare fusese
făcută danie mănăstirii Bistriţa374, din acesta 200 de vedre fiind repartizate
mănăstirii Iezer375. Exploatarea de sare a atras negustori şi meşteşugari. Primii
cumpărau sare sau aduceau produsele şi alimentele necesare celor care lucrau
aici, ceilalţi erau necesari deoarece procesul de extragere a sării implica existenţa
unui şir de unelte şi instalaţii. Economic, Ocna Mare a rămas dependentă de
exploatarea de sare. Concurenţa Râmnicului, aflat prea aproape, nu i-a permis să
se dezvolte mai mult.
Piteşti
Ca în toate cazurile de oraşe din Ţara Românească, urbanizarea

Piteştilor poate fi cu greu reconstituită. Izvoarele referitoare la oraş în secolele
XIII-XVI sunt puţine şi incomplete. Practicarea comerţului în această regiune
înainte de 1300 este confirmată de descoperirea mai multor monede bizantine
sau imitaţii bulgare şi latine după acestea, din perioade diferite, unele chiar din
prima parte a sec. al XIII-lea376. Pentru secolul următor, începuturile Piteştilor
trebuie puse în legătură cu privilegiul dat Braşovului în 1368 de Vladislav I. Pe
lângă vămile de pe „drumul Brăilei”, negustorii de peste munţi erau scutiţi şi de
vama de la Slatina, care funcţiona pe drumul care permitea legătura cu Turnu,
Nicopole, chiar Vidin, la Dunăre377. Pe acest drum, la zona de contact a
dealurilor cu câmpia, a apărut oraşul Piteşti. În jurul anului 1380, aşezarea se afla
încă în tranziţie spre faza urbană378, căci sub numele de Nuwestad sau Nieuwemere,
369 DRH, B, I, p. 98, nr. 49.

370 Ibid., p. 450, nr. 276.
371 Ibid., IV, p. 96, nr. 72.
372 DIR, XVII, B, I, p. 166, nr. 165.
373 DRH, B, I, p. 411, nr. 252; p. 433, nr. 268; III, p. 319, nr. 194.
374 Ibid., XXIV, p. 145, nr. 110.
375 Ibid., V, p. 364, nr. 326.
376 Oberländer-Târnoveanu, „Moneda bizantină”, p. 376-377.
377 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
378 Ibid., B, p. 25, nr. 9.
apare în prezentarea călătoriei pelerinilor Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt

la Ierusalim (1385) şi în Itinerariul de la Bruges (cca. 1380-1390)379. Din 1388 avem
prima menţionare internă: Mircea cel Bătrân face danie mănăstirii Cozia o
moară în hotarul Piteştilor380. Majoritatea daniilor făcute de domni în oraşe în
secolele XIV-XVI au fost de mori, astfel că această informaţie, împreună cu
menţionările „oraşului nou”, ar confirma că la Piteşti exista deja o aşezare
urbană381. Nu putem însă afirma acest lucru cu certitudine deoarece negustorii
din Piteşti nu sunt amintiţi în rândul celor din Muntenia care au primit
privilegiul pentru negoţul cu Braşov; alte „oraşe noi”, precum Târgşor şi
Gherghiţa, figurează în acest act382. Ceva l-a împiedicat pe domnul ce a dat
privilegiul (probabil Mircea) să adauge şi Piteştii la această listă.
Cercetările arheologice şi documentele de la finele evului mediu ne oferă
două posibilităţi de interpretare complet diferite. Săpăturile au arătat că aşezarea
este veche, pentru că s-au descoperit fragmente de ceramică care aparţin unui
tip întâlnit şi în sudul Transilvaniei. Specialiştii au presupus că această ceramică a
fost realizată de un grup de olari, care a venit în Piteşti în jurul anului 1300
(descoperiri făcute puţin mai la sud de biserica Sf. Gheorghe)383. Este posibil
deci ca şi în acest oraş să se fi aşezat un grup de colonişti, ce au trecut din
Transilvania în acelaşi timp cu cei din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea. Din
păcate, în afara acestor fragmente, nimic nu a mai rămas de la ei, nici măcar
biserica384. Misionarii care au vizitat Ţara Românească după Reformă nu
pomenesc Piteştii în rândul oraşelor cu catolici. Planul vechi al oraşului cuprinde
totuşi câteva sugestii ce trimit spre influenţe transilvane. Piaţa centrală, de formă
alungită (de-a lungul Uliţei Mari) era delimitată la un capăt de biserica
domnească Sf. Gheorghe (lăcaşul actual datează din secolul al XVII-lea, fiind
ridicat probabil în apropierea unei biserici mai vechi385), iar la celălalt, de biserica
Sf. Nicolae, ridicată mai târziu. În plus, în planurile moderne loturile de pe
379 Călători străini, vol. I, p. 19-20, 22, 24.

380 DRH, B, I, p. 25, nr. 9; p. 98, nr. 49.
381 Donat, Domeniul domnesc, p. 116-120.
382 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
383 Rosetti, „Observaţii arheologice”, p. 69.
384 Blasius Kleiner preia o tradiţie târzie ce consideră că saşii au venit şi la Piteşti
(Cernovodeanu, „Vizitaţia”, p. 461). Chiar dacă admitem că Kleiner a copiat informaţiile

privitoare la începuturile Ţării Româneşti de la Filstich, totuşi acesta, ce preia la rândul său
din Letopiseţul Cantacuzinesc, nu aminteşte Piteştii (Johann Filstich, Încercare de istorie românească.
Tentamen historiae Vallachicae, ed. Adolf Armbruster (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979), p. 99-101); franciscanul adăuga la datele preluate din cronici informaţii
de la călugării pe care i-a vizitat.
385 Rosetti, „Observaţii arheologice”, p. 69. Biserica de astăzi a trecut prin mai multe refaceri
în secolele XVII-XVIII (Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din

România. I. Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. II (Bucureşti: 1970), p. 487).
laturile pieţei sunt dispuse asemănător cu cele din oraşele săseşti din
Transilvania, dar şi din alte oraşe de la sud şi est de Carpaţi: partea îngustă a
lotului, cu casa ce servea şi drept dugheană, era la stradă386. Din nefericire, s-a
ratat ocazia de a se face cercetări arheologice ce să confirme această situaţie.
Recent a fost descoperit sigiliul oraşului, care cuprinde, în cea mai veche formă
(din prima parte a sec. al XVII-lea) o cruce latină, plasată într-un scut de tip
polonez. În a doua formă cunoscută, crucea din sigiliu este figurată ca o cruce
asemănătoare tipului de Malta387, cruce prezentă nu numai în bisericile săseşti
din Transilvania (precum în inscripţia bisericii de la Luncani)388, dar şi la
Câmpulung, unde poate fi văzută în inscripţia comitelui Laurenţiu sau pe un
bloc de piatră de la Cloşter. Acest tip a fost promovat de centrele monastice
catolice de peste munţi, fiind însă întâlnit şi pe piese de import389.
Şi numele oraşului pare să ascundă o enigmă. În mod cert, vine, la fel ca
în cazul atâtor altor oraşe, de la un antroponim. Iorga afirma că un Pitul, Pitea
ar fi stăpânit locul la origine sau a fost unul din întemeietorii aşezării390. Cu toate
acestea, cercetarea lucrărilor consacrate de onomastică şi a volumelor de
documente vechi relevă o prezenţă foarte redusă a acestui antroponim în spaţiul
românesc391. În schimb, căutarea numelui Pit (radicalul ce a dat Piteşti) în
onomastica vest-europeană a relevat, spre surprinderea noastră, o origine
386 Eugenia Greceanu, Ansamblul medieval Piteşti (Bucureşti: Muzeul Naţional de Istorie a
României, 1982), p. 64, 73; Teodor Octavian Gheorghiu, „Centrele comerciale - spaţii ale
genezei urbane medievale româneşti extracarpatice”, în Analele Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1, p. 377.
387 Păduraru, „Cele mai vechi sigilii”, p. 177-180.
388 Deţinem o imagine recentă cu inscripţia de la Luncani prin bunăvoinţa Anei Maria Gruia.
389 Chihaia, „Monumente gotice în Câmpulung”, p. 285 şi p. 343, fig. 86. Vezi, mai nou,
Albu, „Lespedea funerară”, p. 138; imagini: p. 158, fig. 8-9 şi p. 163, fig. 16. Mulţumim
domnului Albu pentru răspunsul oferit câtorva întrebări pe care i le-am adresat.
390 Spre această origine a numelui înclină mai mulţi istorici: Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 137
(Iorga oferă ca exemplu şi cazul aşezărilor Titu şi Titeşti); Giurescu, Istoria românilor, vol. II,
p. 309; Aurelian Sacerdoţeanu, „Începuturile oraşului Piteşti”, în Studii şi comunicări, Piteşti, III
(1971), p. 197-198. O altă explicaţie, ce merge pe situarea oraşului între văile din regiune,
într-un loc „pitit", ascuns (Petre Popa et al., Istoria municipiului Piteşti (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1988), p. 55), o considerăm mai puţin fericită, căci în aceste condiţii
numele ar fi evoluat în Pitiţi sau Pitulaţi, precum în cazul altor sate din Ţara Românească
(DIR, veacurile XIII-XVI, Indicele numelor de locuri, p. 105; veacul XVII, Indicele numelor de
locuri, p. 97).
391 N. A. Constantinescu derivă Piteştii din Pită (care e frecvent în Moldova), ceea ce este
greu de admis, mai ales că acest nume a dat Pitar, Pităroaia, în timp ce din Pitu derivă
Pitulescu/Pituleşti şi nu Piteşti. În ceea ce priveşte numele Pitu, acesta are origine aromână,
intrând mai târziu în onomastica românească (Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 348).
Faptul că numele de Piteşti s-a impus astfel arată că aceasta era forma utilizată de autohtoni.
limburgheză392, dialect vorbit într-un teritoriu cuprins între Flandra, Valonia şi

Germania, în vechea Lotharingie dintre Meuse şi Rin, de unde au venit colonişti
şi în Transilvania393. Pit ar fi forma limburgheză prescurtată a numelui Petru
(Pitter). În lipsa unor altor dovezi, argumentele aduse în sprijinul existenţei aici a
unei comunităţi de colonişti trebuie păstrate la nivel circumstanţial.
Câteva acte din 1528 ne transmit că nu tot oraşul era în stăpânire
domnească, o parte a lui fiind anterior moşie a unui mare boier (Oancea vistier).
În timpul lui Neagoe Basarab, boierul a trădat şi a fugit cu o importantă sumă
de bani a domnului. Pentru a recupera paguba şi a-l pedepsi, Radu de la Afumaţi
îi confiscă averea, inclusiv jumătate din „satul” Piteşti, cu vama aferentă, care sunt
cedate mănăstirii Argeş394. Faptul că această parte din aşezare este numită „sat”
arată că avea un regim juridic diferit şi nu făcea parte în mod propriu-zis din oraş.
Este greu de crezut că în jurul anului 1500 un domn dăruise o parte din oraş unui
boier sau mănăstiri; acest fenomen este specific sec. al XVIII-lea. Mai sigur,
originile acestei situaţii trebuie căutate la începuturile oraşului, a cărui moşie a
aparţinut probabil unui stăpân local. Unul din domnii din sec. al XIV-lea a
cumpărat sau confiscat numai o parte din moşie, cea pe care se afla un târg local.
Evenimentul a avut loc cu puţin înainte de 1380, când Piteşti apare ca „oraş nou”,
descriere ce nu include în mod obligatoriu şi existenţa unui privilegiu pentru
locuitori. Acordarea acestuia a venit puţin mai târziu, probabil în a doua parte a
domniei lui Mircea cel Bătrân. Prima menţiune păstrată a judeţului oraşului nu
este relevantă, pentru că este foarte târzie (1582)395. Nu ştim nimic legat de felul
cum era organizată partea ce aparţinea boierului. Faptul că este menţionată o
vamă arată că din punct de vedere economic aşezarea era superioară unui sat.
O altă controversă ţine de vechimea curţii domnului din acest oraş. Cu
toate că din acest loc, domnii au emis acte din sec. al XV-lea396, prima
menţionare explicită a curţii datează din 1517. În acel an, lucrările iniţiate de
Neagoe Basarab la „noile curţi din oraşul Piteşti”, care probabil le-au înlocuit pe
cele vechi, erau deja încheiate397. Urmele acestei construcţii – încă neidentificată
– trebuie căutate undeva în apropierea uneia din bisericile vechi ale oraşului.
Fiecare reşedinţă domnească avea o biserică ce servea nevoilor spirituale ale
domnului şi în multe oraşe aceasta este singura construcţie care a mai
supravieţuit din curte. În Piteşti, vechea biserică domnească era Sf. Gheorghe,
refăcută de Constantin Şerban în 1656. Pe locul ei s-au descoperit urmele unei
392 Sursa o reprezintă un cunoscut site de onomastică: [http://www.behindthename.com/

name/pit, 9.05.2010].
393 Detalii în Nägler, Aşezarea saşilor, p. 86, 96-98.
394 DRH, B, III, p. 85-87, nr. 51-52; p. 90, nr. 55; DIR, XVII, B, I, p. 293, nr. 273.
395 DIR, XVI, B, V, p. 73, nr. 76.
396 DRH, B, I, p. 287, nr. 178; II, p. 116, 141, nr. 54, 67.
397 Ibid., II, p. 322, nr. 166.
necropole ce datează cel puţin din secolul al XVI-lea, deci nu trebuie exclusă
varianta ca aici să fi fost vechea curte398. Informaţia târzie ce susţine că la
înfiinţarea episcopiei Argeşului, în 1793, aceasta ar fi primit drept sediu fostele
case domneşti, ar confirma că vechea curte s-a aflat undeva lângă biserica mai-sus
amintită399. De altfel recent, s-au găsit urmele a ceea ce unii cred că ar fi curtea
lui Neagoe Basarab, nu departe de biserica Sf. Gheorghe400. În apropiere a mai
existat o biserică, reconstruită de Matei Basarab, după cum reiese dintr-un act
din 1666401. Acest domn, la fel ca Neagoe Basarab, îşi făcuse un obicei din a
reface vechi biserici şi curţi domneşti (precum la Craiova, Câmpulung, Caracal
etc.)402. În fine, Eugenia Greceanu crede că vechea curte s-ar fi putut afla în
partea de sud a oraşului, în apropierea metohului Argeşului403. Doar în urma
unor cercetări arheologice detaliate s-ar putea identifica curtea, vechimea ei reală
şi s-ar putea stabili raportul ce a existat între aceasta şi oraş. Din păcate, şansa de
a efectua astfel de cercetări a fost ratată în anii '70-'80, când autorităţile
comuniste au iniţiat în zona centrală a Piteştilor transformări urbanistice de
amploare, fără însă ca acestea să fie însoţite de săpături arheologice adecvate.
La fel de puţin cunoscută este starea comunităţii orăşenilor. În sec. al XV-lea,
afacerile cu oraşele din Transilvania reprezentau ocupaţia lor principală. Mulţi
preferau să meargă la Sibiu, unde la 1500 ocupau locul al patrulea, după
negustorii din Argeş, Râmnic şi Câmpulung la capitolul produse exportate. În
acel an, 22 negustori au făcut 34 de transporturi, valoarea mărfurilor vehiculate
fiind de 38.000 de dinari404. La Braşov, registrele vamale îi menţionează mai
târziu, spre jumătatea secolului405. Orăşenii erau renumiţi pentru vinurile dulci
398 Rosetti, „Observaţii arheologice”, p. 69; săpăturile făcute cu prilejul restaurării

monumentului nu au scos la iveală temelii mai vechi (Ştefan Balş, „Biserica Sf. Gheorghe
din Piteşti”, în RMMMIA, XLV (1976), nr. 2, p. 62-63. Dacă a existat aici biserica veche, ea
s-a aflat undeva în apropiere, în perimetrul Casa Sindicatelor – Teatrul Al. Davila, poate pe
locul uneia din bisericile ulterioare Sf. Nicolae sau Mavrodolu, fundaţiile sale nefiind încă
descoperite (Marius Păduraru, „Vechi lăcaşe de cult ale oraşului Piteşti. Biserica domnească
cu hramul Sf. Gheorghe”, „Argessis. Studii şi comunicări”, Istorie, 15 (2006), p. 258-260.
399 Popa et al., Istoria municipiului Piteşti, p. 89.
400 Teodor Cioflan, Romeo Maschio, „Dovezi arheologice privind existenţa unei curţi
domneşti temporare la Piteşti”, în „Argessis. Studii şi comunicări”, ser. Istorie, 8 (1999),

p. 127-134.
401 Biserică amintită de Greceanu, Ansamblul medieval Piteşti, p. 78-80; vezi şi Marius
Păduraru, „Vechi lăcaşe”, p. 258.

403 Greceanu, Ansamblul medieval Piteşti, p. 66-69. Documentele invocate de autoare (DRH, B,
III, p. 54, nr. 31; p. 246, nr. 154) conţin trimiteri către elemente de topografie locală ce
sugerează prezenţa acolo a unei curţi, dvor („plopul curţii”, „gardul curţii”).
404 Rechnungen, vol. I, p. 270-299; Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 257.
405 Quellen, vol. III, p. 190-210, 241-249, 295, 298-304 (anii 1542-1545); Manolescu, Comerţul
Ţării Româneşti, p. 205.

care se făceau în podgoria de pe dealurile din jur, calitatea acestora fiind

remarcată şi de călătorii străini406. În dealul Piteştilor, pe lângă localnici, aveau
vii şi orăşenii din Câmpulung (pe pământul unei mănăstiri)407. Un izvor târziu ne
transmite că cei care ţineau vii în acest deal beneficiau de reduceri de dări pentru
vinul obţinut408. Oraşul a continuat să se dezvolte după 1500. Din această
perioadă, avem dovezi privitoare la treptata reorientare a orăşenilor spre
comerţul cu produse brute (sare, animale, grâu şi vin) la sud de Dunăre. Într-o
poruncă din 1533, Vlad Vintilă se adresa orăşenilor din Piteşti, Argeş şi Râmnic,
cerându-le să înştiinţeze pe cei care mergeau cu mărfuri la Dunăre care erau
tarifele vamale ce se plăteau la trecerea de la Calafat409. În aceeaşi vreme, în oraş
încep să se stabilească străini, în special greci410.
Din sec. al XVI-lea, vecinătatea cu moşiile unor mănăstiri a adus
probleme orăşenilor. La sud, fostul „sat” ajunsese în stăpânirea mănăstirii Argeş,
cu care orăşenii au avut mai multe procese, ce au durat câteva decenii; motivul
judecăţilor: călugării îi acuzau pe orăşeni că le încalcă stăpânirile411. Alte
probleme au fost cu mănăstirea Cotmeana, care deţinea şi ea pământ la sud-vest
de oraş412.
Râmnicu Vâlcea
În Ţara Românească există două oraşe numite Râmnic, unul în Oltenia

şi altul în Muntenia. La origine, numele Râmnic provine din cuvântul râba din
slava veche, care înseamnă „peşte”; în limba română, râmnic sau râbnic
desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creşterea peştelui413.
Pentru a evita posibilele confuzii, cancelaria din Ţara Românească folosea
numele de Râmnic „de pe Olt” pentru oraşul din Oltenia şi Râmnicu Sărat
pentru cel din Muntenia414. Numele actual al oraşului de pe Olt este Râmnicu
Vâlcea, denumire ce a început să fie folosită în epoca modernă.
Oraşul Râmnic face parte din rândul celor mai vechi centre urbane din
Ţara Românească. Prima menţiune datează din 1388, când Mircea cel Bătrân
confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei vii, dăruită în timpul lui
406 Călători străini, vol. V, p. 208; VIII, p. 374; Miron Costin, Cronica polonă, în Opere, ed. P.P.
Panaitescu (Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958), p. 217.
407 DRH, B, XXIII, p 33, nr. 17.
408 Drăghiceanu, „O tocmeală”, p. 148.
409 DRH, B, III, p. 271, nr. 168.
410 Ibid., VI, p. 220, nr. 178.
411 Ibid., III, p. 246, nr. 154; V, p. 195, nr. 181.
412 DIR, XVII, B, III, p. 170, nr. 142; IV, p. 402, nr. 416.
413 DLR, s.n., tom XI, p. 459.
414 DRH, B, I, p. 42, nr. 17; p. 260, nr. 157; p. 457, nr. 280.
Radu I, şi a unei mori, dăruită de Dan I415. Numai pe baza acestui act putem
stabili vechimea oraşului cel puţin din timpul domniei lui Radu I (1377-1385).
Un an mai târziu, avem confirmarea că aşezarea avea deja statut de oraş
privilegiat; Mircea emite un act din „oraşul domniei mele numit Râmnic”,
pentru oraş fiind folosit chiar cuvântul varoş416. Râmnicul de pe Olt nu apare în
cronicile ţării în rândul oraşelor „făcute” de Negru Vodă, astfel că este greu de
stabilit cine este cel care i-a dat privilegiul.
Regiunea în care s-a dezvoltat viitoarea aşezare urbană a atras negustori
încă de dinainte de formarea Ţării Româneşti. Descoperirile locale de monede
bizantine sau imitaţii bulgare şi latine, datând din perioade diferite, unele chiar
de dinainte de 1200, sugerează practicarea comerţului, mai ales cu spaţiul
sud-dunărean417. De cealaltă parte, legăturile cu nordul Carpaţilor au adus aici
un grup de colonişti. Puţinele săpături arheologice efectuate în oraş au dus la
descoperirea unei locuinţe medievale, în care se afla ceramică asemănătoare cu
un tip de ceramică din Transilvania, atribuită unor colonişti stabiliţi aici (în zona
centrală a viitorului oraş, în Parcul Mircea cel Bătrân) în prima parte a secolului
al XIV-lea418. Venirea lor în acest loc poate fi pusă în legătură probabil tot cu
influenţa exercitată la sud de Carpaţi de regatul ungar. Evenimentele de dinainte
de 1285 şi 1288, în care conducătorii locali Litovoi şi Bărbat contestau
autoritatea regelui Ladislau al IV-lea, ar susţine o astfel de ipoteză419. Nicolae
Iorga susţinea în schimb că Râmnicul ar trebui pus în legătură „nu cu judeţul lui
Vâlcea”, adică cu o posibilă structură politică locală, dependentă de Ungaria, ci
„cu domnia de la Argeş”420. Cert este că în momentul când acest teritoriu a
intrat sub stăpânirea domnului de dincolo de Olt, aici, în cea mai importantă
aşezare, s-a stabilit reşedinţa unui judeţ; pentru a-şi consolida autoritatea în
zonă, noul stăpân s-a bazat pe „oamenii noi”, cum erau saşii, cărora li s-au
acordat sau confirmat privilegii.
Aşezarea lor s-a făcut probabil printr-o locatio, însă în lipsa unor izvoare
clarificatoare sau a unor săpături noi, această idee rămâne la stadiul de ipoteză.
Ceea ce avem la dispoziţie sunt doar câteva documente, împrăştiate pe parcursul
a două secole, ce menţionează prezenţa unor locuitori de origine străină, ce par
a fi în majoritate germani. Primii apar încă din 1389, când printre martorii
actului amintit mai sus se află şi trei cu nume germane şi maghiare: Bars,
415 Ibid., p. 25, nr. 9.

416 Ibid., p. 28, nr. 10.
417 Monedele au fost descoperite în zona oraşului (uneori fără precizarea clară a locului),
multe fiind inedite (Oberländer-Târnoveanu, „Moneda bizantină”, p. 375-377).

418 La datare a contribuit şi o monedă de la Carol Robert de Anjou (Busuioc, „Vestigii
feudale”, p. 24-29; Busuioc, „O casă de orăşean”, p. 120-129.

419 DRH, D, I, p. 30, nr. 13; p. 34, nr. 14.
420 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 139.
Mădricica şi Mogoş (nu ştim dacă erau orăşeni, fiind amintiţi ca jupani)421.
Urmaşii coloniştilor par să aibă o pondere semnificativă în oraş şi în sec. al XV-lea.
Numele lor figurează în mai multe acte din această perioadă: Laslău, Agăta,
Demeter, Andreas etc422. Relaţiile speciale dintre locuitorii de aici şi cei din Sibiu
ar putea indica o origine a coloniştilor din această regiune. Saşii au ridicat în
Râmnic o biserică, care a funcţionat până pe la 1650. În 1660, din ea nu mai
rămăseseră decât zidurile423; a fost refăcută după 1720, când regiunea se afla sub
control austriac424.
Treptat, saşii s-au asimilat, amestecându-se cu românii. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în oraş mai erau doar 20 de case de catolici, cu 180 de
credincioşi, având însă un preot luteran (1581)425. Cartierul locuit de aceştia a
fost ocupat treptat de români, o parte din loc fiind luat de episcopia ortodoxă,
după cum reiese din mărturia lui Blasius Kleiner din sec. al XVIII-lea426;
cartierul saşilor ocupa probabil terenul dintre episcopie şi piaţa centrală. În
centrul modern al oraşului, istoricii oraşului susţin că a supravieţuit o piaţă, după
felul unor oraşe din Transilvania, ce ar putea fi pusă pe seama vechilor colonişti.
Înclinăm şi noi să credem că în Râmnicul de Sus s-a aflat vechea piaţă
medievală, lângă care, în sec. al XVI-lea, au fost ridicate, alături de biserica
catolică, bisericile Buna Vestire şi Sf. Parascheva427.
Pe lângă saşi, documentele amintesc şi alte etnii. La sfârşitul secolului al
XV-lea, este pomenită familia armeanului Hacicu din Râmnic, ce făcea afaceri la
Braşov428. Într-o cercetare sistematică făcută asupra registrelor vamale din Sibiu
şi Braşov, Aurelian Sacerdoţenu a identificat pe lângă multe nume româneşti şi
421 DRH, B, I, p. 28, nr. 10.

422 Ibid., p. 158, nr. 91; p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; Rechnungen, vol. I, p. 285-291, 301-309.
423 DRH, B, XXIII, p. 567, nr. 382; Călători străini, vol. V, p. 212; vol. VII, p. 129; Stoicescu,
Bibliografia localităţilor, vol. II, p. 540.

424 Pe locul fostei biserici a saşilor şi preluând elemente de construcţie de la ea, Pavel Chihaia
consideră că a fost ridicată actuala biserică ortodoxă Sf. Dumitru (Pavel Chihaia, „Un vechi
monument de arhitectură în Râmnicu Vâlcea: Biserica Sfântul Dumitru”, în Chihaia, Artă
medievală, vol. III, p. 144-153). Personal, înclinăm să credem că actuala biserică Sf. Anton a
fost ridicată în imediata vecinătate a fostului lăcaş catolic; şi azi, biserica se află vis-a-vis de
Buna Vestire, în centrul vechi al Râmnicului (vezi şi Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 257-258,
nr. XLV; Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848),
ed. Constantin Bălan (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005), p. 798, nr. 1314).
425 Mărturia lui Jeronim Arsengo (Călători străini, vol. II, p. 510).
426 George Georgescu, „Cronica latină a Râmnicului din 1764”, în Verbum, Bucureşti, III-IV
(1992-1993), p. 249.
427 Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile”, p. 40; Constantin Mateescu, Memoria Râmnicului
(Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1979), p. 32; Ana Toşa Turdeanu, Oltenia. Geografie istorică
în hărţile secolului XVIII (Craiova: Editura Scrisul Românesc, 1975), p. 148.
428 DRH, B, I, p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 234,
nr. CXCV.
unele ce indică o posibilă origine străină: aromână (Muşa, Ţopa), armeană

(Sarchiz, Carabeţ, Tatul), maghiară (Coloman, Şandor) sau ebraică (Thobbias)429.
În secolul al XVI-lea, vin aici şi greci430.
Prima menţiune certă431 a instituţiilor oraşului datează de la sfârşitul
secolului al XV-lea, când judeţul şi cei 12 pârgari din Râmnic confirmau plata
unei datorii432. Pe parcursul secolului următor, judeţul şi pârgarii apar în dese
rânduri, emiţând acte de întărire433 sau depunând mărturie434. Pe actele pe care
le emitea, ei aplicau sigiliul oraşului435, care avea ca simbol imaginea a trei
personaje cu aureole în jurul capului (Sfânta Treime?)436. Nu s-a putut stabili
originea acestui simbol.
Din păcate, precum la Piteşti, nici la Râmnic nu s-a păstrat vreo
informaţie concretă referitoare la vechea curte domnească de aici. O astfel de
curte a existat, deoarece din Râmnic domnii au emis mai multe acte. Câteva
documente mai târzii cuprind un toponim ce sugerează prezenţa unei fortificaţii,
care a dat mai apoi numele unui schit, Cetăţuia: în 1605, Radu Şerban confirma
stăpânirea unui teren aflat pe moşia oraşului, la „valea Cetăţii”437, iar în 1639
este amintit un teren situat „după cetate"438. Fortificaţia s-a aflat ori pe o
înălţime lângă oraş, ori în oraş, în apropierea uneia dintre bisericile domneşti.
Cum şi celelalte curţi din Ţara Românească sunt în oraşe mai sigură este, şi la
Râmnic, situarea în interior sau la margine. Trei biserici se încadrează în
categoria ctitoriilor domneşti, dintre care două ies din discuţie, pentru că sunt
târzii: Buna Vestire, ctitorie a lui Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău (ante 1510)439, şi
Sfânta Paraschiva, construită de Pătraşcu cel Bun440. Ultima şi cea care credem
429 Aurelian Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile”, p. 47.

430 DIR, XVII, B, I, p. 412, nr. 366.
431 Haneş pârgar apare ca martor la o danie către Cozia în 1425, alături de el figurând şi un
martor din Ocna; este posibil ca Haneş să fi fost din Râmnicu Vâlcii (DRH, B, I, p. 112, nr. 57).
433 DRH, B, II, p. 302, nr. 157; XI, p. 566, nr. 416.
434 Ibid., IV, p. 118, nr. 90; VIII, p. 512, nr. 314; DIR, XVI, B, V, p. 181, nr. 194.
437 DIR, XVII, B, I, p. 181, nr. 177.
438 CDTR, IV, p. 591, nr. 1357.
439 Iorga, Inscripţii, vol. II, p. 306; Ioan Vîrtosu, „Biserici de lemn şi cruci de piatră din
judeţul Râmnicul Vâlcii. Inscripţii”, în BCMI, XXVI (1933), p. 186; D. Bălaşa, „Cine e
ctitorul bisericii Buna-Vestire din Râmnicul Vâlcea”, în Argeş, Piteşti, II (1967), nr. 10, p. 19;
Stoicescu, Bibliografia localităţilor, vol. II, p. 539.
440 În pomelnicul bisericii, după Pătraşcu vodă, sunt trecuţi Mihail vodă şi Petru voievod
(Cercel), apoi Şerban Cantacuzino (Iorga, Inscripţii, vol. II, p. 310; vezi şi Ioan Ionescu,
„Pomelnicul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din oraşul Râmnicul Vâlcea”, în Mitropolia
Olteniei, X (1958), nr. 7-8, p. 563-565; Vîrtosu, „Biserici de lemn”, p. 186; Stoicescu,
Bibliografia localităţilor, vol. II, p. 544.
că a fost biserica vechii curţi a domnului din oraş este biserica episcopiei. Un
text latin realizat la cererea autorităţilor austriece la episcopie (1731)441, precum
şi pomelnicul episcopiei, amintesc ca prim ctitor al bisericii pe un Bogdan
voievod, frate cu Mircea voievod şi fiu al doamnei Anca; în sec. al XIV-lea doar
Dan I a fost frate cu Mircea şi fiu al unei Ana442. Două argumente suplimentare
susţin existenţa bisericii episcopiei pe locul fostei curţi a domnului: 1. episcopia
a fost înfiinţată în jurul anilor 1500, astfel că atunci când Dan a ridicat biserica
(ante 1386)443 a făcut-o pentru un alt scop; 2. întregul complex al episcopiei,
înconjurat de ziduri, s-a aflat până în secolul al XVIII-lea la marginea de nord a
Râmnicului şi abia în acest secol a devenit parte a oraşului444. Nu se justifica
ridicarea unei biserici de către Dan I în afara oraşului445, dacă în acel loc nu
exista ceva pentru care lăcaşul respectiv să îndeplinească o funcţie şi acea funcţie
era de biserică a curţii. Când pe la 1500, Radu cel Mare a decis să înfiinţeze
episcopia, i-a dat drept folosire biserica domnească, în timp ce episcopul a
primit rezidenţă în complexul curţii446. Nu era ceva neobişnuit în epocă. În
Moldova, la Huşi, s-a întâmplat un lucru asemănător, biserica curţii din acel oraş
devenind biserică episcopală447. Probabil la fel au stat lucrurile la Buzău, în
ambele cazuri fiind necesare săpături arheologice clarificatoare.
Din punct de vedere economic, orăşenii din Râmnic au fost implicaţi în
special în negoţul cu Sibiul, aflat mai aproape decât Braşovul448. De altfel, fiind
situaţi dincolo de Olt, orăşenii nici nu figurează în privilegiul dat negustorilor
pentru comerţul cu Braşovul449. Pentru a trece Carpaţii spre Sibiu, orăşenii din
Râmnic nu urmau direct valea Oltului, ca astăzi, deoarece nu exista un drum
441 Nicolae Dobrescu, Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriece (1716-1739)
(Bucureşti: 1906), p. 231, nr. 129; Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă, p. 289-294.
Textul se încadra în rândul revendicărilor episcopului de la Râmnic, care urmărea obţinerea
de autonomie bisericească deplină din partea autorităţilor de la Viena; redactarea lui credem
că s-a făcut pe baza unor documente mai vechi, care existau la episcopie.
442 Ion Donat, „Reşedinţele celei de-a doua mitropolii a Ţării Româneşti”, în AO, XIV
(1935), p. 74-76. Precizarea că Dan este fiul doamnei An(c)a este importantă, căci Mircea cel
Bătrân, fratele său, era fiul altei doamne, Calinichia (Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 146).
443 Să nu uităm că primul document ce face referire la Râmnic îl pomeneşte pe Dan I (DRH,
B, I, p. 25, nr. 9).

444 Mihai Popescu, „Oltenia în timpul stăpânirii austriece (1718-1739)”, în BCMI, XIX
(1926), p. 101.
445 În perioada stăpânirii austriece din sec. al XVIII-lea, episcopia încă se afla la marginea
oraşului, după cum reiese dintr-o litografie de epocă (ibid., p. 101).

446 Viaţa Sfântului Nifon, p. 83; DRH, B, III, p. 319, nr. 194.
447 Ureche, Letopiseţul, p. 108; DIR, XVII, A, I, p. 28, nr. 42.
448 Date sintetizate pentru sec. al XVI-lea în Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 137-138;
vezi şi p. 167, anexa II.1 şi urm.

449 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
pentru care săpat în munte450; parcurgeau în schimb drumul prin Ţara Loviştei,
trecând Oltul pe podul de la Jiblea451. Un alt pod se afla lângă Râmnic, jumătate
din venitul acestuia fiind dăruit episcopiei din oraş452. După ce treceau munţii,
negustorii erau taxaţi la vămile de la Genune (Câineni) şi Turnu Roşu453. În
1500, Râmnicul ocupa al doilea loc după Argeş în ceea ce priveşte volumul şi
valoarea mărfurilor duse la Sibiu. Valoarea produselor a atins în acel an 358.000
de dinari, în comerţ fiind implicaţi 57 de negustori, care făcuseră nu mai puţin
de 242 de transporturi, mai multe decât negustorii de la Argeş (229);
transporturile erau însă mai mici, de vreme ce argeşenii duceau marfă aproape
dublu ca valoare454.
În Râmnic, izvoarele amintesc şi câţiva meşteşugari: Laslău prim-meşter
sau Manta măcelar apar în diverse ipostaze, vând vii sau sunt martori455. Funcţia
deţinută de primul sugerează chiar existenţa unei organizări în interiorul
meşterilor din oraş. Alţi meşteşugari produceau postav, ce era de calitate mai
slabă decât cel adus de peste munţi, dar mai ieftin. În a doua parte a secolului al
XVI-lea, în oraş funcţiona o moară de postav456. O altă bogăţie a oraşului era
reprezentată de vii. În 1440, acelaşi Laslău, Agăta şi alţii, vindeau mai multe vii,
pentru care acceptau drept plată vin şi nu bani, semn că se ocupau cu
comercializarea acestui produs457. Radu cel Mare dăruia mănăstirilor Govora şi
Ostrov 200 de vedre de vin anual din vinăriciul domnesc de la Râmnic458,
confirmând Coziei întreaga parte domnească din vinăriciul ce se strângea din
satul Uliţa, de lângă oraş459.
S-au păstrat câteva date şi despre pârcălabii din oraş. La 1500, pârcălab
era Oprea, care s-a bucurat de încrederea mai multor domni, care l-au lăsat să
deţină această dregătorie vreme îndelungată460. Oprea a devenit un personaj
înstărit: apare ca martor în acte, deţine vii (din care vinde câteva chiar domnului)
450 Via Carolina, drumul direct de la Râmnic la Sibiu, a fost construită în prima parte a
sec. al XVIII-lea (Filstich, Încercare de istorie, p. 37).

451 DRH, B, XXIII, p. 622, nr. 423.
452 Ibid., II, p. 302, nr. 157; III, p. 319, nr. 194. Paul de Alep a văzut acest pod, în forma
refăcută în timpul lui Matei Basarab: pod foarte mare, „una din binefacerile răposatului
Matei voievod” (Călători străini, vol. VI, p. 180).
453 DRH, B, I, p. 78, nr. 37; p. 240, nr. 143; DH, vol. XV, partea 1, p. 81, nr. 140.
454 Rechnungen, vol. I, p. 285-291, 301, 309; Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării
Româneşti”, p. 257.
455 DRH, B, I, p. 158, nr. 91; II, p. 302, nr. 157.
456 Ibid., XI, p. 411, nr. 306.
457 Ibid., I, p. 158, nr. 91.
458 Ibid., p. 433, nr. 268 (pentru Govora); p. 491, nr. 300 (pentru Ostrov).
459 Ibid., p. 337, nr. 212.
460 Ibid., II, p. 111, nr. 52; p. 324, nr. 167.
şi face danii la mănăstiri461. Radu de la Afumaţi l-a trimis în câteva rânduri la

Sibiu, cu diverse misiuni462. Numele său a rămas legat de un domeniu pe care îl
deţinea lângă Râmnic (Uliţa lui Oprea), ce va deveni mai târziu cartier al
oraşului463.
Fiind un oraş vechi, în Râmnic s-au ridicat multe biserici. Probabil în
secolele XIV-XV, biserica săsească a fost principala biserică a orăşenilor. Pentru
că oraşul se afla la vest de Olt, este posibil ca locuitorii catolici de aici să fi fost
subordonaţi episcopului catolic de la Severin (episcopie creată în cca. 1380), şi
nu celui de la Argeş. După ce importanţa comunităţii catolice a scăzut, cele mai
importante biserici au devenit ctitoriile domneşti Buna Vestire, Sf. Paraschiva şi
episcopia, probabil şi Toţi Sfinţii (în cazul în care se va dovedi arheologic că
aceasta a fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi). Pe o înălţime care
domină oraşul dinspre nord, s-a ridicat schitul Cetăţuia, a cărui biserică tradiţia o
plasează în secolul al XV-lea (datorită morţii lui Radu de la Afumaţi, vezi mai
jos); în izvoare, apare abia din sec. al XVII-lea464. Prima mănăstire ridicată în
apropierea oraşului a fost mănăstirea Arhanghel (1521-1522), care primea în
1535 mai multe domenii, dăruite de Oprea, fostul pârcălab al oraşului465. Foarte
puternice erau mănăstirile Cozia şi Govora, care au primit sau au cumpărat
multe proprietăţi în Râmnic. La sfârşitul domniei lui Mircea, Cozia stăpânea deja
aici un metoh, cinci mori, sălaşe de ţigani, o parte din satul vecin Uliţa şi încă un
domeniu alăturat466. Mănăstirea Govora avea terenuri, mori şi un metoh, pe
malul Oltului467. Din sec. al XVI-lea, relaţiile dintre călugări şi orăşeni cunosc şi
momente tensionate.
Principalul eveniment petrecut la Râmnic datează de la finalul perioadei
care ne stă în atenţie. Este vorba de uciderea lui Radu de la Afumaţi şi a fiului
său, Vlad, în ianuarie 1529468. Potrivit tradiţiei, Radu ar fi fost omorât de doi
mari boieri în schitul Cetăţuia, fapt ce probabil nu concordă cu realitatea
istorică. Uciderea în interiorul unei biserici reprezenta pentru omul medieval un
sacrilegiu de neconceput, astfel că, mai sigur, Radu şi Vlad au fost ucişi în oraşul
Râmnic469. Omorul a lăsat urme în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor,
fiind luat ca reper în numeroase documente care fac trimitere la acest domn:
461 Ibid., I, p. 411, nr. 252; p. 430, nr. 266; p. 433, nr. 268; III, p. 360, nr. 215.
462 Dragomir, Documente nouă, p. 44, nr. 34; Tocilescu, 534 documente, p. 308, nr. 311.
463 DRH, B, II, p. 310, nr. 163.
464 Iorga, Inscripţii, vol. I, p. 177-178.
465 DRH, B, III, p. 360, nr. 215.
466 Ibid., I, p. 42, nr. 17; p. 98, nr. 49; VIII, p. 510, nr. 313; XXIII, p. 619, nr. 420.
467 Ibid., I, p. 316, nr. 196; p. 433, nr. 268; II, p. 310, nr. 163; XXI, p. 49, nr. 31.
468 Istoria Ţării Româneşti, p. 46; Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 685.
469 Rezachevici, Cronologia critică, p. 173; Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 685.
„încă din zilele lui Radul voievod care a pierit la Râmnic”, „din zilele Radului
voievod, carele au pierit tăiat la Râmnic” etc.470
Râmnicu Sărat
Râmnicu Sărat este al doilea oraş cu numele de Râmnic din Ţara

Românească. Am arătat deja că pentru a le deosebi, cancelaria numea oraşul din
Oltenia Râmnicul „de pe Olt”, iar pe cel din Muntenia Râmnicu Sărat, fiecare
după numele râului ce curgea prin apropiere. Diferenţele dintre cele două nume
ne oferă şi primul reper pentru vechimea Râmnicului Sărat. În 1392, numele
Râmnicului din Oltenia este alăturat pentru prima dată de râul Olt; câţiva ani
mai înainte, în 1388 şi 1389, Râmnicul „de pe Olt” apare numit simplu,
Râmnic471. Această situaţie ne sugerează că în această perioadă Râmnicu Sărat
devenise o aşezare suficient de importantă pentru a fi luată în seamă de pisarii
de la cancelarie domnului. Pentru a evita confuziile, ei au fost nevoiţi să le
identifice după râurile pe care se aflau.
Ca majoritatea oraşelor din ţările române, Râmnicu Sărat s-a dezvoltat
într-un loc ferit de inundaţii, pe o mică terasă ce domină dinspre vest şi nord
valea râului vecin. Chiar dacă exista la sfârşitul sec. al XIV-lea, aşezarea este
menţionată prima dată în 1439, ca loc de vamă pentru neguţătorii din Polonia
sau Moldova care veneau în Ţara Românească după peşte, piei, ceară, lână şi
altele. La vama de aici, se luau doi florini ungureşti de carul încărcat cu produse,
negustorii urmând să dea vamă şi în celelalte târguri din ţară472. Polonezii şi
lituanienii beneficiau de un privilegiu comercial încă din timpul lui Mircea cel
Bătrân, însă în actele emise atunci Râmnicul nu este pomenit (1403, 1409)473.
Motivul este dat de modificările de hotar ce au avut loc în această regiune. Până
la 1417-1423, graniţa cu Moldova a fost mult mai la nord, spre râul Trotuş. La
Râmnic nu se justifica o vamă, căci aşezarea se afla la cca. 80 km sud faţă de
hotar; probabil, în acea perioadă, vama se lua la Putna. După rectificările făcute
la graniţă în timpul lui Alexandru cel Bun, graniţa a coborât la doar cca. 35 km
de Râmnic, astfel că unul din urmaşii lui Mircea cel Bătrân a stabilit aici noua
vamă474. Până a deveni vamă, aşezarea a îndeplinit rolul de târg local pentru
470 DRH, B, IV, p. 216, nr. 177; V, p. 127, nr. 112.

471 Ibid., I, p. 25-28, nr. 9-10; p. 42, nr. 17.
473 Ibid., p. 3-4; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 419, anexa II.
474 După ultimele modificări de hotar, din 1482 (Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche,
Letopiseţul, p. 101, 106), vama va fi mutată pe râul Milcov. În acest loc, se dezvoltă în sec. al
XVI-lea oraşul Focşani, care a fost un oraş dublu: o parte se afla în Moldova, o alta în Ţara
Românească, fiecare având instituţiile sale (DRH, B, XXX, p. 65, nr. 47; Călători străini, vol.
V, p. 119).
negustorii care veneau dinspre Moldova şi făceau aici popas, dar şi pentru
locuitorii de pe valea râului pe care se afla. Fiind situat la limita dintre dealuri şi
câmpie, Râmnicul se încadrează în seria oraşelor ridicate într-o zonă favorabilă
schimburilor inter-regionale, la fel ca Buzăul, Târgoviştea sau Piteştii.
Nucleul iniţial al oraşului s-a aflat probabil în zona unde astăzi se află
incinta mănăstirii Adormirea Maicii Domnului (iniţial „mănăstirea grecilor”, cu
biserica de lemn închinată Sf. Gheorghe, apoi mănăstirea refăcută de Mihai
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu). Săpăturile efectuate după 1991 au
confirmat prezenţa aici a unor locuinţe de suprafaţă. Puţinele fragmente
ceramice găsite (inclusiv cahle şi ceramică cenuşie, fină, din grupul ceramicii de
tip săsesc) arată că locuinţele sunt de la finele sec. al XIV-lea şi din sec. al XV-lea,
abandonarea şi incendierea lor datorându-se probabil unuia din atacurile lui
Ştefan cel Mare de mai târziu475. De altfel, prezenţa la Râmnicu Sărat a unui târg
mai însemnat este surprinsă indirect în cronicile Moldovei şi Ţării Româneşti. În
contextul luptelor dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos sau Basarab
Ţepeluş, cronicile menţionează luptele duse în preajma Râmnicului (bătălia din
1481): aşezarea apare în Letopiseţul anonim al Moldovei476 şi în versiunea arabă a
Letopiseţul Ţării Româneşti; în ultima lucrare, chiar este numită oraş477. În
amintirea luptelor duse în Ţara Românească, Ştefan a construit în Râmnic o
biserică cu hramul Sfânta Paraschiva478. Pentru momentul ridicării acestui lăcaş
avem două variante cronologice: 1. în prima parte a domniei lui Vlad Călugărul,
când relaţiile dintre Ştefan şi acesta au fost bune479; 2. în timpul lui Radu cel
Mare (intervalul 1497-1504), care l-a ajutat pe domnul Moldovei cu o mică oaste
în lupta dusă cu polonii în 1497, fapt consemnat în Letopiseţul de la Putna II480. În
actele interne, Râmnicul este considerat oraş abia în 1574, cu ocazia trecerii pe
aici a domnului de atunci, Alexandru al II-lea Mircea481. Sub numele de Rebnick,
oraşul apare în harta Valahiei din Atlasul lui Mercator (1594)482. Până la 1574, nu
475 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2000, p. 203-204; Emil Lupu,
Civilizaţia medievală la curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVIII (ctitori şi ctitorii), lucrare de
doctorat (Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 2006), p. 91-92, 318-319.
477 Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 682.
478 Epifanie Norocel, Ctitorii voievodale în eparhia Buzăului, importante valori ale patrimoniului ţării
noastre (Buzău: Editura Episcopiei Buzăului, 1988), p. 91-92.

479 Sergiu Iosipescu a emis ipoteza existenţei unei stăpâniri temporare a lui Ştefan cel Mare
asupra ţinutului Râmnicului Sărat, stăpânire ce ar fi durat între 1481/1482 şi 1484; în această
perioadă, Ştefan ar fi ridicat biserica din Râmnic (Sergiu Iosipescu, „Vrancea, Putna şi
Basarabia - contribuţii la evoluţia frontierei sudice a Moldovei în secolele XIV-XV”, în
Închinare lui Petre Ş. Năsturel, p. 212-213.
481 DRH, B, VII, p. 229, nr. 172.
482 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 147-148.
s-au mai păstrat nici un fel de date. Menţiunea doar confirmă că Râmnicu Sărat
avea statutul de oraş, cu instituţiile aferente. Primul judeţ al oraşului este
pomenit târziu, într-un act din 1634483.
Cu aceste informaţii şi fără a avea la dispoziţie alte săpături arheologice,
este dificil să reconstituim evoluţia aşezării de la târg la oraş. În timpul lui
Mircea cel Bătrân, nu era oraş, de vreme ce nu apare în privilegiul dat
negustorilor din oraşele Munteniei de acest domn484. În schimb, menţiunea ca
vamă în 1439 arată că aşezarea era în stăpânirea domnului. Aici s-a stabilit şi
reşedinţa unui judeţ (menţionat în documentele interne în 1543485), deci aşezarea
îndeplinea şi funcţie administrativă locală. Comunitatea stabilită în acest loc a
primit probabil privilegiul în sec. al XV-lea, însă, cu adevărat, oraşul se dezvoltă
din sec. al XVII-lea486.
Slatina
Al doilea oraş de pe valea Oltului, dezvoltat pe o terasă de pe malul

stâng al râului, este Slatina. Numele îi vine din cuvântul slatina din slava veche,
care înseamnă şi astăzi în unele regiuni „pământ cu sărătură”487. Prima dată,
aşezarea de aici apare pomenită ca vamă în privilegiul dat Braşovului de
Vladislav I, în 1368488. Pentru următoarele două secole, s-au păstrat foarte
puţine izvoare referitoare la oraş. O explicaţie a acestei situaţii vine din faptul că
în acest oraş – la fel ca la Râmnicu Sărat – nu au fost mănăstiri, ale căror arhive
sunt foarte utile pentru cercetarea urbană. Abia în secolele XVI-XVIII,
mănăstirile ajung să deţină în oraşe numeroase terenuri, case şi dughene, ale
căror acte de proprietate erau păstrate cu mare atenţie, oferindu-ne informaţii
valoroase.
Menţiunea din 1368 indică prezenţa la Slatina a unei vămi care exista
dinainte de acest an: „scutim cu totul pe toţi negustorii din Braşov şi din
districtul lui de vama noastră de la Slatina”. În original, vama apare sub numele
de tributum, ce indică existenţa aici a unui târg, tributum fiind vamă internă, ce se
plătea în târguri. Taxele ce se luau aici fuseseră eliminate probabil la cererea
expresă a braşovenilor, ce doreau înlăturarea unui obstacol din calea comerţului
lor cu Vidinul489, pentru care vor obţine un privilegiu de la Ivan Stracimir490. În
483 DRH, B, XXIV, p. 473, nr. 352.

484 Ibid., I, p. 130, nr. 69.
485 Ibid., IV, p. 185, nr. 150.
486 Călători străini, vol. VI, p. 105, 727-728.
487 DLR, s.n., tom X, partea 4, p. 1044.
488 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
490 Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, p. 507, nr. 233.
versiunile privilegiului date de Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi, Slatina nu mai
este menţionată; taxele vamale din acest loc rămâneau să se aplice numai pentru
negustorii autohtoni491.
În 1392, Mircea cel Bătrân dăruia Coziei satul Cireaşov, „mai sus de
Slatina”492, pentru ca în 1421, Radu Prasnaglava să reînnoiască aceleiaşi
mănăstiri Cozia daniile tatălui său, anume viile şi proprietăţile din Slatina493.
Existenţa unui târg local este susţinută şi de menţiunile „drumului Slatinei” şi
„poienii târgului” într-un act emis de Vlad Dracul494. Drumul pomenit este de
fapt calea ce mergea de la Piteşti spre Craiova, ce traversa aici Oltul (la un vad
bun de trecere, ce a impus şi stabilirea aici a vămii), intersectându-se cu drumul
ce urma cursul acestui râu spre Dunăre, de la Râmnicu Vâlcea la Turnu şi
Nicopole. Situarea la vad, aproape de intersecţia acestor importante drumuri, a
favorizat dezvoltarea oraşului495. Nici unul din documentele citate mai sus nu ne
oferă sugestii clare dacă la Slatina exista sau nu un oraş. Abia în sec. al XVI-lea
ni se clarifică această chestiune. O luptă dusă de Radu de la Afumaţi în preajma
Slatinei este trecută în inscripţia pusă pe piatra de mormânt a acestui domn ca
fiind dată la „oraşul Slatina”496. Din „oraşul de scaun Slatina”, Vlad Vintilă497 a
emis în 1535 două documente, iar în 1541 Radu Paisie se afla în „scaunul”
Slatinei, de unde dădea un act498. Menţionarea ca „scaun” arată că la Slatina
exista o mică reşedinţă domnească, iar pomenirea ca „oraş” într-un act original
demonstrează că la acea dată Slatina făcea deja parte din oraşele privilegiate ale
ţării. Prima menţiune a judeţului oraşului este mult mai târzie, din 1618499.
Privilegiul a fost probabil acordat în sec. al XV-lea, când aşezarea
devenise suficient de dezvoltată pentru a se implica în comerţul cu oraşele din
Transilvania. În 1500, în registrele vamale de la Sibiu apar mai multe nume de
negustori din Slatina, dintre care unii mergeau cu mărfuri de mai multe ori pe
an; numele sunt majoritar româneşti500. Din secolul al XVI-lea, unii orăşeni se
orientează spre negoţul cu vite la sudul Dunării, mai profitabil501. În secolele
491 DRH, D, I, p. 197-199, nr. 120-121.

492 Ibid., B, I, p. 42, nr. 17.
493 Ibid., p. 98, nr. 49.
494 Ibid., p. 148, nr. 84.
495 Călători străini, vol. V, p. 207; vol. VI, p. 225.
496 Inscripţii medievale. Judeţul Argeş, p. 224, nr. 241.
497 Tradiţia istorică susţine că Vintilă vodă ar fi fost judeţ al Slatinei (Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, p. 45), însă, în realitate, acesta era din părţile Buzăului. „Slatina” din cronică
reprezenta traducerea cronicărească a numelui Săratei (-Monteoru), aflată în acea regiune
(Donat, Domeniul domnesc, p. 58-60).
498 DRH, B, III, p. 334, nr. 199; IV, p. 133, nr. 104.
499 DIR, XVII, B, III, p. 282, nr. 249.
500 Rechnungen, vol. I, p. 275-298; Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 257.
501 DIR, XVI, B, V, p. 204, nr. 216.
XVII-XVIII, Slatina îşi păstrează aspectul de mic târg. La trecerea sa pe aici în

1640, Bakšić considera că oraşul nu avea mai mult de 100 de case şi 500 de
locuitori; bisericile erau numai din lemn şi târgul săptămânal se ţinea
duminica502. Nucleul comercial al oraşului s-a aflat în zona străzilor de azi Mihai
Eminescu şi Lipscani503, de-a lungul drumului Piteşti-Craiova. În partea de nord,
de unde se despărţeau aceste străzi, s-a aflat Piaţa veche504. Cu informaţiile
actuale, nu s-a putut identifica locul unde s-a aflat vechea curte domnească, nici
dacă la geneza oraşului şi-a adus contribuţia vreun grup de colonişti.
Târgovişte
Alături de Câmpulung, Târgovişte a fost unul din oraşele mari ale Ţării
Româneşti în secolele XIV-XV. Numele pe care-l poartă este foarte răspândit,
fiind întâlnit în centrul şi răsăritul Europei. L-am identificat ca nume de oraş în
Bulgaria şi Serbia505 şi ca toponim în croată (trgovištse), sârbă (trgovište), ucraineană
(torhovytśa), slovacă (trhovište) şi polonă (targowisko)506. În afara oraşului din Ţara
Românească, au mai existat câteva sate ce au purtat acest nume, în Oltenia,
Banat şi Moldova507. Târg înseamnă peste tot în lumea slavă o piaţă sau un loc
de schimb, în timp ce sufixul -işte, ce e tot de origine slavă, desemnează locul
unde a fost ceva508; târgovişte înseamnă deci „locul unde a fost un târg”, traducere
ce sugerează că avem de-a face cu o întrerupere temporară a funcţionării locului
de schimb. Printr-o situaţie asemănătoare trebuie să fi trecut la un moment dat
şi Târgovişte din Ţara Românească. Chiar dacă acest moment este foarte greu
de precizat, numele ne arată că târgul are vechime509.
Dezvoltarea unui târg la Târgovişte a fost favorizată de aşezarea
geografică. Oraşul este situat la limita dintre dealuri şi câmpie şi deservea nevoile
populaţiei atât de pe valea Ialomiţei, pe care se află, cât şi de pe valea
Dâmboviţei, râu ce curge câţiva kilometri la vest de Târgovişte. Pe cursul acestui

503 În planul oraşului, publicat de G. Poboran, Istoria oraşului Slatina (Slatina: 1908), p. 122,
apar ca două străzi paralele, ceea ce ar putea trimite spre o planificare, de la începuturile
oraşului.
504 Ibid., p. 248.
505 Un oraş Târgovişte se află în Bulgaria, lângă Şumla, iar altul, numit şi Rozai, la nord-vest
de Novi Pazar, în Serbia (Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266).

506 Iordan, Toponimia, p. 445; Marsina, „Pour l'histoire des villes”, p. 30.
507 DRH, B, I, p. 420, nr. 260; Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992), p. 1193; Suciu, Dicţionar istoric, vol. II, p. 196.
508 Pascu, Sufixele, p. 250-252.
509 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 307.
din urmă râu venea dinspre Câmpulung şi cetatea Dâmboviţei cunoscutul

„Drum al Brăilei”, care făcea legătura între Braşov şi Brăila510.
Vechiul târg de pe valea Ialomiţei a parcurs drumul spre statutul de oraş
în sec. al XIV-lea. La urbanizarea sa au contribuit trei elemente: o aşezare mai
veche, o suburbie în care s-a instalat un grup de colonişti catolici (saşi, probabil
şi unguri) şi curtea. În urma publicării unei sinteze a cercetărilor arheologice
întreprinse în ultimele decenii, rolul ultimului ansamblu se pare că trebuie
reconsiderat, însă nu neapărat în sensul dat de arheologii implicaţi în aceste
cercetări. Până de curând se credea că curtea din Târgovişte data ori din timpul
lui Mircea cel Bătrân511, ori dintr-o perioadă mai veche cu câteva decenii512.
Descoperirea pe teritoriul curţii de azi a mai multor locuinţe, despre care se
afirmă că ar fi aparţinut locuitorilor aşezării din apropiere, arată însă că aceasta
s-a întins până la finele sec. al XIV-lea şi în o bună parte din zona unde s-a
ridicat viitoarea curte. Potrivit ultimelor interpretări, abia pe la 1400 (după
invazia lui Baiazid I, soldată cu lupta de la Rovine dar şi cu distrugerea
Târgoviştei), pe platoul ce domina valea Ialomiţei, a fost ridicată o mică
reşedinţă de piatră (din care a supravieţuit doar, parţial, pivniţa), cu o biserică,
probabil şi un turn şi o palisadă cu un şanţ. Pe la cca. 1440 (sub Vlad Dracul),
curtea va suferi o înnoire semnificativă, atât din punctul de vedere al reşedinţei
propriu-zise domneşti, cât şi în sens militar (un mare şanţ, palisadă, turn),
devenind un adevărat castel513. Singurul indiciu ce ar putea trimite spre un
posibil anterior centru de putere l-ar reprezenta locuinţa „A”, cu pardoseală de
cărămidă, sobă, caldarâm din bolovani de râu la exterior, plus, detaliu important,
o mică palisadă din două şiruri de pari, locuinţă aflată parţial tocmai pe locul
unde s-a ridicat prima casă domnească. Cercetătorii au încadrat cronologic
locuinţa pe baza a două monede, între 1335/1338 şi cca. 1385/1386514. Înclinăm
spre varianta acceptării în acest caz a cel puţin unei reşedinţe locale pentru
puterea centrală, al cărei rol în geneza urbană trebuie luat în considerare.
Amintitele cercetări arheologice, recent reunite în câteva lucrări, ridică
noi semne de întrebare. În 1999, au ieşit la iveală urmele altui şanţ (completat de
un val de pământ ce nu mai poate fi azi detectat), la cca. 200-250 m sud-vest515
510 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
511 N. Constantinescu, Cristian Moisescu, Curtea domnească din Târgovişte, ed. a II-a (Bucureşti:
Editura Meridiane, 1969), p. 17-19.
512 Constantinescu, „Cercetări arheologice”, p. 71-78; Diaconescu, „Cercetări arheologice”,
p. 67-68; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 67-68.

513 Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 49-64, 92-101.
514 Ibid., p. 92-94. În planurile anexate (fig. 15-16) se observă că în spatele locuinţei „A” nu
s-a mai ridicat nici o altă construcţie.

515 Poziţionat de autori la est de curte (sic!), cu toate că biserica Sf. Nicolae-Androneşti sau
str. Grigore Alexandrescu, ce sunt date ca reper, se află la sud/sud-vest de ansamblul

domnesc (ibid., p. 17).
de curtea domnească, pe care cei care l-au cercetat îl consideră parte a primei
fortificaţii a târgului, ce ar fi funcţionat în sec. al XIV-lea (datarea şanţului nu
este foarte precisă, din lipsă de probe). Plasarea aproximativă a acestui şanţ pe
planul aşezării arată că delimita un spaţiu în formă de potcoavă (cu Ialomiţa spre
nord/nord-est), de cca. 12 hectare (incluzând teritoriul curţii), şi cuprindea în
interior zona bisericilor de mai târziu Sf. Nicolae-Androneşti şi Sf. Voievozi, a
căror datare nu a fost încă pe deplin lămurită. Accentuând ideea existenţei curţii
domneşti pentru perioada post-1400, autorii săpăturilor susţin, destul de ezitant,
că persoana care ar fi putut ridica palisada din jurul aşezării era domnul516.
Pentru secolul al XIV-lea nu putem admite decât o iniţiativă a autorităţii
centrale, căci locuitorii acestor aşezări nu aveau încă puterea economică şi nici
coeziunea necesară pentru asemenea acţiuni, ce implicau un anumit efort şi
aveau la bază anumite motive. Domnul nu ar fi întreprins aşa ceva dacă nu
deţinea şi un punct fortificat propriu, iar acesta se afla probabil în zona locuinţei
„A”.
Pentru a lămuri modul în care Târgoviştea a căpătat trăsături urbane,
evidenţiem existenţa aici în secolul al XIV-lea a cel puţin două nuclee: 1. aşezarea mai
veche, cea înconjurată cu şanţ, în partea de sud/sud-vest faţă de viitoarea curte,
unde, într-un spaţiu mai restrâns, se afla reşedinţa cu palisadă; atribuirea
celorlalte locuinţe descoperite aici este dificilă, mai ales că unele par să deţină
ateliere, ce puteau servi nevoilor domniei517; funcţia acestei aşezări nu poate fi
încă clarificată; 2. o aşezare formată de colonişti, mai nouă, la nord-vest, cu
biserica Sfânta Maria ca biserică principală. Cele două aşezări erau separate de
pârâul Mierea, azi dispărut518. Cum piaţa s-a dezvoltat lângă aşezarea coloniştilor
putem admite o funcţie în primul rând comercială pentru aceasta. Grupul noilor
veniţi a ocupat un teren locuit anterior tot de populaţia autohtonă, ce
presupunem că a fost nevoită se îl cedeze şi să se rezume la zona unde au fost
ridicate mai apoi bisericile Sf. Gheorghe şi Creţulescu519. În ceea ce ne priveşte,
516 Petru Diaconescu et al., „Fortificaţiile oraşului medieval Târgovişte. Contribuţii

arheologice”, în HU, XVI (2008), p. 93-95; autorii cercetărilor susţineau la un moment dat
că această incintă s-ar datora unui reprezentant al puterii centrale (de ce nu domnului
însuşi?) şi avea rol de refugiu pentru locuitorii oraşului (ibid., p. 95, 113). Dimensiunile
şanţului (şi probabil şi ale palisadei adiacente) nu par însă atât de mari încât să protejeze
populaţia în faţa unui eventual atac.
517 Ateliere de olărie, prelucrarea metalului etc. (Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 23, 107, 131).
518 Diaconescu et al., „Fortificaţiile oraşului”, p. 113.
519 Diaconescu, „Cercetări arheologice”, p. 69, nota 7; Atlas istoric. Târgovişte, p. II, VII,
planul nr. V; Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 17-21. O lucrare recentă încearcă o sinteză a
cercetărilor arheologice din oraş (Petru Virgil Diaconescu, Arheologia habitatului urban
târgoviştean, secolele XIV-XVIII (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009). Cu toate că
necesară, acestă întreprindere nu a primit recenzii favorabile (vezi recenzia lui Adrian Andrei
Rusu, publicată online la: [http://www.medievistica.ro/pagini/tribuna/recenzii/texte/
considerăm că zona privilegiată se afla în a doua aşezare, pentru că aici s-a

aşezat grupul venit din afară, ce, fiind şi catolic, a primit un statut aparte;
ulterior, până la începutul sec. al XV-lea, statutul privilegiat a fost extins şi
pentru ceilalţi locuitori.
Târgovişte reprezintă cel mai sudic centru în care ştim sigur că s-au
stabilit coloniştii. Sursele arheologice şi documentare aşează venirea lor din
Transilvania la sfârşitul secolului XIII – începutul secolului următor. Prezenţa
lor începând din acea perioadă este certificată de descoperirile din zona de
nord-vest ale unui tip de ceramică datând din acea vreme, ce prezintă analogii
mari cu ceramica găsită în sudul Transilvaniei, atribuită saşilor520. În aşa-zisa
Cronică a mănăstirii franciscanilor din oraş se prelua tradiţia locală, ce spunea că
ridicarea bisericii Sf. Maria s-ar fi petrecut de pe la 1300, în timpul lui Negru
Vodă521. Începuturile coloniei şi implicit ale oraşului pot fi situate în aceeaşi
perioadă cu Câmpulungul. Venirea saşilor s-a făcut probabil printr-o locatio. În
favoarea acestei ipoteze avem puţine dovezi topografice, deoarece oraşul a
suferit transformări semnificative în acest sens, datorită depopulării şi schimbării
structurii fostului cartier catolic, dar şi modificărilor survenite în epoca
modernă, în special în perioada comunistă522. Din motive lesne de înţeles, în
această parte a oraşului nu s-au iniţiat cercetări arheologice sistematice, iar cele
publicate nu sunt pe deplin lămuritoare. Cele câteva sondaje au evidenţiat planul
bisericii catolice, ce prezenta în sec. al XV-lea o desfăşurare apreciabilă: 36,20 m
x 9,50 m; grosimea zidurilor era de 1,10 m-1,25 m523. Faptul că saşilor li s-a
alocat un teren ce fusese locuit anterior de populaţia locală sugerează o ocupare
organizată, coordonată atât de domn, cât şi de liderul noilor-veniţi. Pentru a se
aşeza în noul teritoriu, coloniştii au trebuit cu siguranţă să traseze noi loturi, căci
veneau din Transilvania cu alte modele, mai eficiente, de organizare a spaţiului.
La fel s-au petrecut lucrurile la Baia, în Moldova, unde coloniştii au retrasat
Diaconescu_Targoviste/Diaconescu.html, 1.10.2010]). O problemă majoră o reprezintă

plasarea precisă pe planul oraşului a acestor descoperiri, astfel că am luat ca reper doar
diversele indicii topografice oferite de autori.
520 Muscă, „Noi date”, p. 22-23.
521 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 51; Chihaia, „Monumente gotice în
Târgovişte”, p. 290.
522 Cu rezervele de rigoare, remarcăm faptul că în zona fostei biserici Sf. Maria au
supravieţuit în epoca modernă fragmente ale unei lotizări dese şi riguroase (mai precis,
loturile de pe latura de est a străzii Matei Basarab) (Atlas istoric. Târgovişte, planul nr. V; vezi şi
Moisescu, „Originea şi structura urbană”, p. 14).
523 Petru Virgil Diaconescu, Arheologia habitatului, p. 49-51. Nepăsarea autorităţilor a făcut ca
astăzi din vestigiile bisericii sa nu mai rămână mare lucru.

loturile în aşezarea în care s-au instalat524. Chiar dacă nu s-a păstrat nici un plan
al oraşului medieval, ştim că zona saşilor avea următoarele repere: prima piaţă
centrală, dezvoltată între cartierul lor şi cealaltă aşezare525; biserica Sf. Maria,
ridicată în apropierea pieţei526; Uliţa Mare, ce va deveni principala stradă a
oraşului527. Celelalte dovezi în favoarea existenţei unui cadru bine precizat
pentru venirea coloniştilor ţin de elementele de organizare specifice lor, ce nu se
mai întâlnesc în Ţara Românească. Numai în Târgovişte apar câţiva dregători cu
origine certă din Transilvania: birăul şi folnogul, ce par să aibă atribuţii
administrative şi juridice faţă de saşii şi ungurii din oraş. Tot în Târgovişte este
menţionată obligaţia de pază pe timpul nopţii pentru orăşeni, numită nu cu unul
din termenii locali pază sau strajă, ci cu cuvântul de origine latină viglu (din
vigilia)528. În fine, primul judeţ de oraş amintit în documente este la Târgovişte
(1424)529, la puţin timp fiind pomeniţi şi pârgarii din acest oraş (1433-1437)530.
Pe actele pe care le emiteau, aceştia puneau un sigiliu care avea ca reprezentare
imaginea Maicii Domnului cu Pruncul; singura biserică veche din oraş despre
care ştim la acest moment că avea hramul Sf. Maria era biserica catolică;
probabil aceasta era patroana spirituală a oraşului531. Completând privilegiul ce
conferea comunităţii un statut juridic aparte, Mircea cel Bătrân sau un
predecesor al său a dat orăşenilor şi libertăţi economice, mai precis scutire de
toate vămile din ţară, cu excepţia celor din propriul lor oraş532. Comunitatea
apare deci la începutul sec. al XV-lea ca fiind foarte bine organizată, cu
numeroase elemente împrumutate din mediul transilvan. La acel moment,
integrarea autohtonilor în comunitate era realizată sau în curs de realizare, iar a
doua piaţă, cea de la sud-est de curte, era probabil în formare (un nucleu, la
524 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 22, 156; vol. 2, p. 16, 42;
Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 153-154.
525 Petru Diaconescu et al., „Fortificaţiile oraşului”, p. 113.
526 Călători străini, vol. III, p. 12; vol. IV, p. 318-321; vol. V, p. 215. Interesant este că un
spaţiu deschis este surprins la nord de curte în gravura lui Hans Johann Sibmacher
(publicată postum, în 1663) ce prezintă lupta de la Târgovişte din 1595. Sibmacher a fost
contemporan cu evenimentele, iar gravura sa cuprinde o reprezentare destul de fidelă a curţii
(cu prelungirea sa spre Ialomiţa), a turnului Chindiei, fapt ce ne face să credem că a avut la
baza mărturiile unor oameni ce cunoşteau oraşul (o reproducere în Atlas istoric. Târgovişte, p. V,
fig. 4-5).
527 Ridicarea după cca. 1400 a ansamblului curţii, ca şi modernizarea din cca. 1440 au
produse modificări în plan topografic local, traseul primar al Uliţei Mari fiind împins în
această zonă spre sud-vest, dincolo de şanţul de apărare (Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 99).
528 DRH, B, I, p. 82, nr. 39; Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 1100-1101.
529 DRH, B, I, p. 102, nr. 52.
530 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 251, nr. CCXI.
531 DRH, B, XI, p. 354, nr. 268; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 493-494.
532 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
Stelea Veche, al viitorului Târg de Jos). Din punct de vedere al nivelului de

locuire urbană, cercetările arheologilor ne confirmă că în prima parte a sec. al XV-lea,
oraşul prezenta densitatea specifică unui oraş deplin format. Atât în zona pieţei,
cât şi la sud-est de curte, s-au descoperit mai multe locuinţe de dimensiuni
destul de mari, din lemn, cu pivniţe şi cu elemente de confort interior, precum
încălzire cu sobe cu cahle533. Bogăţia locuitorilor este reflectată de tezaurele
monetare descoperite, care datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Este
semnificativ faptul că cel mai bogat tezaur din această perioadă s-a descoperit în
cartierul săsesc (6.284 monede de argint), un altul, mai puţin bogat, ieşind la
iveală în cealaltă parte a oraşului (295 monede de argint)534. Tot în zona bisericii
catolice s-au descoperit şi primele construcţii de piatră şi cărămidă din oraş (în
afara celor de la curte)535. În concluzie, în jurul anului 1400, centrul de greutate
al aşezării era în zona catolică, transferul spre zona românească urmând să se
producă după începerea declinului comunităţii săseşti, în secolele XV-XVI.
Faptul că Târgovişte nu apare în privilegiul dat Braşovului în 1368, nu
este relevant. Deşi se afla chiar pe drumul recomandat negustorilor pentru a
merge la Brăila, aşezarea a fost omisă, dar la fel s-a întâmplat şi cu altele;
„capitala” de la Argeş lipseşte şi ea. Acordarea unui statut privilegiat locuitorilor,
creşterea economică şi ridicarea nivelului de trai au făcut ca domnia să fie tot
mai interesată de Târgovişte. Deja, înainte de 1370, s-a încuviinţat înfiinţarea în
oraş a unei mănăstiri dominicane, fapt ce susţine ideea că urbanizarea era la
Târgovişte în curs de finalizare536. În 1396, bavarezul Johann Schiltberger,
participant la cruciada de la Nicopole, afirma printre altele: „am fost şi în Ţara
Românească în cele două capitale ale ei care sunt numite Argeş (Agrich) şi
Târgovişte (Turkoich)”537. Dacă admitem că oraşul suferise deja mult de pe urma
atacului recent al lui Baiazid, probabil că Mihail a aşteptat câţiva ani până să
aleagă Târgovişte pentru a-i fi reşedinţă domnească secundară, în calitate de
asociat al lui Mircea cel Bătrân538. Mircea continua să stea la Argeş, după cum
533 Descoperiri în zona Stelea, cu o locuinţă ce are inventar din cca. 1340, prezentate în
Corneliu Ionescu, „Consideraţii asupra arhitecturii şi urbanismului oraşului Târgovişte în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea”, în RMMMIA, s.n. XIV (1983), nr. 2, p. 65-70; Gh. I.
Cantacuzino et al., „Cercetările arheologice în zona centrală a oraşului Târgovişte”, în MCA,
Bucureşti, 1983, p. 508-512 şi 1986, p. 291-293; Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 21-22.
534 Lista descoperirilor monetare în Atlas istoric. Târgovişte, p. XV.
535 Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 22.
536 Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos»”, p. 9-14.
538 Data asocierii la domnie a lui Mihail este incertă. Petre P. Panaitescu susţine anul 1408
(Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 62-63), în timp ce Vîrtosu considera că asocierea la tron
poate fi pusă în legătură cu creşterea pericolului otoman, după 1393 (Vîrtosu, Titulatura
domnilor, p. 292). Posibilitatea ca Mihail să fi fost asociat la domnie în jurul anului 1393 este
foarte mare, deoarece era firesc ca Mircea să fi dorit să reglementeze succesiunea la tron, în
arată actele emise de el. În partea a doua a domniei acestuia, Mihail I este
prezent la Târgovişte, în timp ce, câţiva ani mai târziu, Dan al II-lea a preferat
Argeşul. Începând cu Alexandru Aldea (1431-1436), majoritatea domnilor de
până la Vlad Ţepeş, inclusiv, au preferat curtea din Târgovişte. Palatul este
extins şi modernizat şi i se adaugă o biserică şi un turn mai mare539; tot
ansamblul este înconjurat cu un zid de piatră şi de un şanţ de dimensiuni
apreciabile540. Din 1465 începe o lungă perioadă, de aproape două secole, în care
domnii stau alternativ, la Târgovişte sau Bucureşti, în funcţie de interesele şi
susţinerea politică. De obicei, la Târgovişte, stăteau cei care aveau relaţii mai
apropiate cu Transilvania şi regele Ungariei, deşi aceasta nu este o regulă.
Poziţia oraşului ca importantă piaţă a ţării se consolidează în jurul anilor
1400. Mircea cel Bătrân a dat negustorilor din Polonia dreptul de a veni liberi cu
mărfurile lor în Ţara Românească, urmând să fie scutiţi de vămi, cu o singură
excepţie, cea din Târgovişte. Oraşul a primit cu această ocazie drept de depozit
pentru produsele aduse de polonezi541. Actul nu este datat, dar admitem
interpretarea lui Petre P. Panaitescu, care propune pentru emitere anul 1403,
după 1401, când Vitold devenise mare duce, şi înainte de 1404, când Mircea
cucerise Chilia542. La acel moment, Târgovişte era deja considerată vamă internă
principală, situaţie confirmată de privilegiile date Braşovului în 1412-1413543.
Negustorii din oraş nu au fost omişi în privilegiul care acorda tuturor
negustorilor din oraşele din Muntenia drepturi în comerţul cu Braşovul544. În
mai multe rânduri, domnii sau judeţii oraşului au intervenit la Braşov pentru a
reglementa diverse neînţelegeri în care erau implicaţi orăşenii. În timpul domniei
lui Vlad Dracul, pârgarii din Târgovişte luau mărturie unor negustori prinşi într-un
scandal legat de confiscarea la Braşov a mărfurilor unor boieri545. Tot din
aceeaşi perioadă, s-a păstrat o menţiune referitoare la Zanvel din Târgovişte,
probabil armean, care fusese omorât şi jefuit în Transilvania. Sumele mari pe
care le avea asupra sa şi hainele de Ypres ce le purta în momentul atacului
trădează prezenţa în Târgovişte a unui patriciat destul de puternic, din care
condiţiile în care se confrunta cu pretendenţi, precum Vlad, tronul fiindu-i ameninţat

(Rezachevici, Cronologia critică, p. 80).
539 N. Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale (Bucureşti: Editura Litera,
1976), p. 49; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 65-71.

540 Zidurile aveau grosimea de 1,25-1,80 m, iar şanţul era larg de 24-25 m la gură şi 14 m la
bază (Constantinescu, Ionescu, „Asupra habitatului urban”, p. 55-56; Constantinescu,

„Cercetări arheologice”, p. 75; Diaconescu, „Cercetări arheologice”, p. 67-68; Cantacuzino,
Cetăţi medievale, p. 226-228.) Vezi şi Călători străini, vol. I, p. 322; II, p. 428; V, p. 213, 216.
541 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 3-4.
543 DRH, D, I, p. 191, nr. 118; p. 197-198, nr. 120-121.
544 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
545 Ibid., D, I, p. 249, nr. 154; p. 333, nr. 237.
Zanvel făcea parte546. Registrele vamale din Braşov sunt pline de menţiuni ale
negustorilor din Târgovişte, care duceau peste munţi animale, ceară, peşte,
aducând în schimb postavuri, încălţăminte şi obiecte din metal547. În 1503,
mărfurile duse la Braşov situau oraşul pe locul trei în rândul oraşelor din Ţara
Românească (cu cca. 560.000 aspri), pentru ca în anii următori să urce pe primul
loc548. Şi negustorii din Braşov veneau la Târgovişte. Neagoe Basarab chiar a
trecut oraşul în rândul celor care deţineau drept de depozit pentru mărfurile
aduse de locuitorii din Braşov, dar măsura a fost temporară549. Târgovişte făcea
comerţ activ şi cu celălalt oraş important de la nord de munţi, Sibiu. În jurul
anului 1495, Vlad Călugărul şi orăşenii scriau judeţului din Sibiu pentru
rezolvarea unor divergenţe legate de stofele vândute acolo de un pârgar din
Târgovişte550. În registrul vamal din 1500 de la Sibiu, sunt înregistraţi
cumpărând încălţăminte, fier şi postavuri, mai mulţi negustori din Târgovişte,
dintre care unul asociat cu un italian551.
Oraşul era o piaţă importantă pentru comercializarea vinului şi a sării.
Un act din 1497 arată principalele locuri de unde se procura vinul: „ori dă
podgorie, ori dă la Târgovişte sau dă peste Dunăre”552. Dealurile din preajma
Târgoviştei erau acoperite de vii553 şi dările în vin luate de la orăşeni reprezentau
o sursă consistentă de venituri pentru domnie554. Locuitorii beneficiau totuşi de
unele reduceri din aceste dări, după cum arată o confirmare târzie555. Lângă
Târgovişte se afla o ocnă, numită mai târziu Ocna Mică de la Târgovişte, pentru
a o deosebi de Ocna Mare de la Râmnicu Vâlcea. Chiar dacă veniturile acestei
ocne au fost dăruite de domni mănăstirii Argeş, sarea scoasă de aici era
valorificată şi pe piaţa Târgoviştei556.
Analiza numelor din izvoarele din secolele XV-XVI arată că românii
reprezentau cea mai mare parte a populaţiei oraşului. Pentru perioada de început
a oraşului, numărul lor, ca şi al saşilor, este imposibil de estimat, pentru că nu s-au
păstrat nici un fel de acte statistice. Din 1581, când ne parvin primele informaţii
de acest fel, comunitatea catolică era în scădere evidentă. Datorită Reformei, o
546 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81, nr. LVI; DRH, D, I, p. 351, nr. 255.
547 Quellen, vol. III, p. 186-249, 291-304; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 204-205.
549 Bogdan, Documente şi regeste, p. 80, nr. LXXXII; p. 151, nr. CLIII.
550 Dragomir, Documente nouă, p. 23, nr. 13; p. 25, nr. 34; p. 68-69, nr. 76-77.
551 Rechnungen, vol. I, p. 286-298.
552 DRH, B, I, p. 448, nr. 275.
554 DRH, B, II, p. 421, nr. 220; DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
555 Drăghiceanu, „O tocmeală” p. 88; vezi şi Gioglovan, „O «tocmeală» a lui Matei Basarab”,
p. 45-47.
556 DRH, B, II, p. 148, nr. 289. Satul Ocna Mică aparţinea mănăstirii Dealul (DIR, XVII, B,
II, p. 85, nr. 88).

parte din membri plecaseră în Transilvania, iar cei rămaşi erau în curs de
asimilare. Pe lângă saşi şi români, în oraş s-au stabilit şi greci, ce au venit aici
încă de la începutul anilor 1400: după nume, greci par a fi Nicola Metaxar şi
Gherghe Paranudi, care apar ca oameni dependenţi ai unei mănăstiri în timpul
lui Mihail I557. Numărul grecilor creşte semnificativ în secolul al XVI-lea. Cei
care au venit pentru a face comerţ s-au instalat în oraş, în timp ce călugării au
preferat mănăstirile închinate Dealul sau Panaghia558.
Biserica catolică Sf. Maria a fost probabil ridicată într-o primă formă în
prima parte a sec. al XIV-lea. A fost distrusă de atacul otoman din 1395 şi a fost
refăcută cu ajutorul mamei lui Mihail I, ce era catolică; în 1417, biserica
funcţiona în noua formă, mai mare, fiind de zid şi având un turn pe latura de
nord559. În 1440, documentele pomenesc pe un Mihail plebanus din Târgovişte,
preotul paroh al bisericii560. În oraş, s-au mai ridicat o mănăstire dominicană şi
una franciscană. Prima funcţiona, după cum am amintit, dinainte de 1370561, în
timp ce cea de-a doua e mai târzie. În 1521, în Braşov sunt înregistraţi un
„gardian” şi „fraţi ai ordinului minoriţilor” din Târgovişte562, prin urmare
mănăstirea franciscană datează probabil de la sfârşitul secolului al XV-lea, sau,
mai sigur, de la începutul secolului următor563. După domnia lui Mihnea cel Rău
lăcaşul ar fi fost distrus; Cronica mănăstirii franciscane pune această distrugere pe
seama unei reacţii populare împotriva catolicismului, însă nu sunt sigure nici
datarea, nici amploarea distrugerilor564. Pe măsură ce numărul populaţiei
necatolice a crescut, s-au ridicat tot mai multe biserici ortodoxe. La sugestia
patriarhului Nifon, Radu cel Mare a hotărât mutarea de la Argeş la Târgovişte a
557 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.

558 DIR, XVI, B, V, p. 219, nr. 230; XVII, B, II, p. 267, nr. 241; DRH, B, XI, P. 355, nr. 268.
559 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 51; DRH, B, I, p. 86, nr. 42; Chihaia,
„Monumente gotice în Târgovişte”, p. 291. Biserica era probabil construită în stil gotic.
Autorul primei săpături de la Sf. Maria considera că pe latura de nord s-ar fi aflat o încăpere
cu rol de sacristie (Diaconescu, Arheologia habitatului, p. 49-51; fig. 42). Dimensiunile de 3 x 5 m
la interior ale acestei încăperi, grosimea zidurilor de 1,10 m, contrafortul exterior de
1,25 x 1,10 m ar putea susţine ipoteza că avem de-a face aici cu un turn (pomenit de Bakšić,
Călători străini, vol. V, p. 215), ce putea găzdui şi sacristia, dar putea îndeplini şi funcţia de
turn-clopotniţă.
560 DRH, B, I, p. 157, nr. 90.
561 Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos»”, p. 11-13.
562 Quellen, vol. I, p. 341, 346.
563 Chihaia, „Monumente gotice în Târgovişte”, p. 298; vezi şi Viorel Achim, „Ordinul
franciscan în ţările române în secolele XIV-XV. Aspectele teritoriale”, în RI, seria nouă, VII
(1996), nr. 5-6, p. 402-403; conventul ar fi fost înfiinţat în 1507 (Ciocîltan, „«Prope Turcos
et inter Scismaticos»”, p. 20-22).
564 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 52.
sediului Mitropoliei Ţării Româneşti, fapt petrecut în timpul lui Neagoe Basarab
(1517)565; lucrările de construcţie a noii biserici au început în timpul lui Radu,
însă cel care termină ridicarea lăcaşului a fost Neagoe (1520)566. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în cronica lui Baltasar Walther se afirma că oraşul ar fi avut
40 de biserici, cifră exagerată567. În realitate erau maxim 15, punând la socoteală
şi bisericile de lemn, care aveau o viaţă efemeră, datorită numeroaselor distrugeri
şi incendii.
Prima mănăstire ridicată lângă oraş a fost mănăstirea Dealu, ce datează
cel puţin din sec. al XV-lea568. În secolul ce a urmat, i se adaugă Viforâta,
Golgota şi Panaghia569. Prezenţa mănăstirilor începe să afecteze dezvoltarea
normală a oraşului, a cărui moşie pierde din a doua parte a secolului terenuri
semnificative în favoarea lor570. În timp, proprietăţile orăşenilor au fost
înconjurate de moşiile mănăstirii Dealul, ce ajunsese să deţină toate satele din
jur571.
Târgovişte a fost singurul oraş din Ţara Românească despre care ştim că
a avut fortificaţii. Izvoarele narative sunt confuze în ceea ce priveşte amploarea
acestora şi, adesea, fac referire de fapt la întăriturile reşedinţei domneşti. Cu
prilejul descrierii atacului otoman din 1462, Laonic Chalcocondil aminteşte
zidurile din Târgovişte, pe care s-ar fi aflat tunari care trăgeau în oastea ce asedia
oraşul572, ocazie cu care autorul descrie şi câmpia cu ţepe din apropiere573. Cu
acelaşi prilej, cronicarul turc Tursun beg menţionează o cetate de lemn (Agaç-Hisar),
în care domnul îşi avea reşedinţa, probabil tot Târgovişte sau curtea de aici574.
Fortificaţiile curţii au rezistat 15 zile unui asediu întreprins în 1476 de oştile lui
Ştefan Báthory, venite pentru a-l reinstala pe tron pe Vlad Ţepeş575. În acest caz,
asediul a afectat mai mult ca sigur curtea domnească, pe care cercetările recente
o văd asemenea unui castel576. Întăriturile oraşului erau probabil doar de lemn,
565 Viaţa Sfântului Nifon, p. 94-97; Istoria Ţării Româneşti, p. 35-41.

566 Stoicescu, Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, p. 170-171.
567 Simonescu, „Cronica”, p. 82.
568 DRH, B, I, p. 133, nr. 72.
569 Ibid., VI, p. 284, nr. 232; XI, p. 238, nr. 181; p. 354-357, nr. 268-269; DIR, XVI, B, V,
p. 219, nr. 230.

570 DRH, B, XI, p. 238, nr. 181, p. 354, nr. 268; p. 358, nr. 270.
571 Ibid., I, p. 133, nr. 72; DIR, XVII, B, II, p. 85, nr. 88; p. 296, nr. 267.
572 Laonic nu spune explicit că e vorba de Târgovişte, dar cetăţuia de la Bucureşti nu se
potriveşte descrierii sale; în plus, Vlad Ţepeş a rezidat mare parte din timp la Târgovişte.
574 Cronici turceşti, vol. I, p. 67.
575 DH, vol. XV, partea 1, p. 95, nr. 167; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 357, nr.
CCCXII.
576 Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 50-51.
mai puţin de piatră, după cum sugerează relatarea lui Felix Petančić (1502,
mărturie indirectă), dar şi cea a lui Francesco della Valle Padovanul (1532)577.
Până în prezent s-au descoperit doar urmele unui şanţ, de dimensiuni modeste
(3-3,5 m la bază, cca. 6 m în partea superioară), ce a aparţinut aşezării aflate în
zona centrală a viitorului oraş, probabil o iniţiativă a domniei578. Chiar dacă îi
adăugăm o presupusă palisadă, rolul său nu putea fi de fortificaţie, căci nu ar fi
putut face faţă unui atac mai serios. Mai sigur, avea rol de demarcaţie a
aşezării579. În secolul XVII, întăriturile au fost complet refăcute, pe un
amplasament nou, ce corespundea cu expansiunea oraşului580, de către Matei
Basarab. Săpăturile arheologice au investigat o parte din valul de pământ, dublat
de un şanţ de apărare, care este vizibil şi astăzi; urmele zidurilor nu au ieşit încă
la iveală581.
Pentru că a devenit reşedinţa principală a ţării, Târgovişte a avut deseori
de suferit, fiind o ţintă a atacurilor din exterior. Printre evenimentele majore
care au afectat oraşul se află invazia otomană din 1395, când aşezarea a fost
incendiată de oştile sultanului Baiazid582; urmele acestui grav incendiu au fost
evidenţiate şi pe cale arheologică583. În 1457, Vlad Ţepeş i-a pedepsit pe orăşeni,
răzbunând participarea acestora la uciderea fratelui său, Mircea584; cronica
afirmă că orăşenii de vază au fost ucişi, iar cei tineri au fost puşi să lucreze la
cetatea Poenari585. În 1462, turcii au ajuns din nou în preajma oraşului, care nu a
fost ocupat586, însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1476, când a fost cucerit de
comitele Ştefan Báthory587. Alte lupte au avut loc în zona Târgoviştei după
domnia lui Neagoe Basarab588 sau în timpul lui Radu de la Afumaţi589.
577 Călători străini, vol. I, p. 322, 444.

578 Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 17-18.
579 Vezi, mai jos, cazul Sucevei.
580 Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 101-102.
581 Călători străini, vol. VI, p. 106, 118; Istoria Ţării Româneşti, p. 106; George Potra, Tezaurul
documentar al judeţului Dâmboviţa (1418-1800) (Târgovişte: Muzeul Judeţean Dâmboviţa, 1972),

p. 212, nr. 353; Petru Diaconescu et al., „Fortificaţiile oraşului”, p. 96-113.
582 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 51.
583 Constantinescu, Ionescu, „Asupra habitatului urban”, p. 67-68; Diaconescu, „Cercetări
arheologice”, p. 68.
584 Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 92-93.
585 Istoria Ţării Româneşti, p. 4; Istoriile domnilor Ţarii Românesti, p. 15.
586 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 289; Cronici turceşti, vol. I, p. 67.
587 DH, vol. XV, partea 1, p. 95, nr. 167; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 357, nr.
CCCXII.
588 Istoria Ţării Româneşti, p. 42; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 37-38; Cândea, „Letopiseţul
Ţării Româneşti”, p. 683.

589 Lupta de la „cetatea Târgoviştei” este pomenită în inscripţia de pe piatra de mormânt a
lui Radu de la Argeş (Inscripţii medievale. Judeţul Argeş, p. 224, nr. 241).
Târgşor
Oraşul Târgşor s-a ridicat într-o zonă cu multe păduri, pe locul unui
vechi târg, bine amplasat, situat la intersecţia mai multor drumuri, ce au
contribuit la dezvoltarea sa: drumul ce venea direct de la Braşov, pe valea râului
Prahova590 (vama pentru produsele care intrau şi ieşeau din ţară pe acest drum
se afla la Câmpina)591 şi „drumul Brăilei”, ce venea dinspre Târgovişte şi mergea
spre Gherghiţa. Aşezarea se află la distanţă egală, atât faţă de Târgovişte şi
Gherghiţa, cât şi faţă de Câmpina (cca. 40 km distanţă faţă de fiecare), şi
reprezenta un loc de popas obligatoriu pentru cei ce veneau dinspre aceste
direcţii.
Tranziţia de la târgul local la oraş a fost favorizată de creşterea traficului
comercial pe drumul spre Brăila, după acordarea privilegiului pentru Braşov
(1368), în care Târgşorul nu apare592. Definitivarea procesului de transformare a
aşezării are loc între 1368 şi 1412, perioada hotărâtoare fiind reprezentată de
domnia lui Mircea cel Bătrân. În sprijinul acestei afirmaţii vine descoperirea aici
a unor monede emise de Vladislav I, Radu I şi Mircea cel Bătrân593. Din timpul
domniei lui Mircea, datează şi prima menţiune a aşezării, pe care o găsim în actul
dat de Ştibor, voievodul Transilvaniei (septembrie 1412), prin care confirma
orăşenilor din Braşov „drepturi privilegiale de demult şi libertăţi vrednice de
laudă”594. Precum documentele similare acordate aceloraşi negustori de Mircea
cel Bătrân în august 1413, acest act reproduce un privilegiu mai vechi acordat de
unul din domnii care i-au precedat lui Mircea la tronul ţării (Radu I sau Dan I)595.
Printre noile locuri unde se lua vamă apare şi Târgşorul, unde se hotărăşte să se
ia un peşte de carul ce transporta o astfel de încărcătură. În această formă,
oraşul apare în toate privilegiile ulterioare acordate de domni Braşovului până la
Vlad Dracul596.
Faptul că Târgşorul este menţionat ca loc de vamă şi târg în reînnoirea
privilegiului braşovenilor arată că exista în această formă înainte de domnia lui
Mircea cel Bătrân. Numele sub care apare aşezarea este diferit în funcţie de
590 DRH, B, IV, p. 118, nr. 91; Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p 211-212.
591 DIR, XVI, B, VI, p. 61, nr. 70.
592 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
593 Gh. Diaconu et al., „Săpăturile arheologice de la Târgşorul Vechi”, în MCA, V (1959),
p. 622; Gheorghe Diaconu, Nicolae I. Simache, „Cercetări arheologice la Târgşorul Vechi”,

în RM, I (1964), p. 28.
594 DRH, D, I, p. 191, nr. 118.
595 Ibid., p. 197-198, nr. 120-121.
596 Ibid., p. 340, nr. 243; p. 369, nr. 268.
limba în care este scris actul. În actele latine, este numit Novo Foro („Târgul
Nou”), în timp ce în cele slavone este preluată denumirea românească Târgşor,
o formă diminutivată a cuvântului „târg”. Numele oraşului trebuie pus în
comparaţie cu cel al oraşului vecin, Târgovişte. Deşi cele două aşezări sunt
menţionate cam în aceeaşi perioadă, Târgoviştea era mai mare şi mai veche, în
timp ce Târgşorul era târgul mai mic şi mai nou. În timp, şi actele latine au
preluat denumirea românească a oraşului597, iar până la sfârşitul secolului al XV-lea,
aceasta se impune598.
Nu ştim dacă prin denumirea de Novo Foro cei care au redactate actele se
refereau la aşezare ca oraş sau târg. În timpul lui Mircea cel Bătrân sau imediat
după, locuitorii primesc privilegiul ce le permitea autonomia. Prezenţa lor în
privilegiul comercial dat negustorilor din oraşele Munteniei de Mircea şi reînnoit
de Dan al II-lea susţine această ipoteză599. Judeţul şi cei 12 pârgari sunt
menţionaţi prima oară mai târziu, în prima parte a secolului al XVI-lea600. Până
acum nu s-a identificat nici un sigiliu al Târgşorului, care nu ni s-a transmis
datorită faptului că s-au păstrat foarte puţine acte emise de autorităţile oraşului,
iar de pe cele păstrate sigiliul este căzut. Izvoarele interne nu menţionează
colonişti în Târgşor şi nici o biserică catolică, prin urmare contribuţia la
urbanizare a unui grup venit din afară a fost redusă sau a lipsit. În afara altor
date, singura ipoteză privind începuturile oraşului rămâne cea a tranziţiei de la
târg la oraş cu susţinerea domnului, pe fondul intensificării comerţului.
La Târgşor a existat şi o curte domnească, a cărei vechime nu poate fi
stabilită pe cale documentară mai devreme de secolul al XVI-lea. Din perioada
anterioară nu s-a păstrat nici un act emis de domni de aici; Neagoe Basarab
numeşte Târgşorul „scaun” domnesc, deci o curte fiinţa în acest oraş cel puţin
din timpul domniei sale (1512-1521)601. Abia din vremea lui Radu Paisie s-au
transmis primele acte emise de domn în oraş. Cu toate că în această zonă
domnii au preferat să stea mai mult în curtea de la Gherghiţa, credem că
reşedinţa de la Târgşor datează de dinainte de 1500. Un argument este dat de
ridicarea în oraş de către Vladislav al II-lea a unei biserici, numită „biserica
domnească”602. Am arătat şi la alte oraşe că în ţările române, în special în
secolele XIV-XV, bisericile numite şi considerate astfel nu erau ridicate de
597 Ibid., p. 228, nr. 141.

598 Quellen, vol. I, p. 1-12.
599 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
600 Bogdan, Documente şi regeste, p. 309, nr. CLXXXIV.
601 Ibid., p. 80, nr. LXXXII.
domni pentru a servi orăşenilor, ci curţilor lor din oraşe. Arheologii şi-au
îndreptat atenţia spre o construcţie despre care se susţine că ar fi vechea
curte603, cu toate că aceasta aparţinea probabil mănăstirii Sf. Nicolae, ridicată ori
de Vlad Ţepeş (inscripţie 1461)604 ori de Vlad Călugărul (act de scutire 1497)605.
Cele două biserici sunt construcţii diferite şi fiecare a servit unui alt scop. În
plus, au fost ridicate de domni din ramuri diferite ale familiei domneşti. Aceleaşi
cronici ne transmit că Vladislav al II-lea a fost ucis în 1456 „în mijlocul pieţei”
din oraş, prezenţa sa arătând că a fost interesat de oraş şi de curtea pe care o
ridica aici606. Nu se explică prezenţa sa în acest loc, în acele vremuri tensionate,
dacă nu avea un punct fortificat, în care să se apere. Curtea ridicată de el a căzut
în ruină în sec. al XVI-lea sau în secolul următor şi din ea a supravieţuit numai
biserica, azi în ruină607.
Baza economiei oraşului era reprezentată de comerţul cu Braşovul.
Apogeul dezvoltării este atins în a doua jumătate a sec. al XV-lea şi prima
jumătate a sec. al XVI-lea când, alături de Câmpulung şi Târgovişte, Târgşorului
îi este atribuit temporar statutul de oraş cu drept de depozit, punct obligatoriu
de descărcare a mărfurilor pentru negustorii din Braşov608. Poziţia de important
centru economic este susţinută şi de locul pe care îl ocupa în relaţiile de comerţ
cu Braşovul. În 1503, negustorii din Târgşor au făcut afaceri în Braşov în
valoare de aproape un milion de aspri, fiind cu puţin în urma Câmpulungului şi
depăşind Târgovişte609. Situaţia era reciprocă, mulţi negustori de peste munţi
venind să cumpere mărfuri la Târgşor unde, pe lângă piaţa din oraş, se ţinea şi
un mare bâlci anual. Dacă bâlciul din Câmpulung se ţinea de Sfântul Ilie, cel din
Târgşor avea loc în „săptămâna brânzei”, la începutul postului Paştilor, după
603 Diaconu et al., „Săpăturile arheologice”, p. 620-623; Diaconu, Simache,” Cercetări

arheologice”, p. 24-28; N. Constantinescu, „Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale
de la Târgşor (sec. XV-XVII)”, în SCIV, XX (1969), nr. 1, p. 91-97. Planul aşa-zisei curţi
arată un complex simplu, fără turnuri de colţ, cu ziduri nu foarte groase, cu o casă
„domnească” (egumenească?) aflată pe jumătate în afara incintei, fapt remarcat şi de Gh. I.
Cantacuzino (Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 237-239; planul este reprodus în fig. 34, p. 237).
604 Constantin C. Giurescu, „O biserică a lui Vlad Ţepeş la Târşor”, în BCMI, XVII (1924),
p. 74-75.
605 DRH, B, I, p. 448, nr. 275; detalii în Rădvan, Oraşele din Ţara Românească, p. 506-509.
607 La sfârşitul sec. al XVII-lea, biserica domnească încă funcţiona (Potra, Simache,
Contribuţii la istoricul oraşelor, p. 343, nr. 3; p. 360, nr. 22). Azi, pe locul oraşului se află trei
ruine de biserici (Stoicescu, Bibliografia localităţilor, vol. II, p. 650-651).
608 Bogdan, Documente şi regeste, p. 80, nr. LXXXII; p. 151, nr. CLIII; p. 188, nr. CLV.
cum ne arată un act emis pe la 1533610. Cercetarea numelor din registrele vamale
arată că majoritatea negustorilor veniţi din Târgşor au nume româneşti (Tudor,
Stan, Costea, Oprea etc.), câţiva având nume străine (Tabutsch, Francilla şi
Simon)611. Faima oraşului a atras greci, care se stabilesc în oraş în sec. al XVI-lea612.
Decăderea oraşului nu a început după atacul din 1526 al lui Ştefăniţă,
domnul Moldovei613, cum cred unii cercetători614. Prezenţa mare după această
dată a negustorilor din Târgşor pe piaţa Braşovului şi venirea aici a unor domni
infirmă această ipoteză. Oraşul începe să scadă în sec. al XVII-lea, cauza
principală fiind în primul rând dată de ridicarea unui nou oraş la numai câţiva
kilometri, la Ploieşti. Două oraşe atât de apropiate nu au putut funcţiona şi unul
dintre ele a decăzut, acesta fiind Târgşor.
Târgul Jiului
Alături de Bucureşti şi Craiova, Târgul Jiului intră în rândul celor mai

noi oraşe ale ţării, apărute la sfârşitul evului mediu, în sec. al XVI-lea. Îl
prezentăm pe scurt, pentru că se încadrează în tipul de oraşe din Oltenia,
derivate din târguri locale.
Oraşul s-a dezvoltat pe râul Jiu. Faptul că se numeşte Târgul Jiului arată
că a îndeplinit la început funcţia de târg pentru valea acestui râu. Prima dată este
menţionat cu acest nume în timpul domniei lui Dan al II-lea, care confirma în
1429-1430 mănăstirii Tismana nişte mori ridicate de Agaton, egumenul
mănăstirii615. Spre deosebire de Piteşti şi Râmnic, unde morile dăruite unor
mănăstiri de domni erau pe moşie domnească616, cercetarea cazului de la Târgul
Jiului arată că avem de-a face cu o situaţie diferită. Morile fuseseră făcute de
călugări pe un loc dăruit de doi boieri şi nu de domn, care apare aici doar pentru
a emite un act de confirmare a stăpânirii. Moşia de la Târgul Jiu apare încă de la
începutul secolului al XV-lea ca stăpânire boierească. De altfel, de-a lungul
secolelor XIV-XVIII nici o informaţie nu arată existenţa la Târgul Jiu a unei
curţi domneşti; de aici, domnii nu au emis acte, fapt specific întregii regiuni de la
apus de Olt.
610 Bogdan, Documente şi regeste, p. 309, nr. CLXXXV.

611 Quellen, vol. I, p. 1-67.
612 DRH, B, XI, p. 35, nr. 35; p. 282, nr. 212.
613 Cronicile slavo-române, p. 94; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 40.
614 N. Cazacu, „Despre data rezidirii bisericii mănăstirii Târguşor”, în Glasul Bisericii, XXII
(1963), nr. 7-8, p. 732.

615 DRH, B, I, p. 124, nr. 64.
616 Ibid., p. 25, nr. 9; p. 98, nr. 49.
La Polata, la cca. 4 km nord-vest de Târgul Jiului s-au descoperit ruinele

unor case (printre care şi un turn-locuinţă), cu pivniţe, de mari dimensiuni
(prezintă suprafeţe mai mari chiar decât pivniţele unor case din Târgovişte),
împrăştiate pe o suprafaţă destul de întinsă; casele prezentau sobe cu cahle, iar
în jurul zidurilor se afla un pavaj din pietre de râu. Probabil aici a fost reşedinţa
unui şef local (Litovoi?), apoi a unor boieri locali, căci aşezarea a funcţionat între
sec. al XIV-lea şi jumătatea sec. al XVI-lea617. Din perspectiva cercetărilor
noastre, aceste descoperiri ridică întrebarea: a jucat posibila cetăţuie de la Polata
(căci o astfel de reşedinţă nu putea fi în sec. al XIV-lea decât fortificată) vreun
rol în apariţia târgului de pe Jiu? Probabil că da, însă cu informaţiile actuale şi
fără continuarea săpăturilor este greu de dat un raspuns.
Evoluţia ulterioară a Târgului Jiului este confuză, singurele izvoare
lămuritoare fiind câteva acte de la începutul secolului al XVII-lea (1604, 1611),
ce arată că aşezarea a fost deţinută de doi stăpâni diferiţi. În sec. al XV-lea şi
prima parte a sec. al XVI-lea, o parte era controlată de puternica familie a
Buzeştilor618. Cealaltă parte aparţinea altei familii de boieri, care a permis
locuitorilor să se răscumpere în 1512-1521 şi să devină oameni liberi. Suma de
răscumpărare a fost foarte mare pentru acea vreme, de 100.000 de aspri,
informaţie ce ne sugerează că cei care au plătit-o aveau alte surse de venituri
decât agricultura. Că această moşie trece efectiv în stăpânirea locuitorilor ne
confirmă un act din 1611, păstrat într-o copie târzie, în care Radu Mihnea le
întăreşte stăpânirea, numită „ocină ohabnică”619. În timpul lui Mircea Ciobanul,
membrii familiei Buzeştilor sunt acuzaţi de trădare, iar domnul le confiscă
moşiile, printre care şi partea pe care o deţineau la Târgul Jiului (cca. 1545).
Următorul pas făcut de Mircea a fost să acorde comunităţii de acolo dreptul de a
avea o piaţă permanentă: „a făcut satul lor bazar, care astăzi se numeşte Târgul
Jiului”; probabil tot acum, locuitorii primesc şi dreptul de a-şi alege un judeţ şi
pârgari620. Chiar dacă Buzeştii au recuperat în 1604 partea lor de moşie, pe
cealaltă parte a continuat să funcţioneze oraşul, semn că privilegiul ori a fost
acordat de la început ambelor componente ale târgului, ori a fost ulterior extins
asupra părţii controlate de oamenii liberi. Nu se explică altfel prezenţa judeţului
617 Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, „Cercetările arheologice de la Polata (jud. Gorj)”,
în CA, VI (1983), p. 133-139; Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, „Cercetări arheologice
de la Polata (jud. Gorj)”, în MCA, Bucureşti, 1986, p. 294-299; Sinigalia, Arhitura civilă, p. 23-24,
90-91.
618 DRH, B, IV, p. 248, nr. 205-206.
619 Orăşenii au avut mai multe procese pentru hotare cu diverşi boieri, probabil urmaşi ai lui
Tudor Negru, cel de la care cumpăraseră moşia (Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, p. 20).
620 DIR, XVII, B, I, p. 132, nr. 137. Original slavon în Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, p. 64-68.
şi a celor 12 pârgari, dar şi a pârcălabului, într-un act din 1591 dar şi în izvoare
din prima parte a veacului următor621. Din punct de vedere economic, locuitorii
aveau relaţii apropiate cu negustorii din regiunile cele mai apropiate de ei din
Transilvania, din Haţeg şi Sebeş622. În rest, pentru secolele XV-XVI, izvoarele
ce privesc acest oraş sunt foarte sărace. Planul modern al oraşului arată că
dezvoltarea aşezării s-a făcut pe o axă est-vest, de-a lungul drumului ce venea de
la Râmnic, ce se intersecta în oraş cu căile ce duceau spre Baia de Aramă şi
Craiova623. Această dispunere a planului este firească, pentru că drumul spre
nord, spre Haţeg, urma alt traseu decât astăzi, trecând munţii prin pasul Vâlcan.
621 DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr. 26; XVII, B, IV, p. 426, nr. 437; DRH, B, XXI, p. 37, nr. 25.
622 DRH, B, III, p. 123, nr. 75, p. 176, nr. 111; IV, p. 248, nr. 205-206.
623 Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, p. 83, 86, 88; plan al oraşului anexat la final; vezi şi Toşa
Turdeanu, Oltenia, p. 141, fig. 60; p. 148-149.

YZ
Partea a III-a
ORAŞELE DIN MOLDOVA
YZ
YZ
Procesul de urbanizare
Teritoriul de la răsărit de Carpaţi în secolul al XIII-lea – prima jumătate a

secolului al XIV-lea
Ca şi în Ţara Românească, cercetarea oraşelor medievale din Moldova

nu poate fi făcută fără înţelegerea realităţilor politice, economice şi religioase din
acest spaţiu, înainte de definitivarea procesului de formare la est de Carpaţi a
statului medieval. Situaţia izvoarelor este la fel de deficitară, astfel că pentru a
putea explica felul în care au apărut oraşele trebuie să apelăm atât la surse
interne, cât şi la cele externe. Completări aduc săpăturile arheologice, cu toate că
acestea nu au fost întreprinse într-un cadru cu adevărat organizat decât în câteva
situaţii.
Regiunea de la răsărit de Carpaţi şi până la Nistru a cunoscut o situaţie
politică deosebită. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului următor,
acest teritoriu intrase în sfera de influenţă a neamului cumanilor, care îşi
extinseseră până la Carpaţi vastul lor imperiu, bazat pe expediţiile de pradă dar şi
pe dările luate de la populaţiile supuse. Dominaţia neamurilor turanice a lăsat
urme la est de Carpaţi, mai ales la nivel onomastic. Cercetările arheologice dar şi
cele de la nivelul toponimiei şi hidronimiei locale înregistrează prezenţa unor
grupuri de cumani în câteva regiuni restrânse, în special în sudul Moldovei,
Câmpia Română, dar şi pe văile unor râuri din interior pe care turanicii le
foloseau pentru a ajunge la zonele cu păşuni bogate1.
Am arătat deja că anul 1204 a marcat o reorientare a poziţiilor papalităţii
faţă de răsăritul Europei şi faţă de tot ceea ce se aflase în sfera de influenţă,
directă sau indirectă, a Constantinopolului. Regele Ungariei a acţionat decisiv în
spaţiul nord dunărean, punându-se în slujba misiunii apostolice dată de
papalitate, dar urmărind şi interese politice şi economice proprii. Pentru
1 Spinei, Realităţi etnice, p. 149-155.

extinderea influenţei dincolo de munţi, regii maghiari au apelat şi ei la

intermediari, precum cavalerii teutoni şi ioaniţi. Mai târziu, au acţionat prin forţe
proprii pentru a aduce sub controlul lor aceste teritorii. Izvoarele nu ne transmit
date concrete privind efectele prezenţei cavalerilor teutoni în 1211-1225 asupra
regiunilor de la răsărit de Carpaţi2. Singurul lucru care a stârnit interesul
istoricilor a fost menţionarea în două acte a cetăţii Cruceburg, cu un ţinut ce s-ar
fi întins „până la hotarele brodnicilor” (1222)3. Aceşti „brodnici” („oamenii de
la vaduri”), la fel ca berladnicii sau bolohovenii, pomeniţi în alte izvoare, sunt
imposibil de identificat cu sursele pe care le avem astăzi la îndemână. Toate
aceste grupuri ar fi locuit probabil la răsărit de Carpaţi, însă nu se poate
evidenţia vreo influenţă directă a lor asupra Moldovei de mai târziu4.
Înfiinţarea în 1227 a episcopiei Cumaniei arată că regii maghiari au cules
unele roade ale acţiunilor teutonilor. Corespondenţa dintre papa Grigore al IX-lea
şi Bela, viitorul rege, nu ne oferă vreun indiciu în legătură cu situarea geografică
precisă a acelor „valahi”, ce aveau proprii pseudoepiscopis5. Civitas Milcoviae, o
reşedinţă episcopală ce era probabil dotată cu cele necesare (inclusiv biserica
aferentă)6 şi având în apropiere o aşezare, se afla undeva în sudul Moldovei, pe
râul Milcov, care abia în timpul domniei lui Ştefan cel Mare va deveni hotar
între Moldova şi Ţara Românească. Invazia mongolă din 1241-1242 a avut
efecte directe asupra spaţiului de la răsărit de Carpaţi. Se crede că cel puţin două
corpuri de oaste mongole au traversat de la est la vest Moldova, în drumul lor
spre Transilvania şi Ungaria; unul s-a îndreptat spre Rodna, iar un altul a trecut
munţii prin pasul Oituz, după ce a distrus episcopia Cumaniei. Distrugerile
evidenţiate la cetăţuia de la Bâtca Doamnei sugerează că un alt grup de mongoli
a trecut pe acolo şi a folosit valea Bistriţei pentru a pătrunde în Transilvania7. La
fel ca şi cnezatele ruseşti, Halici (Rusia Roşie) şi Vladimir, teritoriul viitoarei
Moldova a intrat în sfera de influenţă a hanatului Hoardei de Aur8, ce şi-a
stabilit reşedinţa pe Volga, la Sarai. Dominaţiei cumane i s-a substituit stăpânirea
mult mai riguroasă a mongolilor, ce se exercita în două arii de stăpânire: un
teritoriu preluat sub controlul direct al conducătorilor mongoli şi o zonă de
hegemonie, ce a cuprins diferite state şi popoare, stare de lucruri confirmată de
Giovanni di Plano Carpini. Conducătorii statelor supuse erau obligaţi să meargă
2 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 31-35.

3 DRH, D, I, p. 1-4, nr. 1-2.
4 Spinei, Moldova, p. 177-180; Giurescu, Târguri, p. 29-40.
5 DH, vol. I, partea 1, p. 108, nr. 83; DRH, D, I, p. 20, nr. 9.
6 DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
7 Spinei, Marile migraţii, p. 404-408.
8 Denumirea de Hoarda de Aur este preluată din letopiseţele ruseşti. În izvoarele orientale,
acest teritoriu purta numele de Ulus-Jochi sau hanatul Kipčak, ultima denumire reflectând
preluarea teritoriului şi moştenirii cumane de către mongoli (Spinei, Marile migraţii, p. 428).
ORAŞELE DIN MOLDOVA 325
periodic la curtea hanului, să plătească tribut, prestaţii în muncă şi să acorde

ajutor militar când li se solicita9.
Lipsa izvoarelor nu ne permite să afirmăm cu certitudine dacă cei ce
locuiau teritoriul din exteriorul Carpaţilor, în special cei din răsărit, au intrat sub
controlul direct al mongolilor sau doar în zona lor de hegemonie. Majoritatea
specialiştilor români înclină spre ultima variantă. În cnezatele ruseşti ce au trecut
sub dependenţa mongolă, noii stăpâni au realizat recensăminte precise (1253-1257),
care aveau drept scop înregistrarea populaţiei plătitoare de dări, ridicate de
mongoli sau de autoritatea locală10. Nu ştim dacă în această fază în spaţiul locuit
de români, aflat la periferia ariei de dominaţie mongolă, s-au înregistrat astfel de
recensăminte. Existenţa unor toponime precum Bascacouţi şi Băscăceni (în
nordul Moldovei), ar pleda, potrivit unor autori, în favoarea acestei ipoteze, cel
puţin pentru o parte din Moldova11. Pe lângă toponime, la est de Carpaţi este
surprinsă în documente existenţa robilor tătari, ce pot fi urmaşii unor tătari
aşezaţi aici pe vremea când mongolii dominau acest teritoriu, dar pot fi şi
prizonieri de război. S-a emis ipoteza că ducele Olaha, pe care l-ar fi întâlnit
Giovanni di Plano Carpini când părăsea Cumania, ar fi fost român, însă în afara
numelui acestui duce nu sunt alte argumente pentru afirmarea originii sale
etnice; di Plano Carpini îl include pe Olaha în rândul ducilor ruteni, însă nu este
exclusă o confuzie12. La rândul său, William de Rubruck aminteşte pe „valahi”
(blacii) printre reprezentanţii neamurilor supuse care mergeau cu daruri la curtea
hanului (1253), Blakia fiind parte a stăpânirilor mongole13. Nici în acest caz nu
se poate spune cu certitudine de unde veneau aceşti români, de la sudul sau
nordul Dunării14. Cert este faptul că, pentru aproape un secol, spaţiul est-carpatic a
fost în mod evident sub influenţa evenimentelor din lumea mongolă. Dacă luăm
în considerare situaţia din statele învecinate, de la Halici până în Bulgaria şi
Serbia, ai căror principi au devenit vasali ai mongolilor, putem admite că şi în
majoritatea regiunilor locuite de români, mongolii au permis conducătorilor
locali să-şi exercite puterea, cu condiţia recunoaşterii autorităţii superioare a
9 Istoria mongolilor, de Giovanni di Plano Carpini, în Christopher Dawson, Mission to Asia

(Toronto: University of Toronto Press, 1980), p. 38-43.
10 Cei care coordonau realizarea recensămintelor şi strângerea taxelor purtau numele de
basqaq (baskaci) (Dawson, Mission to Asia, p. 40). Pentru înţelesul termenului de basqaq, vezi
István Vásáry, „The Origin of the Institution of „Basqaqs”, republicat în István Vásáry,
Turks, Tatars and Russians in the 13th – 16th Centuries (Aldershot: Ashgate, 2007), p. 201-206, şi
Spinei, Marile migraţii, p. 435-437.
11 Spinei, Moldova, p. 204, 277-278.
12 Dawson, Mission to Asia, p. 71.
13 The Mission of Friar William of Rubruck: His Journey to the Court of the Great Khan Möngke,
1253-1255, ed. Peter Jackson, David Morgan (Londra: Hakluyt Society, 1990), p. 66, 126,
139.
14 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 100-101.
hanului, căruia îi datorau ajutor militar la nevoie, tribut şi alte dări. Din punct de
vedere geografic, cele mai expuse regiuni erau cele dintre Prut şi Nistru şi zona
gurilor Dunării, care au intrat efectiv sub controlul mongolilor. Pentru mongoli,
cunoscuţi pentru eficacitatea sistemului politico-economic introdus în teritoriile
dominate, era mai „rentabil” să lase restul spaţiului dintre Dunăre, Prut şi
Carpaţi, care era mai greu accesibil, sub controlul stăpânitorilor locali, ce se
recunoşteau ca vasali15.
Efectele negative ale dominaţiei mongole s-au resimţit mai puternic în
perioada când Hoarda de Aur se afla la apogeu, în timp ce presiunea mongolă
scădea când aceasta intra în criză. Perioada 1241-1299 este una de apogeu
pentru mongolii instalaţi în răsăritul Europei. În anii 1257-1260, însoţiţi de aliaţii
ruşi, ruteni şi lituanieni, mongolii au atacat cu succes Polonia şi, cu mai puţină
reuşită, Ungaria. După 1260, mongolii au intrat într-o criză temporară, datorată
luptelor interne, care însă au avut ca efect indirect consolidarea puterii lor în
nordul Mării Negre. La Dunărea de Jos, la Isaccea, şi-a stabilit centrul de putere
generalul mongol Nogai ce va deveni ulterior unul dintre factorii de decizie din
Hoarda de Aur16. În 1263, papa Urban al IV-lea amintea într-o scrisoare către
un prelat din Ungaria că tătarii ar fi distrus unele teritorii învecinate regatului17,
iar în 1278, papa Nicolae al III-lea constata că reşedinţa episcopiei catolice de pe
Milcov, distrusă în 1241, se afla în hotar cu tătarii18. Din această regiune de
hotar, Nogai şi oştile sale au trecut în Transilvania şi Ungaria în 1284-1285 şi
1292. Ultimele decenii ale secolului al XIII-lea şi prima parte a secolului următor
reprezintă momentul de vârf al dominaţiei mongole în sud-estul Europei.
Regatul maghiar stătea permanent sub ameninţarea unui atac mongol şi oscila în
politica externă, conducătorii bulgari erau la discreţia hanului, iar cei sârbi îi
căutau protecţia19. Moartea lui Nogai în 1299 a deschis o scurtă perioadă de
lupte interne, ce a fost urmată de o reconsolidare a poziţiilor mongolilor în
regiune, în timpul hanului Uzbeg (Özbäg, 1313-1342). Abia după moartea
acestuia, situaţia politică din răsăritul Europei a început să se schimbe. Cu toată
opoziţia mongolilor, regatele creştine ale Ungariei şi Poloniei au început să
avanseze spre răsărit20.
În afara Ungariei, cumanilor şi mongolilor, regiunea Moldovei a fost
influenţată şi de prezenţa în vecinătate a cnezatelor ruseşti, Halici şi Vladimir.
Cu siguranţă, Haliciul a stăpânit teritoriul aflat de-a lungul cursului superior al
Nistrului, însă nu sunt informaţii că autoritatea cneazului de la Halici s-ar fi
15 Spinei, Moldova, p. 209, şi Marile migraţii, p. 437-439.

16 Vernadsky, The Mongols, p. 174-189.
18 DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
19 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 122-125
20 Vernadsky, The Mongols, p. 195-208; Spinei, Moldova, p. 208-217.
întins şi spre sud, spre viitoarea Moldovă. Izvoarele sugerează că au existat unele
tendinţe în acest sens. Din 1276-1277, în contextul luptelor dintre Ottokar al II-lea
al Boemiei şi Rudolf de Habsburg, apare o menţiune a unor români (blacis) aflaţi
în conflict cu rutenii (brutenis), cei din urmă fiind astfel împiedicaţi să vină în
sprijinul regelui Boemiei, care le solicitase ajutorul21. Istoricii au înclinat spre
varianta localizării acestor români în nordul Moldovei, dar există şi posibilitatea
ca ei să fie din Maramureş22. Pentru anul 1307, cronica lui Ottokar de Styria
prezintă un alt episod în care pare a fi implicat un conducător din viitoarea
Moldova. În timpul luptelor pentru tronul Ungariei, voievodul Transilvaniei,
Ladislau Kán, l-a luat prizonier pe pretendentul Otto de Bavaria, care a fost
trimis la un „duce” (herzog), ce domnea „peste munţi”. După eliberarea din
prizonierat, Otto ar fi plecat în Halici, unde „regele Gheorghe” (probabil
cneazul Iurie Lvovici, 1301-1308) ar fi pornit un război în „ţara valahilor”,
împotriva necunoscutului duce sau voievod23. Detaliile din cronică, situarea
„dincolo de munţi”, pomenirea valahilor şi conflictul cu Haliciul permit
identificarea acestui voievod cu un conducător din nordul Moldovei24.
Pe baza unor izvoare mai târzii, unele cercetările iau în calcul exercitarea
în nordul Moldovei a unei influenţe politice a Haliciului, ulterior şi a Lituaniei25.
O situaţie deosebită întâlnim în nord, în Ţara Şepeniţului şi în special la Hotin,
unde ziduri de piatră s-au ridicat în a doua parte a secolului al XIII-lea26. Ultimul
conducător al Haliciului şi Vladimirului a fost Boleslav de Mazovia (numit şi
George-Iurie al II-lea), care pe la 1324-1325 lua titlul de dux Russiae. Politica
ambiguă a lui Boleslav, ce s-a aliat când cu lituanienii, când cu tătarii a avut un
sfârşit tragic, cneazul fiind asasinat de boieri în 1340. Acesta a fost pretextul
unui atac al polonezilor conduşi de regele Cazimir al III-lea, care cucereşte Liov-
ul şi impune boierilor recunoaşterea autorităţii sale (1341), oferind în schimb
păstrarea unei largi autonomii.
21 Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol. XXII, ed. Georg Heinrich Pertz (Hanovra:
1872), p. 525 [http://mdz11.bib-bvb.de/dmgh_new/app/web?action=loadBook&bookId=
00000867, 8.03.2009].
22 Brătianu, Tradiţia istorică, p. 174-185; Giurescu, Târguri, p. 69, nota 3. Victor Spinei a
întreprins o detaliată trecere în revistă a tuturor menţiunilor din izvoare care ar putea avea
legătură cu românii de la răsărit de Carpaţi (Spinei, Moldova, p. 97-106, 229-233).
23 Oesterreichische Reimchronik (1285-1309), în Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. III,
p. 17-20.
24 Constantin Cihodaru, „Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea
independenţei lui”, în SCŞI, XI (1960), nr. 1, p. 66; Spinei, Moldova, p. 233; Popa, Ţara
Maramureşului, p. 185.
25 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI) (Iaşi: Editura
Universităţii “Al. I. Cuza”, 2008), p. 55-73.

26 Spinei, Moldova, p. 265.
În Annales minorum pentru anul 1340 este consemnată martirizarea a doi

misionari franciscani la Siret, în nordul Moldovei. Dacă este reală27, această
reacţie anti-latină ar coincide cu acţiuni similare din Rutenia, pe fondul
eforturilor misionare ale Poloniei. Faptul că ei ajunseseră atât de departe de Liov
şi Halici arată dimensiunile efortului politic şi religios întreprins de puterile
creştine împotriva mongolilor28. Disputele interne din Halici duc la o nouă
intervenţie a polonezilor, care finalizează ocuparea părţilor vestice şi centrale ale
cnezatului în 1349. Un an mai târziu, Cazimir încheie un acord cu regele
Ungariei, care încerca şi el sa-şi extindă aici supremaţia. Regele Ludovic I al
Ungariei (1342-1382) renunţă la pretenţiile sale asupra Ruteniei, dar doar pe
timpul vieţii lui Cazimir. Cedarea venită din partea lui Ludovic se explică şi prin
faptul că acesta spera să preia şi tronul Poloniei, în cazul morţii lui Cazimir fără
urmaşi pe linie masculină. Speranţele sale au căpătat o formă oficială în 1355,
când Cazimir l-a desemnat la Buda pe Ludovic drept succesor la tron29. După
1352, a urmat o perioadă de dispute teritoriale cu Lituania, care nu i-a permis lui
Cazimir să-şi consolideze puterea în teritoriile obţinute. Deşi probabil în 1352,
hotarul de sud-est al Poloniei ajunsese pe râul Ceremuş, în vecinătatea
ţinuturilor locuite de români, graniţa s-a stabilizat aici abia după tratativele cu
Lituania din 1366-1367. Sub Cazimir, fostele cnezate ale Haliciului şi
Vladimirului şi-au păstrat organizarea anterioară, nefiind încă integrate în
structurile regatului. Întreaga regiune era o grupare de „ţări”, ziemie, ce formau
terra Russie, parte a teritoriilor regatului. Aici se aflau mulţi ruteni, care erau
ortodocşi, dar şi armeni, ale căror drepturi regele le-a respectat30.
Apariţia Moldovei
În mod simbolic, începutul formării principatului Moldovei are ca reper

anul 1342. În acest an moare hanul Uzbeg şi tot acum accede la tron regele
Ludovic al Ungariei. Dacă în răsăritul Europei, mongolii, prin noul han, Janibeg
(Jani-Bäg, 1342-1357), căutau să-şi păstreze poziţiile, noul rege maghiar,
cunoscut ca o fire pioasă şi pătrunsă de idealurile cavalereşti, era hotărât să
extindă dincolo de Carpaţi atât autoritatea sa, politică, cât şi pe cea religioasă, a
27 Editorul colecţiei Annales minorum nu este sigur dacă informaţia datează cu siguranţă din
1340; în notă se spune că este posibil ca, în realitate, martirizarea să fie din 1378 (Annales
minorum seu trium ordinum a S. Francisco institutorum, ed. Luca Waddingo, vol. VII (1323-1346)
(Claras Aquas: 1932), p. 287, inclusiv nota 4).
28 Papacostea, „Triumful luptei”, p. 48-49.
29 Paul W. Knoll, The Rise of the Polish Monarchy. Piast Poland in East Central Europe, 1320-1370
(Chicago: The University of Chicago Press, 1972), p. 121-145, 158.

30 Ibid., p. 155-173. Titlul regelui polon includea acum „Rusia”: Rex Polonie necnon terrarum
Cracovie, Sandomirie, Siradie, Lancicie, Cuiavie, Pomoranie, Russieque dominus et heres (ibid., p. 171).
Bisericii. După ce şi-a asigurat vasalitatea şi sprijinul militar al lui Basarab şi

Nicolae Alexandru, ce conduceau Ţara Românească31, Ludovic a pregătit o serie
de expediţii spre răsărit, menite să slăbească şi, în final, să elimine de aici puterea
mongolilor. Principalele informaţii despre aceste acţiuni sunt transmise de
cronicarul domniei lui Ludovic, Ioan de Târnave (Küküllö), care şi-a scris opera
la puţin timp după moartea regelui, după 138232. Cronicarul relatează că după
luarea domniei, Ludovic a trimis o oaste în Moldova, în frunte cu comitele
secuilor, Andrei Láckfi. Acţiunea, al cărei rezultat nu este clar, nu este datată
precis33. Pentru o expediţie a secuilor şi ungurilor în „ţara tătarilor” – probabil
aceeaşi cu cea a lui Andrei Láckfi – un alt izvor oferă anul 134534. Rezultatele nu
au încetat să apară. În 1347, fosta episcopie a Cumaniei este reactivată, luând
numele de episcopia Milcoviei, căci vechea denumire nu mai corespundea cu
realităţile politice din zonă35. Chiar şi în aceste condiţii, titularul episcopiei nu şi-a
luat scaunul în posesie, căci îi lipseau mijloacele necesare. Episcopia nu şi-a
putut recupera proprietăţile, nu mai avea lăcaşuri de cult şi nici venituri, ca
urmare majoritatea episcopilor nici nu au venit în Moldova; misionarii însă nu
au lipsit36. Episcopia Milcoviei, ca episcopie cu o evidentă misiune apostolică,
era subordonată direct papei, însă acest lucru a făcut să nu aibă un sprijin
constant din partea arhiepiscopului de Esztergom şi episcopului Transilvaniei,
ce nu doreau să-şi piardă din influenţă, posesiuni şi venituri37.
Aceste prime acţiuni ale maghiarilor coincid cu declanşarea unei crize de
amploare în cadrul Hoardei de Aur. Sistemul centralizat impus de marele han a
stârnit nemulţumiri în rândul unei părţi a nobilimii locale, ce dorea mai multă
31 Vezi, mai nou, Papacostea, „Orientări şi reorientări”, p. 10-11.

32 Cronica lui Ioan de Târnave (Küküllö) nu s-a păstrat, fragmente din ea fiind inserate în
Chronicon Budense, Chronicon Dubnicense sau Chronica Hungaroroum, a lui Johannes de Thurocz
(Engel, The Realm of St Stephen, p. 158; Spinei, Moldova, p. 311). Pe web, cronica lui Johannes
de Thurocz se află scanată la adresa: [http://www.caslin.sk/htdoc/diglib/
chrohung/gallery.htm, 18.11.2009].
33 Şerban Papacostea, „O întregire documentară la istoria întemeierii Moldovei”, în
Papacostea, Geneza statului, p. 72-75.

34 Cronica franciscanului Ioan, inserată la rândul ei în Chronicon Dubnicense (Spinei, Moldova,
p. 311-317; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 80-83).

35 DRH, D, I, p. 63, nr. 34. Problema reactivării fostei episcopii a Cumaniei se punea încă
din 1332 (ibid., p. 45, nr. 22). În Descriptio Europae Orientalis (1308), la prezentarea Ungariei,
sunt amintite şi râurile Siret şi Prut. Pretenţiile pe care Ungaria le avea asupra teritoriului de
la est de Carpaţi erau deci cunoscute în Europa la acea vreme (Popa-Lisseanu, Izvoarele
istoriei românilor, vol. II, p. 31, 58).
36 Vezi şi C. Auner, „Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea”, în RC, III (1914), p. 68-70;
Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 32-38, 44-50.

37 Din 1375, episcopia Milcoviei nu mai este pomenită în documente, fiind reactivată formal
în 1431 (Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 42, nr. XXIX şi urm.); Papacostea, „Domni
români şi regi angevini”, p. 132; Spinei, Moldova, p. 318-319.
autonomie. Imperiului mongol îi lipsea unitatea, de vreme ce stăpânea populaţii

diverse şi cu grad diferit de dezvoltare socială şi economică38. Victoriile
creştinilor împotriva mongolilor au primit un imbold dintr-o direcţie
neaşteptată, ciuma. În 1346, ciuma apare la Sarai pe Volga, de unde s-a extins
spre Crimeea şi de aici în restul Europei39. În acest context, mongolii au început
să cedeze iniţiativa în vestul întinsului teritoriu pe care îl dominau. În 1349 şi
1353, ei acceptă să încheie un tratat de pace cu Polonia, renunţând practic la
Rutenia, probabil în schimbul plăţii de către polonezi a unui tribut40. Moartea
hanului Janibeg în 1357 a declanşat haosul în statul mongol şi în următoarele
două decenii peste 20 de hani s-au succedat în fruntea Hoardei de Aur. Alături
de Polonia şi Ungaria, Lituania, ce încă nu trecuse oficial la creştinism, s-a aflat
printre statele ce au beneficiat de decăderea puterii mongolilor. Marele duce
Olgierd (Algirdas, 1345-1377) a căutat să-şi impună controlul asupra statelor
slave ce au succedat Rusiei Kievene şi care intraseră sub hegemonia mongolă. În
fostele cnezate ruseşti, sistemul de conducere locală nu a fost schimbat, iar
boierimea şi clerul ortodox şi-au păstrat poziţiile; doar funcţiile cneziale au fost
preluate de membrii familiei conducătoare lituaniene, Gediminas. Kiev şi,
ulterior, Smolensk au fost ocupate, în schimb, în lupta pentru Halici, Olgierd a
cedat cu greu în favoarea Poloniei41. Lituanienii, prin fraţii Koriatov, au obţinut
Podolia (după 1362-1363), pentru care au recunoscut în 1366 suzeranitatea
regelui polon, păstrând o autonomie foarte largă42. Teritoriul de la nord de
Marea Neagră, între gurile Nistrului şi Bugului a fost încorporat Lituaniei mai
târziu, de marele duce Vitold (Vytautas, 1392/1401-1430)43.
Pe fondul crizei puterii mongole, în regiunea de la răsărit de Carpaţi s-a
instalat un vid de putere, ce a avut drept consecinţă importante reaşezări ale
38 Vernadsky, The Mongols, p. 130-137; Spinei, Moldova, p. 324.

39 În mod tradiţional, se crede că ciuma ar fi pătruns în Europa prin intermediul negustorilor
genovezi de la Caffa. Epidemia ar fi izbucnit iniţial într-o tabără a mongolilor ce asediau
oraşul, de unde s-a transmis în interior, apoi în Italia şi în restul continentului. Un rol
important se pare că l-au jucat schimbările climatice din prima parte a sec. al XIV-lea, care
au permis răspândirea germenilor bolii prin intermediul şobolanilor şi puricilor. În ciuda
controverselor legate de originea şi răspândirea ciumei, cercetătorii sunt unanimi în ceea ce
priveşte poziţia importantă a mongolilor şi a regiunilor ocupate de aceştia în cadrul
transmiterii bolii din Asia în Europa (Vernadsky, The Mongols, p. 204-205; Robert S.
Gottfried, The Black Death. Natural and Human Disaster in Medieval Europe (New York: The
Free Press, 1983), p. 33-53).
40 Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 140, 156-157.
41 Zigmas Kiaupa, The History of Lithuania (Vilnius: Baltos Lankos, 2002), p. 53-58, 66-70.
42 Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 244-248. Pe larg în Janusz Kurtyka, „Podolia: the
„Rotating Borderland” at the Crossroads of Civilisations in the Middle Ages and in the
Modern Period”, în On the Frontier of Latin Europe, p. 130-134.
43 Spinei, Moldova, p. 325-332; Kiaupa, The History of Lithuania, p. 80-84.
hărţii politice a zonei. Primul care a profitat de criza mongolă a fost regele
Ludovic care, după 1345-1347, a inclus sub autoritatea sa teritoriul subcarpatic,
cel puţin până la râul Siret44. Nu este exclusă varianta unei colaborări iniţiale
între oştile maghiare şi cele ale Ţării Româneşti, cel puţin pentru regiunile de la
sud de râul Trotuş45, care vor intra la scurt timp, în jurul anului 137546, sub
controlul domnilor Ţării Româneşti. Altfel nu se explică unele urme lăsate în
toponimia regională. Partea de sud a regiunii dintre Prut şi Nistru a luat numele
de Basarabia, după primii stăpânitori, membri ai familiei Basarabilor47. Doar o
stăpânire de cel puţin câteva decenii ar fi putut schimba numele acestei regiuni48.
Zona de nord a Moldovei a intrat în atenţia regelui Poloniei, care a dorit
să profite şi el de situaţie, pentru a-şi extinde aici hegemonia. Istoricii nu s-au
pus de acord dacă regele Cazimir a încercat vreo acţiune concretă la est de
Carpaţi. Jan Długosz relatează în cronica sa că la moartea unui voievod local,
Ştefan, ar fi izbucnit lupte pentru putere între fiii acestuia, Ştefan şi Petru. Cel
de-al doilea ar fi luat conducerea, ajutat de populaţie şi de „provinciali unguri”
(provinciales Hungarorum), în timp ce primul s-a refugiat la regele Poloniei, căruia i-a
cerut ajutor. În 1359, în schimbul promisiunii vasalităţii, Cazimir i-a dat lui
44 O monedă de la Ludovic I de Anjou (emisă în perioada 1346-1351), descoperită la Baia,
susţine o intervenţie a oştilor regelui în anii '50 ai sec. al XIV-lea (Lia Bătrîna, Adrian
Bătrîna, „Contribuţii arheologice cu privire la aşezarea de la Baia în epoca anterioară
întemeierii statului feudal Moldova”, în SCIVA, 31 (1980), nr. 4, p. 604); vezi şi Papacostea,
„Triumful luptei”, p. 48-49; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 78-85; Giurescu crede că
teritoriul cuprins sub stăpânirea maghiară s-ar fi aflat până la Prut (Giurescu, Târguri, p. 64).
Un argument indirect în favoarea unei stăpâniri de durată a regelui Ungariei la est de Carpaţi
(mai scurtă în partea de nord-vest a acestui spaţiu, mai lungă în sud-vest) îl reprezintă şi
prezenţa în limba română a doi termeni ce desemnează „graniţa”, „hotarul”, cu origine în
cuvintele maghiare megye şi határ (de aici derivând „megieş” şi „hotar” din limba română);
vezi Berend, At the Gate of Christendom, p. 26; DLR, s.n., tom VI, partea 5, p. 355.
45 Şerban Papacostea, „Geneza statelor româneşti”, p. 30.
46 Scrisoarea papei Grigore al XI-lea către regele Ungariei din 1374, ce face referire la
românii din „părţile dinspre tătari” ce reveniseră la catolicism, arată că regatul apostolic încă
îşi exercita influenţa la acea dată în aceste regiuni (DH, vol. I, partea 2, p. 216, nr. 164). Vezi
Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 128-132; Papacostea, „Politica externă a lui
Ştefan cel Mare”, p. 18-19; Sergiu Iosipescu, „Génois, Tatars et la création de la façade
maritime de pays roumains au XIVe siècle”, în Enjeaux politiques, économiques et militaires en Mer
Noire (XIVe-XXIe siècle). Études à la mémoire de Mihail Guboglu, ed. Faruk Bilici, Ionel Cândea,
Anca Popescu (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2007), p. 91-94.
47 Miron Costin, Poema polonă, în Opere, ed. P.P. Panaitescu (1958), p. 223; Iorga, Studii istorice,
p. 75-76; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 298. După cum se ştie, numele de Basarabia a
fost extins la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru de administraţia rusă, după 1812.
48 Petre P. Panaitescu crede că acest teritoriu a fost luat de Ţara Românească abia în 1404, o
dată cu Chilia (Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362). Nu este exclusă însă o stăpânire de
dinainte de domnia lui Mircea cel Bătrân (cel mai recent studiu pe această temă la Şerban
Papacostea, „Bessarabia – a Country Name”, în Historical Yearbook, VII (2010), p. 3-10).
Ştefan o oaste, care însă a fost înfrântă în bătălia de la pădurile numite Plonini49,
plasate de specialişti în nordul Moldovei, între Ceremuş şi Nistru, în Ţara
numită a Şepeniţului50. Evenimentul a atras atenţia tuturor istoricilor ce s-au
ocupat de istoria Moldovei în secolul al XIV-lea, aceştia fiind divizaţi între a
susţine existenţa reală a acestei lupte în 1359 sau a o plasa mai târziu. Între
istoricii români din perioada recentă, Victor Spinei şi Şerban Papacostea înclină
să creadă că bătălia s-a dat într-adevăr în 1359. Primul consideră că în conflict au
fost implicaţi membri ai unei dinastii locale de voievozi51, în timp ce al doilea
crede că avem de-a face cu un prim conflict de interese maghiaro-polon pentru
Moldova, rezolvat de Ludovic în favoarea sa52. Ştefan Sorin Gorovei aşează
lupta cu polonii în 136753, Constantin Rezachevici în 136854, iar Constantin
Cihodaru în 136955. Identificarea combatanţilor este cu atât mai dificilă, cu cât în
rândul domnilor de mai târziu ai Moldovei se află mai mulţi ce poartă numele de
Ştefan şi Petru56. Acceptarea existenţei acestor voievozi la 1359 ar demonstra că
în bătălia pentru putere de la est de Carpaţi erau implicaţi şi reprezentanţi ai
aristocraţiei locale. Astfel de „puternici ai locului” (potestes) existau, fiind
pomeniţi în 1332, când se spune despre ei că ar fi luat în posesie bunurile fostei
episcopii cumane57. În schimb, variantele 1367 – 1369 presupun că Ştefan şi
Petru erau membri ai noii familii domnitoare din Moldova. Doar descoperirea
unor noi izvoare va clarifica această chestiune, una din multele controverse ce
privesc începuturile Moldovei.
49 Ioannis Dlugossi, Annales seu cronicae incliti regni Poloniae, vol. IX, ed. S. Budkowa et al.
(Varşovia: Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1978), p. 299-301. Detalii la Matei Cazacu,

„Lucius Apronianus = Roman Ier, prince de Moldavie? À propos de lexpedition polonaise
de 1359 en Moldavie et de son écho en Pologne au XVe siècle”, în Buletinul Bibliotecii Române,
Freiburg, 8 (1980-1981), p. 257-272.
50 P.P. Panaitescu, „Din istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea.
Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române”, în SRdI, IX (1956), nr. 4, p. 103;
Rezachevici, Cronologia critică, p. 457.
51 Spinei, Moldova, p. 343-348.
52 Actul din 1360 sugerează o revoltă a românilor din Moldova împotriva lui Ludovic, adusă
sub control de rege; în ajutorul regelui a venit şi Dragoş din Giuleşti (DRH, D, I, p. 75, nr. 41).
Papacostea, „Triumful luptei”, p. 55-56, nota 52.
53 Ştefan S. Gorovei, „Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea”, în
AIIAI, X (1973), p. 115-118; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 97-99, 146-147.

54 Rezachevici, Cronologia critică, p. 432-442.
55 C. Cihodaru, „Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din
Moldova în a doua jumătate a secolului al XIV-lea”, în AIIAI, V (1968), p. 12-18.

56 Petre P. Panaitescu aşează bătălia în 1377 (Panaitescu, „Din istoria luptei”, p. 110-113). Şi
Paul W. Knoll consideră că de fapt bătălia a fost dată între urmaşii lui Laţcu vodă (Knoll,
The Rise of the Polish Monarchy, p. 241-244). Vezi şi Moldovanu, „Toponimia Moldovei”,
p. LV-LXI.
57 DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
Ambiţiile politice şi religioase ale lui Ludovic cel Mare erau însă mult
mai mari. Regele Ungariei urmărea să-şi extindă şi consolideze puterea până la
gurile Dunării, acţiune ce făcea parte din vastul său plan de impunere a
autorităţii ungare de la Adriatica până la Marea Neagră58. În cadrul unei noi
expediţii organizată la est de Carpaţi, a participat şi un corp de oaste condus de
un român din Maramureş, Dragoş59. Venirea acestuia a luat proporţii mitice în
cele mai vechi cronici ale Moldovei: „În anul 6867 (1359) a venit Dragoş
voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a
domnit doi ani”60. Tradiţia orală şi apoi cea scrisă vor înregistra acest eveniment
sub numele de „descălecat”, cu toate că izvoarele arată că semnificaţiile acestui
concept sunt mult mai largi61. Şi în jurul datei trecerii sale peste munţi există
ample discuţii în istoriografia română. Exceptând Cronica moldo-polonă, ce afirmă
că Dragoş ar fi venit în 1352, toate celelalte cronici moldoveneşti oferă anul
1359 ca moment al venirii lui Dragoş. Victor Spinei şi Şerban Papacostea susţin
veridicitatea datei oferite de cronici62, în timp ce Ştefan S. Gorovei consideră că
evenimentul poate fi plasat mai înainte, în apropierea datei luptelor desfăşurate
la est de Carpaţi de Andrei Láckfi63. Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu
şi alţii susţin varianta oferită de Cronica moldo-polonă (1352)64. În fine, Constantin
Rezachevici crede că venirea lui Dragoş are loc odată cu primele acţiuni
maghiare de la răsărit de Carpaţi, în 134765. Cu toate controversele cronologice,
există o unanimitate de opinii în a-l vedea pe Dragoş acţionând ca reprezentant
al regelui maghiar. În urma expediţiei întreprinse, Dragoş a devenit conducător
al unei structuri politice din nord-vestul Moldovei (fost voievodat local?)66, a

59 În Maramureş, existau mai mulţi cnezi Dragoş, fiind greu de stabilit care a fost cel ce a
trecut în Moldova. După Radu Popa, acesta ar fi fost Dragoş din Bedeu (Popa, Ţara
Maramureşului, p. 154, 225), variantă relativ acceptată în istoriografie. Recent, această ipoteză
a fost contestată de Marius Diaconescu, care afirmă că, în realitate, Dragoş care s-a stabilit în
Moldova nu poate fi identificat (Marius Diaconescu, „Dragoş „descălecătorul” Moldovei,
între legendă şi realitate”, în Nobilimea românească din Transilvania, coord. Marius Diaconescu
(Satu Mare: Editura Muzeului Sătmărean, 1997), p. 80-87).
60 Acesta este prezentarea dată evenimentului în Letopiseţul anonim al Moldovei (Cronicile
slavo-române, p. 6, 14); Letopiseţele de la Putna I şi II şi celelalte cronici slavo-române prezentă,

cu mici variaţii, acelaşi moment (ibid., p. 43, 48; 55, 60; 154, 158; 189, 191).
61 Brătianu, Tradiţia istorică, p. 119-152. O atentă interpretare a semnificaţiilor termenului
(„întemeiere”, „organizare”, „colonizare”, „cucerire”), la Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 45-68.

62 Spinei, Moldova, p. 349-358; Papacostea, „Triumful luptei”, p. 53-56.
63 În 1345 sau, mai sigur, în 1347 (Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 89-92).
64 Cronicile slavo-române, p. 167, 177; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 310-311; Panaitescu,
Introducere la istoria culturii, p. 301-302.

65 Rezachevici, Cronologia critică, p. 414-415.
66 Potrivit lui Iorga, „Moldova lui Dragoş nu era decât o căpitănie regală” (Iorga, Istoria
românilor, vol. III, p. 175). Nu există însă nici un izvor care să ne arate care era statutul
cărei menire era de a apăra regatul dinspre est, fiind totodată un cap de pod spre
Halici67. Dragoş a murit şi a fost îngropat în Moldova; cu acordul regelui, i-a
urmat la conducere fiul, Sas. Cu siguranţă, autoritatea reprezentanţilor regelui
maghiar, impusă prin forţă, a trezit opoziţie în rândurile aristocraţiei locale. O
posibilă revoltă a acestora a oferit prilejul unui opozant al regelui, Bogdan din
Cuhea, fostul voievod din Maramureş68, să treacă munţii împreună cu
credincioşii săi. În urma unor lupte violente, Balc, fiul lui Sas, este înfrânt şi
alungat69, Bogdan devenind noul voievod al Moldovei şi întemeietorul unei noi
dinastii. Socotind numărul anilor de conducere ai lui Dragoş şi Sas, venirea lui
Bogdan este înregistrată în cronici în anul 136570, neacceptat de istorici. Cei care
consideră că Dragoş a venit în Moldova în 1352, afirmă că Bogdan a trecut
munţii în 135971, în timp ce alţi istorici merg pe variantele 136372 sau 136473,
oricum înainte de februarie 1365, când regele Ludovic cedează domeniile lui
Bogdan din Maramureş şi se recunoaşte practic înfrânt pe frontul din
Moldova74. În ceea ce ne priveşte, admitem că autoritatea regelui Ludovic s-a
impus la est de Carpaţi începând cu anii 1345-1347 (cu sau fără Dragoş)75; în
1359, izvoarele atestă o contestare în plan local a puterii regelui, fără succes76,
pentru ca, probabil în 1363-1364, să asistăm la trecerea lui Bogdan şi a
credincioşilor săi peste munţi77. Venirea grupului de români din Maramureş a
acestui teritoriu; probabil, depindea direct de regele Ungariei, care conducea prin
intermediul unor oameni pe care îi numea personal.
67 Papacostea, „Triumful luptei”, p. 49; Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXVIII-
XXXIX.
68 Vezi şi informaţia din Costin, Poema polonă, p. 229, primul ce vorbeşte de Bogdan din
Cuhea; despre cnejii şi voievozii români din Maramureş, pe larg în Popa, Ţara Maramureşului.
69 DRH, D, I, p. 80, nr. 43.
70 Cronicile slavo-române, p. 44, 48, 55, 60.
71 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 311-313; Giurescu, Târguri, p. 68-69;. Panaitescu,
Introducere la istoria culturii, p. 304-307; Popa, Ţara Maramureşului, p. 224-230.

72 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 90-92; Rezachevici, Cronologia critică, p. 429-430.
73 Spinei, Moldova, p. 368-369; Papacostea, „Triumful luptei”, p. 56-58.
74 DRH, D, I, p. 80, nr. 43.
75 Se neglijează faptul că instaurarea autorităţii regelui Ungariei la răsărit de munţi nu trebuie
aşezată în mod obligatoriu alături de venirea aici a lui Dragoş. Acesta a fost unul dintre
trimişii regelui, nu singurul. Faptul că vechile cronici leagă de persoana sa începuturile ţării
ţine probabil de faptul că este primul pus în fruntea unei structuri politice viabile (din
regiunea de nord-vest a teritoriului dintre Prut şi Carpaţi), în conexiune cu ceea ce a devenit
mai târziu Moldova.
76 DRH, D, I, p. 76, nr. 41; vezi şi Ştefan S. Gorovei, „Veacul XIV. Din nou şi mereu...”, în
Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban Papacostea, p. 279.

77 Urmele lăsate de Dragoş (şi chiar de Sas) în Moldova (în tradiţia istorică, cultă şi populară,
la nivel de toponimie etc.), s-ar justifica printr-o durată a prezenţei lor mai mare de cei câţiva
ani sugeraţi de cronică.
avut loc pe fondul presiunilor exercitate pe mai multe planuri asupra acestora de
regele maghiar. Se urmărea înlocuirea vechilor forme de organizare locală şi
instituţiile cnejilor şi voievozilor cu instituţia comitatului, ce era dependentă de
puterea regală. În paralel, se exercita o presiune confesională, căci românii din
Maramureş erau ortodocşi, „schismatici”. Regele avea un puternic instrument la
îndemână, şi anume confirmarea stăpânirilor funciare ale nobililor locali, fapt ce
a nemulţumit unele grupuri, care au preferat să plece într-o direcţie ce nu le era
necunoscută, dincolo de munţi. Legăturile politice şi economice dintre cele doi
versanţi ai Carpaţilor nu datează din această perioadă, ci din secolele
anterioare78.
După impunerea ca domn a lui Bogdan în Moldova, se petrece un
proces întâlnit şi în Ţara Românească, unde primul domn a dat una din
denumirile ţării, mult timp numită Ţara Basarabilor. În cazul Moldovei, rolul
important pe care Bogdan l-a avut în formarea statului se reflectă în numele dat
acestuia de turci: Kara-Bogdan. Instalarea lui Bogdan în Moldova trebuie privită
ca episodul final al unui proces mai complex, care a avut ca urmare formarea
unui nou stat în sud-estul Europei. Chiar dacă slab documentat în izvoarele
scrise, cu siguranţă la acest proces a contribuit şi societatea autohtonă, care avea
la bază două componente: era preponderent românească şi, din punct de vedere
spiritual, a preferat ortodoxismul79.
Formarea oraşelor
Pentru formarea atât a unui principat cu organizare coerentă, cât şi a

unor oraşe, cu organizare specifică, era nevoie ca şi societatea locală să atingă un
nivel suficient de maturizare a structurilor proprii, atât la nivel politic, cât şi
economic. Istoricii au căutat în izvoarele scrise urmele structurilor politice de
dinainte de finalizarea formării Moldovei. Printre acestea, s-ar afla „câmpurile”,
ce reuneau mai multe sate pe valea unui râu: cele mai cunoscute sunt Câmpul-Lung,
pe valea de sus a Moldovei, Câmpul lui Dragoş, pe valea Bistriţei şi altele80. În
nord, izvoarele pomenesc Şepeniţul („Ţara Şepeniţului”, Valachia81), situat între
Ceremuş, Prut şi Nistru şi despărţit de Moldova de un întins codru
(„bucovină”), dependent iniţial de Halici, apoi de Polonia, devenit parte a
78 Papacostea, „Triumful luptei”, p. 47-48.

80 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 36-40; Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la
mijlocul secolului al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academica, 2002), p. 15-16. Aceste

„câmpuri” pot fi puse în legătură cu întemeierile de sate de după „descălecat”, dovadă fiind
chiar toponimele de Câmpulung şi „al lui Dragoş”, ce trimit spre Maramureş.
81 Noi interpretări privind Valahia din izvoarele de la sfârşitul sec. al XIV-lea la Pilat, Între
Roma şi Bizanţ, p. 55-70.

Moldovei probabil ca o concesiune făcută de regele Poloniei noului său vasal,

Petru I82, sau datorită nerestituirii unui împrumut luat de rege de la Petru, în
138883. Alţi istorici au identificat în „codri”, întinsele păduri ce acopereau
regiunile locuite de români, zone de autoritate locală. În Transilvania, izvoarele
atestă „pădurea românilor şi a pecenegilor” şi „pădurea Maramureşului”, iar în
Ţara Românească controversaţii Codri ai Vlăsiei („ai românilor”?)84. Moldova
are şi ea numeroşi codri, precum cei ai Hârlăului, Iaşiului, Tigheciului (Chigheci),
Orheiului sau Lăpuşnei (cu nume împrumutate de la aşezările mai importante
din apropiere)85, la adăpostul cărora ar fi supravieţuit unele autonomii ale
localnicilor într-o zonă dominată de mongoli86 Recent, a fost afirmată o altă
teorie, potrivit căreia în regiunea de la răsărit de Carpaţi s-ar fi aflat grupuri de
alani, ce colaborau cu mongolii şi ar fi fost instalaţi în jumătatea de nord a
Moldovei, unde ar fi fost prezenţi în aşezările de la Baia, Suceava şi Iaşi;
Moldova ar succeda unei mai vechi „ţări a alanilor”87. Toate aceste teorii au ca
punct slab faptul că se bazează prea mult pe izvoarele narative şi nu au încă o
confirmare solidă din partea săpăturilor arheologice.
Cercetarea organizării administrative a Moldovei poate furniza alte
informaţii clarificatoare privind situaţia teritorială şi politică de dinainte de
finalizarea formării statului şi existenţa unor aşezări mai importante, ce vor
deveni ulterior oraşe. Nu putem estima cu precizie întinderea statului lui Bogdan
I. Acesta se afla în partea de nord-vest a teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru,
probabil până la Ceremuş, însă nu se poate afirma cu precizie cât de întins era.
Încorpora în primul rând viitorul ţinut al Sucevei, care în evul mediu a fost unul
din cele mai întinse din întreaga Moldovă. Întinderea neobişnuită a acestui ţinut
se explică prin faptul că a cuprins probabil mai multe cnezate locale, unul pe
valea Moldovei, ce a dat şi numele ţării, altul pe valea Sucevei şi Siretului
superior. Aici trebuie să fi existat şi o categorie de boieri locali; unii s-au supus
reprezentanţilor regelui Ungariei şi au colaborat cu aceştia, alţii nu. De la
jumătatea sec. al XIV-lea, în regiune s-au pus bazele unor noi aşezări, de către
82 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164; p. 661, nr. C; p. 706, nr.
203. C. Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432)”, în RIR,
X (1940), p. 296-297.
83 Panaitescu, „Din istoria luptei”, p. 103.
84 Potrivit lui M. Ciubotaru, Vlăsia provine dintr-un antroponim (Ciubotaru, „Revizuiri
toponimice: Vlaşca”, p. 98-103).

85 Ibid., p. 99.
86 Giurescu, Istoria pădurii, p. 30-32, 74-84; Popa, „Premisele cristalizării”, p. 38-39.
87 Virgil Ciocâltan, „Alanii şi începuturile statelor româneşti”, în RI, s.n., VI (1995), nr. 11-12,
p. 939-951; vezi şi Renate Möhlenkamp, „Contribuţii la istoria oraşului Iaşi în secolele XIV-XV”,
în AIIAI, XXI (1984), p. 62-67.
Dragoş sau cei ce l-au însoţit88, care au intrat ulterior în stăpânirea domniei
(Bădeuţi, Volovăţ, Rădăuţi89 etc). În acest spaţiu s-a aflat nucleul politic al
principatului Moldova90.
Constantin C. Giurescu credea că în stăpânirea lui Bogdan s-au aflat şi
viitoarele ţinuturi ale Neamţului, Bacăului şi Trotuşului, până la Oituz91. Alţi
specialişti consideră în schimb, pe baza prezenţei semnificative a unor grupuri
de unguri în zonă, că regiunea a mai rămas o vreme sub control ungar92. De
asemenea, puţinele izvoare păstrate sugerează că şi teritoriul episcopiei
Milcoviei, de la sud de râul Trotuş, a ţinut iniţial de Ungaria. Controlul pe care
regatul l-a exercitat asupra acestei zone explică şi lipsa relaţiilor dintre Moldova
şi Ţara Românească până la domnia lui Petru I93. Între timp (pe la cca. 1375),
zona trecuse în stăpânirea domnilor Ţării Româneşti94, care au păstrat-o până
spre 1417-1423. Spre răsărit, Bogdan sau, mai probabil, urmaşul său, Laţcu95, au
luat în stăpânire teritoriile viitoarelor ţinuturi Dorohoi şi Hârlău. Probabil tot în
timpul lor a început cucerirea ţinuturilor Soroca şi Iaşi, pe care izvoarele de mai
târziu le aşează în Ţara de Jos, ce cuprindea aproximativ jumătatea de est a
Moldovei. Mai dificil de interpretat este situaţia ţinutului Hotin, ce poate a fost
88 Cercetarea sigiliilor boierilor Moldovei de până la 1421 relevă (prin prezenţa arcului şi a
săgeţii ca simboluri) faptul că o parte din cei ce l-au însoţit pe Dragoş la est de Carpaţi au
rămas aici şi au colaborat apoi cu primii domni ai Moldovei (Leon Şimanschi, „Cele mai
vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova”, în AIIAI, XVII (1980), p. 148-158).
89 Pe locul bisericii de piatră Sf. Nicolae de la Rădăuţi (datată mai nou, în forma sa de piatră,
de la Petru I) s-a aflat un lăcaş anterior, de lemn, pe care cei doi autori îl văd de la
începutul sec. al XIV-lea, îndeplinind „funcţia de capelă a unei reşedinţe feudale” (Lia
Bătrîna, Adrian Bătrîna, „O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale
Moldovei în vremea lui Bogdan I”, în SCIVA, 34 (1983), nr. 4, p. 327; Lia Bătrîna, Adrian
Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor arheologice la cunoaşterea arhitecturii ecleziastice din
Moldova în secolele XIV-XV”, în SCIVA, 45 (1994), nr. 2, p. 146-147).
90 Constantin Cihodaru vedea în Ţara Moldovei şi într-o Valahie de pe cursul superior al
Siretului două formaţiuni separate (Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 64-65; Moldovanu,

„Toponimia Moldovei”, p. XL). În 1360, avem prima menţiune a numelui „Moldova”
(DRH, D, I, p. 75, nr. 41). Pentru denumirile date Moldovei în izvoare (Moldova, Rosovlahia,
Bogdania, Valachia Minor, Kara-Bogdan), vezi Armbruster, „Terminologia politico-geografică”,
p. 251-259; Victor Spinei, „Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada
constituirii statului feudal de sine stătător”, în Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, ed.
Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor (Cluj: Editura Dacia, 1982), p. 66-79.
91 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 313-314.
92 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XLIX.
93 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei (Bucureşti: Editura Militară, 1973),
p. 156.
94 Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 128-132.
95 Pentru posibilele relaţii dintre Bogdan şi mongoli, vezi L. Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie
arheologică”, p. 329-332. Inelul masiv de aur găsit în mormântul lui Bogdan I ar susţine
ideea unor relaţii de colaborare între cele două părţi.
luat, dar fără cetate, care ţinea de Polonia. O situaţie neclară o are şi ţinutul
Roman, pus de Miron Costin în Ţara de Sus, iar de Cantemir în cea de Jos96.
Nu este clar, cu toate presupunerile istoricilor, dacă şi până unde la
nordul Dunării îşi exercita autoritatea un anume Demetrius, principis Tartarorum, ce
apare purtând tratative comerciale cu Braşovul în 1368; probabil ţinea jumătatea
de sud a spaţiului dintre Prut şi Nistru şi porturile de la mare97. În 1367-1368, se
constată încetarea baterii de monede mongole la Orheiul Vechi, aşezare urbană
aflată de la jumătatea secolului al XIII-lea sub stăpânirea hanului, semn că
autoritatea mongolă fusese eliminată de aici (probabil datorită intervenţiei
domnului din Moldova sau a lituanienilor)98. Extinderea teritoriului Moldovei
continuă în timpul lui Petru I şi Roman I (1391-1394)99. În 1392, Roman se
intitula domn „de la munte până la mare”100, prin urmare Moldova atinsese, în
linii mari, hotarele naturale: graniţa de răsărit şi nord era formată de râul Nistru,
cea de sud-est de Marea Neagră, iar cea de apus de Munţii Carpaţi. Descoperit
rămânea hotarul de sud101, unde domnii Ţării Româneşti intraseră în posesia, pe
lângă a teritoriului episcopiei Milcoviei, şi a Chiliei102. Treptat, prin mai multe
rectificări de hotar, şi această zonă va fi ocupată de Moldova, sub Alexandru cel
Bun (probabil la finalul domniei lui Mircea cel Bătrân)103 şi în timpul lui Ştefan
cel Mare. Graniţa se stabilizează pentru următoarele secole pe râurile Siret şi
Milcov104.
96 Când înşiră ţinuturile, Costin nu le diferenţiază în funcţie de Ţara de Sus sau de Jos, însă
situează oraşul Roman în Ţara de Sus (Costin, Cronica polonă, p. 214, 216; Poema polonă
(versiunea C), p. 390-391); Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 154-159. În ceea ce priveşte
ţinutul Iaşi, acesta are o cuprindere teritorială ce dă de gândit, căci, cu toate că oraşul Iaşi se
află la vest de Prut, mare parte din teritoriul ţinutului se afla la est, mergând până aproape de
Nistru şi Soroca (Burac, Ţinuturile, p. 308-317, vezi şi harta ţinutului anexată).
97 DRH, D, I, p. 90, nr. 49. Vezi şi mai jos
98 Câţiva ani mai înainte, lupta de la Sinie Vodî (1362 sau 1363) a dat o lovitură semnificativă
intereselor mongolilor în zona Nipru-Nistru-Dunăre, situaţie de care au profitat şi primii

domni ai Moldovei (Spinei, Moldova, p. 325-326).
99 Ibid., p. 379-385.
100 DRH, A, I, p. 3, nr. 2.
101 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXV.
102 DRH, B, I, p. 36, nr. 15; D, I, p. 119, nr. 73.
103 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II (Bucureşti: 1913), p. 334, nr. 146;
DRH, A, I, p. 77, nr. 53; Iorga, Studii istorice, p. 87-88; Panaitescu, „Legăturile moldo-
polone”, p. 101-102. La 2 iulie 1431, un act latin aminteşte drumul Vrancei (via Varancha),
prima menţionare a acestei regiuni, ocazie cu care se spune că domnul Moldovei pornise cu
o oaste spre Ţara Românească (DRH, D, I, p. 282, nr. 181).
104 Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche, Letopiseţul, p. 101, 106; Şerban Papacostea, „La
începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut”, în

Papacostea, Geneza statului, p. 111-115; Paragină, Habitatul medieval, p. 101-111; Iosipescu,
„Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 205-220.
Din punct de vedere al politicii externe, Laţcu (cca. 1367/1368-cca.1375) a

dorit să evite un conflict inegal cu puternicii săi vecini din nord şi vest. Iniţial,
a căutat să se apropie de Roma, pentru a obţine o recunoaştere politică105.
Misionarii franciscani au raportat papei Urban al V-lea dorinţa voievodului de a
se converti la catolicism. Negocierile au avut loc până în 1370 inclusiv, dar s-au
dus, la cererea papei, cu episcopii din Polonia şi nu cei din Ungaria106. Episcopia
catolică de la Siret, creată în 1371, a avut un episcop trimis din Polonia, Andrei
Iastrzebiec din Cracovia107. În 1371, papa numeşte un titular şi pentru episcopia
Milcoviei, Nicolae de Buda, trimis din Ungaria108. Din iarna lui 1370, Ludovic al
Ungariei devenise şi rege al Poloniei, astfel că Laţcu nu mai putea evita
supunerea faţă de acesta109. La conflict s-a ajuns o dată cu renunţarea la unirea
cu Roma, dovedită, potrivit unor cercetători, de faptul că Laţcu este
înmormântat în biserica ortodoxă Sf. Nicolae de la Rădăuţi110. O oaste a
vasalului şi reprezentantului regelui Ludovic în Halici, Vladislav de Opole,
intervine în Moldova, rezultatul expediţiei nefiind cunoscut111. Pentru a evita o
dependenţă prea mare de Ungaria, urmaşul lui Laţcu, Petru I (cca. 1375-1391) s-a
reorientat politic spre o apropiere de Ţara Românească şi mai ales de Lituania,
apoi Polonia, recunoscând în 1387 la Liov vasalitatea faţă de marele duce al
Lituaniei şi noul rege al Poloniei, Vladislav Jagiello112. Un an mai târziu, Petru
acorda un împrumut generos lui Vladislav, de la care a primit ca garanţie
teritoriul Pocuţiei, ce se afla în nord-vestul Moldovei113. Tot lui Petru i se
datorează ridicarea unui sistem de fortificaţii de piatră şi baterea primelor
monede114.
La un nivel mai restrâns decât în Ţara Românească, formele teritoriale
ale unora din fostele cnezate locale au fost continuate şi în Moldova de ţinuturi.
Este logic să admitem că pe măsură ce statul a continuat să se extindă, noii
stăpânitori să fi păstrat, acolo unde era posibil, vechile structuri locale, care
105 Noi discuţii la Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 31-35.

107 Ibid., p. 168, nr. 131; Ján Sýkora, „Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu:
luptă pentru independenţă şi afirmare în plan extern”, în RdI, 29 (1976), nr. 8, p. 1142-1145;
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 143-144.
109 Ján Sýkora, „Poziţia internaţională”, p. 1135-1141.
110 Laţcu, ca şi Bogdan, ar fi fost îngropat în biserica de lemn, ce precede pe cea de piatră,
ridicată de Petru I (L. Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie arheologică”, p. 327).

111 Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 127-132.
112 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 599, nr. 162. Pentru relaţiile moldo-
polone, vezi şi Veniamin Ciobanu, Ţările Române şi Poarta. Secolele XIV-XVI (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1985).
113 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164.
114 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 317-320, 347-355.
treptat s-au transformat în forme de organizare administrativă. Din punct de

vedere al instituţiilor, evul mediu a fost o epocă conservatoare şi numeroase
structuri anterioare au supravieţuit puţin schimbate timp de secole. De altfel,
numărul şi forma vechilor ţinuturi din Moldova s-a păstrat, cu unele mici
modificări, până în epoca modernă115. Totuşi, Moldova prezintă o
particularitate, căci numai o parte din ţinuturi a preluat numele râului de-a
lungul căruia s-au format. Am amintit Suceava, căreia i se adaugă Putna, Trotuş,
Bârlad, Lăpuşna, Covurlui şi Tutova. La unele este discutabil dacă s-a preluat
numele râului sau al reşedinţei principale. Un caz deosebit îl prezintă Hârlăul, ce
apare şi sub numele de „târg al Bahluiului”; în cele din urmă, ţinutul de aici a
împrumutat numele de Hârlău, situaţie ce se poate explica prin oficializarea
acestei denumiri mai târziu, după formarea Moldovei116. Faţă de Ţara
Românească, în Moldova numărul ţinuturilor ce şi-au luat numele de la aşezarea
principală este mai mare decât al celor ce au împrumutat nume de râuri. Însăşi
denumirea de ţinut (volost, derjava) arătă dependenţa de un centru, acesta fiind un
alt argument pentru vechimea oraşelor din Moldova, care, ca aşezări, ar putea
fiinţa din perioada anterioară întemeierii statului medieval117. Din 27 de ţinuturi
câte avea Moldova în sec. al XV-lea, doar opt nu au luat numele reşedinţelor lor.
Particularităţile locale au fost atenuate sub presiunea acţiunilor centralizatoare
ale domnilor de mai târziu ai Moldovei. Câteva structuri interne au păstrat o
autonomie internă: Câmpulung, Tigheci şi Vrancea118. Probabil aceste teritorii
au fost integrate în cadrul Moldovei în baza unui compromis, ce presupunea
confirmarea anumitor drepturi, în schimbul îndeplinirii unor obligaţii, în
principal militare, regiunile respective fiind în apropierea hotarului. În cazul
Vrancei, avem şi un reper cronologic, înregistrat de tradiţie şi documentele
târzii: locuitorii sau conducătorii lor au acceptat noua stăpânire în timpul lui
Ştefan cel Mare, cu condiţia recunoaşterii păstrării unor drepturi şi moşii119;
înţelegerea a fost încheiată în sau imediat după 1482, când teritoriul dintre Putna
şi Milcov a fost luat de Moldova120.
115 Cea mai veche hartă detaliată a Moldovei, ce cuprinde şi ţinuturile, rămâne cea a lui
Dimitrie Cantemir. Harta are cca. 800 de nume de râuri, sate şi oraşe (anexă la G. Vâlsan,
„Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, în AARMSI, ser. III, vol. 6 (1927), p. 204).
116 Este posibil ca teritoriul ţinutului Hârlău, care includea la început Cotnarii şi Botoşanii, să
se fi suprapus peste teritoriul unei mai vechi formaţiuni politice locale (vezi şi Gorovei,
Întemeierea Moldovei, p. 43, consideraţiile din Ştefan S. Gorovei, „Vechi oraşe-lumini noi”, în
Convorbiri literare. Alamanah 1988 (Iaşi: 1987), p. 51, precum şi aprecierile noastre de la micro-
monografia dedicată Hârlăului).
117 Şi nu ca oraşe (Giurescu, Istoria românilor, vol. II p. 278; Burac, Ţinuturile, p. 47-48).
118 Cantemir scrie despre taxele diferite pe care le plăteau locuitorii acestor regiuni, stabilite
în baza unor vechi înţelegeri (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 300-301).
119 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LI.
120 Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche, Letopiseţul, p. 101, 106.
*
În Moldova, urbanizarea a avut loc în condiţiile specifice oferite de
această regiune. Oraşele au apărut numai atunci când au existat condiţii
economice şi politice favorabile. Cu tot climatul de nesiguranţă existent în vastul
teritoriu ce se întindea de la est de Carpaţi până în stepa din nordul Mării Negre,
comerţul a continuat să se practice, inclusiv în perioada stăpânirii cumane.
Marile râuri ce traversau regiunea, de la Dunăre până la Nipru şi Volga
reprezentau axele comerciale de-a lungul cărora se desfăşurau schimburile. Se
schimbau produse locale, animale, peşte, piei, blănuri şi ceară, pentru arme,
unelte, obiecte de cult, realizate tot în zonă, sau ţesături de calitate, piper şi
obiecte de lux aduse din Orient. Portul de la Chersones era foarte activ în
această privinţă121. În plus, uniformitatea materialului ceramic, ca tehnică de
lucru, formă şi decor, în tot spaţiul est-carpatic, nu se poate explica decât prin
circulaţia acestui tip de produs, ce sugerează şi prezenţa unor activităţi
meşteşugăreşti122. O dovadă a faptului că şi comunităţile locale au fost implicate
în acest comerţ stă în descoperirile de monede. O mare parte erau bizantine,
ceea ce arată că, până la sfârşitul secolului al XII-lea, spre imperiul de la
Constantinopol se îndreptau o parte din mărfurile amintite. Izolat, s-au găsit şi
monede emise de regii maghiari din dinastia Arpadiană înainte de 1200. O
descoperire unică o reprezintă tezaurul de la Hotin, ce conţinea cel puţin 850 de
piese cu origine central-europeană, emise într-o perioada largă (a doua jumătate
a secolului XII - cca. 1230). Prezenţa în nordul Moldovei a unui negustor sau
conducător local ce avea în posesie atâtea monede arată că zona era traversată
de comercianţi dinainte de invazia mongolă123. Călătorii foloseau un drum ce
făcea legătura între Marea Neagră şi Polonia, respectiv Marea Baltică („drumul
tătărăsc” – via tartarica).
Cu toate că, pe termen scurt, invazia mongolă din 1241 a avut efecte
negative, din cauza distrugerilor materiale şi umane pricinuite, pe termen lung,
mongolii au instituit o anumită stabilitate în zonă, ce a avut efecte în plan
economic şi în special comercial. Mongolii au fost interesaţi în obţinerea de
venituri din comerţ, astfel că au încurajat folosirea de către negustori a marilor
drumuri comerciale ce străbăteau Hoarda de Aur124. Pe lângă musulmanii din
Asia Centrală, în răsăritul Europei erau foarte activi negustorii italieni din
Crimeea şi din alte porturi de la Marea Neagră, precum şi negustorii ruşi din
Novgorod, Tver, Pskov sau Moscova. Prin intermediul ruşilor, lumea mongolă
comunica din punct de vedere comercial cu centrul Europei; Novgorodul era un

123 Ibid., p. 122-126.
124 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 79-84; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 22-48.
avanpost al Hansei germane. În secolul al XIV-lea, în acest comerţ se implică

tot mai mult şi negustorii din Polonia, Boemia, Moravia şi chiar Ungaria125 şi,
astfel, „drumul tătărăsc” devine tot mai frecventat de negustori. Această cale
pornea din Polonia, de la Cracovia sau Sandomierz, prin Rutenia, urmând valea
Nistrului prin Podolia, de unde mergea spre sud-est, spre porturile din Crimeea.
O variantă a sa cobora pe Nistru şi ajungea la Maurocastrum126, a cărui importanţă
va creşte în a doua jumătate a sec. al XIV-lea.
În ierarhia drumurilor europene, „drumul tătărăsc” se aşează în rândul
celor de importanţă continentală, la fel ca drumul ce lega Buda de
Constantinopol prin Belgrad. De altfel, din punct de vedere geografic, între cele
două drumuri, singura cale ce mai făcea legătura între vestul şi centrul
continentului şi răsărit era Dunărea. Drumul de la Buda la Marea Neagră, prin
Transilvania şi Ţara Românească era de importanţă regională. În Moldova,
înainte de jumătatea sec. al XIV-lea, existau probabil o serie de drumuri locale,
ce legau centrele mai importante, de obicei locurile unde rezidau conducători
locali sau unde se practicau schimburile. Ca şi în Ţara Românească, aceste
drumuri însoţeau văile râurilor. Între Carpaţi şi Nistru două râuri au fost însoţite
din vechime de drumuri, Prut şi Siret. Afirmaţia noastră se bazează pe faptul că
direcţia lor de curgere facilita şi facilitează şi azi comunicarea între părţile de
nord şi cele din sud ale regiunii. Pentru a ajunge din nordul Moldovei la Dunăre
nu puteai decât urma una din aceste căi, căci geografia regiunii nu permitea
traversarea cu uşurinţă dinspre vest spre est. Constantin C. Giurescu chiar
sugerează că drumul de la Dunăre spre nord, probabil pe râul Siret, ar fi fost
folosit de negustorii bizantini, arabi şi ruşi. Prezenţa monedelor bizantine în
Moldova ar susţine acest lucru, deşi nu ştim cât de intens a fost comerţul
practicat de aceşti negustori127.
Apariţia Moldovei a dus la schimbări în ceea ce priveşte statutul şi
traseul „drumului tătărăsc”, a cărui variantă de pe valea Nistrului mijlociu şi
inferior îşi va muta în câteva decenii centrul de greutate pe valea Siretului
superior (înainte de a intra în Moldova prin nord, drumul urma cursul superior
al Nistrului)128. Momentul când acest drum a crescut în importanţă este atunci
când negustorii din Polonia au început să-l folosească şi aici trebuie să facem
legătura cu susţinerea acordată de regele Poloniei unui oraş de la celălalt capăt al
drumului: Liov. Oraşul figurează pe hărţile medievale încă dinainte de a fi

126 Vezi discuţia de la micro-monografia Cetatea Albă.
127 Giurescu, Târguri, p. 32, 58-60.
128 Petre P. Panaitescu, „Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în evul mediu”, în
Interpretări româneşti, p. 83; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 187, 200.

integrat în Polonia, semn că era deja activ implicat în negoţul regional129.

Cazimir al III-lea l-a refondat pe principiile „legii germane”, în 1356, şi apoi a
acordat negustorilor din Nuremberg dreptul de a desfăşura afaceri în Polonia
până la Liov. Produsele occidentale aduse de negustorii germani puteau fi
schimbate aici cu mărfurile orientale aduse de negustorii „saraceni”, pe o rută
alternativă faţă de cea din Mediterana130. Probabil, drumul devine mai stabil şi
mai sigur după 1366-1367, când controlul polonez asupra Ruteniei se
consolidează. În 1380, regele Ludovic, acum conducător şi al Poloniei (1370-1382),
acordă Liovului drept de depozit şi astfel oraşul îşi impune controlul asupra
fluxului de mărfuri ce trecea prin acest loc. În 1400, Cracovia va contesta acest
drept şi va avea în cele din urmă câştig de cauză, obţinând în 1403 acordul
regelui Vladislav pentru a face negoţ în părţile Valahiei (ad partes Valachie)131.
Primirea dreptului de depozit de către Liov confirmă statutul de drum
important pentru calea ce ducea la Marea Neagră, inclusiv prin Moldova. Ştefan
Andreescu s-a îndoit recent de legătura cu Moldova, specificând că dreptul de
depozit din 1380 nu amintea drumul ce trecea pe aici, ci doar pe cel spre
Tartaria. Acest lucru, după părerea noastră, nu exclude existenţa unei variante
prin Moldova, cum nu exclude nici alte variante, mai ales dacă luăm în
considerare faptul că prima menţionare a drumului moldav în actele polone ar fi
din 1382 sau 1386, la o distanţă de timp destul de scurtă132. Tocmai faptul că
negoţul spre Marea Neagră devenise intens i-a determinat pe lioveni să ceară şi
să obţină dreptul de depozit. S-ar putea adăuga interesele regelui Ludovic, ce
dorea să atragă Moldova în sfera de interese angevină133. Era totuşi nevoie de
trecerea unui număr de ani pentru ca noul traseu al drumului să devină atractiv
pentru negustori, fapt recunoscut şi de istoricul citat134.
Nu ştim cărui domn îi datorăm primele măsuri care au atras negustorii
străini ce veneau dinspre Liov pe drumul din interiorul Moldovei şi nu pe la
marginea ţării, cum fusese până atunci. Nu îl putem exclude pe Laţcu I, care a
deschis o episcopie catolică la Siret, oraş aflat pe acest drum. Sub urmaşul său,
129 Portulanul lui Dulcert din 1339, ce ţine de şcoala cartografică maiorcano-catalană,
cuprinde o însemnare referitoare la negustorii care veneau cu produse în Polonia, la Liov, de
unde mergeau spre „marea Gothalandiei”, către Flandra şi Bruges (Sea Charts of the Early
Explorers, nr. 7).
130 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 354-355; Nagy,
„Transcontinental Trade”, p. 349-350.

131 Akta grodzkie i ziemskie z Czasów rzeczypospolitej Polskiej z archivum tak zwanego bernardyńskiego
we Lwowie, vol. III (Liov: 1872), p. 148, nr. LXXVI; Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii
polone”, p. 307-308; Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 86.
132 Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 84.
134 Ştefan Andreescu, „Note despre Cetatea Albă”, în Andreescu, Din istoria Mării Negre,
p. 16-18. Vezi şi Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 199-200.

Petru I, în 1384, este menţionată vama de la Siret, dăruită bisericii dominicane,

semn că exista deja un sistem vamal bine pus la punct135. În 1386, un act face
referire la nişte negustori germani din Cracovia şi Liov jefuiţi în Moldova136.
Descoperirea în cartierul armenesc din Suceava a unei valoroase aplice de aur
reprezintă o altă mărturie a comerţului ce se practica în zonă, de această dată cu
spaţiile răsăritene, comerţ în care erau vehiculate obiecte de mare preţ137. În fine,
un alt indiciu că în timpul lui Petru negustorii treceau deja pe aici este dat de
suma imensă pe care acesta a împrumutat-o regelui Vladislav, în 1388138.
Principele moldovean nu şi-ar fi permis să dea cele 3.000 de ruble de argint
(600.000 aspri)139, sumă ce probabil reprezenta doar o parte din veniturile sale,
dacă nu ar fi avut încasări semnificative din vămi. Un tezaur monetar foarte
important, cu 336 piese de argint, o parte emise de regii Boemiei, a fost îngropat
la Siret spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi arată că negoţul în această regiune
implica deja sume consistente140. Din păcate, până la privilegiul din 1408 nu
avem nici o informaţie despre eventuale facilităţi vamale acordate de domni,
înainte de Alexandru cel Bun.
Transformările prin care a trecut drumul trebuie puse în legătură şi cu
schimbarea statutului Cetăţii Albe, intrată în ultima parte a sec. al XIV-lea în
stăpânirea Moldovei141. Totuşi, cu toate că au fost elemente favorizante, nu
trebuie să considerăm obligatorie „activarea” drumului prin Moldova de
trecerea Cetăţii Albe la acest principat şi nici de acordarea dreptului de depozit
către Liov. Pentru mulţi negustori acest drum reprezenta doar o etapă, căci după
ce traversau Moldova plecau de la Cetatea Albă (sau Tighina) spre Caffa sau
spre „tătari”, după cum ne sugerează chiar privilegiul amintit mai sus, dat
liovenilor de Alexandru cel Bun142. Cetatea Albă nu era neapărat punctul-
terminus al drumului, această cale fiind preferată de negustorii din Polonia şi
Europa Centrală pentru că evita vămile mongolilor şi era, cel puţin pentru
segmentul din Moldova, mult mai sigură143.
135 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.

136 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 284-285.
137 Monica Dejan, „Din nou despre aplica de aur descoperită în apropierea bisericii Sf. Simion
din Suceava”, în Arheologia medievală, 7 (2008), p. 267-272.

139 De la Petre P. Panaitescu avem informaţia că o rublă de argint ar fi corespuns cu 200
aspri greceşti (Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 90-91).

141 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 200-210.
142 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; Vĕra Hrochová, „Le
commerce des Génois à Caffa avec les régions russes et polonnaises aux XIVe – XVe siècles”, în
Vĕra Hrochová, Aspects des Balkans médiévaux (Praga: Univerzita Karlova, 1989), p. 158-159.
„Drumul tătărăsc” cedează astfel prioritate „drumului moldovenesc”

sau „drumului românesc” (via Walachiensis), cum mai era numit144. De-a lungul
său se vor dezvolta oraşele Cernăuţi, Siret, Suceava, Hârlău, Târgu Frumos, Iaşi,
Lăpuşna şi Tighina. Traseul drumului prin Moldova nu a fost stabilit
întâmplător. Probabil unea foste drumuri locale, pe care se aflau deja, cel puţin
sub forma unor aşezări mai importante, viitoarele oraşe. În evul mediu nu
întâlnim situaţiile din epoca modernă când unele drumuri erau construite pe
trasee complet noi. În plus, drumurile aveau nevoie de repere, locuri de popas şi
de schimb, iar aceste repere existau deja, fiind mai-sus amintitele aşezări.
Actul din 1408 reprezintă prima menţiune documentară a drumurilor pe
care negustorii le urmau în Moldova. Din Transilvania se putea trece în
Moldova folosind unul din pasurile de legătură de peste munţi: pe la Oituz, spre
Braşov, sau pe la Moldoviţa, spre Rodna şi Bistriţa145. Izvoarele arată că cel mai
folosit pas era cel de la Oituz, pe unde au trecut şi mongolii în 1241, semn că
acest pas era utilizat de locuitori de mai multă vreme. Pe aici au venit probabil şi
oştile lui Andrei Láckfi, ca şi alte expediţii ungureşti ce urmăreau instaurarea
controlului regelui Ludovic asupra acestei regiuni. Drumul pe la Oituz era
folosit şi de negustori146, căci permitea trecerea cu carele, spre deosebire de
celelalte pasuri de peste munţi ce îngăduiau doar trecerea cu animale de povară.
De la sfârşitul secolului al XIV-lea pe aici vor intra în Moldova postavurile
aduse din apus, pomenite şi în privilegiile date de domni negustorilor
braşoveni147. După ce traversa munţii, drumul urma ori valea Tazlăului, spre
Piatra lui Crăciun şi Neamţ, ori valea Trotuşului, ieşind în cea a Siretului, la
Adjud. De aici, existau două variante, spre nordul sau sudul Moldovei. Mulţi
negustori preferau să se îndrepte spre sud, spre Ţara Românească, Dunăre şi
mare, punctul final al călătoriei lor fiind Brăila sau Chilia; alţii porneau spre
nord, spre oraşele ce s-au dezvoltat aici148. În fine, încă din a doua parte a sec. al
XIV-lea o serie de drumuri secundare legau între ele drumurile mai mari: un
drum urma valea Bârladului, un altul cursul Prutului, altele văile Bistriţei,
Moldovei, Putnei etc., plus drumul care lega Hârlăul de Botoşani, Dorohoi şi
Hotin sau cel care făcea legătura între Suceava, Botoşani, Ştefăneşti şi Soroca.
Pe aceste drumuri, majoritatea oraşelor sunt situate la o zi de mers unele de
celelalte.
144 Numit astfel într-un document din 1407 citat de Racoviţă în „Începuturile suzeranităţii
polone”, p. 309.
145 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, I, p. 38, nr. 27; p. 80,
nr. 55; p. 385, nr. 272; D, I, p. 189, nr. 117.

146 Probabil pe aici treceau încă din 1368 o parte din negustorii braşoveni spre teritoriile
principelui Dimitrie (ibid., D, I, p. 90, nr. 49); alţii preferau „drumul Brăilei”.
147 Ibid., p. 342-343, p. 245-246.
148 Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 84.
Am insistat pe prezentarea drumurilor, căci acestea şi oraşele sunt două

lucruri inseparabile. Indiferent de ce epocă sau regiune vorbim, oraşul fără drum
nu poate exista. De asemenea, în evul mediu nu întâlnim oraşe fără să aibă o apă
în apropiere. Majoritatea centrelor urbane din Moldova au apărut la locuri bune
pentru trecerea apelor, la vaduri. Călătorii străini au remarcat acest lucru:
Trotuşul este la un vad al Trotuşului; la Piatra lui Crăciun şi Bacău sunt vaduri
ale Bistriţei; la Roman, un vad al Moldovei; la Suceava, un vad al Sucevei; la
Siret şi Adjud, vaduri ale Siretului; la Cernăuţi, un vad al Prutului; Iaşii sunt pe
malul Bahluiului, nu departe de vadul Prutului de la Ţuţora; Bârlad şi Tecuci, la
vaduri ale Bârladului; Hotin, Soroca şi Tighina, la vaduri ale Nistrului149.
Geografia a avut un cuvânt de spus în dispunerea oraşelor din Moldova.
Pe lângă prezenţa unui râu în apropiere, locurile unde au apărut oraşele ne arată
că fiecare dintre acestea deservea o anumită regiune, de obicei aşezările de pe
valea râului respectiv şi din dealurile învecinate. Datorită specificului reliefului,
toate oraşele, cu excepţia celor de pe malul Mării Negre, sunt în zonă de dealuri,
în special în zone de contact între dealuri şi munte, respectiv câmpie, în poziţii
unde se făcea mai facil trecerea dintr-o regiune în alta150. Nici un oraş nu a
apărut în interiorul munţilor. În afară de sare, Moldova nu dispunea de resurse
minerale semnificative, astfel că nu întâlnim oraşe miniere după specificul celor
din Transilvania sau Slovacia. Singurele care ar intra parţial în această categorie
sunt Baia, al cărei nume sugerează prezenţa unor mine, şi Trotuş, care se afla în
apropierea unor ocne de sare151. În afară de Trotuş şi Baia, la ieşirea unor râuri
(şi drumuri) din zona montană, în zona de contact cu regiunea dealurilor, se mai
aflau Putna, Piatra lui Crăciun şi Neamţ. Următoarea serie de oraşe se afla pe
cursurile inferioare ale râurilor venite din munţi, aproape de vărsarea în Siret:
Adjud, Bacău, Roman, Suceava şi Siret. La marginea Dealului Mare-Hârlău, ce
separa valea Siretului de Podişul Moldovei, au apărut alte oraşe: Botoşani,
Hârlău, Cotnari şi Târgu Frumos; primul şi ultimul sunt situate în apropierea
unor locuri ce facilitau trecerea dintr-o zonă în alta. În interiorul Podişului
Moldovei, în diferite poziţii favorabile, avem Dorohoi, Iaşi, Vaslui, Bârlad şi
Tecuci. La vărsarea Siretului în Dunăre va apare oraşul Galaţi152. De-a lungul
149 Călători străini, vol. III, p. 208-209, 215-217; vezi şi Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 147.
150 Pentru zone mai joase avem Tecuci, ce se află la limita sudică a Podişului Bârladului, în
timp ce Focşanii s-au dezvoltat ca oraş după jumătatea sec. al XVI-lea. În ceea ce priveşte
Câmpia Jijiei sau stepa din Basarabia (sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru), în interiorul
acestora nu a apărut nici un oraş în evul mediu.
152 În evul mediu, la sud de Galaţi, se vărsau în Dunăre atât râul Bârlad, cât şi Siret.
Schimbările de curs de la sfârşitul evului mediu au făcut ca Bârladul să-şi modifice cursul şi
să se verse în Siret, mult în amonte. Pe timpul lui Miron Costin, cele două ape încă aveau
cursul în paralel, cu toate că malul ce le despărţea fusese rupt în două locuri (Costin, Cronica
polonă, p. 205, 216; De neamul moldovenilor, în Opere, p. 267). Şi Cantemir vedea gura
Prutului se dezvoltă: Ştefăneşti, Huşi, Fălciu şi Reni, care însă trec la stadiul
urban mai târziu, în secolele XV-XVI. Mult mai rare erau oraşele la răsărit de
Prut. În interiorul acestei zone avem doar Lăpuşna şi Orhei, iar la marginea ţării,
pe Nistru, apar Hotin, Soroca, Tighina şi, la vărsarea în mare, Cetatea Albă.
Aproape de mare, la vărsarea Dunării, se afla Chilia. Acestea două din urmă,
împreună cu Orheiul Vechi şi Costeşti, au cunoscut o situaţie deosebită, pentru
că s-au dezvoltat ca oraşe în alt cadru politic decât celelalte oraşe ale Moldovei.
O densitate mai mare a oraşelor este în partea de nord-vest, fapt ce credem că
are explicaţii ce ţin de condiţiile locale şi de felul în care s-a format Moldova.
Aici, s-a aflat nucleul politic al ţării, pe văile Moldovei, Sucevei şi Siretului,
părţile de sud şi est fiind adăugate ulterior. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a
cunoscut cea mai redusă urbanizare, datorită expunerii faţă de atacurile
mongolilor (apoi ale cazacilor), care au continuat până în sec. al XVIII-lea.
Am arătat la prezentarea Ţării Româneşti rolul important pe care
factorii politic şi militar l-au jucat în urbanizare. Cetăţile cnezilor şi voievozilor
de dinainte de finalizarea procesului de formare a Ţării Româneşti, ca şi unele
reşedinţe ulterioare ale domnilor, au polarizat în jurul lor grupuri de oameni
specializaţi, comercianţi şi meşteşugari, care au format aşezări ce apoi au devenit
oraşe. Elementul politic a avut importanţa sa în geneza urbană, căci orice centru
de putere vehicula bani şi genera venituri. Pentru Moldova, datele referitoare la
astfel de reşedinţe în perioada de dinainte de cca. 1350 sunt semnificativ mai
puţine. Dominaţia mongolă, indiferent dacă s-a manifestat în mod direct sau nu,
a influenţat realităţile politice din Moldova. Cu toate că în ultimele decenii
cercetările arheologice s-au intensificat, urme concrete ale unor fortificaţii mai
vechi de a doua jumătate a sec. al XIV-lea întârzie să apară. Cu siguranţă, unele
puncte fortificate au existat aici, însă au fost mai puţine şi au funcţionat în
strânsă legătură cu stăpânii mongoli şi reprezentaţii lor153. Aristocraţia locală,
reprezentată de acei potestes, pomeniţi la 1332, nu rezida în aer liber, ci avea
reşedinţe întărite154. Un rol important l-au jucat centrele deţinute (probabil
fortificate) de regele Ungariei şi de reprezentanţii săi după 1345-1347 (probabil
la Baia, Siret, Piatra lui Crăciun şi Trotuş). Câteva decenii mai târziu, primii
domni, pe măsură ce şi-au extins autoritatea în Moldova, au preluat centrele
„înfurcată” a Siretului, deci cele două vechi guri, ale Bârladului şi Siretului, erau încă vizibile
(Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 147).
153 Lipsa în această regiune a unor fortificaţii de amploare se explică prin interdicţia pe care
mongolii au impus-o conducătorilor locali de a ridica întărituri. În Halici-Wolhynia, în 1250,

mongolii au pretins cnezilor locali să nu mai ridice cetăţi, iar în 1261 chiar le cereau
dărâmarea celor existente, la fel cum mai târziu otomanii vor cere domnilor din principate
să-şi demoleze cetăţile şi să nu mai ridice altele. Se evita astfel crearea unor posibile centre
de rezistenţă locală (Spinei, Realităţi etnice, p. 100; Moldova, p. 234).
154 DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
locale mai importante şi le-au inclus în noul sistem de reşedinţe domneşti. În

această situaţie s-au aflat aşezările amintite mai sus, centrele de la Suceava, Iaşi,
dar şi Hârlău, Dorohoi şi Bârlad. O situaţie specială întâlnim la Hotin, unde
cercetările au evidenţiat că fortificaţiile de piatră sunt mai timpurii, din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea. Cetatea şi aşezarea urbană din apropiere au fost
situate într-o zonă cu influenţe atât din spaţiul locuit de români, cât şi dinspre
Halici. Istoricii români contestă dependenţa Hotinului de Halici, situaţie ce nu
poate fi complet exclusă, cel puţin pentru perioada de dinainte de jumătatea
sec. al XIV-lea155. Coincidenţă sau nu, sigiliul oraşului Hotin cuprinde elemente
similare cu stema lui Dragoş (săgeata cu vârful în sus, stele de o parte şi de
alta)156. După 1366-1367, cetatea a intrat sub control polon157, pentru ca,
ulterior, să fie cedată domnului Moldovei ca feudă după depunerea jurământului
de vasalitate faţă de regele Poloniei în 1387158. Începând cu Petru I, sistemul de
cetăţi al Moldovei este completat prin construirea unor fortificaţii noi, de mai
mică sau mai mare anvergură. Majoritatea se află în preajma unor aşezări
importante, ce vor deveni oraşe: Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Vaslui sau
Soroca159. Într-un caz, la Suceava, avem o cetate lângă oraş şi o casă a domnului
în interiorul acestuia, ultima având un rol militar redus; se adăuga probabil şi
Neamţul. Cetăţile, împreună cu privilegiile acordate comunităţilor locale, pot fi
luate în considerare ca factori ce au grăbit urbanizarea aşezărilor ce au apărut în
apropiere160. Termenul de târg, ce surprinde funcţia preponderent comercială a
noilor aşezări, s-a impus de timpuriu în documentele interne pentru a desemna
oraşele, astfel că nu s-au păstrat termeni care să se refere la starea de suburbie a
acestor centre. Doar la Siret, un document mai târziu menţionează oraşul
(oppidum), dar şi o suburbie (suburbio), dezvoltată la o dată necunoscută161. Aceste
lipsuri la nivel de surse nu ne permit identificarea mai precisă a evoluţiei de tip
suburbie/cetate/oraş, întâlnită în multe alte cazuri de pe continent.

156 D. Ciurea, „Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova”, în SCŞI, VII (1956), fig. 6 (în
anexă); Ştefan S. Gorovei, „Umbra lui Dragoş. La Putna”, în Analele Putnei, 4 (2008), nr. 1,
p. 14-15.
157 Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 155-173. Dacă admitem că, la 1366-1367, Hotinul
ţinea de poloni, înseamnă că înainte depinsese probabil de Halici; argumentul e dat de faptul
că regele Poloniei a preluat şi revendicat toate teritoriile ce fuseseră dependente de Halici
anterior anului 1366
158 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 706, nr. 203.
159 Rusu, Castelarea carpatică, p. 459-473; pentru cetăţile din Moldova, vezi şi lucrările recente
ale Marianei Şlapac, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al
XVI-lea (Chişinău: Editura Arc, 2004) şi Dan Floareş, Fortificaţiile Ţării Moldovei în secolele
XIV-XVII (Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2005).
160 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 72-77, 92-93.
În primele documente interne ce atestă existenţa unora din viitoarele

oraşe întâlnim câţiva boieri, ce figurează ca martori. Astfel de boieri apar la
Hârlău, Siret, Bârlad, Dorohoi sau Vaslui162. S-au emis mai multe teorii
privitoare la statutul acestor boieri, dar principalele ipoteze sunt două: 1. aceşti
boieri reprezintă supravieţuiri ale familiilor foştilor conducătorilor locali; 2. sunt
dregători numiţi de domn. Credem că ambele ipoteze sunt valabile163. Cu
siguranţă că în procesul de expansiune a Moldovei, domnii au supus aristocraţia
locală, cu sabia sau prin negocieri. Este greu de admis că o astfel de aristocraţie
nu a existat, cum la fel de greu de acceptat este că ea nu ar fi fost integrată în
noua clasă de boieri din Moldova. În toată Europa medievală, cei care se
supuneau, în special cei care cedau fără luptă, primeau recunoaştere de la
învingători, li se confirmau moşiile şi primeau funcţii. O parte din aceşti boieri
se încadrează în această categorie. Acolo unde boierii locali nu au acceptat noua
stăpânire, în mod sigur au fost înlocuiţi cu oameni de încredere numiţi de domn.
Cum izvoarele îi pomenesc pe toţi aceşti boieri doar ca martori este foarte dificil
să le identificăm originea, dacă sunt vechi sau noi. Faptul că sunt legaţi de o
cetate, oraş sau o aşezare în curs de urbanizare ne determină să credem că între
ei şi domnie exista o legătură specială. Boierul din Siret nu puteau fi decât
dregător ai domnului, căci acest oraş aparţinea cu siguranţă domniei. Putem face
legătura între aceşti boieri aparent fără funcţie şi judecătorii din oraşe, ce apar în
sec. al XV-lea. Aceşti judecători au atribuţii juridice şi fiscale şi credem că
reprezintă o etapă intermediară către dregătorii specializaţi ce vor apare ulterior
în ţinuturi şi oraşe164. Totuşi, trebuie să reţinem prezenţa lor, ca un alt indiciu că
aşezările în care rezidau erau cel puţin într-un stadiu pre-urban.
Factorul demografic a avut importanţa sa, toate oraşele dezvoltându-se
în zone dens populate. Precum în Ţara Românească, şi în Moldova existau
aşezări rurale care au preluat funcţia de piaţă pentru o anumită regiune, de
obicei pentru văile râurilor pe care se aflau, acoperind şi cererea aristocraţiei şi
populaţiei locale165. Funcţia comercială pe care aceste aşezări au început să o
îndeplinească a făcut ca unele să ia numele de târg, căruia i s-a adăugat numele
râurilor pe care se aflau. Existau un târg al Moldovei (Baia), un altul al
Bahluiului (Hârlău), dar şi târguri ale Putnei, Trotuşului, Siretului, Sucevei,
162 Ibid., p. 601, nr. 163; p. 628, nr. 175; DRH, A, I, p. 7, nr. 6; p. 11, nr. 9; p. 19, nr. 13;
p. 30, nr. 22; p. 79, nr. 54.
163 Vezi şi Ştefan S. Gorovei, „Istoria în palimpsest: Moldova dinainte de Moldova”, în RI, 6
(1995), nr. 1-2, p. 170-171.

164 DRH, A, I, p. 187, nr. 134; p. 195, nr. 141; p. 392, nr. 277 şi altele; Giurescu, Târguri,
p. 143-144; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, I, Organizarea de stat până la mijlocul
sec. al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1971), p. 322. Am extins discuţia
cu privire la aceşti judecători în capitolul următor.
165 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266.
Bârladului, Vasluiului, Săratei sau Lăpuşnei166. Petre P. Panaitescu a făcut o

observaţie interesantă: târgurile de pe văile râurilor s-au dezvoltat mai întâi pe
cursul superior al râurilor, în zona înaltă, şi abia apoi în vale. În Ţara
Românească întâlnim Argeş, pe râul cu acelaşi nume, apoi Piteşti. În Moldova,
avem situaţii asemănătoare pe râul Moldova, un târg la Baia, altul la Roman
(Târgul de Jos); pe râul Bistriţa, un târg la Piatra, altul la Bacău; pe râul Bahlui
un târg la Hârlău, apoi la Iaşi etc167. Numele dublu purtat de Baia sau Hârlău ar
sugera că principalul târg al văii era iniţial în oraşul de pe cursul superior, nu în
cel din vale. Toate văile râurilor importante au un oraş ce deserveşte cursul din
regiunea submontană şi un altul pentru zona de vale. Între cele două exista un
raport de complementaritate economică, deoarece deserveau zone cu specific
diferit, dar şi, probabil, de dependenţă politică, greu însă de explicat cu izvoarele
pe care le avem acum la dispoziţie. Explicaţia faptului că o vreme au coexistat
denumirile duble ţine de momentul când au intrat aşezările respective în
stăpânirea domnilor Moldovei. Existau două târguri ale Moldovei şi două ale
Bahluiului, însă numai cel de pe cursul superior, ce intrase mai devreme sub
controlul domnilor, va primi primul numele de „târg al râului”, denumire ce va
fi ulterior abandonată, pe fondul colonizărilor. Oraşele de pe cursurile inferioare
se vor „mulţumi” cu denumiri noi.
Pentru perioada de dinainte de jumătatea secolului al XIV-lea, aceste
târguri se ţineau periodic, la date cunoscute de populaţia locală, dar şi de
negustori. Pe măsură ce erau tot mai căutate, tendinţa a fost ca târgurile să
crească şi să devină permanente, trecând astfel de la stadiul de simple aşezări
rurale la cel de aşezări pre-urbane. Din păcate, chiar şi stadiul pre-urban a fost
dovedit doar în câteva cazuri, din cauza lipsei unor cercetări arheologice
sistematice, o altă mare lipsă a cercetării istorice în România modernă. Putem
spune cu destul de multă certitudine, că, până în prezent, rezultatele săpăturilor
nu confirmă înainte de cca. 1350 un stadiu urban pentru aşezările ce ne
interesează în acest studiu. Centre urbane pot fi considerate doar centrele din
sud-est, aflate o vreme sub controlul mongolilor, precum Orheiul Vechi şi
Costeşti, sau Cetatea Albă şi Chilia, în care se instalaseră negustori genovezi.
Aşezările din centrul Moldovei, de la Iaşi sau Bârlad, par să fi funcţionat ca mici
târguri locale, ce dau semne de dezvoltare spre finele sec. al XIV-lea. Zona de
nord a Moldovei cunoaşte o situaţie deosebită. Aşezările de la Hotin, Siret,
Suceava şi Baia prezintă trăsături ce le diferenţiază de cele din centrul şi sudul
Moldovei. Între jumătatea şi finele sec. al XIV-lea aici apar primele oraşe, cu
contribuţia semnificativă a unor grupuri de colonişti. Ca să vorbim de aceste
târguri ca oraşe este necesar ca ele să îndeplinească câteva funcţii de bază: să fie

aşezări mai bine populate decât satele din jur, să prezinte o minimă specializare a
comerţului şi meşteşugurilor şi, nu în ultimul rând, să deţină o serie de instituţii
proprii. Majoritatea oraşelor din Moldova au devenit şi centre administrative, în
ele aflându-se ori o curte domnească, ori reşedinţa reprezentanţilor domnului în
ţinuturi. Abia în momentul în care târgurile au îndeplinit condiţiile amintite
putem spune că atingeau stadiul urban.
Circumstanţele politice fac ca urbanizarea Moldovei să reprezinte un
proces cu caracteristici diferite faţă de ce am întâlnit în Ţara Românească.
Acolo, oraşele au început să se dezvolte precum ţara, dinspre munte spre
Dunăre, evoluând din aşezări ce găzduiau iniţial curţi şi târguri locale, coloniştii
fiind un element important în oraşele submontane. În Moldova, întâlnim de la
bun început condiţii pentru o evoluţie iniţială diferită a unor oraşe. Organizarea
administrativă ulterioară a ţării arată că era împărţită în două regiuni, Ţara de Sus
şi Ţara de Jos. Din sec. al XVI-lea, aflăm că fiecare parte era condusă de câte un
mare vornic, cel din Ţara de Sus avându-şi reşedinţa la Dorohoi, iar cel din
Ţara de Jos, la Bârlad168. Primele informaţii privitoare la aceste două „ţări” sunt
de după domnia lui Alexandru cel Bun. Doi dintre urmaşii acestuia, Ilie şi
Ştefan, au domnit o vreme împreună (1435/1436-1442)169. În baza unui
compromis, primul îşi exercită autoritatea în partea de nord-vest, celălalt în sud-
est; într-un cunoscut act din 1435 sunt nominalizate doar ocoalele şi oraşele
Vaslui, Tutova, Tecuci, Covurlui170; se adăuga Chilia, dar şi Cetatea Albă, despre
care ştim că era în posesia lui Ştefan voievod în 1440171. Nu ştim nimic concret
cu privire la situaţia altor ţinuturi, ca Putna sau Iaşi, Soroca, Orhei şi Lăpuşna,
despre care izvoare mai târzii afirmă că făceau parte din Ţara de Jos172. Fiecare
domn a avut reşedinţa (Ilie la Suceava, Ştefan la Vaslui), sfatul şi cancelaria sa173.
Pentru a confirma această stare de lucruri, un izvor de la 1562 menţionează
existenţa unei coroane a Ţării de Jos, ce se afla atunci în tezaurul ţării alături de
168 Cronici slavo-române, p. 28, 173, 176, 183, 186; Ureche, Letopiseţul, p. 76; Costin, Poema
polonă, p. 238, 387; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 240; menţiuni şi în D. Ciurea,
„Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII)”, în AIIAI, II
(1965), p. 146-147. Alexandru Gonţa a afirmat că cele două părţi ale Moldovei ar reprezenta
regiunile fiscale organizate de mongoli (Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur, p. 84).
169 Leon Şimanschi, „Criza politică din Moldova dintre anii 1432 şi 1437”, în AIIADX,
XXXIII (1996), p. 23-34. Rezachevici, Cronologia critică, p. 486-491; acest autor afirmă că cei
doi domni au rezidat împreună, fapt contrazis de locul de emitere al actelor şi de lunga
istorie plină de neînţelegeri a celor doi.
171 I. Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă şi stăpânirea Moldovei asupra ei”, în
AARMSI, s. II, 30 (1907-1908), p. 313-325; Ureche, Letopiseţul, p. 83.

172 Cantemir, Descrierea stării, vol. II. p. 154-159.
173 Vîrtosu, Titulatura domnilor, p. 266-280.
coroana mare a ţării174. Aceste date i-au determinat pe unii istorici să considere
că înainte de definitivarea formării Moldovei ca stat medieval au existat două
mari structuri politice. Partea de nord-vest ar fi cuprins teritoriile în fruntea
cărora s-a instalat Bogdan I, în timp ce partea de sud-est s-ar fi adăugat ulterior,
prin cucerire. Emil Vîrtosu mergea pe ipoteza împărţirii ţării în două între un
domn titular şi unul asociat, luând însă în considerare existenţa pentru teritoriul
din sud a unui regim aparte cu origine în perioada anterioară formării
Moldovei175. Victor Spinei afirmă că, exceptând regiunea subcarpatică, Ţara de
Jos s-ar suprapune de fapt peste teritoriul luat de domnii Moldovei de la
mongoli, iar particularităţile locale se datorează menţinerii îndelungate sub
stăpânirea Hoardei de Aur176. Faţă de celelalte teorii, aceasta are o mai bună
susţinere din partea arheologiei, pentru că numai în teritoriul de la est de Siret şi
de la sud de o linie ce uneşte bazinele inferioare ale Bahluiului şi Răutului s-au
identificat aşezări cu un tip de ceramică specific teritoriilor Hoardei de Aur177. Şi
slaba densitate de locuire din această parte a Moldovei susţine această teorie178.
Coroborând izvoarele din epocă, Ştefan Gorovei crede că integrarea teritoriului
din sud, păstrat în cadrul Moldovei sub forma Ţării de Jos, s-ar fi făcut în timpul
lui Petru I179, în timp ce Şerban Papacostea afirmă că acest proces s-a încheiat în
timpul lui Roman I care, nu întâmplător, şi-a adăugat la titlu formula de domn
„de la munte până la mare”180.
Existenţa în sudul Moldovei a episcopiei Milcoviei, dar şi felul în care a
fost împărţită ţara în 1435, ne determină să considerăm Ţara de Jos o zonă
distinctă, ce trebuie tratată aparte. Aici intrau: 1. teritoriul subcarpatic, mai
precis episcopia Milcoviei – cu viitorul ţinut al Putnei – dintre Carpaţi, valea
Trotuşului şi Siret; 2. părţi din viitoarea posesiune a lui Ştefan al II-lea, cu
ţinuturile de mai târziu Vaslui, Tutova, Fălciu şi spaţiul central şi sudic al
teritoriului dintre Prut şi Nistru (fără Chilia). Acest din urmă teritoriu
corespunde în mare parte cu ultima regiune adăugată Moldovei, înainte de 1392,
sub Petru I sau Roman I. Probabilitatea ca între momentul alungării de aici a
mongolilor şi integrarea în Moldova, acest teritoriu să fi fost stăpânit de un
domn separat, după cum s-a sugerat, este mică şi nu are susţinere clară în
174 Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 109, nota 18.
175 Vîrtosu, Titulatura domnilor, p. 166-171.
177 Ceramica roşiatică-gălbuie (Victor Spinei, „Începuturile vieţii urbane la Bârlad şi
problema berladnicilor”, în AIIAI, XVI (1979), p. 286.

178 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în
secolul al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1970), p. 141-143; acordarea de

locuri „în pustie”, pentru înfiinţarea de sate în DRH, A, I, p. 88, nr. 61; p. 136, nr. 91; p.
152, nr. 103 şi multe altele.
179 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 117, 200-210.
180 Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 104-112.
izvoare181. Câteva acte papale din 1370-1371 confirmă că spaţiul Moldovei era
divizat în cel puţin două părţi. În 1370, papa Urban V cerea episcopilor din
Polonia să cerceteze dacă Laţcu doreşte cu adevărat să treacă la catolicism şi
dacă biserica din Siret poate deveni biserică episcopală. Documentul face
referire la Moldova şi la teritoriul supus la acea vreme domnului: ac totam dictam
terram seu ducatum Moldaviensem, in quantum ad praefatum ducem pertinet182. Dorinţa
papei de a face aici o episcopie183 exclude partea de la sud de teritoriul Moldovei
din graniţele de atunci, ce era deja organizată sub forma unei episcopii, a
Milcoviei184. În 1371, papa Grigore XI numeşte un nou titular atât pentru
Milcovia, al cărei scaun rămăsese vacant, cât şi pentru nou-înfiinţata episcopie
de la Siret185. Cele două se aflau în jurisdicţii diferite. În episcopia din sud
activau franciscanii din Ungaria, în cea din nord franciscanii din Polonia, ceea ce
ar putea sugera că şi regimul teritoriilor în care activau era diferit186.
Teritoriul în care se afla episcopia Milcoviei a intrat sub controlul
Ungariei, de unde a trecut, temporar, în stăpânirea Ţării Româneşti. Cu excepţia
unor mărunte informaţii privitoare la o posibilă activitate misionară a
franciscanilor187, nu cunoaştem nimic privitor la felul în care a fost organizat
acest spaţiu în a doua parte a sec. al XIV-lea. Doar actul dat braşovenilor de
Ludovic în 1358 ar putea sugera că spaţiul episcopiei şi aria de influenţă a regelui
se întindeau în sud până undeva între văile Buzăului şi Prahovei, probabil pe
Teleajen188. Ajutorul dat de Mircea cel Bătrân lui Alexandru cel Bun pentru a lua
tronul în 1400 a consolidat autoritatea domnului Ţării Româneşti în această
zonă, domnul moldovean confirmând probabil stăpânirea lui Mircea asupra
regiunii de la sud de oraşul Bârlad şi de râul Trotuş189. Interesant este un detaliu
dintr-un act dat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, care cerea în 1412 comitelui
secuilor şi vameşilor din Braşov să nu mai ia taxe vamale de la negustorii din
Moldova, adăugând un pasaj ce pare la prima vedere minor: „din părţile
181 Papacostea crede că acest conducător ar putea fi Costea sau Constantin voievod,
pomenit în Pomelnicul de la Bistriţa (Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirei Bistriţa (Bucureşti:
1941), p. 50; Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 104-112). O altă
variantă este cea oferită de Ştefan S. Gorovei, pentru care Costea era, probabil, unul din fiii
lui Bogdan şi tată al viitorilor domni, Petru şi Roman (Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 111-123).
183 După cum se vede din formula documentului, episcopia corespundea cu „ducatul” lui
Laţcu (vezi şi Sýkora, „Poziţia internaţională”, p. 1148).

184 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXIX.
185 DH, vol. I, partea 2, p. 174, nr. 133; p. 176, nr. 136.
186 Ibid., p. 216-217, nr. 164-165; Achim, „Ordinul franciscan”, p. 405-408.
188 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
Moldovei, din părţile de sus” (de partibus superioribus)190. Ştibor făcea referire la
scutirile de care se bucurau negustorii moldoveni, însă aceste privilegii nu se
dădeau pentru anumite părţi de ţară, ci pentru o comunitate anume sau pentru
toţi negustorii ţării Autorul actului nu ar fi făcut menţiunea amintită, ce are
înţeles atât geografic cât şi politic, dacă nu ar fi ştiut de existenţa unei situaţii
teritoriale deosebite în Moldova: „părţile de jos” nu se aflau la acel moment în
stăpânirea lui Alexandru. Spre finalul domniei lui Mircea cel Bătrân (1417-1418),
mai sigur în 1417191, când domnul muntean s-a confruntat cu un mare atac
otoman, Alexandru a recuperat o bună parte din ceea ce deţinuse vecinul de la
sud, probabil până la râul Putna192, acest teritoriu fiind integrat Moldovei193. La
această nouă şi ultimă înţelegere dintre Mircea şi Alexandru trebuie să facă
referire tratatul din 1475 dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvinul, în care
domnul Moldovei (ca şi Vlad, al Ţării Româneşti) dorea să i se garanteze hotarul
ţării, aşa cum fusese stabilit prin „privilegiile lui Alexandru şi Mircea”194. Primul
act ce pomeneşte râul Putna ca parte a Moldovei este din martie 1423195. Ca
amintire a acestei situaţii avem scrieri mai târzii, precum cronica polonezului
Bielski, care atunci când se referă la împărţirea dintre voievozii Ilie şi Ştefan
190 DRH, D, I, p. 196, nr. 119.

191 Pentru acest atac otoman, condus personal de sultanul Mahomed I, s-au propus mai
mulţi ani (sinteza opiniilor la Viorica Pervain, „Lupta antiotomană a ţărilor române în anii
1419-1420”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj, XIX (1976), p. 55-59. Într-un alt
atac turcesc, din 1420, sultanul, ce l-a adus şi impus pe tronul Ţării Româneşti pe Radu
Prasnaglava, porunceşte şi atacarea sudului Moldovei; nu trebuie exclus ca motiv şi disputa
teritorială dintre cele două ţări române (ibid., p. 73-75).
192 Iosipescu, „Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 207-216. Ipoteza unui acord în 1411 este
susţinută de Anton Paragină, în Habitatul medieval, p. 101-111, cu toate că are mai puţină
susţinere, de vreme ce unii din domnii de mai târziu ai Ţării Romneşti (precum Dan al II-lea)
susţineau că Alexandru cel Bun le-ar fi luat cu forţa teritoriul în litigiu (Papacostea, „La
începuturile statului moldovenesc”, p. 114-115).
193 Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 112-119.
194 Bogdan, Documentele lui Ştefan, vol. II, p. 334, nr. 146. Ultima traducere, îmbunătăţită, a
acestui document, la Mihaela Paraschiv, Documentele latine de cancelarie din Moldova (sec. XIV-XVIII).
Studiu lingvistic şi stilistic (Iaşi: Editura Junimea, 2004), p. 433-436, nr. 5.
195 DRH, A, I, p. 77, nr. 53. Interesant este un alt act, din 1426, ce pare să trimită la perioada
când Moldova şi Ţara Românească se învecinau pe Trotuş. Regele Sigismund acorda

libertăţi locuitorilor din satul Breţcu, dorind astfel să încurajeze repopularea satului, ce era la
acel moment „lipsit în parte de oameni”. Regele cerea să fie lăsaţi să se aşeze aici atât oameni
din Moldova, cât şi din Ţara Românească (ibid., D, I, p. 246, nr. 152). Din Moldova, se
poate ajunge uşor la Breţcu, direct prin pasul Oituz, în timp ce oamenii din Ţara
Românească ar fi avut mult mai mult de parcurs pentru a ajunge aici, urmând valea
Teleajenului; nu şi dacă se aflau dincolo de munţi, la sud de Trotuş sau în Vrancea (ce a
revenit Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare).
precizează că cel din urmă ar fi primit „Ţara de Jos, adică cea muntenească”196.
O interpolare din cronica lui Ureche aminteşte disputele de hotar dintre cei doi
vecini: „Iar mainte au fost având ţărâle amândoă pricină, că Ţara Românească
vrea să fie hotarul său pân-într-apa apa Trotuşului, iar moldovenii nu-i lăsa”197.
Dimitrie Cantemir când înşiră hotarele Moldovei cu Ţara Românească afirmă că
acestea ar fi fost „odinioară, fl(uviile) Siret şi Trotuş”198.
Pierderea acestui teritoriu ar explica revendicările pe care Dan al II-lea
al Ţării Româneşti le susţinea la congresul de la Lutsk, din 1429; marele duce al
Lituaniei, Vitold, era de acord să arbitreze în problema „unei oarecare cetăţi
numite Chilia şi altor limite de graniţe, despre care s-a spus că ar fi fost ocupate
de voievod [Alexandru cel Bun] de la Ţara Basarabiei”199. Trimişii domnului
Ţării Româneşti solicitau marelui duce ajutor pentru restituirea de către
Moldova a unor teritorii, cerere în sprijinul căreia solii ar fi adus chiar şi hărţi200.
Încă o particularitate merită amintită: la sud de Bacău şi de Bârlad, vămile „de
margine” de la 1408, domnia nu a avut nici o curte (poate la Tecuci, dar
nedescoperită)201. În plus, de aici s-au emis foarte puţine acte. În fine, mai multe
hărţi din sec. al XVI-lea numesc Valahia partea de sud a Moldovei, în timp ce
doar partea de nord primeşte numele de Moldavia202. Acest fapte ale istoriei
trecute nu credem că ar fi rezistat atâta vreme în memoria cronicarilor dacă nu
se bazau pe o realitate anterioară.
Ţara de Jos a Moldovei a cunoscut o evoluţie diferită de Oltenia din
Ţara Românească. În Oltenia, cnezatele locale, după ce s-au supus domnului de
la Argeş, au fost unite şi au primit un statut de autonomie extins, ce a dăinuit
încă două secole. Autoritatea limitată a domnului Ţării Româneşti, ca şi puterea
mare a banului şi a boierilor locali au avut consecinţe asupra urbanizării târzii a
acelei regiuni. În Ţara de Jos, situaţia a fost alta, explicaţia venind tocmai din
evoluţia politică deosebită a zonei, datorată dominaţiei mongolilor. Cele câteva
decenii în care Ţara de Jos a ieşit de sub puterea acestora (după 1367-1368) şi
perioada de influenţă muntenească au permis formarea unui specific local, ce
însă nu a evoluat în felul întâlnit în Oltenia. Singurul element comun dintre cele
196 „Istoria moldovenească din Kronika Polska a lui Bielski”, trad. G. I. Nastase, în Cercetări
istorice, Iaşi, I (1925), p. 118.

197 Ureche, Letopiseţul, p. 101.
198 Cantemir pune pe seama lui Ştefan cel Mare includerea în Moldova a întregului ţinut
Putna (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 142).

199 Iorga, Studii istorice, p. 87-88; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 102.
200 Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 101.
201 Tot în acest context trebuie subliniat faptul că nici unul din oraşele (sau cetăţile) din
partea de sud a Moldovei nu figurează în aşa-numită „listă de la Kiev”, după cum se va

vedea puţin mai jos.
202 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXV-XXVI.
două regiuni este acela că ambele au cunoscut o urbanizare mai târzie, dar din
cauze diferite. În Oltenia oraşele s-au dezvoltat abia din sec. al XVI-lea, când
domnia a devenit puternică şi a limitat autoritatea marilor familii de boieri ce
controlau târgurile locale, confiscându-le moşiile. În Ţara de Jos, oraşele apar
mai devreme, la finele sec. al XIV-lea şi în secolul următor, cu sprijinul direct al
domnilor, care au adus colonişti şi le-au dat privilegii. Doar la est de Prut, unde
pericolul mongol încă era prezent, densitatea oraşelor a rămas foarte redusă.
Primele menţiuni de oraşe
Mai multe aşezări ale Moldovei sunt pomenite în câteva izvoare ruseşti:
Letopiseţul I de la Novgorod, Letopiseţul Karamzin de la Novgorod, letopiseţele
Voskresenskaia şi Ermolinskaia. Dintre acestea, Letopiseţul I de la Novgorod, cu
versiunea Sinodală, cea mai veche, scrisă probabil în intervalul 1387-1396
(probabil spre finalul perioadei) la Kiev, cuprinde o listă cu numele a 358 de
cetăţi şi oraşe din Rusia şi regiunile învecinate, listă luată ulterior drept model de
celelalte cronici203. Această sursă aminteşte pentru ţinuturile bulgăreşti şi
„româneşti” următoarele aşezări, din care reproducem în ordinea şi cu numele
din original pe cele ce ţineau la acea vreme de Moldova: Cetatea Albă – la gura
Nistrului, Cernă (Cerna sau Czarnigrad), Târgul Iaşilor – pe Prut204, Târgul lui
Roman – pe Moldova, Neamţ, în munţi – Piatra lui Crăciun, Suceava, Siret,
Baia, Ţeţina, Colomeea, Cetăţuia – pe Ceremuş, Hotinul – pe Nistru205. Dacă
203 Una dintre cele mai bune ediţii în limba engleză ale cronicii a fost publicată în 1914: The
Chronicle of Novgorod, 1016-1471, Camden Third Series, vol. XXV, transl. Robert Michell,
Nevill Forbes (Londra: The Camden Society, 1914); lista care ne interesează nu a fost
reprodusă în această ediţie. Cercetări mai noi susţin ori că lista a fost alcătuită în 1394-1396
ori mai devreme, în 1375-1381 (Spinei, Moldova, p. 56; 67, nota 214; Victor Spinei, „Cetatea
Albă în însemnările de călătorie ale pelerinilor ruşi din secolele XIV-XV”, în Naţiunea
română, idealuri şi realităţi istorice. Academician Cornelia Bodea la 90 de ani, ed. îngrijită de
Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru (Bucureşti: Editura Academiei Române,
2006), p. 488-490).
204 Autorii unei monografii despre Iaşi consideră eronată citirea numelor „Cernă şi Târgul
Iaşilor pe Prut”; corect ar fi „târgul Cernăuţilor pe Prut” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii
vechilor zidiri până la 1821 (Iaşi: Editura Junimea, 1974), p. 24); vezi şi Istoria oraşului Iaşi, vol. I,
coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon (Iaşi: Editura Junimea, 1980), p. 47-48. Virgil
Ciocâltan propune altă formă: „târgul iaşilor [alanilor] negri, pe râul Prut” (Ciocâltan, „Alanii
şi începuturile”, p. 940).
205 În listă apare şi Chilia, însă la acea vreme nu aparţinea Moldovei, fiind aşezată în rândul
porturilor de la Dunăre, alături de Vicina. Textul listei a fost publicat în Novgorodskaia pervaia
letopisi starşego i mladşego izvodov, sub. red. lui A. N. Nasonov, M. N. Tihomirov (Moscova:
1950), p. 475. M. N. Tihomirov crede că a fost realizată între 1387 şi 1392 (M. N.
Tihomirov, „Spisok russkih gorodov dalnih i blijnih” [Lista oraşelor ruseşti îndepărtate şi
apropiate], în Istoriceskie zapiski, Moscova, 40 (1952), p. 214-259); Alexandru Andronic o
analizăm dispunerea lor din punct de vedere geografic, observăm că informaţiile

de care autorul dispunea sunt corecte. De la sud la nord, cu mici erori, de înţeles
pentru cunoştinţele din epocă, aşezările sunt amintite exact în felul în care se
aflau pe hartă. Aproape toţi istoricii români consideră că lista se referă doar la
oraşe, nu şi la cetăţi206. Unii cercetători, precum Giurescu, au mers chiar mai
departe şi au afirmat că oraşele din listă ar funcţiona dinainte de întemeierea
statului207. Cel care a redactat lista foloseşte numai termenul grad, ce desemnează
în lumea slavă în primul rând cetăţile, apoi oraşele. De altfel, includerea Ţeţinei
şi a Cetăţuii de pe Ceremuş arată că autorul a fost în primul rând interesat să
prezinte cetăţile din regiune şi nu oraşele. În listă apare şi Piatra lui Crăciun, care
era probabil o mică cetate, căci în 1395, când pe aici trece regele Sigismund al
Ungariei, aşezarea este numită villa, pentru că nu prezenta unui om venit din
vest caracteristicile unui oraş208. Nu poate fi însă negat faptul că o bună parte
din aceste aşezări aveau cel puţin un statut pre-urban; prezenţa cuvântului târg
susţine acest lucru. Ca o altă observaţie, lista nu face nici o menţiune despre
vreo aşezare din partea de sud a Moldovei: Bârlad, Vaslui, Tecuci, Bacău sau
Trotuş şi nici nu menţionează vreo cetate din Ţara Românească. O explicaţie
ţine de posibila dependenţă a teritoriului de la sud de Trotuş de Ţara
Românească; la Bacău sau Trotuş, dar şi Bârlad sau Vaslui, la acea vreme nu
existau fortificaţii sau curţi domneşti demne de a fi menţionate, aşezările
respective primind un impuls de dezvoltare în timpul lui Alexandru cel Bun209.
De fapt, exceptând porturile de la Dunăre şi mare, din tot teritoriul dintre Siret
şi Nistru singurul amintit este Iaşi.
Următoarea menţiune, mai completă, a unor aşezări ce au devenit oraşe
datează din 1408, când în privilegiul dat negustorilor polonezi, Alexandru cel
Bun precizează care sunt vămile ţării. Acestea au fost instalate de domnie în:
Hotin, Cernăuţi, Siret, Dorohoi, Iaşi, Tighina, Cetatea Albă, Roman, Neamţ,
Bacău, Bârlad, Trotuş, Baia şi Moldoviţa; vama principală a ţării era în oraşul de
reşedinţă al domnului, Suceava. Pentru Bacău, Roman, Baia, Neamţ „sau alte
târguri ale noastre” se precizează că sunt târguri, ce are aici înţelesul dublu, de
plasează între 1388 şi 1391 (Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 205-215; acest autor nu a
inclus în analiza sa Cetatea Albă, Chilia şi Cerna).
206 Excepţie face Rusu, Castelarea carpatică, p. 467-468.
207 Giurescu, Târguri, p. 71-72. Giurescu crede că autorul listei nu a ţinut cont de dispunerea
geografică a oraşelor, semnalând anumite inconsecvenţe (Giurescu, Târguri, p. 206). Credem

totuşi că, luând în considerare cunoştinţele geografice ale vremii, lista respectă în bună
măsură aşezarea centrelor urbane. Lui Giurescu, ce susţine existenţa unor oraşe pe teritoriul
Moldovei dinainte de formarea principatului, i se raliase şi Panaitescu, în ultimul său studiu
dedicat oraşelor (apărut postum): „Oraşe din Moldova”, p. 11.
208 DRH, D, I, p. 130, nr. 81.
209 Vezi şi Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXX-XXXVI.
oraş şi piaţă210. Din motive fiscale şi economice, domnul a instalat vămi în

aşezările importante ale ţării (exceptând Moldoviţa), aflate la intersecţii de
drumuri, la vaduri, în locuri cu potenţial comercial211. Dacă adăugăm
informaţiile arheologice, o bună parte din aşezările din document încheiau la
acel moment procesul de trecere la stadiul urban (Siret, Suceava, Baia, Roman,
Neamţ, Iaşi). Privilegiul din 1460 va adăuga vămile din oraşele apărute sau
adăugate ţării în prima parte a sec. al XV-lea: Tecuci, Adjud, Putna, Vaslui şi
Lăpuşna212. Din diverse motive, nu au fost instalate vămi în oraşele: Piatra,
Hârlău, Cotnari şi Huşi.
Cronologic, primele oraşe de pe teritoriul Moldovei au apărut în sud.
Cele mai multe informaţii le avem despre oraşele de la Marea Neagră, încă
acestea, în momentul apariţiei, nu făceau parte din Moldova, fiind preluate la
sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul următor. Dintre aceste oraşe, doar
porturile Chilia şi Cetatea Albă figurează în lista rusească; de altfel, cel mai vechi
oraş de pe teritoriul medieval al Moldovei este Cetatea Albă. Aflată într-un loc
strategic, la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, o aşezare medievală dependentă
de Bizanţ s-a dezvoltat pe locul unei vechi colonii greceşti (Tyras). Din secolele
X-XI, aşezarea începe să fie pomenită tot mai des în izvoare, fiind numită
Mavrokastron („Cetatea Neagră”) dar şi Asprokastron, Belgorod sau Akkerman
(„Cetatea Albă”)213. Mult timp s-a crezut că cele două nume se referă la Cetatea
Albă, însă în ultima vreme şi-a făcut loc ipoteza că de fapt au existat două cetăţi,
de o parte şi de alta a limanului Nistrului214. Cucerirea de către mongoli în 1241
a regiunii de la gurile acestui râu a dus la creşterea în importanţă a aşezărilor de
aici, ce au profitat de deschiderea spre comerţ a noilor stăpânitori. Mongolii au
permis genovezilor să se stabilească în posesiunile lor din Crimeea (Caffa şi
Soldaia), apoi la Cetatea Albă şi cea „Neagră”. La cea din urmă, genovezii sunt
pomeniţi prima dată în 1290215. Oraşul de la Cetatea Albă se dezvoltă din a doua

211 Panaitescu remarca: „ea [vama târgului, n. ns.] reprezenta cel mai important venit colectiv
produs de târg, dar care, afară de privilegii speciale, aparţinea, în secolul al XV-lea, domnului
Moldovei” (Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 11).
212 Bogdan, Documentele lui Ştefan, vol. II, p. 271, nr. 128.
213 Iorga, Studii istorice, p. 26-27.
214 M. Cazacu, „À propos de l’expansion polono-lituanienne au nord de la Mer Noire aux
XIVe-XVe siècles. Czarnigrad, la «Cité Noire» de l’embouchure du Dniestr”, în vol. Passé

turco-tatar, présent soviétique. Études offertes à Alexandre Benningsen, ed. Ch. Lemercier-Quelquejay,
G. Veinstein, S.E. Wimbush (Louvain, Paris: Editions Peeters, 1986), p. 100-104; Şerban
Papacostea, „Maurocastrum şi Cetatea Albă: identitatea unei aşezări medievale”, în RI, s.n.,
11-12 (1995), nr. 11-12, p. 911-915; Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început de ev mediu
moldovenesc (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004), p. 136-137.
215 Brătianu, Recherches sur Vicina, p. 102 şi 176, nr. XL; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p.
22-31, 129-144.
jumătate a sec. al XIV-lea, la ascensiunea sa contribuind modificarea traseului

principal al „drumului tătărăsc” care, la 1380, trecea prin Moldova, varianta de la
est de Nistru devenind secundară. Principele Dimitrie a fost probabil ultimul
stăpânitor mongol ce şi-a exercitat controlul la Cetatea Albă216, pentru ca înainte
de 1392, probabil la 1377-1378, aceasta să intre în stăpânirea principilor
Moldovei217; în schimb, „Cetatea Neagră” începe să decadă şi nu mai joacă un
rol important în economia regiunii. Cetatea Albă şi-a păstrat o bună parte din
autonomia internă, genovezii continuând să joace aici un rol important218.
Domnul era interesat în primul rând să deţină fortăreaţa, dar şi vama, ce aducea
venituri semnificative219.
La gura de nord a Dunării, Chilia (Chelia, în izvoare) a beneficiat în şi
mai mare măsură de prezenţa negustorilor genovezi. O aşezare cu origini
probabil bizantine exista în această regiune în secolul al XIII-lea, fiind pomenită
în contextul invaziei din 1241: alături de reşedinţa ţarilor bulgari de la Târnovo,
mongolii ar mai fi cucerit un oraş însemnat, numit Kila220. Împreună cu Caliacra,
Silistra, Cavarna şi Licostomo, Chilia apare într-o listă cu posesiuni („castele”)
ale patriarhiei din Constantinopol, din cca. 1318-1323221. Cercetările recente
înclină să susţină că pe Dunăre, la Chilia, au existat de fapt două aşezări: o cetate
bizantină, numită Licostomo, pe o insulă la vărsarea braţului Chilia în mare, şi o
alta, Chilia, mai în interior, pe cursul fluviului. Încă este în dispută localizarea
precisă a locului celor două aşezări222. Ascensiunea Chiliei s-a datorat decăderii
oraşului-concurent, Vicina, al cărei comerţ a primit o lovitură importantă după
războiul genovezo-bizantin din 1351-1352. În urma conflictului, bizantinii şi-au
pierdut poziţiile la Dunărea de Jos, iar Chilia a intrat sub control genovez223.
Informaţiile date de registrul notarului genovez Antonio di Ponzò, din anii
1360-1361, ne arată la Chilia un oraş foarte activ din punct de vedere comercial,
cu o bogată şi foarte mobilă colonie genoveză224. Într-un singur secol, Chilia a
216 Gh. I Brătianu, „Demetrius Princeps Tartatorum (Ca. 1360-1380)”, în Revue des études
roumaines, Paris, IX-X (1965), p. 42-46.
217 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 200-210; vezi şi Papacostea, „La începuturile statului
moldovenesc”, p. 118; Spinei, Moldova, p. 382-385.

218 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 42-45; Iorga, Studii istorice, p. 57; Călători străini, vol. I, p. 50.
220 Aurel Decei, „L'invasion des tatars de 1241/1242 dans nos régions selon la Djami
ot-Tevarikh de Fäzl ol-Lah Räsid od-Din”, în RRH, XII (1973), nr. 1, p. 120-121.
221 Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana, vol. I, Acta Patriarchatus Constantinopolitani,
ed. Fr. Miklosich, Jos. Müler (Viena: 1860), p. 95, nr. LII - II.
222 Octavian Iliescu, „Localizarea vechiului Licostomo”, în SRdI, 25 (1972), nr. 3, p. 452-453.
223 Papacostea, „De Vicina à Kilia”, p. 69-78.
224 Publicate de Geo Pistarino în Notai Genovesi; comentariu la Octavian Iliescu, „Note sur
l’apport roumain au ravitaillement de Byzance d’après une source inédite du XIVe siècle”, în
Nouvelles études d’Histoire, 3 (1965), p. 105-116.
schimbat mai multe stăpâniri: a intrat mai întâi sub controlul Ţării Româneşti,
până în cca. 1426225, moment după care Alexandru cel Bun pare să intre în
stăpânirea sa226; în 1435, făcea parte din teritoriul lui Ştefan vodă, fiind pomenită
în calitate de cetate şi vamă227. A fost cedată Ungariei, apoi a revenit iar Ţării
Româneşti228; după o scurtă stăpânire a Moldovei, Chilia reintră în 1448 sub
controlul lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei229. Pentru că dorea să
controleze şi gurile Dunării, Ştefan cel Mare a încercat în 1462, fără succes, să
cucerească Chilia, fapt reuşit în 1465. Din acel an şi până în 1484, cetatea,
refăcută pe celălalt mal de Ştefan în 1479230, şi oraşul au fost ale Moldovei.
Precum la Cetatea Albă, şi orăşenii din Chilia s-au bucurat de un regim de
autonomie.
În concluzie, porturile de la mare au apărut pe fundaţii bizantine, cu
contribuţie genoveză şi într-un cadru asigurat de dominaţia mongolă. Impactul
pe care aceste oraşe l-au avut asupra celorlalte centre urbane ale Moldovei a fost
mai mult unul economic, în primul rând comercial. Domnii au avut aici interese
politice şi militare, căci cele două oraşe şi cetăţile din apropiere deţineau poziţii
strategice deosebite şi aduceau şi venituri la vistierie. Totuşi, nu s-au aflat mult
timp în stăpânirea Moldovei. Cetatea Albă a fost o sută de ani sub autoritatea
domnilor, în timp ce Chilia s-a aflat în această situaţie doar în jur de trei decenii.
Modul lor de organizare, deşi puţin cunoscut, nu pare să se reflecte în
organizarea internă a celorlalte oraşe ale ţării. Şoltuzii sau voitii, pe care îi găsim
iniţial în documente în fruntea comunităţilor din Siret, Baia sau Suceava, apar şi
în sud, la Bârlad sau Tecuci. Nu găsim însă nici un consul, precum la Chilia, şi
nici un alt oraş, în afara Cetăţii Albe, nu a bătut monedă. Rapida acceptare a
stăpânirii otomane în Chilia şi Cetatea Albă în 1484 spune multe despre cât de
legate de Moldova erau aceste oraşe. Locuitorii de aici au acceptat sistemul
otoman, ce le asigura libertate de comerţ într-un teritoriu mult mai vast şi un
regim vamal foarte favorabil. Pentru orăşeni, interesele economice au stat pe
primul plan231.
În fine, regiunea dintre Prut şi Nistru a mai cunoscut un tip de oraş, cel
dezvoltat direct sub controlul mongol. Cercetările arheologice au evidenţiat
două oraşe de acest fel: Orheiul Vechi şi Costeşti. Mongolii nu aveau o tradiţie
225 Vezi şi Giurescu, Târguri, p. 221; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362; Panaitescu,
„Legăturile moldo-polone”, p. 98-100; Ştefan Andreescu, „O cetate disputată”, p. 46-48.
226 Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 99-102.
229 Ureche, Letopiseţul, p. 84; DRH, D, I, p. 413, nr. 302.
231 Nicoară Beldiceanu, „La conquête des cités marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par
Bayezid II”, în SF, XXIII (1964), p. 68-72.

urbană proprie şi s-au folosit de populaţiile cucerite pentru a ridica oraşe. Pe

lângă aceste populaţii, ei au colonizat meşteri şi negustori aduşi deseori cu forţa
din alte părţi, din Rusia sau Orient. Reunirea factorilor economici, reprezentaţi
de practicarea comerţului şi a unor meşteşuguri, cu factorii politici, daţi de
prezenţa unor centre de putere, au dus la dezvoltarea multor aşezări cu caracter
urban (le numim oraşe, însă prezentau particularităţi semnificative), în special în
vestul imensului spaţiu dominat de mongoli232. În acest mod a apărut oraşul de
la Orheiul Vechi, a cărui durată de existenţă a fost scurtă, în jur de un deceniu.
Aici s-a instalat un conducător mongol, lucru dovedit de emiterea unor monede
de aramă, datate spre finalul dominaţiei mongole, după 1350. Monedele poartă
legendă arabă, ce indică faptul că au fost bătute la Şehr al-Djedid sau Ianghi-Şehr,
adică în Oraşul Nou, numele pe care probabil mongolii îl dădeau Orheiului.
Cercetările la faţa locului au arătat că mongolii au ridicat o cetăţuie de pământ,
probabil locul unde rezida conducătorul local233. O situaţie asemănătoare
întâlnim la Costeşti, unde este posibil să fi fost bătute monede locale de aramă
(legenda e nedescifrată şi numele mongol al aşezării nu se cunoaşte). Oraşul era
prosper şi avea, ca şi la Orheiul Vechi, numeroase clădiri din piatră, alimentate
cu apă prin conducte făcute din tuburi de ceramică234. Controlul mongol asupra
acestor aşezări a încetat în jurul anilor 1367-1368, când a încetat baterea
monedelor locale şi circulaţia altor monede emise de hani235.
Considerăm că nici aceste oraşe nu au influenţat în vreun fel modul de
dezvoltare al oraşelor Moldovei. Aşezările mongole de la Orheiul Vechi şi
Costeşti au fost distruse în momentul în care au fost cucerite şi, doar la Orhei,
aşezarea a continuat să fie locuită, iar cetăţuia, în care probabil s-a instalat
reprezentantul domnului, a fost refăcută. Denumirea mongolă dispare şi este
înlocuită cu numele de Orhei, probabil după jumătatea sec. al XIV-lea. Noul
nume este de origine ungară şi sugerează o colonizare cu oameni veniţi de
dincolo de Carpaţi. Din sec. al XVI-lea, pe un alt loc, aflat la 18 kilometri
distanţă, se dezvoltă un nou oraş, Orheiul Nou236.
Celelalte oraşe din sudul Moldovei, Bârlad, Vaslui sau Huşi au apărut
mai târziu, la sfârşitul sec. al XIV-lea – începutul secolului următor. Faptul că la
Bârlad îşi avea reşedinţa mai târziu vornicul Ţării de Jos a dus la presupunerea
că aici a existat un centru de putere locală şi un târg. Una din primele menţiuni
ale acestei aşezări este în 1408, ca vamă pe drumul folosit de negustori pentru a
232 Vernadsky, The Mongols, p. 338-339; Spinei, Moldova, p. 267.

234 Ibid., p. 260-261, 268.
235 Ibid., p. 380. Detalii la Victor Spinei, „Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul
Moldovei (secolele XIII-XIV)”, în Analele Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1, p. 185-215.

236 DIR, XVI, A, III, p. 36, nr. 45.
aduce peşte de la Brăila237. Câţiva ani mai târziu, Bârladul este menţionat în
tratatul ungaro-polon de la Lublau din 1412, însă cel care a redactat textul
tratatului nu ştia sigur dacă aici era un sat sau un oraş: forum seu villa Berlam238.
Faptul că apare în tratat ne face să credem că aşezarea era importantă.
Dezvoltarea oraşului a fost încurajată de Alexandru cel Bun, care a acordat
locuitorilor scutiri de unele taxe239. Tot prin scutiri de taxe, acelaşi domn a
susţinut ridicarea oraşului Vaslui240. În curtea construită aici şi-a avut reşedinţa
Ştefan vodă, în perioada când a împărţit ţara cu fratele său, Ilie. Prezenţa în actul
din 1435 a termenului miasto, cu referire la Vaslui, trimite la existenţa în acest loc
a unui grup privilegiat241. Printre cei stabiliţi la Vaslui şi Bârlad s-au aflat catolici,
dovadă fiind bisericile acestora existente aici în sec. al XVI-lea242. În prima parte
a sec. al XV-lea, se dezvoltă şi oraşul Huşi, unde se pare că Alexandru cel Bun a
instalat un grup de husiţi243. Atenţia acordată de Alexandru acestei zone se
explică tocmai prin faptul că era slab urbanizată.
Ultimele centre urbane menţionate în această regiune sunt Tecuci şi
Galaţi. Acestea au făcut parte iniţial din Ţara Românească, fiind ocupate de
Moldova în timpul aceluiaşi Alexandru cel Bun. Tecuci este numit miasto în
1435, denumire ce indică prezenţa aici, probabil de dată recentă, a unui grup
privilegiat de colonişti244. O dovadă a faptului că sudul Moldovei a avut alt
regim decât părţile centrale şi de nord îl reprezintă cazul oraşului Galaţi. Acesta
este situat într-o poziţie geografică foarte bună, între vărsarea râurilor Siret şi
Prut în Dunăre, dar la mică distanţă de Brăila (cca. 20 km), cel mai important
port al Ţării Româneşti. Distanţa redusă faţă de Brăila a întârziat considerabil
dezvoltarea oraşului Galaţi, deoarece în aceeaşi ţară cu greu puteau rezista
economic două oraşe-porturi atât de aproape unul de altul. La aceasta se adăuga
concurenţa portului Chilia. În sec. al XV-lea, Galaţi a funcţionat doar ca un
centru pentru exploatarea peştelui şi o schelă pentru încărcarea mărfurilor.
Ocuparea Chiliei în 1484 de către otomani a îndepărtat şi ultimul obstacol ce
stătea în calea dezvoltării la gura Siretului a unui oraş. Moldova avea nevoie de
un port la Dunăre.

238 DH, vol. I, partea 2, p. 483, nr. CCCCI.
239 DRH, A, III, p. 279, nr. 151.
240 Ibid., p. 188, nr. 96.
243 Mihail P. Dan, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI (Sibiu: 1944), p. 84-88; Giurescu,
Târguri, p. 249-250.
244 Vezi discuţia privitoare la termenul miasto, mai jos.
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Moldova
Cât de vechi sunt oraşele din centrul şi nordul Moldovei? Aşezări locale
ce îndeplineau funcţii economice şi politice nu apar în izvoare înainte de
instaurarea puterii regelui Ludovic la răsărit de Carpaţi (1345-1347). Un rol
important l-a jucat în zonă colonizarea. Ca peste tot în Europa Centrală şi de
Răsărit, acest proces a fost complex şi cu urmări în ceea ce priveşte dezvoltarea
teritoriilor în care a avut loc. Coloniştii din Transilvania (în special unguri, dar şi
germani) sau Polonia (germani) au venit în Moldova din motive economice şi
politice. Centrele locale erau atractive, aveau un potenţial bun de dezvoltare şi
ofereau coloniştilor posibilitatea de a-şi desfăşura cu profit meseriile sau
negoţul. Cât a controlat acest teritoriu, regele Ungariei a căutat să-şi consolideze
autoritatea şi a încurajat trecerea aici a unor grupuri de unguri, saşi şi români din
teritoriile de la vest de munţi245. Probabil la aceşti colonişti făcea referire regele
Sigismund, când cerea în 1429 la Lutsk divizarea Moldovei, acuzându-l pe
domnul ţării că alungă „vechii colonişti şi stăpâni legitimi” (veteribus colonis et iustis
dominis exclusis)246. În istoriografia românească s-a insistat mai mult pe motivele
politice şi religioase care i-ar fi determinat mai ales pe români să plece din
Transilvania, în timp ce unii saşi sau unguri ar fi plecat pentru că îşi vedeau
ameninţată autonomia juridică şi religioasă sau pentru că erau nemulţumiţi de
politica fiscală a regilor247. Primii domni ai Moldovei au continuat politica
regilor Ungariei şi au încurajat venirea coloniştilor. Domnii urmăreau creşterea
propriilor venituri şi dezvoltarea ţării în ansamblu (o adevărată melioratio terrae).
Grupuri de catolici au trecut în Moldova după înfiinţarea episcopiei
Cumaniei, după cum aminteşte scrisoarea papei Grigore al IX-lea, din 1234:
„unii, atât unguri (ungari), cât şi teutoni (theutonici), împreună cu alţi drept
credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii [dincolo de munţi, n. ns.], ca să
locuiască acolo”248. Giurescu afirmă că în cuprinsul acestei episcopii ar fi existat
câteva „centre mai de seamă”, în afara cetăţii Milcoviei, reşedinţa principală. Un
astfel de centru ar fi fost în zona oraşului Trotuş de mai târziu, altul la Adjud249.
Aceasta este doar o presupunere a marelui istoric, în favoarea căreia nu există
argumente. Dacă aceste centre au existat, invazia mongolă le-a distrus, aşa cum a
245 Rusu, Castelarea carpatică, p. 464.

246 Ioannis Dlugossi, Historiae Polonicae, vol. I, Liber XI (Leipzig: 1711), col. 514 (această
informaţie ne-a fost furnizată mai târziu de Liviu Pilat, astfel că am apelat la această ediţie
din Długosz, ediţiile mai recente, citate în alte părţi ale acestei lucrări, nemaifiindu-ne
disponibile).
247 Pe motivele politice şi religioase insistă Pascu, Voievodatul, vol. I, p. 250 şi Meteş, Emigrări
româneşti, p. 71-79.
248 DRH, D, I, p. 20, nr. 9; Spinei, „The Cuman Bishopric”, p. 434-435.
făcut şi cu Milcovia, informaţie transmisă de un act papal din 1278; acest

document chiar spune că populaţia catolică a părăsit regiunea după 1241, deşi
afirmaţia pare cam radicală250. În schimb, putem admite că grupuri de colonişti
au trecut munţii după reactivarea episcopiei, în 1347 şi după înlăturarea
pericolului mongol de către oştile regelui Ungariei251. În 1359, în contextul
luptelor dintre voievozii Petru şi Ştefan sunt pomeniţi acei provinciales
Hungarorum, despre care Victor Spinei spune că sunt „demnitarii din teritoriile
răsăritene ale statului angevin”252, în timp ce Şerban Papacostea afirmă că
probabil sunt din Maramureş253. Cum unul din sensurile principale ale
cuvântului latinesc provinciales era de „locuitor al unei provincii/persoană
dependentă de o jurisdicţie”254, cronica lui Długosz face probabil referire la
ungurii aşezaţi în Moldova. Dacă cei pomeniţi mai sus ar fi fost din Transilvania
sau Maramureş, regiuni cunoscute la acea vreme, credem că izvorul ar fi amintit
şi locul lor de origine.
Catolicii erau însoţiţi de misionari, căci unul din scopurile papalităţii şi
stăpânirii maghiare era treptata aducere la catolicism a populaţiei locale. Pentru
primele decenii de după 1300 datele ce ne stau la dispoziţie în această privinţă
nu sunt foarte sigure. Încă din 1310, la Hotin ar fi rezidat temporar un episcop
catolic, informaţie ce se adaugă la semnele de întrebare ridicate anterior referitor
la statutul acestei aşezări la începutul sec. al XIV-lea255. În 1345, Siret (locum
Cereth), alături de Baia (locum Moldaviae), Cetatea Albă (locum Albi Castri),
Licostomo (locum Licosconii) şi alte aşezări apar printre custodiile ce aparţineau
vicariatului franciscan al Rusiei (Rusia Roşie)256. Victor Spinei consideră că data
de 1345 nu poate fi acceptată, deoarece vicariatul Rusiei ar fi fost înfiinţat mai
târziu; izvorul respectiv nu trebuie complet scos din discuţie, căci data
întemeierii acestui vicariat nu a fost încă pe deplin lămurită257. La Siret se va
stabili temporar reşedinţa ţării şi centrul unei noi episcopii, create în 1371258.
Activitatea misionară s-a intensificat atât în Moldova cât şi în Rutenia, mai ales
250 DRH, D, I, p. 29, nr. 12.

251 Ibid., p. 63, nr. 34.
253 Papacostea, „Triumful luptei”, p. 55.
254 Niermeyer, Mediae latinitatis p. 867-868.
255 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. XXV; Giurescu, Târguri, p. 242.
256 Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 87-88; Renate Möhlenkamp, „Die Enstehung und
Entwicklung der Mittelalterlichen Moldauischen Städte bis Ende des XVI. Jahrhundert”, în
Românii în istoria universală, vol. III, partea 1, coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian
(Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988), p. 931 şi 963, nota 112.
257 Victor Spinei, „Informaţii istorice despre populaţia românească de la est de Carpaţi în
secolele XI-XIV”, în AIIAI, XIV (1977), p. 18, nota 106; Spinei, Moldova, p. 286; Achim,
„Ordinul franciscan”, p. 405-406.
258 DH, vol. I, partea 2, p. 176, nr. CXXXVI.
după ce această din urmă regiune a intrat în 1372 sub controlul zelosului
Vladislav de Opole, reprezentantul regelui Ludovic al Ungariei (ce preluase
provincia după moartea regelui Cazimir). La Siret, îşi fac apariţia şi dominicanii,
ce ridică o mănăstire, locul ulterior al unor minuni259. După crearea episcopiei,
Annales minorum pomenesc, probabil în timpul unei revolte locale, martirizarea la
Siret a doi franciscani, în 1378, semn că exista o opoziţie a românilor majoritari
(sau a boierilor locali) faţă de propaganda misionară260. Numărul mare de
catolici din zona centrală a Moldovei, dar şi dorinţa de a continua răspândirea
catolicismului printre români, l-au determinat pe papa Ioan al XXIII-lea să
accepte cererea regelui Vladislav al Poloniei de a înfiinţa o altă episcopie catolică
la Baia. Primul episcop, Ioan de Ryza, a fost numit oficial în perioada 1413-1420261.
La Baia, ca şi la Suceava, Neamţ, Hârlău şi Iaşi, s-au aşezat mai mult saşi. Ioan,
arhiepiscop de Sultanieh, a vizitat Moldova înainte de 1404 şi a remarcat
numărul mare al germanilor: „şi avem mulţi germani ce locuiesc în aceste
părţi”262. Germanii s-au remarcat ca meşteri la cetăţile ridicate de domni,
negustori, dar şi ca luptători angajaţi. În cetăţile de la Şcheia (lângă Suceava) şi
Roman s-au găsit piese de armament şi de echipament militar, alături de
ceramică cenuşie, ce nu e specifică Moldovei263.
Izvoare mai târzii pomenesc catolici în satele şi oraşele din ţinuturile
Bacăului şi Romanului sau pe valea Trotuşului. Faţă de regiunea de nord-vest,
aici numărul ungurilor este mai însemnat decât al saşilor264. Pentru catolicii din
această parte a Moldovei, a fost creată episcopia de la Bacău (cca. 1391-1392), ce
ulterior va rămâne singura episcopie catolică din Moldova265. Etnicitatea
259 DRH, A, I, p. 1, nr. 1; R. Loenertz, „Le Société de Frères Pérégrinants et les convents
dominicains de Ruthénie et de Moldo-Valachie (2)”, în Archivum Fratrum Praedicatorum,
Roma, IV (1934), p. 33. Analiză în Renate Möhlenkamp, „«Ex Czeretensi civitate»:
Randnotizen zu einem in Vergessenheit geratenen Dokument”, în AIIAI¸ XIX (1982),
p. 105-130.
260 Ţara este numită acum Valachiae minor (Moldova) (Annales minorum, vol. IX, p. 20).
261 C. Auner, „Episcopia de Baia”, în RC, IV (1915), p. 94-101.
263 Gh. Diaconu, N. Constantinescu, Cetatea Şcheia. Monografie arheologică (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1960), p. 72-82, 86-89; M. D. Matei, L. Chiţescu, „Problemés

historiques concernant la fortresse du temps des Muşat et l’établissement urbain de
Roman”, în Dacia. Revue d’archéologie ed d’Histoire ancienne, s.n., X (1966), p. 307.
264 DRH, A, II, p. 119, nr. 84; Călători străini, vol. IV, p. 38; Marco Bandini, Codex. Vizitarea
generală a tuturor bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian
Diaconescu (Iaşi: Editura Presa Bună, 2006), p. 114-126, 134-144, 196-202; vezi şi Robin
Baker, „Magyras, Mongols, Romanians and Saxons: Population Mix and Density in
Moldavia, from 1230 to 1365”, în Balkan Studies, 37 (1996), nr. 1, p. 63-76.
265 Radu Rosetti, „Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, în AARMSI, s. II,
t. XXVII, 1904-1905, p. 297-301; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 121-123; acest punct de

locuitorilor din această regiune, numiţi azi cu un termen cu încărcătură

naţionalistă – „ceangăi” –, este un subiect controversat, căci sunt consideraţi ori
o populaţie română maghiarizată ce a trecut din Transilvania în Moldova în
sec. al XVIII-lea, luând locul vechilor catolici care părăsiseră ţara sau fuseseră
asimilaţi în secolele XVI-XVII266, ori o populaţie maghiară sosită aici în
perioada de început a Moldovei şi care a suferit ulterior un proces de
românizare267. Singurul element cert în ceea ce-i priveşte este că erau catolici. În
fine, un ultim val de unguri, husiţi, vine în Moldova pe parcursul sec. al XV-lea268.
Celor atraşi de această erezie şi preoţilor lor din târguri şi oraşe (oppida et
municipia) li se adresa Petru Aron în 1455, cerându-le să revină la catolicism269.
În oraşele Moldovei, nu au venit numai saşi şi unguri, ci şi numeroşi
armeni. Istoricii mai vechi au afirmat că armenii ar fi început să sosească în
Moldova după distrugerea capitalei Armeniei, Ani, de către perşi în 1064270,
afirmaţie ce nu are temei, căci oraşul a continuat să fie populat de armeni şi
după acest moment; cel mult, grupuri de armeni s-au mutat în Imperiul Bizantin
vedere este preluat mai nou şi de Anton Coşa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun
(secolele XVII-XVIII) (Iaşi: Sapientia, 2007), p. 59-64.
266 N. Iorga credea că ceangăii au origine cumană sau pecenegă (Iorga, Istoria românilor, vol.
III, p. 27). Alţi cercetători îi consideră români din ţinutul secuiesc, care au adoptat
catolicismul şi au fost maghiarizaţi; în Moldova ar fi trecut în număr mare în sec. al XVIII-lea
(Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ed. Ion Coja, V. M. Ungureanu (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985), p. 20-27, 41-51). Potrivit acestuia din urmă,
numele de ceangăi – csángó şi-ar avea originea în cuvintele maghiare csángó beszéd, „vorbire
corcită”, verbul csángani însemnând „a se corci” (ibid., p. 28-29, 35-37). Alţi autori merg pe
varianta originii din csáng, „străin”, „înstrăinat”, dat acestei populaţii ca un nume calificativ
(Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică (Bucureşti: Editura Semne, 2001), p. 24).
267 Unii specialiştii maghiari văd în ceangăi unguri stabiliţi în Moldova încă din sec. al XIII-lea,
înaintea românilor, ce ar fi venit din Balcani (sic!). O istoriografie partizană a problemei la

Ferenc Pozsony, The Hungarians csángó of Moldova (Buffalo, Toronto: Corvinus Publishing,
2006), p. 8-27. Numele ceangăilor ar veni de la cuvântul csáng, „a cutreiera”, „a umbla de
colo colo”, folosit prima dată într-o scrisoare din 1772 a preotului Peter Zöld (Bako Géza,
„Contribuţii la problema originii ceangăilor”, în SAI, 4 (1962), p. 37-38; vezi şi Marius
Diaconescu, „Peter Zöld şi „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a
secolului XVIII”, în AIIADX, XXXIX-XL (2002-2003), p. 247-292). Privitor la catolicii din
Moldova, în ultimii 20 de ani au apărut numeroase studii monografice, printre care: Coşa,
Cleja; Liviu Pilat, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII) (Bacău:
Editura Dumitru Mărtinaş, 2002); Adjudeni. Şase veacuri de prezenţă catolică pe valea Siretului,
coord. Dănuţ Doboş (Iaşi: Editura Sapienţia, 2005) şi altele.
268 Călători străini, vol. I, p. 64-65; Dan, Cehi, p. 84-88, 99-104, 196-206; Şerban Papacostea,
„Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun”, în
Şerban Papacostea, Evul mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale (Bucureşti: Editura
Corint, 2001), p. 279-286.
269 Annales minorum, vol. XII, p. 301.
270 Siruni, „Armenii în viaţa economică”, p. 109-111.
şi Cilicia, nu însă în regiunea de azi a ţărilor române. Ani şi oraşele armene au

început să decadă după cucerirea şi jefuirea de către mongoli în 1236-1244, ca şi
după un mare cutremur din 1319. A doua jumătate a sec. al XIII-lea şi secolul
următor reprezintă momentul de declin al puterii armenilor. În urma invaziilor
din perioada 1357-1403, Armenia a intrat sub controlul unei dinastii turcomane
(Kara Koyunlu), ce promova islamul, iar în 1375, regatul armean vecin din
Cilicia şi-a încetat şi el existenţa. O bună parte din populaţie a fugit271. Nicolae
Iorga şi Constantin C. Giurescu susţin că în Moldova ar fi venit în prima
jumătate a secolului al XIV-lea, traversând Marea Neagră. Pe mare cea mai
scurtă cale ar fi fost de la Trebizonda la Caffa şi Cetatea Albă, unde s-au găsit
monede armeneşti emise la sfârşitul sec. al XIII-lea272. De aici, armenii ar fi
plecat spre Chilia, unde un negustor armean e atestat la 1360 şi 1361273, şi apoi
spre alte târguri ale Moldovei. Giurescu admite că alături de acest curent a mai
existat un altul, dinspre Polonia274, după părerea noastră mult mai semnificativ
decât cel din sud. Am arătat la prezentarea oraşelor din Polonia că armenii au
jucat în oraşe, în special în cele din partea de răsărit, un important rol economic.
Ei au venit aici de la sfârşitul secolului al XIII-lea, prima parte a secolului al
XIV-lea, cea mai importantă comunitate fiind la Liov. Când la 1356 s-a acordat
Liovului „legea de la Magdeburg”, armenii formau deja o comunitate
numeroasă, motiv pentru care regii poloni le-au permis să se organizeze după
„legea armeană”. Alte comunităţi se aflau în Lutsk, dar şi în Cameniţa şi Sniatyn,
la hotarul cu Moldova, de unde cu siguranţă au trecut spre sud275. Unde s-au
aşezat, armenii au primit autonomie internă (aveau deja „experienţă urbană” din
Rutenia) şi dreptul de a-şi ridica biserici: în Suceava, Roman, Iaşi şi Botoşani; se
pare că în timpul prigoanei împotriva lor din 1551 ar fi fost dărâmate, pe lângă
bisericile amintite mai sus (exceptând cea din Suceava), şi cele din Hotin, Siret şi
Vaslui276. Despre fiecare din aceste biserici ne transmit informaţii tradiţia
armeană şi o serie de inscripţii târzii. La Botoşani, prima lor biserică ar fi existat
la 1350, la Roman, armenii ar fi cumpărat un lăcaş de la saşi în 1355, iar la Iaşi o
271 A. E. Redgate, The Armenians (Oxford, Malden: Blackwell Publishers, 1998), p. 259-262;
Simon Payaslian, The History of Armenia from the Origins to the Present (New York: Palgrave
Macmillan, 2007), p. 70-100.
272 N. Iorga, „Armenii şi românii: o paralelă istorică”, în N. Iorga, Scrieri istorice despre armeni,
ed. Emanuel Actarian (Bucureşti: Ed. Ararat, 1999), p. 199-205; Giurescu, Târguri, p. 212;
Siruni, „Armenii în viaţa economică”, p. 112-114.
273 Pistarino, Notai Genovesi, p. 30, nr. 19; p. 57, nr. 35 şi altele.
276 Prigoana a fost descrisă în versuri de diaconul armean Minas din Tokhat (Grigore M.
Buiucliu, Cânt de jălire asupra armenilor din ţara vlahilor de diaconul Minas Tokatţi (Bucureşti:
1895), p. 31-44).
inscripţie din biserica armeană cuprinde anul 1395277. Chiar dacă aceste date nu
sunt deloc sigure, ele ne transmit că momentul de început al comunităţilor
armene din Moldova a fost a doua parte a sec. al XIV-lea. Numărul lor tot mai
mare i-a determinat pe Petru I (1384) şi Alexandru cel Bun (1401) să accepte ca
episcopul armenilor din Polonia să-şi extindă autoritatea şi asupra armenilor din
Moldova, urmând să aibă reşedinţa temporară la Suceava278. În oraşe, s-au aşezat
şi ruteni, veniţi din Rutenia şi Podolia. Mai mulţi s-au stabilit în sate279,
importanţa lor în mediul urban fiind mai redusă. La Suceava aveau o biserică, un
preot şi o uliţă proprie. În Iaşi, izvoare mai târzii amintesc Uliţa Rusească280.
Tradiţia istorică, consemnată în cronicile Moldovei, a înregistrat venirea
acestor grupuri de străini, pe care le-a legat cronologic de începuturile ţării.
Letopiseţul Ţării Moldovei, scris de Grigore Ureche, cu interpolări ale lui Simion
Dascălul şi alţii, pune pe seama saşilor şi ungurilor „descălecatul” celor mai
vechi oraşe: „Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor,
îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au adus rusi mulţi şi i-au descălecat pre
apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani”; „Aşijderea şi târgul Baia scrie
că l-au descălecat nişte sasi ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au
descălecat nişte cojocari ungureşti”; „şi acesta [Roman vodă] au făcut târgul
Romanului pre numele lui”; „[Iuga vodă] au descălecat oraşe pren ţară, tot pre la
locuri bune şi le-au ales sate şi le-au făcut ocoale prenpregiur”; [Ştefan cel Mare]
au descălecat târgul Iaşii”281. Ideile lui Ureche sau ale interpolatorilor săi sunt
continuate de Miron Costin, care în Poema polonă, afirma că Dragoş ar fi adus în
Ţara Moldovei meşteşugari saşi, iar despre oraşe scria: „oraşele, mai toate, au
fost întemeiate de saşi, tot ei, împreună cu ungurii, ridicară şi viile”282. Cronicile,
277 Ibid., p. 31-44; H. Dj. Siruni, „Bisericile armene din Ţările Române”, în Ani. Anuar de
cultură armeană, Bucureşti, 1942-1943, p. 491-493; Grigore Goilav, „Armenii ca întemeietori
de oraşe în partea de răsărit a Europei”, în RIAF, X (1909), p. 245, 248; Bădărău, Caproşu,
Iaşii vechilor zidiri, p. 45-48.
278 DRH, A, I, p. 21, nr. 14; P.P. Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru
episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1401)”, în RIR, vol. IV (1934), p. 46-48. Nu este
cert dacă sub Petru I episcopul armean de la Liov şi-a exercitat sau nu autoritatea şi asupra
Moldovei (Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 213-214). Prezenţa armenilor la acel
moment în Moldova este susţinută şi de descoperirea aplicei de aur de lângă biserica Sf.
Simion din Suceava (Monica Gogu, Bogdan Niculică, „Ceramica descoperită în preajma
bisericii Sf Simion-Turnul Roşu din Suceava”, în Arheologia medievală., 3 (2000), p. 193-199;
Dejan, „Din nou despre aplica”, p. 267-272); alte consideraţii în Solomon, Politică şi
confesiune, p. 122-126.
279 DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
280 Ibid., p. 142, nr. 100; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea
şi al XVIII-lea (Bucureşti: 1933), p. 535; Paraschiva-Victoria Batariuc, „Biserici dispărute la

Suceava”, HU, XV (2007), nr. 1-2, p. 205-206.
281 Ureche, Letopiseţul, p. 71, 73, 75, 103.
282 Costin, Poema polonă, p. 233; vezi şi Armbruster, Dacoromano-Saxonica, p. 162.
dar şi unele acte interne, folosesc cuvântul „descălecat”, ce are un sens complex,
însemnând întemeiere sau organizare283. La fel ca în Ţara Românească, în scris
se înregistra ceea ce tradiţia păstrase până atunci la nivelul transmisiei orale căci,
cum bine argumenta Şerban Papacostea, nu cronica crea tradiţia, ci invers284. Cu
toate că nu aveau cunoştinţe legate de urbanizare, oamenii de la finele evului
mediu erau conştienţi că străinii avuseseră o contribuţie importantă la
dezvoltarea oraşelor şi, când spuneau acest lucru, se bazau pe numărul mare al
coloniştilor din oraşe şi pe drepturile de care aceştia se bucurau. În plus,
folosirea cuvântului de „descălecat” pentru întemeierea de oraşe arată că în
epocă exista credinţa că aceste aşezări nu ar fi existat înainte de formarea ţării şi
ar fi apărut în urma unui gest politic, datorită deciziei unora din primii principi.
Această perspectivă aşează termenul „descălecat” în aceeaşi direcţie de
interpretare cu locatio, la care ne vom referi mai jos.
Ponderea şi rolul jucat de colonişti în istoria de început a oraşelor din
Moldova au fost înţelese diferit, chiar eronat, de unii istorici. Aceştia consideră
că românii au format oraşele, în care erau majoritari, în timp ce coloniştii au
venit ulterior, iar rolul lor a fost minor285. Principalul argument adus este oferit
de mărturiile diverşilor călători care au trecut prin Moldova şi ne-au transmis
informaţii privind comunităţile catolice. Consemnările acestora sunt foarte
preţioase însă situaţia pe care o surprind este târzie, la aproape 200 de ani de la
momentul începerii venirii în Moldova a grupurilor de colonişti. Din vechile
comunităţi de saşi, unguri şi armeni mai rămăseseră doar câteva rămăşiţe. Un
eveniment a produs transformări majore în componenţa etnică a oraşelor din
regiune: Reforma religioasă.
Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, Biserica Catolică a trimis
misionari să cerceteze starea comunităţilor catolice din Moldova. Aceştia s-au
plâns că puţinii saşi şi unguri pe care i-au mai găsit trecuseră la protestantism,
convertirea având loc pe fondul legăturilor strânse pe care orăşenii de aici le
aveau cu Transilvania, ce se îndreptase mai devreme spre ideile promovate de
283 Pentru documentele interne, sugestiv este un act din 1758, în care se spune despre
Chişinău că „târgul Chişânăul [este] descălecat dentru început pe locul Buiucanilor”

(Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VI, ed. Ioan Caproşu (Iaşi: Editura Dosoftei,
2004), p. 131, nr. 151). Vezi în Gorovei, Întemeierea Moldovei, sensul pentru „descălecatul”
oraşelor (p. 54-56), precum şi celelalte înţelesuri ale termenului „descălecat” (p. 63). Vezi şi
Stela Cheptea, Mircea D. Matei, „On the Relation Between the Political Factor and the
Cities in the Middle Ages”, în HU, XIV (2006), nr. 2, p. 230.
284 Papacostea, „Geneza statelor româneşti”, p. 15. Cronicarii au adăugat tradiţiei locale
informaţiile preluate din cronici externe (precum Ioan de Târnave). Mai jos, vom discuta în
ce măsură diferitele tipuri de izvoare confirmă aceste date.
285 Inclusiv Giurescu, Târguri, p. 82-85.
Luther şi Calvin şi care stârniseră interes şi în Moldova286. Primii care au

oficializat ruptura de Biserica Romei au fost saşii din Braşov care, în 1541-1542,
au hotărât trecerea la luteranism. Lor le-au urmat saşii din restul Transilvaniei,
definitivarea organizării ecleziastice a bisericii săseşti având loc prin alegerea
unui episcop în 1553. Luteranismul a avut iniţial succes şi la unguri (1554), care
în final au aderat la calvinismul promovat de Gaspar Heltai (dieta de la Turda
din 1564)287. Din Transilvania, mişcarea Reformei a trecut munţii. În jurul
anului 1540, populaţia catolică din Moldova trecuse în mare parte la
protestantism. Din motive ce ţineau de politica sa externă, Petru Rareş (1527-1538,
1541-1546) s-a arătat tolerant cu pătrunderea ideilor protestante în rândurile
supuşilor săi catolici, în schimb, urmaşii săi, Ştefan Rareş (1551-1552),
Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568) şi Ştefan Tomşa (1563-1564), i-au
persecutat violent pe „eretici”, cum erau consideraţi protestanţii. Un anonim
vorbeşte de încercarea lui Ştefan Rareş de a-i converti forţat pe unguri la
ortodoxie, în timp ce pe seama lui Alexandru Lăpuşneanu se pune acelaşi lucru,
pentru toţi protestanţii288. O altă politică a urmat Despot vodă (1561-1563), ce
hotărâse numirea unui episcop pentru protestanţii din Moldova, care a primit
misiunea de a „restaura bisericile dărâmate”289. Intensificarea persecuţiilor şi
luptele pentru putere dintre diverşii pretendenţi la tron au dus la plecarea unor
grupuri de germani şi unguri în Transilvania290. Şi armenii au avut de suferit. În
1551, ei au fost obligaţi să treacă la ortodoxism şi mai multe biserici ale lor din
oraşe au fost dărâmate291. La o persecuţie ulterioară, Cronica armenilor din
Cameniţa aminteşte chiar uciderea voitului armean din Suceava, la începutul
domniei lui Ştefan Tomşa292. Un act din 1597 face referire la aceste evenimente,
explicând de ce armenii au emigrat în Polonia: „[armeanul] Dragan Danovac,
orăşean din Suceava, văzând acele vremuri războinice, tulburările şi amestecurile
ce erau pe atunci în Moldova, s-a sculat cu toată averea şi bunurile sale şi s-a tras
din Moldova în Polonia”293. Lovite din mai multe direcţii, aceste comunităţi
286 În 1532, este pomenit la Wittenberg un doctor din Moldova ce venise să-l audieze pe
Luther (Şerban Papacostea, „Moldova în epoca Reformei. Contribuţie la istoria societăţii
moldoveneşti în veacul al XVI-lea”, în SRdI, XI (1958), nr. 4, p. 61-63).
287 Istoria românilor, ed. Bărbulescu, Deletant et al., p. 219-220.
288 Călători străini, vol. II, p. 99, 131-132, 140-141, 266-267; V, p. 25, 81.
289 Ibid., vol. II, p. 140-141; V, p. 25.
290 Papacostea, „Moldova în epoca Reformei”, p. 69-76; Maria Crăciun, Protestantism şi
ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană,

1996), p. 38-40; vezi şi recentul studiu al lui Andrei Pippidi, „«Belicâne» – legendă şi
realitate”, în SMIM, 27 (2009), p. 61-73.
291 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 31-44; Cronicile slavo-române, p. 90, 105; Ureche, Letopiseţul, p. 168.
292 H. Dj. Siruni, „Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica armenilor din
Cameniţa”, în AARMSI, ser. III, XVII (1935-1936), p. 271-277.

293 Suceava. File de istorie, p. 208, nr. 81.
scad ca importanţă sau sunt treptat asimilate (mai ales prin trecerea la
ortodoxie). Locul lor în oraşe este luat de români, dar şi de noi grupuri de
colonişti, venite din sudul Dunării. Din acest motiv, considerăm că nu se poate
face comparaţie între starea şi numărul comunităţilor de colonişti din secolele
XIV-XV şi cele din a doua parte a secolului al XVI-lea - secolul al XVII-lea.
Istoriografia românească nu s-a pus de acord dacă nou-veniţii din
Moldova s-au organizat după principiile „legii germane”. Puţini au susţinut
această idee, printre ei marele Iorga294, însă mulţi alţii s-au pronunţat împotrivă
sau au ignorat acest aspect, susţinând că nu avem dovezi şi că prezenţa
coloniştilor a fost întâmplătoare şi nesemnificativă. Cei din urmă au adus ca
argument lipsa sau faptul că nu s-au păstrat prevederi ale legilor ce erau aplicate
în oraşe295. Trecerea la „legea germană” nu prevedea doar adoptarea unor
prevederi cu valoare juridică, fiind doar o parte a complexului proces numit
locatio civitatis, ce desemna fondarea pe noi baze a oraşelor (în special a celor în
care se aşezau colonişti)296. Dacă în Ţara Românească doar presupunem că
locatio a fost aplicată cel puţin la Câmpulung, în Moldova credem că avem
argumente în favoarea susţinerii existenţei în mai multe oraşe a acestui proces,
cu un anumit specific local. Izvoarele ne limitează argumentaţia în primul rând
la nivelul topografiei şi organizării juridice, acestea fiind de altfel două din
componentele principale ale locatio civitatis în Europa Centrală.
Unul dintre puţinele oraşe medievale din Moldova unde s-au întreprins
cercetări arheologice de amploare, ce au vizat nu numai bisericile medievale, ci şi
locuinţele şi inventarul aşezării este Baia. Din păcate, nu s-a putut cerceta toată
suprafaţa vechiului oraş. Analiza dispunerii locuinţelor descoperite i-a
determinat pe cercetători să afirme că se poate vorbi de existenţa unei organizări
topografice sistematice a spaţiului în care s-au instalat locuitorii. Lotizarea
terenului este destul de riguroasă şi se aseamănă cu situaţia similară din
Transilvania297. Coloniştii au venit după incendierea unei aşezări pre-urbane mai
vechi, în urma cuceririi acestui teritoriu de către oştile trimise de regele Ungariei
la jumătatea sec. al XIV-lea298. Ei sunt responsabili de reaşezarea loturilor, un
294 Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 115; Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, p. 83-84.
295 Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170. Puncte de
vedere neutre la D. Ciurea, „Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în
secolele XIV-XIX”, în AIIAI, VII (1970), p. 25; Grigoraş, Instituţii, p. 319. Într-un ultim
studiu, Panaitescu accepta faptul că oraşul din Moldova se afla „sub regimul privilegiat al
carte-lor (urice) şi în acest chip se deosebea de regimul obiceiului pământului, care predomina
în restul ţării” (Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 17).
296 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 62-66; Knoll, „The Urban
Development of Medieval Poland”, p. 71-73, 78-80.

297 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 2, p. 40-42, 46-47.
298 Datare cu ajutorul unui gros de argint emis de Ludovic al Ungariei în anii 1346-1351
(L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice”, p. 604); pentru locuinţe cu pivniţe ridicate
argument fiind oferit de situaţia similară din Polonia şi Ungaria, unde de obicei
coloniştilor li se acorda un teren nou pentru a se instala, în timp ce locator-ul, cel
care îi adusese aici, se ocupa de măsurarea şi distribuirea pământului299. În cazul
de la Baia, este posibil să le fi fost acordată o suprafaţă folosită anterior de
localnici, devastată în urma cuceririi300. În secolul al XIV-lea, autohtonii nu
aveau tradiţia unei lotizări riguroase, în plus, se adaugă prezenţa a încă unui
detaliu ce ţine de specificul planurilor oraşelor din Europa Centrală: existenţa
unei pieţe centrale301. Pe laturile acesteia, locuinţele sunt mai dese decât pe
străzile secundare, semn că noii locuitori au căutat să folosească la maximum
puţinul spaţiu existent, aici fiind vadul comercial cel mai bun302. Pieţele locale
tradiţionale, din alte oraşe din spaţiul locuit de români, erau deschise şi nu aveau
un plan foarte precis, în timp ce la Baia situaţia pare a fi complet diferită. Pe
lângă piaţă, s-au identificat urme ale unor drumuri pavate cu piatră de râu şi case
încălzite cu sobe cu cahle303, fapt specific la acea vreme doar curţilor princiare
sau oraşelor din centrul Europei, inclusiv Transilvania304. Începutul venirii
coloniştilor a fost stabilit înainte de definitivarea formării principatului şi,
probabil, regele Ungariei a încurajat instalarea lor la est de Carpaţi din motive
politice, pentru a-şi consolida controlul asupra acestei regiuni. Pe seama lui
putem pune chiar acordarea primul privilegiu pentru comunitatea de aici. La
motivele politice, se adăugau raţiuni economice. Coloniştii puteau valorifica
resursele locale şi le puteau dirija spre pieţele din Transilvania, o dovadă a
reorientării economice a aşezării fiind încetarea schimburilor comerciale cu
regiunile meridionale305. Pe lângă dreptul de a-şi desfăşura liber ocupaţiile, nou-
veniţii au primit şi drepturi juridice speciale. Conducătorul comunităţii putea
judeca cazuri foarte grave şi putea da sentinţe capitale, situaţie rar întâlnită în
după un specific nelocal, probabil săsesc (întâlnite şi la Sighişoara), vezi Lia Bătrîna şi Adrian
Bătrîna, „Unele opinii privind aşezarea saşilor la Baia în lumina cercetărilor arheologice”, în
CA, VI (1983), p. 244-252; vezi şi E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1,
p. 22; vol. 2, p. 16.
299 Quirin, „The Colonial Town”, p. 509-510.
300 Vezi locuinţa de lemn descoperită la Baia, tehnica în care a fost ridicată şi ceramica
descoperită (L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice”, p. 600-611).

301 Piaţa apare numită „mijlocul târgului” în documentele medievale (Hasdeu, Arhiva istorică,
tom I, partea a II-a, p. 21, nr. 290).

302 A se vedea cercetările arheologice: E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia,
vol. 1, p. 156; vol. 2, p. 42; Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 118-119, 153-154.
303 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 36-37; 128-139; vol. 2,
p. 45-46.
304 Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, trad. Adrian Riza
(Bucureşti: Editura Meridiane, 1984), p. 46-47.

305 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 101-102; vol. 2, p. 245.
oraşele din Moldova306. Din această perioadă s-a păstrat sigiliul oraşului, ce avea
ca însemn un cerb decapitat, al cărui cap priveşte din faţă şi are între coarne un
crucifix, simbolul Sfântului Hubert; legenda este în latină: SIGILLUM
CAPITALIS CIVITATIS MOLDAVIE TERR(A)E MOLDAVIENSIS
(„Sigiliul oraşului de frunte Moldova din Ţara Moldovenească”)307.
Un alt oraş unde credem că s-a realizat o locatio este Roman. În
Letopiseţul Ţării Moldovei, într-o interpolare a lui Axinte Uricariul, ni se transmite:
„[Roman I] au făcut târgul Romanul pre numele lui, precum mărturiseşte la
uricul lui, carile se află la mânăstirea Pobrata”308. Miron Costin este la fel de clar
în Poema polonă: „sub dânsul [Roman] s-au ridicat oraşul Roman, care-i poartă
numele”309. O parte din istorici acceptă existenţa unei legături între Roman I şi
acest oraş, alţii o neagă310, dar nimeni nu a putut exprima o opinie coerentă
legată de felul cum Roman a putut influenţa apariţia oraşului311. Sub numele de
„târgul lui Roman”, aşezarea apare în lista alcătuită la Kiev312. Cu toate că
Roman a domnit puţin, între 1391 şi 1394, anii 1387 şi 1396 (mai probabil
1394-1396) în care se încadrează redactarea listei de la Kiev permit realizarea
unei legături între listă şi dezvoltarea „târgului lui Roman”313. Putem presupune
că Roman, în calitate de frate al lui Petru I, a rezidat în cetatea pe care şi-a
ridicat-o aici şi în perioada anterioară domniei314. O menţiune de la Liov
aminteşte un act emis de domini Roman încă din 1386, în legătură cu nişte
negustori prădaţi în Moldova315. Cei doi fraţi au fost probabil în relaţii bune,
căci Roman este pomenit în actul prin care Vladislav, regele Poloniei, îi cere lui
Petru un împrumut (1388). Regele promite că va returna banii şi pune ca amanet
306 Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. II (Cernăuţi: 1934), p. 163-164, nr. 87.
307 Dimitrie Dan, „Un document românesc cu marele sigil din târgul Baia”, în Junimea literară,
4 (1907), nr. 3, p. 56; Al. Lapedatu, „Antichităţile de la Baia”, în BCMI, 1909, p. 64; Vîrtosu,
Din sigilografia, p. 461-465; Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 36.
309 Costin, Poema polonă, p. 235.
310 Emil Vîrtosu crede că e o simplă coincidenţă (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 476).
311 Ca în multe alte cazuri, istoricii moderni şi-au exprimat neîncrederea în ceea ce ne-a
transmis tradiţia, minimalizând „memoria istorică” a celor ce au trăit în evul mediu sau la
finalul acestei epoci. Credem că tradiţia are, în majoritatea situaţiilor, o bază în realitatea
istorică a vremurilor la care se raportează. Misiunea noastră este să oferim o interpretare
veridică şi să îndepărtăm elementele adăugate ulterior.
312 Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475.
313 Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 205-210; Spinei, Moldova, p. 56; 67, nota 214; vezi şi
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXIII-XXXV.

314 „Cetatea noastră, a lui Roman voievod” (DRH, A, I, p. 3-4, nr. 2-3); vezi şi Rezachevici,
Cronologia critică, p. 456-457.

315 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 284-285; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii (Bucureşti: Editura
Albatros, 1976), p. 31.

lui Petru şi „fratelui său, Roman, şi copiilor lor” oraşul şi ţinutul Haliciului316.
Roman este pus înaintea „copiilor”, deci presupunem că era luat deja în
considerare ca urmaş la tron şi era asociat la domnie. El a fost de altfel preferat
ca succesor, în defavoarea celor doi fii ai lui Petru317. Nu credem că este vorba
de un alt Roman318, de dinaintea domnului cu acest nume, căci el nu apare
nicăieri pomenit. În tradiţia istorică românească a fost consemnat pentru această
epocă un singur Roman, domnul de la 1391. Un argument suplimentar în
favoarea apropierii dintre Roman I şi acest oraş îl reprezintă îngroparea aici a
doamnei sale. Legătura dintre Roman I şi oraşul ce îi poartă numele mai ridică
o întrebare: cum un oraş a putut lua numele stăpânitorului său atât de repede? O
singură explicaţie este posibilă: o astfel de situaţie, relativ rară în cazul oraşelor
din evul mediu, presupune o întemeiere sau o reaşezare, pe baze noi319. Avem
un caz similar în Polonia, cel al oraşului Kazimierz, întemeiat de regele Cazimir
cel Mare în 1335.
Izvoarele ulterioare ne relevă un alt nume al Romanului, Târgul de Jos.
În acest context, Panaitescu şi Grigoraş puneau oraşul în comparaţie cu Baia, ce
ar putea fi Târgul de Sus al râului Moldova320, Romanul fiind târgul din vale, de
la vărsarea aceluiaşi râu în Siret. Locuitorii şi-au însuşit foarte devreme noul
nume, de Roman, de vreme ce apare şi în sigiliul oraşului, în timp ce domnia a
preferat să-l mai numească o vreme Târgul de Jos, ce ne arată că aşezarea
urbană era relativ nouă. Lăsând deoparte numele de râuri, nume de oraşe care să
cuprindă o indicaţie privind situarea geografică sunt rare în spaţiul locuit de
români. Avem deci două nume pentru acelaşi oraş şi amândouă arătă că oraşul
era nou. Numele care s-a impus este Roman, pentru că lega oraşul de
întemeietorul său, al cărui gest a rămas în memoria colectivă. Dar ce fel de
întemeiere putea face Roman?
Precum în multe alte cazuri din Polonia sau Ungaria, apariţia unui oraş
prin plantatio, aducerea unor colonişti şi introducerea unui nou regim juridic, nu
presupunea în mod obligatoriu crearea de la zero a unei aşezări, ci reaşezarea ei
pe baza unui alt plan şi cu alte principii juridice. Locul unde a apărut oraşul
Roman, aproape de vărsarea Moldovei în Siret, era prielnic nu numai locuirii, ci
şi desfăşurării schimburilor, astfel că aici se afla probabil o aşezare mai veche. În

317 Gorovei, Dragoş şi Bogdan, p 154-156; Cazacu, „Lucius Apronianus”, p. 257-272.
318 Gorovei, „Istoria în palimpsest”, p. 172; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 43-44.
319 Şi numele sub care apare oraşul în documentele interne şi externe arată că a fost
întemeiat de Roman. În izvoarele din secolele XV-XVI, figurează ca „Târgul (lui) Roman”
sau Romano foro. În actele latineşti ale Liovului apare mereu ca Romanski tharg; celelalte oraşe
din Moldova sunt numite cu precădere oppidum sau civitas (Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII,
p. 335, nr. 141; p. 349, nr. 169; p. 357, nr. 196).
320 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266; Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc”, p. 91.
calitate de asociat la tron, Roman a stăpânit zona, unde a ridicat succesiv două
fortificaţii. Analizând materialului ceramic şi numismatic descoperit în interiorul
acestora, Lucian Chiţescu susţinea că printre locuitori s-au aflat şi străini, a căror
venire poate fi plasată cronologic în timpul lui Roman321. În cercetarea acestui
oraş s-a produs o confuzie, căci arheologii au pretins că oraşul s-a dezvoltat în
interiorul fortificaţiei mai noi322, deşi de fapt se afla lateral, în afara zidurilor.
Planurile vechi ale Romanului şi situarea bisericilor medievale demonstrează fără
dubiu acest lucru323. Adrian Andrei Rusu a arătat în recenta sa lucrare că într-o
aşezare locuirea avea loc nu în castrum, în fortificaţie, ci în apropiere. Orice
întăritură servea unui puternic al locului sau unei comunităţi (în cazul în care
aceasta ridica prin propriul efort fortificaţiile, fapt imposibil pentru Moldova
acelor vremuri), în nici un caz una umilă324. Rostul „cetăţii” lui Roman I era de
a-i servi propriilor interese, astfel că dacă domnul a dorit să dezvolte un oraş a
făcut-o în umbra „cetăţii”.
Pentru multe din cazurile în care nu deţinem un act scris care să releve
principiile ce au stat la baza ridicării unui oraş, unele semne pot fi căutate în
planul respectivei aşezări. Eugenia Greceanu, Emil Ioan Emandi şi Teodor
Octavian Gheorghiu au arătat că, într-o anumită măsură, şi în Moldova şi Ţara
Românească, planurile oraşelor urmează principiile întâlnite în aşezările formate
de coloniştii germani în toată Europa Centrală325. În planul oraşului Roman
identificăm nu mai puţin de trei străzi paralele, care pornesc din piaţa principală,
ce despărţea aşezarea de cetate; în piaţă (amintită de Belsius, cronicarul lui
321 Ca o particularitate, ceramica găsită la Roman prezintă unele particularităţi şi sugerează că

nou-veniţii provin din Polonia sau nordul Europei (Lucian Chiţescu, „Ceramica ştampilată
de la Roman şi unele probleme în legătură cu purtătorii ei în Moldova”, în SCIV, 15 (1964),
nr. 3, p. 411-412, 418-421).
322 Matei, Chiţescu, „Problemés historiques”, p. 295-296.
323 Vechimea curţii de la Roman este dovedită de prezenţa foarte timpurie aici a unui vornic
(DRH, A, I, p. 24, nr. 17). Confirmarea faptului că oraşul s-a dezvoltat lângă curte/episcopie
vine din plasarea pe teren a descoperirilor arheologice din secolele XIV-XVII (Istoria oraşului
Roman (1392-1992), coord. Vasile Ursachi et al. (Roman: 1992), p. 41, 53). Izvoare târzii
susţin că biserica folosită de saşi se afla lângă curte, în oraş: Melchisedec, Chronica Romanului
şi a episcopiei de Roman, vol. I (Bucureşti: 1874), p. 18-19; Eugenia Greceanu, „La structure
urbaine médiévale de la ville de Roman”, în RRH, 15 (1976), nr. 1, p. 39-43.
324 Rusu, Castelarea carpatică, p. 254-255, 346.
325 Greceanu, „La structure urbaine”, p. 39-56; Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval
Botoşani (Bucureşti: Muzeul Naţional de Istorie, 1981, a II-a ed. a apărut în 2009 la Iaşi, Casa
Editorială „Demiurg”); Greceanu, Ansamblul medieval Piteşti; Emil Ioan Emandi, Habitatul
urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV-XX (Iaşi: Editura
Glasul Bucovinei, 1996), p. 263-268, 294-301; Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al
oraşului”, p. 154-173; Teodor Octavian Gheorghiu, „Suceava medievală – geneză şi evoluţie
până în prima parte a secolului al XVI-lea. Elemente morfo-structurale”, în HU, XII (2004),
nr. 1-2, p. 81-82.
Despot vodă)326, se oprea şi drumul ce intra în oraş dinspre sud-vest. Zona

delimitată de aceste străzi este bine individualizată şi prezintă în planul din 1818
o lotizare foarte densă de-a lungul Uliţei Mari, ce poate avea origini
medievale327. Dispunerea în paralel a străzilor şi existenţa unor pieţe centrale
regulate contrazic teoria larg răspândită printre istoricii români, ce consideră că
majoritatea oraşelor au crescut spontan, de la sine. Oraşele care nu au un plan
prestabilit s-au dezvoltat în timp, fără a păstra o ordine anume, de-a lungul
drumurilor ce intrau în aşezare şi care se întâlneau într-un punct central, unde se
aflau atât piaţa, cât şi sediul autorităţii locale (curtea domnească). În schimb,
străzile paralele s-au dezvoltat în cadrul unei evoluţii planificate, căci acest tip de
evoluţie stradală nu ţine cont decât parţial de traseul drumurilor mai vechi şi de
limitele reliefului local. Aceste străzi erau drepte, ceea ce arată că nu au
„crescut” de la sine, ci în urma stabilirii precise a loturilor ce le mărgineau. Tipul
de evoluţie urbană pornind de la două sau mai multe străzi paralele, care dau
într-o piaţă, este întâlnit şi în alte oraşe din Moldova (Suceava, Iaşi), în Ţara
Românească (Câmpulung, Piteşti), Transilvania (la Braşov, Bistriţa, Cluj) şi alte
ţări sau regiuni din Europa Centrală328.
O altă dovadă a felului în care a apărut aşezarea o reprezintă sigiliul
oraşului. În primul rând acesta are legenda în limba latină, indiciu clar că a fost
făcut de şi pentru un grup de colonişti catolici, saşi şi unguri. În al doilea rând,
nu apare ca fiind al oraşului, ca la Baia, ci al comunităţii: + S(IGILLUM)
CIVIUM DE FORO ROMANI + („+ Sigiliul orăşenilor din târgul lui Roman
+”). Forma cives este întâlnită şi în legenda sigiliilor unor oraşe din Ungaria, sub
numele de cives fiind de obicei desemnaţi orăşenii cu stare329. O altă diferenţă

327 Greceanu, „La structure urbaine”, p. 41-53. Aceste cercetări trebuie în permanenţă puse
în raport cu evoluţia planurilor oraşelor în perioada modernă, pentru a evita riscul unor
afirmaţii hazardate. După cum vom arăta mai jos (cazul Sucevei), lotizarea medievală pare să
fi supravieţuit în unele oraşe până în sec. al XVIII-lea – prima parte a sec. XIX, cu toate că
aceste aşezări au trecut de-a lungul timpului prin mai multe distrugeri (războaie, incendii).
Casele erau în mare parte din lemn şi se distrugeau repede, însă pivniţele din piatră
supravieţuiau, astfel că era firesc ca oamenii să îşi reconstruiască casele pe vechile locuri.
Cercetările arheologice în zonele centrale ale oraşelor din Moldova sau Ţara Românească au
fost limitate, iar documentele păstrate permit reconstituirea limitelor loturilor doar în puţine
cazuri, din perioada pre-modernă. Nu peste tot putem vorbi de o continuitate, astfel că
accentuăm ideea că cercetarea topografiei oraşelor medievale din ţările române, precum şi
abordarea comparată a planurilor oraşelor de aici, trebuie făcută în strânsă legătură cu
cercetările arheologice, ca şi cu alte categorii de izvoare, ce să confirme, acolo unde mai este
posibil, traseul vechilor străzi, dimensiunile caselor, tipul de locuire, posibilele îndeletniciri
ale locuitorilor etc.
328 Niedermaier, „Dezvoltarea urbanistică”, p. 143-144.
329 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 475-476; vezi şi Rady, Medieval Buda, p. 16-17.
faţă de Baia este aceea că oraşul apare ca forum, nu civitas şi nici oppidum, deci ca
un târg şi nu unul oarecare, ci „al lui Roman”330. Legenda sigiliului arată că în
momentul când comunitatea a primit dreptul de a se reprezenta printr-un astfel
de însemn aşezarea încă nu definitivase trecerea spre stadiul de oraş. Dacă a
existat şi un act de întemeiere nu ştim; el este pomenit de interpolatorul lui
Ureche, care însă foarte bine se putea referi la unul din actele emise de domn
din acest oraş, şi anume la cel în care este pomenită stăpânirea „de la munte la
mare” (1392)331. Probota are o legătură cu Roman, căci este probabil ctitoria lui
Ştefan I, ce e fiul lui Roman; Ştefan ar fi făcut-o pe la 1391, deci când tatăl său
era domn332.
Pentru că am amintit sigiliile, Roman şi Baia nu sunt singurele oraşe din
Moldova ce au avut vechi sigilii latineşti. Ştefan S. Gorovei a identificat cel puţin
încă două, la Neamţ şi Cotnari. Pe un act din 1599 este pusă „pecetea cea mare”
a Neamţului, a cărei legendă seamănă cu cea de la Roman: S(IGILLUM)
CIVIUM DE NIMCZ („Sigiliul orăşenilor din Neamţ”). La Cotnari, avem o
situaţie asemănătoare, cu un sigiliu cu legenda: SIGIL(LUM) [loc şters, probabil
MAIOR, n. ns.] OPIDI KOTHNAR („Sigiliul [mare al?] târgului Cotnari”)333.
Aceste sigilii sunt datate la sfârşitul secolului al XIV-lea şi au aparţinut
comunităţilor de colonişti stabilite în aceste oraşe, altfel nu ar fi avut legendă
latină, ci slavonă334. Catolicii aşezaţi la Neamţ, Cotnari, împreună cu cei de la
Hârlău şi Huşi, sunt pomeniţi mai târziu în izvoare, însă există un element
comun ce îi leagă: viticultura. În toată Europa Centrală şi de Răsărit, coloniştii
valoni şi germani au contribuit după 1200, din motive liturgice dar şi economice,
la eficientizarea şi răspândirea cultivării viţei de vie335. Din Transilvania, ei au
trecut munţii şi s-au ocupat de obţinerea vinului lângă oraşele din Moldova şi

331 Acest act, din 1392 (DRH, A, I, p. 3, nr 2), păstrat la Probota, este pomenit şi după
Ureche (detalii la Ştefan S. Gorovei, „Spre unificarea istoriografiei naţionale: „Cronica
paralelă” (Iaşi, 1733)”, în AIIAI, XXV (1988), nr. 2, p. 160-161).
332 N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova (Bucureşti: Meridiane, 1971),
p. 37-38.
333 Damian P. Bogdan, Ioana Vătămanu, „Acte moldoveneşti din secolul XVI referitoare la
aşezări din judeţul Neamţ”, în Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ, 4-5 (1972-1973), p. 248,
nr. 8; Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 35-36; Gorovei, „Note de istorie suceveană”,
p. 204, nota 150.
334 Nu excludem ipoteza lui Ştefan S. Gorovei, potrivit căreia sigiliile vechilor oraşe, ca şi
primele acte emise de domni, ar fi fost în latină, pentru că această limbă ar fi fost iniţial
limba oficială a cancelariei, însă, în cazul oraşelor, analiza diverselor izvoare susţine rolul
important jucat aici de colonişti (Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 37-38).
335 Hermann Aubin, „The Lands East of the Elbe and German Colonization Eastwards”, în
The Cambridge Economic History of Europe, vol. I, The Agrarian Life of the Middle Ages, ed. a II-a
de M. M. Postan (Cambridge: Cambridge University Press, 1966), p. 479-480.
Ţara Românească. Tradiţia cronicărească pune pe seama saşilor şi ungurilor

introducerea viilor în Moldova336. Poate nu întâmplător, una din primele
menţiuni ale saşilor din documentele interne ale Moldovei îi pune în legătură cu
cultivarea viilor. Într-un document din 1437 se dăruieşte un loc „unde au fost
viile saşilor”, pentru a fi întemeiat un sat, ce urma să asculte de judecătorul de la
cetatea Neamţului; saşii ce au avut aceste vii erau stabiliţi la Neamţ337. Mult mai
des izvoarele pomenesc viile saşilor, ungurilor şi chiar armenilor din Cotnari şi
Hârlău338. Astfel se explică prezenţa viţei de vie şi a strugurilor în sigiliile de la
Neamţ, Hârlău şi Cotnari.
Indicii privitoare la o altă locatio avem la Siret, unde cercetările de teren,
ce au fost completate doar parţial de săpături arheologice, au evidenţiat existenţa
la jumătatea sec. al XIV-lea a două nuclee de locuire: 1. o aşezare de meşteşugari
şi negustori, pe locul viitorului oraş; 2. o posibilă cetate, pe un deal din
apropiere. Pentru că la Siret a fost reşedinţa principală a Moldovei cel puţin
câteva decenii, istoricii cred în existenţa aici a unei curţi, care însă încă nu a fost
descoperită. Din vechile fortificaţii ce cu siguranţă o înconjurau au supravieţuit
doar urme de şanţuri şi palisade, precum şi biserica Sf. Treime, una din cele mai
vechi din Moldova. În aşezarea din apropiere, au început să vină colonişti
germani, prezenţa lor în număr mare fiind dovedită de menţionarea Siretului în
documente ca un puternic centru catolic, dar şi de ceramica cenuşie ce le este
atribuită. Coloniştii au ocupat centrul aşezării, unde cercetările au evidenţiat o
densitate mare de locuire339. Venirea străinilor s-a făcut cu acordul celui ce
stăpânea aşezarea, care a decis eliberarea locului unde să se stabilească nou-veniţii,
precum şi drepturile de care ei beneficiau. Densitatea de locuire, ocupaţiile
desfăşurate, obiectele descoperite i-au determinat pe arheologi să afirme că
aşezarea catolică prezenta în a doua jumătate a sec. al XIV-lea trăsăturile unui
centru urban340. Tradiţia istorică, consemnată de Ion Neculce, pune
„descălecatul târgului Siretiului” pe seama lui Dragoş341, a cărui venire la Siret
este susţinută de existenţa în apropiere a bisericii de la Volovăţ, unde a şi fost
îngropat. Nu ştim dacă Dragoş a adus sau nu coloniştii, însă ei se aflau aici la
336 Costin, Poema polonă, p. 233.

337 DRH, A, I, p. 237, nr. 169.
338 Ibid., II, p. 247, nr. 166; DIR, XVI, A, III, p. 78, nr. 96; Din tezaurul documentar sucevean.
Catalog de documente (1393-1849), ed. Vasile Gh. Miron et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, 1983), p. 68, nr. 94.
339 Mircea D. Matei, „Câteva consideraţii pe marginea începuturilor oraşului Siret, în lumina
celor mai recente descoperiri arheologice”, în RMMMIA, s.n., XVII (1986), nr. 2, p. 20-23.
Vezi şi concluziile aceluiaşi autor din ultimul tratat de Istoria României, vol. III, coord. Ştefan
Pascu, Răzvan Theodorescu (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001), p. 509-510.
340 Matei, „Câteva consideraţii Siret”, p. 23-25.
341 Ion Neculce, O samă de cuvinte, în Ion Neculce, Opere, ed. Gabriel Ştrempel (Bucureşti:
Editura Minerva, 1982), p. 161-162.

momentul domniei lui Laţcu, în timpul căruia se întemeiază episcopia de la Siret

în 1371. Pentru catolicii, dar şi pentru călugării dominicani veniţi aici, Margareta,
mama lui Petru I, a ridicat biserica cu hramul Sf. Ioan Botezătorul care, în mod
semnificativ, a fost construită în mijlocul pieţei centrale342. Aceasta este una
dintre puţinele pieţe din Moldova unde biserica este plasată în interior; se
adăuga Suceava, cu biserica armeană Sf. Maria; în celelalte oraşe, biserica sau
bisericile existente doar mărgineau piaţa. La Siret, biserica domnului a rămas
într-o poziţie periferică, pentru că acolo se afla probabil curtea. Relaţia dintre
biserica catolică şi piaţă este consolidată la Siret de acordarea în 1384 de către
Petru I a venitului cântarului (libra) din oraş343; importanţa bisericii pentru
comunitate este dovedită şi de punerea figurii Sf. Ioan pe sigiliul oraşului344. În
concluzie, poziţia bisericii, drepturile fiscale obţinute şi rolul important jucat
pentru comunitate duc la concluzia că probabil Petru I este cel care a acordat
privilegiul oraşului.
La Suceava, săpăturile arheologice indică pentru sfârşitul sec. al XIV-lea
o substanţială creştere a spaţiului locuit, pusă tot pe seama unor grupuri de
colonişti. Reperul cronologic al venirii lor este dat de mutarea aici a principalei
reşedinţe a ţării, în timpul lui Petru I. Uşor de identificat este locul unde s-a aflat
comunitatea armeană, în partea de nord-vest a oraşului. Fiind în majoritate
negustori, armenii şi-au luat ca reper nucleul comercial, piaţa. La 1401, când
autoritatea episcopului armean din Polonia a fost extinsă şi asupra Moldovei,
numărul armenilor din Suceava era probabil destul de mare, ei formând de la
bun început un grup aparte în cadrul oraşului. După modelul din Polonia, au
primit dreptul de a-şi alege un reprezentant propriu (voit) şi 12 pârgari345,
instituţii ce aveau autoritate numai asupra grupului lor, individualizându-i în
cadrul comunităţii orăşenilor. În schimb, nu îi putem aşeza cu precizie pe saşi şi
unguri, căci nu a mai supravieţuit nici una din bisericile catolice din acea
perioadă. Ceramica cenuşie de calitate superioară, ce este pusă pe seama
342 La jumătatea sec. al XIX-lea, vechea piaţă centrală îşi păstra încă forma, după cum se
vede din harta oraşului din 1855. Cu toate că între timp se deschisese un nou drum spre
Suceava, acesta nu credem că a afectat configuraţia originală a pieţii, ce era orientată spre
vest, pe unde intra în oraş vechiul drum. Pentru drumurile locale, Siretul, vatră de istorie şi
cultură românească, ed. Ion Popescu-Sireteanu (Iaşi: Editura Omnia, 1994), p. 99 şi urm.
Mulţumim domnului Dan Dumitru Iacob şi Institutului de Cercetări Socio-Umane din
Sibiu, pentru că mi-au pus la dispoziţie această hartă, publicată ulterior în Atlas istoric al
oraşelor din România, seria A, Moldova, fasc. 2, Siret, coord. Dan Dumitru Iacob (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2010), planul nr. IV.
343 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
344 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 476-477.
345 DRH, A, II, p. 4, nr. 4; Rosetti, Scrisori româneşti, p. 32, nr. 5.
germanilor veniţi din Polonia, a fost găsită în tot oraşul şi la cetatea Şcheia346.
Cercetările mai vechi considerau că prezenţa acestora aici trebuie pusă în
legătură cu lucrările de la curte şi cele două cetăţi de lângă oraş, însă extinderea
ariei descoperirilor arată că avem de-a face şi cu simpli meşteşugari şi
negustori347. Discuţia privitoare la comunitatea catolică de la Suceava se
complică dacă se admite că ei au construit o biserică catolică lângă curtea
domnească. Situată la mică distanţă, această biserică, destul de mare ca
dimensiuni, ridică unele semne de întrebare. Domnul nu ar fi acceptat
construirea unui lăcaş catolic decât dacă acolo a instalat sau a permis aşezarea
unei comunităţi de saşi şi unguri, căci probabil scopul bisericii era de a servi
necesităţile spirituale ale acestora şi nu ale anturajului catolic al domnului, cum
s-a afirmat348. De altfel, curtea avea în interior (în grădină) propria biserică
catolică, ale cărei începuturi nu sunt cunoscute349. Recent, s-a mai afirmat că în
lăcaşul descoperit lângă curte s-ar fi aflat de fapt o mănăstire ortodoxă, atestată
la 1395350. Identitatea acestei construcţii rămâne în dispută351, căci era prevăzută
la faţadă cu o pereche de turnuri, ce nu sunt specifice construcţiilor ortodoxe.
Această biserică, catolică sau nu, a dispărut la începutul secolului al XV-lea; mai
la nord, s-a ridicat o nouă biserică catolică352.
Credem că şi la Suceava putem identifica o locatio, în favoarea căreia
avem argumente tot de natură topografică. Planurile moderne confirmă
existenţa unei pieţe centrale în Suceava, ulterior spartă în două părţi. Cercetările
urbanistice ale lui Emil Ioan Emandi au arătat că planul şi suprafaţa acestei
pieţe, de cca. 20 ha, ca şi ale oraşului medieval, de cca. 100 ha, apropie Suceava
de oraşe similare din spaţiul polon şi german353. La formarea pieţei a contribuit
stabilirea de la sfârşitul sec. al XIV-lea a saşilor, pe latura de nord-est, şi
armenilor, la nord-vest. Modul relativ regulat în care se prezintă zona, precum şi
cele două străzi paralele ce s-au dezvoltat în continuarea pieţei, denotă o
anumită lotizare a terenului. Planurile târzii, privite chiar şi cu prudenţa dată de
346 La început, această ceramică a fost identificată numai la locul numit „Şipot”, apoi
descoperirile s-au extins, acoperind practic aproape tot oraşul (Paraschiva-Victoria Batariuc,
„Din nou despre ceramica cenuşie de la Suceava”, în AM, XXV (2002), p. 220-232).
347 Diaconu, Constantinescu, Cetatea Şcheia, p. 72-82; Mircea D. Matei, Contribuţii arheologice la
istoria oraşului Suceava (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1963), p. 48-57, p. 131-151;
Batariuc, „Din nou despre ceramica”, p. 232.
348 Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul
secolului al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1989), p. 59-60.

349 Călători străini, vol. V, p. 25, p. 182.
350 DH, vol. XIV, partea 1, p. 18, nr. 41; Năsturel, „D'un document byzantin”, p. 345-351.
351 Vezi discuţia de la micro-monografii, Suceava, text şi note.
352 Gh. Diaconu, „Contribuţii la cunoaşterea culturii medievale de la Suceava în veacurile
XV-XVI”, în MCA, 6, Bucureşti, 1959, p. 913-923; Călători străini, vol. V, p. 181-182.

353 Emandi, Habitatul urban, p. 299-300.
momentul când au fost ridicate, indică o densitate mare a loturilor, ce erau de

formă dreptunghiulară354. Acest mod judicios de folosire a terenului este
susţinut de cercetările arheologice efectuate în jurul curţii domneşti, care au
identificat pivniţele ce se aflau sub vechile case medievale355. În concluzie, la
Suceava, bazele oraşului au implicat două grupuri diferite, saşii şi armenii, a
căror instalare în zona pieţei şi lângă curtea domnului nu se putea face decât cu
acordul şi suportul acestuia. Cu toate că nu peste tot săpăturile arheologice au
fost consecvente, elemente de topografie similare sunt prezente şi la Bacău,
Hârlău, Botoşani, Iaşi şi alte oraşe, asupra cărora vom insista la studiile de caz356.
Argumente suplimentare în favoarea rolului coloniştilor aduce ceramica
cenuşie, amintită deja mai sus, şi analogiile ce se pot face între prezenţa sa şi
momentul sosirii germanilor. Elena Busuioc a scris o lucrare pe tema ceramicii
de uz comun din Moldova medievală şi a ajuns la concluzii interesante. În
majoritatea oraşelor din jumătatea de nord-vest a Moldovei se constată
introducerea destul de bruscă în a doua parte a secolului al XIV-lea a ceramicii
cenuşii, ce nu este specifică acestui spaţiu. Acest tip de ceramică superior, numit
şi „gotic”, este cunoscut în nordul Europei din secolele XII-XIII şi se
caracteriza prin ardere reducătoare, printr-un repertoriu variat de vase (oale cu
torţi, borcane, căni, castroane, capace, pahare) şi prin decor imprimat cu rotiţa
sau prin ştampilare. Ceramica de acest fel prezintă similitudini în primul rând cu
cea din oraşele din zona Poloniei, dar şi din Ungaria. În schimb, formele şi
decorul ceramicii cenuşii întâlnite în Transilvania nu sunt similare cu cele din
Moldova, prin urmare se crede că responsabili de introducerea sa la est de
Carpaţi sunt coloniştii germani veniţi din nord357. Descoperiri s-au făcut la Siret,
Suceava, Roman, Baia, Cernăuţi, Piatra, Bacău, Trotuş, Adjud, Hârlău, Orheiul
Vechi şi Iaşi. După o vreme, se observă că metodele de realizare ale acestui tip
de ceramică au fost preluate de meşteşugarii locali, care au avut mai puţină
deschidere faţă de formele acestei ceramici, ce dispar treptat în prima jumătate a
354 Ibid., p. 263-268; Atlas istoric al oraşelor din România, seria A, Moldova, fascicula 1, Suceava,
coord. Mircea D. Matei (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2005), planurile V-VII.
355 Gh. Diaconu, „Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor
asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea”, în SMIM, I (1956), p. 267-274; Mircea D.
Matei, Emil I. Emandi, Cetatea de scaun şi curtea domnească din Suceava (Bucureşti: Editura Sport
Turism, 1988), p. 158-162.
356 Vezi şi Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, p. 48, 53-54, 71-74; Teodor Octavian
Gheorghiu, „Arhitectura subterană. Despre structurile urbane subterane medievale

româneşti”, în Arhitectura, 36 (1988), nr. 4, p. 43-45.
357 Potrivit lui Hugo Weczerka, germanii care au venit în Moldova prin Polonia ar fi originari
din Silezia (Hugo Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt”, p. 235. Pentru ceramica
cenuşie din Transilvania, vezi Nägler, Aşezarea saşilor, p. 88-90 (ceramică cenuşie este
prezentă în special în nordul Transilvaniei, mai puţin în sud, unde se găseşte alt tip de
ceramică, roşie).
sec. al XV-lea358. Criteriul ceramicii nu trebuie absolutizat, însă în lipsa unor

dovezi documentare îl putem folosi, mai ales pentru perioada când acest tip nou
de ceramică a fost introdus în Moldova.
Dar în ce condiţii au venit coloniştii în Moldova? Au sosit aici
întâmplător sau au fost chemaţi şi aşezaţi de cineva? Un model de colonizare
întâlnim în Rutenia. În oraşul Halici, izvoarele pomenesc germani încă dinainte
de primele atacuri ale mongolilor: în 1235, este amintită o „poartă a
germanilor”359. „Legea germană” a început să fie introdusă în această zonă cu
puţin timp înainte de intrarea sub control polonez, de unde de altfel a fost
preluată: în 1339, cneazul Boleslav de Mazovia acorda acest drept locuitorilor
aşezaţi la Sanok. Motivele chemării de hospites şi acordării „legii germane” au fost
în primul rând economice. Atacurile mongolilor afectaseră economia locală şi
ruinaseră poziţiile deţinute de marile oraşe în comerţul internaţional. Nou-veniţii
au fost atraşi cu libertăţi juridice, scutiri de taxe şi au fost încurajaţi să se implice
în comerţul de pe noile rute ce legau Marea Neagră de Marea Baltică360.
Procesul de trecere la „legea germană” s-a intensificat în Rutenia după trecerea
sub control polon, în 1349, respectiv 1366-1367 (pentru părţile răsăritene).
Colomeea, oraş regal, a primit dreptul de Magdeburg în timpul regelui Cazimir,
însă actul original nu s-a păstrat (la sfârşitul sec. al XIV-lea, în oraş exista un
advocatus). În apropiere, în alt oraş regal, Sniatyn, comunitatea şi-a primit noile
drepturi cam în aceeaşi perioadă (în 1423 e menţionat un advocatus)361.
În regatele Poloniei şi Ungariei, coloniştii au venit invitaţi de monarhi.
Pentru a-i aşeza în ţară şi pentru a le confirma noul statut juridic, domnii
Moldovei au putut împrumuta în primul rând din experienţa în colonizare din
vecini, în special din nord, mai ales că mişcarea de adaptare la principiile „legii
germane” în oraşele din Rutenia începuse cu puţin timp înainte de începerea
procesului de formare a oraşelor din Moldova. Domnii Moldovei au putut
vedea direct felul în care funcţiona noul sistem în Rutenia, căci au stăpânit
temporar câteva oraşe din această regiune. Împrumutul acordat în 1388 de Petru
358 Elena Busuioc, Ceramica de uz comun nesmălţuită din Moldova (secolul al XIV-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 47-48, 71-73; vezi şi
Matei, Contribuţii arheologice, p. 131- 160; Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna, „Unele opinii privind
aşezarea saşilor”, p. 244; Batariuc, „Din nou despre ceramica”, p. 219-235.
359 Hugo Weczerka, Das Mittelalterliche und frühneuzeitliche Deutschtum im Fürstentum Moldau vom
seinen Anfängen bis zu seinem Untergang (13. – 18. Jahrhundert) (München: Verlag R. Oldenbourg,
1960), p. 42, nota 12.
360 Olha Kozubska-Andrusiv, Urban Development and German Law in Galician Rus’ during the
Thirteenth – Fifteenth Centuries, PhD dissertation (Budapesta: Central European University,

2007), p. 61-64 (lucrarea, într-o formă revizuită, este în curs de publicare la editura Brill).
361 În 1436, Colomeea şi Sniatyn au fost concedate de rege lui Michail de Buczack, ce a
respectat drepturile acordate acestor comunităţi (Kozubska-Andrusiv, Urban Development,

p. 140-142).
I regelui Vladislav prevedea ca în caz de nereturnare în trei ani principele să ia în

stăpânire teritoriul pus garanţie, anume cetatea şi ţinutul Halici362. Informaţii
ulterioare sugerează că urmaşul lui Petru, Roman I, a revendicat, şi poate chiar a
preluat, o parte din garanţie, mai precis Pocuţia, situată dincolo de hotarul de
nord363. Aici se aflau cetăţile şi oraşele Colomeea şi Sniatyn, amintite mai sus,
care primiseră deja dreptul de Magdeburg. Probabil la această stăpânire face
referire lista de la Kiev din moment ce aşează Colomeea în rând cu Baia, Ţeţina
sau Hotinul364. Ştefan I renunţă la pretenţiile asupra acestor oraşe (1395)365, la
fel Alexandru cel Bun, dar doar în prima parte a domniei. La acel moment,
regele polon mai avea de returnat din împrumutul luat de la Petru I, astfel că
promite plata în doi ani, altfel oraşele Colomeea şi Sniatyn urmau să revină
Moldovei (până la stingerea datoriei)366, ceea ce se pare că s-a şi întâmplat367, de
la un moment greu de precizat şi până spre finalul domniei sale368. Teritoriul
Pocuţiei va rămâne unul în dispută între Moldova şi Polonia până în secolul al
XVI-lea, inclusiv369. Această zonă poate fi pusă direct în legătură cu procesul de
colonizare şi mai târziu, în 1502370. Atunci, Ştefan cel Mare ocupă teritoriul de
dincolo de Ceremuş şi începe colonizarea de populaţie din regiune în restul
Moldovei; nu ştim însă în ce măsură aceste acţiuni au fost duse la capăt371.
Folosind deci modelul preluat din vecini, primii domnii ai ţării au
încurajat, pe măsură ce şi-au consolidat tronul, colonizarea de meşteri şi
negustori specializaţi372. Prezenţa şi activitatea acestora avea efecte nu numai

363 Ibid., p. 609, nr. 166.
364 Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475; opinie susţinută şi de Andronic, „Oraşe
moldoveneşti”, p. 210, 214.

366 Ibid., p. 640, nr. 177.
367 Ion Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare (Piatra Neamţ:
1900), p. 37-38; Ilie Minea, Informaţiile româneşti în cronica lui Ian Długosz (Bucureşti: Editura
Conexiuni, 1999), p. 45.
368 Idee susţinută şi de devastarea Pocuţiei de către Alexandru, în 1431, pe fondul alianţei
domnului cu lituanienii; fiul său, Ştefan, reglementează hotarul cu Polonia în 1433

(Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 654-660, nr. 183 A-C; Panaitescu,
„Legăturile moldo-polone”, p. 102-103).
369 Numai stăpânirea pentru o vreme a teritoriului Pocuţiei de către domnii Moldovei explică
încăpăţânarea lui Ştefan cel Mare de a solicita returnarea sa.

370 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 463, nr. CLXXXV; Ştefan S. Gorovei,
Maria Magdalena Székely, „Princeps omni laude maior”. O istorie a lui Ştefan cel Mare (Suceava:
Editura Muşatinii, 2005), p. 389-398.
371 Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia, p. 177-178.
372 Aici îi putem aminti şi pe cei care au venit în Moldova din motive religioase, precum
grupurile de husiţi, plecate din Ungaria sau Polonia şi aşezate la est de Carpaţi cu acordul lui
Alexandru cel Bun. În acest context, trebuie amintită scrisoarea episcopului Ioan de Ryza, ce
asupra aşezărilor în care aceştia se stabileau, ci şi asupra economiei statului şi

veniturilor domnului. Nou-veniţii nu au venit întâmplător, căci este greu de
crezut că ar fi lăsat ţinuturile relativ stabile politic şi economic de unde au plecat
pentru a se instala într-o ţară nouă şi nesigură. Putem deci vorbi şi pentru
Moldova de o colonizare organizată şi temeinică373. La nivelul documentelor
oficiale, informaţiile legate de modul în care au fost aşezate comunităţile de
colonişti sunt foarte sărace. Motivul lipsei actelor ţine de faptul că majoritatea
acestor comunităţi au fost asimilate sau au părăsit ţara, în special în turbulentul
secol XVI şi în secolul următor; cei care au venit în locul lor nu au avut nici un
interes să le păstreze documentele.
Din puţinele păstrate, un act de la 1453, este ilustrativ: Alexandru
voievod confirmă mănăstirii lui Iaţco de lângă Suceava dreptul de a-şi întemeia,
prin aducerea de colonişti străini, un sat lângă mănăstire: „Şi pe oricine vor
chema, sau din ţară străină sau din Ţara Leşească sau din ţara noastră, toţi aceşti
oameni [...] să fie slobozi să-şi are şi să semene grâne şi să cosească fân în ţarina
târgului Suceava, ca şi oamenii târgoveţi [...]. Aceşti oameni să aibă slobozenie,
fie că vor fi meşteri sau cojocari374 sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau
de orice fel de limbă, să nu dea aceşti oameni dare [...]. Aceşti oameni să fie
slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte [...]
pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând şi prin târguri şi prin sate, iar
vamă să nu dea nicăieri nici un groş [...]. Nici vornicii de Suceava şi nimeni altul
să nu aibă treabă cu aceşti oameni, nici să-i judece şi nici nimic altceva să nu ia
de la ei. Iar cui i se va părea că are strâmbătate de la aceşti oameni, acela să-i
cheme înaintea stareţei sau înaintea domniei mele, iar alt judecător să nu aibă
[...]”375. Cazul de faţă surprinde aşezarea unor colonişti la marginea unui oraş
deja existent. Sunt pomeniţi în primul rând ruşii, căci la nord de Moldova se
aflau numeroşi ruteni, aceştia fiind numiţi de obicei „ruşi”, în timp ce grecii
începuseră să vină din Balcani pe măsură ce Imperiul Otoman avansa spre
Dunăre. Cu toate că în acest caz avem de-a face cu oameni ce depindeau de o
mănăstire, observăm că li se acordă toate drepturile pentru a-şi exercita
ocupaţiile, pot folosi moşia oraşului (ţarina) la fel ca ceilalţi orăşeni, pot merg cu
face referire explicită la o astfel de instalare: lui Iacob şi însoţitorilor săi, domnul le acordă
un teren în Bacău (concessit locum habitationis in civitate Bako, a se nota termenii latini folosiţi, n. ns.),
precum şi un act (litera), în care li se preciza statutul (Călători străini, vol. I, p. 64-65;
Papacostea, „Ştiri noi cu privire la istoria husitismului”, p. 285-286).
373 Vezi şi unul din rarele studii ce încearcă să abordeze această temă: Teodor Octavian
Gheorghiu, „Urbanizarea medievală românească extracarpatică – gest oficial major sau pură
întâmplare?”, în HU, XIV (2006), nr. 2, p. 233-251.
374 Merită remarcat că, dintre meşteri, singurii ce sunt menţionaţi ca specializare sunt chiar
cojocarii, puşi de cronicari în legătură cu formarea (şi numele) Sucevei!

375 DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
produse în ţară şi au alt regim juridic. Chiar dacă nu se spune nimic în izvor, nu
excludem posibilitatea ca nou-veniţii să fi primit posibilitatea de a-şi alege un
reprezentant, care să dea seamă pentru cei stabiliţi în aşezare în faţa stareţei
mănăstirii. Cu toate că aveau alt statut, coloniştii de faţă ajung în timp să fie
asimilaţi din punct de vedere ocupaţional cu orăşenii. În 1616, când mănăstirea
primeşte o confirmare pentru dreptul de a aduce colonişti, sunt pomenite dări
precum camena (darea în ceară); în cazul acestor oameni, taxa revenea
mănăstirii376. Procesul de asimilare deplină a acestor oameni cu orăşenii nu a
avut loc pentru că ei aveau stăpâni diferiţi: unii depindeau de mănăstire, ceilalţi
de domn. La un alt nivel, un fenomen similar s-a petrecut în multe din oraşe, în
perioada de început. Coloniştii aşezaţi lângă o mai veche aşezare locală au primit
un statut privilegiat. Atât timp cât locuitorii mai vechii aşezări locale depindeau
şi ei de domn, statutul putea fi extins ulterior şi asupra lor.
Un al doilea document ilustrativ în această privinţă este din 1458. Ştefan
cel Mare întăreşte Mitropoliei din Roman satele Dragomireşti şi Leucuşani,
ultimul aflat mai sus de Roman, cu moară şi pod umblător peste râul Moldova.
Se acordă scutiri de dări locuitorilor de aici („săracii”, uboghi), printre care se
aflau şi unii veniţi din afara ţării: „iar cine va trăi în aceste sate, de orice fel de
limbă”. La fel ca la Suceava, oamenii mitropoliei erau liberi să facă negoţ („să nu
plătească nici vamă din târguielile lor, nici din peşte, nici din varză”), fiind scoşi
de sub autoritatea şoltuzilor şi pârgarilor, dar şi a dregătorilor domneşti din
oraş377.
Colonizarea a fost prin urmare atât urbană, cât şi rurală378. Izvoarele
amintesc în dese rânduri locurile din „pustie”, unde urmau să fie întemeiate sate,
cu oameni din ţară sau din statele vecine379. Cercetările arheologice au arătat că
în perioada dominaţiei mongole, teritoriul Moldovei cunoscuse o scădere a
numărului aşezărilor, procesul de repopulare cunoscând o intensificare de la
jumătatea sec. al XIV-lea. Aproape toate descoperirile de aşezări din perioada
secolelor XIII-XIV se localizează în jumătatea de nord a Moldovei, loc unde nu
376 Din tezaurul documentar, p. 98, nr. 176.

377 DRH, A, II, p. 103, nr. 70. Vezi şi capitolul următor.
378 Continuând pe firul tradiţiei istorice, înregistrată şi de cronicari, Cantemir afirmă: „Ţăran
curat moldovean nu-i nici unul (sic!), cei ce se află sunt de obârşie fie rusească, fie
transilvană, sau, cum i se mai spune îndeobşte la noi, „ungurească”. [...] Cei care au fost
trecuţi din Polonia în mijlocul Moldovei, uitându-şi, de-a lungul vremii, limba lor
părintească, au luat-o pe cea moldovenească” (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 298-299).
Pentru perioada secolelor XV-XVIII, vezi Matei D. Vlad, Colonizarea rurală în Ţara
Românească şi Moldova (secolele XV-XVIII) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1973).
Influenţat de interpretările marxiste, acest autor pune însă accent mai mult pe colonizarea
internă (pentru cauze, vezi ibid., p. 17-19), cu toate că avem, inclusiv pentru sec. al XV-lea,
izvoare ce amintesc numeroşi străini (vezi mai jos).
379 DRH, A, I, p. 91, nr. 63; p. 104, nr. 71; p. 107, nr. 73; p. 153, nr. 103 şi altele.
întâmplător s-au concentrat primele colonizări. Abia spre finalul sec. al XIV-lea
şi în sec. al XV-lea, colonizările se extind şi spre sud380. Procesul de colonizare
va continua în secolele următoare, când s-au păstrat câteva acte ce arată că
domnii încurajau venirea de oameni din alte ţări. Lăpuşneanu scria la Bistriţa în
mai multe rânduri, cerând să se permită „oamenilor fugiţi” şi celor care erau în
căutare de hrană să vină să se aşeze în Moldova; ţara fusese afectată de ciumă şi
era nevoie de oameni pentru repopulare381. Alte izvoare menţionează venirea
unor noi grupuri în timpul lui Petru Şchiopul sau Iancu Sasul; o bună parte din
aceşti oameni se aşezau în sate dependente de boieri, mănăstiri etc382. Pentru
colonizarea urbană deţinem şi alte dovezi, indirecte, care susţin ideea că domnii
au încurajat aşezarea unor oameni veniţi din afară. Condiţiile particulare din
Moldova au făcut ca aceştia să primească dreptul de a se organiza după propriile
reguli, respectând autoritatea superioară a domniei. Aceste reguli constau în
posibilitatea de a-şi alege un reprezentant, care primea drept de judecată asupra
comunităţii sale, o componentă foarte importantă a „legii germane”383. Situaţia
este valabilă atât pentru saşi şi unguri, cât şi pentru armeni, fiecare grup având
conducătorul său. Cu excepţia ungurilor, numele dat acestor reprezentanţi este
de origine germană, instituţia fiind introdusă pe filieră poloneză, şi nu
transilvană. Conducătorul comunităţilor de orăşeni poartă în Moldova numele
de şoltuz, ce provine din germanul Schultheiss (lat. scultetus), nume care la rândul
său a avut în Polonia o formă puţin schimbată, sołtys/syoltys. Faptul că acest
nume s-a impus în cele din urmă în întreaga Moldovă arată că printre primii
colonişti ponderea saşilor a fost semnificativă. În schimb, armenii şi-au numit
conducătorul voit, cuvânt ce vine din germanul Vogt (lat. advocatus), care la rândul
său a intrat pe filieră poloneză, din wójt384. Faptul că termenul de „şoltuz” s-a
impus pentru a-l denumi pe conducătorul orăşenilor arată contribuţia mai
importantă a saşilor din perspectiva asumării de noi instituţii de către
comunităţile ce avansau spre urbanizare. Rolul armenilor a fost mai limitat,
datorită faptului că ei au păstrat un caracter de enclavă pentru grupurile lor, din
380 Imaginea de ţinut pustiu transmisă de cronici (Ureche, Letopiseţul, p. 66-71; Costin, Poema
polonă, p. 229-233) nu trebuie luată ca atare, însă o scădere semnificativă a populaţiei în
regiunea Moldovei, datorată presiunii cumanilor şi, apoi, a mongolilor, trebuie luată în
considerare (detalii în N. Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova,
p. 141-143, 148.
381 DH, vol. XV, I, p. 491. nr. 913.
382 DIR, XVII, A, III, p. 97, nr. 159; p. 99, nr. 162. Şi Ieremia Movilă dădea acte de scutire
boierilor pentru satele unde urmau să se facă astfel de colonizări: „fie orice limbă ar chema
în satul lor: sau rus, sau leah, sau ungur, sau sârb, sau grec sau muntean, de la domnia mea să
aibă slobozie pe trei ani acel sat” (ibid., I, p. 39, nr. 59).
383 Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 206-207.
384 Grigoraş, Instituţii, p. 320-321; Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 210-213. Vezi şi
prima notă din capitolul următor.

motive ce ţineau de păstrarea identităţii (religioase, etnice, economice,

conservarea drepturilor etc). Ungurii numeau biró pe şeful comunităţii, însă acest
nume nu a avut decât utilizare locală385. Indiferent de originea etnică, coloniştii
s-au folosit de experienţa deja acumulată în teritoriile de unde au plecat pentru a
introduce noi instituţii în zonele unde s-au stabilit. Într-o ţară preponderent
ortodoxă, ei au primit şi dreptul de a-şi practica religia şi de a-şi ridica propriile
lăcaşuri de cult386. Numai prin prezenţa unor grupuri nou-venite putem explica
numeroasele şi vechile biserici catolice şi armene din oraşele Moldovei. De
asemenea, coloniştii au căpătat şi dreptul de a stăpâni cu titlu ereditar terenuri în
vatra oraşelor. Reunite, toate aceste drepturi individualizează comunităţile
instalate în Moldova şi formează privilegii ce pot fi ataşate „legii germane”. Unii
istorici contestă existenţa acestor acte, argumentul fiind acela că nu s-a păstrat
nici unul, alţii acceptă existenţa în oraşe a unui „drept propriu”, ce ar fi
combinat elemente juridice locale şi străine387. Nu credem că coloniştii ar fi
venit într-un teritoriu străin de la marginea Europei şi într-o zonă locuită de o
populaţie ortodoxă dacă nu ar fi primit şi documente care să le confirme
drepturile. Din secolul al XIII-lea, în toată Europa, actele scrise încep să
înregistreze orice practică administrativă, publică sau privată388. Peste tot, în
Germania, Polonia sau Ungaria, coloniştii au primit acte ce le certificau statutul,
mai ales după declanşarea procesului de „modernizare” a oraşelor, în urma
adaptării la „legea germană”. În Moldova, s-au păstrat două privilegii, pentru
Vaslui şi Bârlad, care cuprind doar o parte din drepturile orăşenilor. Pentru
toate celelalte oraşe, privilegiile, acolo unde au existat, s-au pierdut. Capitolul
următor cuprinde o discuţie detaliată pe această temă.
În Moldova, germanii au primit acelaşi nume care li s-a dat şi în
Transilvania, Ţara Românească sau Serbia, anume de „saşi”. „Saşilor din Baia” li

386 În sec. al XVIII-lea, în Moldova încă se ştia că bisericile catolice din ţară sunt „din
descălicătoarea ţării” (Documente Iaşi, vol. V, p. 499, nr. 765).
387 Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 115; Alexandru I. Gonţa, „Despre oraşul
moldovenesc în veacul al XV-lea. Locuitorii şi starea lor socială”, în SAI, 5 (1963), p. 27-48;
Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170; Grigoraş,
Instituţii, p. 319; Mircea D. Matei, Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV-XVI),
ed. a II-a revizuită (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2004), p. 65-66. Vezi, pe larg, şi
capitolul următor.
388 Pentru extinderea folosirii scrisului în societatea medievală, vezi Richard Britnell,
„Pragmatic Literacy in Latin Christendom”, în Pragmatic Literacy, East and West 1200-1330,
ed. Richard Britnell (Suffolk: The Boydell Press, 1997), p. 3-24; cazul polonez este discutat
de Anna Adamska, “From Memory to Written Record” in the Periphery of Medieval
Latinitas: the Case of Poland in the Eleventh and Twelfth Centuries”, în Charters and the use
of the Written Word in Medieval Society, ed. Karl Heidecker (Turnhout: Brepols, 2000), p. 83-100.
se adresează domnul Moldovei de două rânduri în 1453389, fapt ce arată că erau

trataţi ca o colectivitate. Prezenţa lor a lăsat urme importante în organizarea
oraşelor, dar şi în toponimia şi hidronimia locală: existau un pârâu al Sasului, o
vale a Sasului, o localitate şi un râu Sasca etc. Majoritatea acestor toponime sunt
în ţinuturile Roman şi Suceava390. Deşi numele de „saşi” este cel mai folosit în
mediul românesc medieval, numele oraşului Neamţ vine de la numele pe care
slavii îl dădeau germanilor. Unii istorici au afirmat că un german, probabil un
meşter, ar fi fost implicat în ridicarea cetăţii Neamţului391. De la oraş, numele de
Neamţ a fost împrumutat ţinutului şi râului. S-au păstrat şi urme lăsate de
unguri. În ocnele de lângă Trotuş lucrau tăietori de sare, numiţi şangăi, şalgăi sau
şaigăi, după cuvântul unguresc sóvágó392. Marile târguri ce se ţineau periodic pe
lângă oraşe poartă un nume unguresc, „bâlci”, din ungurescul bucsú (bolcsú), ce
avea sensul de adunare cu prilejul unei serbări religioase393. Numele de origine
maghiară al unor oraşe din zona de mijloc a Moldovei şi din zona subcarpatică
reprezintă un alt argument în favoarea contribuţiei coloniştilor la geneza
oraşelor. Chiar dacă aşezările respective erau mai vechi, fapt admis de altfel, de
ce s-ar fi impus nume străine pentru nişte aşezări locuite în majoritate de
români? În documente, Baia poartă numele de Bani sau Bania394 ce vine din
bánya, „mină” în maghiară, cuvânt preluat în această formă şi cu acest înţeles în
tot spaţiul locuit de români. Există localităţi cu numele Baia şi în Transilvania
(Baia Mare, Baia Sprie, Baia de Arieş) şi Ţara Românească (Baia de Fier, Baia de
Aramă); în majoritatea dintre ele izvoarele menţionează colonişti395. Bacău vine
probabil de la un nume de persoană, Bako396, iar numele Adjudului are o origine
asemănătoare, de la un anume Egyd397. În unele cazuri, venirea coloniştilor a dus
la schimbarea denumirilor unor localităţi, o vreme numele vechi circulând alături
de cele noi. Probabil astfel au stat lucrurile la Hârlău, unde noul nume, ce are
probabil tot o origine maghiară, schimbă numele vechi, de târgul Bahluiului
(Bachlovia). Probabil de origine maghiară sunt şi numele Trotuşului şi
Botoşanilor. Suceava, al cărei nume cronicarii îl vedeau venind de la maghiari
389 DRH, A, II, p. 34, nr. 26; p. 57, nr. 41.

390 Marele dicţionar geografic, vol. V, p. 319-320.
391 Tipul de cetate ridicat la Neamţ se încadrează în tipul nord-european (Şlapac, Cetăţi
medievale, p. 112, 115).

392 DLR, s.n., tom XI, partea 1, p. 13; N. Iorga, „Privilegiile şangăilor de la Târgu Ocna”, în
AARMSI, s. II, 37 (1914-1915), p. 245-263.

393 Pop, „Sinonimele cuvântului târg”, p. 51; DLR, tom I, partea I, p. 453-454.
394 DRH, A, I, p. 61, nr. 42; p. 80, nr. 55; p. 343, nr. 242.
395 Iordan, Toponimia, p. 52.
396 Giurescu, Târguri, p. 187. Pentru formele numelui oraşului, vezi DH, vol. XV, partea 1,
p. 117, nr. CCXI; DRH, A, I, p. 34, nr. 24; p. 195, nr. 141.
397 DRH, C, X, p. 48, nr. 53; p. 63, nr. 65; p. 81, nr. 80.
(szűcs = „cojocar”), se poate adăuga acestei liste398. Un caz deosebit îl reprezintă

câteva aşezări din regiunea dintre Prut şi Nistru: numele oraşului Orhei ar veni
de la maghiarul várhélly, „loc al cetăţii”, la fel numele viitorului oraş Chişinău (din
antroponimul cu rezonanţă maghiară Kisjenö – Ieno cel Mic)399. Cel mai
răsăritean punct în care s-au aşezat ungurii în Moldova îl întâlnim mai târziu, în
sec. al XVI-lea, la Cioburciu, pe Nistru (de la numele maghiar Csobor)400.
Terminologie
În documentele slavone interne ale Moldovei, aşezările cu caracter

urban sunt desemnate prin mai mulţi termeni: trăg, grad, miasto şi, rar, varoş401.
Dacă în Ţara Românească predomină cuvântul „oraş”, în Moldova cel mai
folosit în documente pentru a desemna centrele urbane este „târg”. Încă din
primele izvoare se distinge sensul de „oraş” dat acestui cuvânt, sens care
porneşte de la funcţia iniţială şi principală a aşezărilor urbane din acest spaţiu,
aceea de loc de schimb. Cu totul, distingem mai multe sensuri pentru termenul
târg: 1. oraş; 2. aşezare ce avea un statut intermediar, nefiind nici oraş, nici sat, a
cărei funcţie era preponderent comercială; 3. piaţă în interiorul oraşelor, loc cu
dughene, unde se practica negoţul - acest sens e prezent în documente în special
din sec. al XVII-lea; 4. târg periodic. Unul din primele texte ce cuprinde
termenul de târg cu sensul de aşezare urbană este lista rusă de la 1387-1396,
unde apar două târguri: „Târgul Iaşilor” şi „târgul lui Roman”402. „Târgul
Roman” mai apare pomenit de două ori în 1408, în privilegiul lui Alexandru cel
Bun (alături de „alte târguri ale noastre”) şi într-un act dat de acelaşi domn unei
biserici din oraş403; în 1411, Romanul este numit „Târgul de Jos”, datorită
398 Ureche, Letopiseţul, p. 71; Costin, Poema polonă, p. 232; N. Drăganu, Toponimie şi istorie
(Cluj: 1928), p. 69, nota 1.

399 Iordan, Toponimia, p. 310; toponimul Chişinău este prezent şi în partea de vest a
României.
400 Călători străini, vol. V, p. 22, 284-285, 508; Bandini, Codex, p. 422.
401 În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, când încep să se redacteze acte şi în limba română,
termenii sunt traduşi prin „târg” şi „cetate”, respectiv „oraş”. Singurul studiu detaliat
referitor la terminologia urbană din Moldova, cu accent pe termenul târg, îi aparţine lui
Renate Möhlenkamp, „Zur Bezeichnung der Moldauischen Städte in den Quellen des
Mittelalters”, în Östliches Europa Spiegel der Geschichte, ed. Carsten Goehrke et al. (Wiesbaden:
Franz Steiner Verlag, 1977), p. 171-192. Vezi şi Mircea Ciubotaru, „Introducere”, în
Toponimia Moldovei în documente scrise în limbi străine (exclusiv slavona), 1332-1850 (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2004), p. XIV, XVII. Pentru cetate/târg, vezi şi studiul lui
Ştefan S. Gorovei, „Cetatea de Scaun a Sucevei. O ipoteză”, în Analele Putnei, IV (2008), nr. 2,
p. 15-24.
403 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, I, p. 32, nr. 23.
poziţiei sale, aflându-se la capătul de sud al văii râului Moldova404. În 1422,

Bârlad apare pomenit ca târg405, iar din acest moment menţionarea oraşelor cu
numele de „târg” predomină în documentele emise de cancelarie. Locuitorii
oraşelor poartă numele de „târgoveţi”406. Adresările sau poruncile domnilor
către oraşe se făceau în formula către „târguri”407, iar privilegiile comerciale
pomenesc frecvent dreptul negustorilor de face comerţ în „târguri”408. Târguri
sunt numite şi aşezările mai mici, în care se aflau pieţe locale: Târgul Săratei este
un exemplu, aşezare ce nu a evoluat spre statutul de oraş409.
Al doilea termen folosit pentru a desemna oraşele este grad sau gorod,
însă frecvenţa cu care termenul apare cu acest sens este rară. Sensul principal al
termenului în Moldova era de „cetate”410. Cu acest înţeles îl întâlnim cu referire
la: „cetatea Sucevei” (1388)411, „cetatea Chiliei” (1435)412, „cetatea Neamţului”
(1443)413, „cetatea de la Hotin” (1453)414 etc. În 1392, Roman I emite un act din
„cetatea noastră, a lui Roman voievod”, însă probabil că emiterea s-a făcut nu în
oraşul cu acelaşi nume, ci în curtea fortificată, din apropiere415. Alexandru cel
Bun confirmă în 1401 întemeierea episcopiei armene în Moldova şi trecerea ei
sub autoritatea episcopului de la Liov, căreia i se acordă reşedinţă temporară în
„cetatea noastră”, Suceava. Curtea domnească unde rezida domnul apare numită
„scaun” (stol)416. Cu sensul de oraş, grad apare în 1449 într-un privilegiu către
negustorii din Braşov, cărora li se permite să meargă liberi „prin oraşe şi prin
târguri” (po gorodom i po torgovom)417. În actele latineşti, grad este tradus de obicei
prin castrum. Cetatea Neamţului apare numită astfel în 1395 cu ocazia expediţiei

405 DRH, A, I, p. 75, nr. 51.
406 Ibid., p. 179, nr. 127.
407 Ibid., D, I, p. 321, nr. 221.
408 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231;
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII; p. 315, nr. CXL şi multe
altele.
409 DRH, A, III, p. 91, nr. 50.
410 În câteva rânduri, editorii importantei colecţii DRH au tradus grad prin „târg”, deşi sensul
era de „cetate”. Spre exemplu, în actul în care în 1443 Ilie voievod dăruia curtea de la
Volovăţ lui Didrih, starostele Podoliei, editorii au preferat să traducă gorod prin „târg”. În
ceea ce ne priveşte, credem că formula corectă din text este „ne-a deschis nouă casa şi
cetăţile sale” şi nu „ne-a deschis nouă casa şi târgurile sale” (ibid., I, p. 325, nr. 231).
412 Tradus greşit de Costăchescu ca „oraş” (Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II,
p. 681, nr. 192).

413 DRH, A, I, p. 342, nr. 241.
414 Ibid., II, p. 45, nr. 33.
415 Ibid., I, p. 3, nr. 2.
416 Ibid., p. 21, nr. 14.
417 Ibid., p. 407, nr. 297.
regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova418; cu acelaşi nume apare mai

târziu cetatea Sucevei419. Pentru a denumi cetăţile, este folosit şi termenul arx420.
În actele slavone din Moldova, termenul de „oraş” apare foarte rar.
Prima dată l-am identificat într-un document de la Ilie voievod ce se referă la
„orăşenii” din Bacău, ce trebuiau să dea venitul vămii din oraş mănăstirii
Bistriţa421. Tot cu referire la „orăşeni” îl întâlnim într-o confirmare a
privilegiului Braşovului dată de Ştefan cel Mare (1472)422. Termenul începe să fie
mai des folosit, probabil sub influenţă munteană, din a doua parte a sec. al XVI-lea423.
Prezenţa unor comunităţi catolice semnificative, legăturile economice pe
care acestea le-au avut cu oraşele din Polonia şi Transilvania, dar şi relaţiile
strânse dintre domnii Moldovei şi regii Poloniei şi Ungariei au dus la emiterea
unui număr semnificativ mai mare decât în Ţara Românească de acte latine. În
cel mai vechi act intern păstrat, din 1384, oraşul Siret apare ca civitas (civitate
Cerethensi), termen ce surprinde poziţia de centru episcopal pe care Siretul o
deţinea din 1371424. Şi Bacău apare numit civitas, în 1431, tot în calitate de oraş
episcopal, căci autorul menţiunii este episcopul catolic de la Baia, care ştia foarte
bine tipicurile diplomatice ale vremii425. În funcţie de context, chiar şi aceste
oraşe sunt numite cu cel mai întâlnit termen latin din actele interne, oppidum.
Baia apare ca oppidum într-un act intern, emis de orăşeni426, Suceava, Neamţ şi
Hârlău în acte scrise în cancelaria domnească427. Roman figurează în documente
şi ca forum, precum într-o scrisoare către braşoveni dată de Ilie voievod sau în
câteva acte ale lui Ştefan cel Mare428; în legenda sigiliului, Roman este numit tot
forum (foro Romani)429. La fel avem cazul oraşului Iaşi, ce apare ca foro Filistinorum
în 1450-1451 şi 1475430. În toate aceste cazuri, credem că pisarii din cancelarie
418 Ibid., D, I, p. 130, nr. 82.

419 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 470, nr. CXC.
420 Ibid., p. 465, nr. CLXXXVI; DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. 1052; Mihai Costăchescu,
Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517) (Bucureşti: 1940), p. 502, nr. 82; p. 506,
nr. 85.
421 DRH, A, I, p. 283, nr. 200.
422 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 315, nr. 140.
423 DIR, XVI, A, III, p. 310, nr. 376; p. 365, nr. 449; p. 462, nr. 567; IV, p. 238, nr. 292.
424 DRH, A, I, p. 1, nr. 1. Un an mai înainte, în 1370, Siretul apare ca oppidum (DH, vol. I,
partea 2, p. 160, nr. CXXIV).

426 DH, vol. XV, partea 1, p. 203, nr. CCCLXVI.
427 Ibid., p. 305, nr. DLVIII; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 467, nr.
CLXXXVII; Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan, p. 497-499, nr. 79-80.

428 DRH, D, I, p. 323, nr. 224; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 359, nr. CLX;
p. 369, nr. CLXV.

430 DRH, D, I, p. 412, nr. 301; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 330, nr.
CXLVI.
traduceau de fapt termenul „târg”, folosit pe larg în Moldova. Într-un act din
1421, oraşul Siret apare numit oppidum şi nu civitas431. Am arătat că acest din
urmă termen era utilizat de obicei atunci când funcţia de centru episcopal era
relevantă, dar există cazuri când civitas este folosit în cancelarie pentru a face
diferenţiere între oraşele mari, reşedinţe principale domneşti, şi cele mici432. Spre
exemplu, Adjud figurează că oppidum în 1437, însă actul respectiv cuprinde o
prevedere prin care negustorii puteau face negoţ „în orice oraş sau târg al
nostru” (in quamcumque civitate vel opido)433. Formula lua în considerare statutul şi
importanţa oraşelor respective. Când se făcea referire generală la oraşele ţării, se
folosea civitas (omnibus civitatibus, 1457)434. În sigiliul oraşului, Baia apare numită
civitatis435. Numele surprinde situaţia de oraş important, deţinută de acest centru
la începutul formării Moldovei; ulterior, şi aici va fi înfiinţată şi o episcopie. În
1444, Vaslui, care nu a fost niciodată reşedinţă episcopală, este numit civitas.
Explicaţia este simplă: în acest oraş şi-a avut reşedinţa principală Ştefan voievod,
iar pisarii de la cancelaria sa nu au putut aşeza Vasluiul între oraşele mai mici,
numite oppidum, şi au preferat să-l numească civitas. Pisarii ştiau latină şi erau
probabil catolici, căci cunoşteau calendarul catolic şi datau actele în funcţie de
sărbătorile din acest calendar. Actul în cauză a fost dat „în vinerea de după
sărbătoarea papei Urban”, lucru pe care, într-o ţară majoritar ortodoxă, numai
un catolic credem că îl cunoştea436.
În fine, o serie de acte emise de obicei de orăşenii saşi sunt scrise în
germană. Sub forma Stadt, apare oraşul Baia într-o scrisoare originală trimisă de
Groff und Gersworn Burger der Stat Molde către oraşul Bistriţa437. Ca Stadt apare şi
Chilia, însă actul respectiv este scris de un locuitor din Sibiu438. Autorul Cronicii
moldo-germane foloseşte cuvântul Markt pentru a numi târgul Romanului (Romass
margk), în schimb Baia apare ca Hauptstadt (Haubstat Mulda), iar Suceava ca Stadt
(Statt)439. Termenul Markt mai apare în legătură cu oraşul Hârlău într-un act latin
din 1561, cu toate că ar fi trebuit să figureze într-un document german 440. Într-un
431 DRH, A, I, p. 69, nr. 48; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, p. 779, nr. 230.
432 Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 36-37.
433 DRH, D, I, p. 304, nr. 207.
434 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 259, nr. CXXIV.
436 DRH, D, I, p. 374, nr. 271. Vezi şi Paraschiv, Documentele latine, p. 66-70.
437 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. LIV.
438 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
439 O versiunea germană a cronicii la Olgierd Górka, Cronica epocii lui Ştefan cel Mare (1457-1499)
(Bucureşti: 1937), p. 113, 130-131. Îndreptări la Ion. C. Chiţimia, „Cronica lui Ştefan cel
Mare”, în Cercetări literare, III (1939), p. 219-293.
440 DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. MLIV. Pentru Iaşi (Jasmarkth), vezi Călători străini, vol. II,
p. 132.
text german îl găsim cu referire la Baia, în 1570 (Mark Banya)441. Nu am luat în

discuţie decât izvoarele originale, deoarece s-au păstrat şi o serie de traduceri
germane târzii, din epoca modernă, ce de obicei traduc pe „oraş” prin Stadt442,
iar pe „cetate” prin Burg443. S-au păstrat şi câteva denumiri maghiare ale oraşelor
din Moldova. Roman este numit Roman vasar chiar şi în acte latine (corect
Románujwár)444. Pe la 1528, Georg Reicherstorffer pomenea numele maghiare ale
oraşelor Huşi (Hwztwarus), Trotuş (Tartharos) sau Roman (Romanwasar)445. O
menţiune ulterioară se referă la Romanvasahel şi Szeretvasarhel446. Documentele în
germană şi maghiară au luat avânt în secolul al XVI-lea, datorită Reformei.
Am lăsat la urmă o particularitate din terminologia urbană din Moldova,
prezenţa termenului miasto, de origine poloneză. Unul din primele documente în
care l-am identificat este din 1421 şi are legătură cu mediul polonez. Alexandru
cel Bun şi marii boieri ai ţării cedează drepturile domneşti din Siret şi Volovăţ
fostei soţii a principelui, Rimgaila (botezată Elisabeta), vară a regelui Poloniei şi
sora marelui duce al Lituaniei. În forma slavonă a actului, Siret apare numit
misto, iar în forma latină oppidum447. Constantin C. Giurescu considera că toţi
termenii folosiţi de cancelaria domnească pentru a desemna aşezările urbane,
târg, miasto şi oraş, ar fi sinonimi, desemnând acelaşi lucru. Diferenţa ar fi fost
dată de diac, de originea lui etnică sau de cultura pe care o avea. Termenul de
târg ar fi cel mai vechi şi cel mai folosit, miasto ar dovedi influenţa rusă şi polonă,
iar oraş ar trimite spre o influenţă transilvană448.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile termenului miasto şi ale
derivatelor sale trebuie să luăm în considerare situaţia din regiunile învecinate. În
Polonia, pe lângă termenul targ, ce desemna un loc de schimb, se impune
termenul de mieisce (mieście, miasto), care reprezenta echivalentul lui locus din
sursele latine. Termenul se impune pe măsură ce se intensifica procesul de locatio
şi surprindea noul statut social şi economic al localităţilor cuprinse în acest
proces. Miasto înlocuieşte în documentele poloneze pe mai vechiul cuvânt gród,
în timp ce targ trece în plan secund449. În Rutenia întâlnim o evoluţie
asemănătoare. Cercetările recente întreprinse de Olha Kozubska-Andrusiv arată
că în secolul al XIV-lea a avut loc un proces de dezvoltare a oraşelor în sens
juridic, proces asociat cu schimbări terminologice. Termenul folosit anterior,
441 DH, vol. XV, partea 1, p. 644, nr. MCXCV.

442 DRH, A, I, p. 23, nr. 16.
443 Ibid., p. 392, nr. 276.
444 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 317, nr. CXLI.
445 Călători străini, vol. I, p. 198-199; vol. II, p. 139.
446 Ibid., vol. III, p. 208
447 DRH, A, I, p. 69, nr. 48.
449 Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 13-16.
hrad/gród, a fost înlocuit cu miasto, pe măsură ce aşezările ce păşeau pe calea

urbanizării primeau dreptul de Magdeburg450.
D. Ciurea a sesizat o anumită diferenţă între termenii trăg, ce predomină
în izvoarele din Moldova, şi miasto. Ultimul ar arăta că în actele emise de
cancelarie se simţea necesitatea realizării unei distincţii între diversele tipuri de
oraşe451. Victor Spinei credea că folosirea termenilor târg, gorod sau miasto ar
surprinde existenţa unor niveluri de dezvoltare diferite între aşezările urbane.
Oraşele mai importante ar fi fost numite gorod, în timp ce pentru cele mai mici se
folosea miasto452. În ceea ce ne priveşte, credem că distincţia se făcea nu în
funcţie de aşezare şi de mărimea acesteia, căci referirile erau cu siguranţă la un
oraş, ci la tipul de comunitate ce trăia acolo.
Majoritatea actelor ce cuprind termenul miasto sau derivatele sale sunt
din sec. al XV-lea. În actele externe, cuvântul apare în mai multe rânduri, în
special în cele ce au legătură cu Polonia, fapt ce arată că pisarii de la cancelaria
domnului îi cunoşteau semnificaţia. Îl întâlnim în privilegiile acordate de domnii
Moldovei negustorilor de la Liov (1408, 1434, 1456, 1460)453. Cu prilejul
înţelegerii dintre Ilie şi Ştefan voievozi din 1435, Ilie scrie regelui Poloniei
pentru a-l informa despre cele întâmplate. Două din oraşele dăruite lui Ştefan
sunt numite misto, Vaslui şi Tecuci, în timp ce Bârlad apare ca „târg”454. În 1462,
Ştefan cel Mare promite fidelitate regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei şi
făgăduieşte că nu va înstrăina „nici o ţară, ţinut, oraş (miasto) sau feud” fără
încuviinţarea acestuia455. Tot din vremea lui Ştefan, dar spre finalul domniei, în
1496, s-a păstrat un text referitor la solia trimisă de domnul Moldovei către
Alexandru Jagiello, marele duce al Lituaniei. Actul aminteşte trimişii domnului
moldovean, sosiţi din Imperiul Otoman şi Ţara Românească, care îl anunţau că
acolo „se strigă în toate părţile, prin toate cetăţile şi oraşele (mesto), ca toţi ostaşii
cei buni şi toţi oamenii sănătoşi să încalece pe cai şi să plece”456.
Termenul este prezent şi în actele interne. În 1490, Ştefan cel Mare
întăreşte zece biserici mănăstirii Putna, printre care şi două din miasto
Cernăuţi457, înainte de 1495 confirmă un privilegiu Bârladului (miasto)458, iar în
1503 acelaşi domn face o danie din ceara pe care o lua de la miasto Neamţ459. Şi
451 Ciurea, „Noi consideraţii”, p. 25.
452 Spinei, „Începuturile vieţii urbane”, p. 291.
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII.
455 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 282, nr. CXXIX.
456 Ibid., p. 396, nr. CLXXIII.
457 DRH, A, III, p. 135, nr. 73; p. 140, nr. 74.
458 Ibid., p. 279, nr. 151.
459 Ibid., p. 520, nr. 293.
cronicile slavo-române folosesc în câteva rânduri acest termen. În Letopiseţul

anonim al Moldovei, găsim Suceava numită în două rânduri miasto460, Hârlău apare
o dată tot ca miasto461, în schimb Romanul apare de mai multe ori că „târg”; la
fel Cernăuţi, e numit tot „târg”462. Este curios de ce autorul sau autorii cronicii,
scrisă la curtea domnească de la Suceava, au ales să folosească când miasto, când
târg pentru anumite oraşe. În mod evident, ei cunoşteau înţelesul de „oraş” al
acestui termen, căci îl folosesc şi cu celălalt sens din slavonă, cel de „loc”: „la
locul numit Hreasca”463. O situaţie deosebită întâlnim în Cronica moldo-rusă, care
pune pe seama lui Dragoş şi a coloniştilor aduşi de el întemeierea primelor
oraşe, inclusiv Baia, despre care ştim că a fost locuită de un important grup de
saşi. Termenul folosit de autor pentru a desemna oraşele este miasto464.
În fine, întâlnim şi acte în care termenul miasto este folosit pentru a
denumi locuitorii oraşelor. În legătură cu Suceava avem o menţiune din 1449,
când orăşenii, numiţi meastici, intervin într-un proces465. O situaţie asemănătoare
în oraşul Neamţ, unde într-un act din 1455 locuitorii apar sub numele mistici466,
la fel în 1458 la Roman467, iar în 1499, termenul measceane este atribuit pentru doi
locuitori, unguri după nume, din Hârlău468.
Deşi majoritatea actelor citate sunt laconice şi nu oferă prea multe
indicii, câteva scapă sugestii pentru o interpretare. Printre altele, în privilegiul
din 1408, Alexandru cel Bun acordă orăşenilor (miasticenî) din Liov dreptul de a
vinde în târgurile (torgi) Moldovei, dar şi dreptul de a ţine o casă în Suceava, fără
a o putea folosi în scopuri comerciale. Cel care dorea să facă acest lucru urma să
plătească aceleaşi dări „cu oraşul” (miasto). Toate celelalte referiri la oraşe
folosesc termenul torg, numai aceea legată de Suceava nu. Se observă că în
ultimul caz, sunt amintite dările pe care le plătea nu atât oraşul, cât comunitatea
ce locuia acolo, ce are un regim aparte. Prevederile şi formulările aferente s-au
păstrat şi în confirmările acestui privilegiu date de Ştefan vodă, Petru Aron şi
Ştefan cel Mare469. În 1436, Ilie voievod depune jurământ de fidelitate regelui
Vladislav al Poloniei. Principele se supune cu ”întreg sfatul nostru, cu cavaleri,
boieri şi nobili din cetăţi, oraşe (miasti), ţinuturi [...]”470. Câteva zile mai târziu,

461 Ibid., p. 12.
462 Ibid., p. 7, 10, 11.
463 Ibid., p. 7.
464 Ibid., p. 156, 160.
465 DRH, A, II, p. 4, nr. 4
466 Ibid., p. 62, nr. 45.
467 Ibid., p. 103, nr. 70.
468 Ibid., III, p. 438, nr. 246.
469 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231; Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII.
Ilie returnează regelui Şepeniţul cu toate cetăţile, ţinuturile şi oraşele (miasta) ce

ţineau de aceasta471. Actul din 1496, ce face referire la solia lui Ştefan cel Mare
către ducele Lituaniei, amintea chemarea oştilor din Ţara Românească, care s-ar
fi făcut în cetăţi şi oraşe, pentru ultimul cuvânt folosindu-se termenul miasto472.
Cu toate că se referă la Ţara Românească, autorul actului e din Moldova şi
sensul termenului folosit nu este teritorial, ci social, adresarea fiind făcută unui
grup de oameni, comunităţii oamenilor din oraşe, venirea la oaste fiind una din
obligaţiile la care aceştia trebuiau să răspundă.
Documentele interne citate aduc completări importante la semnificaţia
termenului miasto. În actul din 1449 referitor la Suceava, câţiva locuitori iau parte
la o judecată. Când sunt citaţi ca martori, ei sunt numiţi „oameni buni, orăşeni”
(meastici), printre numele înşirate aflându-se doi voiti, unul armean şi altul sas, şi
un vameş. Nu avem deci de-a face cu orice locuitor, ci cu membri ai patriciatului
oraşului, care la acea vreme proveneau din rândul celor mai puternice grupuri
etnice din oraş. În actul din 1455, Alexandru voievod dăruieşte unei mănăstiri o
bucată de pământ, „pe care au vrut să-l vândă [altcuiva] orăşenii (mistici) de la
Neamţ”. Într-o frază de mai jos, orăşenii din Neamţ sunt numiţi în două feluri:
pe de o parte ei sunt denumiţi mistici, pe de alta apar ca „oamenii din târg” şi nu
„oamenii” din miasto, cum ne-am aştepta. Nu toţi cei care locuiau în oraş intrau
în categoria numită mistici. În 1458, aceeaşi situaţie: se vorbeşte în aceeaşi frază
de şoltuzi, pârgari şi „dregătorii târgului” şi de orăşeni. Acest document
confirmă Mitropoliei din „târgul” Roman stăpânirea unor sate, din care unul se
află lângă oraş. Locuitorii acestor sate, „de orice fel de limbă” ar fi, sunt scutiţi
de dări şi sunt scoşi de sub autoritatea reprezentanţilor oraşului: „să nu-i judece
nici şoltuzi şi nici pârgari”, sau a judecătorilor domneşti. Separarea clară pe care
documentul o face între „săraci” (uboghi) din satul de lângă oraş al episcopiei şi
„orăşeni” (mistici) arată că termenii ce denumeau aceste două categorii aveau
încărcătură juridică. În acest caz, şi unii şi alţii erau colonişti, dar nu puteau fi
numiţi folosindu-se acelaşi cuvânt. Cu toate că „săracii” primesc diverse scutiri
de dări şi de munci, erau puşi sub stăpânirea episcopiei, în timp ce „orăşenii”
erau oameni liberi, aveau privilegiile lor şi depindeau doar de domnie.
La 1435, numai Vaslui şi Tecuci apar ca misto, iar Bârladul ca târg. Nu
este exclus ca la primele două oraşe locuitorii să fi primit recent unele privilegii,
motiv pentru care pisarul actului a folosit numai în cazul lor termenul de misto.
Deşi Bârlad apare numit târg, acest lucru nu înseamnă că aici nu s-a aflat o
comunitate ce a avut o situaţie specială. Dovada vine din cercetarea privilegiului
dat Bârladului de Ştefan cel Mare înainte de 1495 (data exactă nu se cunoaşte),
ce vine cu unele completări legate de statutul comunităţii din acest oraş.
471 Ibid., p. 706, nr. 203.

472 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 396, nr. CLXXIII.
Privilegiul, unul din cele două păstrate pentru oraşele din Moldova, este acordat
la cererea şoltuzilor, pârgarilor şi „orăşenilor noştri din oraşul de la Bârlad” şi a
tuturor „oamenilor săraci din toate satele ce ascultă de acest oraş”. Orăşenii sunt
numiţi în textul original slavon meşceane, iar oraşul apare ca miasto. În schimb,
când se referă la hotarul moşiei Bârladului, actul nu mai foloseşte termenul
miasto, ci trăg, precizând iniţial că cei ce beneficiază de această moşie sunt
orăşenii: „au cerut de la noi să le cercetăm hotarul lor cel vechi, pe unde din
veac ascultă de acel oraş al târgului Bârladului” (miastu trăgu Brăladu). La final, se
confirmă „legea veche” (starii zakon), şi anume o scutire de vama mică ce se lua
la Bârlad. Scutirea este dată şoltuzilor, pârgarilor şi tuturor oamenilor săraci „din
târgul nostru de la Bârlad”; acesta nu mai e numit miasto, căci prevederea include
şi „oamenii săraci”, nu numai pe locuitorii oraşului. Aceeaşi este situaţia moşiei,
care apoi apare numită ca fiind numai „a târgului”. Probabil pisarul a corectat
greşeala de la început, căci şi-a dat seama că moşia este folosită şi de „săracii”
din sate, şi deci nu era numai a orăşenilor. Diferenţele evidente de ordin
terminologic din text arată din nou existenţa unei comunităţi cu statut juridic
aparte, legată de domnie prin privilegii speciale, separată de alte categorii. Relaţia
specială ce există între orăşeni şi domnie este întărită de actul din 1503, în care
domnul dăruieşte şase pietre de ceară de la „oraşul (miasto) nostru de la Neamţ”
mănăstirii cu acelaşi nume. În fine, trebuie să amintim prezenţa termenului
miasto şi în legenda sigiliilor oraşelor Hotin şi Botoşani (şi probabil Suceava),
fapt ce sugerează prezenţa acolo a unor comunităţi cu un statut special473.
Opinia lui Giurescu potrivit căreia formaţia pisarului de cancelarie ar fi
responsabilă de folosirea „aleatorie” a acestor termeni nu se susţine. Pisarii
scriau actele la dictarea logofătului, iar acesta ştia bine care era statutul
orăşenilor. Este greu de crezut că folosirea ambilor termeni, târg şi miasto, în
aceleaşi documente, este pur întâmplătoare sau se datorează neatenţiei pisarilor.
Cei ce redactau actele cancelariei erau familiarizaţi cu sensurile termenilor ce
făceau referire la lumea urbană, fapt demonstrat de folosirea lui miasto şi mesciani
pentru desemnarea oraşului şi orăşenilor din Liov până în secolul al XVI-lea,
inclusiv474. Cercetarea documentelor în care apare miasto a dus la identificarea
câtorva elementele comune: 1. termenul are legătură cu tipul de comunitate ce
exista într-o aşezare urbană, ce e privită separat de alte categorii sociale;
2. comunităţile respective au un regim aparte, juridic, fiscal (Suceava, Neamţ) şi
chiar militar (vezi strigarea la oaste); 3. printre cei pomeniţi în acte întâlnim
grupuri privilegiate (Bârlad), colonişti (Roman), unguri (Hârlău). Niciodată
pisarii nu folosesc acest cuvânt atunci când se referă la locul de emitere al
473 Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 162, fig. 6 şi 12; Gorovei, „Note de istorie medievală
suceveană”, p. 203.
474 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 294, nr. CXXXII; DH, supliment II, vol. I,
p. 205-206, nr. C-CI; p. 220, nr. CXII (acte din 1558-1561).

vreunui act domnesc. Prin urmare, termenul şi diversele sale forme au în sec. al XV-lea
înţeles juridic şi social şi se referă numai la oraşe şi la categoria orăşenilor
deţinători de privilegii. Din această perspectivă, miasto se înrudeşte cu varoş din
Ţara Românească. Interesant este că prima menţiune a cuvântului „oraş” din
Moldova este sub forma „orăşeni”. În documentul respectiv, referirea la orăşeni
se face din perspectiva situaţiei privilegiate pe care o deţineau, căci sunt amintiţi
separat de „negustori”475.
Totuşi, faţă de varoş, ce a ajuns să definească oraşul în Ţara Românească,
miasto nu s-a impus. În sec. al XIV-lea, acest cuvânt desemna locul (locus) unde
se afla un grup de colonişti, privilegiat. Ulterior, pe măsură ce s-au dat tot mai
multe privilegii, înţelesul său s-a extins şi a ajuns să definească oraşul şi pe
orăşeni. Miasto rămâne doar o excepţie notabilă. Sensul original al celorlalţi
termeni folosiţi pentru a denumi oraşele în cancelarie era în legătură în primul
rând cu funcţia aşezării şi nu cu tipul de comunitate existent acolo. Chiar dacă
pentru unii orăşeni, aşezarea lor era Stadt, Markt sau varoş, numele care s-a impus
a fost cel de târg. Atât pentru cancelarie, cât şi pentru restul locuitorilor ţării, în
majoritate români, oraşul era locul unde se petreceau schimburile comerciale.
Nici termenul grad nu a ajuns să desemneze oraşul, pentru că era asociat cu ideea
şi funcţia de apărare, şi nu cu cea de comerţ. Denumirea veche de târg, de
origine slavonă, a rămas aici în uz până în epoca modernă.
Reşedinţe principale domneşti
În cadrul procesului de urbanizare a Moldovei trebuie discutate şi

oraşele ce au devenit reşedinţe principale ale domnului. Nu întâmplător, aceste
reşedinţe s-au aflat în secolele XIV-XV în nord, regiunea-nucleu de unde a
pornit formarea statului, dar şi locul unde primii domni şi-au avut baza puterii.
Tradiţia consideră că la Baia şi-ar fi stabilit centrul reprezentanţii regelui
Ungariei după 1345-1347, dar nici un izvor ulterior nu confirmă această situaţie.
S-a presupus, datorită numelui dublu, Baia – târgul Moldovei, că aici s-a aflat
centrul unei formaţiuni dezvoltate pe valea râului Moldova, însă nu ştim de ce
acest oraş nu a fost preferat de viitorii domni ca reşedinţă a ţării. Doar
pomenirea „hotarului lui Dragoş” lângă Baia, în 1424, face probabil referire la o
stăpânire a acestuia în regiune476. În documente, nu apare aici nici o curte, vreun
ocol domnesc şi nici măcar un ţinut, ce să-şi fi avut în acest loc centrul. Cu toate
acestea, în 1467 aşezarea încă era numită „capitală a Ţării Moldovei”477. Şi
legenda sigiliului oraşului trimite la un moment asemănător, când aşezarea a
475 DRH, A, I, p. 283, nr. 200.

476 Ibid., p. 81, nr. 56.
îndeplinit statutul de reşedinţă principală a ţării. Se mai păstra deci amintirea

poziţiei importante deţinută de oraş, probabil la momentul întemeierii
Moldovei.
Din motive necunoscute, primii conducători din Moldova, inclusiv cei
trimişi de regele Ungariei, au preferat sa se stabilească la Volovăţ sau Siret, puţin
mai la nord. Prima variantă este susţinută de aflarea pentru o vreme la Volovăţ a
unei biserici şi a mormântului lui Dragoş, precum şi faptul că această aşezare a
avut un statut aparte în primul secol de existenţă a Moldovei478. Probabil,
considerente militare şi politice (lupta pentru putere) l-au determinat pe Dragoş
şi urmaşii săi să se aşeze aici, loc de unde puteau controla mai bine regiunea
(vezi aşezările de la Bădeuţi, Rădăuţi etc., care, mai târziu, au trecut în
patrimoniul domniei). Legătura dintre Dragoş şi Siret, ce nu e departe de
Volovăţ, este susţinută de tradiţia locală, preluată de cronicari. Aceştia pun pe
seama lui Dragoş ridicarea unei curţi în Siret479, în timp ce Sas, ce i-a succedat
lui Dragoş, ar fi ridicat o cetăţuie pe dealul Sasca480. Bogdan I a stat tot în
această zonă, mormântul său şi al urmaşilor săi fiind în apropiere, la Rădăuţi481.
Sub Laţcu, oraşul Siret era în mod cert reşedinţa ţării, căci aici este înfiinţată o
episcopie catolică (1371), la fel cum în 1381 o episcopie de acelaşi fel este creată
lângă reşedinţa de la Argeş a domnului Ţării Româneşti482.
Petru I ia decizia de a-şi muta reşedinţa puţin mai la sud, la Suceava.
Lipsa izvoarelor ne împiedică să găsim un motiv cert pentru luarea acestei
hotărâri. Siretul era la acea vreme un oraş important, situat pe un drum circulat,
loc de aşezare pentru un grup de colonişti, sediu al unei episcopii catolice, deci
părea să întrunească toate condiţiile pentru a fi o reşedinţă domnească stabilă.
Creşterea influenţei catolicismului este considerată de unii istorici unul din
motive. Însăşi mama voievodului, Margareta, era catolică şi susţinea poziţiile
Bisericii în Moldova, prin influenţa pe care o exercita asupra fiului ei. Petru ar fi
vrut să se îndepărteze de mediul catolic de la Siret, motiv pentru care şi-ar fi ales
o altă reşedinţă483. Dacă ţinem cont şi de faptul că Petru a iniţiat negocieri cu
Patriarhia de la Constantinopol pentru a întemeia o mitropolie ortodoxă în
Moldova, această ipoteză are susţinere484. Totuşi, nu putem duce această teorie
prea departe, căci între Petru şi catolici nu a existat o ruptură, de vreme ce la
478 Costică Asăvoaie, „Prima reşedinţă domnească a Ţării Moldovei”, în AM, XXII (1999),
p. 117-123; Gorovei, „Umbra lui Dragoş”, p. 6-11.
479 Neculce, O samă de cuvinte, p. 161-162.
480 Simeon Reli, Oraşul Siret în vremuri de demult (Cernăuţi: 1927), p. 20-23.
481 Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 63-64, 74-75; L. Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie
arheologică”, p. 327-332.
482 Pascu, Contribuţii documentare, p. 66; Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, p. 439.
483 Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 56-58.
Suceava, chiar lângă curtea domnească, s-a permis ridicarea unei biserici
catolice485. Pe lângă acest posibil motiv, şi alte raţiuni au stat la baza deciziei lui
Petru. În timpul său şi al predecesorului său la tron, Moldova se extinsese mult
spre răsărit şi spre sud şi cu toate că era doar la o zi de mers de Siret, Suceava
era mai bine poziţionată geografic şi administrativ în cadrul ţării. Siretul era mai
vulnerabil la un atac venit din nord, dinspre Polonia. Petru a dorit să instaleze la
Suceava o nouă fortificaţie, ce să fie un veritabil centru de putere. Mai întâi a
ales un loc la nord-vest de oraş, unde a ridicat o mică cetate la Şcheia, pentru a
supraveghea drumul spre Transilvania. O altă cetate, mai mare, a fost ridicată la
est de oraş. În acelaşi timp, domnul a construit în oraş un palat, precum şi
biserica Mirăuţi486.
Petru a ales Suceava şi pentru că aşezarea de aici avea un bun potenţial
pentru a acoperi nevoile economice ale unei curţi cu un anturaj şi personal tot
mai numeros, dar şi ale unei garnizoane semnificative. Cercetările arheologice au
arătat că la acel moment aşezarea îşi definitiva procesul de urbanizare, stabilirea
domniei finalizând această transformare487. Pe lângă români, aici s-au aşezat
grupuri de armeni, unguri, saşi şi ruteni, iar în lista rusească a oraşelor, Suceava
figurează printre oraşele Moldovei488. Aici va fi oraşul de scaun al Moldovei
până la jumătatea secolului al XVI-lea.
Târguri
Şi în Moldova s-au dezvoltat mai multe târguri locale. La fel ca în Ţara

Românească, izvoarele ce le privesc sunt foarte sărace sau lipsite de detalii, mai
ales că erau tratate de către cancelarie ca simple sate. O parte sunt amintite de
călătorii străini ce au traversat Moldova, care le-au remarcat ca locuri de popas
sau la vadurile marilor râuri. Câteva s-au dezvoltat în nordul Moldovei, în
apropierea hotarului cu Polonia. În lista de la Kiev, este amintită o cetate la
Ţeţina489, ce apare şi în actele interne, care o aşează în teritoriul Şepeniţului490.
485 M. D. Matei, Al. Rădulescu, Al. Artimon, „Bisericile de piatră de la Sf. Dumitru din
Suceava”, în SCIV, 20 (1969), nr. 4, p. 541-565.
486 Biserică pe care Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna o văd ca prim lăcaş episcopal, mai apoi
metropolitan (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea primului

lăcaş al Mitropoliei Moldovei: biserica Mirăuţilor din Suceava”, în CA, V (1982), p. 215-221;
L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor arheologice”, p. 150-151).
489 Ibid.
490 Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 214; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II,
p. 609, nr. 166.

La începutul sec. al XV-lea, a făcut parte alternativ din Polonia şi Moldova491.

Documentele arată că până în a doua parte a sec. al XV-lea a existat şi un ţinut
cu numele de Ţeţina492. Probabil la Ţeţina a existat şi o aşezare urbană, care ori
a decăzut o dată cu cetatea, ori a cedat în faţa concurenţei oraşului vecin, de la
Cernăuţi (ce a devenit noua reşedinţă a ţinutului)493. Un alt târg local a fost
probabil şi la Coţmani, în aceeaşi regiune de nord a Moldovei. Numele localităţii
indică posibila prezenţă a unei comunităţi de saşi, căci trimite la o instituţie
specifică coloniştilor germani, cea de administrator al bunurilor bisericii,
întâlnită şi în Transilvania sau Ţara Românească494. Izvoarele ne arată că avea o
situaţie diferită de a unei simple aşezări rurale. În primul rând, aici bănuim că se
afla o curte, de care depindea un ocol format din mai multe sate. În 1413,
Alexandru cel Bun dăruieşte „satul Coţmanul Mare cu toate cătunele ce ţin de
el” mătuşei sale (şi nu soacrei!), Anastasia495; după moartea ei, „satul” şi cătunele
sale trec în stăpânirea episcopiei (care pe vremea lui Alexandru era doar
mănăstire) de la Rădăuţi, ce va primi jurisdicţie deplină asupra locuitorilor496.
Probabil, un mic târg exista deja la Coţmani, la fel cum un astfel de târg s-a
format mai târziu şi lângă sediul episcopiei din Rădăuţi (de care a depins),
aşezare care, fapt rar pentru o reşedinţă de episcopie, a avut statutul de sat pe
tot parcursul evului mediu497. În fine, un ultim târg presupunem că s-a aflat în
această regiune chiar la Şepeniţ, vechea reşedinţă a ţării cu acelaşi nume de la
hotarul dintre Moldova şi Halici498.
Mai la sud, pe drumul ce trecea munţii, legând Baia de Bistriţa,
privilegiul din 1408 pomeneşte vama de la Moldoviţa (azi Vama)499. Majoritatea
491 DRH, A, I, p. 18, nr. 13; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 625, nr. 173;
p. 660, nr. 183/C; p. 706, nr. 203.
492 DRH, A, I, p. 197, nr. 143; II, p. 284, nr. 190; p. 314-315, nr. 207-208; p. 334, nr. 220;
p. 363, nr. 239.

493 Burac, Ţinuturile, p. 80-82. Faptul că Ţeţina a fost o aşezare separată de Cernăuţi este
susţinut tocmai de numele diferite ale ţinutului.

494 Iorga, Istoria poporului românesc, p. 143; Iorga, Studii si documente, vol. I-II, p. 288, nr.
XXXVII; Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 130-138.

495 DRH, A, I, p. 49, nr. 35. Lămuriri cu privire la acest act, descoperit recent în original în
arhivele polone, în Valentin Constantinov, „Documentul original de la Alexandru cel Bun

pentru episcopia de Rădăuţi (6 iulie 1413)”, în Archiva Moldaviae, I (2010), p. 145-149.
496 DRH, A, II, p. 334, nr. 220; p. 363, nr. 239; III, p. 514, nr. 289; DIR, XVI, A, I, p. 172,
nr. 154; pentru începuturile episcopiei de la Rădăuţi, vezi şi Bogdan Maleon, Clerul de mir din
Moldova secolelor XIV-XVI (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2007), p. 99-112.
497 DRH, A, I, p. 24, nr. 17; III, p. 514, nr. 289; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 160;
Spinei, Moldova, p. 266.

498 Cronicile slavo-române, p. 11, 20, 37; Giurescu, Târguri, p. 239-242.
499 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176. Vamă dăruită în scurt timp,
în 1409, mănăstirii Moldoviţa (DRH, A, I, p. 38, nr. 27).

vămilor domnului erau situate în oraşe, însă cu toate că la Moldoviţa nu s-a

dezvoltat o astfel de aşezare, putem presupune că aici se afla deja un mic târg,
care nu a căpătat niciodată statut urban. Spre est, pe râul Prut, la vaduri de
trecere a apei au apărut alte târguri, ce reprezentau locuri de popas pentru cei ce
traversau apa (pentru o caravană, traversarea putea dura o zi) şi deserveau
nevoile regiunii în care se aflau. Majoritatea aveau aspect de sat. Târgurile situate
în apropierea vadurilor, respectiv a vămilor ce se aflau aici, au aparţinut domniei,
doar o parte fiind transformate în oraşe: 1. Şerbanca, numit „orăşel” (miasteczko)
în Cronica moldo-polonă, cu ocazia unui atac al tătarilor din 1518, pe Prut; nu s-a
dezvoltat într-un oraş şi probabil se afla acolo unde drumul Hotinului părăsea
valea Prutului pentru a se îndrepta spre Hotin500; 2. Tărăsăuţi, pe malul stâng al
Prutului; ca oraş a avut o evoluţie scurtă, fiind atestat cu acest statut doar în sec.
al XVI-lea şi primul sfert al secolului următor; în 1634 era sat501; 3. Ştefăneşti, în
locul unde drumul ce mergea de la Botoşani traversa Prutul spre Soroca502; se
transformă în oraş în a doua jumătate a sec. al XV-lea, prima parte a sec. al XVI-lea503;
4. Ţuţora, aproape de Iaşi, pe unde trecea drumul spre Lăpuşna şi Cetatea Albă;
oraş din a doua parte a sec. al XVI-lea, dar cu o funcţionare temporară504;
5. Târgul Săratei, târg ce deservea regiunea, dispărut în a doua jumătate a sec. al
XV-lea, datorită atacurilor tătarilor sau concurenţei Huşilor şi Fălciului, dăruit
apoi unui boier505; 6. Fălciu, puţin mai la sud, pe drumul ce venea de la Bârlad
spre Tighina; devine oraş după o reorganizare administrativă, ce a dat naştere
ţinutului Fălciu506; 7. Reni, la gura Prutului în Dunăre, oraş din sec. al XVI-lea507.
500 Cronicile slavo-române, 173, 183; Ureche, Letopiseţul, p. 144.

501 DIR, XVII, A, II, p. 200, nr. 265; Giurescu, Târguri, pp. 300-301; I. Caproşu, „Structuri
fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606”, în AIIADX,
XXX (1993), p. 269, 272; Ion Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806
(Chişinău: Civitas, 2002), p. 100-101.
502 Vezi, mai nou, mărturiile cu privire la traseul urmat de caravanele negustorilor pe calea ce
însoţea malul de vest al Purtului, în Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 211, 219.

503 DIR, XVI, A, II, p. 175, nr. 179; IV, p. 9, nr. 10; p. 239, nr. 293 (şoltuz); Ureche,
Letopiseţul, p. 140, 142; Gh. Pungă, „Contribuţii documentare privind evoluţia târgului
Ştefăneşti (sec. XV-XVII)”, în AIIAI, XV (1978), p. 283-296 şi „Vatra, hotarul şi ocolul
târgului Ştefăneşti”, în Ştefan cel Mare la cinci secole, p. 41-58; Giurescu, Târguri, p. 298-300.
504 DRH, A, I, p. 393, nr. 278; II, p. 243, nr. 164; DIR, XVI, A, III, p. 228, nr. 279; XVII, A,
III, p. 31, nr. 49; Călători străini, vol. II, p. 517; vol. V, p. 21; Caproşu, „Structuri fiscale”,
p. 268-269, 273).
505 DRH, A, III, p. 91, nr. 50; vezi şi Costică Asăvoaie, „Târgul Sărăţii – un târg dispărut?”,
în AM, XX (1999), p. 203-206, în care autorul susţine că între decăderea Târgului Săratei şi
ridicarea Huşilor ar exista o legătură, cu toate că, din punct de vedere al distanţei, primul
târg se afla mai aproape de Fălciu (cca. 10 km), decât de Huşi (cca. 40 km). O anume
Marina, fiică a unui Husul, vinde în 1495 o parte din altă Sărata, ce se afla în Elan, mai jos de
târgul Huşilor (DRH, A, III, p. 316, nr. 173).
506 DIR, XVI, A, I, p. 358, nr. 324.
Şi viitorul oraş Galaţi a trecut prin faza de târg local în sec. al XV-lea,
când era doar un simplu centru pescăresc; devine oraş probabil după 1484, când
cetăţile de la mare şi Dunăre ale Moldovei sunt ocupate de otomani508. Tot în
sud, pe râul Siret, izvoarele amintesc un mic ţinut, Olteni, probabil o
supravieţuire a unei structuri mai vechi (în legătură cu episcopia Milcoviei), în
care se aşezaseră colonişti din sudul Transilvaniei, în perioada când regiunea s-a
aflat sub influenţa Ungariei şi sub stăpânirea Ţării Româneşti509. În 1435, la
împărţirea ţării făcută de Ilie şi Ştefan al II-lea, Olteni figurează ca parte a
posesiunilor lui Ştefan510. Ţinutul este amintit în mai multe rânduri511, însă
aşezarea care i-a slujit drept centru şi care trebuie să fi fost târg apare doar în
1514, ca selişte (Lungoci), deci localitate părăsită512. Interesant este că apare ca
oraş pe harta Moldovei anexată în 1595 la Chorographia Moldovei a lui
Reicherstorffer513. La puţin timp după aşezare, dispare şi ţinutul, ce a fost
înglobat în ţinutul Tecuci514.
După ce Cetatea Albă a fost luată de otomani în 1484, Ştefan cel Mare a
încurajat dezvoltarea unui târg la Cioburciu, pe cursul inferior al Nistrului. În
noua aşezare a venit un grup de unguri, ce au rămas aici până târziu, în
sec. al XVIII-lea515. La 1528, este atestat un pârcălab, ceea ce arată că aşezarea
avea şi scop militar516. La sfârşitul sec. al XVI-lea, târgul devine posesiune a
hanilor tătari din Crimeea517.
În fine, cel târziu din sec. al XVI-lea o serie de mici târguri au apărut pe
drumurile din interior, acolo unde distanţa de mers dintre două oraşe era mai
mare de o zi şi obliga pe călători să facă popas undeva la mijloc. Spre exemplu,
cei ce mergeau de la Iaşi la Vaslui erau nevoiţi să traverseze o întinsă pădure,
507 Ibid., IV, p. 78, nr. 97; Călători străini, vol. II, p. 172, 259. Intră sub control otoman în
sec. al XVII-lea (Costin, Cronica polonă, p. 214; Poema polonă (versiunea C), p. 391).
508 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 235, nr. 64; p. 515, nr. 137.
509 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXIII-XXIV. Acest autor consideră, pe baza
unor hărţi, că aşezarea se afla în dreapta Milcovului şi ar fi fost parte a Ţării Româneşti;
Giurescu pune Oltenii în legătură cu sate de la nord de Siret (Giurescu, „«Oltenii» şi
Basarabia”, p. 130-135), în timp ce Sergiu Iosipescu consideră că teritoriul Oltenilor
acoperea tot sudul Moldovei, de la Subcarpaţii de Curbură până la Prutul Inferior
(Iosipescu, „Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 217-218).
511 DRH, A, III, p. 424, nr. 239; DIR, XVI, A, I, p. 305, nr. 272; p. 463, nr. 420.
512 DIR, XVI, A, I, p. 93, nr. 91; Giurescu, „«Oltenii» şi Basarabia”, p. 130-132.
513 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43.
515 Călători străini, vol. V, p. 22, 284-285, 508.
516 DIR, XVI, A, I, p. 294, nr. 260.
517 Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea – începutul secolului al
XIX-lea) (Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2004), p. 227-233.

Codrii Iaşilor, astfel că făceau o oprire la Scânteia518. Pe drumul ce ducea de la

Târgu Frumos spre Roman sau Neamţ, la un vad al Siretului519, se afla micul
târg de la Şcheia (Scheia), ce va deveni oraş în sec. al XVI-lea520 (ca oppidum
apare în actele Liovului, în 1551)521; este trecut pe aşa-zisa hartă a lui
Reicherstorffer, fiind pustiit la începutul secolului XVIII522. Tot pe Siret, pe
malul celălalt faţă de Şcheia, este atestată o vamă la Mogoşeşti. Deşi figurată ca
oraş pe „harta Reicherstorffer”523, aşezarea nu a avut niciodată această calitate; a
aparţinut unor boieri, apoi a fost cumpărată de Ştefan cel Mare, care a dăruit-o
mănăstirii Neamţ524.
În cadrul procesului de extindere a teritoriului stăpânit de domnii
Moldovei, multe din aceste aşezări au devenit posesiuni domneşti. Nu toate au
devenit oraşe, deoarece pe unele domnii au preferat să le dăruiască, oprind astfel
în cazul lor procesul de urbanizare. Locuitorii din comunităţile de aici şi-au
pierdut libertatea şi cu toate că au primit probabil dreptul de a se organiza la
nivel primar, de a face negoţ sau meşteşuguri, nu au mai avut condiţiile juridice
necesare pentru a se dezvolta. Paradoxal, în unele cazuri, locuitorii din unele
aşezări dependente de mănăstiri se bucurau de scutiri de taxe pentru comerţ mai
mari decât orăşenii525. Cu toate acestea, veniturile lor reveneau parţial
stăpânului. Acolo unde existau comunităţi de catolici, se permitea libertatea
cultului. Fiind stăpâniri ale Bisericii sau boierilor aceste aşezări nu au fost
niciodată înregistrate oficial ca târguri, denumire rezervată doar oraşelor ţării.
Astfel se explică şi lipsa din izvoare sau menţionarea ca sate, puţine
schimbându-şi ulterior statutul. Cele care poartă în numele lor cuvântul „târg”
(Târgul Săratei) au luat acest nume deoarece locuitorii considerau că funcţia lor
principală era de locuri de schimb.
Chiar dacă erau tratate la fel de către domnie, între oraşe există diferenţe
semnificative. Se poate face o tipologie a lor ţinând cont de mai multe criterii. În
ceea ce priveşte puterea economică, în secolele XIV Baia, Siret, Suceava şi
Cetatea Albă sunt cele mai importante oraşe, fiind implicate în comerţul cu
Polonia sau oraşele italiene de la Marea Neagră. În sec. al XV-lea, Siret începe
518 Călători străini, vol. V, p. 117; vol. VI, p. 30.

519 Aici se aflau mai multe mori domneşti (DIR, XVI, A, II, p. 183, nr. 192; p. 189, nr. 200).
520 Ibid., IV, p. 231, nr. 283; XVII, A, IV, p. 319, nr. 398; Călători străini, vol. II, p. 139; V, p. 22;
Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43; Giurescu, Târguri, p. 296-297.
521 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 339, nr. 150.
522 Călători străini, vol. VIII, p. 246.
523 DRH, A, II, p. 57, nr. 41; Giurescu, Târguri, p. 259-261 (nu crede că e vorba de
Mogoşeşti de la Siret); Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43;
critica izvoarelor la Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LXXV-LXXVI.
524 DRH, A, III, p. 520, nr. 293.
525 Vezi confirmările drepturilor economice (libertate de comerţ, scutiri de vămi etc.) pentru
oamenii din unele aşezări dependente de mănăstiri, în DRH, A, II, p. 38, nr. 28; p. 189, nr. 134.
lent să decadă, Suceava, Baia şi Cetatea Albă rămân puternice, şi se adaugă Iaşi,
Roman, Bârlad şi Chilia. Ierarhia cunoaşte modificări în sec. al XVI-lea, când
treptat Iaşi devine cel mai puternic centru economic al ţării. Din perspectiva
domniei, oraşe mari sunt cele în care domnia a instalat vămi pentru mărfurile
care vin din exterior. La Suceava se lua vama mare a ţării, în timp ce la Cotnari,
Hârlău sau Huşi nu întâlnim deloc vămi. Chiar dacă majoritatea oraşelor îşi
bazau economia pe comerţ, se disting câteva diferenţe şi din punct de vedere al
specializării: Cetatea Albă şi Chilia erau porturi şi reprezentau zone de tranzit
pentru mărfurile ce veneau de pe mare sau uscat; Suceava avea drept de depozit
pentru anumite categorii de postavuri; Cotnari, Hârlău şi Huşi erau centre
viticole, iar Trotuş îşi baza economia pe exploatarea sării.
Am insistat în această parte a lucrării pe rolul coloniştilor străini, dorind

să evidenţiem, pe baza izvoarelor, importanţa acestora în procesul de
urbanizare; din acest punct de vedere, ţările române nu au făcut excepţie de la
ceea ce se întâmpla în statele vecine. Cu toate acestea, cercetările noastre nu exclud
prezenţa elementului românesc din oraşe. Din contră, acesta este bine documentat în
surse, inclusiv în oraşele din nordul Moldovei. Şi în celelalte regiuni învecinate,
în Polonia şi Rutenia, populaţia locală a fost inclusă în procesul de transformare
juridică şi economică a oraşelor, potrivit dreptului de Magdeburg. Nu excludem
faptul că şi românii au luat parte la acest proces. Dovada este dată de acceptarea
elementelor noi de organizare a oraşelor, cu şoltuz şi 12 pârgari, în toate
aşezările urbane din Moldova. Sistemul a fost aplicat mai întâi noilor-veniţi, dar apoi a
fost extins pe două direcţii: la nivelul întregii comunităţi şi la nivelul tuturor oraşelor din
ţară526. În centrele din partea de sud a Moldovei, izvoarele nu susţin existenţa
vreunor diferenţe de organizare a comunităţilor faţă de cele din nord, unde
coloniştii erau mai numeroşi. Şi în acestea, românii au format grupuri
consistente şi luau parte la conducerea oraşului, fiind deci reprezentaţi în luarea
deciziilor importante. În toate cazurile, coloniştii veniţi din afară s-au aşezat
lângă o mai veche aşezare locală, ce îndeplinea funcţii politice sau economice
pentru regiunea în care se afla. Dacă în centrul Europei avem cazuri de colonişti
germani ce au întemeiat aşezări complet noi, aici nu întâlnim astfel de situaţii. În
Moldova, în aceeaşi perioadă, avem atestate comunităţi de armeni care, peste tot
în Europa Centrală, au preferat să se stabilească în oraşe deja constituite. Nici
izvoarele interne, nici cele externe nu menţionează întemeierea de la zero a
526O situaţie asemănătoare întâlnim în Rutenia, unde „legea germană” a fost extinsă, în
unele cazuri, şi către comunităţile ne-germane şi ne-catolice din oraşe, ce au primit dreptul
de a participa la conducerea orăşenească, la paritate cu celelalte grupuri (vezi Janeczek,
„Ethnicity, Religious Disparity”, p. 37-40; Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 169).
vreunui oraş. Rezultă deci că respectivele aşezări existau şi funcţionau deja, ca

târguri ale regiunilor respective sau sate.
Apariţia oraşelor din Moldova nu a urmat o traiectorie unitară, ci a
cunoscut particularităţi, în funcţie de regiune, context politic şi economic.
Coloniştii au avut o contribuţie importantă la urbanizare în special în Ţara de
Sus şi în regiunea subcarpatică, dar şi între Siret şi Prut. Cronologic, distingem
câteva etape în acest proces. În aşezările subcarpatice, coloniştii germani (în
special la Baia, Neamţ) şi unguri (la Piatra, Bacău, Trotuş, Adjud) au venit din
Transilvania, după 1345-1347, când regiunea a intrat sub controlul regelui
maghiar. În aşezările dinspre nord (Hotin, Siret), s-au instalat în special colonişti
germani, veniţi din Polonia de la jumătatea sec. al XIV-lea. Noii domni ai
Moldovei, în cadrul procesului de consolidare a tronului, au preluat controlul
asupra colonizării, încurajând venirea de germani şi armeni din Polonia sau
Rutenia în toate oraşele. Grupuri de germani s-au aşezat la Suceava, Hârlău,
Cotnari şi Iaşi, unde întâlnim şi unguri, ce s-au ocupat de meşteşuguri şi
cultivarea viţei de vie527. În fine, în prima parte a sec. al XV-lea, alţi colonişti vin
în Huşi, Vaslui, Bârlad şi, probabil, Tecuci şi Orhei. Armenii s-au aşezat în
aproape toate oraşele, dar grupuri mai mari s-au stabilit la Suceava, Iaşi şi
Roman.
Coloniştii au introdus un nou mod de organizare, pe care l-au copiat
după cele similare din Polonia şi Transilvania. Tradiţia „descălecatului” oraşelor,
înregistrată în scris de cronici sau păstrată oral de comunităţile catolice de mai
târziu, terminologia urbană, instituţiile, topografia, toponimia, ca şi urmele
arheologice (ceramica) arată cât de importantă a fost colonizarea pentru
începuturile şi evoluţia oraşelor în sec. al XIV-lea, prima parte a secolului
următor. Când cercetăm starea comunităţilor din oraşele de început ale
Moldovei nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de situaţia aceloraşi comunităţi din a
doua jumătatea a secolului al XVI-lea, când îşi fac apariţia în izvoarele narative.
Reforma religioasă a lăsat urme adânci asupra acestor comunităţi. Susţinerea
rolului coloniştilor nu presupune că negăm sau minimalizăm contribuţia şi
numărul populaţiei şi a instituţiilor locale. Oraşe ar fi apărut în Moldova şi fără
colonişti, dar probabil ar fi urmat un alt curs de dezvoltare. Pentru Ţara de Jos
am identificat unele particularităţi, ce ţin şi de faptul că o parte din acest
teritoriu a intrat mai târziu în stăpânirea domnilor Moldovei. Aici existau deja
oraşe, dinainte de definitivarea formării principatului Moldovei. Cetatea Albă şi
Chilia se dezvoltaseră pe fundaţii mai vechi, bizantine, şi au evoluat apoi în
cadru mongol şi cu contribuţii genoveze. Intrate în stăpânirea Moldovei, cele
două porturi şi-au păstrat autonomia. În interior, au apărut oraşe noi, ce au
urmat în linii mari modul de dezvoltare urmat şi de oraşele din Ţara de Sus, însă

aici numărul coloniştilor scade pe măsură ce mergem dinspre nord spre sud şi
dinspre vest spre est. Regiunea dintre Prut şi Nistru, mai expusă atacurilor
mongole, a cunoscut o densitate de oraşe mai redusă. Instituţional, în aceste
oraşe au fost introduse aceleaşi structuri ca şi în restul ţării.
Se pune întrebarea de ce aşezările din Moldova nu au urmat traseul
celor din Polonia sau Ungaria şi nu şi-au consolidat statutul de oraşe „libere”?
Am identificat dovezi în favoarea teoriei că au primit drepturi potrivit „legii
germane” şi totuşi nu au urmat această evoluţie. Răspunsul credem că se află în
felul în care s-a format Moldova, în politica domnilor şi în contextul în care a
evoluat ţara. Faptul că urbanizarea a avut loc concomitent cu finalizarea formării
Moldovei ca stat a influenţat atât pozitiv, cât şi negativ drepturile orăşenilor.
Primii domni au fost interesaţi să susţină venirea aici a unor colonişti, buni
meşteri, negustori şi poate şi luptători. În acelaşi timp, în mod indirect, aceiaşi
domni nu au mers mai departe în procesul de susţinere a noilor comunităţi şi
motivul ţine de controlul statului pe care tocmai îl consolidau. Vorbim de un
stat tânăr, în care domnii cu siguranţă aveau şi contestatari, chiar dacă izvoarele
oficiale i-au trecut deseori sub tăcere. Pentru a-şi consolida puterea, domnii
aveau nevoie de instituţii şi de oameni care sa le slujească interesele. Aşa ne
explicăm prezenţa acelor mari boieri locali, din Siret, Hârlău, Bârlad etc. sau a
judecătorilor ce rezidau în oraşe, care ulterior vor fi înlocuiţi cu alţi dregători,
specializaţi. Libertăţile acordate orăşenilor au avut limite. Ca peste tot în Europa
Centrală, oraşele au continuat să fie dependente de stăpânul lor, iar în cazul de
faţă stăpânul era domnul. Din dorinţa de a avea asigurate surse de venituri sau
chiar munci la curte, domnii nu au renunţat la a-i obliga să le presteze pe
locuitorii oraşelor, potrivit unor mai vechi obiceiuri. Nu întâlnim cazuri de
comunităţi care să fi plătit domnilor, precum în Transilvania, dări cumulate într-
o singură sumă. De asemenea, nu întâlnim sfaturile mari ale oraşelor, cu toate că
unii istorici au căutat să le identifice, fără temei528. Domnii Moldovei au început
procesul de trecere a oraşelor lor la „legea germană”, dar nu l-au dus până la capăt. La toate
acestea se adaugă evoluţia politică a Moldovei. Perioada de la Petru I la 1432 o
considerăm una de continuă creştere în privinţa oraşelor. La acel moment,
considerăm că în Moldova urbanizarea era încheiată, majoritatea centrelor
importante fiind deja atestate. Sfârşitul lungii şi prosperei domnii a lui
Alexandru cel Bun a deschis o violentă luptă pentru succesiune, care a afectat
negativ Moldova până în 1457. Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat una de
dezvoltare atât pentru Moldova, cât şi pentru oraşe, din punct de vedere
economic. Ambiţiile de putere regională la care râvnea domnul Moldovei, dar şi
tendinţele expansioniste ale vecinilor au avut însă periodice consecinţe negative
asupra oraşelor. Cele două mari invazii otomane din 1475 şi 1476, la care se
528 Vezi discuţia de la capitolul privind administraţia oraşului.

adaugă, în subsidiar, atacul maghiar din 1467, pierderea porturilor în 1484,

atacul polon din 1497 şi numeroasele atacuri ale tătarilor au afectat grav oraşele
ţării, care au fost incendiate şi distruse.
Oraşele din ţările române sunt printre ultimele apărute în peisajul urban
din Europa. În aceeaşi situaţie mai sunt doar oraşele din Rutenia (parţial), Ţara
Românească, Serbia şi Bosnia. Întârzierea cronologică nu este însă mai mare de
un secol faţă de oraşele din Polonia şi Ungaria, care s-au dezvoltat cu precădere
după 1241. În Polonia şi Ungaria, venirea mongolilor a grăbit procesul de
urbanizare, căci regii au realizat că îşi pot consolida statele numai încurajând
formarea oraşelor pe noi căi economice şi instituţionale. În spaţiul locuit de
români, dominaţia mongolă a favorizat doar centrele în care aceştia s-au instalat
(Orheiul Vechi) sau pe care le-au preluat sub control propriu (Cetatea Albă). În
schimb, aşezările care întruneau condiţiile pentru a se dezvolta ca oraşe, în care
probabil rezidau mici şefi locali şi unde se practicau schimburile, s-au dezvoltat
mai greu, căci locuitorii aveau de suportat povara dărilor către mongoli. În plus,
se ştie că aceştia capturau pe cei specializaţi în meşteşuguri şi îi duceau în oraşele
lor, precum făceau în Rusia529. După 1340, puterile creştine, din motive atât
politice (expansiune), cât şi religioase (convertirea ortodocşilor schismatici sau a
lituanienilor păgâni), au început ofensiva pentru recuperarea răsăritului Europei.
Succesul a fost limitat, însă a permis includerea în Respublica Christiana a unor noi
teritorii, ce au dobândit identitate politică proprie. Lituania a intrat în uniune cu
Polonia, în timp ce Ţara Românească şi Moldova au devenit state-tampon între
puterile creştine ale Europei Centrale şi noua putere în ascensiune, Imperiul
Otoman. Cadrul politic mult mai stabil a permis finalizarea urbanizării acestor
regiuni. Totuşi, pericolul mongol nu a fost deplin înlăturat. În prima parte a
secolului al XV-lea, Hoarda de Aur s-a divizat în mai multe mici hanate, cele de
la Kazan, Sarai şi din Crimeea530, care vor reprezenta o ameninţare permanentă
pentru securitatea ţărilor române şi oraşelor lor.

530 Ibid., p. 292, 329.
YZ
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice
Administraţie urbană, justiţie, privilegii; oraşele din Moldova şi „legea

germană”
Modul de organizare al oraşelor medievale din Moldova nu a diferit

foarte mult faţă de cel al oraşelor din Ţara Românească. Din acest motiv, nu
vom repeta lucrurile spuse în capitolul anterior, ci vom puncta particularităţile
specifice acestei regiuni, în măsura în care izvoarele ni le dezvăluie. Şi la baza
sistemului de organizare instituţională a centrelor urbane de la est de Carpaţi a
stat privilegiul, act acordat de domnie ce reglementa relaţiile dintre aceasta şi
comunităţile de orăşeni. Primele astfel de privilegii au fost date grupurilor de
colonişti ce s-au aşezat în aşezările în curs de urbanizare din Moldova începând
de la jumătatea sec. al XIV-lea. Înclinăm să credem că acordarea privilegiilor s-a
făcut în două părţi. Mai întâi, acte de acest fel au fost date de regele Ungariei sau
de reprezentanţii săi pentru coloniştii veniţi în Baia, Siret, probabil şi Trotuş sau
Bacău, centre considerate puncte de sprijin ale puterii regale la est de Carpaţi,
astfel că cei ce au dat privilegiile au avut interesul să fie darnici în drepturi
(perioada dintre anii 1345/1347 şi 1363/1364). Acordarea de privilegii a
continuat, ba chiar s-a intensificat, după ce puterea regelui a fost înlăturată,
iniţiativa fiind preluată de primii domni ai Moldovei. Presupunem că cele mai
multe privilegii le-au dat Petru I şi Alexandru cel Bun. Coloniştii veneau într-o
zonă majoritar ortodoxă şi cu o conducere ortodoxă, astfel că, pentru a-i atrage,
domnii au trebuit să dea acte ce să confirme statutul diferit al coloniştilor faţă de
cel al restului populaţiei. Probabil că la fel ca în Polonia, Ungaria şi chiar Ţara
Românească (Câmpulung), primii conducători ai comunităţilor coloniştilor
proveneau din rândul celor care coordonaseră venirea lor în aceste locuri
(locatores)1. De asemenea, în lipsa unor izvoare clarificatoare, nu putem decât
1 Chiar dacă dintr-un spaţiu învecinat, un act polonez din 1569 este edificator în această
privinţă. Documentul, emis de regele Sigismund-August, reglementează colonizarea cu
români a unui sat în ţinutul Sambor. Ioan Krzewicki, cel care a coordonat colonizarea (ca şi
presupune că şi aici a avut loc evoluţia de la scultetus-ul desemnat de principe la

cel ales de comunitate, cel puţin în cazul celor mai vechi oraşe.
Domnii au recunoscut coloniştilor libertate personală, dreptul de a-şi
practica religia, le-au acordat drept de judecată (exercitat de reprezentanţii lor),
de stăpânire deplină a vetrei aşezării, de folosinţă a moşiei din jurul oraşului,
precum şi scutiri de unele taxe şi vămi. În aşezările în care s-au instalat, nou-veniţii
aveau dreptul de a avea o piaţă permanentă, de a ţine un târg periodic
săptămânal2 şi, în anumite cazuri, un bâlci anual. În Moldova, nu avem
informaţii privitoare la oraşe care să fi deţinut dreptul de comunitate închisă,
precum la Câmpulung în Ţara Românească; presupunem că, cel puţin în prima
perioadă de evoluţie (secolele XV-XV), cei ce se aşezau într-un oraş aveau
nevoie de acordul restului comunităţii. Domnii Moldovei şi-au păstrat o serie de
drepturi, apărate de reprezentanţi numiţi, care aveau autoritate asupra oamenilor
ce nu făceau parte din comunitatea orăşenească, supravegheau încasarea unor
taxe şi asigurau aplicarea poruncilor domneşti. Domnul îşi mai păstra şi dreptul
de stăpânire asupra moşiei oraşului, ce era considerat domnesc, concepţie ce a
supravieţuit până în epoca modernă3. Pe această bază s-au aşezat raporturile
dintre domni şi orăşeni în Moldova şi acestea erau drepturile de care se bucurau
în genere toţi locuitorii oraşelor. Am arătat deja la discuţia privind Ţara
Românească că Panaitescu a avut intuiţia afirmării existenţei unor privilegii
deosebite de la un oraş la altul4. Probabil şi în Moldova situaţia stătea la fel,
unele oraşe bucurându-se de drepturi mai extinse decât altele.
Statutul aparte al locuitorilor oraşelor din Ţara Românească este
surprins de termenii varoş şi varoşani. În Moldova, s-a folosit mai mult termenul
urmaşii săi), primea dreptul de a fi scultetus, două case şi două loturi, drept de moară,
cârciumă, dar şi dreptul de a încasa o parte din taxele cuvenite regelui (ce urmau să se ia
după perioada de câţiva ani de scutire acordată întregii comunităţi); scultetus avea posibilitatea
de a-şi vinde funcţia, cu consimţământul regelui; locuitorii români urmau să se organizeze
după „legea românilor” (ius Walachorum) şi aveau dreptul de a-şi ridica o biserică ortodoxă
(Ecclesia ritus Greci), preotul primind un lot de pământ şi scutire de taxe (Hasdeu, Arhiva
istorică, tom I, partea a II-a, p. 117, nr. 314). De altfel, încă din sec.al XIV-lea, numele de
sołtys era dat celor care coordonau întemeierea unor noi aşezări, în timp ce cei numiţi wójt se
ocupau în special de organizarea noilor oraşe şi aveau atribuţii de judecată (vezi definiţiile
pentru sołtys şi wójt din glosarul anexat în A Republic of Nobles, p. XVI).
2 Existenţa unei zile a târgului este confirmată de documente târzii, precum un act din
23 ianuarie 1669, în care se vorbeşte de o tocmeală încheiată în faţa vornicului, şoltuzului şi

pârgarilor din Bârlad, adunaţi de „ziua târgului Bârladului” (Ioan Antonovici, Documente
bârlădene, vol. IV (Bârlad: 1924), p. 110, nr. LXVI). Pornind de la calculul zilei Paştelui reiese
că „ziua târgului” era la Bârlad într-o sâmbătă.
3 Vezi răspunsurile date de marii boieri la întrebările austriecilor, în 1782, în Codrescu,
Uricariul, vol. XI, p. 252-253.

4 Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 17.
de târg, ce avea un înţeles economic, pornind de la funcţia comercială,

preponderentă în oraşele din acest spaţiu. Totuşi, ca o particularitate, sub
influenţă poloneză, s-a folosit şi termenul miasto, ce surprinde situaţia privilegiată
a comunităţilor urbane, dar şi, după opinia noastră, o posibilă locatio. La est de
Carpaţi, nu s-au păstrat actele originale date de domni orăşenilor, ci doar
fragmente incomplete5. În izvoarele mai timpurii, referirile la privilegiu se fac
prin formula „legea veche”, în timp ce în cele târzii acestea sunt nominalizate
printr-o formulă ce aminteşte că la origine erau sub forma unui act scris: „urice
de târg”6. Singura soluţie pentru a le identifica rămâne analiza modului în care
erau organizate comunităţile oraşelor.
Numărul mare al coloniştilor stabiliţi în oraşele din Moldova l-a făcut pe
Nicolae Iorga să considere că dreptul de Magdeburg s-a aplicat la început şi în
unele oraşe de aici7, printre care am enumera Siret, Suceava şi Roman. Alţi
istorici nu i-au dat dreptate, considerând că nu există dovezi în izvoare pentru a
afirma acest lucru8, iar alţii au acceptat o formulă de compromis, existenţa unui
„drept propriu”, ce ar fi combinat elemente de drept local şi nelocal9. În acelaşi
5 Unii istorici acceptă caracterul tacit al instalării coloniştilor, fără acordarea de acte scrise
(vezi Cheptea, Matei, „On the Relation”, p. 232).
6 DRH, A, III, p. 188, nr. 96; p. 279, nr. 151; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. III (Iaşi:
1907), p. 169, nr. 100; p. 245, nr. 145; p. 253, nr. 151; p. 274, nr. 159; p. 281, nr. 161; vol. IV,
p. 51, nr. 58. Despre moşiile domneşti ale târgurilor din Ţara Moldovei, în răspunsurile
boierilor, amintite mai sus, se spunea: „au fost condice întru care se afla înscrisu, nu numai
pricinile oraşelor şi a moşiilor, ci şi hotarele lor” (Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 252).
Semnificativ, cuvântul „uric” are origine maghiară (din örök, „veşnic”) (DLR, s.n., tom XII,
partea a II-a, p. 335-336).
7 Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 115; Iorga Negoţul şi meşteşugurile, p. 83; vezi şi
Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt”, p. 245-247.

8 Gonţa, „Despre oraşul moldovenesc”, p. 27-48; Panaitescu, „Comunele medievale”, p.
137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170. Cel din urmă susţinea: „Examinarea tuturor actelor
interne moldoveneşti publicate, din intervalul 1384-1625, ne îndreptăţeşte să afirmăm că ele
nu amintesc nici o dată dreptul de Magdeburg” (Giurescu, Târguri, p. 170). Să nu uităm
totuşi că numărul actelor emise de orăşeni în acest interval este foarte mic (numărul lor real
cu siguranţă era cu mult mai mare) şi surprind, în cvasi-totalitate, chestiuni ce ţin de
proprietate. Dreptul de Magdeburg („legea germană” în general), după cum am arătat şi vom
mai arăta în text, cuprindea elemente foarte variate ce priveau organizarea oraşului, mergând
de la administraţia internă, justiţie, până la chestiuni de ordin social (vezi şi George J. Lerski,
Historical Dictionary of Poland, 966-1945 (Westport: Greenwood Press, 1996), p. 331). Din
arhivele de astăzi lipsesc tocmai numeroasele acte mărunte emise de aleşii orăşenilor, prin
care se asigura buna vieţuire a comunităţii.
9 La început, D. Ciurea a fost de acord că dreptul de Magdeburg s-a aplicat şi în oraşele din
Moldova, „cu devieri de la statutul clasic” (Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 158-159; ulterior,
a acceptat doar existenţa unor „elemente din viaţa oraşului polon” în oraşele din Moldova în
sec. al XV-lea (Ciurea, „Noi consideraţii”, p. 25); vezi şi Grigoraş, Instituţii, p. 319. Recent,
Mircea D. Matei a admis că participarea germanilor la administraţia oraşelor din Moldova se
timp, nici în favoarea susţinerii existenţei unui „drept românesc”, ce să fi fost

aplicat în oraşele din secolele XIV-XV, nu avem prea multe dovezi directe10;
acelaşi Panaitescu admitea că regimul privilegiat din oraşe făcea ca în acestea să
se aplice altceva decât „obiceiul pământului”11. Elementele pe care le prezentăm
în continuare susţin totuşi prezenţa şi în organizarea oraşelor din Moldova a
unor elemente din aşa-zisa „lege germană”, cu precizarea că este dificil de
atribuit originea acestora (Magdeburg, Nuremberg, intermediere poloneză etc).
În bogata istoriografie referitoare la oraşele din regiunile de la est de
Carpaţi şi-au făcut loc o serie de percepţii eronate privitoare atât la statutul
coloniştilor instalaţi aici, cât şi la puterile reprezentanţilor aleşi de către orăşeni.
Ponderea însemnată în unele oraşe a elementelor cu origine nelocală s-a reflectat
în impunerea de către aceştia a unui control asupra funcţiilor de conducere şi
reprezentare a oraşelor. O parte din istoricii români au încercat să dea o
explicaţie acestei situaţii: conducătorii orăşenilor ar fi fost „recrutaţi dintre
negustorii şi meşteşugarii străini în administraţia orăşenească”, fapt ce ar fi „un
semn al locului pe care comunităţile etnice din care proveneau îl ocupau în viaţa
economică [a oraşului, n. ns.]”12. În primul rând, comunităţile etnice sunt privite
în mod eronat ca fiind „străine”. Ele au fost străine doar în momentul în care au
venit şi s-au instalat în oraşele din Moldova, însă în scurt timp au devenit o parte
a comunităţii orăşenilor. În actele Liov-ului, negustorii germani veniţi din
Suceava sau Siret nu sunt amintiţi ca „germani”, ci ca fiind „din Moldova”. În
comunitate, conta în primul rând apartenenţa la categoria privilegiată formată de
orăşeni, în al doilea rând venea religia şi apoi originea etnică. Alegerea anuală a
reprezentanţilor orăşenilor (şi nu recrutarea lor!) se făcea de către toţi membrii
acestor comunităţi. În mod cert, în alegere se ţinea cont de starea materială şi de
prestigiul persoanei respective, dar cu siguranţă importantă era şi ponderea pe
care grupurile etnice o aveau în cadrul comunităţii. Dacă saşii erau mai numeroşi
şi mai bogaţi, erau şanse mai mari ca şoltuzul să fie ales din rândul lor. Situaţia
este valabilă şi unde românii erau majoritari. Acolo unde comunităţile erau
apropiate ca număr (sau unde în timp au ajuns apropiate ca număr), s-a mers pe
varianta unui compromis13. În oraşe precum Bacău, Huşi, Trotuş, probabil şi
făcea „potrivit unor norme juridice proprii lumii germane” (Matei, Studii de istorie orăşenească,
p. 65-66).
10 „Dreptul românesc” apare pomenit explicit într-un act din 1470, în care se precizează că e
vorba de legea după care se organizau şi judecau românii („aşa cum stau şi trăiesc în ţara
noastră toţi românii după legea lor românească”) (DRH, A, II, p. 239, nr. 162).
11 Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 17.
12 Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 152; idei reluate şi în Matei, Studii de istorie orăşenească,
p. 64-65.
13 Probabil, la un astfel de compromis s-a ajuns ulterior, după ce numărul şi ponderea
germanilor/ungurilor a scăzut, la fel cum s-a întâmplat în atâtea cazuri similare din Ungaria
şi Polonia (vezi mai jos).
Adjud, conducătorul orăşenilor era ales un an dintre unguri, un an dintre

români14; mai târziu, un şoltuz român va fi ales alternativ cu unul sas şi la Baia şi
Cotnari15. Odată ales, şoltuzul era obligat să reprezinte în mod egal interesele
tuturor orăşenilor, indiferent ce religie avea sau din ce categorie etnică făceau
parte şi în acest sens avem suficiente dovezi în actele păstrate. În interiorul
comunităţii orăşenilor se manifesta un spirit de solidaritate ce, adesea, în evul
mediu, depăşea barierele etnice. Dacă îşi făceau datoria, unii şoltuzi erau aleşi de
mai multe ori. Stan şoltuz de Suceava apare cu această funcţie atât în 1510, cât şi
în 151416. Din păcate, în mai bine de jumătate din oraşele Moldovei, pierderea
actelor oraşelor (datorită războaielor, jafurilor, incendiilor, reducerii numărului
comunităţilor foştilor colonişti) a făcut ca atestarea şoltuzilor să fie foarte târzie,
uneori abia în sec. al XVII-lea.
Denumirile date în izvoare conducătorilor comunităţilor de orăşeni
diferă de la un grup etnic la altul. Termenul ce predomină în documentele locale
este cel de şoltuz, ce a venit prin filieră poloneză17 şi îşi are originea îndepărtată
în latinescul scultetus. Reprezentantul armenilor poartă de regulă numele de voit,
introdus tot prin Polonia şi cu origine în cuvântul latinesc advocatus18. Şi acest
termen a avut un relativ succes şi a fost folosit alternativ în unele oraşe,
indiferent că era vorba de armeni sau restul locuitorilor19. Pentru a-i deosebi,
actele vremii precizau: „voitul armean”, „voitul român” sau „şoltuzul
românesc”20 etc. În comunităţile unde saşii şi ungurii erau numeroşi s-au folosit
şi termeni locali, ce arată că acesta era numele dat conducătorilor în limba
vorbită: Graf/Groff, Richter şi, rar, Greben, în cazul saşilor din Baia şi Suceava21,
biró în cazul ungurilor22, ultimul cuvânt căpătând forma locală birău23. În
documentele latine, conducătorii oraşelor apar numiţi judex şi advocatus24.
14 Bandini, Codex, p. 92, 132, 174.

15 Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 183. Am arătat mai sus că la fel stăteau lucrurile
şi la Buda, Cluj, dar şi Zagreb sau Žilina (Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 88-89;
Végh, „Buda: the Multi-ethnic Capital”, p. 92; Janeczek, „Ethnicity, Religious Disparity”, p.
39).
16 DH, vol. XV, partea 1, p. 204, nr. 368; p. 226, nr. 408.
17 S-ar putea invoca şi filiera transilvană, dacă admitem că la Bistriţa avem Schultheiss
(Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 140), însă forma numelui şoltuz, derivat direct din
sołtys/syoltys, susţine mai degrabă o influenţă dinspre Polonia.
18 Grigoraş, Instituţii, p. 320-321; Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 210-213.
20 DRH, A, II, p. 4, nr. 4; DIR, XVII, A, II, p. 191, nr. 254.
21 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. LIV; DH, vol. XV, partea 1, p. 78, nr. 135 şi 136; p. 113,
nr. 203; p. 158, nr. 239; p. 226, nr. 408; p. 292-293, nr. 534-535; p. 521, nr. 955; Mihai
Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527) (Bucureşti: 1943), p.
567, nr. 120; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 134, nr. 31.
Diferenţele de nume arată că iniţial fiecare grup a avut conducătorul

său, situaţie ce s-a păstrat în unele cazuri până mai târziu. La Suceava, un
document de la sfârşitul sec. al XVI-lea face referire la un şoltuz armean şi la
unul al românilor. Pe cel armean l-am fi putut considera un simplu reprezentant
al acestui grup, însă el apare, la fel ca cel de-al doilea, însoţit de 12 pârgari şi
având sigiliu propriu. Avea deci un consiliu orăşenesc propriu, cu atribuţii la fel
de precise precum celălalt consiliul. Deşi jurisdicţiile erau diferite, cei doi
colaborau atunci când apăreau probleme ce implicau întreaga comunitate25.
Situaţia precară a izvoarelor face imposibilă identificarea în oraşele din
Moldova a unei faze de tranziţie, între venirea coloniştilor şi primirea de
autonomie extinsă. În Polonia sau Rutenia, scultetus apare iniţial ca reprezentant
al puterii centrale, pentru ca ulterior să fie înlocuit ca autoritate de consiliul
orăşenesc26. Cu toate că în Moldova, atât scultetus cât şi consiliul sunt pomeniţi
destul de devreme, nu trebuie exclusă situaţia amintită mai sus, întâlnită în toate
regiunile vecine (inclusiv în Ţara Românească, evoluţia de la greav la judeţ, la
Câmpulung).
Numele pârgarilor nu cunoaşte variaţii locale, fiind neschimbat de la un
oraş la altul. În actele latine îi întâlnim ca cives jurati, scabinis sau consules27, în cele
germane ca Geschworenen Bürger sau Purger28, iar în cele maghiare ca polgar29.
Singura particularitate este apariţia unui mare pârgar, ale cărui atribuţii nu sunt
foarte clare; probabil acţiona ca un locţiitor al şoltuzului30. Până în prezent,
astfel de primi pârgari au fost identificaţi la Baia, Botoşani, Cotnari, Neamţ,
Bacău, Trotuş, probabil şi Suceava, oraşe ce au avut importante grupuri de
colonişti31. Mandatul şoltuzilor, voitilor şi celor 12 pârgari era tot de un an.
Primul şoltuz pomenit în documente este din 1421, când şoltuzul şi pârgarii din
23 Rosetti, Scrisori româneşti, p. 32, nr. 5.

24 DH, vol. XV, partea 1, p. 55, nr. XCV; p. 203, nr. 366; p. 642, nr. 1192; Iorga, Studii şi
documente, vol. XXIII, p. 331, nr. 126; p. 365, nr. 222.
25 Rosetti, Scrisori româneşti, p. 32, nr. 5; Documente şi însemnări româneşti din sec. al XVI-lea, ed.
Gheorghe Chivu et al. (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1979), p. 188, nr. 97.
26 Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 23-24; Kalinowski, „City Development in
Poland”, p. 45; Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77;

Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 217-219.
27 DH, vol. XV, partea 1, p. 55, nr. XCV; p. 203, nr. 366; p. 642, nr. 1192; Iorga, Studii şi
documente, vol. XXIII, p. 331, nr. 126; p. 365, nr. 222; p. 415, nr. 333.
28 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 304, nr. 39; DH, vol. XV, partea 1, 113, nr. 203; p. 158,
nr. 239; p. 226, nr. 408; p. 292-293, nr. 534-535; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, p. 567, nr.
120; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 134, nr. 31.
30 Grigoraş, Instituţii, p. 323-324.
31 DIR, XVII, A, V, p. 364, nr. 483; Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 72, 75; vol. VII, p. 374;
Ghibănescu, Surete, vol. IV, p. 290, nr. 255; Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 197.
Baia scriu la Liov, confirmând acordarea către municipalitatea de acolo a unei

moşteniri32. S-a mai păstrat o scrisoare trimisă de Ulrich pârgarul din Suceava în
1404, însă data a fost pusă sub semnul întrebării, considerându-se că actul
datează de fapt din 150433. Numărul pârgarilor era de 12, cu mici excepţii, când
apar şi 634. Sunt menţionaţi ca un grup şi, cu câteva excepţii, numele tuturor
pârgarilor este rar pomenit35. În câteva rânduri, ei apar sub numele de „sfat”
(Rat)36.
Şoltuzul sau voitul şi consiliul pârgarilor aveau puteri largi, însă acestea
se exercitau în primul rând asupra comunităţii pe care o conduceau. N. Grigoraş
afirma că jurisdicţia şoltuzilor depăşea perimetrul oraşelor, exercitându-se şi în
satele de ocol sau în ţinut, cu toate că documentele ce să sugereze acest lucru
sunt puţine37. În afara oraşului, şoltuzul şi pârgarii interveneau la cererea expresă
a domnului (hotărnicii, mărturii etc.). Atribuţiile lor erau juridice, administrative,
fiscale şi militare. Judecau toate pricinile care îi priveau pe orăşeni, indiferent că
era vorba de cazuri din oraş sau de pe moşia acestuia. Aveau dreptul de a
confirma vânzările şi cumpărările făcute de orăşeni pe teritoriul oraşului, în baza
dreptului acestora de a stăpâni cu titlu ereditar terenuri în vatra oraşelor. De
asemenea, interveneau în favoarea orăşenilor în disputele comerciale pe care le
aveau cu locuitori din afara oraşului.
Împreună cu dregătorii domneşti, şoltuzul şi pârgarii asigurau liniştea în
oraş, organizând serviciul de pază pe străzi, numit „strajă” sau „priveghi”38. La
această obligaţie participau toţi orăşenii, dar uneori şoltuzii făceau abuzuri şi
chemau şi locuitori scutiţi sau dependenţi de mănăstiri, fapt ce determina
plângeri şi intervenţii ale domnului39. Pentru „certuri”, se dădeau amenzi40.
Atribuţiile juridice ale şoltuzilor nu priveau doar cazuri mărunte. Într-un act din
1479, Ştefan cel Mare interzicea dregătorilor domneşti, dar şi şoltuzilor şi
pârgarilor din Siret şi Suceava să judece oamenii unui sat dăruit episcopiei din
Rădăuţi, precizând în mod clar faptele asupra cărora nu mai aveau autoritate: „să
nu aibă treabă cu aceşti oameni ai noştri [...], nici să-i judece şi nici să ia gloabă
32 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. 54.

33 DRH, D, I, p. 178, nr. 110.
34 Precum în câteva cazuri la Huşi (Melchisedec, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea
numire (Bucureşti: 1869), p. 35; Costin Clit, „Începuturile bisericii «Sfântul Ioan» din Huşi”,
în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, coord. Costin Clit, Mihai Rotariu (Bârlad:
Editura Sfera, 2009), p. 273).
35 DIR, XVI, A, III, p. 310, nr. 376; p. 368, nr. 454; Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 69.
36 DH, vol. XV, partea 1, p. 113, nr. 203; p. 293, nr. 535; p. 715, nr. 1314; Suceava. File de
istorie, vol. I, p. 134, nr. 31.

37 Grigoraş, Instituţii, p. 332, 338-341.
38 Suceava. File de istorie, vol. I, p. 272, nr. 143.
39 DIR, XVII, A, V, p. 44, nr. 48; p. 88, nr. 121.
40 DRH, A, II, p. 103, nr. 70.
de la ei, nici pentru faptă mare şi nici pentru faptă mică şi nici pentru omor, nici
pentru răpire de fată”41. Deoarece interdicţia este trimisă mai multor tipuri de
dregători putem vorbi în acest caz de mai multe jurisdicţii. Şoltuzul intervenea la
cazuri de omor sau răpire de fecioară doar dacă acestea aveau loc pe teritoriul
oraşului. Prin astfel de acte, domnul limita puterea şoltuzului numai la orăşeni.
Pentru a lămuri mai bine autoritatea juridică a şoltuzilor trebuie să apelăm
la acte târzii, singurele pe care le mai avem la dispoziţie. În faţa „scaunului” de
judecată al şoltuzul din Trotuş se judecă situaţia unei femei ce născuse un copil
din flori42. Şi la Baia, izvoare din sec. al XVII-lea arată că şoltuzul se bucura de
puterea de a judeca cazuri grave. Probabil, acest drept fusese o concesie făcută
saşilor aşezaţi aici în sec. al XIV-lea şi făcea parte dintr-un privilegiu mai larg.
Episcopul Bandini transmite că actul ce conţinea acest privilegiu încă exista în
arhiva oraşului; documentul mai conţinea o prevedere aparte, anume dreptul de
a fi iertaţi de pedeapsa cu moartea pentru cei ce se refugiau în cimitirul
oraşului43. Un act din 1660 ni-i arată pe şoltuzul şi pârgarii din Baia folosind
chiar mijloace de constrângere („l-au dat pre mâna noastră, noi i-am dat
strânsore şi au spus derept de mult că-i vinovat”)44, pentru a cerceta cazul unui
rob ţigan acuzat de furt. O formulă folosită în document trimite spre un drept
cu caracter excepţional pe care îl deţinea şoltuzul, anume pronunţarea pedepsei
capitale (ius gladii): „deci noi l-am scos la pirzare, cum iaste legea ţărăi şi cum să
cade furului”45. Trebuie de asemenea precizat că actul menţionează explicit
gloaba datorată şoltuzului („noi încă am cerşut globa noastră”), de 30 de lei, prin
urmare se întăreşte afirmaţia că acesta, împreună cu pârgarii, a reprezentat
instanţa principală. Un alt act, tot din 1660, prezintă o situaţie asemănătoare. De
data aceasta starostele de Trotuş judecă împreună cu şoltuzul şi pârgarii din
Trotuş o femeie ce furase bijuterii de la un preot: „şi i-am aflat lege să pieie, ca
un vinovat, fur dirept”. În cele din urmă femeia este iertată, gloaba fiind
probabil împărţită între staroste şi şoltuz („gloaba noastră”)46. Două documente
târzii nedatate, probabil tot din sec. al XVII-lea47, îi arată pe şoltuzii, pârgarii şi
oamenii cu stare din Bacău şi Trotuş judecând mai mulţi tâlhări: la Trotuş, se
41 Ibid., p. 334, nr. 220.

42 DIR, XVII, A, V, p. 64, nr. 80.
43 Bandini, Codex, p. 218.
44 Vezi şi Instituţii feudale. Dicţionar, p. 459, 470.
45 Dan, „Un document românesc”, p. 56; Bălan, Documente bucovinene, vol. II, p. 163-164, nr. 87.
N. Grigoraş, „Robia în Moldova (de la întemeierea statului până la mijlocul sec. al XVIII-lea)”
(II), în AIIAI, V (1968), p. 50 (partea I a studiului în IV (1967), p. 31-79).
46 Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Documente, 412/13 (mulţumiri domnului
Mihai Mîrza pentru identificarea în arhivă a documentului).

47 Actul Bacăului e slavon, faţă de cele de la Baia şi Trotuş, ce sunt româneşti. În actul
Bacăului apare Petre Cehan, ce a trăit în prima parte a sec. al XVII-lea (în vol. XVI din
Ghibănescu, Surete, apare în mai multe acte din anii 1617-1630).
judecă cazul unui ţigan („au scos pe Vasilie ţâganul să-l piardză pentru vina sa”),
la Bacău cel al unor „hăidăi”, adică oameni însărcinaţi cu paza vitelor mari,
dependenţi de un boier48. Tâlharii sunt pasibili de pedeapsa cu moartea, ce este
în cele din urmă răscumpărată: la Trotuş, „i-au plătit capul de la scaun” (cu
sensul de scaun al şoltuzilor, reşedinţă şi loc de judecată; apare numit explicit în
text), sau, la Bacău, „i-a plătit capul din pieire”49. În fine, şoltuzul şi pârgarii din
Bârlad judecă, alături de „dregători” domneşti (actul nu îi nominalizează,
probabil era vorba de oamenii marelui vornic de Ţara de Jos), cazul unui vecin
ce furase doi cai şi nişte „hiiară de moară”, consecinţa judecăţii fiind ducerea „la
spânzurare”50. De obicei, în astfel de situaţii, se prefera identificarea unei
posibilităţi de răscumpărare a celui vinovat, pentru că astfel exista posibilitatea
ca paguba să fie acoperită51. Faptul că actele citate se referă la jafuri arată că
şoltuzii unor oraşe primiseră dreptul de a judeca astfel de cauze, de importanţă
mai mică decât crimele, ce erau trimise spre judecată unor înalţi dregători
domneşti sau domnului52.
Pravilele Moldovei permiteau dregătorilor târgurilor şi, cu siguranţă, şi
şoltuzilor, să judece fapte grave. Cartea românească de învăţătură spune clar într-un
paragraf: „Un giudecătoriu de la un trăg, ce să dzice un diregătoriu, nu iaste
datoriu să asculte pre domnul ţărâi să muncească sau să spândzure pre neştine”;
numai dacă avea dubii cu privire la vină, judecătorului respectiv i se recomanda
să facă apel la domn53. Ce e drept pravila codificată în sec. al XVII-lea nu era la
fel de dură, precum era dreptul locului. Ea recomanda ca hoţul de cai sau boi să
fie bătut „foarte”, să plătească animalul furat de două ori şi să plătească şi
„treapădul dobitocului”54. Totuşi, în cazul în care era vorba de un recidivist sau
valoarea furtului era mare, hoţul putea fi spânzurat „în furci”55. În cazul
48 DLR, tom II, partea I, p. 340.

49 Ghibănescu, Surete, vol. XVI, p. 33, nr. 49; vol. XXIV, p. 133, nr. 119.
50 DRH, A, XXV, p. 487, nr. 500.
51 Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche (Iaşi: Polirom, 2006), p. 124-125.
52 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 203, 299-300. În Moldova, alături de domn, doar marele
vornic, hatmanul şi pârcălabii mai puteau da, după caz, pedeapsa cu moartea (Valentin Al.
Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), partea
I, vol. 1 (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1979), p. 124, 132, 146). Unii autori
consideră că judecata era făcută de dregătorul domnesc, în timp ce şoltuzul şi pârgarii doar
întăreau cu sigiliul lor decizia luată (Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 187, nota 220).
Lectura actelor citate mai sus arată pe şoltuzi şi pârgari ca participanţi efectivi la actul de
judecată, încasând gloabe etc.
53 Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, ed. S.G. Longinescu, în Legi vechi româneşti, vol. I
(Bucureşti: 1912), p. 277; Carte românească de învăţătură, ed. Andrei Rădulescu (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1961), p. 170.
54 Pravila Moldovei, p. 10; Carte românească, p. 58.
55 Pravila Moldovei, p. 36; Carte românească, p. 67.
ţiganilor, la furturi mari (mai mari de valoarea unor păsări), se cerea ca făptaşii să
fie trataţi la fel ca orice alt hoţ56. Am insistat asupra acestei chestiuni pentru că,
din punctul nostru de vedere, puterea unor şoltuzi de a trimite la moarte poate
avea legătură cu un privilegiu extins, asemănător cu cele pe care în zonă numai
oraşele regale din Ungaria şi Transilvania le aveau57. În Ţara Românească nu
avem informaţii privitor la un astfel de drept al judeţilor, însă nu trebuie cu
desăvârşire exclus.
Autorităţile orăşeneşti repartizau taxele ce trebuiau luate de la orăşeni,
proporţional cu averea fiecăruia58. Îi întâlnim pe şoltuzi ridicând dări. În 1458,
când Ştefan cel Mare confirmă dreptul mănăstirii Moldoviţa de a lua ceara de la
Baia, în rândul celor care urmau să ridice ceara alături de vornici apar şi şoltuzii
şi pârgarii59. Alte atribuţii ale lor ţin de organizarea pieţei oraşului, şoltuzii având
grijă ca şi din această perspectivă drepturile orăşenilor să fie respectate. Din
privilegiul din 1408 aflăm că negustorii polonezi aveau „voie să-şi ţie în Suceava
o casă”, unde nu li se permite să aibă cârciumă, să facă bere, mied, să ţină
măcelărie şi să vândă pâine, cu condiţia „să sufere [cu sens de să plătească, nota
editorului] cu târgul”60. Această prevedere se aseamănă mult cu Bannmeile,
interzicerea adresată străinilor de a ţine o afacere sau de a construi o cârciumă
pe o rază de o milă de oraş, de care se bucurau orăşenii din Polonia sau Rutenia
în baza „legii germane”61.
În câteva rânduri, domnii cer şoltuzilor să-i lase pe negustorii străini să-şi
vândă anumite mărfuri în oraşe sau să nu le confişte produsele, în cazul în care
aveau datorii. În această situaţie se aflau negustorii din Braşov, care aveau un
regim special. Potrivit privilegiilor acordate, în caz de divergenţe comerciale,
aceştia nu puteau fi judecaţi de către şoltuzi sau dregătorii domneşti, ci numai de
autorităţile din Braşov. Singura excepţie era atunci când cel care avea de
recuperat o datorie îl identifica personal pe datornic în oraşul său62. Şoltuzii şi
pârgarii aveau atribuţii şi în moşia oraşului. Ei făceau împărţirea publică a
terenurilor pentru agricultură. Niccolò Barsi ne transmite că „la vremea
semănatului, toţi târgoveţii ies la câmp şi şoltuzul împreună cu pârgarii împart
ogoarele şi după cât este numărul sufletelor dintr-o casă dau şi ogoarele: dacă
sunt opt suflete da opt ogoare”63.
56 Pravila Moldovei, p. 37-38; Carte românească, p. 68.

57 Rady, Medieval Buda, p. 19-20; Engel, The Realm of St Stephen, p. 112-113, 251-252.
58 Călători străini, vol. V, p. 23-24; Grigoraş, Instituţii, p. 342.
59 DRH, A, II, p. 108, nr. 75.
60 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, Iaşi 1932, p. 630, nr. 176.
61 Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 215.
62 DRH, A, I, p. 174, nr. 122; p. 179, nr. 127; p. 312, nr. 214; p. 321, nr. 221; D, I, p. 407, nr. 297.
Prin alegere, şoltuzul primea dreptul de a-i reprezenta pe orăşeni în

relaţiile cu alte oraşe, în faţa domnului sau la reuniuni internaţionale. De multe
ori făceau acest lucru personal. În 1507, când se decide moştenirea unui locuitor
din Siret, la Liov vin şoltuzul Rymer cu alţi orăşeni, pentru a depune mărturie în
favoarea decedatului64. Când nu putea participa personal, şoltuzul sau sfatul
oraşului dădeau membrilor comunităţii acte care să le confirme statutul. Mai
mulţi orăşeni din Moldova (din Baia, Siret, Suceava sau Roman) care au primit
cetăţenie la Liov aveau acte doveditoare din partea oraşelor din care
proveneau65. Relaţiile comerciale dintre oraşele din Moldova şi cele din ţările
vecine au cunoscut şi momente mai delicate. De multe ori, negustorii,
nemulţumiţi de piedicile ce li se puneau de către concurenţă, apelau la şoltuz
pentru a-i apăra. În 1434, Hârlea şoltuzul din Bârlad ameninţa pe negustorii din
Braşov cu confiscarea unor mărfuri, dacă nu se reglementa problema unor
datorii66. Într-o dispută asemănătoare, se implică şoltuzul şi pârgarii din Vaslui
în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Aceştia ascultă depoziţiile unor martori şi
poartă corespondenţă cu conducătorii orăşenilor din Braşov pentru a rezolva
procesul unui croitor ce se asociase cu un meşter de arcuri67. Există situaţii când
şoltuzii sunt la rândul lor martori în diferite procese, mărturia lor având multă
greutate68. În alte cazuri, şoltuzii din Moldova erau rugaţi să nu recurgă la
represalii comerciale de către omologii lor din Braşov69.
Izvoarele germane menţionează participarea la conciliul de la Constance
(1414-1418) a unor reprezentanţi din oraşele Moldovei, alături de trimişi ai
domnilor. Cu toată imprecizia surselor, câteva dintre aceste oraşe pot fi
identificate: Iaşi (Ieszmarkt), Baia (Molga), Bârlad (Burlat), Hârlău (Bahlo), Cetatea
Albă (Weissenburg) şi, probabil, Suceava (Sorscha?), Neamţ (Mencz?), Roman
(Reinsmarkt?) şi Orhei (Ierhe?). Delegaţiile celor două ţări române au sosit
împreună la conciliu în 1415, însoţind pe Grigore Ţamblac, trimis de domnul
Moldovei, delegaţia ducelui Vitold al Lituaniei şi doi duci greci70 Ţinând cont că
în toate oraşele mai sus-pomenite se aflau comunităţi de catolici, iar conciliul
urmărea discutarea unor importante probleme cu care se confrunta Biserica

65 Ibid., p. 332, nr. 129. Cercetarea listelor celor ce au primit cetăţenie la Liov, publicate
recent, relevă, pentru perioada 1408-1510, 29 de nume de orăşeni provenind din Moldova
(Album civium Leopoliensium. Rejestry przyjęć do prawa miejskiego we Lwowie, 1388-1783, tom I, ed.
Andrzej Janeczek (Poznań, Varşovia: Wydawnictwo Poznańskiego Towarzystwa Przyjaciół
Nauk, 2005), p. 6-68).
66 DRH, D, I, p. 309, nr. 210.
68 DIR, XVI, A, III, p. 144, nr. 186.
70 Karadja, „Delegaţii”, p. 69-73, 82-83.
Catolică (schisma), credem că printre delegaţi s-au aflat şi reprezentanţi ai saşilor

şi ungurilor catolici; printre ei, şoltuzi, pârgari şi membri ai patriciatului.
Un act unic ne prezintă oraşele într-o ipostază în care apar rar în
Moldova, anume alături de domn, reprezentând ţara. Am amintit mai sus
evenimentul din 1436, când Ilie voievod depune jurământ de fidelitate regelui
Vladislav al Poloniei. Nu este primul gest de acest fel prestat de domnul
Moldovei, însă este singurul în care sunt amintite şi oraşele ţării. Principele se
supune regelui cu „întreg sfatul nostru, cu cavaleri, boieri şi nobili din cetăţi,
oraşe (miasti), ţinuturi [...]”71. Prezenţa oraşelor arată că acestea erau considerate
o componentă majoră instituţională şi socială din ţară, orăşenilor recunoscându-
li-se astfel situaţia (la acea vreme) de stare privilegiată, plasată ca o categorie
intermediară între boieri şi ţărani72. Această atitudine este reflectată şi de
folosirea termenului miasto/mistici, sau de prezenţa separată faţă de ţărani a
orăşenilor în catastifele în care se înregistrau cei ce datorau taxe domnului73. Din
păcate, prea puţin din implicarea politică a orăşenilor a rămas în izvoare,
majoritatea informaţiilor fiind din a doua parte a sec. al XVI-lea şi nu fac
obiectul cercetării de faţă. Atunci găsim orăşeni, în special saşi, unguri şi armeni,
ce îl sprijineau pe Despot vodă, care venise la tron după o perioadă de persecuţii
faţă de aceştia; ulterior, ei vor plăti scump pentru această susţinere74. În alte
cazuri îi găsim pe orăşeni în legătură cu trimişi din Transilvania, informându-i pe
aceştia de activităţile din ţară75. Prea puţin pentru două secole de istorie.
Pe lângă sfatul pârgarilor, unii istorici au căutat să identifice în oraşele
din Moldova şi un sfat mare. Preluând pe Ion Bogdan, ce a tradus formula readţi
trăgovschih dintr-un act din 1458 prin „sfetnicii târgului”76, Petre P. Panaitescu a
considerat iniţial că aceşti „sfetnici” ar fi fost membrii sfatului mic şi mare
(„sfetnici”)77, ulterior numai ai unui ipotetic sfat mare78. Mai târziu, istoricul şi-a
nuanţat opinia şi a afirmat că exista numai un sfat mare al orăşenilor, care se
aduna la ocazii speciale şi alegea pe judeţ şi pârgari79. Emil Vîrtosu susţinea că
avem de-a face cu o veche formă de conducere din satul românesc, prin bătrâni,

72 Situaţia diferită a orăşenilor este amintită şi de Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 298.
73 Primul act păstrat de acest fel este din 1591 şi îi înregistrează doar pe ţărani (DIR, XVI, A,
IV, p. 4, nr. 5). Existau şi catastife separate pentru fiecare oraş (ibid., XVII, A, III, p. 99,
nr. 162).
74 Călători străini, vol. II, p. 99, 131-132, 140-141, 266-267; vol. V, p. 25, 81.
75 Ibid., vol. II, p. 392.
76 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 9, nr. 6; DRH, A, II, p. 103, nr. 70.
77 Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 130.
78 V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova
(sec. XIV-XVII) (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1957), p. 427-428 (capitolul despre oraşe este
semnat de Panaitescu).
cărora li se recunoştea o anumită autoritate în materie juridică sau fiscală. În

oraşe, această conducere nu ar fi dispărut, ci s-ar fi adaptat, prin includerea unor
categorii sociale specifice, precum negustorii. Instituţia bătrânilor ar reprezenta
astfel contribuţia autohtonă la organizarea orăşenească, spre deosebire de
instituţia judeţului şi a pârgarilor, introdusă de colonişti80. Constantin C.
Giurescu considera că un sfat mare al oraşului nu a existat, nici în Moldova şi
nici în Ţara Românească, singura instituţie care avea atribuţii asupra orăşenilor
fiind judeţul şi pârgarii81. Cercetarea actului din 1458 arată că de fapt se face
referire la „dregătorii târgului” şi nu la aleşii orăşenilor82. În epocă, doar oamenii
domniei erau numiţi dregători, reprezentanţii orăşenilor fiind întotdeauna
nominalizaţi separat de aceştia. În apropierea Moldovei, un consiliu lărgit
(centumvirat), format din orăşeni înstăriţi şi care se întrunea în condiţii bine
stabilite, întâlnim doar în oraşele din Transilvania, începând din secolul al XV-lea83.
Fără a căpăta o formă instituţională, şi în oraşele Moldovei apare grupul
„oamenilor buni”, în care intrau, la fel ca în Ţara Românească, membri ai
patriciatului urban84. Rolul lor a fost important de la începuturile oraşelor, însă
menţiunile ce-i privesc se înmulţesc abia din a doua jumătate sec. al XVI-lea.
Fiind oameni cu prestigiu şi autoritate, apar alături de şoltuz şi pârgarii la
judecăţi, hotărnicii, în corespondenţa cu conducerea altor oraşe sau ca martori la
diverse tranzacţii85. Ca un element inedit, un document menţionează pe lângă
bătrâni şi „tinerii” oraşului, ce ar fi participat la cercetarea unei pricini86. În
situaţii deosebite, se convoca adunarea tuturor orăşenilor: la alegerea anuală a
şoltuzului şi pârgarilor, când se dezbăteau probleme de importanţă majoră
pentru comunitate, la hotărnicii importante sau la porunca domnului. Informaţii
despre astfel de adunări avem doar din sec. al XVII-lea, însă probabil ele se
întruneau şi înainte de acest moment87.
Nu deţinem nici o menţiune referitoare la ceremonia de alegere a
şoltuzului şi pârgarilor. Din 1599 s-au păstrat două acte, unul din februarie şi
altul din iulie, ce amintesc doi şoltuzi diferiţi din Cernăuţi, caz în care alegerea
noului conducător al comunităţii s-a făcut primăvara, într-una din numeroasele

82 Vezi şi Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 185.
84 Vezi şi Grigoraş, Instituţii, p. 349-352.
85 DH, vol. XV, partea 1, p. 660, nr. 1223; DRH, A, II, p. 4, nr. 4; DIR, XVI, A, III, p. 104,
nr. 134; p. 174, nr. 227; p. 211, nr. 265; p. 331, nr. 402; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 201,
nr. 79.
86 DIR, XVI, A, III, p. 205, nr. 261.
87 Grigoraş, Instituţii, p. 352-359
sărbători creştine din acest anotimp88. Spre deosebire de Ţara Românească,

actele menţionează explicit în câteva rânduri un loc de întrunire al orăşenilor. La
Şcheia, un document târziu, de la începutul sec. al XVII-lea, face referire la
strângerea orăşenilor înaintea „scaunului” şoltuzului, pentru a decide într-o
chestiune importantă pentru comunitate89, iar la Trotuş, Baia, Roman, Cotnari
sau Vaslui, pentru a da câteva exemple, oamenii care solicită acte se prezintă în
faţa „scaunului” (stol) şoltuzului şi pârgarilor90. „Scaunul” (cu înţeles primar de
„scaun de judecată”) putea reprezenta casa şoltuzului sau o clădire separată, dar
putea totodată să reprezinte chiar o primărie91. Nu este clar dacă exista o arhivă
propriu-zisă a oraşului. Doar la Baia, Bandini aminteşte aşa ceva, în sec. al
XVII-lea92. Rolul ei era luat ca în Ţara Românească de catastif, în care se
înregistrau toate tranzacţiile sau schimbările de proprietate petrecute în oraş.
După menţiunile din documente se pare că, în mod oficial, Petru Şchiopul a
introdus obligativitatea menţionării trecerii datelor în acest catastif, în a doua
jumătate a sec. al XVI-lea93. Obiceiul exista mai de mult, fapt dovedit de
formulările din acte: „şi sunt scrise în catastihul târgului, cum este obiceiul”94
sau „am scris după străvechiul obicei în catastihul orăşenilor” 95, ce apar chiar
din timpul domniei lui Petru. La unele judecăţi privitoare la proprietăţi, domnii
cereau să se verifice datele înscrise în catastif, ce puteau fi folosite ca probe96.
Catastiful era ţinut probabil de şoltuz, însă multe acte de proprietate se păstrau
în biserică. La Suceava, biserica în cauză era cea din piaţa centrală a oraşului; în
1461, se cere reînnoirea unui act de stăpânire, deoarece biserica „dinaintea
târgului”, în care se afla actul, luase foc97. Exista şi o cancelarie a oraşului, în
88 Din tezaurul documentar, p. 81, nr. 130; p. 82, nr. 132. În unele oraşe, alegerea se făcea
probabil de Sf. Gheorghe (Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 184).

89 „Adică eu, panul şoltuz cu 12 părgari a miei din tărg din Schei şi cu toţi orăşănii bătrăni şi
tineri, fiind de faţă înnainte scaunului nostru [...]” (Alexandru Băleanu, „Documente şi
regeste moldoveneşti”, în Cercetări istorice, Iaşi, VIII-IX (1932-1933), nr. 2, p. 147, nr. 52).
90 DH, vol. XV, partea 1, p. 293, nr. 535; DIR, XVI, A, III, p. 378, nr. 469; IV, p. 238, nr.
292; XVII, A, V, p. 64, nr. 80; Ghibănescu, Surete, vol. XVI, p. 71, nr. 103; vol. XXI, p. 109,
nr. 82; vol. XXIV, p. 133, nr. 119; D. Constantinescu, „Documente moldoveneşti din
secolele XV-XVII”, în AIIAI, VII (1970), p. 338, nr. 3.
91 Spre această ultimă variantă se îndreaptă şi Ştefan S. Gorovei, „La începuturile oraşului
Bacău”, Carpica, Bacău, 18-19 (1986-1987), p. 267.

93 Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 36.
94 DIR, XVI, A, III, p. 238, nr. 293; vezi şi p. 236, nr. 291 („catastihul orăşenesc din târgul
Hârlăului”).
95 Ibid., XVII, A, I, p. 61, nr. 93.
96 Ibid., V, p. 59, nr. 74. Din nefericire, distrugerile provocate de numeroasele calamităţi,
incendii, războaie etc. au făcut ca nici unul din vechile catastife ale oraşelor din Moldova să
se păstreze; nu ştim în ce limbă erau scrise cele mai vechi.
97 DRH, A, II, p. 142, nr. 100.
care lucrau dieci de târg, care introduceau datele în catastif şi redactau acte
oficiale sau scrisori la porunca şoltuzului şi a pârgarilor98. Probabil pentru că era
cunoscător de latină, un anume Iacob literatum din Trotuş apare ca sol al
domnului în Transilvania, în sec. al XVI-lea99. Faptul că s-au păstrat acte emise
de autorităţile orăşeneşti, scrise în slavonă, latină, germană sau maghiară arată că
aceşti dieci erau persoane instruite şi ştiau să scrie atât în alfabetul chirilic, cât şi
în cel latin. Folosirea limbilor germană şi maghiară în multe din aceste acte
reflectă înclinaţia orăşenilor de a utiliza în corespondenţă limbile vorbite şi nu
pe cele oficiale, folosite în cancelariile princiare100. În arhivele Liovului, sunt
păstrate menţiuni ale unor dispute comerciale în care erau implicaţi orăşeni din
Moldova, ce aduceau în sprijinul lor acte emise de cancelariile oraşelor din care
proveneau101. De asemenea, negustorii ce au ajuns din diferite motive să se
stabilească la Liov au adus aproape în toate cazurile scrisori de recomandare din
oraşele lor (littera recommendatoriis); nu ştim în ce limbă erau redactate, probabil în
latină sau germană102.
Toate oraşele din Moldova au avut sigilii, ce confereau autenticitate
actelor emise de şoltuzi şi pârgari. Dreptul de a deţine sigilii a fost concedat de
domnie, probabil la momentul acordării privilegiilor. Cele mai vechi sigilii au
legenda în limba latină şi sunt prezente în oraşe cu comunităţi semnificative de
saşi şi unguri: Baia, Roman, Neamţ şi Cotnari. Probabil şi alte oraşe vechi ale
ţării au avut sigilii latine, însă s-au pierdut şi, ulterior, textele legendelor au fost
traduse în slavonă sau română. Cel puţin alte trei sigilii se încadrează în această
categorie: sigiliul Siretului, ce cuprinde imaginea Sfântului Ioan Botezătorul,
căruia îi era închinată o importantă biserică catolică din oraş, Suceava, cu
legenda sigiliului ce sugerează o traducere din latină, şi Trotuş, ce are în sigiliu
un braţ ce ţine un ciocan, simbol al mineritului, principala ocupaţie a ungurilor
stabiliţi acolo. Emblemele celor mai vechi sigilii ale oraşelor trimit la patronul
98 DIR, XVI, A, III, p. 368, nr. 454; IV, p. 238, nr. 292; XVII, A, I, p. 111, nr. 159; p. 121,
nr. 175; Din tezaurul documentar, p. 82, nr. 132. În 1486, Derewal din Suceava a fost dat în
judecată de un liovean; în apărarea sa, Derewal a adus littera ex officio civitatis Soczawa; în acest
caz, officium poate face referire atât la instituţia şoltuzului, cât şi la cancelaria oraşului (Iorga,
Studii şi documente, vol. XXIII, p. 319, nr. 90).
99 DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. 1052; p. 611, nr. 1140. Detalii despre folosirea latinei în
cancelarie şi oraşe la Radu Manolescu, „Scrierea latină în Moldova şi Ţara Românească în

evul mediu”, în RA, 9 (1966), nr. 2, p. 67-82; de asemenea vezi Paraschiv, Documentele latine,
p. 23, 29.
100 Radu Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea”
în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, ed. M. Berza (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1964), p. 63-71.
101 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 319, nr. 90; N. Iorga, Relaţiile economice ale ţărilor
noastre cu Lembergul, vol. I (Bucureşti: 1900), p. 25.

102 Album civium Leopoliensium, p. 6-68.
religios al oraşului sau la simboluri religioase, amintesc de începuturile legendare

ale oraşului sau de vechi ocupaţii: Sfântul Ioan Botezătorul – Siret; cerbul
Sfântului Hubert – Baia; Sf. Gheorghe omorând balaurul – Suceava; o carte
(Biblia?) – Huşi; o cruce – Lăpuşna; crucea Golgotei suprapusă de o săgeată –
Hotin; animale sălbatice (un cap de mistreţ – Roman; o capră – Piatra; un iepure (?)
– Tecuci); animale domestice (un cal sau o vită – Iaşi; o vită, ulterior o floare, o
roză (?) – Cernăuţi; o vită – Orhei); păsări (păun (?) – Botoşani; o pasăre
neidentificată, o barză (?) sau o acvilă(?) – Târgu Frumos); peşti (peşti în jurul
unui soare sau roată de moară – Bârlad; peşti, ulterior albine – Vaslui; Galaţi; rac (?)
– Dorohoi); struguri şi butuci de viţă de vie (Neamţ, Cotnari, Hârlău, ulterior
Huşi); simboluri ale unor ocupaţii (un braţ ţinând un ciocan de miner – Trotuş;
o scoabă, un cleşte şi trei cuie – Adjud)103. Există deci o mare varietate
tipologică, reprezentările sigiliilor orăşeneşti putând fi încadrate atât în categoria
însemnelor cu caracter heraldic sau emblematic, cât şi în cea a însemnelor de
factură iconografică104. Sigiliile din secolele XIV-XV respectă canoanele
heraldicii europene, pentru ca din sec. al XVI-lea, tehnica şi regulile să nu mai
fie la fel de riguros respectate105. În schimb, la sigilografia urbană din Moldova
se observă faptul că majoritatea reprezentărilor sunt concrete, chiar pragmatice.
Precum în Ţara Românească, sigiliile oraşelor din Moldova erau
rotunde, cu excepţia celui de la Bacău, care era oval. Majoritatea aveau mărime
mijlocie, fiind de cca. 3 - 4 cm, şi erau puse în ceară neagră sau verde106. Mult
mai rar s-au găsit sigilii puse în ceară roşie (Baia, Cotnari)107, folosită doar de
domn. În Moldova, au existat şi sigilii mari, de 5 - 5,5 cm, precum cele de la
103 În mai multe cazuri, identificarea elementului reprezentat în perioada mai timpurie a
sigiliului este dificilă, datorită calităţii proaste a impresiunilor sigilare.
104 Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 161-164; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 461-482;
Cernovodeanu, Mănescu, „Noile steme ale judeţelor”, p. 8-11, 65-74; Cernovodeanu, Ştiinţa şi
arta heraldică, p. 184-185; Dogaru, Din heraldica, p. 66-67; Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 132-133;
Gh. Ghibănescu, „Ce-i cu zapisul românesc din 1523?”, în Arhiva din Iaşi, 15 (1904), nr. 2,
p. 74-79; Gh. Ghibănescu, „Pecetea Târgului Frumos”, în Opinia, Iaşi, 23 martie 1912, p. 3;
Ghibănescu, Surete, vol. II, p. 259, nr. 110; Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 35-38,
55; Ştefan S. Gorovei, „Pecetea oraşului”, în Emandi, Habitatul urban, p. 216-222; Gorovei,
„La începuturile oraşului”; Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, anexă; Al. Bocăneţu,
Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, ed. a II-a (Cernăuţi: 1933), p. 19.
105 Cernovodeanu, Mănescu, „Noile steme ale judeţelor”, p. 8-9; Cernovodeanu, Ştiinţa şi
arta heraldică, p. 183-184.

106 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 453, nr. 181; Documente şi însemnări
româneşti, p. 188, nr. 97; Gorovei, „La începuturile oraşului”, p. 277-278.

107 Vîrtosu, „Despre dreptul de sigiliu”, p. 340; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 462; Iorga, Studii şi
documente, vol. XI, p. 271, nr. 3; p. 272, nr. 6. Ceara roşie era folosită în Transilvania (şi nu
numai) de oraşele cu autonomie sporită (Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 120).
Baia, Cotnari, Vaslui, Neamţ sau cel pierdut al Sucevei108. Această varietate de
dimensiuni i-a determinat pe unii cercetători să afirme că existau şi în oraşe mai
multe sigilii, unul mare şi altul mic109. Cum şi în Transilvania întâlnim o situaţie
asemănătoare, ipoteza are susţinere110. Sigiliile mai vechi erau timbrate, cu
timbru fix sau mobil; ulterior, vor fi aplicate în fum sau cu tuş negru. Singurul
atârnat este cel de la Baia din 1421, cel mai vechi sigiliu dintre cele păstrate din
oraşele Moldovei, care ridică multe semne de întrebare111. Prezenţa unui cap
tăiat de cerb, ce priveşte din faţă şi are un crucifix între coarne, a fost pusă în
legătură cu stema Moldovei, ce cuprinde un cap de bour, cu o stea între coarne.
Potrivit lui Emil Vîrtosu, cele două sunt înrudite şi ar trimite la perioada de
început atât a oraşului, cât şi a ţării. Acelaşi autor considera că stema oraşului
Baia a fost model pentru cea a ţării112 şi probabil a fost acordată locuitorilor
anterior formării Moldovei, poate în timpul când acest teritoriu era controlat de
reprezentanţii regelui Ludovic al Ungariei. Emblema specifică lumii catolice şi
faptul că în Baia s-a aşezat încă de pe la cca. 1350 o comunitate de colonişti
pledează în favoarea acestei teorii113. Un alt sigiliu care trimite la începuturile
legendare ale aşezării este cel de la Roman. Capul de mistreţ trimite ori la o
vânătoare mitică114, ori la stema de familie a celui care a întemeiat oraşul115. Cel
al Sucevei, cu reprezentarea Sfântului Gheorghe omorând balaurul, are legătură
cu hramul celei mai vechi biserici din oraş, Mirăuţi116.
Ştim foarte puţine despre veniturile şoltuzilor şi pârgarilor. Ei încasau o
cotă-parte din amenzile pe care le dădeau în urma judecăţilor sau din taxele luate
atunci când emiteau acte de confirmare a diverselor tranzacţii efectuate în
oraş117. Actul din 1660, citat mai sus, spune clar că după judecată, şoltuzul şi
pârgarii din Baia au luat 30 de lei gloabă („ne-am cerşut gloaba noastră”). De
asemenea, le reveneau o parte din veniturile aduse de mori, precum tot în Baia,
108 DH, vol. XV, partea 1, p. 113, nr. 203; p. 293, nr. 535; Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 160;
Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 205; Bogdan, Vătămanu, „Acte moldoveneşti”, p. 248,
nr. 8; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 137, nr. 34; p. 151, nr. 45.
109 Gorovei, „Pecetea oraşului”, p. 217-221.
111 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. 54.
112 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 459-460; 466-467.
113 Renate Möhlenkamp, „Die ältesten Siegel Moldauischer Städte”, în Jahrbücher für Geschichte
Ost Europas, Wiesbaden, 29 (1981), nr. 3, p. 346-352.

115 Roman I sau un boier numit astfel, după Ştefan S. Gorovei (vezi comunicarea Heraldică şi
istorie în sigiliul medieval al oraşului Roman, susţinută la Institutul Român de Genealogie şi

Heraldică „Sever Zotta” şi publicată în rezumat în „Buletinul Institutului”, II (2000), nr. 1-3:
[http://www.irgh.org/bul00/buletinul1-3_2000.html, 10.10.2010].
116 Gorovei, „Pecetea oraşului”, p. 216-222.
117 Dan, „Un document românesc” p. 56; Bălan, Documente bucovinene, vol. II, p. 163-164, nr. 87.
unde pârgarii apar ţinând două mori împreună cu călugării de la mănăstirea

Moldoviţa118.
În arhivele moderne, s-au păstrat doar două privilegii orăşeneşti. Nu au
ajuns până la noi actele acordate iniţial comunităţilor din Vaslui şi Bârlad, ci
doar confirmările ulterioare ale lui Ştefan cel Mare. Un act similar, pierdut, a
deţinut se pare şi Târgu Frumos; la jumătatea sec. al XVII-lea, mai multe acte
amintesc uricul Târgului Frumos, „de la bătrânul Ştefan Vodă”119. Faţă de
privilegiul Câmpulungului din Ţara Românească, privilegiile amintite sunt
incomplete şi tratează doar două chestiuni: moşia oraşului şi scutiri de taxe.
Confirmarea privilegiului orăşenilor din Vaslui datează din 1491, dar nu s-a
păstrat decât în copii româneşti, din secolul XIX. Mare parte din text se referă la
cumpărarea de către domn a 16 sate şi o selişte, pe care spune că le adaugă
„târgului nostru”, însă credem că de fapt le aşează în subordinea curţii domneşti
din oraş120. Într-un mic paragraf, domnul confirmă şoltuzului, pârgarilor şi
„oamenilor săraci” „obiceiul cel vechi”, potrivit căruia cei care deţineau o
locuinţă în oraş urmau să nu plătească vama mică pentru mărfurile pe care le
comercializau în piaţa locală, cu excepţia peştelui, pentru care urma să se ia o
taxă de un peşte la majă sau car121. Privilegiul orăşenilor din Bârlad a fost
confirmat de Ştefan cel Mare în 1494 sau începutul lui 1495. Prevederile actului,
păstrat în original, nu diferă cu mult de cele de la Vaslui, însă câteva diferenţe
pot fi identificate. În primul rând, actul este dat la cererea locuitorilor şi
reprezentanţilor lor. Şoltuzii, pârgarii şi toţi orăşenilor din Bârlad, precum şi
„oamenii săraci” din satele de pe moşia oraşului cer domnului cercetarea
hotarului vechi al moşiei. După ce se prezintă detaliat aceste hotare, domnul
adaugă moşiei o selişte şi confirmă orăşenilor „legea lor veche”, precum la
Vaslui: scutire de vama mică, cu excepţia taxei pe peşte122. Compararea atentă a
actelor arată că formula de scutire este identică, cu toate că un act este păstrat în
copie târzie, iar celălalt în original. Nu este exclus ca Alexandru cel Bun, cel care
probabil le-a acordat la începutul sec. al XV-lea, să le fi dat în acelaşi timp. În
actul dat pentru Vaslui scutirea e dată celor care „au locuinţă” în oraş, în timp ce
la Bârlad formula este pentru „oamenii care trăiesc” în oraş. Probabil, ultima
este cea corectă, fiind ulterior tradusă aproximativ. Prezenţa şoltuzilor şi
pârgarilor arată că, la origine, privilegiile au avut cu siguranţă şi o componentă
juridică, prin care se permitea comunităţii stabilite aici să-şi aleagă proprii
118 DRH, A, I, p. 343, nr. 242.

119 Ghibănescu, Surete, vol. III, p. 169, nr. 100; p. 245, nr. 145; p. 253, nr. 151; p. 274, nr. 159;
p. 281, nr. 161; vol. IV, p. 51, nr. 58.
120 Vezi mai jos ocoalele domneşti.
121 DRH, A, III, p. 188, nr. 96.
122 Ibid., p. 279, nr. 151. Trebuie precizat că originalul s-a pierdut după al doilea război
mondial, mai păstrându-se un facsimil şi o copie slavă.

reprezentanţi. Acest drept nu mai este amintit în confirmarea lui Ştefan căci
devenise deja o parte componentă a organizării oraşelor în întreaga ţară şi nu
mai putea fi retras, pentru locuitori acum fiind mai importantă confirmarea
scutirilor de care se bucurau pentru anumite taxe (vama cea mică). Ne putem
întreba de ce domnul nu i-a iertat pe orăşeni şi de taxa pe peşte. Peştele fusese
unul din motivele pentru care Alexandru cel Bun încurajase comerţul prin
această zonă, pe drumul ce venea de la Brăila spre nordul ţării, prin Bârlad şi
Vaslui. În 1408, Bârladul este amintit ca locul unde se lua vama pentru peştele
introdus în ţară de negustorii polonezi. Când orăşenii din Vaslui au primit drept
de sigiliu, au ales ca simbol doi peşti, în timp ce omologii lor din Bârlad au
adăugat trei peşti la simbolul central, reprezentat de un soare sau o roată de
moară. Credem că mărunta taxă păstrată pe peşte nu avea valoare economică, ci
simbolică, amintind orăşenilor că, cu toate libertăţile de care se bucură, depind
în continuare de domnie, de la care şi-au primit drepturile.
Cele două privilegii amintesc „legea” (zakon) sau „obiceiul” cel vechi.
Termenul „obicei” este cuprins şi în reînnoirea privilegiului dat negustorilor
polonezi în 1456 de Petru Aron, în care se preciza că negustorii străini aveau
voie să ţină o casă în Suceava după „obiceiul târgului” (torgovschim obîceaem, ce
trimite la Bannmeile, amintită mai sus), la fel ca ceilalţi orăşeni123. Un act mai
târziu, din 1604, aminteşte „legea cetăţii Hotin”. Deşi este vorba într-adevăr de
cetatea de la Hotin, şi nu de oraş (actul e dat de pârcălab), faptul că este
pomenită explicit o lege arată că acolo exista un regim aparte124. Aceste
formulări dovedesc încă o dată că exista o lege specifică oraşelor Moldovei, de
care locuitorii şi domnia aveau cunoştinţă şi de care ţineau cont. Că această lege
avea cu siguranţă elemente din „legea germană” ne-o dovedeşte sistemul de
organizare a oraşelor, cu şoltuz, sfatul pârgarilor, drept de judecată, de stăpânire
deplină a terenurilor din oraş, sigiliu latin, scutiri şi drepturi etc. Argumente
suplimentare sunt date de indiciile pe care le avem în legătură cu locatio civitatis la
Baia, Roman sau Siret. Iniţial, „legea” a fost aplicată grupurilor de colonişti,
ulterior fiind extinsă pentru a include şi populaţia locală din aşezările respective.
Există însă şi limite ale introducerii acestui nou mod de organizare, ce ţin de
felul în care a evoluat Moldova, atât politic, cât şi economic. Domnii Moldovei
au încurajat dezvoltarea oraşelor, însă nu au renunţat la a-i obliga pe locuitorii
acestora să dea mai multe taxe şi chiar să efectueze munci. În plus, nu avem
123 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 788, nr. 231. Pentru că nu apare în
confirmarea privilegiului din 1434, Radu Manolescu crede că acest „obicei” s-ar fi
„cristalizat” între 1434 şi 1456 (Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 55),
afirmaţie prea categorică, căci credem că în forme primare exista de la începutul oraşului.
124 DIR, XVII, A, I, p. 140, nr. 202. E vorba de un act ce confirmă o vânzare.
informaţii ce să confirme că dările au fost cumulate într-o singură sumă. Chiar

dacă au acceptat ca noile comunităţi să se organizeze diferit faţă de legea ţării,
procesul de organizare după „legea germană” nu a fost dus până la capăt.
Oraşele din Moldova nu şi-au putut extinde autonomia.
Raporturi cu domnia
Prin formula „târgurile noastre”, domnii arătau că privesc oraşele ca

posesiune domnească, fapt ce nu reprezintă ceva neobişnuit125. Şi în Ţara
Românească întâlnim oraşe domneşti, la fel cum avem oraşe regale în Ungaria
(în Serbia situaţia era asemănătoare). Puterea reprezentanţilor aleşi ai orăşenilor
era dublată peste tot de cea a dregătorilor numiţi de domn. În sec. al XV-lea,
concomitent cu apariţia şoltuzilor sau voitilor, în câteva din vechile oraşe ale
Moldovei întâlnim alte persoane cu autoritate, aşa-numiţii „judecători” sau
„judeţi”. În 1434, şoltuzul din Bârlad scria la Braşov relatând o cauză judecată
de judecătorii din Bârlad126. Ştefan voievod poruncea în 1435 judecătorilor de la
Bacău şi Trotuş să nu mai pună piedici negustorilor din Braşov ce treceau pe
acolo127. Câţiva ani mai târziu, Petru al II-lea cerea judecătorilor de la Iaşi şi
Hârlău să nu judece, să nu dea amenzi sau să ia vămi (vama de la vadul Prutului,
de la Ţuţora) de la oamenii mănăstirii Probota128. Constantin C. Giurescu
considera că aceşti judecători nu sunt decât dregători domneşti care aveau drept
de judecată şi rezidau într-un oraş, centru de ţinut129, în timp ce Nicolae
Grigoraş credea că, alături de şoltuzi, ei reprezentau instanţa de judecată a
oraşului130. În 1458, judecătorii sunt aşezaţi primii într-o înşiruire de dregători,
cărora li se cere să nu judece şi să nu ia taxe din mai multe sate ale Mitropoliei
din Roman: „să nu umble între ei nici judecători, nici globnici, nici pripăşari, nici
osluhari, nici pererubţi, nici nimeni altul dintre slugile noastre”131. O enumerare
asemănătoare avem în cazul judecătorilor de la Dorohoi şi Bacău, numai că de
această dată se afirmă că dregătorii cu rang mai mic din listă sunt subalterni ai
judecătorilor132. Judecătorii amintiţi sunt deci oameni ai domnului, având de
obicei atribuţii juridice şi fiscale faţă de alte categorii sociale decât orăşenii; cel
mult, asigurau îndeplinirea de către orăşeni a unor obligaţii faţă de domnie. Ei
Vezi şi Călători străini, vol. IV, p. 360-363.
126 DRH, A, I, p. 309, nr. 210.
127 Ibid., p. 195, nr. 141.
128 Ibid., p. 392-393, nr. 277-278.
130 Grigoraş, Instituţii, p. 322.
131 DRH, A, II, p. 103, nr. 70.
132 Ibid., p. 118-119, nr. 83-84.
nu pot fi confundaţi cu aleşii orăşenilor şi nici cu alţi dregători domneşti

(vornicii), căci îi întâlnim amintiţi şi pe unii şi pe ceilalţi în acelaşi document133.
Jurisdicţia lor era la nivel de ţinut şi rezidau în oraşe tocmai pentru că acestea
erau centre de ţinut. Nu sunt însă prezenţi în toate oraşele. Într-un act privitor la
ungurii din satul Lucăceşti sunt menţionaţi judecătorii din Bacău, şi nu din
Roman, cum ne-am fi aşteptat, satul cu pricina fiind la câţiva kilometri de
Roman134. Este posibil ca în unele oraşe să nu existe astfel de dregători, probabil
în cele cu comunităţi importante de saşi sau unguri. În afară de Roman, ei nu
apar nici la Baia. În unele cazuri, domnia le limitează puterea de intervenţie. În
1432-1433, Ilie voievod dăruieşte un sat şi precizează: „alt judecător să nu aibă,
ci să asculte de domnie mea, de Suceava”135. În 1437, acelaşi domn face danie alt
sat, pe care îl pune să asculte de dregătorii de la cetatea Neamţului136. Prezenţa
lor în documente scade vizibil din a doua jumătate a sec. al XV-lea, fiind
înlocuiţi de noi dregători. Au reprezentat o etapă de trecere către dregători mai
specializaţi, atât la nivel de ţinut (pârcălabi, staroşti de ţinut), cât şi de oraş
(vornici de târg), dregători cu care, o vreme, au coexistat. În 1466, Ştefan cel Mare
acordă o scutire pentru nişte oameni dependenţi şi cere pârcălabilor de la
Neamţ, staroştilor de ţinut şi altor mici dregători să nu-i judece; la fel în 1479,
acelaşi domn interzice boierilor şi staroştilor, şoltuzilor, pârgarilor şi vornicilor
din două oraşe să judece pe oamenii dependenţi din Rădăuţi137. Judecătorii nu
mai sunt menţionaţi.
Numele de judecători şi funcţia ce le era ataşată trimit la o vechime mai
mare de data când sunt atestaţi. În ce priveşte începuturile acestor personaje se
detaşează două teorii. Prima ar trimite spre moduri de organizare (ipotetice) de
dinainte de 1345-1347. Judecători de târg (judex fori) întâlnim în Polonia, în
aşezările comerciale de dinainte de instalarea coloniştilor germani şi trecerea la
dreptul de Magdeburg, având atribuţii juridice, administrative şi fiscale şi
răspunzând în faţa ducilor locali şi nu a locuitorilor138. Dacă înainte de formarea
Moldovei au existat unele târguri, acestea aveau şi nişte dregători, ce exercitau
funcţia de judecători în numele conducătorului local. Putem avansa ipoteza că
între aceştia şi judecătorii din Moldova secolului al XV-lea ar exista o legătură. A
doua teorie, mai plauzibilă după părerea noastră, trimite spre perioada de după
instalarea la răsărit de Carpaţi a reprezentanţilor regelui Ungariei. Aceştia au dat
133 Ibid., I, p. 309, nr. 210; II, p. 79, nr. 55; p. 103, nr. 70.
134 Ibid., II, p. 119, nr. 94.
135 Ibid., I, p. 159, nr. 108.
136 Ibid., p. 237, nr. 169.
137 Ibid., II, p. 189, nr. 134; p. 334, nr. 220.
138 Alexander Gieysztor a susţinut această teorie în mai multe studii: „Les origins de la ville
slaves”, p. 298-301; „From Forum to Civitas”, p. 17-19; „Les chartes de franchises

urbaines”, p. 105-107.
o organizare teritoriului pe care l-au supus, astfel că trebuie să luăm în

considerare, ceea ce şi D. Ciurea a observat, o posibilă legătură între aceşti
judecători şi acei judex regius din Ungaria139.
Ducând analiza mai departe, o altă legătură trebuie făcută între
judecători şi prezenţa unor mari boieri în oraşe, în primele documente interne
ale ţării. Boierii respectivi figurează ca martori în diverse acte domneşti, dar nu li
se precizează funcţia, ci doar faptul că ţin de câte un oraş: Bârlă de la Hârlău
(1384, 1398), Roman şi Vlad de la Siret (1399, 1407), Şandru de la Hotin (1401),
Şandru şi Dragoş de la Neamţ (1403, 1407), Negru de la Bârlad (1401), Mihail
de la Dorohoi (1397, 1407) sau Şerbea de la Vaslui (1423)140. Ei pot fi ori
membri ai familiilor foştilor conducători locali, ori dregători noi, numiţi de
domn. Cele două variante nu se exclud. Pe măsură ce domnii Moldovei şi-au
extins stăpânirea, au ocupat centrele locale, unele într-un stadiu pre-urban, altele
simple sate. La conducerea ţinuturilor ce au fost înfiinţate au fost numiţi oameni
de încredere, însă nu putem şti care dintre ei fac parte din familiile boierilor
locali şi care provin dintre apropiaţii domnului141. Boierii respectivi apar numai
în aşezări-centre de ţinut (probabil şi Siretul a avut ţinutul său), prin urmare
autoritatea lor s-a extins probabil la nivelul ţinutului. Faptul că la momentul în
care sunt menţionaţi unele din aceste aşezări funcţionau ca oraşe (Siret), iar în
altele existau deja cetăţi (Hotin, Neamţ) sau curţi (probabil Dorohoi, Vaslui),
arată că îndeplineau în acele locuri unele atribuţii, precum dreptul de a judeca,
de a strânge taxe, de a strânge oastea etc. La Siret, ei încetează să mai apară după
ce veniturile oraşului sunt dăruite fostei soţii a lui Alexandru cel Bun. Unii dintre
ei figurează în acte înainte de a primi dregătoria. Bârlă este martor al unui act
încă din 1384, pentru ca abia în 1398 să figureze ca boier la Hârlău142. La fel
Mihail de la Dorohoi, ce apare în acte încă din 1397, abia din 1407 fiind asociat
cu oraşul Dorohoi143. Nu îi putem considera ca stăpâni ai acelor aşezări, pentru
că acestea aparţineau domniei. Pentru că unii dintre aceşti mari boieri sunt
asociaţi mai mult timp cu aceste oraşe putem presupune că dregătoria le fusese
acordată ca răsplată pentru serviciile pe care le aduseseră.
Cel mai important dregător domnesc în oraşe devine vornicul, numit în
oraşe şi vornic de târg. La origine, vornicul se ocupa de curtea domnească. De la
sfârşitul sec. al XIV-lea, identificăm curţi ale domnului în: Roman, Suceava,
Hârlău, Iaşi, Vaslui, Bacău, Piatra, Târgu-Frumos, Dorohoi, Bârlad, Huşi,
139 Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 154-155.

140 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 601, nr. 163; p. 628, nr. 175; DRH, A, I,
p. 7, nr. 6; p. 11, nr. 9; p. 19, nr. 13; p. 24, nr. 17; p. 30, nr. 22; p. 69, nr. 48; p. 79, nr. 54.
141 Vezi şi Gorovei, „Istoria în palimpsest”, p. 170-171.
142 DRH, A, I, p. 1, nr. 1; p. 7, nr. 6.
143 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 628, nr. 175; DRH, A, I, p. 7, nr. 5; p. 69,
nr. 48.
probabil şi Neamţ sau Tecuci. Se adaugă Botoşani, cu o curte a doamnei atestată

în sec. al XVII-lea, dar care exista probabil din secolul anterior. Nici o curte nu
se află în teritoriile adăugate nucleului original al Moldovei, în fostul teritoriu
luat de la Ţara Românească (doar Tecuci ridică un semn de întrebare), şi nici la
est de Prut. Curtea reprezenta un adevărat centru de putere locală. Pentru o mai
bună conducere a ţării, domnii vizitau periodic ţinuturile, rezidau în curţi, făceau
judecată, organizau oastea sau reglementau problemele locale. În lipsa
domnului, vornicul reprezenta în oraşe puterea domnească, atribuţiile sale fiind
largi: juridice, administrative, militare şi fiscale. Nu credem că avea dreptul de a
judeca pe orăşeni, decât dacă aceştia erau implicaţi în pricini ce ieşeau de sub
jurisdicţia şoltuzului. Avea în schimb dreptul de a-i strânge la oaste şi de a-i
obliga să-şi ducă la îndeplinire obligaţiile faţă de domnie. De asemenea, avea
unele îndatoriri în târgul ce se ţinea în oraş: ridica vămi, judeca certurile şi
furturile dovedite şi se ocupa de categoriile ce nu făceau parte din comunitatea
orăşenilor: oamenii dependenţi, robii domneşti etc144. Atribuţiile lui erau extinse
şi la nivelul ocoalelor, ce cuprindeau satele dependente de curte, şi în subordinea
lui intrau mici slujbaşi cu îndatoriri fiscale145. Primul vornic dintr-un oraş este
menţionat în 1403 la Roman146, iar cel mai important era cel de la Suceava, unde
se afla reşedinţa principală a domnului. Acesta din urmă făcea parte din sfat,
fiind menţionat ca martor la diverse acte emise de domni147.
Din secolul al XV-lea, în izvoare apare un alt dregător domnesc în
oraşe, ureadnicul. Petre P. Panaitescu l-a considerat un înlocuitor al
vornicului148, în timp ce Constantin C. Giurescu şi Nicolae Grigoraş cred că este
vorba de unul şi acelaşi dregător, ureadnicul fiind un alt nume pentru mai
vechiul vornic149. Cercetarea actelor nu arată nici o diferenţă notabilă între
atribuţiile vornicului de târg şi cele ale ureadnicului, iar în unele acte apar
personaje numite alternativ, când vornic, când ureadnic150. În mod generic,
numele de ureadnic înseamnă chiar „dregător”, motiv pentru care slujbaşi cu
acest nume apar şi la mănăstiri sau în alte situaţii decât cele care implică
oraşele151. În cazul aşezărilor urbane, transferul de nume de la vornic la ureadnic
s-a făcut pe măsură ce unele din vechile curţi domneşti au fost abandonate.
Giurescu credea că, alături de vornic, în oraşe ar mai fi prezent un dregător,
144 DRH, A, I, p. 179, nr. 127; p. 312, nr. 214; II, p. 334, nr. 220; D, I, p. 407, nr. 297;
Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 247.

145 Grigoraş, Instituţii, p. 366-369.
146 DRH, A, I, p. 24, nr. 17.
147 Ibid., p. 25, nr. 18; p. 30-34, nr. 22-24 şi altele.
148 În Costăchel, Panaitescu, Cazacu, Viaţa feudală, p. 426-427.
149 Giurescu, Târguri, p. 139-142; Grigoraş, Instituţii, p. 366-367.
150 DIR, XVII, A, IV, p. 222, nr. 283; p. 245, nr. 306.
151 DRH, A, I, p. 352, nr. 249; p. 377, nr. 266; II, p. 6, nr. 5; p. 61, nr. 44; III, p. 503, nr. 283.
posadnicul. Acesta ar fi avut în grijă posada, adică suburbia oraşului152, cu toate

că nu avem informaţii că în spaţiul locuit de români termenul de posadă a avut
acest sens, întâlnit în spaţiul rus. Mai degrabă posada era locul de pază153 sau o
obligaţie, precum în Ţara Românească. Paza trebuiau să o îndeplinească oamenii
din satele ţinuturilor154, fiind convertită ulterior într-o dare sau în obligaţia de a
munci pentru locurile amenajate pentru pază155.
Precum în Ţara Românească, putem grupa obligaţiile orăşenilor faţă de
domn în mai multe categorii: 1. dările directe, provenite din taxele pe persoane
şi construcţii, la care se adăugau dările din produsele obţinute pe moşia
oraşului; 2. taxele legate de comerţ (vămi pentru vânzarea produselor în
târg); 3. muncile la cetăţi sau curte, mori, paza oraşului etc.; 4. obligaţii militare.
Izvoarele nu ne transmit informaţii concrete referitoare la plata de către
comunităţile urbane a unor dări către domnie cumulate într-o singură sumă.
Păstrând proporţiile, câteva indicii ne îndeamnă să asemănăm principala taxă
(darea domnească - dan) pe care locuitorii din oraşele Moldovei o plăteau
domnului cu taxa dată de orăşeni regelui în Ungaria sau Polonia156. Am mai
amintit documentul din 1421 prin care Alexandru cel Bun dă în folosinţă fostei
sale soţii veniturile oraşului Siret. Actul are două versiuni, una în slavonă şi alta
în latină. Forma „plăţile din dări” din versiunea slavonă apare numită în latină
census157. Acest termen era folosit în oraşele din Polonia şi Ungaria (şi Transilvania)
pentru a denumi taxa fixă anuală plătită de locuitori pentru pământul oraşului şi
pe care judele o distribuia proporţional158. Din păcate, termenul nu mai apare în
alte surse din Moldova, motivul fiind simplu: actele latine ce să facă referire la
organizarea oraşelor sunt foarte puţine. În câteva documente, darea domnească
apare ca fiind dublă, „mare” şi „mică”, însă nu ştim nimic despre cuantumul
ei159; probabil are corespondent în birul plătit de orăşenii din Ţara

153 După cum reiese din DRH, A, II, p. 3, nr. 3; p. 29, nr. 24. Probabil şi în această direcţie
trebuie, în cele din urmă, acceptată o posibilă influenţă slavă sau, mai degrabă, maghiară,
astfel că putem privi „posada” ca un loc special întărit (parte a unui sistem asemănător
prisăcilor), cu rol de pază pe un drum important sau la hotar (K. Horedt, Contribuţii la istoria
Transilvaniei, p. 109-111; pentru Ungaria, vezi mai nou Nóra Berend, At the Gate of
Christendom, p, 24-26).
154 DRH, A, I, p. 352, nr. 249; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 370.
155 DRH, A, II, p. 301, nr. 200.
156 Ibid., p. 10, nr. 9; p. 103, nr. 70.
157 Ibid., I, p. 69, nr. 48; forma census apare şi într-un alt act referitor la Siret, din 1456
(Costăchescu, Documentele moldoveneşti, p. 779, nr. 230).

158 Engel, The Realm of St Stephen, p. 251-252; Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 155;
Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 214.

159 DRH, A, II, p. 10, nr. 9; p. 94, nr. 64; DIR, XVI, A, I, p. 278, nr. 244.
Românească160. Dintr-un act târziu, din 1628, aflăm că şoltuzul şi pârgarii din
Huşi trebuiau să aducă periodic la vistierie „dajdea târgului”161. În acelaşi
document, domnul imputa conducătorilor oraşului că la impunerea pe sistemul
cislei a dării se luau bani şi de la satele din jur ale episcopiei locale, fără însă ca
sumele respective să mai ajungă şi la domnie; probabil, o cotă parte le revenea,
ori oraşului, ori şoltuzilor162. Cei care aveau cârciumi erau obligaţi să dea o dare
în natură, camena, în ceară163. Taxe pe băuturile alcoolice ce se vindeau în oraşe
se luau de către monarh şi în alte ţări, precum în Polonia164. În câteva rânduri,
camena apare în legătură şi cu alte construcţii din oraş, fapt ce i-a făcut pe unii
istorici să afirme că se lua de fapt pentru toate clădirile, incluzând case, dughene
sau ateliere165. Într-un caz, camena se cere şi de la negustorii străini, deşi nu se
explică ce anume se taxa, probabil ceara ca marfă166. Numele de camena vine din
slavonă şi înseamnă „piatră”. În Polonia, o întâlnim ca unitate de măsură a
greutăţii (kamień), fiind folosită pentru cântăritul unor produse ca ceara, seul,
piperul etc. Era egală cu 30 sau 32 de livre, având puţin peste 12 kilograme167. În
Moldova, căpătase dublu înţeles, de unitate de măsură a greutăţii cerii şi de dare
în ceară. Prin luarea acestei dări, domnul îşi asigura o importantă sursă de
venituri. Ceara era unul din produsele valoroase ale evului mediu, fiind
comercializată pentru că folosea la iluminat, în locuinţe, sau în scopuri liturgice,
în biserici. O taxă pe ceară se lua şi în Ţara Românească, însă nu i se acorda
importanţa din Moldova168.
Alte venituri ajungeau la vistierie din taxele luate pe comerţ. Acestea
taxe purtau numele generic de „vamă” (mîto, theloneum), şi erau de două feluri:
„vama mare” şi „vama mică”. Se adăugau vămile de margine, de la graniţă.
Există mai multe puncte de vedere privitor la diferenţa dintre primele două.
Giurescu considera că vama mare se lua din mărfurile aduse din afara ţării, iar
cea mică se aplica produselor locale, comercializate în ţară169. Alţi autori susţin
că diferenţa se făcea între tipurile de taxe vamale, în funcţie de valoarea
mărfurilor şi de cuantumul taxei. Ca o taxă specială, vama mare s-ar fi aplicat
numai la Suceava, reşedinţa domnului, în timp ce vămile mici s-ar fi luat şi la

161 DRH, A, XIX, p. 575, nr. 423; Caproşu, „Structuri fiscale”, p. 260.
162 Grigoraş, Instituţii, p. 342.
163 DRH, A, I, p. 411, nr. 288.
164 Jan Rutkowski, Histoire économique de la Pologne avant les partages (Paris: 1927), p. 41.
165 DRH, A, I, p. 392, nr. 276; II, p. 10, nr. 9; p. 94, nr. 64; Giurescu, Târguri, p. 158.
166 DRH, A, II, p. 94, nr. 65.
167 Rutkowski, Histoire économique, p. 40; Giurescu, Târguri, p. 157; St. Hoszowski, Les prix à
Lwow (XVIe-XVIIe siècles) (Paris: S.E.V.P.E.N., 1954), p. 36.

168 DRH, B, I, p. 228, nr. 135; DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
Suceava şi în restul oraşelor ţării170. Totuşi, cele două vămi nu apar numai la
Suceava171. Un document din 1460 le aminteşte şi la Bacău. Spre deosebire de
alte acte asemănătoare, actul precizează că „vama mare” se lua în grivne, adică în
monede de argint172, de la negustorii ce depozitau marfa în oraş, în timp ce de la
mărfurile care doar treceau „să ia de car cât este drept”; acest act face referire şi
la „numărătoare”, probabil numărarea şi taxarea animalelor care treceau prin
oraş173. Exista deci o distincţie între mărfurile ce urmau să fie vândute pe piaţa
unui oraş, faţă de cele care doar îl traversau. Cum şi surse târzii sugerează că
„vama mică” se referea la mărfurile vândute în piaţa oraşului, această variantă
pare mai plauzibilă174.
Prima menţiune a unei vămi este din 1384, când Petru I dăruieşte
bisericii dominicane venitul vămii din Siret175. Numele sub care apare aceasta în
actul latin este libra, care s-ar traduce prin „cântar” şi care ar putea fi asociată cu
vama obişnuită şi cu instrumentul de măsură aferent176. Privilegiul lui Alexandru
cel Bun din 1408 ne oferă alte detalii preţioase şi arată că sistemul vamal era
bine organizat. Vama principală era la Suceava, oraş ce primeşte şi drept de
depozit pentru postavul adus de negustorii polonezi, vămi secundare fiind în
aşezările importante, la: Hotin, Cernăuţi, Siret, Dorohoi, Iaşi, Tighina, Cetatea
Albă, Moldoviţa, Baia, Bacău, Trotuş, Roman, Neamţ şi Bârlad. Documentul
face referire explicită la „cântar”, ce apare numit aici în forma slavonă (cantar) şi
este considerat unitate de măsură177. Ulterior, alte vămi apar în oraşele Adjud,
Târgu Frumos, Vaslui, Lăpuşna şi Putna, dar şi la vaduri (Vadul Călugărilor,
Vadul Ţuţorei) sau în aşezări mai mici, probabil târguri locale ce nu atinseseră
statut urban (Mogoşeşti, Jicov)178. Două oraşe au cunoscut o situaţie specială din
punct de vedere al încasării dărilor, Siret şi Botoşani care, la momente diferite,
au devenit apanaje ale doamnelor ţării. Primul caz a fost un apanaj temporar,
cedat ca o compensaţie la divorţ până la sfârşitul vieţii fostei doamne Rimgaila a
lui Alexandru cel Bun, în timp ce al doilea a fost permanent. Doamnele încasau

171 DRH, D, I, p. 401, nr. 292; p. 407, nr. 297.
172 Grivna a reprezentat moneda de bază din Rusia kieveană, circulând până în sec. al XV-lea
(vezi şi Instituţii feudale. Dicţionar, p. 210). În Polonia, marca purta şi numele de grzywna
(Rutkowski, Histoire économique, p. 73).
173 DRH, A, II, p. 133, nr. 93.
174 Condica lui Mavrocordat, ed. Corneliu Istrati (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2008),
vol. II, p. 686, nr. 1508.

175 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
176 Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971), p. 272.

178 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. 128; DRH, A, II, p. 57, nr. 41;
III, p. 62, nr. 36 şi p. 507, nr. 285; D, I, p. 304, nr. 207.

veniturile pe care în mod normal le-ar fi ridicat domnul, comunităţile de aici

având în rest aceleaşi drepturi precum celelalte din ţară179.
Din dorinţa de a înzestra mănăstirile pe care le-au ctitorit, domnii le-au
dăruit unele din veniturile luate din oraşe: în 1422, Alexandru cel Bun dăruia
mănăstirii Bistriţa vama din Bârlad180; în 1439, aceeaşi mănăstire primea venitul
vămii de la Bacău181. O parte din vămi erau arendate de domn unor boieri sau
mari negustori, care plăteau în schimb o sumă anuală182. Întâlnim armeni care
arendează vama, mai târziu chiar raguzani183. Există situaţii când domnii renunţă
în favoarea mănăstirilor la dările luate de la orăşeni: Alexandru cel Bun lasă
pietrele de ceară din Bacău mănăstirii Bistriţa (confirmare din 1457)184; Ştefan al
II-lea făcea acelaşi lucru cu ceara de la Baia, lăsată mănăstirii Bistriţa (confirmare
din 1458)185; Petru al II-lea dăruia mănăstirii Probata ceara ce se lua de la
cârciumile din Târgu Frumos (1448)186; Ştefan cel Mare dăruia pietrele de ceară
de la Siret mănăstirii Putna (1488) şi pe cele de la Neamţ mănăstirii cu acelaşi
nume (1503)187. Când camena era dăruită unor mănăstiri, acestea treceau
cârciumile în catastife, pentru a ţine evidenţa încasării dărilor188. Foarte rar
întâlnim scutiri de vămi acordate individual unor orăşeni. Ion armeanul din
Suceava primeşte în 1449 iertare de vamă pentru cumpărăturile făcute în ţară189,
însă este posibil ca scutirea să fi fost acordată deoarece armeanul dăruise o casă
din oraş mănăstirii Moldoviţa190. O situaţie asemănătoare în 1451, cu o femeie
armeancă, ce şi-a dăruit casele din oraş aceleiaşi mănăstiri191. În schimb, preoţii,
călugării sau satele mănăstirilor primeau cu generozitate astfel de scutiri192. De
vama mică au fost iertaţi orăşenii din Vaslui şi Bârlad şi nu este exclus ca şi alţi
orăşeni să fi beneficiat de această scutire.
179 DRH, A, I, p. 69, nr. 48; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 160; Sorin Iftimi, „Apanaje
şi surse de venit ale Doamnelor din Moldova şi Ţara Românească”, în AIIADX, XLII
(2005), p. 1-15.
180 DRH, A, I, p. 75, nr. 51.
181 Ibid., p. 283, nr. 200.
182 Ibid., p. 371, nr. 262; II, p. 4, nr. 4. În sec. al XVII-lea şi luarea camenei era arendată (Din
tezaurul documentar, p. 98, nr. 176).

183 DH, vol. XV, partea 1, p. 552, nr. 1015; Documente şi însemnări româneşti, p. 167-168, nr. 75-76.
184 DRH, A, II, p. 94, nr. 65.
185 Ibid., p. 108, nr. 75.
186 Ibid., I, p. 411, nr. 288.
187 Ibid., III, p. 62, nr. 36; p. 520, nr. 293.
188 Ibid., II, p. 108, nr. 75.
189 Ibid., p. 9, nr. 7.
190 Ibid., p. 60, nr. 43.
191 Ibid., p. 10, nr. 9; p. 94, nr. 64.
192 Ibid., I, p. 371, nr. 262; p. 393, nr. 278; II, p. 38, nr. 28; p. 103, nr. 70; DIR, XVI, A, I, p. 278,
nr. 244.
Puţine lucruri ştim şi despre obligaţiile de a presta munci, la cetăţi sau la

morile domneşti. Din secolele XIV-XV nu s-a păstrat nici un document care să
menţioneze în mod direct aceste îndatoriri. Locuitorii oraşelor trebuiau să ajute
la consolidarea fortificaţiilor, la cetăţile de lângă oraşe (Suceava, Neamţ, Hotin,
Soroca) sau la întăriturile din jurul acestora (Suceava sau Baia). Acolo unde nu
erau cetăţi, existau curţi domneşti, de asemenea fortificate. Orăşenii erau
interesaţi ca cetăţile să fie bine întreţinute, căci de acestea depindea de multe ori
supravieţuirea lor sau a bunurilor pe care le duceau acolo în caz de pericol.
Munca la cetate nu reprezintă o obligaţie specifică numai ţărilor române. Saşii
din Transilvania erau chemaţi să muncească la cetăţi, după cum aflăm dintr-un
act din 1370, care îi ierta de obligaţia de a munci la un castru pe care regele îl
ridica lângă Turnu Roşu193. Şi în Rutenia, întâlnim aşezări ce trec la „legea
germană” şi care păstrează anumite obligaţii în muncă faţă de rege sau dregătorii
săi, obligaţii ce ţin de vechile obiceiuri locale194. Alte îndatoriri ale orăşenilor din
Moldova erau munca la târg (menţionată târziu, în 1585) şi obligaţia de a găzdui
trimişii domneşti195. Obligaţia de muncă a fost uneori exagerată în istoriografia
românească. Dimitrie Ciurea amintea „sarcinile grele” ce apăsau asupra
locuitorilor din Baia şi Siret faţă de mănăstirile Moldoviţa, respectiv Putna196.
Credem că nu trebuie să forţăm nota în privinţa proporţiilor acestor obligaţii şi
nu putem compara situaţia din secole diferite a acestor oraşe. În Moldova, nu
avem izvoare care să facă referire la obligaţia orăşenilor de a face transporturi
pentru domnie. Câteva documente amintesc această îndatorire, însă fac referire
la oameni dependenţi aşezaţi lângă oraşe sau la ţăranii din satele domneşti197.
Probabil, orăşenii erau scutiţi, căci mulţi dintre ei erau oricum deja implicaţi în
activităţi de transport, ce aveau importanţă comercială. Situaţia pare să se
schimbe din sec. al XVII-lea şi mai ales în al XVIII-lea. În ceea ce priveşte
obligaţiile militare ale orăşenilor, pentru perioada care ne interesează, nu s-au
păstrat informaţii lămuritoare. Cu siguranţă, nu erau scutiţi de participarea la
oaste, unde dădeau un corp al lor, condus de reprezentanţii proprii sau de
vornicul târgului198.
Moşia oraşului
Oraşele din Moldova aveau o moşie proprie, folosită de orăşeni pentru

agricultură. În izvoarele slavone sau româneşti, moşia poartă numele de hotar sau

195 DIR, XVI, A, III, p. 268, nr. 327.
196 Ciurea, „Noi consideraţii”, p. 27.
197 DIR, XVI, A, IV, p. 143, nr. 189; XVII, I, p. 191, nr. 272-273.
198 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 79, nr. 97; detalii în Giurescu, Târguri, p. 160-163.
ţarina târgului199. Dacă locurile din oraş le stăpâneau deplin, le puteau vinde,
cumpăra sau lăsa moştenire, terenurile de pe moşie erau date orăşenilor de către
domn doar în folosinţă. Moşia era considerată ca stăpânire domnească, iar cei
care o foloseau erau nevoiţi să dea ceva în schimb200. Explicaţia acestei situaţii
provine tot din modul în care au apărut o bună parte din oraşe, prin colonizare.
Nou-veniţii au fost instalaţi pe pământuri ce aparţineau domniei. Pentru a-i
convinge să vină, dar şi din motive economice şi fiscale, domnul i-a lăsat pe
locuitori să deţină terenurile din oraş. Coloniştii nu au fost aduşi să facă
agricultură, ci comerţ şi meşteşuguri. Pământul din jurul aşezării a fost lăsat
pentru întreţinerea orăşenilor, ce îl puteau doar folosi; oficial a rămas în
stăpânirea domnului. Pentru produsele agricole obţinute din exploatarea
terenurilor de pe moşie, orăşenii trebuiau să dea zeciuieli, la fel ca orice alt
locuitor al ţării. Există situaţii când, legal sau nu, orăşenii au încercat să treacă
peste acest regim de stăpânire. În 1455, un act îi pomeneşte pe orăşenii din
Neamţ, ce ar fi vrut să vândă o parte din hotar. Domnia a intervenit şi a luat acel
teren şi l-a dăruit unei mănăstiri, ameninţând pe orăşeni că dacă vor porni la
judecată pentru el vor fi nevoiţi să plătească o sumă considerabilă, 100 de ruble
de argint201. Încercarea orăşenilor de a vinde o parte din hotar este neobişnuită,
căci ei ştiau care era statutul stăpânirilor de pe hotar, primite doar cu titlu de
folosinţă. Nu este exclus ca în cazul saşilor de la Neamţ privilegiul iniţial să fi
fost mai extins decât la alte oraşe, domnia intervenind ulterior pentru a-l aduce
la acelaşi nivel cu cel al celorlalte centre urbane din ţară.
În oraşe puteau deţine locuri atât orăşenii, cât şi boierii, mănăstirile şi
domnia. Faptul că orăşenii nu au putut obţine dreptul de a limita accesul la
stăpâniri al altor categorii a afectat coeziunea internă a comunităţii. Boierii şi mai
ales mănăstirile acţionau deseori împotriva intereselor orăşenilor, pentru că
ţineau de altă jurisdicţie sau beneficiau de scutirile generoase acordate de
domnie. Şi aceasta din urmă putea deţine terenuri în vatra oraşului, obţinute de
obicei prin cumpărări. Un act târziu, din 1583, ni-l arată pe Petru Şchiopul
dăruind mănăstirii Sf. Sava un loc al său din Iaşi. Domnul precizează că acel loc
„nu este luat cu vreo silă sau prădăciune de la cineva [...] şi l-am cumpărat
domnia mea”, text ce arată că nu s-a făcut vreun abuz202. Domnul considera
oraşele ca fiind ale sale, însă respecta drepturile acordate orăşenilor pentru
199 DRH, A, I, p. 407, nr. 285; II, p. 38, nr. 28; p. 232, nr. 157.
200 Ibid., II, p. 38, nr. 28. O situaţie asemănătoare întâlnim în Rutenia (Kozubska-Andrusiv,
Urban Development, p. 215).
201 DRH, A, II, p. 62, nr. 45.
202 DIR, XVI, A, III, p. 224, nr. 277.
terenurile din vatră203. Fenomenul infiltrării nobililor şi Bisericii în proprietăţile

urbane nu este întâlnit doar în Moldova. Şi în Polonia, în special din sec. al XVI-lea,
nobilii au început să cumpere tot mai mult pământ în oraşe. În Cracovia, în
1580 numai 46% din terenul din interiorul zidurilor mai era deţinut de orăşeni;
18% ţinea de nobili şi 35% de Biserică. Cu excepţia marilor oraşe, nici domeniile
oraşelor poloneze nu erau în stăpânirea deplină a orăşenilor. Majoritatea
deţineau pământul în folosinţă, plătind pentru el o rentă în bani sau fiind
obligaţi să îndeplinească unele servicii deţinătorului (regele, Biserica sau mari
nobili)204.
Dintre dările luate în Moldova din rezultatul activităţilor agricole
desfăşurate de orăşeni pe moşie se distinge una: zeciuiala din vin (deseatina din
vin). În multe oraşe, locuitorii se îndeletniceau cu lucrul viilor, vânzarea vinului
aducând un profit considerabil. În dese rânduri, domnii au dăruit o parte din vin
unor mănăstiri, care îl foloseau la nevoile liturgice sau chiar îl valorificau în
cârciumile proprii din oraşe. În 1448, Petru al II-lea dăruieşte o parte din vinul
datorat domnului la Hârlău şi Cotnari, drept confirmat ulterior şi de alţi
domni205. Precum în Ţara Românească, stăpânirea viilor cunoaşte în Moldova o
situaţia deosebită. Pentru că via necesita atât tehnici speciale, cât şi investiţii
semnificative, se permitea deţinerea deplină a viţei, ce putea fi vândută sau lăsată
moştenire. Pământul pe care se afla via rămânea în continuare în stăpânirea celui
care l-a deţinut iniţial, domnia sau, ulterior, mănăstirile206.
Aceeaşi era situaţia numeroaselor mori şi iazurilor aflate pe moşiile
oraşelor. Dreptul de a deţine mori era la origine domnesc, astfel că în timp
domnii au acordat mori sau vaduri de moară atât orăşenilor, cât şi mănăstirilor
sau boierilor. Întâlnim chiar cazuri de folosire în comun a unor orăşeni şi
mănăstiri asupra aceloraşi mori207.
Cu excepţia Bârladului, nu cunoaştem cât de întinse erau moşiile
oraşelor. Multe acte amintesc aceste moşii, dar o fac doar în contextul
prezentării hotarelor unor sate vecine. Primul astfel de hotar este cel al oraşului
Baia (1424), apoi sunt menţionate şi cele ale altor oraşe208. Singura descriere
detaliată a întinderii unei moşii de oraş rămâne cea de la Bârlad, datorită
203 Un act sugestiv în Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi târguri, seria A,
Moldova, vol. II, sub. red. lui Gh. Ungureanu et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, 1960), p. 20, nr. 13.
204 Bogucka, „Limited Urban Landownership”, p. 168-172.
205 DRH, A, I, p. 411, nr. 288; II, p. 1, nr. 2.
206 Giurescu, Târguri, p. 146; I. Toderaşcu, „Unele precizări în legătură cu hotarul şi vatra
târgurilor din Moldova (sec. XV-XVIII)”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza Iaşi,
s.n., Istorie, XII (1966), p. 156-157; Podgoria Cotnari, coord. Valeriu D. Cotea (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 2006), p. 81-82.
207 DRH, A, I, p. 343, nr. 242.
208 Ibid., p. 80, nr. 55.
cercetării făcute aici de Ştefan cel Mare, înainte de 1495. Reperele marginilor
moşiei, prezentate în confirmarea privilegiului, arată că suprafaţa acesteia era
destul de mare, având un diametru ce varia între 10 şi 18 km209.
Precum în Ţara Românească, moşiile oraşelor din Moldova nu au avut
sau au avut puţine sate. Când, în 1421, Alexandru cel Bun cedează fostei sale
soţii, Rimgaila, drepturile sale în Siret, aminteşte şi satele ce depindeau de acest
oraş, fără a le numi210. La fel, la Bârlad, unde în 1495 sunt amintiţi „oamenii
săraci din toate satele ce ascultă de acel târg”, dar nu se dă nici un nume de sat.
Din sec. al XVI-lea, domnii încep să dăruiască boierilor sau mănăstirilor tot mai
multe părţi din moşiile oraşelor, ca şi sate din ocoale (la Tecuci, Dorohoi,
Roman, Botoşani etc.)211.
O situaţie specială aveau în Moldova aşa-numitele ocoale. Sensul lor
iniţial era de „teritoriu împrejur” sau care ţine de un anumit loc. Cu acest înţeles,
ocolul apare în documente încă din 1392212. În izvoare, ocoalele sunt ataşate
aproape întotdeauna unor oraşe, însă de fapt depindeau de curţile pe care
domnii le aveau în acele oraşe, neavând legătură cu autorităţile orăşeneşti. În
cazul oraşelor în care se aflau curţi vechi, de dinainte de formarea Moldovei,
presupunem că domnii au preluat şi teritoriul aferent acestora, transformându-l
în ocoale. În cazul curţilor ridicate mai târziu (majoritatea), acestea au primit de
la constituire astfel de ocoale; le întâlnim lângă oraşe nou-formate (Vaslui,
Bârlad, Tecuci – 1435)213. Faptul că uneori ocolul apare numit tot „hotar” duce
la confuzii cu moşia oraşului214. Cele 16 sate şi o selişte ce apar în privilegiul de
la Vaslui erau de fapt adăugate ocolului curţii domneşti de la Vaslui şi nu moşiei
oraşului215. Alte documente cuprind explicit formula „sate din ocolul curţilor
noastre” şi arată că aceste sate aveau alt statut, depinzând de curtea domnească
locală şi de vornicul de acolo216. Ideea că ocoalele nu au legătură directă cu
209 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 65; DRH, A, III, p. 279, nr. 151.
210 DRH, A, I, p. 69, nr. 48.
211 DIR, XVI, A, I, p. 52, nr. 48; p. 197, nr. 174; III, p. 104, nr. 133; p. 224, nr. 276.
212 DRH, A, I, p. 3, nr. 2.
214 DRH, A, II, p. 305, nr. 202. D. Ciurea şi P.P. Panaitescu afirmă că sunt sinonime, cu
toate că cercetarea atentă a izvoarele nu susţine în toate cazurile această interpretare (Ciurea,
„Organizarea administrativă”, p. 19; Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 14-15).
215 DRH, A, III, p. 188, nr. 96. Detalii la C. Cihodaru, „Refacerea ocoalelor cetăţilor şi
curţilor domneşti în a doua jumătate a secolului al XV-lea”, în Omagiu lui P. Constantinescu-

Iaşi, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, ed. Emil Condurachi (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1965), p. 267-272.
216 DRH, A, III, p. 185, nr. 93; vezi şi Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 202. Petre P.
Panaitescu greşeşte când afirmă că „ţăranii din satele cuprinse în ocoalele târgurilor erau în
genere şerbii orăşenilor”, de vreme ce aceştia depindeau de fapt direct de domn şi nu de
locuitorii oraşelor (Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 122).
oraşele, ci cu curţile ce se aflau acolo este întărită şi de prezenţa lor lângă cetăţi
sau curţi domneşti din sate. Cetatea Neamţului avea un ocol, la fel curtea din
satul Bădeuţi217. La Baia, unde nu avem atestată o curte, nu a existat un ocol, la
fel la Adjud. În sec. al XVI-lea, în special în a doua parte, când se observă
decăderea sistemului curţilor, constatăm şi destrămarea ocoalelor, satele acestora
fiind dăruite.
Chiar dacă nu depindeau juridic de oraşe, ocoalele pot fi considerate ca
zone de influenţă economică ale acestora, căci, în mare parte din cazuri, atunci
când le-au trasat hotarele, domnii au ales sate din apropierea oraşelor. Ţinutul ca
unitate administrativă nu reprezenta în mod obligatoriu şi hinterlandul oraşului
ce îi era centru, căci au existat ţinuturi ca Hârlău sau Suceava, care au mai multe
oraşe. Între Târgu Frumos şi Botoşani sunt patru oraşe, la un drum de cca. 100
km. Cotnari şi Hârlău erau despărţite de doar zece km, astfel că hinterlandul
acestor oraşe era mult mai mic, faţă de cel al oraşelor de la est de Prut, unde
densitatea urbană era foarte redusă din cauza atacurilor tătarilor. În Moldova,
teritoriul care deservea sau era deservit de oraşe nu depăşea un cerc cu raza de
cca. 20-25 km, fiind mult mai mare decât cel acoperit de oraşele din Polonia218.
Micile târguri locale, ce nu aveau statut de oraşe, acopereau cererea unor regiuni
mai depărtate de oraşe, mai ales acolo unde pentru a ajunge de la un oraş la altul
era nevoie de mai mult de o zi de mers.
Structuri sociale
Cu toate că orăşenii formau din punct de vedere juridic o singură

categorie, de oameni liberi deţinători de privilegii, societatea oraşelor era una
complexă. Existau diferenţe de putere economică ce separau pe cei bogaţi de cei
mai săraci. Patriciatul oraşelor din Moldova cuprindea persoanele de vază ale
comunităţii: şoltuzii, pârgarii şi negustorii şi meşterii care făceau afaceri cu oraşe
din afara ţării sau cu domnul. Formula „oamenii buni” (dobrii liudi) se referă la
membrii acestui grup de elită din oraşe. Una din primele lor menţiuni este din
1449, când intervin pentru împăcarea între un meşter monetar şi un pârcălab. Ni
se dau şi nume, printre care cele a doi voiti şi un vameş219. Revendicarea la Liov
în 1507 a moştenirii marelui negustor Nicolae Brânză din Siret ne arată că acesta
avusese mulţi bani (floreni tartaricales, aspre antique, denari, grossis valachicis etc),
obiecte de argint şi o casă de piatră în Liov, pe lângă bunurile din oraşul de
217 DIR, XVI, A, III, p. 225, nr. 278; IV, p. 59, nr. 76; Aurel V. Sava, „Târguri, ocoale
domneşti şi vornici în Moldova”, în Buletin Ştiinţific. Secţiunea de ştiinţe istorice, filosofice şi

economico-juridice, (1952), nr. 1-2, p. 77-87; pentru liste de sate pe ocoale, vezi Ciurea,
„Organizarea administrativă”, p. 224-234.
218 Janeczek, „Town and Country”, p. 163-168.
219 DRH, A, II, p. 4, nr. 4.
reşedinţă. Ca un argument suplimentar în favoarea statutului acestui negustor,

printre martorii prezenţi la revendicare se aflau şoltuzul şi pârgarii din
Suceava220. Valoarea produselor comercializate de aceşti mari negustori arată
puterea lor financiară. Unii dintre ei vehiculau sume foarte mari, precum marii
negustori din Baia. În 1529-1530, doi negustori de aici duceau marfă la Braşov
în valoare de peste 100.000 de aspri, sumă ce reprezintă mai bine de jumătate
din valoarea mărfurilor duse în acei ani peste munţi de toţi negustorii din toate
oraşele din Moldova221. Tot din această perioadă aflăm de un anume Colciu din
Suceava (probabil armean), a cărui casă de piatră din oraş fusese spartă de hoţi şi
jefuită de numeroase „odoare, argint, aur, bijuterii şi perle” (1547)222. Caloian
sau Gheorghe şi Dimitrie Vallata, toţi din Cetatea Albă, Cocea şi Sahac din
Suceava, Nicolae Brânză din Suceava, vindeau, cumpărau sau dădeau mărfuri pe
datorie în valoare de sute de florini223. Cei care locuiau în porturile de la mare
aveau chiar corăbii proprii (mercatores transmarini Walachie)224.
Cercetările arheologice au arătat că bogaţii oraşelor Moldovei locuiau în
case cu pivniţe, care foloseau sobe de cărămidă; din sec. al XV-lea întâlnim şi
sobe cu cahle, decorate cu diverse motiv, precum cele descoperite la Suceava şi
Baia225. Având la dispoziţie sume mari de bani, membrii patriciatului încep să
cumpere moşii în afara oraşelor, mai ales din sec. al XVI-lea226. Orăşenii aveau
conştiinţa apartenenţei la un grup separat, fiind mândri de statutul şi poziţia lor,
atât socială, cât şi economică227.
În sec. al XV-lea, orăşenii înstăriţi îşi trimiteau copii la studii în Polonia,
în special la universitatea creată de Cazimir cel Mare la Cracovia în 1364.
Albumul studenţilor care au terminat aici cuprinde încă din 1405 (înregistrările
sunt de la 1400) nume de studenţi din Baia, Bacău, Suceava, Roman, Trotuş,
Hârlău, Iaşi şi Siret. Între acestea, mare parte sunt nume germane: Jacobus
Andree, Mathias Filczkopoter, Simon Johannis Vikerle, Johannes Michaelis,
Laurencius Andree Burger „orăşean”, dar şi maghiare, ca Emeric, alături de
câteva nume cu rezonanţă autohtonă, ca Michael Stephan, Michael Thoma
etc228. Studenţi din Moldova întâlnim şi la Praga sau Viena. La Praga, apar Jacob
220 Iorga, Relaţiile economice, p. 30-31.

221 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 264.
222 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele poloneze. Secolul al XVI-lea
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1979), p. 139, nr. 68.

223 Iorga, Relaţiile economice, p. 30-31; Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 313-316, nr. 72-82;
p. 331, nr. 126; Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 94-95.

224 Ibid., p. 95.
226 DIR, XVI, A, IV, p. 238, nr. 292.
227 Detalii la Gorovei, „Cu privire la patriciatul”, p. 256-257.
228 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. 1, p. 58-598. Tot la Cracovia, Ştefan Bârsăneascu ar
fi identificat un anume Johannes Mathie din Huşi, la 1441 (Ştefan Bârsănescu, Academia
„de Moldanie” (1402) şi Jacob „de Molda” (1410), ambii proveniţi probabil de
la Baia. La Viena, îi întâlnim pe Ladislau Blasy (1441) şi Laurencius (1448), tot
din Baia; în dreptul unora figurează precizarea pauper, probabil pentru că nu mai
aveau mijloace de întreţinere suficiente229. Nu ni se spune originea etnică a
studenţilor, dar cum germanii locuiau în special în oraşe avem de-a face în mare
parte din cazuri cu copii unor membri ai patriciatului, ce aveau suficiente
venituri pentru a-i trimite la şcoli din afara ţării. Printre studenţi se aflau şi fii ai
marilor boieri.
Între membrii elitei urbane din Moldova şi patriciatul din Polonia, în
special din Liov, existau relaţii speciale. În 1421, aflăm că Nicolas Hecht din
Baia hotărâse încă din 1400 să lase prin testament pe seama Liov-ului datoriile
pe care le avea de recuperat de la Wittram, un negustor din acest oraş. Hecht era
un om foarte bogat, pentru că avea de încasat datorii importante: 5 mărci de aur,
55 de argint, plus 43 de galbeni, 20 groşi şi postav230. La fel procedează un
orăşean din Siret, care îşi lasă moştenire bunurile de la Liov pentru „opere
pioase” (1507)231. Mai mulţi negustori din Moldova (din Siret, Baia, Suceava,
Roman, Hotin, probabil Huşi), germani în special, apar înregistraţi în registrele
de la Liov şi Cracovia cu drept de cetăţenie232. Dintre aceştia, se evidenţiază ca
număr cei din Suceava, de unde un grup mare de armeni a părăsit ţara în 1476
(din cauza atacului otoman), fiind acceptaţi sub jurisdicţia tribunalului armenilor
din oraşul polonez233. Orăşenii înstăriţi aveau sigilii proprii (signum)234.
Pentru evul mediu, izvoarele păstrate nu permit din păcate să
identificăm în detaliu genealogia familiilor celor cu stare din oraşe. În general, în
oraşe înţelegerile matrimoniale se încheiau între oameni ce se aflau pe o poziţie
economică şi socială similară. Un alt criteriu era religia, căci în oraşe erau
locuitori de culte diferite. Orăşenii preferau să-şi căsătorească copii tot cu copii
domnească din Iaşi, 1714-1821 (Bucureşti: Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962), p. 126).
În realitate acesta era din Hust (Husth), actuala Ucraina (Metryka Uniwersytetu Krakowskiego,
vol. I, p. 189; vol. II, p. 183). Pentru ediţii mai vechi, vezi Album studiosorum, vol. I, p. 22, 88;
Górka, Cronica epocii lui Ştefan, p. 60; vezi şi lista din introducerea de la Miron Costin,
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Eugeniu Barwiński (Bucureşti: 1912), p. VII.
229 Dan, Cehi, p. 62; Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 80-81.
230 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. 54; vezi şi P.P. Panaitescu, „Cel mai vechi act municipal
din Moldova”, în RI, IX (1923), nr. 10-12, p. 183-186; Manolescu, „Cu privire la problema
patriciatului”, p. 93-94.
232 Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 85-87.
233 Iorga, Relaţiile economice, p. 12; Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 310, nr. LVIII.
Ediţia mai nouă şi completă în Album civium Leopoliensium, p. 6-68.

234 DH, vol. XV, partea 1, p. 400, nr. 755; Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 75.
de orăşeni, chiar dacă aceştia erau din aşezări diferite. Spre exemplu, Lucaci
olarul, sas din Baia, îşi dă fiica după Androscuis din Cotnari235.
Un rol însemnat îl jucau Biserica şi preoţii. În secolele XV-XVI, preoţii
din parohiile ortodoxe sau catolice din oraş, ca şi episcopii (inclusiv cei
catolici236), erau chemaţi să participe la luarea unor decizii importante pentru
comunitate, la judecăţi, la realizarea unor hotărnicii sau să depună mărturii237. În
Moldova, informaţiile privitoare la dreptul comunităţii catolice de a-şi alege
propriul preot paroh nu sunt foarte clare. Menţiuni târzii sugerează acest lucru
pentru Iaşi, însă nu este exclus ca şi comunităţile din Cotnari, Baia, Neamţ,
Bacău, Huşi sau Trotuş să se fi bucurat de acest drept238. În sec. al XVI-lea, tot
mai multe mănăstiri încep să fie ridicate în sau lângă oraşe şi creşte rolul
preoţilor şi călugărilor. Tot din acest secol, se observă din documente o creştere
a numărului clericilor ce deţin locuri în oraşe sau în afara acestora239. Şi în
Moldova, bisericile şi mănăstirile concurau pe orăşeni prin scutirile de care
beneficiau240. Autonomia comunităţilor urbane a început să sufere pe măsură ce
Biserica îşi instala cu acordul şi susţinerea principilor tot mai multe puncte
privilegiate în oraşe, ce erau scoase de sub autoritatea reprezentanţilor acestora.
Pentru perioada care ne stă în atenţie, intervenţia domniei a fost în primul rând
în favoarea ctitoriilor proprii, ridicate până la 1504 în special în curţile domneşti,
ce ocupau un spaţiu separat de al oraşelor241. La fel ca în Ţara Românească, în
această perioadă, în afara mănăstirilor catolice, nu au fost construite alte
mănăstiri în interiorul oraşelor. În schimb, din dorinţa de a acorda un venit
stabil unor mănăstiri din afara centrelor urbane domnii renunţă în favoarea
acestora la unele din vămile sau dările pe care le luau de la orăşeni242. Nu ştim
dacă oamenii mănăstirilor ce ridicau aceste dări făceau abuzuri, însă nu putem
exclude astfel de situaţii. Din sec. al XVI-lea, domnii cumpără tot mai multe
terenuri şi le dăruiesc bisericilor şi mănăstirilor, fenomenul căpătând proporţii
negative abia în secolele XVII-XVIII. Biserica devine treptat un concurent al
235 DIR, XVI, A, III, p. 78, nr. 96.

236 Quirini pomeneşte dreptul episcopului de la Bacău de a cerceta şi pricini „temporale”
(etiam in temporibus) (Călători străini, vol. IV, p. 36).
237 DRH, A, II, p. 142, nr. 100; DIR, XVI, A, III, p. 378, nr. 469; Documente şi însemnări
româneşti, p. 172, nr. 80.

238 Bandini, Codex, p. 256-258, 272.
239 DRH, A, III, p. 365, nr. 203; p. 419, nr. 236; DIR, XVI, A, III, p. 24, nr. 30; p. 39, nr. 50;
Maleon, Clerul de mir, p. 387-440.

240 DRH, A, I, p. 392-392, nr. 277-278; II, p. 103, nr. 70; p. 189, nr. 134.
241 Ibid., I, p. 32, nr. 23. Vezi N. Grigoraş, „Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor,
negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din oraşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei

(sec. XV-XVIII)”, în AIIAI, VII (1970), p. 86-89.
242 DRH, A, I, p. 75, nr. 51; p. 154, nr. 104; p. 283, nr. 200; II, p. 94, nr. 65; p. 108, nr. 75.
orăşenilor, implicându-se tot mai activ în comerţ, pe care îl desfăşura în propriile

dughene.
În primul secol de evoluţie urbană din Moldova, boierii nu au
reprezentat un grup semnificativ pentru oraşe. Numărul lor era mai mare acolo
unde rezida domnia. Cum Suceava a fost principala reşedinţă a ţării, aici
întâlnim cei mai mulţi boieri, ce locuiau cât mai aproape de curte243. În rest, ei
nu sunt încă interesaţi să deţină terenuri în oraşe, căci apar rar în documente
primind, cumpărând sau vânzând astfel de locuri244. În afara grupului de la
curte, restul boierimii era încă preponderent rural, oraşul devenind o atracţie
abia din sec. al XVI-lea245.
Grosul orăşenilor era format din negustori şi meşteşugari, ce aveau mici
afaceri. Ei nu sunt individualizaţi sub forma unor grupuri separate, ci apar
numiţi generic „târgoveţi”246. În Moldova, o categorie aparte a ridicat semne de
întrebare, aşa-numiţii „oameni săraci” sau „săracii”. În 1458, Ştefan cel Mare
confirma Mitropoliei din Roman nişte sate de lângă Roman, „săracii” (uboghi)
din acele sate fiind puşi sub jurisdicţia mitropolitului247. Câţiva ani mai târziu, în
1470, sunt pomeniţi „oamenii săraci” din Hârlău, ce vând domnului o vie (după
nume, majoritatea celor ce fac vânzarea sunt unguri)248. Privilegiile date
Vasluiului şi Bârladului amintesc şi ele „oamenii săraci” din respectivele oraşe249.
În fine, „săraci” întâlnim şi în relaţiile de comerţ. Petru Şchiopul solicita
restituirea unor bani de la nişte negustori armeni din Suceava, numiţi în text
„săracii iobagi ai noştri”250. Credem că actele citate deosebesc două tipuri,
diferite, de „săraci”. Cei din primul document sunt în mod evident oameni
dependenţi251, căci sunt puşi sub controlul Bisericii. În schimb, ceilalţi, din
oraşe, sunt oameni liberi. Oameni dependenţi unguri au existat în Moldova252,
însă armeni nu întâlnim în această situaţie. Ungurii din Hârlău apar ca deţinători
de vii şi probabil îi putem situa în rândul locuitorilor oraşului. În aceeaşi situaţie
intră şi „săracii” din Vaslui şi Bârlad, despre care nu ni se spune că ar depinde

244 Unul dintre primii este din 1448 (DRH, A, I, p. 402, nr. 282).
245 Grigoraş, „Proprietatea funciară şi imobiliară”, p. 87-88, 90-92.
246 DRH, A, I, p. 179, nr. 127; II, p. 38, nr. 28.
247 Ibid., II, p. 103, nr. 70.
248 Ibid., p. 247, nr. 166.
249 Ibid., III, p. 188, nr. 96; p. 279, nr. 151.
251 Vezi şi cazul „săracilor” din catastiful birnicilor din 1591; în acest caz, documentul se
referă la oamenii de acest fel din sate, căci îi întâlnim aşezaţi alături de „ţăranii de istov” şi
curteni. Doar la ţinutul Hârlău se vorbeşte de „săraci fără ocoale”. Orăşenii nu sunt prezenţi
în acest catastif, pentru că aveau alt statut (DIR, XVI, A, IV, p. 4, nr. 5).
252 Cazul ungurilor din satul Lucăceşti, în DRH, A, II, p. 119, nr. 84.
de vreun alt stăpân253. La fel ca în Ţara Românească, în categoria „săracilor”

menţionaţi în aşezările urbane intrau simplii negustori sau meşteşugari, alţii
decât membrii patriciatului, ce cuprindea „oamenii buni”. Ei se aflau la capătul
de jos al ierarhiei sociale urbane, fiind lipsiţi de prestigiul dat de o avere
însemnată.
Lângă oraşe trăiau cu siguranţă şi oameni dependenţi (vecini), robi şi
marginali (calici), ce nu puteau fi membri ai comunităţii, cu drepturile şi
obligaţiile aferente. Nefiind oameni liberi, şoltuzul nu răspundea pentru ei.
Depindeau de un stăpân, care putea fi însăşi domnul, mănăstiri sau boieri254. În
cazuri excepţionale, statutul vecinilor se putea schimba, cu acordul domniei. Am
amintit satul dependent de episcopia din Roman, aflat lângă oraş. În 1612,
şoltuzul s-a plâns domnului că numărul orăşenilor scăzuse mult (o consecinţă a
luptelor pentru putere din acea perioadă), astfel că a primit încuviinţare de la
Ştefan al II-lea Tomşa să ia din vecinii episcopiei şi să-i treacă în rândul
orăşenilor, motivul fiind unul fiscal. Plângerile episcopului Mitrofan au stopat
însă această încercare255.
Robii aveau cel mai de jos statut. Încă nu întâlnim mulţi ţigani în
oraşe256, precum în Ţara Românească. În schimb, pe lângă oraşele Moldovei, în
secolele XIV-XV, se aflau robi tătari, la origine probabil prizonieri mongoli, care
au fost luaţi în stăpânire de domni şi au fost aşezaţi pe lângă locurile unde
existau curţi domneşti, pentru nevoile cărora lucrau („tătarii domneşti”)257. Sate
de tătari, unele purtând chiar numele de Tătăraşi, se aflau lângă Baia, Neamţ,
Piatra, Iaşi, Roman, Suceava şi Botoşani258. În 1528, diplomatul Georg
Reicherstorffer estima că în Moldova încă s-ar fi aflat 500 de gospodării de
tătari, ce aveau şi obligaţii militare259. Prizonieri de război tătari întâlnim şi în
Polonia, colonizaţi ca oameni neliberi în zonele mai puţin populate; cu timpul

254 DRH, A, III, p. 62, nr. 36 (voştinarii de la Siret, ce depindeau de mănăstirea Putna).
255 DIR, XVII, A, III, p. 97, nr. 159; p. 99, nr. 162. Unul dintre documentele citate aminteşte
chiar posibilitatea ca unii orăşeni să fi fugit în satul episcopiei, probabil pentru că, la acea
vreme, această situaţie era mai avantajoasă din punct de vedere fiscal. Oraşele începeau să
resimtă consecinţele schimbărilor aduse de sec. al XVI-lea.
256 Una din primele menţionări interne a ţiganilor în Moldova este din timpul lui Alexandru
cel Bun (DRH, A, I, p. 109, nr. 75; A, II, p. 151, nr. 107).
257 Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 68.
258 Tătari lângă oraşe: DRH, A, I, p. 23, nr. 16 (Baia); p. 237, nr. 169 şi p. 367, nr. 259
(Neamţ); II, p. 151, nr. 107 şi Documente şi însemnări româneşti, p. 198, nr. 106 (Piatra lui
Crăciun); DRH, II, p. 268, nr. 182 (Iaşi); III, p. 71, nr. 39 (Roman); DIR, XVI, A, I, p. 278,
nr. 244 (Suceava); XVII, A, I, p. 139, nr. 200 (Botoşani). Vezi şi Miron Costin, Letopiseţul, în
Opere, p. 161 şi 192.
au fost asimilaţi260. Un fenomen similar s-a petrecut în secolele XV-XVI şi în

Moldova, unde izvoarele atestă eliberări de tătari261. Tătarii din satul de lângă
Baia chiar aveau voie să facă negoţ, orăşenii neputând interveni pentru a opri
concurenţa pe care le-o făceau262. Treptat, locul robilor tătari este luat de ţigani,
ce au venit aici din Ţara Românească263. În fine, în rândul marginalilor intrau
infirmii sau cerşetorii, ce trăiau din mila orăşenilor, domnului sau mănăstirilor.
În secolele XIV-XVI, izvoarele îi neglijează.
Structuri etnice
Oraşele din Moldova au fost structuri multi-etnice. Alături de români,

aici au venit germani, unguri, armeni, ruteni („ruşi”), mai târziu şi greci. Cu
acordul domnului, fiecare comunitate şi-a păstrat modul propriu de organizare,
după cum ne confirmă acelaşi Reicherstorffer: „[în Moldova], fiecare naţiune se
foloseşte şi se slujeşte de legile şi obiceiurile ei după voia sa”; în altă parte,
autorul scrie despre libertatea credinţei: „orice sectă sau neam îşi urmează ritul şi
legea după bunul său plac”264. Din sec. al XIV-lea şi până în sec. al XVI-lea,
oraşele din Moldova nu au fost omogene nici etnic, nici religios, asemănându-se
cu aşezările similare din Rutenia, unde în multe cazuri autohtonii erau depăşiţi
ca număr de nou-veniţii germani, polonezi, armeni, evrei sau tătari265.
Unul din puţinele cazuri în care documentele orăşeneşti surprind în
mod conştient componenţa multi-etnică a unei comunităţi îl găsim la Roman.
Un act târziu, din 1588, este emis de „noi, orăşenii din Roman [...], maghiari,
valahi şi saşi”, ce dau mărturie pentru un locuitor din oraş266. Formulările
„şoltuzul românesc” sau „armenesc”, ce-i amintesc pe conducătorii din acelaşi
oraş, arată că în rândul comunităţilor urbane exista conştiinţa că formează
grupări de oameni cu etnii diferite. În schimb, la Baia adresările domnilor sunt
făcute numai către germani (numiţi peste tot saşi), probabil pentru că formau
majoritatea orăşenilor267. Alte categorii nu sunt amintite în documente aici, însă
cercetările arheologice atestă şi un cartier românesc. Datorită lipsei statisticilor,
nu ştim ponderea saşilor în oraşe. Izvoarele narative sunt vagi şi nu oferă cifre
260 Zientara, „Melioratio Terrae”, p. 32.

261 DRH, A, I, p. 367, nr. 259.
262 Ibid., II, p. 57, nr. 41.
263 Achim, Ţiganii, p. 22-25. Vezi, pe larg, Grigoraş, „Robia în Moldova”, părţile I şi II.
264 Călători străini, vol. I, p. 193; 196-197. Situaţie confirmată în scrierile lui Dimitrie
Cantemir (Cantemir, Descrierea stării, II, p. 297).

266 Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár 1467-1706, vol. I (Budapesta: Magyarságkutató Intézet,
1989), p. 82, nr. 10.

267 DRH, A, I, p. 237, nr. 169; II, p. 34, nr. 26; p. 57, nr. 41.
decât târziu, în sec. al XVII-lea. Încă dinainte de 1404, Ioan de Sultanieh trece
prin Moldova şi afirmă: „avem mulţi germani ce locuiesc în aceste părţi”268.
Germani se aflau şi în Siret, Suceava, Neamţ, Roman, Hârlău şi Cotnari. Saşii au
colaborat cu domnii Moldovei, care aveau nevoie de oameni învăţaţi,
cunoscători de latină şi germană. Olgierd Górka vedea în Hărman, pârcălabul
Cetăţii Albe între 1475 şi 1480 şi om de încredere al lui Ştefan cel Mare, un sas
dintr-unul din oraşele Moldovei269. Acest Herman ar fi potrivit lui Górka
autorul Cronicii moldo-germane a epocii lui Ştefan270, însă nu toţi istoricii sunt de
acord cu această ipoteză271. Ungurii s-au aşezat cu precădere în zona centrală şi
sud-vestică a Moldovei. Cei stabiliţi la Trotuş, Adjud şi Bacău par mai vechi,
fiind veniţi aici probabil din vremea când regiunea s-a aflat sub controlul regelui
Ungariei (în special în sec. al XIV-lea)272. Ungurii de la Hârlău, Cotnari, Iaşi şi
Huşi au sosit probabil puţin mai târziu, cu sprijinul domnilor Moldovei.
Asigurarea identităţii confesionale era foarte importantă pentru omul
medieval, astfel că domnii au acceptat ca saşii şi ungurii din Moldova să aibă
episcopii catolice proprii. În secolele XIV-XV, s-au organizat episcopii în sudul
Moldovei (episcopia Milcoviei, 1347) în nord (Siret, 1371, şi Baia, cca. 1413-1420) şi
în centru (Bacău, cca. 1391-1392)273; cea din urmă este singura care va
supravieţui evului mediu. Biserica Catolică şi papalitatea vedeau în aceste
episcopii o modalitate de a-şi extinde influenţa politică şi religioasă şi de a-şi
atrage noi adepţi. Rezultatele au fost limitate, astfel că în afara coloniştilor
catolici nu sunt informaţii despre reuşita atragerii la catolicism a populaţiei
româneşti majoritare. În afara lui Laţcu, nici un alt domn din secolele XIV-XV
nu a renunţat, nici măcar vremelnic, la ortodoxism. Bisericile catolice sunt un
indiciu asupra mărimii comunităţilor catolice. În majoritatea oraşelor întâlnim
doar o singură biserică: la Iaşi, Piatra, Hârlău (la origine, probabil două), Bârlad,
Vaslui, Trotuş şi Huşi. În oraşele cu comunităţi mai mari existau două biserici,
precum la Baia, Siret, Roman, Bacău, Neamţ sau Suceava, dar chiar şi trei (patru
la Quirini), la Cotnari; trebuie precizat că unele din aceste biserici deserveau
mănăstiri ale ordinelor mendicante274.
Armenii aveau în oraşele din Moldova un statut asemănător cu cel din
Ţara Românească. Li se permitea să aibă proprietăţi în interiorul oraşelor, însă

269 Górka, Cronica epocii lui Ştefan, p. 48-63. Detalii despre Hărman la Petronel Zahariuc,
Florin Marinescu, „Două documente de la Ştefan cel Mare şi câteva informaţii despre boierii
vremii sale”, în vol. Ştefan cel Mare la cinci secole, p. 168-172.
270 Górka, Cronica epocii lui Ştefan, p. 65-67.
271 Chiţimia, „Cronica lui Ştefan cel Mare”, p. 222-227 şi urm.; Cronicile slavo-române, p. 25-26.
272 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XLIX.
273 Rosetti, „Despre unguri”, p. 313.
274 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. IV, p, 37-42, 337; vol. V, p. 75, 177-186, 226-251.
nu puteau deţine moşii, exceptând vii275. În 1384, armenii erau suficient de

numeroşi pentru a-l determina pe Petru I să decidă în privinţa organizării lor. În
acel an, domnul supune pe armenii din ţara sa episcopului armean din Liov.
Izvorul ce atestă acest lucru este târziu, însă Petre P. Panaitescu îl consideră
valabil, căci informaţiile pe care le conţine sunt susţinute de alte surse. Din 1384
s-a mai păstrat o scrisoare, care aminteşte Mankerman (Cetatea Albă?) printre
regiunile locuite de armeni, din 1386 aflăm că nişte armeni din Moldova ar fi
prădat câţiva negustori din Polonia276, un document din 1388 se referă la
armenii din Suceava şi Siret, iar din 1394 avem actul de fundare a bisericii
armene din Cameniţa, ce pomeneşte pe Ohanes, „arhiepiscop al armenilor din
ţările Rusiei şi ale Moldovei”, cu sediul la Liov277. Lui Ohanes îi confirmă
Alexandru cel Bun în 1401 drepturile asupra armenilor din Moldova; episcopia
rămâne în continuare sub jurisdicţia celei din Liov. De la bun început, domnul a
stabilit ca reşedinţa episcopului în Moldova să fie lângă scaunul domnesc de la
Suceava, oraş în care se afla probabil cea mai mare comunitate de armeni din
ţară278. Abia la începutul sec. al XVI-lea episcopia armenilor din Moldova se
separă de cea de la Liov (1506)279. În Suceava, armenii au avut iniţial o biserică
de lemn, refăcută în piatră în 1521 şi o mănăstire, Hagigadar, întemeiată la 1512
sau câteva decenii mai târziu280. O altă mănăstire, numită mai târziu Zamca, a
fost ridicată în perioada 1551-1601 de Agopşin Vartanian, din Liov, oraş cu care
armenii din Suceava aveau relaţii apropiate281. Armeni se mai aflau la Chilia şi
Cetatea Albă282, dar îi întâlnim şi la Hotin, Siret, Roman, Botoşani, Iaşi şi
Vaslui283. Numărul lor nu era mic, un izvor amintindu-i ca având un corp aparte
în oastea lui Ştefan cel Mare, când acesta încerca să facă faţă invaziei otomane
275 Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 263.

276 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 284-285; Gorovei, Muşatinii, p. 31.
277 Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 46-48.
278 Urme arheologice ale prezenţei lor în Suceava în Gogu, Niculică, „Ceramica”, p. 193-199;
Dejan, „Din nou despre aplica”, p. 267-272.

279 DRH, A, I, p. 21, nr. 14; II, p. 9, nr. 7; p. 10, nr. 9; p. 60, nr. 43; p. 89, nr. 60; Gorovei,
„Note de istorie suceveană”, p. 213-214.

280 Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 215-217.
281 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 310, nr. 57; Călători străini, vol. IV, p. 346;
Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 50. Privitor la o vechime mai mare pentru
Zamca, vezi Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 195.
282 Călători străini, vol. I, p. 137; Sergiu Iosipescu, „O cronică neştiută a Moldovei sub Ştefan
cel Mare şi o hartă franceză a Mării Negre de la începutul secolului XVI”, în Ştefan cel Mare şi
Sfânt. Atlet al credinţei creştine. Simpozion, Putna, 2004 (Suceava: Editura Muşatinii, 2004), p. 331.
283 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 39; Siruni, „Bisericile armene”, p. 489-526. Armenii din Roman
şi Suceava deţineau vii la Cotnari, unde însă nu apare menţionată o comunitate (Din tezaurul
documentar, p. 68, nr. 94).
din 1476284. Ştefan Rareş porunceşte în 1551 o prigoană împotriva armenilor din
ţară. Potrivit cronicii lui Ureche: „pre armeni, pre unii din bună voie, cu
făgăduinţe împlându-i, pre alţii cu sila i-au botezatu şi i-au întorsu spre
pravoslavie, mulţi din ţară au ieşitu la turci şi la leşi şi printr-alte ţări, vrându să-
şi ţie legea sa”285. La Suceava, mănăstirea armeană a fost distrusă, la fel biserica,
iar voitul, pârgarii şi orăşenii armeni au avut de suferit286. La fel s-au petrecut
lucrurile cu armenii din celelalte oraşe287.
În oraşele din partea de nord a Moldovei întâlnim şi grupuri de ruteni
(numiţi „ruşi” în izvoare), ce se ocupau probabil cu comerţul. La Suceava aveau
o biserică, un preot şi o uliţă proprie288, deci ocupau un cartier al lor, însă nu
ştim dacă au primit dreptul de a avea un reprezentant propriu, precum saşii sau
armenii. La acel moment, probabil conducătorul comunităţii orăşenilor
răspundea şi pentru ei. Un alt izvor ne transmite că lângă Suceava existau ruteni
cu alt statut, colonizaţi lângă mănăstirea lui Iaţco. Aceştia erau oameni
dependenţi, cu toate că primiseră unele drepturi similare orăşenilor: drept de
folosire a moşiei oraşului, de a se ocupa cu meşteşugurile şi negoţul, scutiri de
dări etc. Printre oamenii ce puteau fi colonizaţi de mănăstire sunt enumeraţi şi
grecii289. Cum data emiterii acestui document este 23 februarie 1453, cu câteva
luni înainte de cucerirea Constantinopolului de către otomani, putem presupune
că dinspre Balcani veneau deja greci, ce doreau să evite o stăpânire străină şi de
altă religie. Numărul lor va creşte substanţial în sec. al XVI-lea290. În oraşele-port de
la Dunăre şi Marea Neagră se aflau şi comunităţi de italieni. Grupuri consistente
de genovezi se aflau la Chilia şi Cetatea Albă, unde beneficiau de autonomie
sporită291.
Secolul al XVI-lea aduce transformări în situaţia etnică a oraşelor din
Moldova. Pregătită de mişcarea husită, ce a avut aderenţi şi în oraşele din
Moldova292, Reforma religioasă a atras la protestantism comunităţile catolice.
Pericolul ca mişcarea protestantă să se extindă i-a determinat pe unii domni să

285 Ureche, Letopiseţul, p. 168; vezi şi Cronicile slavo-române, p. 90, 105.
286 Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 48; Siruni, „Mărturii armeneşti”, p. 271-277.
287 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 31-44.
288 DRH, A, II, p. 142, nr. 100; Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea
şi al XVIII-lea, p. 535; Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 205-206.

289 DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
290 DIR, XVI, A, I, p. 466, nr. 422; III, p. 331, nr. 402; Călători străini, vol. II, p. 131-132.
291 Călători străini, vol. I, p. 50 (Cetatea Albă).
292 Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 84-88; Claudia Dobre, „Preaching,
Conversion, Ministering and Struggling Against Hussites: the Mendicants’ Missionary

Activities and Strategies in Moldavia From the 13th to the First Half of the 15th Century”, în
RESEE, XLII (2004), nr. 1-4, p. 71-86, idei reluate pe larg în Mendicants in Moldavia: Mission
in an Orthodox Land (Thirteenth to Fifteenth Century) (Daun: Aurel Verlag, 2008).
recurgă la represiuni şi convertiri forţate, precum cele din timpul lui Ştefan
Rareş, împotriva armenilor, ungurilor şi saşilor protestanţi, sau cele ale lui
Alexandru Lăpuşneanu sau Ştefan Tomşa, împotriva protestanţilor în general.
Scurta domnie a lui Despot vodă, care i-a susţinut pe protestanţi, nu a făcut
decât să înrăutăţească lucrurile293. Lipsa sentimentului de siguranţă, atitudinea
tot mai intolerantă a unor domni dar şi căsătoriile mixte i-au determinat pe unii
să renunţe la religia proprie, iar pe alţii să plece în Transilvania sau Polonia294.
Oraşele devin treptat majoritar româneşti, păstrând totuşi până în sec. al XVIII-lea
comunităţi minoritare de armeni, unguri sau germani. În schimb, vin tot mai
mulţi greci, apoi evrei295. Acestora li se adaugă tot mai mulţi negustori turci şi
astfel înfăţişarea etnică a oraşelor se schimbă şi ia, din sec. al XVII-lea şi mai
ales în XVIII, un aspect tot mai oriental. Transformările la nivel etnic au efecte
la nivelul întregii societăţi. Vechiul patriciat, ce făcea afaceri cu oraşele din
Polonia şi Transilvania, este înlocuit treptat de un nou patriciat, format din
negustorii orientaţi către comerţul cu Orientul.
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri, îndeletniciri

agricole
Comerţul a reprezentat baza economiei oraşelor din Moldova. Şi aici,

izvoarele scrise cuprind informaţii referitoare aproape exclusiv la comerţul
extern, astfel că este dificilă reconstituirea unei imagini complete a economiei
urbane; din acest motiv, la cercetarea meşteşugurilor practicate în oraşe vom
apela în special la rezultatul săpăturilor arheologice. Din a doua jumătate a
sec. al XIV-lea, Moldova a profitat de deschiderea unor noi rute comerciale, ce
făceau legătura între regatele creştine din Europa Centrală, Polonia şi Ungaria,
ce erau în ascensiune politică şi economică, şi Marea Neagră, unde acţionau
navigatorii italieni, în special genovezii şi veneţienii. Ridicarea ţărilor române a
permis stabilizarea traseului acestor drumuri prin spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre
şi Nistru. Negustorii din Moldova au acţionat ca intermediari pe aceste rute.
Pentru ei erau importante două drumuri: 1. „drumul tătărăsc”, mai apoi „drumul
moldovenesc”, ce făcea legătura între Polonia (Liov) şi Marea Neagră (Cetatea
293 Cronicile slavo-române, p. 90, 105; Ureche, Letopiseţul, p. 175; Călători străini, vol. II, p. 99,
131-132, 140-141, 266-267; vol. V, p. 25, 81; vezi Papacostea, „Moldova în epoca
Reformei”, p. 61-76; Crăciun, Protestantism şi ortodoxie, p. 38-40; Pippidi, „«Belicâne» – legendă şi
realitate”, p. 61-73.
294 Călători străini, vol. II, p. 523-524; vol. IV, p. 43.
295 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 341, nr. 155. Primii evrei ar fi venit în oraşele din
Moldova încă din sec. al XV-lea; pe la 1473, ei ar fi suferit unele persecuţii (Alexandru
Simon, „The Relations Between the Ecumenical Patriarchate of Constantinople and Venice
in a Venetian Document of 1480”, în Românii în Europa medievală, p. 591).
Albă); 2. drumul ce lega Ungaria (Braşov) de Marea Neagră (Chilia). Comerţul a

fost însă influenţat şi de deciziile şi orientările politice ale domnilor ţărilor
române şi ale regilor Poloniei şi Ungariei. Până la sfârşitul sec. al XIV-lea,
primul drum a devenit parte a Moldovei, în timp ce teritoriul traversat de al
doilea drum a devenit obiect de dispută între Ţara Românească şi Moldova.
Conflictul dintre cele două a durat câteva decenii (cca. 1420-1473), fiind câştigat
de Moldova296. Vremea de aur a comerţului Moldovei a durat atât timp cât
principele acesteia a stăpânit cetăţile de la gura Dunării (Chilia, Licostomo) şi de
la mare (Cetatea Albă). Cucerirea acestora de către otomani în 1484 ca şi treptata
impunere a influenţei Porţii în regiune în prima jumătate a sec. al XVI-lea vor da o
lovitură serioasă negoţului intern şi extern. Efectele se vor face simţite mai
târziu şi vor avea legătură şi cu transformările în plan economic la nivel
continental.
Pentru Moldova, principala direcţie a comerţului extern a fost dată de
creşterea în importanţă din a doua jumătate a sec. al XIV-lea a variantei
„drumului tătărăsc” ce trecea prin această ţară. Semne ale prosperităţii adusă de
traficul comercial se văd încă din primele acte emise de domni. În 1384, Petru I
dăruia bisericii dominicane din Siret vama din acel oraş297, pentru ca trei ani mai
târziu acelaşi Petru să depună la Liov omagiu de vasalitate regelui Vladislav
Jagiello, orientând politic ţara către mai puternicul vecin de la nord. Veniturile
din taxele luate pe negoţ erau deja suficient de mari pentru ca Petru să răspundă
pozitiv unei cereri de ajutor financiar trimisă de suzeranul său, astfel că în 1388
îi trimite nu mai puţin de 3.000 ruble de argint298. Confirmarea vasalităţii faţă de
regele Poloniei de către Alexandru cel Bun în 1404 şi 1407 este urmată de
negocieri, încheiate în 1408 prin acordarea unui privilegiu comercial negustorilor
din Liov (cu prevederi extinse şi asupra negustorilor din Rutenia şi Podolia)299.
Acest act a stat la baza relaţiilor economice dintre cele două părţi în tot sec. al
XV-lea, fiind confirmat de domnii ce au urmat (1434, 1456, 1460)300.
Privilegiul din 1408 reprezintă unul din cele mai detaliate acte de acest
fel emise de domnii Moldovei. Sunt prezentate diferitele tipuri de mărfuri pe
care polonezii le puteau aduce, taxele ce trebuiau date, scutirile de care
beneficiau, drumurile şi locurile de vamă. Principalele produse comercializate
erau: postavul, mirodeniile, variate animale, peşte, piei, blănuri, haine, arme etc.
Actul cuprindea o prevedere specială: polonezii ce doreau să vândă postav în
Moldova nu puteau face acest lucru decât la Suceava, unde se afla şi vama
296 Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”, p. 13-28.

297 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
298 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 599-605, nr. 162-164.
299 Ibid., p. 625, nr. 173; p. 628-630, nr. 175-176.
300 Ibid., p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271,
nr. CXXVIII.
principală a ţării. Prin această hotărâre, Alexandru cel Bun acorda oraşului
reşedinţă principală a ţării drept de depozit pentru postavuri, dar numai pentru
cele la bucată. Cei ce profitau erau negustorii din oraş care revindeau în ţară
acest postav, cumpărat cu preţul de pe piaţa Liovului, de la negustorii veniţi de
acolo. Ei erau astfel capătul unui adevărat lanţ comercial, ce pornea din vestul
Europei, în special din Flandra. Aici se producea postavul, ce era preluat de
negustorii germani, care îl vindeau polonezilor, care îl aduceau în ţările române,
de unde era preluat de negustorii locali301. Suceava apare ca principala piaţă a
ţării. Cu banii luaţi pe postavuri, polonezii puteau cumpăra aici „marfă
tătărască”, precum mătase, piper, tămâie, sau „vin grecesc”. Tot aici, polonezilor
li se permite să deţină o casă, probabil cu rol de antrepozit comercial sau han.
Deşi le face această concesie, domnul nu le acordă nici o altă scutire, pentru a
nu-i prejudicia pe orăşeni. Încuviinţarea de a vinde băuturi, carne sau pâine, le
este acordată cu condiţia de a accepta să aibă acelaşi regim precum ceilalţi
locuitori.
În act, Moldova apare atât ca loc de desfacere a mărfurilor, dar şi ca
zonă de tranzit. În urma negocierilor, polonezii au primit dreptul de a trece cu
postav prin Moldova pentru a-l vinde în Ţara Românească sau Transilvania. Era
vorba de postavul în baloturi, şi nu la bucată, care era reţinut la Suceava. Din
sud, ei aduceau ceară, lână, piper, peşte (de la Brăila), iar din Transilvania argint,
ceară şi blănuri de jder. Ca o menţiune specială, privilegiul din 1408 aminteşte
două feluri de transport al mărfurilor, ce erau considerate totodată unităţi de
măsură pentru vamă, anume „carul german” („nemţesc”) şi „carul armenesc”.
Cel din urmă era probabil mai mare, căci era taxat mai mult. La Liov şi în toate
marile oraşe din regiune, inclusiv cele de la hotarul cu Moldova (Sniatyn,
Cameniţa) s-au aşezat grupuri mari de armeni, ce au format o reţea comercială
cu armenii din alte regiuni, între care se afla şi Moldova. În 1402, armenii din
Liov au primit dreptul de a face negoţ în tot regatul polon, inclusiv în Rutenia şi
Lituania. Deşi abia în 1505 au fost scutiţi parţial de vămile pentru mărfurile
aduse din Valahia, Imperiul Otoman, Ungaria, Crimeea şi Silezia, armenii erau
deja prezenţi pe aceste pieţe, în special pe cele răsăritene, unde erau foarte
activi302. Mai mulţi armeni din Liov apar ca având datorii la negustorii din
Cetatea Albă în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Ocuparea celui din urmă oraş
de către otomani în 1484 nu a oprit acest comerţ303.
Pe lângă comerţul cu postavuri şi produse orientale, privilegiul din 1408
menţionează în mai multe rânduri negoţul cu animale. Carnea animalelor era
căutată pe piaţa Europei Centrale (în Polonia, Germania), unde populaţie era în
301 Iorga, Relaţiile economice, p. 26-27; Carter, Trade and Urban Development, p. 93-102, 143-153;
Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 355-357.
creştere, iar caii din Moldova erau foarte apreciaţi pentru calităţile lor304. Cei ce
cumpărau vite urmau să dea vamă numai în locul achiziţionării şi la Suceava,
fiind scutiţi de celelalte vămi305. Din Moldova, animalele erau strânse şi duse în
târgurile din Podolia, la Cameniţa, sau din Rutenia, la Sniatyn306, Colomeea,
Drohobycz şi Tysmienicz. Aici se formau mari cirezi care iernau la poalele
Carpaţilor, primăvara fiind revândute şi trimise la Liov, de unde plecau spre
Cracovia, Wrocław şi apoi spre Germania307. Când pe acest traseu apăreau
probleme se cerea intervenţia regelui Poloniei. În 1484, în urma reclamaţiilor
negustorilor din Liov, ce afirmau că unii nobili polonezi le opreau boii
cumpăraţi în târgurile din Podolia şi Moldova, sub pretextul că ar fi fost furaţi,
regele poruncea oprirea abuzurilor308. Jumătate de secol mai târziu (1557),
negustorii din Suceava se plângeau că evreii din Vladimir le-ar fi confiscat boii
pe care-i duceau la târgul din Liov309. Comerţul cu animale a continuat să fie
înfloritor şi în secolele XVI-XVII310.
Nu numai negustorii din Liov făceau afaceri în pieţele oraşelor din
Moldova. În secolele XV-XVI, sunt prezenţi aici şi negustori din Cracovia, ce
aduceau postavuri şi obiecte de metal şi cumpărau vite şi produse orientale, în
special stofe sau mirodenii311. Domnii Moldovei au încurajat venirea în ţară şi a
negustorilor din Lituania. Un act târziu, de la Ştefan cel Mare (1496) aminteşte
înţelegeri mai vechi, din vremea lui Alexandru cel Bun, care permiteau accesul
liber pe piaţa Moldovei a negustorilor lituanieni. Actul arată că exista o
reciprocitate, negustorii din Moldova având posibilitatea de a merge să cumpere
şi să vândă mărfuri în Lituania312. Prevederi ce încurajează comerţul, cu plata

305 Pentru preţul vitelor, vezi Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 113-117. Privilegiul din
1460 detaliază felurile de animale ce erau taxate: cai, iepe, porci, oi, la această categorie fiind
adăugate şi animalele la care erau folosite blănurile: veveriţe şi vulpi (Bogdan, Documentele lui
Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. 128).
306 Iorga, Relaţiile economice, p. 8; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. 128.
307 O mărturie din a doua parte a sec. al XVI-lea indică şi Italia ca loc de destinaţie a vitelor
din Moldova (Ciocîltan, „Martin Gruneweg”, p. 228).

309 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 341, nr. 155; o traducere în Suceava. File de istorie,
vol. I, p. 174, nr. 58.

310 Carter, Trade and Urban Development, p. 132-134; 244-246; p. 422, nota 387. Cantemir
transmite că boii vânduţi din Moldova în Polonia, la Gdansk şi în alte locuri, erau revânduţi
apoi la un preţ de până la zece ori mai mare, ajungând în ţările vecine Poloniei sub numele
de „boi polonezi” (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 186).
311 Carter, Trade and Urban Development, p. 151, 273, 329.
312 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 390, nr. CLXXII.
vămilor cuvenite, între Moldova şi uniunea polono-lituaniană sunt cuprinse şi în

tratatele încheiate în 1499 şi 1510 cu regele Poloniei313.
La rândul lor, mulţi negustori din oraşele Moldovei mergeau cu afaceri
la Liov. Cea mai veche tranzacţie a unui orăşean din Siret la Liov este
înregistrată în 1382. Printre negustorii străini ce au obţinut drept de cetăţenie în
oraşul polon între 1405 şi 1426 apar şase din Moldova, alături de şapte din
Ungaria şi patru germani; între 1461 şi 1495, nu mai puţin de 21 din Moldova,
trei din Ungaria şi trei cehi figurează cu acest drept, fapt ce arată cât de
importante erau relaţiile comerciale cu Moldova. Majoritatea era formată din
saşi catolici şi armeni, dar apar şi un rutean şi un grec. Ca ocupaţii, o parte
figurează ca meşteşugari: croitori, pielari, un tăbăcar, un aurar; acolo unde nu se
precizează ocupaţia deducem că era vorba de negustori. Pe piaţa Liov-ului sunt
însă în mod cert prezenţi şi români, precum Vlad Walachus (1407), Paşcu din
Siret (1441) sau un anume Vasile din Valahia (1448). Într-o situaţie
asemănătoare se afla Cracovia, care din 1403 şi până în 1500 a acordat cetăţenie
unui număr de 16 negustori din Moldova. În 1432, este înregistrat un negustor
din Cetatea Albă tocmai la Pozńan. Mulţi dintre negustori dădeau marfa pe
datorie sau chiar îi împrumutau cu bani pe orăşenii din Polonia. Războaiele
afectau bunele relaţii comerciale dintre cele două părţi. După 1495, nu mai apare
nici un negustor din Moldova la Liov, fapt ce se explică parţial prin proastele
relaţii politice dintre cele două ţări, ce au culminat cu războiul din 1497.
Comerţul revine la normal în 1500314.
Privilegiul din 1408, ca şi actele ce i-au succedat, crea o situaţia inegală.
Faţă de polonezii din Liov, ce puteau veni sau traversa relativ liberi Moldova,
negustorii autohtoni erau împiedicaţi să facă acelaşi lucru în Polonia, datorită
dreptului de depozit deţinut de Liov din 1380. Moldova devenea astfel doar un
intermediar secundar în comerţul polonez cu Orientul, şi nu unul exclusiv. Din
această perspectivă, Liovul ocupa pentru Moldova rolul de intermediar pe care îl
deţinea Braşovul în relaţia cu Ţara Românească. Negustorii de la sud de Carpaţi
aveau o arie de acţiune limitată în Transilvania, situaţie ce se datora
compromisului dintre domnul Ţării Româneşti şi regele Ungariei, ce dorea să-şi
extindă autoritatea la Dunărea de Jos. Ca o diferenţă, domnul Moldovei a putut
negocia de pe alte poziţii un statut mai bun pentru negustorii din oraşele sale,
pentru că regele Poloniei nu avea mijloacele necesare pentru a-şi extinde în mod
real puterea la Marea Neagră. Moldova avea un sistem vamal puternic
centralizat, iar negustorii polonezi, cu toate că puteau trece prin ţară, trebuiau să
313 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 154, nr. 322; Bogdan, Documentele lui Ştefan
cel Mare, vol. II, p. 417, nr. CLXXVIII; p. 442, nr. CLXXIX.
314 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 327-328, nr. 115-118 şi altele; Panaitescu,
„Drumul comercial”, p. 84-87. Am amendat datele oferite de aceşti istorici, cu privire la

primirea dreptului de cetăţenie la Liov, pe baza Album civium Leopoliensium, p. 6-55, 67-68.
plătească taxe la fiecare vamă în care ajungeau315. Dacă domnii din Ţara
Românească au putut solicita pentru negustorii lor drept de comerţ în
Transilvania în sec. al XV-lea, cei ai Moldovei au obţinut acest lucru pentru un
teritoriu mult mai vast, ce acoperea Rutenia şi Lituania. Una din prevederile
tratatului moldo-polon de la Hârlău, din 1499, se referea la libertatea reciprocă
de negoţ pentru negustorii ambelor ţări, potrivit vechilor înţelegeri. Ca o
noutate, se preciza că în caz de probleme juridice la graniţă, supuşii poloni
urmau să fie judecaţi la hotar de staroştii de Hotin şi Cernăuţi, iar cei moldoveni
de starostele de Cameniţa316.
Negustorii din oraşele din Moldova întreţineau relaţii de comerţ şi cu
orăşenii din Transilvania. Oraşele Bistriţa, Braşov sau Sibiu erau relativ aproape
şi domnii Moldovei i-au încurajat prin privilegii pe locuitorii de acolo să vină pe
pieţele din ţara de la est de Carpaţi. Alexandru cel Bun a dat un privilegiu
comercial negustorilor din Bistriţa, ce se afla la cea mai mică distanţă de
Moldova dintre centrele urbane mari ale Transilvaniei. Originalul acestui act nu
s-a păstrat, însă un document din 1412 ne oferă detalii legate de taxele vamale ce
se luau la vama de la intrarea în Transilvania. În luna iulie a acelui an, Ştibor,
voievodul Transilvaniei, venise la Bistriţa pentru a cerceta reclamaţiile
localnicilor cu privire la abuzurile vameşilor de la Rodna, care luau taxe mari de
la negustorii ce veneau din Moldova. Cu această ocazie, voievodul confirmă
„libertăţile de odinioară ale vămilor şi tricesimei”, precizând taxele ce se luau din
mărfurile aduse din Moldova (postavuri, animale, peşte, piper şi seu)317. Cum în
septembrie acelaşi an, Ştibor confirma privilegiul pe care braşovenii îl aveau
pentru Ţara Românească, credem că actul dat pentru negustorii din Bistriţa
cuprinde, măcar parţial, prevederi ce completau o înţelegere comercială ce exista
între aceşti orăşeni şi domnul Moldovei318. Din nefericire, pentru sec. al XV-lea,
izvoarele sunt sărace în detalii cu privire la relaţiile comerciale dintre Bistriţa şi
Moldova; mai bine documentate sunt secolele XVI-XVII319.
Şi negustorii din Braşov au venit cu mărfuri în Moldova. Ei erau
interesaţi să aibă asigurat accesul pe drumul spre Chilia, ce era văzut ca o
alternativă pentru „drumul Brăilei”. Domnii Ţării Româneşti se arătau din ce în
ce mai reticienţi faţă de libertăţile pe care Braşovul le avea în comerţul de la sud
de Carpaţi şi puneau piedici negustorilor de peste munţi. Drumul prin Moldova

317 DRH, D, I, p. 189, nr. 117.
318 Ibid., p. 191, nr. 118. Pentru discutarea cadrului în care s-au acordat aceste privilegii, vezi
Şerban Papacostea, „Kilia et la politique orientale de Sigismond de Luxembourg”, în RRH,

15 (1976), nr. 3, p. 423-426.
319 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 1-53. Bistriţa va primi drept de depozit pentru
produsele aduse din Moldova abia în 1523 (Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 12-13).

spre Dunăre şi mare era o variantă viabilă, pentru care regii Ungariei au făcut
presiuni. Cel care a acordat primul privilegiu pentru Braşov a fost Alexandru cel
Bun. Actul său original nu s-a păstrat, însă mai multe confirmări date de urmaşii
săi, inclusiv Ştefan cel Mare îl amintesc320. Probabil, emiterea privilegiului s-a
făcut tot înainte de 1412, ca în cazul Bistriţei. În septembrie 1412, Ştibor dădea
un alt act, de data acesta solicitând comitelui secuilor şi vameşilor din Braşov să
nu mai ia vămi de la negustorii ce vin din „părţile de sus” ale Moldovei (de fapt
din Moldova, în hotarele de atunci)321. Această scutire era acordată ca
reciprocitate pentru scutirile sau reducerile de vămi de care beneficiau
braşovenii în Moldova, amintite de acte ulterioare. Comerţul cu Moldova este
confirmat şi de o poruncă dată de regele Sigismund comitelui secuilor în 1419,
în care solicita ca negustorii din Braşov să nu fie împiedicaţi să treacă munţii cu
obiecte de fier şi alte mărfuri322. Interesant este că atunci când pomeneşte
trecerea în Moldova, actul face referire la „vechea lor libertate şi obiceiul vechi”
de a trece cu mărfuri „spre pomenitele părţi ale Moldovei”, cu toate că în act nu
se face referire la vreo parte anume a ţării de la est de Carpaţi. O întrebare se
ridică: oare actul face referire la trecerea în părţile de sud ale Moldovei, unde
negustorii din Transilvania au avut un regim special, pe drumul spre Chilia, în
timpul cât acest teritoriu nu a ţinut de Moldova, ci de Ţara Românească? Chiar
dacă mare parte din prima jumătate a sec. al XV-lea, Moldova nu a stăpânit
Chilia, negustorii de la est de Carpaţi puteau revendica statutul de intermediari
pentru comerţul către Marea Neagră. Doar când situaţia politică s-a schimbat,
privilegiul dat de Alexandru cel Bun a fost extins, negustorii din Braşov primind
libertatea de a merge cu mărfuri şi „peste mare” (1449)323. La acea vreme, Iancu
de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, controla Chilia,
unde instalase o garnizoană324.
Printre produsele pe care orăşenii din Braşov le aduceau în Moldova se
aflau şi postavuri. Privilegiul din 1437 aminteşte explicit libertatea
comercializării postavurilor, cu precizarea că acestea nu puteau fi vândute „cu
cotul”325. Cotul era o unitate de măsură specifică stofelor sau postavurilor, prin
urmare domnul interzicea vânzarea cu amănuntul326. Aceasta era rezervată
320 DRH, D, I, p. 313, nr. 215 (Ştefan II); p. 342, nr. 245-246 (Ştefan II şi Ilie); p. 393, nr. 283
(Roman II); p. 401, nr. 292 (Petru II); p. 407, nr. 292 şi p. 427, nr. 311 (Alexăndrel); p. 412,
nr. 301 (Bogdan II); p. 444, nr. 326 (Petru Aron); Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II,
p. 261, nr. 125; p. 315, nr. 140 (Ştefan cel Mare).
321 DRH, D, I, p. 196, nr. 119.
322 Ibid., p. 205, nr. 126.
323 Ibid., p. 407, nr. 297.
324 Detalii la Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 204-207.
325 DRH, D, I, p. 342, nr. 245.
326 Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, p. 87.
negustorilor din Moldova, informaţie ce completează datele din 1408 şi arată că

localnicii au beneficiat o vreme în sec. al XV-lea de privilegiul de a vinde postav
la bucată în toată ţara. Din actul din 1449 aflăm că totuşi braşovenii primesc
dreptul de a vinde şi pânze cu amănuntul. Tot acum sunt enumerate detaliat
taxele ce se luau pe importurile de postav, ce variau în funcţie de calitate şi locul
de origine: cel mai taxat era postavul adus din Ţările de Jos, de la Leuven, apoi
cel din Germania, de la Cologna, cel de la Buda, cel mai ieftin, probabil şi pentru
că avea o calitate mai slabă, fiind postavul din Cehia. Cu banii luaţi pe postavuri,
negustorii erau liberi să „mâne boi din ţara noastră în Ungaria”, taxele vamale
fiind foarte mici327. Pe lângă animale, un registru de datornici la vamă din
1480-1481 oferă date detaliate despre ce alte mărfuri erau aduse din Moldova în
Transilvania: peşte, animale, blănuri, piei, ceară, dar şi produse mediteraneene,
precum lămâile şi smochinele, ce ajungeau în Moldova pe mare328.
În relaţia cu Braşovul, s-au păstrat mai multe acte emise de domni, în
urma reclamaţiilor făcute de negustorii veniţi din Transilvania. Aceştia se
plângeau că li se opresc mărfuri de către autorităţile orăşeneşti, în contul unor
datorii, cu toate că privilegiile specificau că acest lucru putea fi făcut numai după
judecată, la Braşov. Alteori, şoltuzii şi pârgarii locali nu îi lăsau să vândă mărfuri
mărunte329. Cu siguranţă, piedicile puse de conducătorii oraşelor din Moldova se
datorau concurenţei braşovenilor. Cu toate acestea, regii Ungariei continuau să
confirme drepturile de care beneficiau negustorii din Moldova în Transilvania,
precum face Matia Corvin, în 1473330. Totuşi, registrele vamale păstrate arată că
prezenţa negustorilor din Moldova în Braşov era în scădere, cel puţin de la
sfârşitul sec. al XV-lea, probabil pentru că aceştia mergeau mai mult pe pieţele
din Bistriţa sau în oraşele din Polonia. În 1503, ca valoare a comerţului, pe
primul loc în Braşov se situează negustorii din Suceava, cu mărfuri în valoare de
peste 210.000 aspri, urmaţi de cei din Baia (cca. 145.000 aspri), Roman (cca. 72.000
aspri), Vaslui (cca. 61.000 aspri) şi Bârlad (cca. 54.000 aspri)331. Piaţa Braşovului
era categoric dominată de negustorii din Ţara Românească332.
În Transilvania, oraşele Braşov şi Bistriţa aveau un regim aparte, fiind
oraşe regale, cu organizare separată de cea a restului saşilor, grupaţi în scaune,
conduse de comitele de la Sibiu 333. Domnii Moldovei au avut grijă le să dea şi
acestora din urmă un privilegiu. În 1433, în urma negocierilor cu trimişii de la
327 DRH, D, I, p. 407, nr. 297.

328 Gernot Nussbächer, „Un document privind comerţul Braşovului cu Moldova la sfârşitul
secolului XV”, în AIIAI, XXI (1984), p. 425-437 şi XXII (1985), nr. 2, p. 667-678.
329 DRH, D, I, p. 312, nr. 214; p. 321, nr. 221.
332 Ibid., p. 172-173, anexe: p. 259-304.
333 Engel, The Realm of St Stephen, p. 114-115; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 242-243.
Sibiu, Ilie voievod încuviinţează la „cererea lor de a vizita ţara noastră pentru a
face negoţ”. Pentru produsele ce urmau să le aducă, saşii urmau să dea vamă în
oraşul Adjud (in opido Egydhalma), aflat pe drumul pe care negustorii îl urmau
pentru a intra în Moldova. Nu se fac referiri la anumite mărfuri, cu excepţia
animalelor, aurului şi argintului334. În acest caz, balanţa comercială pare a înclina
categoric în favoarea negustorilor din Sibiu. În registrele acestora apar mai mult
date despre schimburile diplomatice, decât despre negustori moldoveni335.
Bogdan Petriceicu-Hasdeu aminteşte la un moment dat că ar fi văzut la
Odessa, într-o colecţie particulară, un privilegiu acordat în 1409 de Alexandru
cel Bun genovezilor336. Actul respectiv nu a fost până acum descoperit, însă unii
istorici consideră că el a existat. Din privilegiul respectiv, pe care avem motive
să-l credem autentic, Hasdeu amintea o prevedere cu rosturi economice, anume
dreptul genovezilor de a deţine la Cetatea Albă un antrepozit comercial, la fel ca
cel deţinut de polonezi la Suceava337. Alexandru cel Bun nu a emis întâmplător
toate aceste privilegii, ce se încadrează într-o adevărată politică comercială, menită să
asigure exportul şi importul de produse al ţării. Prin încheierea acestor tratate,
polonezii, în nord, transilvănenii, în vest, şi genovezii, la Marea Neagră,
deveneau principalii parteneri de comerţ ai Moldovei. Între momentul acordării
privilegiului şi 1444, genovezii au fost foarte activi pe drumul ce lega Marea
Neagră de Polonia, prin Moldova338. Nemulţumiţi de concurenţă, orăşenii din
Liov au obţinut de la regele Vladislav un act ce întărea dreptul de depozit al
oraşului, cu o prevedere specială pentru negustorii italieni şi cei „de peste mări”,
care nu mai aveau voie să treacă de Liov şi nu mai puteau vinde în Moldova
mărfurile achiziţionate în acest oraş339. Cu toate că relaţiile cu Liovul au fost
reglementate în 1466340, un an mai înainte, genovezii au mai primit o lovitură,
când Ştefan cel Mare a cucerit Chilia şi le-a restricţionat accesul pe Dunăre, ce
rămăsese principala cale comercială, după ce otomanii îşi impuseseră controlul
asupra drumului pe uscat în secolele XIV-XV341. Îndepărtându-se de Ungaria, ce
susţinea pe genovezi, Ştefan s-a orientat spre o politică de apropiere de
334 DRH, D, I, p. 304, nr. 207.

335 Vezi Rechnungen, vol. I.
336 Pentru poziţia deţinută de genovezi în Marea Neagră, vezi studiul de sinteză al lui
Papacostea, „Genovezii la Marea Neagră”, p. 21-49.

337 Andreescu, „Note despre Cetatea Albă”, p. 21-25.
338 Vezi şi Şerban Papacostea, „Genovezii din Marea Neagră şi integrarea Europei Centrale
în comerţul intercontinental”, în RI, VII (1996), nr. 7-8, p. 477-482.

339 Akta grodzkie, vol. V, p. 133, nr. 104; Şerban Papacostea, „Moldova lui Ştefan cel Mare şi
genovezii din Marea Neagră”, în AIIADX¸ XXIX (1992), p. 70; Ştefan Andreescu,
„Genovezi pe „drumul moldovenesc” (I), în Din istoria Mării Negre, p. 91-95.
340 Hrochová, „Le commerce des Génois”, p. 157-158.
341 Papacostea, „Moldova lui Ştefan cel Mare şi genovezii”, p. 70; detalii ale conflictului la
Andreescu, „Genovezi pe „drumul moldovenesc” (I), p. 98-101.

veneţieni. Neînţelegerile dintre domnul Moldovei şi genovezi s-au atenuat în

urma unor negocieri în 1474-1475, însă era prea târziu. Principalul port al
Genovei în Marea Neagră, Caffa, a fost cucerit de otomani în 1475342. Totuşi,
chiar şi în aceste condiţii, prezenţa genovezilor în Moldova nu încetează. În a
doua parte a domniei lui Ştefan cel Mare este menţionat un „bancher” genovez,
Dorino Cattaneo, ce deţinea funcţia de cămăraş şi vameş al ţării. Venit probabil
cu afaceri, genovezul a cumpărat vama ţării, profitând de nevoia domnului de
bani şi de oameni cu experienţă în domeniul finanţelor343.
Foarte puţine informaţii s-au păstrat în legătură cu comerţul cu
mongolii. Acest comerţ a fost cu siguranţă înfloritor chiar şi în condiţiile ieşirii
teritoriului Moldovei de sub controlul Hoardei de Aur. Ceramica descoperită la
Suceava sau Baia, aplica de aur de la Suceava reprezintă mărturii valabile în
această direcţie344. În prima parte a sec. al XV-lea, într-o scrisoare a hanului
Hoardei de Aur, Ulug Muhammed, către sultanul Murad al II-lea, hanul se
plângea că Alexandru cel Bun interzicea negustorilor mongoli să treacă prin
Moldova spre ţinuturile otomane (1428). Probabil măsurile luate de domn nu
vizau numai tranzitul prin ţara sa, ci şi comerţul cu mătase, condimente sau
blănuri, desfăşurat de mongoli în interior345.
Suceava, locul unde rezida domnul, era principalul centru comercial al
ţării. În afara acestui oraş, alte pieţe importante se aflau în porturile de la
Dunăre şi Marea Neagră, unde domnii asigurau accesul liber pentru
navigatori346. Foarte activ era comerţul prin Moldova sau pe Nistru spre Cetatea
Albă. Izvoarele poloneze amintesc negoţul cu grâu „care mergea de la noi pe
Nistru”, Cetatea Albă fiind „un port renumit pentru întreaga Podolie”, după
cum ne transmite cronica lui Bielski347. Grânele au reprezentat o componentă
importantă a negoţului cu Cetatea Albă. După cum arată registrele comerciale
italiene, din ţinuturile limitrofe Mării Negre plecau spre Caffa şi de aici spre
Genova şi Veneţia cantităţi importante de cereale348. Alături de genovezi, la
Cetatea Albă erau foarte activi şi negustorii greci. În mai multe acte păstrate în
arhivele de la Liov apare grecul Caloian (numit famoso negociatori de Albo Castro
sau famoso Kaliano Greco de Albo Castro), ce împrumuta cu bani şi cu marfă pe
342 Papacostea, „Moldova lui Ştefan cel Mare şi genovezii”, p. 72-73.
344 Spinei, Moldova, p. 253-256; Monica Gogu, Bogdan Niculică, „O aplică de aur descoperită
lângă biserica Sf. Simion – „Turnu Roşu”, Suceava”, în Codrul Cosminului, s.n., 5 (1999),
p. 221-222; Dejan, „Din nou despre aplica”, p. 267-272.
345 Marcel D. Popa, „Aspecte ale politicii internaţionale a Ţării Româneşti şi Moldovei în
timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun”, în RdI, 31 (1978), nr. 2, p. 253-255, 262-265.
347 „Istoria moldovenească din Kronika Polska”, p. 126.
348 Andreescu, „Problema exportului de cereale”, p. 59-79; Andreescu, „Noi ştiri despre
exportul de cereale”, p. 321-325.

negustorii polonezi şi armeni ce veneau aici349. Gheorghe Vallata, tot din

Cetatea Albă, primea în 1469 un salv-conduct prin care i se permitea de către
genovezi să meargă cu mărfuri la Caffa şi în Crimeea350.
La Cetatea Albă se întâlneşte o situaţie unică pentru comerţul din
Moldova, negoţul cu sclavi. Negustorii genovezi cumpărau aici sclavi de la
mongoli şi îi vindeau apoi pe pieţele din Constantinopol351. Reglementările
făcute la Cetatea Albă de otomani după cucerirea din 1484 arată existenţa
traficului cu sclavi dinspre regiunile controlate de mongoli (Dešt <-i Qipčak>),
pomenind chiar taxele ce se luau după „legea din vechile timpuri”352. După
acceptarea de către Petru Aron şi boierii ţării a plăţii unui tribut către otomani,
negustorii de la Cetatea Albă primiseră de la sultan privilegiul de a face negoţ la
Adrianopol, Bursa şi Istanbul (1456)353. Chilia, al doilea port important al
Moldovei de la Marea Neagră, era renumită pentru peşte, aflându-se aproape de
gura Dunării, într-o zonă cu numeroase lacuri. O parte din peştele scos aici se
exporta la Braşov354, alta ajungea la Liov355, restul fiind valorificat în ţară. Pe
lângă peşte, la Chilia se vindeau icre negre356.
În oraşele din Moldova se ţineau bâlciuri, la date bine cunoscute de
negustori. Privilegiile comerciale date negustorilor străini amintesc locurile în
care se cumpărau animale: în 1408, există o menţiune legată de cumpărarea de
animale la Bacău, Roman, Baia şi Neamţ357. Târgurile de animale se ţineau lângă
oraşe, unde pentru consumul intern se vindeau animale la bucată, în timp ce
negustorii străini cumpărau turme întregi. Toate locurile în care se comercializa
ceva purtau în secolele XIV-XVI acelaşi nume, de târg, indiferent că erau pieţe
din oraşe sau de alt fel, astfel că este dificil să deosebim piaţa obişnuită din oraş
de bâlciurile ce se ţineau periodic. În Transilvania, bâlciurile sunt menţionate de
la mijlocul sec. al XIV-lea358, astfel că putem admite că, în Moldova, aceste
349 Iorga, Studii istorice, p. 282-295; Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 313-316, nr. 72-82;
p. 320, nr. 93.

351 Izvoare privind istoria României. Fontes, vol. IV, p. 383; Andreescu, „Note despre Cetatea
Albă”, p. 32-33; Spinei, „Comerţul şi geneza”, p. 192-193.

352 Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane, p. 182, nr. XVI.
353 Documente turceşti privind istoria României, vol. I, ed. Mustafa A. Mehmed (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1976), p. 2, nr. 2.

354 Nicoară Beldiceanu-Nădejde, „Ştiri otomane privind Moldova ponto-dunăreană
(1486-1520)”, în AIIADX, XXIX (1992), p. 91.

355 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 788, nr. 231; Ciocîltan, „Martin
Gruneweg”, p. 228.
356 DRH, A, I, p. 371, nr. 262.
358 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 58-59; Crîngaci Ţiplic, Niedermaier,
„Privilegiile comerciale”, p. 119, 124, 126.

locuri de comerţ au apărut dacă nu în aceeaşi perioadă, în secolul următor359.

Primele hotărâri cunoscute în ceea ce priveşte bâlciurile i le datorăm lui
Alexandru Lăpuşneanu. Pentru a proteja negustorii autohtoni, el a luat măsuri
similare cu cele luate de Neagoe Basarab în Ţara Românească şi a acordat drept
de depozit oraşelor apropiate de graniţe: negustorii din Bistriţa urmau să vină
doar la Baia, cei de la Braşov la Trotuş, iar cei din Polonia la Hotin. În aceste
oraşe, urmau să se organizeze bâlciuri de patru ori pe an360. În 1579, sunt
atestate bâlciurile de la Botoşani (despre care se spune că este unul din cele mai
vechi din Moldova), şi Şepeniţ361. În 1587, este amintit un mare bâlci ce se ţinea
la Cernăuţi de Rusalii şi în care s-ar fi aflat la vânzare peste 30.000 de vite362.
Probabil aceste bâlciuri funcţionau cel puţin din secolul al XV-lea.
În relaţiile cu centrele comerciale din ţările vecine, domnii Moldovei şi-au
susţinut negustorii. Privilegiile acordate conţineau clauze de reciprocitate, iar
atunci când se făceau abuzuri, domnii interveneau în favoarea negustorilor
lor363. O concurenţă reală exista între Moldova şi Ţara Românească. Deşi
permiteau comerţul reciproc, nici una din părţi nu a acordat vreunui oraş din
cealaltă ţară vreun privilegiu. Pentru că s-au păstrat foarte puţine acte nu ne
putem face o imagine reală asupra dimensiunilor comerţului dintre cele două
ţări. Ambele erau bogate în aceleaşi produse, materii prime, animale, peşte astfel
că este greu de spus ce se importa sau exporta. În rarele menţiuni când
negustorii dintr-o ţară apar în cealaltă îi întâlnim cu alte produse decât cele
tradiţionale. Privilegiul din 1460 aminteşte aducerea de piper sau lână „din Ţara
Românească sau din Ţara Turcească”364, în schimb, în 1503, îl găsim pe Nicolae
din Suceava ducând în Ţara Românească, prin Braşov, cuţite, oţel şi obiecte de
metal, în valoare de peste 2.000 de aspri365.
Faţă de comerţ, meşteşugurile au stat în planul secund al economie
urbane366. Mai slaba lor dezvoltare se află în strânsă legătură cu capacitatea
359 În Moldova, pentru a desemna bâlciurile, s-a folosit în limba română cuvântul
„iarmaroc”; cu toate că vine din ucraineană, termenul are origine în germ. Jahrmarkt (Pop,
„Sinonimele cuvântului târg”, p. 53).
360 DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. 1054; Ioan Bogdan, Documente moldoveneşti din sec. XV şi
XVI în arhivul Braşovului (Bucureşti: 1905), p. 62, nr. 30; Călători străini, vol. II, p. 381; Gh. Pungă,
Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994),
p. 76-79.
363 DRH, D, I, p. 310, nr. 212.
365 Quellen, I, 1886, p. 51.
366 Arheologii au un punct de vedere opus, cu toate că cercetările desfăşurate nu sunt
relevante pentru a afirma că producţia de mărfuri a fost mai importantă (Matei, Geneză şi
evoluţie urbană, p. 112-118).
redusă de absorbţie a produselor meşteşugăreşti de către populaţia aflată în

mediul rural, cel puţin în sec. al XIV-lea şi prima parte a sec. al XV-lea. Acest
fapt a avut un impact negativ asupra comerţului intern, mai slab dezvoltat decât
cel internaţional, ce era mult mai profitabil. În oraşe exista, fără îndoială, o
producţie de mărfuri, ce acoperea cererea locală (rurală şi urbană), producţie ce
a crescut, cantitativ şi calitativ, în sec. al XV-lea367. Din păcate, distrugerea în
timp a catastifelor orăşeneşti face ca astăzi să avem păstrate doar incidental
nume de meşteşugari. Nu deţinem nici o informaţie legată de mărimea
producţiei sau desfacerea ei.
Cercetările arheologice au arătat că unul din cele mai dezvoltate
meşteşuguri din oraşe era olăria. În acest domeniu, unii meşteri produceau
ceramică de uz-comun, iar alţii s-au specializat pe ceramică de calitate superioară
(vase cu ornamente, cahle pentru sobe sau olane)368. Alte meşteşuguri din oraşe
au ca obiect de activitate prelucrarea materialelor brute, piei, metale, oase, lemn,
piatră etc. Fiecare meşteşug de acest tip răspundea unei cerinţe de pe piaţă, însă
profiturile difereau foarte mult. Cojocarul sau blănarul credem că avea un câştig
mai mare decât simplul croitor, la fel cum bijutierii sau săbierii scoteau un profit
mai mare decât simplul fierar369. Mai mulţi meşteşugari din diferite oraşe ale
Moldovei devin cetăţeni ai Liovului, printre ei câţiva croitori, pielari, un tăbăcar,
un meşter de centuri, chiar şi un aurar370. La Suceava, s-a descoperit mormântul
unui meşter catolic de arcuri sau arbalete, Petrus arcufex, ucis într-o luptă cu
perfidos tatharos, în 1513. Simbolul ocupaţiei sale, un arc, este reprezentat pe
piatra sa de mormânt371. Probabil, printre cei mai solicitaţi meşteri din oraşe
erau lemnarii sau dulgherii. Majoritatea caselor, precum şi întăriturile ridicate în
jurul oraşelor, erau din lemn, cunoştinţele dulgherilor fiind foarte apreciate.
Pentru că se ridicau multe biserici foarte căutaţi erau şi zugravii372. În fiecare
oraş existau meşteşugari ce răspundea cerinţelor primare ale locuitorilor, în
principal celor alimentare: brutari, măcelari, berari etc. Nu trebuie uitat faptul că
mulţi meşteşugari erau şi negustori, pentru că atelierul în care lucrau era
367 Matei, Studii de istorie orăşenească, p. 67.

368 Ibid., p. 74-75; Busuioc, Ceramica de uz comun, p. 69-75; pentru studiul cahlelor, vezi
Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală (secolele XIV-XVII) (Suceava:
Muzeul Naţional al Bucovinei, 1999); alt studiu de caz important la Radu Popa, Monica
Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă
monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1979).
370 Iorga, Relaţiile economice, p. 11-13; Album civium Leopoliensium, p. 6-68.
371 Diaconu, „Contribuţii la cunoaşterea”, p. 914-918; date şi în „Şantierul arheologic
Suceava – Cetatea Neamţului”, în SCIV, 6 (1955), nr. 3-4, p. 783-787.

completat de o dugheană373. Existau şi meşteri cu specializări mai greu de

desluşit. Pe piatra sa de mormânt, italianul Baptista din Vesentino din Suceava
este numit magister in diversis artibus; titlul său a stârnit controverse, fiind privit
atât din perspectiva artelor liberale, cât şi a unei meserii. Felul în care arată piatra
sa de mormânt (opt puncte ce reflectă preocupări cu caracter astrologic sau
astronomic) indică prima variantă374.
În rândul meşteşugurilor specializate putem include şi mineritul.
Numele oraşului Baia a fost pus în legătură cu activităţi miniere, cu toate că
până în prezent nu a fost descoperită nici o mină în regiune şi nu ştim cu
exactitate ce minereu se scotea. În oraş, s-au descoperit unele unelte specifice
turnatului metalului topit, folosite probabil la prepararea aramei, ca şi urme de
zgură de fier375. Stupe, mori de măcinat minereul, sunt menţionate într-un act din
1448 şi arată că la acea dată la Baia încă se prelucra minereul; în acelaşi act,
termenul jerstvilo a fost tradus prin „fierărie”376. În afară de Baia, mineritul era o
ocupaţie importantă la Trotuş, unde se scotea sare377. O altă ocnă exista lângă
Orhei, la est de Prut378. Ocnele aparţineau domnului379 care, pentru a le
exploata, încurajase venirea unor meşteri străini, unguri în special. Informaţii
privitoare la mine avem din secolele XVI-XVII, însă presupunem că în secolele
anterioare, regimul de lucru era asemănător: meşterii şi tăietorii de sare dădeau o
parte din sare domniei, iar o alta o opreau, valorificând-o în ţară380. În
privilegiile către negustorii din Polonia sau Transilvania sarea nu apare ca
produs, vânzarea acesteia fiind strict controlată de domnie. În registrul din
1480-1481, sunt menţionate doar două transporturi de sare, faţă de aproape 300 de
peşte şi peste 30 de ceară, respectiv piei şi blănuri381. Probabil, puţina sare ce
373 Vezi Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul
mediu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1969), p. 63-111.

374 Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 81-82; Diaconu, „Contribuţii la
cunoaşterea”, p. 914-923.
375 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 50-52; vol. 2, p. 59-62;
112-115.
376 DRH, A, I, p. 395, nr. 279. Vezi şi Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 92.
378 DIR, XVI, A, II, p. 124, nr. 117.
379 DRH, A, III, p. 503, nr. 283.
380 Bandini, Codex, p. 130; Iorga, „Privilegiile şangăilor”, p. 249-263.
381 Pe lângă sare, mai existau şi alte produse a căror comercializare era controlată de domnie
(„marfă oprită”): jderii, argintul şi, uneori, chiar ceara (Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare,
vol. II, p. 271, nr. 128).
ajungea la Braşov sosea aici pe căi mai puţin legale382. Lângă Trotuş se producea
şi silitra, probabil pentru praf de puşcă383.
Din secolele XIV-XV, nu s-au păstrat documente cu privire la gruparea
meşteşugarilor în cartiere proprii. Cu siguranţă, existau astfel de cartiere, precum
cele ale olarilor, identificate arheologic la Suceava (sfârşitul sec. al XIV-lea)384 şi
Iaşi (sec. al XV-lea)385. Olarii, ca şi fierarii, erau nevoiţi să stea la periferie,
pentru că atelierele şi cuptoarele lor prezentau un risc ridicat de incendiu, ce
deseori era fatal pentru oraşe, majoritatea caselor fiind ridicate din lemn. La
margine erau obligaţi să stea şi tăbăcarii sau măcelarii, deoarece aveau nevoie de
apă, dar şi datorită mirosului. În schimb, în zona pieţei, pe lângă negustori se
aflau şi o parte din meşteri, cei ce se ocupau cu meşteşuguri care nu necesitau
mutarea la periferie (zarafi, croitori etc). Tendinţa orăşenilor de a se grupa în
funcţie de orientarea etnică sau religioasă a reprezentat un obstacol pentru
formarea de cartiere pe criterii ocupaţionale, care existau probabil în oraşele cu
comunităţi etnice compacte, precum erau cele ale germanilor din Baia sau Siret.
Orăşenii din Moldova îşi dădeau fiii să facă ucenicie la meşteri din
Transilvania. În 1436, Ilie vodă intervine pe lângă braşoveni pentru a reglementa
situaţia fiului unui croitor din Roman, ce fusese trimis de tatăl său să înveţe
meşteşugul prelucrării postavului386. Câteva decenii mai târziu, în 1472,
Iohannes Rymer din Suceava scria judelui Bistriţei în legătură cu un ucenic din
Suceava, dat să înveţe la un tăbăcar din Bistriţa. Ucenicul avea nevoie de un
certificat de confirmare a celor învăţate, probabil pentru a putea intra în rândul
calfelor387. În 1558, actele Braşovului înregistrează venirea în oraş a unor tineri
din Moldova ce doreau să înveţe meşteşuguri (pentru ei intervine pârcălabul de
la Roman)388. Lipsa unor documente detaliate nu permite afirmarea existenţei cu
certitudine în oraşele Moldovei (sau în cele din Ţara Românească) a unor bresle
organizate după modelul celor din Transilvania sau Polonia. S-a afirmat că astfel
de bresle ar fi funcţionat încă din prima parte a sec. al XV-lea şi din ele ar fi
făcut parte numai meşterii saşi, dar nu avem dovezi în favoarea susţinerii acestei
teorii389. Corespondenţa amintită mai sus ne determină să afirmăm că unele
asociaţii locale ale meşteşugarilor, cu un profil economic, religios şi caritabil, au
382 Nussbächer, „Un document privind comerţul Braşovului”, p. 425-437 (1984) şi p. 667-678
(1985).
385 Busuioc, Ceramica de uz comun, p. 47; Alexandru Andronic, Iaşii până la mijlocul secolului al
XVI-lea (Iaşi: Editura Junimea, 1986), p. 16-17, 38-39.

386 DRH, D, I, p. 323, nr. 224.
387 DH, vol. XV, partea 1, p. 77, nr. 134; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 132, nr. 28.
388 DH, vol. XI, p. 798.
389 Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova (Bucureşti: 1939), p. 25.
funcţionat, însă nu s-a păstrat nici un statut sau vreo altă informaţie privitor la
organizarea lor. Asocierile erau pe meserii, după cum arată scrisoarea curelarului
din Suceava sau o alta, în care se vorbeşte de „toţi măcelarii” din Baia390. Alte
izvoare indică faptul că unii meşteşugari din Moldova făceau parte din
organizaţiile profesionale ale unor oraşe din Transilvania, cum e cazul a doi
cizmari din Baia, membri ai Frăţiei Sfântului Ioan din Sibiu391. În secolele XV-XVI,
cei ce se ocupau de reglementarea problemelor meşteşugarilor erau şoltuzul şi
pârgarii, care aveau obligaţia de a-i reprezenta în problemele ce ţineau de relaţiile
cu alţi meşteşugari. În situaţii deosebite, se cerea intervenţia dregătorilor
domneşti din oraşe. Primele bresle cunoscute apar în Moldova a doua jumătate
a sec. al XVI-lea (Suceava, frăţia zugravilor, 1570) şi în secolul următor392.
Negustorii şi meşteşugarii solicitau adesea ajutorul conducerii oraşului
când aveau de rezolvat diferende comerciale cu partenerii de afaceri din alte
oraşe. Una din principalele probleme pornea de la lipsa banilor, care îi făcea pe
mulţi să ia marfă pe credit de la orăşeni din Bistriţa sau Braşov393. De obicei, alţi
negustori deveneau garanţi şi riscau să-şi piardă propria marfă sau să fie reţinuţi
dacă cel ce lua creditul nu îl returna la timp. Orăşenii din Transilvania făceau
deseori abuzuri şi în astfel de cazuri interveneau şoltuzul, vornicul oraşului sau,
în situaţii deosebite, chiar domnul. În 1481, judeţul (Richter) şi juraţii (Gesworen)
din Suceava cereau judelui din Bistriţa să rezolve problema pierderilor suferite
de Peterman măcelarul din Suceava, ce se pusese garant pentru un locuitor din
Bistriţa394. Trotuşan vistiernicul scria în 1510 la Bistriţa, cerând eliberarea unor
supuşi ai domnului din Suceava, între care se aflau Thomas sasul, Gabriel
„valahul” şi chiar Stan şoltuzul395. Existau şi cazuri când bistriţenii luau bani sau
marfă pe datorie de la negustori din Suceava. Ulrich pârgarul cerea în 1504
returnarea unor sume de bani împrumutate de câţiva meşteri din Bistriţa396.
Comerţul şi meşteşugurile nu reprezentau singurele ocupaţii ale
locuitorilor din oraşele Moldovei. O sursă bună de venit pentru orăşeni era
reprezentată de deţinerea şi exploatarea morilor. Prin sau pe lângă toate oraşele
treceau râuri, din care erau deviate canale folosite exclusiv pentru mori, ce
poartă de obicei numele de Gârla Morilor sau „pârâul târgului”397. Locul unde se
391 Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 49-50; Matei, Studii de istorie orăşenească,
p. 85-86; Giurescu, Târguri, p. 115-117.
392 Suceava. File de istorie, vol. I, p. 208, nr. 81; Pavlescu, Economia breslelor, p. 64, 84-106;
Grigoraş, Instituţii, p. 388-390.

393 Detalii în I. Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul sec. al XVIII-lea
(Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989), p. 21-28.

394 DH, vol. XV, partea 1, p. 113, nr. CCIII.
395 Ibid., p. 204, nr. CCCLXVIII.
396 DRH, D, I, p.178, nr. 110.
397 Ibid., A, III, p. 144, nr. 75; Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 151.
aflau morile era atât de important, încât avem chiar un act emis de un domn la
„morile Iaşilor”398.
Cei care aveau venituri mai reduse din negustorie sau meşteşuguri îşi
asigurau traiul prin creşterea animalelor sau cultivarea de plante pe moşiile
oraşelor399. La Baia s-au descoperit urme de adăposturi pentru animale lângă
câteva din locuinţele cercetate, dar şi unelte de fier folosite pentru arat, săpat sau
secerat400. O situaţie asemănătoare este la Suceava, unde au fost descoperite
chiar cuţite de plug şi brăzdare, precum şi gropi pentru păstrarea grânelor401. Un
act din 1453, ce permitea colonizarea de oameni lângă mănăstirea lui Iaţco, de
lângă Suceava, amintea explicit dreptul acestora de a semăna grâu şi a cosi fân
pe moşia oraşului („ţarina târgului”), la fel ca orăşenii402. Ca număr, descoperirile
arheologice de până acum de unelte folosite în activităţi agricole nu este mare,
fapt ce arată că aceste ocupaţii erau secundare şi nu aveau un caracter
sistematic403. Pentru locuitorii din Hârlău, Cotnari, Iaşi şi Huşi, mult mai
profitabilă era cultivarea viţei de vie. Şi aici coloniştii şi-au adus o contribuţie
serioasă, dovadă fiind toponimele ce amintesc prezenţa lor. La Iaşi, numele unor
dealuri cu vii sunt de origine maghiară: Copou, Ţicău şi Ciurchi. Şi unele nume
de vinuri au certă origine străină: Frâncuşa404, braghina (?), Sghihara etc; numele de
„cramă” şi „butnar” sunt germane, iar unităţile de măsură firta şi corocini sunt de
origine germană, respectiv maghiară; acestea s-au adăugat terminologiei locale,
română sau slavă405. Saşii din Baia au avut vii în ţinutul Neamţ sau la Cotnari406,
iar la Hârlău şi Cotnari întâlnim vii deţinute de unguri, saşi, români şi armeni407.
O parte din vinul produs se vindea în cârciumile din oraş, ai căror proprietari
398 DIR, XVI, A, I, p. 574, nr. 514.

399 Negustorii şi meşteşugarii bogaţi nu se ocupau cu agricultura. În casele lor nu s-au găsit
urme care să indice astfel de îndeletnici. Cel mult, aveau vii, lucrate de alţii sau arendate
(Diaconu, „Observaţii”, p. 278-279).
400 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 45-48; vol. 2, p. 49-58.
402 DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
403 Mircea D. Matei, în Studii de istorie orăşenească, p. 78-79, nu este de acord cu caracterul
secundar al ocupaţiilor agricole, deşi acceptă că numărul de unelte agricole descoperit este
mic.
404 Mircea Ciubotaru înclină spre varianta originii numelui de la un Frâncul („poama din via
lui Frâncul”) (Podgoria Cotnari, p. 71).

405 C. Cihodaru, „Podgoriile de la Cotnari şi Hârlău în economia Moldovei din secolele XV-
XVIII”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, secţ. III, Istorie, tom X (1964),
p. 4-5; DRH, A, II, p. 247, nr. 166;
406 DRH, A, I, p. 237, nr.169; p. 342, nr. 241; Călători străini, vol. V, p. 326.
407 Din tezaurul documentar, p. 68, nr. 94; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 208, nr. 81; DRH, A,
II, p. 247, nr. 166; III, p. 144, nr. 75; p. 433, nr. 244; p. 438, nr. 246; DIR, XVI, A, III, p. 78,
nr. 96.
dădeau camena domniei408. Altă parte era exportat, fiind vândut şi apreciat
inclusiv la Liov şi Cracovia, unde apare ca vinum valachicum409. Saşii se ocupau şi
cu fabricarea berii; mici fabrici de bere sunt menţionate la Baia şi Suceava410.
Disputele teritoriale şi războaiele reciproce au afectat oraşele. În cadrul
conflictului dintre cele două ţări române, Ştefan a atacat porturile de la Dunăre
ale vecinului de la sud, dorind, după 1465, să consolideze poziţia de principal
centru portuar la Dunărea de Jos a Chiliei. Pentru că se lovea de concurenţa
Brăilei, Ştefan atacă şi incendiază în 1470 acest oraş, aceeaşi soartă având-o
portul Floci, mai la sud. Trei ani mai târziu este cucerită reşedinţa domnească de
la Bucureşti411.
Cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe de către otomani în 1484 marchează
începutul unui îndelungat proces, prin care influenţa imperiului în sud-estul
Europei se consolidează. Prin controlul exercitat asupra Dunării şi centrelor mai
importante din Marea Neagră, Imperiul Otoman atrage treptat Moldova în sfera
sa politică şi economică. Încercarea lui Ştefan cel Mare de a contracara creşterea
puterii otomane, prin consolidarea alianţei cu Polonia în 1485 s-a dovedit
caducă, după ce Polonia a încheiat un tratat de pace cu turcii. Urmaşii lui Ştefan
au căutat să ducă mai departe politica predecesorului lor, ce dorise să asigure
Moldovei o poziţie de intermediar în comerţul dintre Europa Centrală şi Orient.
Bogdan al III-lea, Ştefăniţă vodă, Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanu au
încheiat sau confirmat înţelegerile comerciale ce prevedeau liberul acces al
polonezilor şi otomanilor prin Moldova, urmărind în realitate limitarea
traversării ţării de către aceştia, obligându-i să vândă mărfurile în anumite oraşe.
Presiunile comune, polone şi otomane, i-au determinat pe domnii din ultimele
decenii ale sec. al XVI-lea să părăsească această atitudine, fapt ce a avut
consecinţe negative pentru negustorii locali412.
408 DRH, A, I, p. 411, nr. 288; II, p. 1, nr. 2.

409 Iorga, Relaţiile economice, p. 15, 18; Carter, Trade and Urban Development in Poland, p. 158-160.
Pe larg, în F.W. Carter, „Cracow’s Wine Trade (Fourteenth to Eighteenth Centuries)”, în
Slavonic and East European Review, 65 (1987), nr. 4, p. 537-578.
410 DRH, A, I, p. 23, nr. 16; DIR, XVI, A, IV, p. 42, nr. 47; Giurescu, Târguri, p. 194-195.
411 Cronicile slavo-române, p. 16-17, 30-31; DRH, A, II, p. 286, nr. 191.
YZ
Micro-monografii
Adjud
Oraşul Adjud s-a dezvoltat la nord de vărsarea râului Trotuş în Siret, la

intersecţia drumurilor ce însoţeau aceste cursuri de apă. Cu toate că în 1408 aici
se afla deja o aşezare, nu este amintită în privilegiul dat liovenilor, probabil
pentru că nu se dezvoltase suficient1; vama „de margine” din sudul Moldovei se
afla la acea vreme la Bacău2. O schimbare de statut a avut loc în urma
transformărilor politice şi economice din regiune. Pentru a trece munţii,
negustorii din Transilvania foloseau pasul Oituz, despre care este greu de spus
când a intrat sub controlul Moldovei3. Ajunşi la Trotuş, adevărată poartă de
intrare în Moldova, ei aveau două opţiuni: pentru a merge în nord (la Piatra,
Bacău sau Suceava), urmau valea râului Tazlău4, iar pentru a ajunge la Dunăre şi
Marea Neagră (la Chilia), mergeau pe drumul ce însoţea valea râului Trotuş, care
a format până la 1417-1423 hotarul Moldovei cu Ţara Românească5. Pentru că
traseul acestui drum era pe la sud de râu, printr-un teritoriu controlat de Ţara
Românească, aşezarea de la Adjud era ocolită, fiind favorizat probabil Târgul
Putnei. După 1417-1423, Alexandru cel Bun îşi impune autoritatea şi la sud de
Trotuş, astfel că negustorii din Transilvania au fost încurajaţi să treacă pe la
Adjud, nemaifiind nevoiţi să plătească vreo vamă de trecere. Noua rută
comercială (Oituz-Trotuş-Adjud-Bacău) va fi oficializată în 1433 de Ilie I, care
dă un privilegiul comercial saşilor din Sibiu şi din scaunele săseşti, ce urmau să
1 S-a descoperit o locuinţă ce datează de la începutul sec. al XIV-lea (Alexandru Artimon,

Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud) (Iaşi: Editura
Documentis, 1998), p. 157).
3 Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 275. Vezi şi discuţia de la oraşul Trotuş.
4 DRH, A, I, p. 150, nr. 101.
5 Ureche, Letopiseţul, p. 101; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 142.
dea vamă in opido Egydhalma6. Menţionarea ca oppidum arată că aşezarea era în

curs de a definitiva trecerea la stadiul de oraş. Ca vamă, dar şi ca piaţă locală,
Adjud apare şi în confirmarea privilegiului pentru polonezi din 1460, ocazie cu
care devine post de taxare a postavului ce era dus în Ţara Românească7.
Felul în care apare prima oară numele oraşului sugerează probabil că la
originea oraşului a stat un grup de unguri, venit când regiunea era sub influenţa
sau controlul Ungariei: Egydhalma înseamnă în maghiară „movila lui Egyd”8.
Numele din 1547 al unui locuitor, Antal, şi cel din 1580 al şoltuz-ului, Baloş,
confirmă că în sec. al XVI-lea în oraş încă mai locuiau membri ai acestei
comunităţi9. Ilie Minea, Nicolae Grigoraş şi alţii au afirmat că la Adjud am avea
de-a face cu obiceiul întâlnit în mediul catolic de a boteza aşezările cu nume de
sfinţi, în acest caz fiind preluat numele Sfântului Aegidius10. Dacă am avea
această situaţie, numele oraşul ar fi fost precedat de cuvântul „sfânt”, s-ar fi
numit Szent-Egyd (sau Sântegid) şi nu simplu, Egyd. Ca în multe alte cazuri, a
fost preluat doar antroponimul maghiar Egyd - Egyed, care reprezintă forma
maghiarizată a numelui sfântului amintit. Persoane cu numele de Egidius,
inclusiv un vicevoievod al Transilvaniei, apar în mai multe izvoare latine din
Transilvania11. În Moldova, mai există o aşezare cu un nume asemănător,
Agiudeni, în ţinutul Roman12, iar în Transilvania se află oraşul Aiud, despre al
cărui nume s-a spus că are aceeaşi origine13.
S-a afirmat că aşezarea de aici ar fi făcut parte în sec. al XIII-lea din
episcopia Cumaniei14. Această ipoteză nu are momentan susţinere, de vreme ce
s-au păstrat foarte puţine documente referitoare la oraş, iar cercetările
arheologice nu au găsit nimic mai vechi de sec. al XIV-lea. De asemenea, nu
ştim nimic despre componenţa etnică şi nici despre felul cum a evoluat până în
sec. al XVII-lea. Ceramica cenuşie descoperită prezintă analogii cu cea găsită în
sec. al XIV-lea la Suceava, Baia, Bacău şi Iaşi, unde este pusă pe seama
coloniştilor de religie catolică15. Probabil, nu a depăşit statutul de mic târg local,
de vreme ce nu apare în registrele vamale ale Braşovului. Deşi incomplete,
6 DRH, D, I, p. 304, nr. 207.

9 DIR, XVI, A, III, p. 143, nr. 184.
10 I. Minea, „Despre cel mai vechi nume al oraşului Roman”, în Cercetări istorice, Iaşi, X-XII
(1934-1936), nr. 1, p. 346-348; Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc”, p. 85-87; Giurescu,

Târguri, p. 184.
11 DRH, C, X, p. 48, nr. 53; p. 63, nr. 65; p. 81, nr. 80; Iosif Gabor, Dicţionarul comunităţilor
catolice din Moldova (Bacău: Editura Conexiuni, 1996), p. 7.

12 Detalii la Pilat, Comunităţi tăcute, p. 22.
13 Iordan, Toponimia, p. 178 şi 210, nota 1.
15 Artimon, Civilizaţia medievală urbană, p. 160.
acestea arată că negustorii din oraşele vecine, Târgul Putnei sau Trotuş, erau
mult mai prezenţi la Braşov, decât cei din Adjud, care lipsesc16. Era considerat
oraş, pentru că a avut aceeaşi organizare a comunităţii precum celelalte oraşe.
Şoltuzul şi pârgarii sunt menţionaţi târziu, în 1580, însă existau cu siguranţă din
perioada anterioară17. Un act din 1620 conţine sigiliul oraşului, care avea ca
emblemă o scoabă, un cleşte şi trei cuie, semn că la origine în oraş s-a aşezat un
grup cu preocupări meşteşugăreşti18. De altfel, o serie de obiecte de metal au
fost descoperite în inventarul câtorva locuinţe cercetate la Adjudul Vechi19. La
Adjud, s-a aflat reşedinţa unui ţinut (parte a Ţării de Jos)20, însă nu există date
despre ridicarea aici a vreunei curţi domneşti.
Vatra medievală a oraşului a fost părăsită la sfârşitul sec. al XVIII-lea,
datorită numeroasele alunecări de teren şi inundaţii provocate de Siret. Noul
oraş Adjud s-a dezvoltat câţiva kilometri spre sud-vest, mai departe de râul Siret
şi mai aproape de Trotuş (1795)21; pe locul oraşului medieval se află astăzi satul
Adjudul Vechi22. Cercetările arheologice au surprins doar marginea de vest a
vechiului oraş, partea centrală şi de est fiind acoperită azi de apele Siretului23.
Bacău
La mai bine de o zi de mers nord de Adjud se afla un alt oraş, Bacău, la

un vad de trecere peste râul Bistriţa, aproape de vărsarea acestuia în Siret. Deşi a
fost un oraş important, izvoarele ce-l privesc sunt foarte sărace. La 1408,
domnul Moldovei numea vama de la Bacău „vama de la margine”, afirmaţie care
a fost interpretată diferit24. Hasdeu a considerat că aceste vămi se aflau aproape
de graniţă25, în timp ce Giurescu şi alţii apreciază că hotarul cu Ţara
Românească era pe râul Milcov şi afirmă că vama de la Bacău era considerată
ultima pentru produsele transportate spre sud, fiind pusă în raport cu vama de la
Suceava26. Credem că Hasdeu avea dreptate când se referea la faptul că domnul
de la Suceava nu stăpânea Vrancea şi ţinuturile Putna sau Covurlui, unde – după

17 DIR, XVI, A, III, p. 143, nr. 184.
18 Ghibănescu, „Ce-i cu zapisul românesc”, p. 74-79; Ghibănescu, Surete, vol. II, p. 259, nr. 110.
19 Artimon, Civilizaţia medievală urbană, p. 161.
20 DIR, XVI, A, p. 64, nr. 59; p. 196, nr. 173.
21 Documente privitoare la istoria economică a României, A, vol. II, p. 22, nr. 14.
23 Artimon, Civilizaţia medievală urbană, p. 156-167.
25 B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, ed. Grigore Brâncuş (Bucureşti: Editura Minerva,
1984), p. 13; Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXX.

26 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 277; Giurescu, Târguri, p. 186; Virgil Ciocâltan, „Către
părţile tătăreşti” din titlul voievodal al lui Mircea cel Bătrân”, în AIIAI, XXIV (1987), 2, p. 349.
cum am arătat mai sus – stăpânirea Moldovei nu este atestată în documente

înainte de 142327. Admitem pentru actul din 1408 că formula „vama de la
margine” (krainee mîto) se referă la ultima vamă înainte de hotar, care însă
presupunem că la acel moment era pe râul Trotuş. Dacă hotarul ţării ar fi fost
pe râul Milcov, am avea nu mai puţin de 100 de kilometri neacoperiţi de nici o
vamă, fapt greu de crezut pentru acea epocă. În plus, cum se explică faptul că, la
25 de ani după emiterea privilegiului mai sus citat, vama de la Adjud, ce se află
pe acelaşi drum ca şi Bacăul, este menţionată?28 Formula „vama de la margine”
va rămâne în formularul privilegiilor comerciale cu dublu înţeles: vamă situată
chiar la graniţă sau ultima vamă înainte de graniţă. Doar în zona montană, între
hotar şi ultima vamă, puteau fi şi câţiva zeci de kilometri, precum la Baia29. Pe
drumul spre Transilvania, ultima vamă, în acest caz, era la Moldoviţa, vamă
dăruită în 1409 de Alexandru cel Bun mănăstirii cu acelaşi nume30. Vama de la
Bacău era una dintre cele mai importante din ţară. În afară de Suceava, doar la
Bacău mai aflăm că se lua „vama mare”31 şi tot de această vamă depindea şi
vama de la Tazlău32. Veniturile vămii au fost dăruite mănăstirii Bistriţa, la fel
camena şi morile din nordul oraşului33.
Cu siguranţă exista o legătură între Bacău şi celălalt oraş de pe râul
Bistriţa, de la Piatra. Unul dintre acestea domina valea Bistriţei, înainte de
formarea Moldovei. Cum Romanul a fost înfiinţat de către Roman I, Trotuşul a
apărut datorită ocnelor de sare, iar Adjudul se dezvoltă mai târziu, este posibil ca
centrul de putere de la Piatra să fi dominat regiunea până la formarea Moldovei,
fiind menţionat şi în lista cetăţilor şi oraşelor redactată la Kiev, unde Bacăul
lipseşte34. În schimb, din a doua parte a sec. al XIV-lea Bacăul creşte, devenind
cel mai important centru urban din zonă. De la Petru I la Alexandru cel Bun,
inclusiv, Moldova îşi stabilizează relaţiile politice şi comerciale cu Transilvania şi
Ţara Românească, fapt ce a permis aşezării de aici să finalizeze procesul de
urbanizare, situarea pe drumul care lega Polonia şi Moldova de Ţara
Românească şi sudul Dunării favorizând acest proces. În prima jumătate a
sec. al XV-lea, aici se construieşte o curte mai mică35, din care Roman al II-lea şi
27 DRH, A, I, p. 77, nr. 53.

28 Ibid., D, I, p. 304, nr. 207; vezi şi aprecierile lui Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXX.
30 DRH, A, I, p. 38, nr. 27.
31 Ibid., II, p. 133, nr. 93.
32 Ibid., I, p. 150, nr. 101.
33 Ibid., p. 283, nr. 200; II, p. 94, nr. 65.
35 Probabil prima reşedinţă se afla în acel turn-locuinţă, ce a devenit parte din ansamblul
curţii (Artimon, Civilizaţia medievală urbană, p. 71-73).

Ştefan cel Mare au emis câteva acte36. Ştefan sau fiul şi moştenitorul său,
Alexandru, au refăcut şi extins reşedinţa domnească37, în care au ridicat şi o
nouă biserică (1491)38. De aici, Alexandru a emis mai multe documente, semn că
i se acordase autoritate asupra acestei regiuni, fiind pregătit pentru domnie39. De
curtea de la Bacău depindea un ocol, ale cărui sate încep să fie dăruite unor
mănăstiri sau boieri încă din 149140.
Importanţa noului oraş se vede nu numai din existenţa unei curţi şi
vămi, ci şi din înfiinţarea aici a unei episcopii catolice. La 1400, în civitas
Bachoviensis, se afla deja un grup de călugări ai Ordinului Ospitalier41. Într-o
scrisoare din 1431 a lui Ioan de Ryza, episcopul catolic de la Baia, oraşul Bacău
este numit civitas. Cum autorii acestor relatări erau oameni ai Bisericii, bine
familiarizaţi cu tipicurile diplomatice ale vremii, reiese destul de clar că la Bacău
exista o episcopie. În menţiunea de la 1431, Ioan de Ryza scria episcopului
Cracoviei, îngrijorat că Alexandru cel Bun proteja pe husiţi, din rândul cărora un
grup fusese aşezat la Bacău, după ce părăsiseră Polonia şi Ungaria42. Câteva alte
surse susţin existenţa episcopiei catolice. Dintr-o bulă datată 1439 (când tocmai
se încheia conciliul de la Florenţa), dată de papa Eugeniu al IV-lea, aflăm că
episcopia de la Bacău ar fi fost creată în jurul anilor 1391-1392, în timpul
pontificatului papei Bonifaciu al IX-lea43. Drept ctitoră a bisericii franciscane
Adormirea Sf. Fecioare din oraş este numită o Margareta, mai probabil prima
soţie a lui Alexandru cel Bun şi nu Margareta, mama lui Petru şi Roman I, ce a
fost apropiată de dominicani44. Decizia de înfiinţare a unei episcopii catolice la
36 DRH, D, I, p. 393, nr. 283; II, p. 97, nr. 66; p. 147, nr. 104; Bogdan, Documentele lui Ştefan
cel Mare, vol. II, p. 257, nr. 123.
37 Din acest motiv au evacuat o parte din locuinţele de suprafaţă sau semi-îngropate din
apropiere. Harta secţiunilor în care se aflau aceste case arată că nu erau chiar lângă clădirea
curţii (Al. Artimon, I. Mitrea, „Aşezarea medievală din secolele XIV-XV de la curtea
domnească – Bacău”, în Carpica, VIII (1976), p. 191-224).
38 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 380; C. Nicolescu, „Arta în epoca lui
Ştefan cel Mare”, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, ed. M. Berza (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1964), p. 324-325; Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 665,
nr. 962; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din
Moldova (Bucureşti: Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, 1974), p. 39, 41; Alexandru
Artimon, „Contribuţii arheologice la istoria oraşului Bacău”, în Carpica, XIII (1981), p. 16-20.
39 Acte din 1482 şi 1488 (Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 367, nr. CLXIV;
p. 379, nr. CLXIX).

40 DRH, A, III, p. 185, nr. 93; DIR, XVI, A, II, p. 205, nr. 215.
41 Gorovei, „La începuturile oraşului”, p. 279; p. 281, anexa nr. 1.
42 Călători străini, vol. I, p. 64-65; Papacostea, „Ştiri noi cu privire la istoria husitismului”,
p. 279-286.
43 DH, vol. I, partea II, p. 660, nr. DLX; Gorovei, „La începuturile oraşului”, p. 270-283.
44 Principala sursă este reprezentată de Marco Bandini, care, cu toate lacunele cronologice,
înregistrează o tradiţie locală, care nu trebuie cu totul înlăturată (Bandini, Codex, p. 146).
Bacău se explică probabil prin numărul mare de catolici aflaţi în oraş şi în

această regiune a Moldovei. Pentru cei stabiliţi în părţile de nord ale ţării exista
episcopia de la Siret (apoi şi cea de la Baia), iar pentru cei din sud episcopia
Milcoviei45. O reflectare târzie a importanţei episcopiei de la Bacău întâlnim la
Miron Costin. Într-o versiune a Poemei polone, cronicarul ne transmite despre
episcopul de Bacău: „acest episcop (precum am aflat din tradiţia orală a
moldovenilor), în vremea domnilor celor vechi şi care erau şi înţelepţi, era mai
presus decât aceşti trei vlădici [episcopii ortodocşi, n. ns.] şi şedea în faţa
mitropolitului”46. Prin urmare, în sec. al XVII-lea încă se păstra o veche tradiţie
ce afirma poziţia proeminentă pe care episcopul catolic o avea la curte, probabil
în baza faptului că prima episcopie din Ţara Moldovei a fost catolică. Dacă
într-adevăr la finele sec. al XIV-lea şi în sec. al XV-lea, episcopul de la Bacău era
cel ce deţinea această poziţie este greu de spus, probabil, mai degrabă era vorba
de cel de la Siret; detaliul merită însă reţinut. Episcopia a jucat un rol important
în viaţa Bacăului, dovadă şi folosirea de către orăşeni a unui sigiliu oval, întâlnit
de obicei în Biserica Catolică47. Probabil, când a adoptat sigiliul, comunitatea a
imitat sigiliul episcopiei locale, acesta fiind un alt argument în favoarea existenţei
episcopiei încă din perioada de început a oraşului.
Înainte de Bandini avem o menţiune din 1629, în care se spune că mănăstirea franciscanilor
din Bacău fusese fondată de soţia unui voievod al Moldovei, fiică a voievodului
Transilvaniei, fără a se da vreun nume (I. Minea, „Cine a întemeiat mănăstirea catolică din
Bacău?”, în Cercetări istorice, Iaşi, VIII-IX (1932-1933), nr.2, p. 207); privitor la episcopia din
Bacău, vezi şi Rosetti, Despre unguri, p. 297-301; Gorovei, Muşatinii, p. 40; Gorovei, Întemeierea
Moldovei, p. 121-123; Coşa, Catolicii din Moldova, p. 59-64; printre multe altele, puncte de
vedere şi la Carol Auner, „Începutul episcopatului de Bacău”, în RC, I (1912), nr. 3, p. 383-408;
Dănuţ Doboş, „Bisericile şi proprietăţile catolice”, în Catolicii din Bacău, coord. Dănuţ Doboş
(Iaşi: Editura Sapientia, 2007), p. 147-152.
45 Există o veche ipoteză ce susţine transferul sediului episcopiei de la Siret la Bacău; faptul
că episcopi de Siret sunt atestaţi şi în sec. al XV-lea (chiar dacă nu au venit să-şi preia
scaunul) ar invalida această ipoteză; episcopia de la Bacău putea funcţiona separat şi în
paralel cu cea de la Siret. Liviu Pilat, în Între Roma şi Bizanţ, p. 81-84, susţine că doar s-a
încercat un transfer al episcopiei de la Siret la Bacău, nereuşit însă. Alţi autori combat cu
totul înfiinţarea episcopiei de la Bacău în 1391-1392 (vezi mai recent, istoriografia problemei
reunită în Anton Dospinescu, Dănuţ Doboş, „Problema fondării episcopiei de Bacău.
Contribuţii istoriografice”, în Buletin istoric, 4 (2003), p. 11-33. Dacă ar fi să admitem că
Bacăul nu a fost centru episcopal, ne întrebăm totuşi de ce la finele sec. al XVI-lea tocmai
acest oraş a fost ales să devină scaun episcopal, şi nu o altă aşezare catolică importantă din
Moldova? La acea vreme, catolici erau la Trotuş, Adjud sau Roman, dar şi la Baia, Cotnari,
Huşi, Iaşi, chiar Vaslui şi Bârlad.
46 Costin, Poema polonă (versiunea C), p. 386. În versiunea principală (V), trimisă regelui
polon, Costin a suprimat această informaţie, probabil pentru că nu a mai considerat-o

relevantă (Poema polonă, p. 237).
47 Gorovei, „La începuturile oraşului”, p. 277-278.
În regiunile de la vest de râul Siret, au venit unguri din Transilvania48,

cărora li s-au adăugat germani49. Cercetările arheologice au arătat că aceste
grupuri au început să se stabilească pe teritoriul oraşului Bacău din a doua parte
a sec. al XIV-lea, câteva locuinţe de suprafaţă sau semi-îngropate fiind
descoperite în apropierea viitoarei curţi domneşti; coloniştilor li se datorează
ceramica cenuşie cu decor ştampilat găsită aici50. Influenţa transilvană se observă
şi în numele oraşului51, care îşi are originea într-un nume de persoană, Bako,
nume cu siguranţă purtat de cel ce a jucat un rol important în formarea
aşezării52. În Transilvania, întâlnim mai multe persoane cu acest nume, inclusiv
nobili53. Poate acel Bako ce îl slujise pe Carol Robert în expediţia acestuia din
Ţara Românească (1330) a trecut la un moment dat în Moldova. Vorbim de un
personaj important, frate al lui Thatamer, prepozit de Alba şi vicecancelar regal.
După 1345, ar fi putut traversa munţii, în Moldova, la acea dată nefiind foarte în
vârstă; documentul de la 1336, în care este pomenit, aminteşte că l-a slujit pe
Carol încă de pe vremea când era copil54.
La început, oraşul a gravitat în jurul comunităţii catolice. Dacă acceptăm
punctul de vedere al arheologilor, ce afirmă că curtea domnească a fost ridicată
în sec. al XV-lea, nucleul aşezării nu a fost reprezentat de o rezidenţă politică
sau militară, ci mai degrabă de o piaţă sau loc de schimb periodic. Această piaţă
temporară a fost substituită în a doua parte a sec. al XIV-lea de una permanentă,
în preajma căreia s-a aşezat grupul de colonişti. În planul oraşului au supravieţuit
până în epoca modernă urme ale vechii pieţe centrale, ce avea la sud biserica
catolică a oraşului (Sf. Nicolae), în partea de nord a oraşului fiind biserica
episcopiei (Adormirea Sfintei Fecioare)55. De altfel, topografia oraşului se baza
pe o stradă principală, Uliţa Mare, ce unea episcopia catolică de zona curţii
(aflată la periferie, în sud).
48 DRH, A, II, p. 119, nr. 84; Călători străini, vol. IV, p. 38; Bandini, Codex, p. 114-126, 134-144,
196-202.
49 Artimon, Civilizaţia medievală urbană, p. 56-57.
50 Artimon, „Contribuţii arheologice”, p. 12-16.
51 În actele interne, numele oraşului apare sub forma Bako, Bakova sau Bakovia (DH, vol.
XV, partea 1, p. 117, nr. CCXI; DRH, A, I, p. 34, nr. 24; p. 195, nr. 141; II, p. 97, nr. 66;
p. 147, nr. 104); vezi şi Giurescu, Târguri, p. 187.
52 Cu toate că „bákó” în maghiară înseamnă „călău” (legendă eponimă) este greu de crezut
că originea numelui oraşului provine de la un om ce avea o astfel de ocupaţie; mai sigur,

unul din membrii importanţi ai comunităţii de unguri stabilită aici (poate chiar fondatorul) a
purtat acest nume.
53 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen im Siebenbürgen, vol. 2, ed. Franz Zimmermann,
Carl Werner, Georg Müller (Sibiu: 1897), p. 135, nr. 716; p. 293, nr. 897; DRH, C, XI, p. 97,
nr. 94.
54 DRH, D, I, p. 58, nr. 30.
55 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 150-151, nr. CXII.
Din rândul ungurilor sau germanilor de aici făceau parte Mathias de

Bachkowya şi Gregorius Francisc de Baco care, în 1409, respectiv 1493, se aflau la
Universitatea din Cracovia, semn că în comunitatea din Bacău se aflau şi oameni
înstăriţi, ce îşi permiteau, din motive ce ţineau şi de afaceri, să-şi trimită fii la
studii în afara ţării56. Ungurilor li s-au adăugat şi români cărora, pentru că
veneau din regiunile numite „ungureşti”, li s-a dat numele de „ungureni”, fiind
astfel deosebiţi de „unguri”. „Ungurenii” de la Bacău sunt atestaţi încă din 1409,
când un sat cu acest nume este dăruit unui boier ce avea aceeaşi origine, Giurgiu
„Ungureanul”57. Din sec. al XV-lea, românii au început să ocupe spaţiul de la
nord de piaţă, extinzându-se în secolele următoare, pe măsură ce s-a restrâns
cartierul catolic. Dovada o reprezintă o biserică ortodoxă ridicată aici în sec. al
XVI-lea58. La episcopie, vacantă în a doua parte a sec. al XV-lea şi în sec. al
XVI-lea59, a continuat să funcţioneze biserica, pentru o mănăstire franciscană
(Bărăţia)60. Abia în 1591, Bernardino Quirini a fost numit episcop de Argeş, în
Ţara Românească, cu dreptul de rezida în scaunul de la Bacău. Din 1607 cele
două episcopii au fost practic unite, reşedinţa de la Argeş fiind abandonată în
favoarea celei de la Bacău (cu Jeronim Arsengo episcop)61.
Şoltuzul ce conducea comunitatea orăşenilor din Bacău apare târziu în
documente. Marco Bandini ne transmite că la jumătatea sec. al XVII-lea,
datorită numărului mare al ungurilor din oraş, şoltuzul era ales alternativ, un an
din rândul acestora, un an dintre români62. Probabil se ajunsese la această
situaţie nu datorită mărimii grupului ungurilor, ci pe fondul creşterii numărului
românilor. Iniţial, presupunem că şoltuzul şi pârgarii erau aleşi numai din rândul
coloniştilor, pentru ca, ulterior, pe măsură ce numărul românilor a crescut, s-a
făcut o concesie şi s-a decis alegerea alternativă a conducătorului oraşului. La fel
au stat lucrurile în mai multe oraşe de dincolo de munţi63. După nume, primul
şoltuz pe care îl cunoaştem nu pare român: Sascău Frâncu (1602)64. Nici numele
majorităţii celor 12 pârgari pomeniţi în 1655 nu era de origine românească, fapt
ce indică că la acea vreme majoritatea populaţiei oraşului încă era formată din
unguri65. Ca reprezentanţi ai domnului în oraş întâlnim judecători, de abuzurile
cărora se plângeau negustorii braşoveni în 1435. Autoritatea lor se întindea şi
56 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 67, 517.

57 DRH, A, I, p. 34, nr. 24; p. 259, nr. 183.
58 Artimon, „Contribuţii arheologice”, p. 20-24.
59 Călători străini, vol. IV, p. 36.
60 Ibid., p. 37, 51; vol. V, p. 96, 177-178; Bandini, Codex, p. 174.
61 Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 90-91, nr. XCI-XCIII.
64 DIR, XVII, A, I, p. 53, nr. 81.
65 Ghibănescu, Surete, vol. IV, p. 290, nr. 255.
asupra ţinutului vecin, Roman, unde se pare că astfel de dregători nu au fost

instalaţi66. Ulterior, locul lor a fost luat de ureadnici67.
Din păcate, din oraşul medieval s-au păstrat doar ruinele curţii (distrusă
şi abandonată în prima parte a sec. al XVI-lea), biserica domnească şi, în mare,
planul central al aşezării. Responsabile de această situaţie sunt numeroasele
incendii şi distrugeri, datorate atacurilor străine (1467, probabil şi 1476, 1538 şi
secolele următoare)68, care au afectat şi dezvoltarea oraşului, a cărui economie
nu pare a fi prea puternică în sec. al XVI-lea. Registrele vamale din Braşov arată
că în prima jumătate a acestui secol puţini negustori veneau din Bacău, iar
mărfurile aduse de ei nu aveau valoare mare69.
Baia
Baia reprezintă unul din cele mai vechi şi mai interesante oraşe din
Moldova. Este unul din puţinele care au cunoscut cercetări arheologice mai
detaliate care, chiar dacă nu au acoperit toată suprafaţa oraşului medieval, ne
oferă informaţii edificatoare privitoare la începuturile sale. O aşezare a existat
aici cel puţin din secolul al XIII-lea. Diversitatea inventarului de obiecte
descoperit, printre care, fapt mai rar în această regiune, se află şi produse de
ceramică de factură bizantină, arată că locuitorii aşezării erau implicaţi activ în
relaţii comerciale la mare distanţă. Aşezarea a profitat de o situare geografică
favorabilă, pe valea râului Moldova, ca punct intermediar pe calea ce făcea
legătura între Moldova şi Transilvania. Prima menţiune a oraşului este disputată
de istorici. În 1334, un act de la Liov pomeneşte pe un anume Allexandro
Moldaowicz, nume ce ar putea trimite atât la târgul Moldovei, adică Baia70, dar şi
la o aşezare Młoda, din Polonia71. Cum menţiunea este prea timpurie, când
Moldova nici măcar nu exista ca stat, iar Baia nu era încă oraş, probabil referirea
este la aşezarea polonă72.
Toponimia locală dă de înţeles că în apropiere s-a aflat o fortificaţie: un
deal de lângă oraş se numeşte Cetăţuia73. Mai târziu, o palisadă de lemn va
delimita vatra aşezării, distrusă cu ocazia bătăliei dată aici în 1467. Poziţia
66 DRH, A, I, p. 195, nr. 141; II, p. 119, nr. 84.

67 DIR, XVI, A, II, p. 205, nr. 215.
68 Al. I. Gonţa, „Strategia lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia (1467)”, în SRdI, 20 (1967),
nr. 6, p. 1132; Artimon, „Contribuţii arheologice”, p. 20; Paraschiv, Documentele latine, p. 443,
nr. 2.
70 Giurescu, Târguri, p. 190; Spinei, Moldova, p. 56, 265-266.
71 Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 13-14.
72 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXX, L.
geografică, numele şi vechimea oraşului au dus la afirmarea ipotezei că la Baia s-a

aflat centrul politic al regiunii de pe valea râului Moldova, însă până în prezent
cercetările arheologice nu au găsit urmele vreunei fortificaţii74.
Pe la Baia au trecut oştile trimise de regele Ludovic al Ungariei, când au
luat în stăpânire această regiune după 1345-1347. Printr-o cucerire violentă se
explică urmele de incendiu descoperite de arheologi şi datate la jumătatea
sec. al XIV-lea75, precum şi încetarea schimburilor comerciale cu regiunile
meridionale76. Situaţia de aşezare importantă, reşedinţă a unui conducător local,
ce s-a plecat în faţa trupelor regelui Ungariei, a fost preluată indirect de tradiţia
istorică. Potrivit primilor cronicari, aici s-ar fi aflat prima reşedinţă a Moldovei, a
cărei existenţă am arătat că nu este confirmată arheologic. În documentele
oficiale, un singur act sugerează o posibilă legătură între Baia şi Dragoş. În 1424,
este amintit „hotarul lui Dragoş”, lângă Baia, amintire probabilă a unei stăpâniri
aici a „primului voievod” al Moldovei77. Baia a fost însă cel mult o reşedinţă de
tranziţie, căci noii conducători s-au stabilit la Siret. Acest fapt se vede şi din
faptul că Baia nu a fost niciodată reşedinţă a unui ţinut. Dacă vreun astfel de
ţinut a existat, el a dispărut la puţin timp după cucerirea lui Bogdan I78.
În schimb, izvoarele sugerează că oraşul a deţinut un statut special,
datorat instalării aici a unor colonişti, veniţi din Transilvania după cucerirea
maghiară79. Trimişilor regelui şi coloniştilor li se datorează începuturile şi
urbanizarea aşezării, fapt reţinut şi în vechile cronici: „Dragoş voievod a
întemeiat cel dintâi oraş pe râul Moldova” (Cronica moldo-rusă); „târgul Baia scrie
că l-au descălecat nişte sasi ce-au fost olari” (cronica lui Ureche, interpolarea lui
Simion Dascălul, care s-ar fi inspirat dintr-o formă a aşa-zisului Letopiseţ unguresc,
azi dispărută)80. Instalarea de hospites s-a făcut, după cum am arătat deja într-un
capitol precedent, ca o locatio tipică. Chiar dacă a fost preluat de la autohtoni,
spaţiul în care au fost aşezaţi coloniştii a fost reorganizat în mod sistematic.
Dovadă stă locuinţa de lemn anterioară jumătăţii sec. al XIV-lea, descoperită pe
locul unde nou-veniţii au ridicat pe la 1360 o biserică de lemn (continuată apoi
de biserica catolică de piatră Sf. Fecioară); acest prim lăcaş a funcţionat până pe
la 1439-1440, fiind distrus prin incendiere, probabil în urma unui raid al

75 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice”, p. 604; E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea,
Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 22; vol. 2, p. 16.
76 Dispare ceramica de factură bizantină descoperită aici (E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea,
Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 101-102; vol. 2, p. 245).

77 DRH, A, I, p. 81, nr. 56.
78 Gorovei, „Istoria în palimpsest”, p. 172.
80 Cronici slavo-române, p. 156, 160; Ureche, Letopiseţul, p. 71; vezi şi p. 46. Numele de Sasca al
aşezării vecine ar putea fi pus în legătură ori cu Sas ori cu prezenţa unui alt grup de saşi.
tătarilor81. Atunci când s-a ridicat biserica de lemn s-a delimitat şi o piaţă
centrală, pe laturile căreia s-au trasat loturi, ce erau mai dese aici decât pe străzile
secundare82. Încă din a doua parte a sec. al XIV-lea, locuitorii ajunseseră la un
nivel de viaţă ce se apropia de cel al celor din Transilvania. Casele erau încălzite
cu sobe cu cahle, iar piaţa şi drumurile din oraş au fost pavate cu piatră de râu83.
Ruralizarea aşezării din secolele XVIII-XIX a făcut ca o bună parte din trama
stradală medievală să fie încălcată de noi locuinţe şi să nu se mai păstreze84.
Nu avem informaţii statistice privind ponderea diferitelor categorii
etnice în interiorul oraşului. Probabil majoritatea locuitorilor a fost formată
iniţial de germani. „Saşii din Baia” sunt amintiţi în câteva rânduri în documente
din sec. al XV-lea85. Acest tip de adresare, etnic, este unic pentru Moldova, căci
în toate celelalte cazuri în care domnii se adresau orăşenilor o făceau fără a
aminti etnia, ci doar statutul social. Poruncile erau către „orăşeni” sau către
reprezentanţii lor şi nu către etniile ce formau comunitatea. Domnii îi
nominalizează uneori în acelaşi document atât pe şoltuzii din Baia, cât şi pe saşii
de aici, ceea ce arată că aceştia din urmă formau de fapt la acel moment
comunitatea orăşenească şi că deţineau o poziţie aparte faţă de alţi orăşeni din
Moldova.
Altă particularitate priveşte stăpânirea unor mori. Dacă în alte oraşe,
avem informaţii doar privitor la deţinerea individuală de către locuitori a unor
mori, în Baia situaţia este diferită. Privilegiul a dat posibilitatea comunităţii de
aici să controleze în mod colectiv o parte dintre mori, ale căror venituri
reveneau oraşului. După 1400, domnii încep să încalce acest lucru, invocând că
dreptul de a face moară le aparţine. Acum încep să se facă danii din morile noi
de lângă oraş către mănăstiri sau boieri86. Într-un act din 1443 pârgarii oraşului
apar controlând două mori împreună cu călugării de la Moldoviţa87. Zece ani
mai târziu, călugării de la Probota primesc „cu voia şoltuzilor şi pârgarilor de la
Baia” dreptul de a ridica anual o cantitate de malţ şi grâu de la morile oraşului.
Actul face referire explicită la „tocmeli”, dovadă că au existat negocieri între cele
81 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice”, p. 600-611; L. Bătrîna, A. Bătrîna,

„Unele opinii privind aşezarea saşilor”, p. 241-247.
82 Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Date istorice şi arheologice despre biserica catolică din
Baia”, în Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, X (1983), p. 438-439; E. Neamţu, V. Neamţu,

Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 156; vol. 2, p. 40-42, 46-47; Neamţu, Istoria oraşului
medieval Baia, p. 153-154, 164.
83 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Date istorice şi arheologice”, p. 438; E. Neamţu, V. Neamţu,
Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 36-37; 128-139; vol. 2, p. 45-46.

84 Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 118-119, 152-153. Vezi mai jos efectele atacurilor
din 1467 şi 1476.

85 DRH, A, II, p. 34, nr. 26; p. 57, nr. 41.
86 Ibid., I, p. 23, nr. 16; p. 147, nr. 100; p. 395, nr. 279.
87 Ibid., p. 343, nr. 242.
două părţi, locuitorii oraşului fiind din nou nominalizaţi colectiv, prin formula
„saşii din Baia”88. Domnul va ceda la Baia alt drept al său, cel de a ridica darea în
ceară, lăsată tot Moldoviţei89.
Faptul că, dintre locuitorii de la Baia, saşii formau la începuturile oraşului
categoria privilegiată, este confirmat şi de o scrisoare a papei Ioan al XXIII-lea,
adresată în 1413 episcopului de Cameniţa, în legătură cu episcopia de la Baia.
Sunt amintite eforturile franciscanilor instalaţi într-o mănăstire lângă Baia, în
condiţiile în care oraşul ar fi populat mai mult „de schismatici şi necredincioşi”,
decât de catolici90. Acest pasaj a fost mereu interpretat ca o dovadă a faptului că
saşii ar fi fost minoritari în Baia, iar românii majoritari91, cu toate că nu putem
afirma aşa ceva cu certitudine, în lipsa unor statistici. Dacă adăugăm această
informaţie la felul în care sunt trataţi saşii în actele oficiale rezultă că, indiferent
dacă erau minoritari sau nu, deţineau în oraş un statut special (ei erau cives). Din
rândul lor se alegeau şoltuzii şi pârgarii (numiţi Richter, Graff, advocatus, judex,
respectiv burger, consules)92, ce se ocupau de orăşeni în baza unei legi proprii. Nu
ştim nimic despre vreo scutire fiscală; probabil dădeau aceleaşi taxe ca şi restul
orăşenilor din ţară. Privilegiul lor avea probabil o prevedere ce le permitea să
aprobe sau nu intrarea în comunitate a unor noi membri, fapt ce le-a îngăduit să
ţină o vreme deoparte pe reprezentanţii românilor şi ai altor categorii. Doar aşa
putem lămuri lipsa sau slaba prezenţă a armenilor, care s-au stabilit în aproape
toate oraşele Moldovei simultan cu saşii93. Nu îi întâlnim aici pentru că liderii
saşilor au vrut să evite concurenţa pe care le-o puteau face, armenii fiind
consideraţi negustori redutabili. Situaţia se schimbă în decursul sec. al XV-lea,
când în comunitate încep să fie acceptaţi tot mai mulţi români care, în a doua
parte a sec. al XVI-lea, vor ajunge să reprezinte majoritatea. Dintre cei 12
pârgari dintr-un act din 1586, numai jumătate mai au nume germane sau
maghiare, numele şoltuzului fiind românesc94.
Privilegiul saşilor din Baia a fost unul din cele mai extinse din Moldova.
Conducătorul oraşului se bucura de puteri speciale, printre care şi dreptul de a
judeca cazuri grave şi de a da sentinţe capitale, situaţie întâlnită până în prezent
doar în câteva alte oraşe95. De asemenea, el putea folosi pentru sigilare ceară
88 Ibid., II, p. 34, nr. 26.
89 Ibid., p. 108, nr. 75.
90 Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 30, nr. XVI.
91 Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 42.
92 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. LIV; DH, vol. XV, part I, p. 158, nr. 239; p. 203, nr. 366
şi altele.
93 În colecţia Hurmuzaki se află un act din 1574 care ar face referire la un armean din Baia,
dar o lectura atentă arată că de fapt este vorba de un locuitor din Suceava (DH, vol. XV,
partea 1, p. 660, nr. 1223).
94 DIR, XVI, A, III, p. 310, nr. 376.
95 Bălan, Documente bucovinene, vol. II, p. 163-164, nr. 87.
roşie96, un alt semn al privilegiului aparte dat comunităţii. Ca o altă

particularitate, în acest oraş nu întâlnim judecători domneşti. Se pune întrebarea:
de ce privilegiul saşilor din Baia a fost mai extins? Răspunsul trebuie căutat în
perioada de început a oraşului, probabil înainte de formarea Moldovei ca stat.
Cum cercetările arheologice confirmă prezenţa germanilor încă din jurul anilor
1350, atunci cel care a dat privilegiul oraşului a fost regele Ludovic. Nu ştim
dacă tot atunci a fost acordat şi dreptul de a da sentinţe capitale, pentru că
oraşele regale din Ungaria97 l-au primit (sau confirmat) prin decretum minus al
regelui Sigismund din 140598. Un alt argument este dat de emblema cuprinsă în
sigiliul oraşului, un cap tăiat de cerb, ce are un crucifix între coarne, simbol al
sfântului catolic Hubert (probabil ales de comunitate ca sfânt patron, Sf. Hubert
fiind, totodată, patronul vânătorilor dar şi al... meşterilor ce prelucrau metalul99).
Faptul că acest sigiliu este în raport de anterioritate faţă de cel al Moldovei100
trimite la o posibilă acordare înainte de finalizarea formării ţării, responsabil de
concedare fiind probabil tot regele Ungariei101. Când noii domni ai Moldovei au
luat sub stăpânirea lor acest teritoriu nu au făcut decât să confirme atât
privilegiul, cât şi sigiliul. Prezenţa unei comunităţi de colonişti i-a determinat pe
domni să vină mai rar la Baia, de unde au evitat să emită acte şi unde, la acest
nivel al informaţiei, ştim că nu au deţinut o curte102. Un eveniment târziu, de la
peste un secol de la formarea oraşului, cuprinde atât detalii privitoare la planul
oraşului, dar sugerează şi existenţa unor legături tradiţionale între comunitatea
de aici şi regii Ungariei. În 1467, regele Matia Corvin iniţiază cunoscuta sa
expediţie împotriva lui Ştefan cel Mare, nemulţumit, printre altele, de atacurile
acestuia în Transilvania şi de cucerirea recentă a cetăţii Chilia, ce depinsese până
în 1465 de Ungaria şi Ţara Românească. După ce intră în Moldova pe la Oituz
96 Primul sigiliu cunoscut al oraşului Baia, cel din 1421, a fost pus în ceară verde, în timp ce
cele în ceară roşie s-au păstrat doar din sec. al XVI-lea (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 462-463);
probabil, urmând modelul oraşelor transilvane, ce au primit de la rege dreptul de a folosi
ceara roşie în sec. al XV-lea (Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 120), domnii
Moldovei au dat şi ei oraşelor vechi şi cu autonomie sporită acest drept, în cursul aceluiaşi
secol sau în cel următor.
97 Vezi Rady, Medieval Buda, p. 19-20; Engel, The Realm of St Stephen, p. 112-113, 251-252.
98 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 36-37; 161, nota 6.
99 Thomas W. Sheehan, Dictionary of Patron Saints’ Names (Huntington: Our Sunday Visitor
Inc., 2001), p. 422; Hilarie Cornwell, James Cornwell, Saints, Signs, and Symbols, ed. a III-a
(New York: Harrisburg, Morehouse, 2009), p. 46.
100 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 459-460; 466-467.
101 Renate Möhlenkamp susţine existenţa unui sigiliu din a doua jumătate a sec. al XIV-lea;
iniţial, acesta avea legenda cu majuscule (aşa apare şi pe actul din 1421 găsit la Liov); cu
minusculă, sigiliul a fost probabil refăcut în a doua parte a sec. al XV-lea (Möhlenkamp,
„Die ältesten Siegel”, p. 346-352).
102 În secolele XIV-XVI, din Baia s-a emis doar un singur act (DRH, A, I, p. 61, nr. 42).
şi Trotuş, regele înaintează spre Suceava. Faţă de celelalte oraşe prin care
trecuse, Trotuş, Bacău, Roman şi Neamţ, care au fost incendiate, regele nu face
acelaşi lucru şi la Baia. În schimb, el alege să se instaleze aici, într-o casă de
piatră din centrul oraşului, ce este fortificat sumar, pentru a preîntâmpina o
acţiune a lui Ştefan. Atacul acestuia vine în noaptea de 14 spre 15 decembrie şi
duce la incendierea oraşului103. Alegerea de către regele Ungariei a acestui oraş
nu a fost întâmplătoare. Matia a venit aici şi pentru că încerca să obţină ajutorul
orăşenilor din Baia, ce l-ar fi putut sprijini datorită legăturilor tradiţionale ce
existau între comunitatea de aici şi Transilvania, dar şi în amintirea faptului că
regele Ungariei le acordase cu o sută de ani înainte privilegiul. Baia era, totodată,
un simbol al drepturilor pe care coroana maghiară le avusese asupra
Moldovei104. Poate astfel se explică de ce domnii Moldovei au evitat să vină la
Baia, deşi era un oraş important.
Am arătat deja că prima biserică catolică din oraş era de lemn şi pe locul
ei, în mijlocul pieţei centrale, s-a ridicat în prima parte a sec. al XV-lea (după
1440) actuala biserică a Fecioarei Maria105. Pietrele de mormânt descoperite în
interior sau în cimitirul din jur arată că în rândurile comunităţii catolice se aflau
şi mulţi oameni bogaţi106. Misionarii catolici ce au vizitat Baia în sec. al XVII-lea
(Bassetti, Bandini) au găsit o inscripţie ce susţinea că biserica ar fi fost ridicată în
1410 de Alexandru cel Bun în memoria Margaretei, ce apare numită conjux,
„soţie”, despre care ni se transmite că ar fi fost îngropată în interior; ar fi vorba
de prima soţie a lui Alexandru, ce era catolică. Este greu de spus dacă inscripţia
a fost pusă odată cu evenimentele de la începutul sec. al XV-lea sau e mai
târzie107. Unii autori cred că a mai existat o biserică catolică, dedicată Sfintei
103 Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, tom IV, ed. I. Fógel, B. Iványi şi L. Juhász
(Budapesta: 1941), p. 16-17; Ureche, Letopiseţul, p. 93; Gonţa, „Strategia lui Ştefan cel Mare”,
p. 1128-1137. Vezi şi studiul recent al lui Emanuel Antoche, „L’expédition du roi de
Hongrie, Mathias Corvin en Moldavie (1467). Qui remporta finalement la bataille de Baia
(14/15 décembre 1467)?”, în Ştefan cel Mare la cinci secole, p. 197-225.
104 Vezi şi Gorovei, Székely, „Princeps omni laude maior”, p. 62-63.
105 Biserica era încadrată la sud şi la nord de câte o stradă, despre care arheologii nu ne dau
de înţeles dacă erau paralele; din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, cimitirul din jurul bisericii
se extinde, fapt ce duce la eliminarea străzii din sud şi împingerea cu 25 m spre nord a
celeilalte, odată cu frontul de case, situaţie ce apropie topografia aşezării de cea de astăzi
(vezi în acest sens mai multe studii ale lui Lia şi Adrian Bătrîna: „Contribuţii arheologice”
(1980), p. 600-611; „Contribuţii arheologice la istoricul oraşului Baia”, în CA, VII (1984) p. 239;
„Date istorice şi arheologice”, p. 435-439; dar şi Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 164;
Grigoraş, Caproşu, Biserici şi mănăstiri, p. 58-62; Bandini, Codex, p. 210).
106 Lapedatu, „Antichităţile”, p. 61; N. Iorga, „Pietrele de mormânt ale saşilor de la Baia”, în
BCMI, 24 (1931), p. 1-6; Inscripţiile medievale ale României, vol. I, p. 502-505, nr. 608-611;
Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 165-166.
107 DH, vol. I, partea 2, p. 470, nr. CCCLXXXVIII; Călători străini, vol. V, p. 182; Bandini,
Codex, p. 212. Violeta Barbu, în Purgatoriul misionarilor, p. 663-668, consideră că în sec. al XVII-lea
Treimi, care ar fi dispărut într-unul din incendiile prin care a trecut oraşul108; alţi
autori susţin cu destul temei că acest hram a fost purtat de fapt de prima biserică
catolică a oraşului, amintitul lăcaş de lemn109. Ultima biserică catolică cunoscută,
închinată Sfântului Petru, se afla la marginea de nord-est a oraşului, unde va
funcţiona o mănăstire (franciscană?)110. Pentru catolicii din regiune, s-a înfiinţat
o episcopie, al cărei sediu se afla probabil la biserica Sf. Fecioare (iniţial la
Sf. Treime). Primul episcop, Ioan de Ryza, a fost numit oficial în perioada
1413-1420111. Mişcarea husită i-a afectat şi pe catolicii stabiliţi la Baia. Un husit,
Iacob, ajunsese aici şi intrase în dispute doctrinare cu Ioan de Ryza, ce s-a plâns,
fără succes, lui Alexandru cel Bun112. O fibulă de aramă poartă o inscripţie ce
trimite la disputele religioase din prima parte a sec. al XV-lea de la Baia: H(err) x
Ivo x (und) Ot(t)o x Meid(et) x Abg(ötter)/Doamne, fereşte-i pe Ivo şi Otto, cei îndepărtaţi
de Dumnezeu113. Aceste dispute au pregătit terenul Reformei, ce a câştigat aici
toată populaţia catolică a oraşului în sec. al XVI-lea.
Saşii au ocupat centrul oraşului şi principala piaţă, în timp ce românii au
locuit în zonele periferice, încadrând pe saşi din două părţi. În fiecare din aceste
cartiere, românii şi-au ridicat biserici. Săpăturile din zona de nord-vest au
evidenţiat o locuire timpurie, chiar din sec. al XIII-lea114; probabil aici s-au
retras românii după venirea saşilor la jumătatea sec. al XIV-lea. Biserica acestui
cartier (Biserica Albă) nu a putut fi datată cu precizie, însă construcţia actuală nu
este mai veche de secolele XVI-XVII115. Prezenţa la Baia în 1499 a unui preot
misionarii catolici au contribuit la consolidarea unui mit al Margaretei, protectoare a

catolicilor, mama lui Petru şi Roman I. Pornind de la Rada Teodoru, „Vechile biserici din
Baia”, în SCIA seria Artă Plastică, 20 (1973), nr. 2, p. 248-254, este contestată inscripţia de la
1410, considerată tardivă. Se invocă faptul că aceasta este pomenită doar între 1641 şi 1680
(L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Date istorice şi arheologice”, p. 432-433), cu toate că un anonim
italian înregistra încă de la 1606 informaţia că biserica era ridicată de soţia unuia din „acei
principi catolici ai ţării”, fiind înmormântată în acest loc (Călători străini, vol. IV, p. 337), ceea
ce ar corespunde cu informaţia transmisă de inscripţia amintită de Bandini.
108 Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 164.
109 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Unele opinii privind aşezarea saşilor”, p. 250-251.
110 Pomenită în 1420 (Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 36, nr. 21); Călători străini, vol.
V, p. 183; Bandini, Codex, p. 212. Pentru situarea probabilă a acestui lăcaş: Teodoru,
„Vechile biserici”, p. 244-247.
111 Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 28, nr. 16; p. 34-36, nr. 20-21; Auner, „Episcopia
de Baia”, p. 94-101.
p. 279-286.
113 E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 2, p. 120.
114 N. Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova, p. 307.
115 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, 1527-1582 (Bucureşti: 1928),
p. 39-46; Teodoru, „Vechile biserici”, p. 234-243; Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia,
p. 161-163.
ortodox, pe nume Mihu, arată că la acea dată românii aveau cu siguranţă o

biserică116. Un al doilea cartier al românilor putea fi în partea de sud-est, la
cca. 400 m de biserica catolică, unde Petru Rareş a construit în 1532 o nouă
biserică ortodoxă117.
În 1415, printre delegaţiile venite la conciliul de la Constance sunt
amintite şi cele din Ieszmarckt („târgul Iaşilor”) şi Molga (Molda - Baia), la care
autorul mărturiei adaugă fraza di zwu seind philistei, adică „unde sunt filisteni”118.
Numele de „filisteni” era dat iaşilor, neam alan, care este posibil să fi locuit la
Baia înainte de formarea oraşului medieval, ca reprezentanţi ai mongolilor, ce
urmăreau să controleze prin intermediul lor această parte a Moldovei119. Dacă
despre acest neam nu avem alte detalii ulterioare, ştim în schimb că lângă oraş a
fost aşezat un grup de tătari. Ei apar menţionaţi în 1402, când patru sălaşe sunt
dăruite mănăstirii Moldoviţa120; în 1454, aceşti tătari apar ocupându-se chiar cu
comerţul121. La fel ca în celelalte oraşe din Moldova ce aveau cartiere periferice
de tătari, şi la Baia aceştia nu făceau parte din comunitatea privilegiată a
orăşenilor, pentru că aveau un cu totul alt statut, fiind robi.
O altă controversă ţine de numele oraşului, care nu a fost încă explicat
satisfăcător. În izvoare, apar două denumiri, Baia şi Mulda/Molde (forma
germană a numelui Moldova). Primul nume este folosit în actele interne, slavone
sau române, iar cel de-al doilea predomină în documentele germane emise de
orăşenii saşi122. Acest fapt i-a determinat pe unii istorici să afirme că Baia este
numele vechi, cel de-al doilea fiind introdus ulterior de nou-veniţii, care au
preluat numele râului pe care se afla oraşul123. Originea numelui de Baia, vine
116 DRH, A, III, p. 419, nr. 236.

117 Poate în acest loc ar trebui căutate urmele unei prime reşedinţe domneşti. Biserica lui
Petru Rareş a fost ridicată pe fundaţiile unei biserici mai vechi, construită probabil de Ştefan
cel Mare (informaţie din Stela Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău (Iaşi: Centrul de Istorie şi
Civilizaţie Europeană, 2000), p. 195, nota 787).
118 Karadja, „Delegaţii”, p. 70, 82-83.
119 Ciocâltan, „Alanii şi începuturile”, p. 941-945. Renate Möhlenkamp crede că alanii au
venit la Baia dinspre vest, o dată cu Dragoş (Möhlenkamp, „Contribuţii la istoria oraşului”,
p. 65-66).
120 DRH, A, I, p. 23, nr. 16.
121 Ibid., II, p. 57, nr. 41.
122 Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. 54; DH, vol. XV, partea 1, p. 78, nr. 85; p. 158, nr. 239.
123 Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 34. Emil Vîrtosu susţine că „moldova” este nume
săsesc şi însemna „albie”, „vâlcea” (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 469-471), în timp ce Dragoş
Moldovanu afirmă că formele Molda, Mulde, au de fapt la bază hidronimul Moldova, cu o
evoluţie complexă (Dragoş Moldovanu, „Ipoteza originii săseşti a numelui Moldova”, în
Studii de onomastică, vol. III, îngrijit de Ioan Pătruţ et al. (Cluj: Universitatea Babeş-Bolyai,
1982), p. 144-183, dar şi, mai nou, Moldovanu, Teoria câmpurilor, p. 229-282). Ambele nume
(Markt Banya, Moldenmarkt) sunt prezente într-un document din 1561 (DH, vol. XV, partea
1, p. 570, nr. MLIV).
din maghiarul bánya - „mină”. S-a invocat şi o origine slavă, denumirea de banja
fiind prezentă şi în spaţiul sud-slav124, însă în cazul de faţă probabil s-a preluat
cuvântul maghiar cu înţelesul de „mină”, ce era utilizat în toată regiunea aflată
sub influenţa regatului Ungariei125. Problema este că, până în prezent, în
apropierea oraşului medieval, nu s-a descoperit nici o mină; în schimb,
săpăturile arheologice au identificat urme de cărbune şi zgură de fier126. Cu
datele pe care le avem, se poate presupune că mineritul s-a practicat probabil pe
o durată redusă, astfel explicându-se puţinele unelte specifice şi urmele de zgură
de fier găsite pe cale arheologică127. Mai numeroase sunt descoperirile de unelte
folosite la turnatul metalului topit, utilizate probabil la prepararea aramei, fapt ce
ar indica utilizarea cu precădere a acestui metal, şi nu a fierului, cu toate că nu
ştim de unde se aducea minereul folosit pentru preparare. Valea râului Moldova
are resurse de metale neferoase, inclusiv cupru, prin urmare căutarea unei
exploatări minere în regiune nu trebuie abandonată128. Misterul este adâncit de
un act din 1448, ce sugerează că la Baia existau instalaţii pentru prepararea
minereului; documentul cuprinde cuvântul stupe, care are înţeles de mori pentru
spălat şi sfărâmat minereul129. De altfel, peste tot unde este prezent termenul de
baie s-au aflat mine astfel că ipoteza că la Baia din Moldova s-a aflat o exploatare
minieră rămâne valabilă130. Dacă mai adăugăm şi faptul că Sf. Hubert, patronul
spiritual al oraşului, era şi ocrotitorul meşterilor în metal, teoria rămâne încă în
picioare.
Probabil o parte dintre saşi veniseră din oraşul minier Rodna, din
Transilvania, de unde au plecat nemulţumiţi de presiunile fiscale ce se exercitau
asupra lor. Un document din Transilvania, deşi târziu, susţine această ipoteză. În
124 Autorii Dicţionarului limbii române dau o etimologie nesigură acestui termen, invocând
existenţa formei medio-bulgare banja (DLR, tom I, partea I, p. 431-432); Iordan, Toponimia,
p. 52; E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 17.
127 Ibid., p. 50-52; vol. 2, p. 59-62.
128 Ibid., vol. 1, p. 49, 78-84 (obiecte de aramă); vol. 2, p. 112-115. Giurescu credea că e
vorba de mine de aur sau argint (Giurescu, Târguri, p. 189).

129 DRH, A, I, p. 395, nr. 279 (stupa tradus prin „piuă”); Giurescu, Târguri, p. 194; Nicolae
Maghiar, Ştefan Olteanu, Din istoria mineritului în România (Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1970), p. 128-129; Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 92. Astfel de stupa puteau fi
întâlnite în minele din Slovacia până în epoca modernă (detalii la Eva Kralova, Olga
Klakova, Lubica Durisova, „Traces of Industrial Heritage in Slovakia – Forgotten Treasures
of Land and Human Spirit”, p. 3-4, text prezentat la The XIII Congress of The
International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage, Terni, Italy, 14-18
September 2006, pe internet la: [http://www.ticcihcongress2006.net/paper/Paper%201/
kralova-.pdf, 25.05.2008].
130 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 474-475; Giurescu, Târguri, p. 189-190.
1412, Ştibor, voievodul Transilvaniei, aminteşte într-un act abuzurile făcute în

zona Bistriţei de cei ce încasau taxele, motiv pentru care oraşul Rodna fusese
părăsit de o parte din locuitorii săi131. Dacă s-ar descoperi mai multe dovezi ale
practicării mineritului la Baia, atunci ar trebui luate în considerare influenţe certe
dinspre Rodna în organizarea comunităţii de la est de munţi. S-au păstrat
fragmente din „legea germană” ce se aplica la Rodna (cca. 1270, emisă de Graf
Hans und die zwölf Geschworenen), – cu prevederi ce priveau pedepsele pentru
diferite situaţii sau modul în care se exploata minereul –, ce ar putea fi folosită
ca model comparat pentru înţelegerea modului în care se organizau locuitorii
saşi din Baia132.
Cu toate că nu au putut dovedi în mod concret practicarea mineritului,
cercetările arheologice au evidenţiat folosirea aici a meşteşugurilor. Un cartier de
olari exista în partea de vest a oraşului, un alt cartier, cu specific meşteşugăresc
neprecizat, fiind în partea de sud133. La Liov este pomenit în 1510 un aurar,
Martin Wende, din Baia134. Actele oraşului se referă mai mult la practici
negustoreşti. S-a păstrat o parte din corespondenţa dintre şoltuzii din Baia şi cei
din Bistriţa, ce se aflau în relaţii economice foarte strânse135. Şi registrele vamale
ale Braşovului înregistrează mulţi negustori din Baia: în 1503, Baia era a doilea
oraş din Moldova, după Suceava, ca valoare de mărfuri pe piaţa din Braşov, iar
în 1529-1530 deţine chiar primul loc136.
Prezentarea expediţiei din 1467 ne oferă câteva detalii legate de oraş.
Antonius de Bonfinis, ce a preluat probabil mărturia unui martor ocular,
descrie piaţa centrală (forum), întăriturile de lemn, porţile, ca şi casele oraşului,
majoritatea ridicate din acelaşi material. Regele şi-a stabilit tabăra în oraş şi ar fi
fost găzduit într-o clădire de piatră din piaţă, lângă biserica episcopiei catolice.
Atacul lui Ştefan cel Mare a dus la distrugerea aproape completă a oraşului137,
pentru ca invazia din 1476, cu efectele sale negative, să determine o treptată
restructurare a planului aşezării, o parte fiind abandonată, probabil pentru că nu
mai merita renovată. În centru, necropola ce se dezvoltă în jurul bisericii catolice
duce la renunţarea în sec. al XVI-lea la o latură a pieţei, cea de sud138.
131 DRH, D, I, p. 189, nr. 117.

132 Binder, „Oraşul Rodna”, p. 145-146.
134 Album civium Leopoliensium, tom I, p. 68.
135 DH, vol. XV, partea 1, p. 78, nr. 135-136; p. 158, nr. 239 şi altele.
136 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 261.
137 Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum, tom IV, p. 16-17; Gonţa, „Strategia lui Ştefan
cel Mare”, p. 1133-1137.

138 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Date istorice şi arheologice”, p. 443; E. Neamţu, V. Neamţu,
Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 37-38; vol. 2, p. 247.

Perioada de apogeu a oraşului a fost în a doua jumătate a sec. al XIV-lea

şi în sec. al XV-lea. Negustorii de aici sunt înregistraţi în toate marile oraşe din
jur, în special la Braşov, Bistriţa şi Liov. Mai mulţi fii de orăşeni apar la studii la
Universitatea din Cracovia139, chiar şi la Praga sau Viena140. Relaţiile cu aceste
oraşe erau atât de strânse încât unii din locuitorii din Baia preferau să-şi lase o parte
din avere acestora. În 1400, Nicolas Hecht din Baia hotăra ca datoriile pe care le
avea de recuperat la Liov să revină acestui oraş; moştenitorii săi erau oameni cu
stare din Baia, pârgarul Iakusch Weber şi croitorii Iust şi Merten141. Din 1408,
datează şi primele înregistrări de cetăţeni la Liov originari din Baia, de unde veniseră
cu scrisori de recomandare142. Oraşul era cunoscut în afara hotarelor Moldovei,
dovadă prezenţa sub numele Moldavia pe harta Europei Centrale şi de Răsărit a lui
Nicolaus Cusanus (copia din 1491)143. Baia începe să decadă după declanşarea
Reformei şi după persecuţiile cu caracter religios de la jumătatea sec. al XVI-lea.
Populaţia catolică a trecut la protestantism, ultimul episcop catolic de Baia fiind
menţionat în 1523144. Concurenţa Sucevei şi poziţia tot mai puternică pe care
călugării de la Moldoviţa o aveau în oraş145 au redus treptat din importanţa Baiei.
Bârlad
Oraşul Bârlad este situat pe malul drept al râului cu acelaşi nume, lângă
un important vad de trecere. Descoperirile arheologice arată că acest loc a fost
locuit încă din preistorie, însă de un oraş se poate vorbi doar de pe la 1400146.
Numele aşezării a stârnit controverse printre specialişti, care nu s-au pus de
acord cu privire la originea sa. Un târg cu numele Berlad apare în Cronica
Ipatievskaia, din secolul al XII-lea. Influenţaţi de un document publicat în sec.
XIX de Hasdeu, unii istorici au încercat să facă o legătură între acest târg,
neamul berladnicilor şi oraşul Bârlad din Moldova147. Pe rând, berladnicii au fost
139 Primul este un anume Iacob, încă din 1405 (Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 58).
140 Dan, Cehi, p. 62; Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 80-81.
141 Akta grodzkie, IV, p. 108, nr. 54.
142 Pentru Iohann, meşter de centuri (Album civium Leopoliensium, vol. I, p. 7, nr. 68).
143 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 92-96; vol. II, harta nr. 35. Harta
originală a lui Cusanus nu s-a păstrat; cum el a trăit între 1401 şi 1464, menţionarea unora
dintre oraşele Moldovei pe harta sa arată că acestea erau suficient de însemnate încă din
prima jumătate a sec. al XV-lea.
144 Auner, „Episcopia de Baia”, p. 126.
145 Pretenţiile nefondate ridicate de călugării de la Moldoviţa asupra unor locuri „din sus de
Baie” erau prilej de dispută cu orăşenii şi în sec. al XVIII-lea (Condica lui Mavrocordat, vol. II,
p. 41, nr. 112; p. 288, nr. 1000).
146 Spinei, „Începuturile vieţii urbane”, p. 279-280.
147 Alexandru V. Boldur, „Ţara Bârlad, numele şi unele momente din istoria ei”, în RA,
XXXVI (1974), nr. 3, p. 431-432.

consideraţi români, ruşi sau o populaţie amestecată148. Ioan Bogdan a

demonstrat că actul publicat de Hasdeu este fals, astfel că această ipoteză nu se
susţine149. La fel ca Siret sau Suceava, oraşul medieval şi-a luat numele de la râul
pe care se află, însă mai mult de atât nu se poate afirma, fără a intra pe terenul
fragil al speculaţiilor. Constantin Cihodaru a făcut o analogie interesantă, legând
numele râului/oraşului de o posibilă origine maghiară, unui cuvânt slav
(berlo=„nuia”, „bordei” sau birlo=„mlaştină”) adăugându-i-se sufixul de origine
maghiară –d, la fel ca la Cenad, Arad, Tuşnad, Tăşnad etc150. Prezenţa aici a unei
importante comunităţi ungare, cu tradiţii ce amintesc chiar perioada luptelor cu
tătarii de la mijlocul sec. al XIV-lea, ar susţine această interpretare151.
Ceea ce se poate spune cu mai mare certitudine este că de la sfârşitul
sec. al XIII-lea la Bârlad, la locul numit Prodana, se afla o aşezare importantă. S-au
descoperit locuinţe, ceramică, obiecte de metal, lut şi os, şi chiar un cuptor
pentru reducerea minereului de fier, ce certifică prezenţa unor meşteşugari.
Aşezarea nu s-a dovedit viabilă, deoarece se afla situată pe mai multe grinduri,
într-o zonă inundabilă. Abia după înlăturarea dominaţiei mongole, în deceniul
şapte al sec. al XIV-lea, nucleul zonei locuite s-a mutat pe locul actualului
oraş152.
Este greu de spus dacă la Bârlad s-a aflat reşedinţa unui conducător
local. Izvoare mai târzii situează aici sediul marelui vornic al Ţării de Jos, situaţie
ce datează cel puţin din a doua parte a sec. al XV-lea153. În afara oraşului a fost
descoperită o cetate154, fortificată cu val de pământ, palisadă de lemn (gard
dublu de bârne, unit prin loazbe, intre cele două rânduri de stâlpi fiind lăsat un
interval de cca. 2 m, umplut cu pământ) şi un şanţ de cca. 35 m; arheologii ce au

149 Ioan Bogdan, „Diploma bârlădeană din 1134 şi principatul Bârladului. O încercare de
critică diplomatică slavo-română”, în Ioan Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăilă (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1968), p. 112-145; Spinei, „Începuturile vieţii urbane”, p. 273-283;
Spinei, Moldova, p. 177-179.
150 Cu toate acestea, Cihodaru ezită să susţină că la originea numelui (la fel la Bacău, Sascut,
Adjud etc.) ar sta o populaţie maghiară (Constantin Cihodaru, „Observaţii cu privire la

procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV” (II), în
AIIAI, XVII (1980), p. 120).
151 Lingviştii au opinii împărţite în această privinţă, cel mai recent punct de vedere fiind
contrar acestei interpretări, pornind de la ideea că primul ar fi fost numele râului, apoi cel al
oraşului (Moldovanu, Teoria câmpurilor, p. 29-39, 234).
153 Cronicile slavo-române, p. 176, 186; Ureche, Letopiseţul, p. 76; Costin, Poema polonă, p. 238,
387; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 155, 240. Primele menţiuni ale acestui vornic sunt
din prima parte a sec. al XVI-lea, prin urmare exista măcar din vremea lui Ştefan cel Mare
(Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 146-147).
154 Cetatea de pământ de la Bârlad este pomenită de Bandini (Bandini, Codex, p. 106) şi de
Cantemir (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 155-156).

cercetat-o o consideră târzie, din a doua jumătate a sec. al XV-lea (cca. 1475-1476),
şi afirmă că a avut o durată de funcţionare foarte scurtă155. Cu toate acestea,
materialul arheologic descoperit este prea bogat pentru a susţine o existenţă de
mai puţin de un deceniu156. Probabil a funcţionat tot secolul al XV-lea, fiind
distrusă prin incendiere. Reşedinţa vornicului s-a aflat mai degrabă în oraş, într-o
curte, de unde domnii au emis câteva acte (1441-1442, 1460, 1467)157. Abia
izvoare târzii, din sec. al XVI-lea fac referire directă la curtea de la Bârlad, unde,
în 1568, este trimis să stea Petru, fratele noului domn, Bogdan Lăpuşneanu; în
1594 un sat confiscat de la un boier hiclean este pus sub dependenţa curţii158.
Curtea credem că s-a aflat în locul unde Vasile Lupu construieşte în sec. al
XVII-lea biserica domnească Adormirea Maicii Domnului, pe care tradiţia (şi nu
numai) o pune pe seama lui Ştefan cel Mare159. Atestarea în 1632 a unui preot
domnesc susţine vechimea mai mare a acestui lăcaş, astfel că Vasile Lupu doar a
refăcut biserica în 1636160.
O schiţă de plan al oraşului din 1851, ce se referă la partea arsă din târg
într-un incendiu, arată că biserica domnească (curtea nu mai exista) ocupa un
teren distinct în oraş, la nord-vest de zona centrală, pe drumul ce venea de la
Roman. Acest drum a dat şi cursul după care s-a desfăşurat planul oraşului
medieval, de-a lungul Uliţei Mari, pe direcţia vest-est, şi nu nord-sud, direcţie
luată din secolele XVIII-XIX161. Pe planul din 1900 sunt evidenţiate clar axele
oraşului, drumurile Iaşi-Tecuci şi Roman-Fălciu. Cercetarea acestui din urmă
plan surprinde în zona centrală o organizare destul de regulată a spaţiului (cu
trei străzi paralele), ce nu credem că se datorează transformărilor din perioada
post-Regulamentară, care doar a aliniat străzile şi clădirile şi a modernizat
infrastructura. Acest plan evidenţiază o piaţă centrală, lateral de biserica
domnească162, piaţă menţionată încă de la finele sec. al XVI-lea, de Martin
155 Mircea D. Matei, „Date noi în legătură cu cetatea de pământ de la Bârlad”, în SCIV, 10
(1959), nr. 1, p. 117-134; Mircea D. Matei, Lucian Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad.
Monografie arheologică (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2002), concluzii şi datare la
p. 148-160.
156 Vezi recenzia la această lucrare realizată de Adrian Andrei Rusu în AM, XXIX (2006),
p. 308-312.
157 DRH, A, I, p. 299, nr. 213; p. 311, nr. 221; II, p. 138, nr. 97; p. 213, nr. 147.
158 DIR, XVI, A, IV, p. 117, nr. 144.
159 Antonovici, Documente bârlădene, vol. I, p. 1, nr. 1; Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
localităţilor, p. 84. În Istoria Bârladului, vol. I, coord. Oltea Răşcanu-Grămăticu (Bârlad: 1998),
p. 55, este amintit un sondaj arheologic realizat în 1976 în urma căruia, sub actuala biserică,
ar fi ieşit la iveală fundaţia unei biserici de lemn datând din sec. al XV-lea.
160 DRH, A, XXI, p. 305, nr. 245; p. 331, nr. 263; Laurenţiu Chiriac, Monumentele religioase
medievale din zona Bârladului (Iaşi: Editura Kolos, 2007), p. 258-262.

161 Antonovici, Documente bârlădene, vol. I, harta din anexă.
162 George T. Negruti, Planul oraşului Bârlad, Scara 1:5000, 1900-1906, B.C.U. Iaşi, cota h. 677.
Gruneweg163. De cealaltă parte a pieţei se afla biserica Sf. Dumitru, ce ar fi putut

juca rolul de biserică a oraşului, lăcaşul domnesc servind iniţial curţii
domnului164.
Primul dregător cunoscut al domnului în oraş a fost un anume Negru de
la Bârlad, ce apare printre marii boieri martori într-un act din 1401165. Probabil
la acel moment aşezarea era cel puţin într-un stadiu pre-urban. Aceşti dregători
apar şi sub numele de „judecători”, pentru ca în final să fie înlocuiţi de
vornici166. În 1435, Bârladul intră, alături de regiunile sud-estice ale ţării, în
stăpânirea lui Ştefan vodă, după divizarea făcută între acesta şi fratele său, Ilie167.
Începuturile ca oraş datează probabil de la sfârşitul sec. al XIV-lea. În
privilegiul comercial din 1408 aşezarea apare ca punct de vamă aproape de
graniţa ţării, aici fiind taxat peştele ce era adus de polonezi de la Brăila168.
Prevederea nu este întâmplătoare, căci negoţul cu peşte şi alte mărfuri aducea
venituri importante, atât domniei cât şi locuitorilor oraşelor. Dorind să
încurajeze dezvoltarea oraşului, Alexandru cel Bun a acordat scutire de vama
mică169, ce se regăseşte şi în privilegiul oraşului, unul din puţinele din Moldova,
care însă nu s-a păstrat în original, ci doar într-o reînnoire parţială din cca. 1494-1495.
Domnul păstra o taxă simbolică, de un peşte de majă sau căruţă, ce reamintea
orăşenilor că domniei, dar şi comerţului cu peşte, îşi datorează începuturile ca
oraş170. Importanţa comerţului cu peşte la Bârlad a fost marcată simbolic prin
includerea a trei peşti în sigiliul oraşului. Semnificaţia celuilalt simbol din sigiliul
oraşului, un soare (sau o roată de moară), este greu de descifrat. Fiind plasat în
centru, acesta ar putea trimite la o vechime mai mare a aşezării, adăugarea
peştilor (ce sunt plasaţi în jur) ţinând de privilegiul dat de Alexandru cel Bun171.
Probabil acelaşi domn a acordat locuitorilor drept de folosinţă asupra întinsei
moşii a oraşului, ce avea un diametru ce varia de la 10 la 18 km172; Ştefan cel
Mare doar a adăugat moşiei o selişte. O ultimă concluzie ar fi aceea că lui
Alexandru i se datorează şi ridicarea curţii domneşti din oraş.
163 Ciocîltan, „Martin Gruneweg”, p. 236.

164 Semnificativ este faptul că primul ctitor cunoscut al bisericii este un negustor (detalii în
Chiriac, Monumentele religioase, p. 214-215).
165 DRH, A, I, p. 18, nr. 13.
166 Ibid., D, I, p. 309, nr. 210.
168 Ibid., p. 630, nr. 176.
169 Încă din 1422, veniturile vămii (nu se precizează care din vămi) fuseseră dăruite
mănăstirii Bistriţa (DRH, A, I, p. 75, nr. 51).

170 Ibid., III, p. 279, nr. 151.
171 Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, anexă; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 477.
172 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 65.
În reînnoirea din 1494-1495 se precizează că privilegiul este dat

„orăşenilor” din „oraşul” Bârlad, pentru ambele cuvinte nefiind folosit termenul
slavon târg, ci miasto. Acest din urmă cuvânt l-am pus deja în legătură cu
probabila prezenţă în acel loc a unei comunităţi de colonişti. Probabil, tot
Alexandru cel Bun i-a adus şi le-a dat drepturi, în rândul lor intrând saşi, unguri
şi armeni, care s-au adăugat autohtonilor. La sfârşitul sec. al XVI-lea, când avem
primele date despre catolici, mărimea acestei comunităţi era în scădere, fiind
încă destul de mare faţă de alte oraşe din sudul Moldovei173. Cu siguranţă,
printre primii locuitori ai oraşului s-au aflat şi români; un preot cu nume
românesc este amintit într-un act în 1444174. Ca un alt detaliu semnificativ,
sigiliul din perioada modernă al comunităţii catolice din Bârlad ar fi cuprins
imaginea Sf. Ladislau îngenunchiat, privind la Fecioara Maria, aşezată pe un
nor175. Nu cunoaştem vechimea acestui sigiliu, însă tocmai prezenţa Sf. Ladislau
ridică semne de întrebare. Am fi considerat că sigiliul este de dată recentă, dacă
Marco Bandini, când aminteşte cetatea de pământ de lângă Bârlad, nu ar fi
înregistrat o tradiţie locală, ce îl includea pe Ladislau: „la două stadii de târg se
află ruina unei cetăţui tătăreşti, pe malul râului Bârlad, unde se apăraseră tătarii,
pe când Sfântul Ladislau, regele Ungariei, îi urmărea victorios pe sciţi, cam prin
anul 1236”; aceasta este una din cele două menţiuni ale Sf. Ladislau din Codex-ul
lui Bandini176. Interesant este că din aceeaşi perioadă (jumătatea sec. al XVII-lea)
avem consemnate „basnele” lui Simion Dascălul ce legau colonizarea cu tâlhari
romani a Maramureşului de persoana aceluiaşi Ladislau177. Deşi plasate într-un
context istoric greşit, credem că aceste informaţii trimit spre începuturile
comunităţii ungureşti din Bârlad, ce pot fi situate în perioada de formare a
oraşului. Cultul Sf. Ladislau luase amploare în Ungaria în sec. al XIV-lea, acesta
fiind venerat datorită luptelor duse împotriva păgânilor, de aici trecând în
Moldova, prin intermediul coloniştilor178.
Bârladul figurează în tratatul din 1412 de la Lublau, încheiat între regii
Ungariei şi Poloniei, care prevedea că, în cazul unei împărţiri a Moldovei,
173 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 179-180, 227-228, 280; Bandini, Codex, p. 104. În
1661, Vlas Koičević aminteşte chiar două biserici catolice, dintre care una de lemn, ruinată
(Călători străini, vol. VII, p. 140). În 1604, şoltuz era Necola Frăgăul, cu un nume ce nu pare
românesc (Ghibănescu, Surete, vol. II, p. 288, nr. 130).
174 DRH, A, I, p. 351, nr. 248.
175 Gabor, Dicţionarul comunităţilor catolice, p. 44.
176 Bandini, Codex, p. 104-106. Bandini ne mai transmite că bucăţi din moaştele Sf. Ladislau
s-ar fi aflat încrustate pe un crucifix de la biserica catolică din Hârlău (Bandini, Codex, p. 232).
177 Ureche, Letopiseţul, p. 68-69.
178 Detalii în Gábor Klaniczay, Holy Rulers and Blessed Princesses: Dynastic Cults in Medieval
Central Europe (Cambridge: Cambridge University Press, 2002), p. 173-194, 361; Engel, The
Realm of St Stephen, p. 32-34.
aşezarea urma să revină regelui Sigismund. Formula forum seu villa Berlam („târgul
sau satul Bârlad”) din tratat arată că autorii textului nu ştiau sigur dacă aici era
un sat sau un oraş, însă simpla prezenţă în act arată că reprezenta deja un reper,
fiind o aşezare demnă de a fi menţionată179. Că la Bârlad funcţiona deja un oraş
ne dovedeşte prezenţa unei delegaţii locale (din Burlat) la lucrările conciliului de
la Constance, situaţie ce nu ar fi fost posibilă dacă în acest loc ar fi fost o
nesemnificativă aşezare rurală180. În fine, ultima confirmare vine de la
menţionarea destul de timpurie a şoltuzului oraşului, care în 1434 coresponda pe
teme juridice cu primarul din Braşov181.
Din secolele XV-XVI s-au păstrat informaţii sporadice despre oraş şi
locuitorii săi. În 1440, a fost incendiat de tătari; în 1473 şi 1475, acelaşi lucru l-au
făcut cu siguranţă muntenii şi otomanii, ce au înaintat pe aici împotriva lui
Ştefan cel Mare182. În sec. al XVI-lea, pe măsură ce scade numărul catolicilor din
oraş, creşte cel al grecilor. Primul grec este pomenit în 1546183.
Botoşani
Prima informaţie privitoare la Botoşani datează din 1439, când cronica

ne transmite laconic că „au venit tătarii şi au prădat până la Botuşani”184. Chiar
dacă a scris câteva decenii mai târziu, este greu de crezut că pisarul de la curte ar
fi menţionat această aşezare, dacă ar fi fost un simplu sat. După acest moment,
aşezarea dispare din izvoare, pentru ca să fie pomenită în contextul conflictelor
dintre Moldova şi Polonia de la începutul sec. al XVI-lea. În 1500, lângă oraş se
dă o luptă în care moldovenii ies învingători, pentru ca în 1505, 1509 şi în
timpul primei domnii a lui Petru Rareş (1527-1538, probabil în 1529), oraşul să
fie jefuit şi incendiat de polonezi185. Din timpul lui Petru Rareş avem şi prima
menţiune ca oppidum (1528)186. La starea proastă a izvoarelor se adaugă puţinele
săpături arheologice, ce arată că aşezarea nu prezenta în sec. al XV-lea trăsăturile
unui oraş deplin format. Totuşi densitatea de locuire, ceramica şi monedele
găsite indică o aşezare pre-urbană; ceramica cenuşie descoperită, deşi mai puţină
decât ceramica roşie locală, sugerează că în oraş se afla probabil şi un grup de
oameni veniţi din afară187.

181 DRH, D, I, p. 309, nr. 210.
182 Cronicile slavo-române, p. 6, 15, 17-18, 32-33.
183 DIR, XVI, A, I, p. 466, nr. 422.
185 Ibid., p. 78, 91; Ureche, Letopiseţul, p. 116-117, 136, 140, 152.
186 Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 650.
Situarea pe o variantă a „drumului moldovenesc”, ce lega Iaşi de Hotin,

prin Hârlău, Botoşani şi Dorohoi, a contribuit la dezvoltarea economică a
aşezării. Probabil aici s-a instalat în a doua parte a sec. al XIV-lea un grup de
colonişti. La originea numelui oraşului stă antroponimul Botăş sau Botoş, ce a
fost probabil întemeietorul sau primul stăpân al aşezării. Giurescu consideră
numele românesc, deşi are o evidentă rezonanţă maghiară, probabil pentru că
cel ce stă la originea aşezării era venit din Transilvania. Importanţa pe care
coloniştii au avut-o la începuturile oraşului reiese şi din prezenţa în legenda celui
mai veci sigiliu a termenului miasto188. Din păcate, nu ştim nimic concret despre
ungurii sau germanii din Botoşani. Informaţii ulterioare arată că o comunitate
importantă era cea a armenilor189. Tradiţia locală consideră că prima biserică
armeană ar fi fost ridicată încă din 1350190. Data nu este sigură, dar venirea
acestei comunităţi în a doua jumătate a sec. al XIV-lea sau în sec. al XV-lea este
posibilă, la fel cum s-a întâmplat la Suceava sau Cetatea Albă. Un alt argument
pentru vechimea acestei comunităţi îl reprezintă faptul că până în epoca
modernă o parte din centrul aşezării a fost ocupat de armeni191. La sfârşitul
secolului al XIV-lea, aşezarea încă se afla în curs de urbanizare; nu apare în lista
de la Kiev192. Un document din 1579 amintea bâlciul ce se ţinea la Botoşani,
considerat unul dintre cele mai vechi din Moldova, cu o vechime ce nu poate fi
estimată193. Mărfurile vândute aici erau taxate potrivit obiceiului, însă chiar şi în
aceste condiţii domnii nu au instalat la Botoşani o vamă pentru negustorii
străini. Nu au făcut acest lucru în nici unul din oraşele din ţinutul Hârlăului.
Ca un caz fericit, lipsa cercetărilor arheologice este suplinită de un
excelent studiu de topografie urbană realizat de Eugenia Greceanu. Aceasta a
identificat aria oraşului medieval (Târgul Vechi) şi trama stradală aferentă, ce s-au
păstrat destul de bine până la intervenţia masivă din perioada comunistă.
Direcţia străzilor era influenţată de drumurile care intrau în oraş din mai multe
direcţii, accentuând importanţa funcţiei comerciale dată oraşului de situarea la o
importantă intersecţie. În zona centrală, s-a format o piaţă (lângă biserica
Sf. Gheorghe, spre zona halelor de mai târziu), unde se observă o concentrare a
dughenelor şi pivniţelor de piatră. O a doua piaţă va apărea lângă biserica
Uspenia în secolele XVI-XVII. Locul de iarmaroc se afla la nord de oraş şi a
188 Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 162, fig. 12.

189 În sec. al XVII-lea, armenii apar în unele acte ca o comunitate distinctă faţă de români
(Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-a, p. 21, nr. 290).
190 Siruni, „Bisericile armene”, p. 491-493.
191 Giurescu, Târguri, p. 203; biserica armeană nu a scăpat prigoanei din 1551 (Buiucliu, Cânt
de jălire, p. 39-40).
luat mai târziu numele de Târgul Vitelor194. În apropierea pieţei centrale, spre sud,
s-a aflat cartierul armenesc, restul oraşului fiind locuit de români, locul ocupat
de saşi sau unguri nefiind cunoscut195.
Unul dintre domnii Moldovei a ridicat aici o curte, refăcută probabil de
Ştefan cel Mare, o dată cu biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi (1496). Spre
deosebire de alte oraşe, curtea a fost ridicată mult în afara spaţiului oraşului
medieval, rolul ei în geneza urbană fiind prin urmare greu de stabilit.
Fragmentele numeroase de ceramică din secolele XIV-XVI găsite aici indică o
densitate de locuire ce sugerează prezenţa unei alte aşezări (viitorul sat
Popăuţi)196. De această curte depindea un ocol, format din mai multe sate. Ca şi
în majoritatea celorlalte cazuri de ocoale, primele informaţii le avem abia în
momentul în care domnii încep să doneze satele componente197. Spre deosebire
de celelalte oraşe ale ţării, Botoşani a cunoscut o situaţie deosebită, fiind lăsat ca
apanaj al doamnei ţării198. Nu se cunoaşte momentul când s-a luat această
decizie, probabil în sec. al XV-lea, când reşedinţa principală a ţării se afla la
Suceava, la doar o zi de mers de Botoşani. Doamnele nu au rezidat aici în mod
curent, ci aveau dregători care încasau obişnuitele taxe date de orăşeni, care îi
reveneau acesteia în întregime199. Cele mai timpurii informaţii legate de
raporturile dintre o doamnă şi oraş le aveam din timpul lui Petru Rareş, ce e
văzut de unii istorici ca cel care ar fi acordat veniturile oraşului Botoşani soţiei
sale, Elena200. În vremea când era regentă a fiilor săi minori, Elena a ridicat aici
două biserici, Sf. Gheorghe şi Uspenia (1551-1552)201. Această situaţie specială
dintre oraş şi doamna ţării a durat până în 1828202. Statutul aparte deţinut de
Botoşani se observă şi din faptul că în evul mediu nu a fost reşedinţă de ţinut,
făcând parte din ţinutul Hârlău. Comunitatea avea aceleaşi drepturi precum
celelalte comunităţi de acest fel din ţară: alegea un şoltuz şi pârgari, a căror
194 Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, p. 44-57 şi fig. 10; vezi şi Artur Gorovei,
Monografia oraşului Botoşani, ed. a II-a (Botoşani: 1938), p. 292-295; vezi şi Planul topografic al
oraşului Botoşani, Scara 1:6000, 1930, B.C.U. Iaşi, cota h.239.
195 Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, p. 60-61.
196 N. Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova, p. 229-230; Repertoriul
arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, ed. Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi, Vasile Chirica
(Bucureşti: Institutul de Arheologie, 1976), p. 50.
197 DIR, XVI, A, III, p. 224, nr. 276; p. 230, nr. 283. Menţiuni ale curţii şi ocolului de la
Botoşani avem din sec. al XVII-lea (Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 218-219, nr. 36; p.
222-223, nr. 49-50; p. 224, nr. 53 şi altele); casele egumeneşti, poate foste domneşti, au fost
dărâmate în 1975.
198 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 160.
199 Iftimi, „Apanaje şi surse de venit”, p. 7-10.
200 Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 649-651.
201 Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 110-111.
202 Iftimi, „Apanaje şi surse de venit”, p. 10.
prezenţă în documente, la fel ca cea a dregătorilor doamnei, este înregistrată

abia din sec. al XVII-lea203. Lipsa lor din izvoare în perioada anterioară se
explică prin dispariţia actelor oraşului, din cauza numeroaselor distrugeri aduse
de războaie.
Cernăuţi
Foarte puţine lucruri se ştiu despre începuturile şi evoluţia acestui oraş

în evul mediu. O vreme s-a crezut că Cernă din lista de la Kiev face referire la
Cernăuţi204. Mai jos, la prezentarea oraşului Cetatea Albă vom arăta că de fapt
este vorba de o altă aşezare, de la gura Nistrului, şi nu de Cernăuţi. În schimb, în
listă este amintită o cetate din regiunea din nord, Ţeţina205, ce a făcut parte din
sistemul de fortificaţii al Ţării Şepeniţului, fiind stăpânită când de Polonia, când
de Moldova206. Un document din 1395 confirmă că trecuse la Moldova, alături
de cetatea Hmielov207, iar în 1401 şi 1404, printre boierii lui Alexandru cel Bun
apare şi Hotco de la Ţeţina, probabil dregătorul numit aici de domn208. La 1433,
regele Vladislaw îi confirmă lui Ştefan al II-lea stăpânirea asupra Ţeţinei, pentru
ca trei ani mai târziu, Ilie voievod să o retrocedeze Poloniei, împreună cu
teritoriul Şepeniţului, în contul pagubelor făcute de o expediţie a lui Alexandru
cel Bun în regat209; a revenit curând înapoi la Moldova (1440)210. În toate aceste
documente Cernăuţi nu apare. Giurescu presupune că cetatea Ţeţina s-ar fi aflat
pe un deal la câţiva kilometri nord-vest de Cernăuţi, protejând o intersecţie de
drumuri şi un vad de trecere peste Prut211. Acelaşi autor crede că Cernăuţi este
oraşul care s-a dezvoltat în umbra cetăţii, fără însă a aduce argumente
suplimentare în favoarea acestei afirmaţii. La Ţeţina s-a aflat centrul ţinutului cu
acelaşi nume, care îşi va schimba denumirea în Cernăuţi în a doua parte a
sec. al XV-lea212. Pentru că ţinutul a avut iniţial numele de Ţeţina înclinăm să
credem că lângă cetatea de aici a existat un târg diferit, care a cedat ulterior în
faţa concurenţei Cernăuţilor. Aproape toate ţinuturile Moldovei au preluat
numele oraşelor în care şi-au avut reşedinţa şi nu vedem de ce la Ţeţina (apoi
Cernăuţi) s-ar fi întâmplat altfel. În subordinea staroştilor ţinutului Ţeţina mai
203 DIR, XVII, A, I, p. 139, nr. 200; II, p. 251, nr. 324.
204 Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 24; Giurescu, Târguri, p. 72, 205-206.
206 Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 214.
208 DRH, A, I, p. 18, nr. 13; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 625, nr. 173.
209 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 660, nr. 183/C;
210 DRH, A, I, p. 290, nr. 205.
212 DRH, A, I, p. 197, nr. 143; II, p. 284, nr. 190; p. 314-315, nr. 207-208; p. 334, nr. 220; p. 363,
nr. 239.
intra o aşezare cu statut special, cea de la Coţmani, care a ajuns mai apoi în
stăpânirea episcopiei de la Rădăuţi213.
La Lencăuţi, pe malul opus faţă de Cernăuţi al Prutului, s-au descoperit
urmele unei fortificaţii de lemn, distrusă o dată cu instaurarea aici a dominaţiei
mongole. Din sec. al XIV-lea, nucleul de locuire s-a mutat pe malul drept al
Prutului, la Cernăuţi214. La sfârşitul sec. al XIV-lea, aşezarea de aici se afla cel
puţin într-un stadiu pre-urban, altfel domnia nu ar fi stabilit aici ultima vamă pe
drumul ce făcea legătura cu Colomeea (1408)215. Majoritatea negustorilor ce
mergeau spre Polonia treceau pe aici, fiind atraşi mai târziu şi de marele bâlci de
animale ce se ţinea lângă oraş, astfel că veniturile aduse domniei de vamă şi de
piaţa locală erau considerabile216. În afara menţiunilor ca vamă, pentru sec. al XV-lea
s-au păstrat puţine informaţii despre oraş şi despre locuitorii săi. În 1490, Ştefan
cel Mare acordă mănăstirii Putna veniturile şi dreptul de judecată pentru mai
multe biserici, printre care şi două din Cernăuţi, numit miasto, termen ce indică
prezenţa unei comunităţi de colonişti217. Printre aceştia se aflau probabil
germani şi ruteni, alături de români. Mărturiile de mai târziu ale misionarilor
catolici nu amintesc o biserică catolică la Cernăuţi, prin urmare la sfârşitul
sec. al XVI-lea, de când datează primele astfel de informaţii, comunitatea
catolică ori scăzuse semnificativ, ori nu a fost vizitată; nici catolicii din Siret,
unde a fost şi episcopie, nu sunt menţionaţi, astfel că nepomenirea în izvoare a
catolicilor din Cernăuţi nu este un argument că o astfel de comunitate nu a
existat. Pe seama lor poate fi pusă ceramica cenuşie descoperită aici218. Planurile
moderne ale oraşului figurează o piaţă centrală, cu concentrare de loturi, ce
probabil avea origine medievală219. Dacă la 1490 în oraş existau două biserici
ortodoxe, putem presupune că acestea aparţineau românilor şi rutenilor.
Orăşenii au primit dreptul de a alege un şoltuz, care însă este atestat documentar
târziu, în 1599220. Lângă Cernăuţi a funcţionat probabil şi o mină: un act din
1488 face referire la o ruda, cuvânt ce are înţeles de „mină”, fără însă a putea
preciza ce se exploata acolo221. Oraşul este amintit şi în contextul luptelor duse
între Ştefan cel Mare şi poloni în 1497, în 1509 şi în prima parte a domniei lui
Petru Rareş, de fiecare dată fiind incendiat222.
213 Cronicile slavo-române, p. 11, 20; DRH, A, II, p. 334, nr. 220; p. 363, nr. 239; III, p. 514, nr. 289.
216 În 1587, vama de la Cernăuţi ar fi adus domnului un venit anual de peste 100.000 de
florini; în iarmaroc, în acelaşi an s-au vândut cca. 30.000 de vite (Călători străini, vol. III, p. 209).
217 DRH, A, III, p. 135, nr. 73; p. 140, nr. 74.
218 Batariuc, „Din nou despre ceramica”, p. 231.
219 Bocăneţu, Istoria oraşului Cernăuţi, p. 68; vezi anexat planul austriac din 1787.
220 Din tezaurul documentar, p. 81, nr. 130; p. 82, nr. 132.
221 DRH, A, III, p. 62, nr. 36.
222 Cronicile slavo-române, p. 11-12, 20-21; Ureche, Letopiseţul, p. 140, 152.
Cetatea Albă
Într-un loc strategic, la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, pe locul

unor vechi colonii greceşti (Tyras, Nikonion), izvoarele medievale menţionează
câteva aşezări medievale, care poartă mai multe nume în sursele din secolele XI-XV:
Mavrokastron, Maurocastrum, Moncastro („Cetatea Neagră”) sau Asprokastron,
Albicastrum, Belgorod şi Akkerman („Cetatea Albă”). Nicolae Iorga a considerat că
cele două nume se referă la un singur oraş, Cetatea Albă, şi majoritatea
istoricilor au aderat la această ipoteză223. Printre cei care şi-au manifestat
neîncrederea faţă de această identificare s-a aflat J. Bromberg, ale cărui idei au
fost respinse vehement în mediul ştiinţific românesc224. Autorul amintit îşi baza
teoria pe identificarea oraşelor Album Castrum şi Maurum Castrum într-o listă a
conventurilor franciscane din răsărit, oraşe care erau plasate în vicariate diferite,
primul în vicariatul Rusiei, al doilea în cel al Tartariae Aquilonaris225. Cercetarea
listelor de la 1400 arată că Maurum Castrum este aşezat ultimul în custodia
Gazariae, ce includea posesiunile Genovei din Crimeea şi nordul Mării Negre. În
listă, înaintea lui Maurum Castrum se află trecută Vicena – Ilice, ce poate să se
refere atât la oraşul Vicina de pe Dunăre, cât şi la cetatea Ilice, de la gura
Niprului; prin urmare, este vorba de aşezări din părţile nord-vestice ale Mării
Negre226. În schimb, Album Castrum este trecut într-o jurisdicţie separată, alături
de Lemberg (Liov), Colomeea, Cameniţa, Siret, Baia şi Licostomo227. De gândit
dă şi faptul că în actele Chiliei, a fost găsit un document de la 1360 ce face
referire atât la Asperum Castrum, cât şi la Maocastro228. Jan Długosz aminteşte şi el
că: „Nistrul are gurile de vărsare în Marea cea Mare mai jos de Cetăţile Neagră şi
Albă (inferius Nigrum et Album Castra)”229. Confuzia lui Bromberg a fost că,
223 Iorga, Studii istorice, p. 26-27; Brătianu, Recherches sur Vicina, p. 107; Giurescu, Târguri,
p. 208-209.
224 Bromberg, „Toponymical and Historical Miscellanies”, în Byzantion. Revue Internationale des
Études Byzantines, XII (1937) <fasc. I>, p. 151-180 şi fasc. II, p. 449-475; XIII (1938), fasc. I,
p. 9-72; răspunsurile lui N. Bănescu, „Fantaisies et réalités historiques”, în Byzantion. Revue
Internationale des Études Byzantines, Bruxelles, XIII (1938), fasc. I, p. 73-90 şi „Maurocastrum –
Mo(n)castro – Cetatea-Albă”, în AARMSI, ser. III, XXII (1939-1940), p. 165-178. Timp de
câteva decenii, Bromberg (care la origine plecase din Basarabia) nu a fost deloc luat în
considerare, datorită mai multor afirmaţii exagerate şi unor confuzii pe care le-a făcut, dar şi
pentru că accepta teoria imigraţionistă, ce afirma că românii ar fi venit în spaţiul nord-dunărean în
sec. al XIV-lea.
225 Bromberg, „Toponymical and Historical Miscellanies”, p. 164 (1937); 54-55 (1938).
226 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 32-36; Iorga, Studii istorice, p. 116-118; Annales minorum,
vol. IX, p. 298.

227 Annales minorum, vol. IX, p. 296.
228 Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 83, nr. 41.
229 Dlugossi, Annales, vol. I, p. 75.
necunoscând izvoarele interne ale Moldovei, a considerat că Maurocastrum se afla

în Crimeea, el susţinând în plus că numele actualei Cetăţi Albe ar fi fost o
invenţie ulterioară230!
Recent, spre explicarea acestei duble denumiri s-au îndreptat Matei
Cazacu şi Şerban Papacostea. Ce doi, deşi au avansat ipoteze diferite, sunt de
acord că la gura Nistrului au existat două aşezări separate, „Cetatea Albă” şi
„Cetatea Neagră”, ori una pe malul de apus, iar cealaltă la răsărit, ori una lângă
cealaltă. Până recent se credea că cea de-a doua, numită şi Cerna sau Czarnigrad,
ar fi o aşezare mai târzie, căci figurează în special pe hărţile din secolele XVII-XVIII231.
Ea însă apare în mai multe izvoare anterioare, între care unul dintre cele mai
lămuritoare este dania regelui Vladislav al III-lea al Poloniei (1434-1444) către
Teodoryc Buczacki, din 1442. Regele recompensa pe căpitanul Podoliei cu trei
cetăţi regale: Caravul (azi Rashkov), în sus pe Nistru, Haggibeg (Caczibei, azi pe
acest loc se află Odessa), la mare, şi Czarnigrad, „unde se varsă Nistrul în mare”
(ubi Dniestr fluvius dictus mare intrat)232. Cele trei cetăţi făceau parte dintr-un sistem
defensiv menit să apere posesiunile Poloniei (mai înainte, ale Lituaniei)233 din
regiunea Mării Negre. În 1442, Cetatea Albă se afla cu siguranţă în posesia
Moldovei, astfel că în ceea ce priveşte Czarnigrad – Cetatea Neagră nu putem
ajunge decât la concluzia că dania respectivă avea în vedere o altă cetate, ce se
afla pe cealaltă parte a limanului Nistrului234. Cetatea Neagră nu avea cum să fie
lângă Cetatea Albă, cum crede Şerban Papacostea, căci două aşezări fortificate,
indiferent că una era cetate şi cealaltă oraş, nu puteau purta nume atât de
apropiate („cetate”) şi totuşi atât de diferite (albă-neagră). Dacă cei care au
trecut prin oraş ar fi aflat că acolo existau una lângă alta două aşezări cu nume
cromatice atât de distincte, credem că ar fi pomenit acest lucru, însă nimeni nu a
făcut-o. În schimb, s-au lăsat atraşi în confuzia dintre cele două denumiri, ce s-a
transmis până astăzi. Izvoarele din secolele XVI-XVIII citate de reputatul istoric
fac de fapt referire la cetatea iniţială de la Cetatea Albă, precum şi la oraşul din
apropiere, dezvoltat iniţial ca o suburbie, înconjurat apoi şi el de ziduri235. Un alt
fapt trebuie menţionat: izvoarele slavone nu confundă Cetatea Albă, numită
Belgorod, cu „Cetatea Neagră”, care apare separat. Nici în actele latine polone,
230 Bromberg, „Toponymical and Historical Miscellanies”, p. 58-69 (1938).

231 Giurescu, Târguri, p. 205; Mariana Şlapac, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură militară
medievală (Chişinău: Editura Arc, 1998), p. 17-19.
232 Document pomenit dar nevalorificat corespunzător de Bromberg (Bromberg,
„Toponymical and Historical Miscellanies”, p. 55-56 (1938)).

233 Solomon, Politică şi confesiune, p. 136-137.
234 Cazacu, „À propos de l’expansion”, p. 100-104, 114-115.
235 Papacostea, „Maurocastrum şi Cetatea Albă”, p. 911-915. La acest punct de vedere a
aderat şi Ştefan Andreescu (Andreescu, „Note despre Cetatea Albă”, p. 24). Vezi mai jos
discuţia privitoare la incinta civilă.
Cetatea Albă nu este confundată cu cea Neagră. Cercetarea mai multor izvoare
din arhivele de la Liov arată că în sec. al XV-lea Cetatea Albă este numită doar
Albo Castro sau Belgorod236. Sub numele de Cernă, aşezarea de la Czarnigrad
figurează imediat după Cetatea Albă în lista de la Kiev. În listă, majoritatea
cetăţilor şi oraşelor sunt amintite în ordine, de la sud la nord, într-un mod
surprinzător de corect pentru acea vreme237. Din acest motiv, cetatea de la Cernă
din această înşiruire de oraşe, trebuie aşezată undeva în sud, şi nu în nordul
Moldovei unde, în mai multe rânduri, a fost confundată cu Cernăuţi238. Pe o
hartă din 1650 apare un loc numit Czarne ruinée, mai sus de Cetatea Albă, pe
malul de est, astfel că ipoteza lui Tihomirov că aici s-a aflat Cernă din lista de la
Kiev este probabil aproape de adevăr239.
În concluzie, înclinăm să credem că două cetăţi, la origine probabil
bizantine, lângă care s-au dezvoltat aşezări comerciale, au existat aici dinainte de
sec. al XIII-lea; altfel nu putem explica apariţia celor două denumiri,
Mavrokastron şi Asprokastron, atât de devreme în izvoare240. Pe malul marilor
râuri, mai întâlnim cazuri de aşezări perechi. Dunărea este un bun exemplu:
între Ţara Românească şi Bulgaria, apoi Imperiul Otoman existau mai multe
astfel de aşezări: Turnu – Nicopole, Giurgiu – Ruse, Silistra – aşezarea de la
Păcuiul lui Soare, Brăila – Măcin. O bună parte din aceste aşezări au putut
evolua în oraşe, pentru că aveau un regim politic diferit, fiind sub stăpâniri
distincte.
Până la descoperirea unor noi dovezi sau identificarea pe cale arheologică a
Cetăţii Negre trebuie totuşi să păstrăm unele rezerve. În comentariile noastre vom
ţine cont de numele sub care apar aceste aşezări în izvoare şi, pentru perioada de
până în jurul anului 1400, le vom prezenta separat.
Cucerirea de către mongoli în 1241 a teritoriului de la nordul Mării
Negre a dus la dezvoltarea aşezărilor urbane din acest spaţiu, ce au profitat de
deschiderea spre comerţ a noilor stăpânitori. Un impuls în acest sens a venit
după încheierea tratatului de la Nymphaion (1261), când navigatorii genovezi s-au
orientat tot mai activ spre comerţul cu grâne, ceară, miere, piei şi sclavi din
nordul Mării Negre. Mongolii au permis genovezilor să se stabilească în
posesiunile lor, precum la Caffa (1266) şi Soldaia (Sugdaia) (1274), în Crimeea,
236 Acte publicate de Iorga în Studii istorice, p. 282-293. Acelaşi nume, Belgorod (cu mici
variaţii, Belagrad, Belagorod), apare la pelerinii ruşi ce trec pe aici la finele sec. al XIV-lea şi în
sec. al XV-lea (Spinei, „Cetatea Albă”, p. 483-491).
237 Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475. Alexandru Andonic nu a inclus în cercetarea sa
Cetatea Albă şi Cerna.

238 Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 24; Giurescu, Târguri, p. 72, 205-206.
239 Tihomirov, „Spisok russkih”, p. 226-229.
240 Negustori italieni sunt pomeniţi la Mavrocastro în sec. al XIV-lea (Pistarino, Notai Genovesi,
p. 52, nr. 32; p. 59, nr. 37).

apoi şi la cele două aşezări de la gura Nistrului, unde le-au acordat drepturi de
comerţ241. În secolul al XIV-lea pe litoralul nord-vestic al Mării Negre se băteau
monede care aveau pe o parte tamgaua mongolă, pe de alta crucea genoveză,
elemente simbolice pentru dualismul politic şi economic ce s-a instituit aici242.
Prima menţiune a genovezilor în regiunea de la gura Nistrului este de la
1290243, însă probabil ei veneau de mai multă vreme pentru a face comerţ, fiind
încurajaţi şi de faptul că „drumul tătărăsc” îşi avea aici unul din capete. În
izvoarele genoveze se face referire doar la Maurocastrum, sursele italiene ale
epocii fiind de altfel singurele ce nu sunt susceptibile de a confunda cele două
aşezări, căci navigatorii veniţi de la Genova sau Veneţia cunoşteau bine marea şi
porturile ei. Într-o listă mai timpurie a posesiunilor franciscanilor din vicariatul
Tartariaei (1314) nu apare menţionat decât Marum Castrum244. După 1300,
controlul asupra regiunii trece prin mai multe mâini. Un act emis de cancelaria
genoveză în 1316 interzicea negustorilor Genovei să mai facă negoţ cu Bulgaria,
din cauza refuzului ţarului de a compensa daunele produse în urma violenţelor
la care italienii erau supuşi în „ţările” supuse lui Svetoslav, act ce aminteşte doar
Maurocastrum245. Majoritatea istoricilor au acceptat opinia lui Gh. I. Brătianu,
care a afirmat pe baza acestui document că la începutul secolului al XIV-lea
Cetatea Albă ar fi fost dată de mongoli ţarului bulgar de la Târnovo, ca
mulţumire pentru sprijinul acordat hanului Hoardei de Aur de ţarul Theodor
Svetoslav (1300-1321) în lupta împotriva lui Jögä, fiul lui Nogai, ce dominase
regiunea până atunci246. Victor Spinei are o opinie contrară, căci consideră că
Cetatea Albă – dar mai ales cea Neagră, spunem noi – s-a aflat în continuare sub
controlul direct al mongolilor247. Chiar dacă am admite prezenţa bulgarilor la
gurile Nistrului, nu îi putem exclude de aici pe mongoli, mai ales că Bulgaria a
241 Pentru începuturile prezenţei genovezilor în Marea Neagră: Gh. I. Brătianu, Recherches sur
le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle (Paris: 1929), p. 197-249; Balard, La Romanie
Génoise, p. 114-118, 127-162; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 137-149; Spinei,
„Comerţul şi geneza”, p. 182-184.
242 Octavian Iliescu, „La monnaie génoise dans les pays roumains aux XIIIe – XVe siècles”,
în Colocviul româno-italian „Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV”, Bucureşti, 1975, ed.
Ştefan Pascu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1977), p. 162.
243 Brătianu, Recherches sur Vicina, p. 102 şi 176, nr. XL; izvor reprodus şi în Balard, Gênes et
l’outre mer, tom I, p. 203, nr. 569.

244 Annales minorum, vol. VI, p. 256.
245 Ca o altă încercare de a explica dilema celor două cetăţi, Sergiu Iosipescu susţine recent,
pe baza hărţii lui Petrus Vesconte, că, în realitate, în acest caz, este vorba de un alt
Maurocastro, de fapt Maurocastrico, situat mai în sud, în regiunea Varnei (Sergiu Iosipescu,
„Bulgarii la Cetatea Albă în anii 1314, 1316”, în Românii în Europa medievală, p. 699-716).
246 Brătianu, Recherches sur Vicina, p. 107-114; Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 292;
Giurescu, Târguri, p. 210; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 247-250.

rămas în sfera de influenţă a Hoardei de Aur. Trebuie precizat că în toată

această perioadă, numele Asprokastron apare doar în legătură cu câteva menţiuni
ale unui episcop ce ar fi rezidat într-un loc numit astfel. Două sunt într-o listă a
eparhiilor aflate sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol în timpul lui
Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328). Primul episcop pare a fi cel de la
Cetatea Albă, aşezată greşit la gura Niprului, celălalt fiind din alt oraş cu acest
nume, Bielgorod de lângă Kiev. O a treia menţiune datează din 1345 şi vorbeşte
despre episcopul Chiril din Asprokastron, ce ar fi participat la alegerea
episcopului de Smolensk248.
Cercetările arheologice întreprinse până în prezent nu au putut
demonstra raportul cronologic dintre fortificaţia de la Cetatea Albă şi oraşul din
apropiere. Nu se poate estima care a apărut primul. Poziţia strategică a
determinat în aceeaşi măsură ridicarea unei cetăţi, cât şi dezvoltarea unei aşezări
comerciale249. La 1360, mongolii erau la Cetatea Albă. În actul din acest an, citat
mai sus, se vorbeşte de o sclavă ce fusese cumpărată de la mongoli la Cetatea
Albă (redemit a Sarracenis in loco Asperi Castri in quo loco erat sclava)250. S-a afirmat că
acel Dimitrie, „principe al tătarilor”, ce apare la 1368 (şi probabil la 1363)251, ar
fi ţinut sub stăpânire teritoriul de la gurile Dunării, inclusiv Cetatea Albă şi
Chilia252. Acest lucru este plauzibil, căci Dimitrie negociase cu regele Ludovic
scutire de vamă pentru negustorii din „ţara sa” (terra), în schimbul unor scutiri
asemănătoare acordate negustorilor braşoveni. Pomenirea negustorilor implicaţi
în comerţ la distanţă trimite la existenţa unor oraşe, iar acestea pot fi chiar
centrele amintite.
Până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, izvoarele sugerează că
Cetatea Albă s-a aflat într-o poziţie secundară, economic şi politic, faţă de
Cetatea Neagră. Situaţia se va schimba datorită transformărilor din teritoriul
dintre Carpaţi şi Nistru, pe măsură ce un nou jucător apare pe scena politică
locală, Moldova. Principii Moldovei aveau propriile planuri de expansiune, care
au avut drept consecinţă creşterea în importanţă a Cetăţii Albe. Ştefan Sorin
Gorovei pune impunerea controlului Moldovei asupra Cetăţii Albe în legătură
cu doi factori: dezvoltarea variantei prin Moldova a „drumului tătărăsc” şi
extinderea autorităţii lituaniene spre Marea Neagră după 1363, extindere ce ar fi
cuprins şi Cetatea Albă. În acest context, oraşul de la Cetatea Albă a devenit mai
important decât concurentul său, de pe celălalt mal. Pe la 1377-1378, după
248 Ibid., p. 282.

249 Şlapac, Cetatea Albă, p. 47.
251 DRH, D, I, p. 90, nr. 49. În lupta de la Sinie Vodî (1362 sau 1363), marele duce al
Lituaniei, Olgierd, a înfrânt trei şefi tătari, unul purtând numele de Dimitrie (Spinei, Moldova,
p. 325-326).
252 Brătianu, „Demetrius Princeps Tartatorum”, p. 42-46.
înlăturarea unei tentative a lituanianului Iurie Koriatov de a prelua Moldova,

Cetatea Albă ar fi intrat în stăpânirea Moldovei253. C. Racoviţă înclină spre
varianta deţinerii până spre 1390 a Cetăţii Albe de către Lituania254, iar Şerban
Papacostea şi Victor Spinei merg pe altă variantă, bazată pe un izvor din 1386.
În acel an genovezii erau în conflict cu tătarii şi o solie a lor de la Caffa s-a
îndreptat spre Moldova, urmând să intre în ţară pe la Maocastro255. Dacă
acceptăm că acesta din urmă era de fapt pe celălalt mal al Nistrului, afirmaţia că
ei ar fi intrat în Moldova pe la Cetatea Albă, ce ar fi aparţinut de Moldova, nu se
mai susţine. În fine, Ştefan Andreescu a identificat o altă menţiune genoveză din
1386, care vorbeşte de prezenţa unui conducător mongol ce probabil controla
nordul Dunării şi căruia i se trimiseseră daruri. Dominaţia mongolă asupra
acestei regiuni ar fi împinsă astfel până spre 1387-1390256.
În mod cert la 1392, când Roman I se intitulează domn „de la Plonini
până la mare”, Cetatea Albă era deja parte a Moldovei. Astfel se explică de ce la
1400, Album Castrum făcea parte din vicariatul Rusiei, alături de oraşe din
Rutenia şi Moldova, în timp ce Maurocastrum, împreună cu Caffa şi Soldaia,
rămăseseră în custodia Gazariae a vicariatului Tartariae Aquilonaris257. La 1410,
Nicola de Porta ne confirmă că genovezii încă erau la Mocastro, ce se afla în
„părţile sarazinilor”, şi nu ale Moldovei258. Din acest moment, sursele referitoare la
Maurocastrum sunt din ce în ce mai neclare, căci suspiciunea de a se face confuzie cu Cetatea
Albă creşte semnificativ. În 1435, bailul veneţian de la Constantinopol a fost
contactat de tatăl (ce era călugăr) unui anume dominus Maurocastri259, ce apare
pomenit şi într-o sursă genoveză de la 1458260. Câţiva ani mai înainte, în 1445,
Walerand de Wavrin scria că seniorul de Wavrin ar fi ajuns la Moncastro „unde se
află un oraş şi o cetate ce sunt ale genovezilor”261. Toate acestea ar arăta că
oraşul era independent de Moldova. În schimb, în 1455 perspectiva foametei îi
determină pe genovezii de la Caffa să caute grâne la Maurocastrum, unde discută
cu un pârcălab al cetăţii262, în timp ce altă sursă din epocă vorbeşte de Petri

254 Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii polone”, p. 316-317.
255 Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 118; Spinei, Moldova, p. 382-385.
257 Annales minorum, vol. IX, p. 296, 298.
258 Iorga, Studii istorice, p. 57.
259 Ibid., p. 93; Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă”, p. 343-344; Bănescu,
„Maurocastrum”, p. 167-170, 175-178.

260 Octavian Iliescu, „Les armoiries de la ville d’Asprokastron et leur origine byzantine”, în
Études Byzantines et Post-Byzantines, vol. II, ed. Emilian Popescu, Octavian Iliescu, Tudor
Teoteoi (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1991), p. 160-163.
262 Andreescu, „Problema exportului de cereale”, p. 73-79.
vayuode domini Velachie inferioris et Mocastri263. În paralel, aceleaşi izvoare fac

referire la domnul Moldovei şi la „jupanul şi stăpânul din Album Castrum”:
Petro vayuode domino Velachie Inferioris et magnifico ac spectabilibus dominis jupano et
senioribus Albicastri264. Navigatorii italieni continuă să folosească numele vechi, cu
care erau obişnuiţi, însă indiciile oferite de texte nu mai sunt clare în privinţa
identităţii aşezării. Regiunea de la est de Nistru nu mai era sigură şi nu este
exclus ca în luptele de la începutul secolului dintre lituanieni şi mongoli pentru
controlul litoralului Mării Negre Cetatea Neagră să fi fost distrusă. La aceasta sau
la o cetate ridicată în apropiere (Czarnigrad?) face referire Ghillebert de Lannoy
în 1421, când descrie ridicarea unor noi fortificaţii la limanul Nistrului265. Tot în
această violentă perioadă a fost distrusă şi cetatea genoveză Ilice de la gura
Niprului, reconstruită în 1448266. O posibilă distrugere sau concurenţa Cetăţii
Albe a făcut ca Maurocastrum să iasă efectiv din scenă. Numele său însă a rămas
şi călătorii, geografii sau istoricii vremii încep să o confunde cu Cetatea Albă267.
În 1415, la conciliul de la Constance a participat şi o delegaţie din partea
Cetăţii Albe. Constantin I. Karadja, care a cercetat manuscrisele ce fac referire la
delegaţiile participante, a identificat şi una din oraşul Weissenburg, pe care însă îl
confundă cu Belgrad, probabil cel din Serbia268. Nici Alba Iulia nu poate fi, căci
Weissenburg este prezentat alături de Chilia şi Caffa, prin urmare este vorba de
Cetatea Albă (care apare numită în izvoarele germane cu numele de mai sus).
263 Atti della Societa Ligure di Storia Patria, vol. VI, ed. P. Amedeo Vigna (Genova: 1868), p. 343,
nr. CXXXVIII.
264 Ibid., p. 307, nr. CXXI.
265 Călători străini, vol. I, p. 50-51. Mariana Şlapac susţine, la rândul ei, că localitatea dispărută
Czarne trebuie căutată aproape de limanul Nistrului, în zona Maiaki-Beleaevka, azi în

Ucraina (Şlapac, Cetatea Albă, p. 17 şi Cetăţi medievale, p. 50-52). Este posibil ca după ruinarea
Cetăţii Negre, lituanienii să fi ridicat o altă cetate în partea de nord-est a limanului Nistrului,
cu scopul precis de a păzi drumul pe uscat ce trecea pe aici spre răsărit. Cetatea veche putea
fi situată pe locul unde se află astăzi Ovidiopol (Hacidere înainte de 1793), unde mărturii
mai târzii confirmă că se afla o fortificaţie, la locul unde se trecea limanul către Cetatea Albă
(trecerea pe apă); de altfel capul de la sud de Oviodopol poartă pe hărţile nautice numele de
Gorodice (cu aşezarea Stari Gorodice în preajmă), (John Purdy, The New Sailing Directory for
the Strait of Gibraltar and the Western Division of the Mediterranean Sea (Londra: 1832), p. 196,
accesare Google Books: [http://books.google.com/books?id=YhoPAQAAMAAJ&dq,
30.05.2011]). În aceeaşi zonă, lângă Roxolani, s-au descoperit ruinele anticului Nikonion
(N. M. Sekerskaya, „Nikonion”, în North Pontic Archaeology: Recent Discoveries and Studies,
ed. Gocha R. Tsetskhladze (Leiden, Boston: Brill, 2001), p. 67-90).
266 Atti della Societa Ligure, vol. VI, p. 307, nr. CXXI; Guido Astuti, „Le colonie genovesi del
Mar Nero e i loro ordinamenti giuridici”, în Colocviul româno-italian „Genovezii la Marea

Neagră”, p. 107.
267 Nu este exclus ca în urma dispariţiei Cetăţii Negre, numele său să fi fost treptat transferat
vecinei de pe malul de vest al limanului Nistrului.

268 Karadja, „Delegaţii”, p. 82.
Curios este însă că autorul amintit a găsit oraşul nu alături de centrele din
Moldova, ci alături de oraşele de la mare. Credem că orăşenii din Cetatea Albă
s-au bucurat de un nivel ridicat de autonomie internă269. Pentru că izvoarele
păstrate nu pomenesc nici un consul în secolul al XIV-lea, istoricii au considerat
că drepturile deţinute aici de genovezi ar fi fost mai restrânse270. Hasdeu
amintea un privilegiu dat genovezilor de Alexandru cel Bun în 1409, în care
figura prevederea deţinerii la Cetatea Albă de către cei din urmă a unui
antrepozit comercial, ca şi a unui consul271. În documente, apar şi rectori272. La
Chilia, funcţia de rector este alăturată celei de consul273, astfel că menţionarea
rectorilor ar sugera că şi la Cetatea Albă genovezii au păstrat anumite drepturi
interne. Pe de altă parte rectori pot fi consideraţi şi pârcălabii. Genovezii se
bucurau totuşi în mod sigur de prezenţa unui notar: în 1464, Georgio Pollo,
notar la Cetatea Albă, dădea mărturie în faţa consulului genovez de la Caffa.
Această funcţie exista în portul de la gura Nistrului, fiind necesară pentru a
autentifica diversele negocieri comerciale274.
La 1421, genovezii sunt enumeraţi primii între locuitorii oraşului, alături
de români şi armeni275. Lor li se adăugau grecii, foarte activi în comerţ276. În
1454, un grup de locuitori de la Cetatea Albă cuceresc fortăreaţa Ilice (Lerici),
de la gura Niprului, răscumpărată de la mongoli şi stăpânită de fraţii Senarega277.
Iorga consideră că gestul este o iniţiativă personală a celor din Cetatea Albă, fără
a fi clar dacă domnul sau reprezentanţii săi au fost implicaţi278. Ştefan Andreescu
consideră însă că izvorul ce aminteşte acţiunea din 1454 certifică implicarea
pârcălabului de la Cetatea Albă, căci face referire la magnifico ac spectabilibus dominis
269 Iorga, Studii istorice, p. 116. Rolul important pe care genovezii l-au jucat la Cetatea Albă şi
Chilia a fost reţinut în cronici. Misail Călugărul, două secole mai târziu, punea pe seama lor
nu numai ridicarea celor două, ci şi a altor cetăţi importante din ţară, Suceava, Neamţ, Hotin
şi Roman (Ureche, Letopiseţul, p. 71).
270 Michel Balard susţine că genovezii de la Cetatea Albă s-au bucurat de o mare influenţă,
însă nu aveau exclusivitate în deţinerea puterii în oraş (Balard, La Romanie Génoise, p. 148);
vezi şi Spinei, „Comerţul şi geneza”, p. 188-189.
272 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 42-45.
273 Consulem er rectorem omnium Ianuensium in dicto loco Chili (Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 90,
nr. 45).
274 Iorga, Studii istorice, p. 287, nr. 13.
275 Călători străini, vol. I, p. 50; inscripţie armeană pe o cruce din 1446, la Gr. Avakian,
„Inscripţiile armeneşti din Cetatea Albă”, în RI, 9 (1923), nr. 7-9, p. 127. Armenii de la
Cetatea Albă sunt pomeniţi şi într-o cronică spaniolă a Imperiului Otoman (Iosipescu, „O
cronică neştiută”, p. 331).
276 Iorga, Studii istorice, p. 282-283, nr. I-II.
277 Atti della Societa Ligure, vol. VI, p. 307, nr. CXXI.
278 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 32-36; Iorga, Studii istorice, p. 116-118.
jupano et senioribus Albicastri279. Indiferent de regimul oraşului, pentru negustorii

de aici ocuparea fortificaţiei de la Ilice elimina un concurent, în timp ce domnul
Moldovei îşi consolida puterea în zonă şi ocupa un cap de pod spre răsărit. Cele
două părţi erau interesate să colaboreze. Mai târziu aflăm că noul domn, Ştefan
cel Mare, refuza să întoarcă castelul genovezilor de la Caffa. Solicitările
ulterioare ale Genovei nu au avut nici un rezultat, iar fortificaţia a rămas în
stăpânirea Moldovei, probabil până în 1475280.
În confirmarea privilegiului dat polonezilor în 1456 apare „vama
tătărască ce a fost pusă în Cetatea Albă”, de care Petru Aron îi scuteşte pe
polonezi, precizând că scutirea se aplica indiferent dacă acolo s-ar afla „fiul
hanului tătărăsc”281. Formularea apare şi în 1460, în confirmarea aceluiaşi act,
dată de Ştefan cel Mare282. Sergiu Iosipescu crede că această vamă este o
moştenire a fostei stăpâniri mongole283. Nu pare a fi o vamă instituită de domn,
căci nu figurează în 1408, când Cetatea Albă apare ca punct vamal, ci mai
degrabă este o vamă pe care domnul Moldovei a convenit-o cu mongolii, ce au
revenit la jumătatea sec. al XV-lea ca forţă în nordul Mării Negre.
Obiceiul de a lăsa un regim de autonomie unor oraşe ce îşi schimbau
regimul politic, trecând de la o stăpânire la alta, apare şi în alte ţări din sud-estul
Europei. Skopje şi Prilep, locuite în majoritate de greci, şi-au păstrat organizarea
de tip bizantin în Serbia secolului al XIV-lea. Zakonik-ul lui Ştefan Dušan (1349,
1354) le recunoştea vechile drepturi în art. 124, unde se face referire explicită la
„oraşele greceşti pe care împăratul le-a luat”, ce primesc confirmare pentru
actele şi posesiunile pe care le deţineau la momentul cuceririi. Ungaria a avut o
atitudine similară faţă de oraşele-porturi din Dalmaţia. În vecinătate, Mircea cel
Bătrân a păstrat la Silistra organizarea de influenţă bizantină (chefalia) şi
exemplele pot continua284. Un alt element care pledează în favoarea existenţei
unui regim special pentru Cetatea Albă îl reprezintă baterea de monede de
bronz la jumătatea sec. al XV-lea (cca. 1449-1456) sau la puţin timp după,
monede care au reprezentate atât însemnele Moldovei, cât şi o cruce greacă,
însoţită de numele oraşului, Asprokastron, scris în greceşte285. Simbolul şi numele,
279 Ştefan Andreescu, „Politica pontică a Moldovei: Ştefan cel Mare şi castelul „Illice”, în
Din istoria Mării Negre, p. 117; Atti della Societa Ligure, vol. VI, p. 307, nr. CXXI.
280 Iorga, Studii istorice, p. 130; Andreescu, „Politica pontică a Moldovei”, p. 118-124.
283 Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 283.
284 Burr, „The Code”, p. 521; Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p. 81-82; Sedlar, East
Central Europe, p. 130; Rădvan, Oraşele din Ţara Românească, p. 269-270.

285 P. Nicorescu, „Monete moldoveneşti bătute la Cetatea Albă”, în Cercetări istorice, Iaşi,
XVII (1943), p. 75-88; Iliescu, „La monnaie génoise”, p. 161; Monede şi bancnote româneşti, ed.
G. Buzdugan, O. Luchian, C.C. Oprescu (Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1977), p. 75,
nr. 573-576. Mai nou, Ernest Oberländer-Târnoveanu, în „Emisiuni monetare, circulaţie
în forma greacă, susţin importanţa elementului grecesc, alături de cel genovez, în

oraş286. Cetatea Albă este singurul oraş din Moldova care bate monedă, acest
drept aparţinând exclusiv domniei. Baterea de monedă la Cetatea Albă s-a făcut
cu acordul domnului, care ştia că această măsură nu făcea decât să îi crească
veniturile. Fiind bătute într-un important port la Marea Neagră, monedele, ce
purtau stema ţării, capul de bour, arătau totodată prestigiul domnului Moldovei.
Prin urmare, acesta nu a avut nici un interes să restrângă drepturile comunităţii
orăşenilor, care îi acceptase autoritatea.
Pentru domn, deţinerea oraşului avea o multiplă importanţă: politico-
militară, prin controlul fortăreţei ce supraveghea un punct strategic; economică,
prin deţinerea vămii, ce aducea venituri semnificative; religioasă, datorită
prezenţei sau reactivării aici a unei mai vechi episcopii, ce a folosit mai apoi în
cadrul procesului de obţinere a recunoaşterii Patriarhiei de la Constantinopol
pentru o mitropolie a Moldovei287. Am amintit deja vama, pomenită încă din
privilegiul de la 1408, numită „vama tătărască” în 1456 şi 1460288. Ciudată este
atestarea târzie a unui pârcălab, reprezentant al autorităţii domnului şi
conducător al cetăţii, ce apare în izvoare abia cu ocazia unor lucrări de
fortificare (1439-1440, 1443)289. Lângă citadelă, unde se afla garnizoana, Ştefan
cel Mare a finalizat în 1476-1479 un zid, început de el sau de unul din
predecesorii săi, menit să asigure protecţie pentru o incintă civilă290. În legătură
cu aceasta s-a afirmat că ar fi reprezentat un refugiu la nevoie pentru locuitorii
din oraş, care şi-ar fi avut casele în exterior291. În realitate, aici credem că se afla
monetară şi politică în Moldova domniei lui Ştefan cel Mare – observaţii pe marginea rolului
emisiunilor monetare locale”, în Ştefan cel Mare si epoca sa. Culegere de studii, ed. Tudor Teoteoi
(Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2007), p. 61-67, consideră că monedele de la
Cetatea Albă au fost bătute mai târziu, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
286 Iliescu, „Les armoiries”, p. 157-159. În acest studiu, Octavian Iliescu consideră că cei
care au stat la baza autonomiei Cetăţii Albe ar fi fost grecii şi nu genovezii. Oraşul, de
origine bizantină, ar fi primit autonomie în timpul mongolilor şi ar fi păstrat aceste drepturi
şi sub domnii Moldovei. Afirmaţia este plauzibilă şi o putem pune în cadrul existenţei celor
două aşezări ce par să fi fiinţat la gura Nistrului.
287 Izvoare privind istoria României. Fontes, vol. IV, p. 269, nr. 66. Potrivit lui Ştefan S. Gorovei,
reactivarea episcopiei de la Cetatea Albă s-a făcut de către Petru I (Gorovei, Întemeierea
Moldovei, p. 186-191).
289 Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă”, p. 313-325; DRH, A, I, p. 314, nr. 225. Mai
nou, vezi Ştefan S. Gorovei, „Principatul de Theodoro (Mangop) şi Moldova lui Ştefan cel Mare.
Observaţii şi ipoteze”, în Marea Neagră. Puteri maritime-puteri terestre, p. 218-222.
290 Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă”, p. 331-340; Şt. S. Gorovei susţine că pisaniile
ce atestă reparaţiile au fost puse în 1476-1477, în contextul unui asediu otoman („Stemele lui
Ştefan cel Mare de la Cetatea Albă”, în SMIM, XXIII (2005), p. 215-221).
291 Şlapac, Cetatea Albă, p. 47, 86 şi Cetăţi medievale, p. 187.
partea fortificată a oraşului medieval. Hărţile şi planurile pe care le deţinem sunt

moderne, din secolele XVIII-XIX şi surprind o aşezare civilă în afara zidurilor,
de fapt o suburbie (sau mai multe), dezvoltată mai târziu, probabil de la finele
evului mediu292. Aceleaşi hărţi ne oferă suficiente dovezi că lângă citadelă şi port
se afla oraşul, căci ele surprind detalii preţioase cu privire la planul incintei. Sunt
evidenţiate case, ce se aliniau de-a lungul unor străzi, al căror traseu se desfăşura
între porţile din zid, adevărate puncte de reper: „poarta cea mare”, „poarta de
mijloc” şi „poarta dinspre apă”; 20 de turnuri se află de-a lungul zidului incintei
civile. Locuinţele erau folosite tot timpul anului, nu numai atunci când oraşul
era atacat. Spre malul apei, se afla incinta portuară („schela”), protejată şi ea de
un zid cu trei turnuri. Tot ansamblul acoperea cca. 9 hectare, cea mai întinsă
fiind incinta civilă, de aproximativ 5 hectare. Suprafaţa de 5 ha era suficientă
pentru o aşezare medievală urbană fortificată. În Polonia întâlnim numeroase
oraşe fortificate ce au suprafeţe asemănătoare. Gniezno avea o incintă întărită
de 6 ha, Lublin – 7 ha, Olkusz – 7 ha; Cracovia, unul din marile oraşe ale
Europei Centrale, avea o incintă de cca. 50 ha293. De altfel, şi la Constantinopol,
ce a servit ca model pentru planul de la Cetatea Albă, incinta civilă era locuită de
orăşeni. Şi la Smederevo (suprafaţă 11 ha), altă cetate ce a urmat modelul
bizantin, incinta cu casele orăşenilor a fost fortificată294. Acolo unde zidurile
limitau suprafaţa unei aşezări densitatea de locuire era mai mare. Suburbii au
existat din secolul al XIV-lea, dar din motive strategice şi financiare domnul nu
a putut fortifica decât suprafaţa nucleului urban, dezvoltat aproape de vechea
cetate. Într-un raport cu privire la acţiunile sultanului Baiazid al II-lea din 1484
este amintită populaţia oraşului, estimată la 20.000 de „suflete”, cifră probabil
exagerată; cel care a făcut menţiunea s-a referit la locuitorii aşezaţi atât în incinta
fortificată, cât şi în afara acesteia295.
Rând pe rând, porturile creştine de la Marea Neagră au fost cucerite de
otomani. După Caffa (1475), a venit rândul oraşelor-porturi ale Moldovei, care,
deşi au evitat ocuparea în 1475-1476, nu au rezistat puternicului atac otoman
organizat de sultanul Baiazid al II-lea, în 1484. Prima a cedat Chilia, în iulie, apoi
în august a venit rândul Cetăţii Albe296, care s-a supus după câteva zile de
bombardament, în urma unor negocieri între otomani şi conducătorii
292 Planuri în Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă”, planşa V şi Şlapac, Cetatea Albă,

p. 31-113.
293 Widawski, Miejskie mury, p. 526-529.
294 Plan şi detalii la Ivan M. Zdravkovič, Les fortresses medievales de Serbie (Belgrad: Turistička
Štampa, 1970), p. 74-83; A. Deroko, Medieval Castles on the Danube (Belgrad: Turistička
Štampa, 1964), p. 19-20, imag. 42-43, 50-65.
295 DH, vol. VIII, p. 28, nr. 31; Beldiceanu se referă eronat la 20.000 de case, cu toate că
documentul respectiv spune clar „anime XX mila” (Beldiceanu, „La conquête des cités”, p. 56).
296 Cronici slavo-române, p. 10, 19; Cronici turceşti, vol. I, p. 76-78, 130-132, 325-327.
orăşenilor297. Moldova pierdea o importantă poziţie strategică şi economică. Cu

toate că Cetatea Albă şi Chilia au devenit parte a Imperiului Otoman,
locuitorilor rămaşi li s-a asigurat un larg regim de autonomie. O politică
asemănătoare au dus sultanii otomani atunci când au ocupat regiunile miniere
din Serbia şi Bosnia sau teritoriile deţinute în Asia sau Africa de mameluci,
motivele fiind atât politice, cât mai ales economice298. Sultanul a acordat
negustorilor de la Cetatea Albă un regim vamal favorabil, asemănător cu cel
aplicat altor mari oraşe din imperiu, semn că dorea să asigure dezvoltarea acestui
important port. Supravieţuiesc şi unele elemente de organizare fiscală şi juridică
din perioada stăpânirii Moldovei. În actele acordate oraşului, sunt amintite în
mai multe rânduri unele taxe ce urmau să se ia potrivit vechilor obiceiuri, iar
acolo unde legislaţia otomană nu prevedea măsuri urma să se aplice „legea
veche”299.
Chilia
La gura Dunării, Chilia (Chelia în izvoare) a beneficiat în şi mai mare

măsură de prezenţa negustorilor genovezi. O aşezare cu origini probabil
bizantine exista în această regiune în secolul al XIII-lea, fiind pomenită în
contextul invaziei din 1241: alături de reşedinţa ţarilor bulgari de la Târnovo,
mongolii ar mai fi cucerit un oraş însemnat, numit Kila300. Împreună cu Caliacra,
Silistra, Cavarna, dar şi Licostomo, Chilia apare într-o listă cu posesiuni (castella)
ale patriarhiei din Constantinopol (cca. 1318-1323)301. Două decenii mai târziu,
o incursiune a piratului turc Umur Beg d’Aydin a afectat aşezarea (cca. 1337-1338).
Atacul era menit să slăbească poziţiile mongolilor din regiune, însă probabil nu a
avut efectul urmărit, căci mongolii şi-au reimpus controlul asupra centrelor
bizantine de la Dunărea de Jos, inclusiv asupra Chiliei şi Vicinei302.
Aşezarea de la Chilia se află în mijlocul unei ample dispute
istoriografice, ce priveşte localizarea sa. Octavian Iliescu a demonstrat că la gura
Dunării au existat de fapt două aşezări: una mai veche, o cetate bizantină,
numită Licostomo, pe o insulă la vărsarea braţului Chilia în mare, şi alta, mai
nouă, Chilia, mai în interior, pe cursul fluviului. În izvoare, cele două aşezări
297 Beldiceanu, „La conquête des cités”, p. 68-69.

298 Ibid., p. 80-81.
299 Ibid., p. 71, 80; Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane, p. 173, nr. XIII.
300 Decei, „L'invasion des tatars”, p. 120-121. Dennis Deletant consideră că iazurile
pomenite la Celei în Diploma ioaniţilor (1247) ar fi de fapt situate la Chilia (Deletant,

„Genoese”, p. 519).
301 Acta et diplomata graeca, vol. I, p. 95, nr. LII - II.
302 Informaţie din Düsturnāme-i Enverî, o cronică rimată turcă (Alexandrescu-Dersca,
„L’expédition d’Umur beg”, p. 13-23; Cronici turceşti, vol. I, p. 36-37).

apar pomenite separat, dar şi împreună303. Încă nu este clară localizarea precisă a
lor, dacă se aflau în insule şi pe ce mal al fluviului304. Geografia foarte dinamică
a zonei deltei Dunării a modificat permanent peisajul, astfel că în epoca
modernă nu mai rămăseseră la suprafaţă decât ruine ale cetăţii de la Chilia Nouă,
ce a intrat în stăpânirea otomanilor la sfârşitul sec. al XV-lea. Portulanele
medievale mai mult încurcă lucrurile, căci aşează Licostomo când pe malul drept
al Dunării, când pe cel stâng, respectivul braţ al fluviului fiind numit de obicei
Licostomo, abia mai târziu Chilia305. Giurescu credea în existenţa unui singur
oraş, ce şi-ar fi avut nucleul lângă Licostomo şi care ulterior s-ar fi extins pe
malul celălalt al Dunării, unde îşi avea capătul drumul ce venea dinspre vest306.
O opinie asemănătoare are Petre Diaconu, care consideră că Licostomo poate fi
identificat cu Chilia şi deci nu exista decât o singură aşezare, cu două nume307.
În ceea ce ne priveşte, păstrăm rezerve, dar plauzibilă ni se pare opinia potrivit
căreia la Chilia se aflau o cetate şi un oraş, în timp ce la Licostomo exista în
primul rând o cetate, ce supraveghea navigaţia de la ieşirea Dunării în mare.
Notarii care supervizau şi redactau actele comerciale nu ar fi folosit când un
nume, când un altul pentru aceeaşi aşezare, ştiind că acest lucru ar fi fost sursa
unor potenţiale confuzii. Cercetarea hărţilor moderne arată că delta Dunării a
avansat în special după oraşul Vâlcov, de unde se desparte o deltă secundară. În
evul mediu, aici era gura de vărsare a fluviului în mare şi aici se afla şi
Licostomo. Lycostomion înseamnă în greceşte „gura lupului”, în timp ce numele
oraşului Vâlcov are un înţeles similar, căci vine din slavonul vâlc, „lup”.
Denumirea de Chilia derivă din grecescul kellion, ce are două sensuri: cameră
într-o mănăstire şi magazie, antrepozit; ultimul sens are legătură cu activitatea
comercială intensă din acest oraş în evul mediu308. În secolul al XIV-lea,
303 Pistarino, Notai Genovesi, p. 76, nr. 45; p. 130, nr. 74; p. 167, nr. 92; în aceste acte, Chilia şi
Licostomo sunt pomenite separat. Pentru actele emise la Chilia, „de pe [braţul] Licostomo”,
vezi Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 42, nr. 12; p. 46, nr. 14; p. 52-57, nr. 18-22; vezi şi
Călători străini, vol. I, p. 15-16.
304 Licostomo s-ar fi aflat în dreptul localităţii de astăzi Periprava; pe celălalt mal al Dunării
s-a dezvoltat mai târziu oraşul Vâlcov (Iliescu, „Localizarea vechiului Licostomo”, p. 452-453,
document în anexă la p. 457); Iliescu, „Nouvelles contributions”, p. 236-258. Pentru
localizare şi discuţii, vezi şi: Giurescu, Târguri, p. 214-218; V. Ciocâltan, „Chilia în primul
sfert al secolului al XV-lea”, în RdI, 34 (1981), nr. 11, p. 2091-2096; Gh. Pungă,
„Consideraţii privitoare la cetatea Chilia Nouă”, în Pungă, Studii de istorie medievală şi de ştiinţe
auxiliare (Iaşi: Editura Demiurg, 1999), p. 85-104; Andreescu, „O cetate disputată”, p. 35-36.
305 The portolan chart; Sea charts of the early explorers, nr. 7 şi 9.
307 Petre Diaconu, „Kilia et Licostomo ou Kilia=Licostomo?”, în RRH, 25 (1986), nr. 4,
p. 301-317; Petre Diaconu, „Kilia et Licostomo”, un faux problème de géographie

historique”, în Il Mar Nero, Roma-Paris, II (1995-1996), p. 235-263.
308 Iliescu, „Nouvelles contributions”, p. 240.
Licostomo avea în primul rând o funcţie militară şi strategică, în timp ce Chilia

îndeplinea mai ales o funcţie economică309.
Creşterea puterii Chiliei, ca şi a Brăilei din Ţara Românească, s-a datorat
decăderii oraşului concurent, Vicina. În urma războiului genovezo-bizantin din
1351-1352, genovezii au profitat şi şi-au consolidat prezenţa în oraşele de pe
litoralul nord-vestic al Mării Negre. În aceste condiţii, Chilia a intrat sub control
genovez310. O vreme, până spre 1368-1369, la Chilia încă se simte tutela unui
conducător mongol, probabil acel Dimitrie, care solicita plata unor taxe pe
tranzacţiile comerciale efectuate în port. Informaţiile oferite de registrul
notarului genovez Antonio di Ponzò, din anii 1360-1361, sugerează că în oraş
era o puternică şi foarte mobilă colonie genoveză, alături de care se aflau
români, greci, armeni şi mongoli311. Genovezilor li se permitea să aibă consuli ca
reprezentanţi, atât la Chilia, cât şi la Licostomo, aceste funcţii fiind îndeplinite
uneori de notari. Sunt menţionaţi Beniamin (ante 1360)312, Nicolaus
Branchaleonus (1360)313, Barnaba di Carpina (1360-1361)314 şi alţii, la Chilia şi
Petru Embrone (1382) şi Nicolae de Fieschi (1403)315, la Licostomo. Genovezii
răspundeau în faţa acestor consuli şi a unei curia (curie Ianuensis in Chili; curie
consulatus Chili), în care se reglementau divergenţele316. Un magistro, Petro de
Cele, figurează ca martor la vânzarea unei sclave, în 1361317. Războiul comercial
dintre Dobrotici, principe în Dobrogea, şi genovezi, izbucnit în a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, a afectat Chilia318. După 1370, oraşul nu mai apare în
izvoare, genovezii refugiindu-se la Licostomo319. Tratatul din 1387 încheiat cu
Ivanco, urmaşul lui Dobrotici, oferă genovezilor garanţii pentru proprietăţile
deţinute în ţinuturile lui Ivanco şi o mai mare libertate comercială320.
În secolul următor, Chilia a schimbat mai multe stăpâniri. Chiar dacă în
1392 Roman I se intitula domn „până la marea cea mare”, Chilia nu făcea parte
309 Deletant, „Genoese”, p. 522; Papacostea, „De Vicina à Kilia”, p. 76.

310 Papacostea, „De Vicina à Kilia”, p. 69-78.
311 Acte publicate de Pistarino în Notai Genovesi şi Balard, Gênes et l’outre mer, tom II. Vezi şi
Iosipescu, „O cronică neştiută”, p. 331.

312 Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 88, nr. 43; p. 90, nr. 45.
313 Ibid., p. 88, nr. 43. p. 90-93, nr. 45-47.
314 Pistarino, Notai Genovesi, p. 65, nr. 40 şi altele; în actul citat este menţionat şi consulul de
la Vicina, Bartolomeo di Marcho. Vezi şi Papacostea, „De Vicina à Kilia”, p. 65-79.

316 Pistarino, Notai Genovesi, p. 82-84, nr. 49-50; Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 88, nr. 43.
Pentru organizarea coloniilor de la Marea Neagră, vezi şi Astuti, „Le colonie genovesi”,
p. 87-129.
317 Pistarino, Notai Genovesi, p. 103, nr. 61.
319 Balard, La Romanie Génoise, p. 145, 147.
320 Iorga, Studii istorice, p. 54; Din istoria Dobrogei, vol. III, p. 346-361.
din stăpânirile sale. În calitate de cetate, apare în lista de la Kiev, dar nu este
aşezată în mod cert în rândul cetăţilor şi oraşelor „valahe”, fiind situată în rândul
porturilor de la Dunăre, alături de Vicina321. Ţinând cont de evoluţia ulterioară a
oraşului, înclinăm să credem că de fapt Moldova nu a cucerit Chilia decât după
alte trei decenii. Nu există nici un izvor intern care să facă referire la acest oraş
până la 1435 şi nici o altă sursă nu ne dă de înţeles că domnul Moldovei ar fi
ocupat aşezarea la sfârşitul sec. al XIV-lea. După genovezi, cei care au preluat
controlul oraşului au fost domnii Ţării Româneşti322, care l-au ţinut cel puţin din
a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân, până în timpul lui Dan al II-lea
(după 1403-1404, până în 1426)323.
În 1420, când otomanii au întreprins o mare expediţie împotriva ţărilor
române, Chilia a fost cucerită temporar de aceştia, după cum reiese dintr-o
scrisoare a regelui Sigismund al Ungariei324. Octavian Iliescu avansează ideea
potrivit căreia Chilia a intrat în stăpânirea Ţării Româneşti mai înainte, cel puţin
de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân, dacă nu mai devreme325. Domnii
Ţării Româneşti deţineau teritoriul din sudul Moldovei de câteva decenii şi nu
vedem de ce ar fi lăsat deoparte Chilia. Probabil, înţelegerile dintre Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun confirmau stăpânirea domnului muntean asupra
acestui oraş326. Între timp, Chilia intrase şi în vizorul Ungariei, care căuta să
deţină o poziţie solidă, economic şi militar, la gurile Dunării. În 1412, în tratatul
de la Lublau, încheiat în secret între Sigismund de Luxemburg şi Vladislav
Jagiello, regele Poloniei, se afla o clauză ce specifica cedarea către Ungaria a
Chiliei, în cazul în care Moldova nu va da ajutor împotriva turcilor (Cetatea Albă
ar fi revenit Poloniei)327. Prevederea a fost văzută ca argument în favoarea
deţinerii la acea vreme a Chiliei de către Moldova328. Credem însă că domnii
Ţării Româneşti ţineau în continuare Chilia, cu asentimentul regelui Ungariei,
care doar îşi rezerva dreptul de a o lua în cazul în care creştea pericolul otoman.
Mircea cel Bătrân era la acea vreme activ implicat în luptele pentru tron din

322 Vezi şi Giurescu, Târguri, p. 221.
323 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 98-100;
vezi şi Şerban Papacostea, „Un umanist italian, ambasador în slujba Bizanţului, prin
Moldova lui Alexandru cel Bun”, în In Honorem Gernot Nussbächer, ed. Daniel Nazare et al.
(Braşov, Editura Foton, 2004), p. 136-141.
324 F. Constantiniu, Ş. Papacostea, „Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi situaţia
internaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea”, în SRdI, 17 (1964), nr. 5, p. 1139;

Pervain, „Lupta antiotomană”, p. 73-75.
325 Iliescu, „Localizarea vechiului Licostomo”, p. 456.
327 DH, vol. I, partea 2, nr. CCCCI, p. 483; Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii polone”, p. 323.
328 Constantiniu, Papacostea, „Tratatul de la Lublau”, p. 1138-1139; Virgil Ciocâltan
consideră că Moldova a ţinut Chilia între 1412 şi 1448 (Ciocâltan, „Chilia”, p. 2091-2095).
Imperiul Otoman astfel că Sigismund se putea gândi la „confiscarea” cetăţii pe

care domnul încă o deţinea. În Adriatica, regele se afla în conflict cu Veneţia şi
dorea să se asigure că gurile Dunării se află încă sub influenţa sa329. Chilia a
revenit Moldovei mai târziu, după 1426330; în 1429 şi 1431 era revendicată de
Ungaria şi Ţara Românească331, iar în 1435 ştim că făcea parte din teritoriul lui
Ştefan vodă, fiind pomenită în calitate de cetate şi vamă332. A fost cedată
Ungariei, apoi a revenit iar Ţării Româneşti, probabil între 1439 şi 1445/1446333.
Walerand de Wavrin ne transmite că seniorul de Wavrin ar fi găsit în 1445 pe
români (vallaques) la Chilia, cărora le-au cerut veşti despre regele Ungariei, pe
atunci Vladislav al III-lea al Poloniei, prin urmare este greu de spus de unde
erau aceşti „valahi”, din Moldova sau Ţara Românească334. În februarie 1446,
este pomenit aici, indirect, un pârcălab al domnului Moldovei335. Doi ani mai
târziu, în 1448, Chilia reintră sub controlul lui Iancu de Hunedoara, voievodul
Transilvaniei, pe atunci regent al Ungariei, ce tocmai îl pusese pe Petru al II-lea
pe tronul Moldovei336. Petre P. Panaitescu crede că de fapt în această perioadă
oraşul a ţinut tot de Ţara Românească, care a acceptat instalarea aici a unei
garnizoane din Ungaria337, idee susţinută de alte izvoare. În 1462, Constantin
Mihailovici de Ostroviţa, ce îl însoţea pe Mehmed al II-lea în expediţia
împotriva Ţării Româneşti, preia o afirmaţie a sultanului, ce confirmă indirect că
Chilia ar fi ţinut atunci de Ţara Românească: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea
Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom
putea avea nici o biruinţă”338. Şi un document otoman, din anii 1517-1527,
trimite la perioada când oraşul şi teritoriul din jur fuseseră stăpânite mai întâi de
Ungaria, apoi de Ţara Românească339. Nu credem că sultanul nu ar fi cunoscut
realităţile regiunii pe care a atacat-o. Chilia aparţinea şi Ţării Româneşti, nu
numai Ungariei, căci sultanul pune pe seama acesteia din urmă doar Belgradul.
329 Papacostea, „Kilia et la politique orientale”, p. 421-427.

330 Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 99-102. În oct. 1424, Chilia încă ţinea de Ţara
Românească, un argument în acest sens fiind trecerea pe aici şi prin Ţara Românească a
împăratului Ioan al VIII-lea, care venea de la Buda (Izvoare privind istoria României. Fontes, vol.
IV, p. 439-445).
331 Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii polone”, p. 319, 325-326.
333 Andreescu, „O cetate disputată”, p. 38-42; Dinu C. Giurescu susţine, eronat,
perioada1445-1448 (Giurescu, „Relaţiile economice”, p. 174-175).

335 DRH, A, I, p. 371, nr. 262.
336 Cronicile slavo-române, p. 44, 48; Papacostea, „Kilia et la politique orientale”, p. 432-434.
337 Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 106-107; pentru legătura cu Ungaria, vezi
DRH, D, I, p. 413, nr. 302; p. 418, nr. 305; p. 435, nr. 318.
339 Documente turceşti, vol. I, p. 10, nr. 9.
Ştefan cel Mare a realizat că Cetatea Albă nu era suficientă pentru

ambiţiile sale de a duce o politică regională puternică şi îi era necesar să
controleze şi gurile Dunării. Mehmed al II-lea ocupase Constantinopolul în
1453 şi urmărea să-şi impună autoritatea asupra statelor din jurul Mării Negre,
astfel că poziţia strategică a Chiliei a intrat şi în atenţia otomanilor, în
eventualitatea unui atac asupra Moldovei340. În 1462, Ştefan a încercat, fără
succes, să cucerească cetatea; demn de menţionat este amănuntul că Ştefan şi-a
pornit atacul concomitent cu o invazie otomană împotriva lui Vlad Ţepeş, un alt
semn că Ţara Românească avea o legătură cu Chilia341. Ştefan nu renunţă la
planurile sale şi reuşeşte să ocupe Chilia în 1465342. Din acel an şi până în 1484,
cetatea şi oraşul au aparţinut Moldovei.
Din secolul al XV-lea, nucleul urban s-a mutat treptat pe malul de nord
unde, la vadul de trecere, apăruse probabil o nouă aşezare343. În acest loc, Ştefan
a ridicat o nouă cetate în 1479. Planurile oraşului Chilia din secolul al XVIII-lea
prezintă o cetate şi o suburbie, fortificate după tipul constantinopolitan urmat şi
la Cetatea Albă. Zidurile delimitau o citadelă, o incintă a garnizoanei şi una
civilă. Suprafaţa acoperită de acest ansamblu era de 7,5 hectare, secţiunea civilă
având 4 hectare. Credem că putem pune pe seama lui Ştefan ridicarea acestui
complex fortificat. În 1479, el a mobilizat un număr impresionant de meşteri,
fapt reţinut şi de cronică: 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare344. Nu se ştie dacă
Ştefan a terminat şi incinta civilă în 1479, însă asemănările dintre planul acesteia
şi cel de la Cetatea Albă sunt prea mari ca să lăsăm pe seama otomanilor
construirea zidurilor ce urmau să asigure protecţia orăşenilor. Un plan din 1770
ne confirmă încă o dată că vorbim aici de ceea ce la jumătatea sec. al XV-lea
reprezenta noul oraş medieval de la Chilia345.
Cetatea ridicată la nord de Dunăre de Ştefan, precum şi oraşul din
apropiere, au funcţionat şi sub stăpânirea otomană. Cu toate că a continuat să
existe ca fortificaţie, vechea Chilie, de pe malul de sud, a decăzut, şi astăzi în
apropierea ei se află un sat ce poartă chiar acest nume, Chilia Veche346. În prima
parte a sec. al XV-lea şi Licostomo a început să decadă. Iorga a identificat pe un
anume Petru Messopero de Ansaldo, ce făcea afaceri în 1440 la Liov şi se
intitula haeres Licostomi („moştenitor al Licostomo”) şi consul Francorum. Istoricul
considera că titlul era doar o pretenţie şi nu mai surprindea realitatea, căci
340 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.

343 Ştefan Andreescu, „Note despre cetatea Chilia”, în Din istoria Mării Negre, p. 50-52.
345 Şlapac, Cetăţi medievale, p. 197-201; vezi fig. 149 şi 150.
346 Ibid., p. 64. Pentru localizarea noii cetăţi, vezi ibid., p. 65-66.
Licostomo îşi pierduse „rostul genovez” de la începutul sec. al XV-lea347.

Licostomo a urmat destinul Chiliei, intrând sub controlul Ţării Româneşti sau al
Moldovei348. În 1484, când Chilia e cucerită de otomani, Licostomo era în ruină
şi turcii îi refac zidurile, interesaţi să aibă un punct de control la locul de vărsare
a fluviului în mare349. Pe măsură ce delta Dunării a avansat, acest post a fost
abandonat.
Deşi nu s-au păstrat prea multe izvoare din această perioadă de
succesive schimbări în statutul Chiliei, toţi cei care s-au succedat aici credem că
au lăsat un regim de autonomie orăşenilor. Pentru cei care controlau oraşul erau
mai importante cele două cetăţi, ce supravegheau intrarea pe principalul braţ al
Dunării, precum şi veniturile încasate din vămi. Orăşenii au avut libertate de
comerţ şi dreptul de a-şi alege proprii reprezentanţi. Cronicile slavo-române
conţin formulări ce arată că locuitorii s-au bucurat de un regim special şi din
partea lui Ştefan cel Mare: „Şi a intrat Ştefan voievod în cetate [...] şi a rămas
acolo trei zile, veselindu-se şi lăudând pe Dumnezeu şi împăciuind pe oamenii
din cetate” (Letopiseţul anonim); „Acolo a şezut el [Ştefan] trei zile şi atunci s-au
supus şi cei din târg cu totul” (Cronica moldo-germană)350. În limbajul medieval,
„împăcarea” şi „supunerea” aveau un înţeles anume, pasajele respective
referindu-se la acceptarea de către orăşeni a noului stăpânitor, dar şi la
recunoaşterea unor drepturi de către acesta. La compromis au contribuit
probabil şi nişte scrisori trimise orăşenilor de regele Poloniei, ce i-au determinat
să colaboreze cu Ştefan351.
La conciliul de la Constance a venit şi un grup din Chilia (Kylo). În
textele ce pomenesc delegaţiile venite la această întrunire, Chilia este pusă alături
de Cetatea Albă şi Caffa, prin urmare credem că de fapt cei care au trimis
reprezentanţi au fost în primul rând genovezii352. Izvoarele arată că genovezii
din Chilia, Caffa şi Pera se aflau în strânsă legătură unii cu alţii şi cu siguranţă
aceste legături nu erau numai de ordin economic, ci şi spiritual.
Sub numele de habitator Chili apar şi orăşeni de altă origine etnică decât
italiană. Un negustor important este Sarchis armeanul (Erminio), originar din
Caffa, pomenit în 1360 şi 1361 pe când făcea negoţ cu ceară şi miere cu
347 N. Iorga, „Lucruri noi despre Chilia şi Cetatea Albă”, în AARMSI, ser. III, V (1926),
p. 325-326; Şerban Papacostea, „La fin de la domination génoise à Licostomo”, în AIIAI,
XXII (1985), nr. 1, p. 33.
348 Andreescu, „Note despre cetatea Chilia”, p. 52-56.
349 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 85; Iorga, Studii istorice, p. 53.
350 Cronicile slavo-române, p. 7, 16; 29.
352 Karadja, „Delegaţii”, p. 82.
negustori din Pera şi Caffa353. Izvoarele pomenesc şi greci, precum măcelarul

Teodorus Lambarda354, veneţieni, ca Iohann de Clarencia şi Petro de Ognibem,
ce figurează ca având funcţia fiscală de censarii355, dar şi unguri, ca acel Yagop de
Ungaria356. Documentele indică în oraş două biserici catolice, aflate sub
patronajul Sfinţilor Francisc şi Dominic357, precum şi o biserică a grecilor,
închinată Sf. Ioan358. Existau o piaţă centrală, dughene, locuinţe, mori. Pe lângă
exportul de grâne, ceară, miere sau negoţul cu sclavi359, mulţi locuitori din Chilia
se ocupau cu împrumutul banilor. S-au păstrat şi câteva nume de „bancheri”:
Francesco şi Laurencio Bustarino, Giorgio de Chaveghia di Voltri şi Luchino de
Bennama360. S-a emis opinia că oraşul primise chiar dreptul de a bate monedă
proprie, mai precis aspri de argint (asperi centum de Chili), probabil o imitaţie după
aspri mongoli, ce apar într-o tranzacţie din 1361361; în aceleaşi acte apare
formula ad pondus Chili, ce arată că exista un etalon local de măsură362. De
asemenea, au fost identificaţi şi asperi de Licostomo363. Mai târziu, când Chilia a
intrat în stăpânirea Ungariei, în oraş vin mai mulţi unguri. Un act din 1484, ce
reglementa pescuitul în zonă, cuprinde 20 de nume de pescari, din care şapte
aparţin unor unguri364. Sursele istorice nu sunt la fel de bogate în informaţii
pentru perioada când oraşul s-a aflat în stăpânirea Moldovei, perioadă despre
care nu ştim aproape nimic. Probabil vama pomenită aici aducea venituri
semnificative domnului365.
Chilia a fost cucerită de otomani în iulie 1484, datorită trădării unuia din
conducătorii orăşenilor366. La fel ca la Cetatea Albă, locuitorii au păstrat un
353 Tranzacţiile sunt încheiate în casa pe care Sarchis o avea în oraş (Pistarino, Notai Genovesi,
p. 30, nr. 19; p. 57, nr. 35 şi altele).
354 Ibid., p. 169, nr. 93.
355 Ibid., p. 22, nr. 15; p. 62, nr. 38; p. 103, nr. 61 şi altele.
357 Balard, La Romanie Génoise, p. 146. În 1453, aflăm că se plănuia ridicarea unei mănăstiri
franciscane dedicată Sf. Bernard (DRH, D, I, p. 433, nr. 317).

359 Balard, La Romanie Génoise, p. 149-150.
360 Pistarino, Notai Genovesi, p. 3, nr. 1; p. 50, nr. 31; p. 47, nr. 29 şi altele; Balard, Gênes et
l’outre mer, tom II, p. 148-153, nr. 87-92; p. 156-158, nr. 94-97 şi altele.
362 Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, p. 132, nr. 77; p. 140, nr. 81 şi altele.
363 Iliescu, „La monnaie génoise”, p. 164, 166.
364 Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane, p. 167, nr. XI.
366 Cronici slavo-române, p. 10, 19; Cronici turceşti, vol. I, p. 76-78, 130-132, 325-327; Beldiceanu,
„La conquête des cités”, p. 68.

regim de autonomie, fiscală şi juridică367. În prima perioadă a stăpânirii

otomane, ei au beneficiat de vămi mai mici, iar comerţul a fost încurajat368.
Cotnari
Oraşul Cotnari se află situat în ţinutul Hârlău, ce a cunoscut o densitate

urbană mai mare decât celelalte ţinuturi ale Moldovei, având trei oraşe: Hârlău,
Botoşani şi Cotnari. Singurul ţinut care mai avea trei oraşe era Suceava, cu Siret,
Suceava şi Baia. La Cotnari mai întâlnim o situaţie puţin obişnuită pentru
Moldova, pentru că între acest oraş şi Hârlău sunt doar cca. zece km.
Majoritatea oraşelor de la răsărit de Carpaţi au apărut la distanţă de cel puţin o zi
de mers, la cca. 35-45 km. Explicaţia apariţiei celor două oraşe unul lângă
celălalt are legătură cu prezenţa aici a unui teren foarte bun pentru cultivarea
viţei de vie. Centrul podgoriei era însă la Cotnari şi nu la Hârlău, oraş care a
apărut în alte condiţii, viile reprezentând un factor economic secundar. La
Cotnari, via şi vinul au fost elemente hotărâtoare în procesul de geneză urbană,
situaţie vizibilă şi din poziţia oraşului, care nu a fost aşezat pe drumul principal
care mergea de la Hârlău spre Târgu Frumos, ci puţin lateral de acesta369.
Nefiind la drumul mare, în Cotnari nu a fost înfiinţată o vamă. Cultivarea viţei
de vie şi vinderea vinului au fost principalele ocupaţii ale orăşenilor370, fapt
ilustrat şi în sigiliul latin al oraşului371.
Podgoria s-a dezvoltat pe versantul de răsărit al dealurilor Hârlăului,
care pe lângă sol oferea şi o expunere propice la soare, în această regiune
atingându-se limita nordică a culturii viţei de vie372; de altfel, toate podgoriile din
Moldova (Cotnari, Odobeşti, Huşi) prezintă o astfel de expunere. Nu ştim cât
de vechi sunt viile de aci, însă cei care au introdus tehnici superioare de cultivare
şi valorificare a vinului au fost coloniştii germani şi maghiari, ce s-au aşezat în
acest loc din a doua jumătate a sec. al XIV-lea. Ei veneau de dincolo de Carpaţi,
căci în Polonia producerea vinului nu este răspândită cum este în Ungaria şi
Transilvania. Un izvor de la Sibiu (Ephemerides Cibinenses), preluat într-o lucrare
mai târzie, pomeneşte un grup de saşi husiţi, ce s-ar fi aşezat şi la Cotnari în
1420373, informaţie încă neconfirmată. La Cotnari, sursele istorice arată că
367 Beldiceanu, „La conquête des cités”, p. 71, 80.

368 Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane, p. 163, nr. X.
369 DIR, XVI, A, III, p. 265, nr. 322.
372 Cantemir afirmă despre vinul de la Cotnari: „cel mai nobil vin [din Moldova] se naşte la
Cotnari”. Tot el confirmă că la nord de această regiune nu se mai cultivau vii (Cantemir,
Descrierea stării, vol. II, p. 182).
373 Podgoria Cotnari, p. 51.
grupul de catolici – saşi şi unguri – era numeros, fiind majoritar în comunitatea

orăşenilor374. Ungurilor li se datorează numele dat dealurilor Ţombric, Laslău şi
Cătălina375. Lipsa cercetărilor arheologice ne împiedică să identificăm modul în
care coloniştii s-au aşezat, dar credem că şi aici avem de-a face cu o locatio tipică.
Puţinele descoperiri atestă totuşi în prima parte a sec. al XV-lea o aşezare cu
trăsături urbane: locuinţe dotate cu sobe cu cahle, specific orăşeneşti, ceramică
de import, densitate de locuire etc376. Misionarii care au vizitat oraşul în sec. al
XVII-lea transmit că saşii „locuiesc în locurile cele mai bune, deoarece ei au fost
primii care s-au aşezat în acest oraş şi spun că ei au fost începători la sădirea
viilor”377. Presupunem că „locurile” amintite se aflau în centrul aşezării, periferia
fiind ocupată de români. Catolicii au ridicat în timp nu mai puţin de trei
biserici378, o altă mărturie a numărului şi bogăţiei comunităţii lor, stare care a
dăinuit mai mult timp decât în alte oraşe ale ţării379. Biserica mare era închinată
Adormirii Sfintei Fecioare380, celelalte două Sf. Urban şi Sf. Leonard381. Nu
întâmplător a fost ales Sf. Urban, considerat în toată Europa patron al
cultivatorilor de viţă de vie şi al podgoriilor382, în timp ce Sf. Leonard era
patronul captivilor383. La începutul sec. al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir descria
374 Călători străini, vol. II, p. 261; Bandini, Codex, p. 236. Nicolae Iorga crede că sunt germani
veniţi de la Tokaj, din zona Tisei (Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 104, 330). Cu
siguranţă, marele istoric a luat în considerare ca argument şi asemănarea dintre celebrul soi
local, Grasa de Cotnari, şi mai celebrul Furmint, produs la Tokaj. Cu toate acestea, unii
specialişti nu susţin neapărat o astfel de legătură, cu toate că argumentele acestora nu sunt
chiar dintre cele mai solide. Despre Grasă, Valeriu V. Cotea scria: „este un soi aborigen [...].
Datorită unor asemănări fenotipice cu soiul Furmint, s-a emis ipoteza că acestea sunt
înrudite şi că ambele ar proveni din podgoria Alba. Existenţa sa din vremuri îndepărtate (cât
de îndepărtate?, n. ns.) la Cotnari întăreşte însă părerea că este un soi de origine locală”
(Podgoria Cotnari, p. 405).
375 Cihodaru, „Podgoriile de la Cotnari”, p. 7-8; Podgoria Cotnari, p. 82, 89-91.
376 Cheptea, Un oraş medieval, p. 77, nota 305, fără trimitere bibliografică la locul unde sunt
publicate săpăturile.
378 În 1599, Bernardo Quirini număra chiar patru biserici, trei de piatră şi una de lemn
(Călători străini, vol. IV, p. 39).

379 Pentru reprezentanţi ai patriciatului din Cotnari în sec. al XVII-lea, vezi Gorovei, „Cu
privire la patriciatul”, p. 260-265.

380 Sondajul arheologic întreprins de Stela Cheptea a permis datarea acestei biserici catolice
(ce există şi azi în Cotnari) în sec. al XV-lea (Cheptea, Un oraş medieval, p. 199, nota 800).
381 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 75, 180-182, 237-238.
382 Vezi şi Edward Muir, Ritual in Early Modern Europe, ed. a II-a (Cambridge, New York:
Cambridge University Press, 2005), p. 165.

383 Cultul Sf. Leonard (de Inchenhofen) a luat o nouă amploare în sec. al XIV-lea, inclusiv în
Ungaria; ajutorul dat de sfânt prizonierilor a fost invocat şi în timpul bătăliei de la Nicopole,
din 1396 (Michael E. Goodich, Violence and Miracle in the Fourteenth Century: Private Grief and
Public Salvation (Chicago: University of Chicago Press, 1995), p. 137-141).
bisericile de la Cotnari ca fiind „din piatră, cu totul superb clădite”384.

Organizarea parohiei catolice se aseamănă cu cea de la Câmpulung, din Ţara
Românească; bunurile bisericii nu erau administrate de paroh, ci de comunitate,
ce probabil desemna pe cineva să se ocupe de acest lucru385. Comunitatea era
suficient de puternică pentru a întreţine şcoala latină înfiinţată de Despot vodă,
susţinător a protestantismului386.
De la germanii aşezaţi aici provine şi numele oraşului. Iorga şi Giurescu
susţineau că numele este românesc, cu origine în „cot”, – măsură pentru butoi,
„cotnarul” fiind cel ce foloseşte cotul –, sau în „cotun”, „cătun”, sat mic, ai
cărui locuitori s-ar numi „cotunari”387. Nici una din aceste interpretări nu stă în
picioare, căci cel ce ar folosi cotul s-ar numi „cotar”, iar aşezări cu numele de
Cotunari nu mai există nicăieri în Moldova388. În actele scrise în latină numele
oraşului figurează la singular, Cotnar, în cele germane ca Kottnersberg389.
Episcopul Bandini a înregistrat în sec. al XVII-lea o tradiţie locală, ce punea
începuturile aşezării pe seama primului plantator de vii, germanul Gutnar sau
Gutnor, ce confirmă că originea numelui oraşului se află într-un antroponim
german390. În documentele interne, Cotnari este atestat târziu, în 1448. La acea
dată, era probabil deja oraş, pentru că Petru al II-lea cedează mănăstirii Probota
o mică parte din vinul din deseatina de la Hârlău sau Cotnari, precum şi camena
de la Târgu Frumos391. În acea perioadă, camena apare ca dare numai în oraşe392,
astfel că toate cele trei aşezări pot fi considerate oraşe. Ca şi în multe alte centre
urbane ale Moldovei, şoltuzul este menţionat la mult timp după acordarea
privilegiului. La Cotnari, el apare în 1541 sub numele de Groff am Kottnersberg,
fiind în corespondenţă cu conducerea Bistriţei393.
Pentru că domnia avea o curte în apropiere, la Hârlău, nu este sigur
dacă o astfel de rezidenţă a fost ridicată şi la Cotnari394. La 1454, Petru Aron
384 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 160.

385 Bandini, Codex, p. 236-242.
386 Călători străini, vol. II, p. 141, 261; vezi Ştefan Bîrsănescu, „Schola latina” de la Cotnari
(Bucureşti: 1957).
387 N. Iorga, „Cercetări noi la Cotnari”, în BCMI, 28 (1935), p. 75; Giurescu, Târguri, p. 225.
388 Cotnari apare sub numele de Cotunari doar în câteva izvoare italiene (Tezaur toponimic, I,
partea 3, p. 37).
389 DH, vol. XV, partea 1, p. 328, nr. 608; p. 349, nr. 652; p. 521, nr. 955.
390 Bandini, Codex, p. 234; Podgoria Cotnari, p. 52-54.
391 Numită aici „ceara” (DRH, A, I, p. 411, nr. 288; II, p. 34, nr. 26); apar ca „pietre de
ceară” în DRH, A, II, p. 196, nr. 138.

392 Ibid., I, p. 392, nr. 276 (Suceava); II, p. 94, nr. 64-65 (Suceava, Bacău); III, p. 62, nr. 36;
p. 507, nr. 285 (ambele Siret); p. 520, nr. 293 (Neamţ).

393 DH, vol. XV, partea 1, p. 521, nr. 955; DIR, XVI, A, IV, p. 238, nr. 292.
394 Gh. Ungureanu, Gh. Anghel, Const. Botez, Cronica Cotnarilor (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1971), p. 112-113.

emite de aici un act, însă în aceeaşi zi face acelaşi lucru dintr-un sat din
vecinătate, prin urmare prezenţa sa în acest loc ar putea avea alte explicaţii395.
Probabil, Ştefan cel Mare a ridicat o biserică în Cotnari396, însă până în prezent
în apropierea ei nu s-au descoperit urme notabile de construcţii ce să se
asemene cu un palat domnesc397. În favoarea existenţei curţii ar sta descoperirile
de cahle şi fragmentele de conducte de apă cu interior smălţuit398, prezenţa unui
ocol, ale cărui sate au fost dăruite ulterior unor mănăstiri399, o menţiune a unor
curteni la Quirini400, iar împotrivă lipsa unui vornic. De altfel, ca o situaţie mai
puţin obişnuită, domnul era reprezentat aici de un pârcălab (castellanus)401, dările
în vin fiind încasate de dregătorii subordonaţi marelui paharnic402. Din viile de la
Cotnari (ulterior şi din altele, cumpărate de la orăşeni), domnii au făcut danii
către biserici, mănăstiri şi boieri, fenomen ce ia amploare din a doua jumătate a
sec. al XVI-lea403. Printre deţinătorii de vii apar şi orăşeni din alte centre urbane,
în special din nord, unde cultivarea viţei de vie nu avea condiţii atât de bune:
armeni şi saşi din Roman, Suceava şi Baia404.
Constantin Cihodaru afirma că grupul coloniştilor s-ar fi organizat în
trei frăţii, din care două reuneau vierii (germani şi unguri), iar una măcelarii;
singura certă este cea a măcelarilor. În fruntea frăţiilor de vieri ar fi fost aleşi
iucmani şi iolcoşi; unica menţiune a iucmanilor este de fapt a unui vier numit astfel,
prin urmare ipoteza lui Cihodaru nu are încă susţinea necesară pentru a fi
validată405.
Pătrunderea ideilor Reformei în Moldova a dus la trecerea la
protestantism a comunităţii catolice din Cotnari, consecinţele fiind dramatice.
395 DRH, A, II, p. 56-57, nr. 40-41.

396 Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 217.
397 Podgoria Cotnari, p. 60-61.
398 Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. I, ed. Vasile Chirica, Marcel Tanasachi (Iaşi: 1984),
p. 97.
399 DIR, XVII, A, IV, p. 343, nr. 434; V, p. 110, nr. 153.
400 În descrierea unei întâmplări petrecută la Cotnari, Quirini face referire la Corte (Călători
străini, vol. IV, p. 40). Poate aici a stat în 1562 Despot, când plănuia crearea şcolii latine
(ibid., vol. II, p. 141).
401 DH, vol. XV, partea 1, p. 328, nr. 608; p. 349, nr. 652; p. 387, nr. 731; p. 391, nr. 739-740;
Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 336, nr. 144 (e vorba de Gregorio Rozemberg
capitaneus); Ghibănescu, Surete, vol. XXI, p. 189, nr. 117.
402 Ureche, Letopiseţul, p. 76; Costin, Poema polonă, p. 238, 388; Cantemir, Descrierea stării, vol. II,
p. 241.
403 Probabil domnia a dorit să păstreze mai mult timp intactă această sursă importantă de
venituri (DIR, XVI, A, II, p. 71, nr. 67; III, p. 78, nr. 96).
404 Din tezaurul documentar, p. 68, nr. 94; Suceava. File de istorie, vol. I, p. 208, nr. 81; Călători
străini, vol. V, p. 326; Bandini, Codex, p. 194, 210, 222.

405 Ghibănescu, Surete, vol. XXI, p. 189, nr. 117; Cihodaru, „Podgoriile de la Cotnari”, p. 7,
17.
Reacţie dură anti-protestantă de după domnia lui Despot i-a afectat şi pe

locuitorii de aici, izvoarele vorbind de asasinate, victime căzând atât oamenii de
rând, cât şi cei cu stare406. Cu toate acestea, majoritatea comunităţii este formată
şi în sec. al XVII-lea din germani şi unguri, pentru ca războaiele polono-otomane
din 1672-1699 să îi determine să abandoneze treptat aşezarea, ce se
ruralizează407.
Dorohoi
Informaţii din sec. al XVI-lea situează reşedinţa Ţării de Sus, de care

răspundea un mare vornic, la Dorohoi408. Istoricii au încercat să identifice
motivele pentru care a fost ales tocmai acest oraş, însă până în prezent nu s-a
putut da un răspuns coerent, datorită sărăciei izvoarelor. La Bârlad, reşedinţa
Ţării de Jos, cercetările arheologice nu au dus încă la descoperirea vechii curţi,
dar au scos la iveală urme ale unei vechi aşezări. La Dorohoi, a fost descoperită
doar prima biserică a curţii, ridicată probabil în timpul lui Alexandru cel Bun sau
imediat după409, refăcută de Ştefan cel Mare (1495). Totuşi, chiar nedescoperită,
existenţa aici a unei curţi nu este pusă la îndoială410. S-au păstrat acte emis din
acest loc de Ştefan al II-lea, la 1434 sau de Ilie, în 1437411, precum şi documente
referitoare la ocolul curţii412. În lipsa unor săpături de amploare, nu putem da un
răspuns întrebării dacă aici a fost sau nu reşedinţa unui conducător local, de
dinainte de formarea Moldovei. Numele oraşului ar putea oferi unele sugestii în
acest sens. Există trei interpretări principale. Cea care are cea mai mare circulaţie
pune numele pe seama cuvântului slav doroga, ce înseamnă „drum”413. Se face
406 Călători străini, vol. II, p. 266-267.

407 Ibid., vol. V, p. 237; Bandini, Codex, p. 236; Podgoria Cotnari, p. 69-70. În 1631, locuitorii
confirmă trecerea înapoi la catolicism (DH, vol. VIII, p. 427, nr. 621); la începutul sec. al
XVIII-lea, siliştea de la Cotnari era populată din nou cu ungureni (Condica lui Mavrocordat,
vol. II, p. 613, nr. 1385; vol. III, p. 134-135, nr. 1927-1928).
408 Cronicile slavo-române, p. 176, 186; Ureche, Letopiseţul, p. 76; Costin, Poema polonă, p. 238,
387; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 159, 240.

409 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2004 [http://cimec.ro/Arheologie/
cronicaCA2005/cd/index.htm, 3.11.2010]. Mircea D. Matei, Aurica Ichim, „Câteva

consideraţii pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice de la biserica Sf. Nicolae din
Dorohoi”, în Monumentul, Iaşi, VIII (2007), p. 21-25. Ipoteza de lucru a autorilor articolului,
ce văd în Mihu logofătul de la Dorohoi (şi nu Mihail!) posibilul ctitor al bisericii, nu se
susţine. În general, domnii acelor vremuri, cel puţin Ştefan cel Mare, aveau grijă de lăcaşurile
ridicate de strămoşii lor şi nu refăceau ctitoriile boierilor.
410 Săpături efectuate din întâmplare în 1849 sugerează că vechea curte se afla la sud-est de
biserica Sf. Nicolae (Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, p. 117); vezi şi Stoicescu,
Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 261.
411 DRH, A, I, p. 185, nr. 132; D, I, p. 342, nr. 246.
412 DIR, A, XVI, IV, p. 10, nr. 12; XVII, III, p. 209, nr. 309.
astfel legătura cu situarea oraşului pe o ramură a drumului comercial ce lega

Marea Neagră de Polonia care, de la Botoşani, mergea spre Dorohoi, Hotin şi
Cameniţa. Cea de-a doua interpretare face legătura cu dominaţia mongolă din
sec. al XIII-lea. La origine, cuvântul daruġa desemna un oficial mongol, ce
controla o unitate administrativ-teritorială, un oraş sau un sat şi se ocupa de
taxarea supuşilor hanului. În Rusia, termenul a fost transcris şi preluat sub
forma doroga, fiind apoi confundat atât cu cuvântul slav ce avea înţelesul de
„drum”, amintit mai sus, cât şi cu o instituţie locală, putj, al cărei nume derivă tot
dintr-un sinonim al lui doroga414. În jumătatea de nord a Moldovei, nu departe de
Dorohoi, au supravieţuit câteva toponime de origine cumano-mongolă, precum
cele de la Văscăuţi, Băscacouţi, Băscăceni sau de la gura râului Başeu, ce
amintesc prezenţa unui grup de oameni cu specific sau origini orientale sau
trimit spre perioada când acest teritoriu era controlat de mongoli (1241 – prima
parte a sec. al XIV-lea). Alexandru Gonţa credea chiar că mongolii ar fi la
originea împărţirii în Ţara de Jos şi de Sus a teritoriului viitoarei Moldove,
motivele fiind fiscale415. Deşi tentantă, nu există însă argumente suficiente în
favoarea teoriei că mongolii sunt responsabili de existenţa celor două ţări. În
fine, ultima teorie susţine originea numelui oraşului într-un antroponim
(Dorogun)416.
Giurescu considera că aşezarea ar data probabil de dinainte de formarea
Moldovei, servind ca târg şi centru pentru regiunea viitorului ţinut Dorohoi.
Cert este că locul pe care este aşezat oraşul era locuit cel puţin din sec. al XIV-lea.
Mai multe fragmente ceramice descoperite în ultima perioadă susţin acest
lucru417. De asemenea, primele acte în care aşezarea apare par să întărească
această ipoteză. În 1407, printre boierii care confirmă alături de Alexandru cel Bun
supunerea faţă de regele Poloniei se află şi Mihail de la Dorohoi, unul din marii
boieri ai ţării, în listă al treilea după domn418. El este prezent în izvoare încă din
1395, însă abia din 1407 numele îi este legat de Dorohoi şi aşa va rămâne până
414 István Vásáry, „The Golden Horde Term „Daruġa” and its Survival in Russia”,
republicat în Turks, Tatars and Russians, p. 187-197.
415 Vezi şi Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur, p. 84; Alexandru I. Gonţa, Satul în Moldova
medievală. Instituţiile (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), p. 138. Victor

Spinei nu este de acord cu această teorie (Spinei, Moldova, p. 278). Ulterior, Gonţa a mai
susţinut o ipoteză, ce pune Dorohoiul în legătură cu numele Drag, ce ar proveni de la
protopopul Draghie, rudă cu Mihail de la Dorohoi (Alexandru I. Gonţa, „Originea istorică a
numelui Dorohoi”, în Gonţa, Studii de istorie medievală, ed. Ştefan S. Gorovei, Maria
Magdalena Székely (Iaşi: Editura Dosoftei, 1998), p. 173-182). Nici această teorie nu credem
că se susţine, pentru că în jurul anului 1400 aşezarea era deja cunoscută sub numele de
Dorohoi; la acea vreme, Draghie probabil încă trăia.
416 Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XL.
417 Matei, Ichim, „Câteva consideraţii”, p. 24.
la sfârşitul vieţii419. Mai târziu, aflăm că deţinea o întinsă avere, formată din 50
de sate, o parte situate în apropiere de Dorohoi420. Privilegiul dat negustorilor
polonezi în 1408 confirmă existenţa unei vămi la Dorohoi, precizând că se află
pe drumul spre Cameniţa, pe care se duceau mulţi cai421. Celelalte vămi amintite
în act se aflau în oraşe, deci probabil la acel moment şi la Dorohoi se finaliza sau
era în curs de finalizare procesul de urbanizare. Existenţa aici a unei vămi şi a
unui târg ne determină să nu credem că legătura dintre Mihail şi Dorohoi era de
natură patrimonială; de altfel, atunci când sunt enumerate satele şi moşiile pe
care Mihail le deţinuse nu este pomenit şi Dorohoiul. Mai sigur, Mihail fusese
numit judecător de Dorohoi, funcţie ce este de altfel atestată în 1459, când era
probabil deţinută de Şandru422. După 1400, oraşul devine suficient de cunoscut
pentru ca Jan Długosz să-l amintească în cronica sa: „pe Jijia”, Drochun
oppidum423.
Starea izvoarelor privitoare la Dorohoi este atât de precară încât nu ştim
nimic despre comunitatea de aici, din ce grupuri etnice era formată sau cum era
organizată. Catolici nu par să fie în oraş, nici armeni, căci nu le sunt pomenite
bisericile. Probabil majoritatea locuitorilor era formată din români, poate şi un
grup de ruteni. Chiar dacă şoltuzul este atestat târziu, credem că orăşenii au avut
de pe la 1400 sau din prima parte a secolului următor aceleaşi drepturi precum
ceilalţi orăşeni din Moldova424.
Fălciu
O dată cu revigorarea comerţului în Moldova, la sfârşitul sec. al XIV-lea

– prima parte a sec. a XV-lea, un târg a apărut la un vad al Prutului, pe drumul
ce însoţea valea acestui râu până la Hotin425. Numele său iniţial a fost Vadul
Călugăresc şi este menţionat prima dată în 1447426, când Ştefan al II-lea întăreşte
mănăstirii Moldoviţa jumătate din vama ce se lua aici427. Recent, Mircea
Ciubotaru a demonstrat că originea numelui aşezării vine dintr-un antroponim,
de la un Fălcea428. Ţinutul a apărut destul de târziu în documente (1533)429,
419 Ibid., p. 609, nr. 166.

420 DRH, A, I, p. 245, nr. 175.
422 DRH, A, II, p. 26, nr. 22; p. 118, nr. 83.
424 DIR, A, XVII, I, p. 121, nr. 175. Sigiliul oraşului avea probabil ca emblemă un rac. Într-un
act din 24 august 1635, Iorga distingea în legendă numele oraşului (Iorga, Studii şi documente,
vol. XIX, p. 25).
426 DRH, A, I, p. 385, nr. 272.
427 Vama de aici apare menţionată şi în 1454 şi 1470 (ibid., II, p. 57, nr. 41; p. 243, nr. 164).
428 Mircea Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Fălciul”, în SMIM, XX (2002), p. 327-342.
probabil în urma unei reorganizări administrative de dinainte de 1500430. Alături

de Fălciu, a mai existat un oraş în ţinut, Huşi, dezvoltat în a doua parte a
sec. al XV-lea, însă cum reşedinţa administrativă a fost stabilită la Fălciu putem
presupune că acesta din urmă este mai vechi.
Unul din domnii de la începutul sec. al XV-lea a ridicat la Fălciu o mică
curte, de care în sec. al XVII-lea aflăm că au depins câteva sate431. În 1538, când
otomanii invadează Moldova Soliman Magnificul face tabără aici. Aşezarea este
descrisă contradictoriu, ba ca un „orăşel”, cu „biserici mari” şi cu „un conac de
vânătoare al domnului”, ba ca o „puternică cetate”432. Cronicile otomane au o
cunoscută doză de subiectivism, astfel că dimensiunile oraşului şi cetăţii de la
Fălciu au fost cu siguranţă exagerate. Totuşi, o ciudată confirmare a celor
transmise de cronică găsim în Descrierea Moldovei a lui Cantemir. Auzind că în
apropierea Fălciului s-ar afla nişte ruine, principele a trimis slujitori să cerceteze
locul, care i-au raportat că au identificat lângă Prut ruine de piatră şi cărămidă,
cuprinse într-un „cerc alungit”, probabil zidurile unei cetăţi. În epoca modernă
nu s-au efectuat săpături detaliate pentru a confirma existenţa acestor ruine şi,
până în prezent, s-au identificat doar nişte valuri de pământ433. Este posibil ca
întregul oraş, şi nu numai curtea, să fi fost înconjurat cu palisadă şi şanţuri, iar
cronicarii otomani i-au dat înfăţişarea unei puternice cetăţi. De aici, Petru
Şchiopul va emite un act în 1588434.
Micul târg de la vad a crescut şi a obţinut dreptul de a avea proprii
reprezentanţi, şoltuz şi pârgari, a căror primă menţiune este târzie, din 1606;
credem că oraşul obţinuse instituţii proprii cel puţin din secolul anterior435.
Galaţi
Cel mai sudic oraş al Moldovei s-a dezvoltat la vărsarea Siretului (şi
Bârladului) în Dunăre, la un vad al fluviului. Ca oraş este atestat mai târziu în
izvoare, motivul fiind statutul regiunii. O dovadă a faptului că sudul Moldovei a
avut alt regim decât părţile centrale şi de nord o reprezintă tocmai cazul acestui
oraş, situat la mică distanţă de Brăila. Teritoriul în care s-a dezvoltat aşezarea de
la Galaţi a ţinut o vreme de Ţara Românească, lucru ce a determinat întârzierea
429 Dragoş Moldovanu consideră că oraşul apare într-o hartă a lui Bernard Wapowski din
1526 (Tabula Sarmatiae), din care au supravieţuit doar fragmente (Moldovanu, „Toponimia
Moldovei”, p. LXXXIII-LXXXIV).
430 DIR, XVI, A, I, p. 358, nr. 324.
431 Ibid., XVII, A, IV, p. 264, nr. 321; V, p. 163, nr. 228.
432 Cronici turceşti, vol. I, p. 267, 534-535.
433 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 157; 170, nota 57.
434 DIR, XVI, A, III, p. 399, nr. 497.
435 Ibid., XVII, A, II, p. 61, nr. 67. Sigiliul oraşului se afla pus pe un act din 1607 (Ciubotaru,
„Revizuiri toponimice: Fălciul”, p. 337).

dezvoltării aici a unui centru urban. În aceeaşi ţară, nu puteau fi două oraşe-porturi
la mai puţin de 20 km unul de altul. Când Ţara Românească a pierdut acest
teritoriu, probabil spre finalul domniei lui Mircea cel Bătrân, au apărut şi
condiţiile apariţiei aici a unui târg, mai ales că în acest loc ajungea drumul
comercial ce însoţea valea Siretului. Săpăturile arheologice întreprinse pe arii
mici din centrul oraşului au scos la iveală ceramică de tradiţie bizantină din
secolele XIV-XV, care probează existenţa unor negustori şi meşteşugari436.
Fiind la Dunăre, în apropierea unor mari bălţi, aşezarea s-a specializat iniţial pe
comerţul cu peşte437. Săpăturile efectuate pe faleza înaltă a Dunării, în preajma
bisericii Precista, au dus la identificarea unui cimitir, ce servea probabil unei
biserici a locuitorilor438. Aici s-a aflat nucleul viitorului oraş.
Aşezarea nu este menţionată în 1435, când Ştefan şi Ilie îşi împart ţara,
probabil pentru că nu era încă atât de semnificativă pentru a fi pomenită. Apare
în schimb ţinutul Covurlui, ce îşi va avea reşedinţa mai târziu la Galaţi.
Hotărâtoare pentru transformarea sa în oraş a fost cucerirea de către otomani a
Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484439. Moldova a pierdut ieşirea la mare, iar la
Dunăre îi mai rămânea doar un mic teritoriu. La începutul sec. al XVI-lea, oraşul
era deja cunoscut, căci apare în descrierea Moldovei făcută de Reicherstorffer
(cca. 1528)440. O situaţie asemănătoare cu Galaţi cunoaşte, la gura Prutului, Reni,
devenit oraş după 1500441.
De pe la 1542-1544, negustorii de la Galaţi încep să meargă pe piaţa
Braşovului sau chiar la Liov (1544)442. Unul din domnii din sec. al XVI-lea
(Petru Rareş?) a dat comunităţii privilegiul de a se organiza precum ceilalţi
orăşeni din ţară443. În rândul locuitorilor au intrat şi străini. La sfârşitul aceluiaşi
secol aflăm de existenţa unui grup de catolici, ce şi-au ridicat şi o biserică444.
Interesant este că, cu toate că oraşul a apărut mai târziu decât altele din
Moldova, catolicii s-au aşezat tot lângă piaţă, informaţie ce ar pleda în favoarea
436 Paul Păltănea, „Informaţii despre evoluţia demografică şi a teritoriului oraşului Galaţi
până în 1918” (I), în AIIAI, XIV (1987), nr. 1, p. 125-126.
437 Bogăţia de peşte din Galaţi este surprinsă şi de Bandini, care afirmă că anual de aici
plecau peste o mie de care (Bandini, Codex, p. 112).

438 Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini până în 1918, vol. I (Galaţi: Editura
Porto-Franco, 1994), p. 26. Biserica Precista a fost biserica oraşului, fiind rectitorită în
sec. al XVII-lea de nişte mari negustori (Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 317).
439 Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, vol. I, p. 42-43.
441 DIR, XVI, A, IV, p. 78, nr. 97; Călători străini, vol. II, p. 259.
442 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 267; Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, vol. I, p. 46.
443 DIR, XVII, A, V, p. 154, nr. 215; p. 217, nr. 290.
444 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 180.
vechimii lor aici445. Fiind la capătul de sud al ţării, inevitabil în Galaţi s-au stabilit
şi greci, care vin în Moldova în număr tot mai mare în sec. al XVI-lea446.
Hârlău
În 1384, în primul document intern cunoscut emis de vreun domn al

Moldovei apare menţionată curtea mamei lui Petru I de la villa Horleganoio.
Numele pare să indice atât viitorul oraş Hârlău, cât şi satul Horlăceni. Editorii
documentului au înclinat spre a doua variantă, ipoteză pe care nu au adoptat-o
toţi specialiştii447. Satul Horlăceni se află mai aproape de Siret, însă aici nu s-au
găsit încă urmele curţii sau ale bisericii lui Margareta. Actul vorbeşte de un sat
(villa), iar Hârlăul înclinăm că credem că la acea vreme nu mai era o simplă
aşezare rurală. În lipsa unor dovezi noi, nici una din teorii nu are suficientă
susţinere. Numele din documentul de la 1384 este prea deformat pentru a
afirma ceva cu certitudine.
Câţiva ani mai târziu, în 1398, Hârlăul este în mod cert pomenit, fiind
ataşat de numele unui mare boier, Bârlă448. Ca şi Mihail de la Dorohoi, Bârlă
este prezent în sfatul domnului mult înainte ca numele său să fie pus în legătură
cu Hârlău, chiar din actul dat din 1384 (domino Borla); într-o confirmare a actului
de omagiu al lui Petru I către regele Poloniei, Bârlă apare al doilea, fiind deci
unul dintre cei mai importanţi boieri ai ţării, poate un contemporan al
întemeierii ţării449. De aceeaşi natură cu cea dintre Mihail şi Dorohoi trebuie să
fie şi legătura dintre Bârlă şi Hârlău, marele boier fiind numit aici judecător al
domnului, ca răsplată pentru serviciile aduse. Un act din 1448 chiar îi pomeneşte
în mod direct pe aceşti judecători450.
Sunt mai multe indicii că la Hârlău s-a aflat reşedinţa unei formaţiuni de
dinainte de formarea Moldovei. În primul rând, în acest loc s-a aflat o curte,
chiar una preferată de domnii ţării, ce au stat aici în mai multe rânduri451.
Vechimea acestei reşedinţe este susţinută de descoperirea sub biserica Sf. Gheorghe
445 Bandini, Codex, p. 110; Călători străini, vol. V, p. 227; Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi,
vol. I, p. 65, 102.
446 Documente şi însemnări româneşti, p. 155, nr. 62.
447 DRH, A, I, p. 1, nr. 1; detalii pro şi contra acestor interpretări în Podgoria Cotnari, p. 161-162;
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XL-XLI; Gorovei, „Veacul XIV”, p. 291-294.

448 DRH, A, I, p. 7, nr. 6.
450 DRH, A, I, p. 392, nr. 277.
451 DIR, XVI, A, I, p. XI-XXXVIII; Cronicile slavo-române, p. 12, 21; Ureche, Letopiseţul, p. 115,
144. Aici s-a încheiat tratatul moldo-polon din 1499 (Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare,
vol. II, p. 417, nr. 178). În timpul lui Ştefan, curtea devenise o adevărată cetate, ocupând o
suprafaţă de peste un hectar; pentru rezultatele săpăturilor arheologice de la palatul
domnesc, vezi Cheptea, Un oraş medieval, p. 128-160.
(1492) a urmelor a două biserici mai vechi; cea mai veche biserică avea ziduri cu
grosime de 1,80 m şi, probabil, ansamblul din jur trebuie să fi fost cel puţin la fel
de solid. Datarea bisericilor încă nu a fost stabilită cu certitudine: a doua pare să
fie din timpul lui Alexandru cel Bun (pe seama căruia se pun şi cele mai vechi
urme din ansamblul curţii domneşti de aici), iar prima probabil din a doua parte
a sec. al XIV-lea452. Biserica a avut se pare incintă separată, ca la Iaşi sau Piatra.
Stela Cheptea crede că biserica nu servea curţii, ci orăşenilor, argumentând că
domnii ar fi avut în curţi capele proprii, precum la cetatea de la Suceava.
Argumentul nu are susţinere, căci capelele serveau în primul rând nevoilor
personale ale domnului, şi apoi ale curţii; în al doilea rând, domnul nu ridica
pentru orăşeni o biserică, pentru că aceştia aveau biserica lor; nu credem că
biserica parohială se confundă cu lăcaşul ridicat de domn, cel puţin pentru acest
stadiu din evoluţia oraşelor, când aici veniseră comunităţi din Transilvania sau
Polonia, cu tradiţia bisericii parohiale bine împământenită (mai ales dacă vorbim
de comunităţi catolice). Lângă această biserică ar fi funcţionat un cimitir, datat
cu monede din timpul lui Ştefan cel Mare şi din prima jumătate a sec. al XVI-lea;
dacă au inventar bogat (nu e clar), atunci mormintele aparţin unor oameni mai
înstăriţi, poate boieri sau rude de domn453. O altă variantă de interpretare ar fi ca
biserica să fi fost iniţial dependentă de curtea veche şi abia de la Ştefan cel Mare
să fi devenit parte efectivă a acesteia.
De rezultatele cercetărilor arheologice depinde stabilirea vechimii exacte
a bisericilor. Dacă cea din sec. al XIV-lea ar fi mai veche de 1350 s-ar putea
argumenta că aici s-a aflat reşedinţa unei structuri politice de dinainte de
Bogdan. Dar chiar şi dacă datează de după 1350, faptul că cel ce a ridicat-o a
ales acest loc pentru ctitoria sa susţine că avea o anumită importanţă pentru
regiunea în care era situat. După ce a fost ocupat de primii domni ai Moldovei,
acest teritoriu a fost organizat sub forma ţinuturilor Hârlăului şi Dorohoiului,
cuprinse în Ţara de Sus454. La refacerea curţii de către Ştefan, din 1486, face
referire Grigore Ureche când pomeneşte „descălecatul târgului”. De fapt
452 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2001, p. 151-152; Stela Cheptea,
Hârlău. Biserica „Sfântul Gheorghe” şi Curtea Domnească (Iaşi: Golia, 2004), p. 7-8, 16-18; Stela
Cheptea, Bobi Apăvăloaei, „Biserica Sf. Gheorghe din Hârlău la începutul secolului al XX-lea”,
în Monumentul, Iaşi, VIII (2007), p. 11-12.
453 Cheptea, Un oraş medieval, p. 149, 183; pentru descoperiri din zona mormintelor de lângă
biserică, vezi ibid., p. 191-193, ce sugerează un fapt cu care şi autoarea este de acord, anume
că nu avem de-a face cu oameni de rând.
454 Costin, Cronica polonă, p. 216; Gorovei, „Istoria în palimpsest”, p. 171-172; Gorovei,
Întemeierea Moldovei, p. 43.

cronicarul se referă doar la zidirea bisericii şi curţilor domneşti şi nu transmite

nimic altceva despre oraşul propriu-zis, care exista deja de mai multă vreme455.
Vechimea oraşului este sugerată, la fel ca la Baia, de numele său dublu.
În izvoarele din secolele XV-XVI, Hârlăul apare şi sub numele de Civitas
Bachlovia, adică „oraşul Bahluiului”, râul pe valea căruia se afla456. Dintre cele
două nume, ultimul este cel vechi şi identifica centrul unei posibile structuri ce a
funcţionat în această regiune. Pe Bahlui, a mai apărut un oraş, aproape de
vărsarea râului în Jijia, oraşul Iaşi. Dacă facem comparaţie între oraşele care au
apărut pe valea aceluiaşi râu (Baia-Roman, Piatra-Bacău sau Argeş-Piteşti), se
observă că mai vechi sunt cele din amonte (Baia, Piatra sau Piteşti), situaţie ce
pare să fie valabilă şi în cazul Hârlău-Iaşi. În sec. al XV-lea, denumirile de
Bachlovia şi Hârlău alternează în documente: în ianuarie 1477, Ştefan cel Mare
emite un act „din Hârlău”, pentru ca la câteva zile să facă acelaşi lucru „din
Bahlovia”457.
În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în aşezarea de la Hârlău se stabilesc
colonişti catolici, saşi şi unguri, atraşi de privilegiile oferite. Stabilirea acestui
moment cronologic pentru instalarea coloniştilor este susţinută de originea
maghiară a noului nume al oraşului, probabil un antroponim. Sufixul -ău, specific
multor aşezări din Transilvania, aşează oraşul în rândul centrelor urbane ce au
nume de origine maghiară, precum Bacău, Chişinău, probabil şi Buzău458. Cum
prima menţiune a numelui Hârlău este din 1398, trebuie să plasăm venirea
coloniştilor responsabili de acordarea numelui cu cel puţin două decenii mai
devreme459. Un nume nu se impunea în uz sau în documente peste noapte.
Nu avem indicii legat de felul în care a decurs instalarea coloniştilor,
însă putem presupune o locatio. Prezenţa termenului miasto în legătură cu orăşenii
din Hârlău confirmă că aceştia se bucurau de un statut privilegiat460. Planurile
târzii ale oraşului arată desfăşurarea aşezării, urmând valea sinuoasă a Bahluiului,
455 Ureche, Letopiseţul, p. 108; Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 358-359;
Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare, p. 324, 331-336. Din biserica lui Alexandru cel Bun
s-au păstrat fundaţiile (Cheptea, Apăvăloaei, „Biserica Sf. Gheorghe”, p. 12).
456 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 342, nr. 153; p. 408, nr. 175; Grigoraş,
„Despre oraşul moldovenesc”, p. 93. Dragoş Moldovanu consideră numele de Bachlovia ca

fiind un produs al cancelariei lui Ştefan cel Mare (Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p.
XLII); este admisibil ca numele latin să fi fost o creaţie a cancelariei, care însă doar a tradus
numele vechi, de „târgul Bahluiului”.
457 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 341-342, nr. 152-153.
458 Giurescu este de acord cu posibila origine maghiară a numelui oraşului, însă nu situează
Buzău sau Chişinău în lista oraşelor cu nume de această origine (Giurescu, Târguri, p. 236).
Mircea Ciubotaru susţine cu temei originea numelui Hârlău dintr-un antroponim, un Hârlă
(Podgoria Cotnari, p. 163-164).
459 DRH, A, I, p. 7, nr. 6.
460 Ibid., III, p. 438, nr. 246.
după sistemul de două străzi paralele, întâlnit în alte oraşe din Moldova şi nu
numai461. Piaţa oraşului era la capătul celor două străzi, în faţa curţii; o parte din
pavajul pieţei a ieşit la iveală în timpul săpăturilor arheologice recente. Un şanţ,
atestat de documente dar nedescoperit încă, mărginea aşezarea462.
Nou-veniţii au fost atraşi aici şi de perspectiva unor afaceri bune, mai
ales că zona este bogată în vii. La fel ca în oraşul vecin Cotnari, cultivarea viei şi
vânzarea vinului s-au aflat printre ocupaţiile de bază ale orăşenilor. Prezenţa, dar
şi poziţia pe care coloniştii o deţineau în comunitate, este confirmată de
deplasarea la conciliul de la Constance (1415) a unei delegaţii din oraşul Bahlo,
identificat greşit de C.I. Karadja cu Bacău. În realitate, este vorba de târgul
Bahluiului, Hârlău463. Comparativ cu alte oraşe, mai mulţi orăşeni din Hârlău cu
nume maghiare ca şi germane sunt înregistraţi în documente. Probabil, până în a
doua jumătate a sec. al XVI-lea, catolicii au format majoritatea populaţiei
oraşului464. Ei au ridicat cel puţin o biserică465, a cărei dispariţie face dificilă
identificarea locului unde s-a aflat cartierul lor. Probabil se afla în jumătatea de
nord a oraşului, în apropierea pieţei şi a curţii (precum în Iaşi). Tradiţia istorică
pune naşterea lui Petru Rareş pe seama legăturii avută de Ştefan cel Mare cu o
femeie din Hârlău466. Acesta a fost poate unul dintre motivele pentru care Petru
a ridicat la cca. 400 m sud de curte, pe cealaltă stradă (în cartierul românesc?),
biserica Sf. Dumitru (cca. 1535)467.
Cu toate că dreptul de a alege un şoltuz exista de la acordarea
privilegiului, şi la Hârlău şoltuzul este atestat foarte târziu468. Majoritatea
documentelor din secolele XV şi XVI, ce fac referire la Hârlău, au legătură cu
bogăţia principală a zonei, via. Locul unde erau concentrate viile locuitorilor este
numit în documente „dealul Hârlăului”469, în timp ce viile domniei erau pe
„dealul domnesc”470. Încă din 1448, Petru al II-lea dăruia mănăstirii Probota o
mică parte din vinul din deseatina ce revenea domnului la Hârlău sau Cotnari471.
461 Planurile din 1805, 1819 şi cca. 1830, reproduse în Podgoria Cotnari, p. 177, fig. I.3, p. 180,
fig. I.4 şi Cheptea, Un oraş medieval, p. 58, 241, fig. 4a; vezi şi Stela Cheptea, „Comunitatea
catolică din Hârlău”, în Buletin istoric, Iaşi, 1 (2000), p. 84.
462 Cheptea, Un oraş medieval, p. 42-44, 59; p. 211, anexa 1.
464 DRH, A, II, p. 247, nr. 166; III, p. 433, nr. 244; p. 438, nr. 246.
465 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 181; Cheptea, Un oraş medieval, p. 199-202.
467 Biserica actuală a fost ridicată pe o temelie mai veche, de dimensiuni mai mari, cu un plan
puţin modificat faţă de cel actual (Cheptea, Un oraş medieval, p. 195-197).

468 DIR, XVII, A, IV, p. 326, nr. 408; p. 508, nr. 644.
469 DRH, A, III, p. 144, nr. 75; p. 507, nr. 285.
470 DIR, XVI, A, III, p. 236, nr. 291; p. 238, nr. 293.
471 DRH, A, I, p. 411, nr. 288; II, p. 34, nr. 26.
Mai devreme decât la Cotnari, mănăstirile şi boierii încep să cumpere aici vii472.
În majoritatea cazurilor, vânzătorii sunt orăşeni, precum în 1470, când şase
locuitori, dintre care cinci cu nume maghiare, vând chiar lui Ştefan cel Mare o
vie, acesta dăruind-o unei mănăstiri473. Interesul Bisericii pentru a deţine vii se
explică prin faptul că vinul era folosit pentru cult sau aducea venituri
consistente474. În piaţa oraşului se luau taxele obişnuite însă, precum la Cotnari,
nici la Hârlău nu avem atestată o vamă. Pe aici trecea un drum important, ce
lega Iaşi de Suceava sau Hotin, dar domnia a preferat să instaleze un loc de
taxare a negustorilor puţin mai la sud, la Târgu Frumos. Oraşul începe să decadă
din a doua parte a sec. al XVII-lea.
Hotin
Oraşul Hotin se încadrează în rândul aşezărilor urbane din Moldova ce

au evoluat în mod cert din suburbii dezvoltate lângă o cetate. Încă din a doua
parte a secolului al XIII-lea, la un vad de trecere a Nistrului, a fost ridicată o
fortificaţie cu ziduri de piatră475. La acel moment, este greu de stabilit cine
stăpânea cetatea, căci se afla într-o zonă de interferenţă, între Halici şi teritoriile
româneşti. Victor Spinei nu este de acord cu dependenţa Hotinului de Halici,
argumentând că, în această situaţie, cetatea şi aşezarea din apropiere ar fi fost
încorporate în 1349 la Polonia, fapt ce ştim că nu s-a întâmplat476. Nu trebuie
exclusă varianta unei ocupări, cel puţin temporară, a Hotinului din timpul lui
Dragoş. Sugestii în acest sens sunt oferite de sigiliul medieval al oraşului, ce
cuprindea o săgeată cu vârful în sus, suprapusă pe o cruce ortodoxă, aşezată pe
un piedestal (simbol al crucii de pe Golgota; la origine, semilună?), având câte o
stea de fiecare latură477. Săgeata situată peste o semilună este cuprinsă în stema
familiei lui Dragoş şi a fost preluată atât în herbul Sas din Polonia, cât şi în
stema familiei Drágffy din Transilvania478. Cum regele Cazimir al III-lea a reuşit
să aducă sub controlul său părţile de răsărit ale Haliciului abia în 1366-1367479,
este greu de spus cine a stăpânit cetatea în intervalul 1349-1366/1367
(Dragoş/Bogdan?, Lituania?). Fiind situat într-o zonă de margine, Hotinul a
472 Ibid., II, p. 223, nr. 153.

473 Ibid., p. 247, nr. 166.
474 Ibid., III, p. 55, nr. 34; p. 144, nr. 75; p. 433, nr. 244; p. 438, nr. 246.
476 Ibid., p. 265.
477 Ciurea, „Sigiliile medievale”, fig. 6.
478 Gorovei, „Umbra lui Dragoş”, p. 14-15.
479 Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 155-173.
devenit obiect de dispută între Moldova şi Polonia. De la finalul sec. al XIV-lea,

cetatea a fost stăpânită alternativ de ambele părţi.
Zona în care se află Hotinul era tranzitată de negustori încă din sec. al
XIII-lea, fapt dovedit de descoperirea aici a unui mare tezaur, cu aproape 1.000 de
piese de origine central-europeană, emise într-o perioadă mai largă de timp (a
doua jumătate a sec. al XII-lea – cca. 1230)480. Prima atestare a oraşului este
incertă. La 1310, o însemnare italiană aminteşte un episcop de Chocina, denumire
ce a fost considerată o formă coruptă a numelui Hotinului481. Primul dregător al
Moldovei în cetate este Ştefan (1397)482. În lista de la Kiev (1387-1396), Hotinul
apare în rândul cetăţilor Moldovei, prin urmare a fost cedat de Polonia în sau
înainte de 1387. Cel mai probabil, cedarea cetăţii şi a oraşului de lângă se
negociaseră recent, înainte de prestarea de către Petru I a actului de omagiu
către regele Poloniei. Un act ulterior confirmă această ipoteză. În 1436, Ilie
voievod este nevoit să compenseze faţă de Polonia pagubele pricinuite în regat
de o expediţie anterioară a tatălui său. Domnul întoarce regelui Şepeniţul, despre
care spune: „dăm Ţara Şepeniţului, pe care Ţara Moldovei a avut-o de la
Coroană, cu oraşele acestei adevărate Ţări a Şepeniţului, anume Hotinul, Ţeţina
şi Hmelovul şi cu toate ţinuturile, oraşele, satele, le dăruim şi înapoiem”. Mai
jos, acelaşi act aminteşte că domnul va înapoia şi „toate scrisorile acestui
adevărat crai al Poloniei [...], pe care le-au avut înaintaşii noştri de la regele
Poloniei”, mai precis actele de danie ale acestor teritorii, ce au devenit astfel
nule483. Numai din perspectiva schimbătoarelor relaţii vasalice putem explica de
ce Polonia a luat înapoi periodic cetatea.
Hotinul a rămas monedă de schimb în relaţiile moldo-polone, cetatea
fiind de obicei lăsată domnilor fideli (spre exemplu lui Alexăndrel484) şi luată
celor care nu se arătau loiali485. Primind fidelitatea lui Ilie, regele acordă Hotinul
ca apanaj soţiei polone a acestuia, Maria486. După ce Ilie a fost înlăturat de pe
tron de Ştefan, fratele său, Maria cedează din nou cetatea Poloniei, solicitând în
compensare stăpânirea unor moşii în regat (1444)487. În 1448, Petru al II-lea
emite de aici câteva acte pe relaţia cu Polonia (el şi boierii făgăduiesc supunere),
însă nu se precizează dacă acest lucru se face din cetate, mai sigur fiind vorba ori
de emitere din oraş, ori de venirea la cetate, ce ţinea de poloni488. În 1455, Petru

483 Ibid., p. 706, nr. 203.
484 DRH, A, II, p. 45, nr. 33.
485 Vezi prezenţa în actele interne a pârcălabilor de Hotin (DRH¸ A, I, p. 465, şi II, p. 489).
487 Ibid., p. 721, nr. 209.
488 Ibid., p. 733-737, nr. 215-216.
Aron era dispus să facă un schimb, lăsând Siretul ca apanaj doamnei Maria, în
schimbul Hotinului, ce urma să revină la Moldova489. Deşi în 1456, Petru
acceptă cedarea Siretului, problema Hotinului rămâne în suspensie490. Ştefan cel
Mare accepta la începutul domniei sale ca cetatea şi vama să ţină tot de poloni
(tratatul din 1459)491, pentru ca în urma unei înţelegeri, ce nu s-a păstrat, regele
să fie de acord ca cele două să revină Moldovei (1463-1464)492.
La origine, presupunem că atât cetatea, cât şi oraşul, au fost cedate
domnului Moldovei de către rege. Totuşi, după 1432, Polonia a luat periodic
înapoi numai cetatea, nu şi oraşul. Privilegiile din 1408, dar şi confirmările din
1434, 1456 sau 1460, arată că vama de la intrarea în Moldova dinspre Cameniţa
a rămas aici493. Şi tratatul de pe Nistru încheiat în 1459 arată că doar cetatea era
ţinută de polonezi, nu şi oraşul, numit oppidum. În document se preciza dreptul
oamenilor din cetate de a veni în piaţa oraşului (foro) după lemne şi alte produse,
cu condiţia plăţii vămilor Moldovei şi taxei de trecere494.
Cunoaştem foarte puţine lucruri despre comunitatea de orăşeni de la
Hotin. Probabil printre locuitori au fost şi catolici, colonizaţi. În legenda
sigiliului oraşului era prezent cuvântul miasto, ce sugerează prezenţa unui grup
venit din afară şi care a primit un privilegiu495. Coloniştilor catolici, probabil
germani, li s-au adăugat armeni, pe care îi găsim în număr mare şi în vecinătate,
la Cameniţa. În 1551, biserica lor este distrusă în urma prigoanei ordonată de
Ştefan Rareş496. În 1619, voitul şi pârgarii din oraş sunt martori la o vânzare de
moşie, aceasta fiind prima menţiune a unui conducător al orăşenilor497. Sub
numele Cofchin, oraşul apare pe harta Europei a lui Nicolaus Cusanus498.
Huşi
Datorită numelui, începuturile istoriei oraşului Huşi au fost puse în

legătură cu mişcarea husită. Persecuţiile la care au fost supuşi în Boemia,
Moravia sau Ungaria i-au determinat pe o parte dintre husiţi să migreze spre
489 Ibid., p. 773, nr. 228.

490 Ibid., p. 779, nr. 230.
492 DRH, A, II, p. 169, nr. 119; Gorovei, Székely, „Princeps omni laude maior”, p. 38-40; un
inventar al datelor referitoare la problema deţinerii Hotinului de către Moldova sau Polonia,
la Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin, p. 68-91.
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. 128.
494 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 266, nr. CXXVI.
495 Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 162, fig. 6.
496 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 39.
497 DIR, XVII, A, IV, p. 320, nr. 399.
498 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 92-96; vol. II, harta nr. 35.
răsărit499. Primii ajunşi în Moldova sunt menţionaţi în jurul anului 1420 în

Cronica de la Levoča şi probabil erau slovaci şi unguri500. Alexandru cel Bun i-a
primit şi le-a permis să se aşeze în oraşele sale. Dintr-o scrisoare a episcopului
Ioan de Ryza aflăm că acesta a intrat în conflict cu ei, însă domnul i-a protejat,
le-a acordat privilegii şi le-a dat loc de case în Bacău501. Un alt val de husiţi a
venit din Ungaria în 1437 şi s-a aşezat în Trotuş, un ultim val fiind primit de
Ştefan cel Mare (1481-1488)502. O scrisoare a patriarhului de la Constantinopol
către Universitatea din Praga face referire la husiţii „care locuiesc în Moldova şi
aceştia sunt refugiaţi” (1452)503.
Fiind sprijiniţi de domn, husiţii au atras de partea lor pe unii dintre
catolicii locului. Pericolul extinderii ereziei l-a determinat pe papa Eugeniu al
IV-lea să îl numească pe Fabian de Backa ca inchizitor pentru ţările române,
Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Bosnia în 1446. Dintre ţările enumerate, singura la
care se oferă detalii este Moldova, despre care se spune că era locuită de „o
numeroasă mulţime de oameni de rătăcire eretică, şi mai ales [parte] a unei
numeroase secte numită a husiţilor”. Concubinajul se extinsese în rândul
preoţilor parohi şi chiar printre unii demnitari ai Bisericii, astfel că papa cerea
inchizitorului să ia măsuri ferme pentru stoparea acestor practici504. Activitatea
husită s-a diminuat după 1460, însă terenul era pregătit pentru atragerea către
Reformă a catolicilor de aici505. Din nefericire, în toată această perioadă,
izvoarele nu menţionează vreo activitate husită la Huşi.
Revenind la numele oraşului, istoricii s-au divizat în două tabere. O
parte susţin că acest nume reprezintă o mărturie clară a stabilirii aici a unui grup
de husiţi, consideraţi chiar întemeietorii aşezării. O tradiţie locală considera că
numele vine din cuvântul maghiar hús, ce înseamnă „carne”506. În fine, alţi
istorici pun originea numelui pe seama unui antroponim, Husul, provenit din
slavă, unde înseamnă „gâscă”507. Mai multe documente din sec. al XV-lea
499 Detalii despre mişcarea husită la Howard Kaminsky, A History of the Hussite Revolution
(Berkeley, Los Angeles: University of California Press, 1967).
500 Dan, Cehi, p. 84-88; detalii şi în Dobre, „Preaching”, p. 82.
p. 279-286.
502 Bandini, Codex, p. 94; Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 84-86; Dan, Cehi,
p. 99-104, 196-206.
503 P.P. Panaitescu, „Husitismul şi cultura slavonă în Moldova”, în Romanoslavica, X (1964),
p. 282-283.
504 DRH, D, I, p. 388, nr. 278.
505 Dobre, „Preaching”, p. 85.
506 Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 14.
507 Detalii şi istoriografie cu privire la originea numelui oraşului în Istoria Huşilor, ed. Theodor
Codreanu (Galaţi: Editura Porto-Franco, 1995), p. 43-56; mai nou, Vasile Calestru a publicat
o nouă istorie locală, în care sunt prezentate diversele teorii vehiculate în istoriografie cu
pomenesc atât un Husul, cât şi o aşezare Huseni, însă este dificil de făcut o
legătură între aceste date şi viitorul oraş, datorită faptului că Husul pare să fie un
boier local508, cu moşii proprii, altele decât oraşul, ce s-a dezvoltat pe o moşie
separată, aparţinând domniei. Aceasta din urmă a permis aşezarea aici a unor
colonişti din Transilvania sau restul Ungariei: unguri în viitorul oraş Huşi şi
români în satele din vecinătate509. În regiunea de sud-est a Moldovei, ungurii
sunt prezenţi şi în Bârlad, Vaslui şi Iaşi, unde par să fie minoritari în ansamblul
populaţiei. La Huşi, în schimb, misionarii care îi vizitează în secolele XVI-XVII,
după impactul dureros al Reformei, vorbesc de un număr foarte mare, ungurii
formând majoritatea comunităţii orăşenilor510. Câteva detalii susţin teoria husită.
Cu toate că reveniseră între timp la catolicism (1571-1591)511, misionarul Andrei
Bogoslavič îi numeşte „husiţi” şi spune că la începutul sec. al XVII-lea încă mai
existau printre ei oameni care cereau să li se dea împărtăşania sub utraque
specie512. Interesantă este unica descriere păstrată a sigiliului oraşului513, transmisă
de Melchisedec în sec. al XIX-lea: o carte deschisă, ce are pe margini o cruce
simplă şi una dublă. Nu avem motive să ne îndoim de existenţa unui astfel de
sigiliu. Melchisedec ne oferă suficiente detalii pentru a-l accepta: prezenţa pe un
act în care sunt prezenţi ca martori şi şoltuzul şi orăşenii, menţionarea explicită
în act a aplicării „peceţii târgului”, faptul că lângă pecete nu este pusă nici o
semnătură, deci nu era sigiliul unei persoane, menţionarea numelui oraşului etc.
Probabil este o reproducere defectuoasă a unui sigiliu mai vechi (Melchisedec
spune că e „desenată foarte rău” şi că numele Huşilor este scris cu „litere prea
naive”)514. Prezenţa unei cărţi ca simbol poate fi pusă în legătură cu începuturile
husite ale oraşului, cartea sugerând Biblia. Printre localnici se cunoşteau originile
comunităţii. Episcopul Bakšić vorbeşte de foştii husiţi şi de felul lor aparte de a
privire la numele Huşilor (Vasile Calestru, Huşii de ieri şi de azi (Iaşi: Casa Editorială
Demiurg, 2010), p. 43-66).
508 Nici numele de Husul nu este răspândit, fiind foarte rar întâlnit (DIR, A, Indicele numelor de
persoane, veacurile XIV-XVII, întocmit de Al. I. Gonţa, ed. I. Caproşu (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1995), p. 283).
509 În zonă au fost întemeiate mai multe sate de ungureni: Todireni (jud. Vaslui) s-a numit
Ungureni, în timp ce Ivăneşti, din comuna mai sus-numită, s-a numit Huşeni (Costăchescu,
Documentele moldoveneşti de la Bogdan, p. 3, nr. 1, vezi şi p. 5 şi 245); Costăchescu, Documentele
moldoveneşti de la Ştefăniţă, p. 134, nr. 27; DRH, A, II, p. 22, nr. 20 (apare un Husul); A, III, p. 25,
nr. 16 (Husea şi satul Huseni, pe Sărata).
510 Călători străini, vol. V, p. 27, 75-76, 438; Bandini, Codex, p. 92.
511 Dan, Cehi, p. 276-277.
513 În sigiliul oraşului îşi va face loc apoi un însemn simbolic pentru ocupaţia principală a
locuitorilor, cultivarea viţei de vie (Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 185).

514 Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 132-133 (sigiliu pus pe un act din 1667 în care apare şi
şoltuzul Peter).
se împărtăşi, iar Bandini chiar ne redă o istorie ce circula în zonă şi care plasa
venirea aici a unor unguri husiţi după 1460, din cauza prigoanei lui Matia Corvin515.
Rămâne de lămurit coincidenţa dintre numele oraşului, prezenţa acelui Husul şi
ungurii ce au păstrat mult timp atât tradiţia că au fost adepţi ai husitismului, cât
şi obiceiurile religioase specific husite.
Problema cronică a lipsei izvoarelor face dificilă stabilirea vechimii
comunităţii de la Huşi şi a modului în care s-a dezvoltat oraşul. Tradiţia şi
sumarele săpături efectuate arată că Ştefan cel Mare a ridicat la Huşi o curte
domnească. Clădirile acesteia au fost însă construite la marginea aşezării, pe un
loc unde săpăturile nu au identificat urme de locuire anterioară, ci doar începând
cu sec. al XV-lea516. În 1487, Ştefan emite de aici un act (in Huschy), deci
probabil la această dată curtea funcţiona (la 1495 este ridicată biserica)517. Sunt
posibile două variante de interpretare legate de începuturile oraşului: prima ar
pune oraşul pe seama lui Ştefan cel Mare, care i-ar fi dat privilegiul, mai ales că
un ultim grup de husiţi a sosit aici în timpul domniei sale; a doua situează
începuturile oraşului în prima parte a sec. al XV-lea. La multe din curţile
domneşti din Moldova cercetările arheologice au arătat că sunt mai vechi decât
se credea. La Huşi nu s-au întreprins cercetări de amploare, deci nu trebuie încă
exclusă ipoteza că o curte locală exista aici din timpul lui Alexandru cel Bun,
care le-a ridicat probabil şi pe cele din vecinătate, de la Vaslui şi Bârlad.
Aşteptăm ca viitoarele săpături să confirme sau nu această ipoteză. Credem că
cel care a aşezat o parte din husiţi la Huşi a fost Alexandru cel Bun. Izvoare
maghiare din sec. al XVI-lea susţin această ipoteză, unul chiar afirmând că în
timpul regelui Sigismund de Luxemburg husiţii ar fi plecat în Moldova, unde
Alexandru i-ar fi lăsat să întemeieze un oraş, iar ei s-au aşezat la Huşi
(Hussvárosnak)518. O altă sursă identifica la 1441 un student, Johannes Mathie din
Huşi, la studii la Cracovia519; sursa s-a dovedit a nu fi corectă, respectivul
personaj fiind din Hust, Ungaria520. Un act din 1452 se referă la Vadul Huşilor şi
515 Călători străini, vol. V, p. 229; Bandini, Codex, p. 94.

516 Ureche, Letopiseţul, p. 108; Alexandru Andronic, „Principalele rezultate ale săpăturilor
arheologice de la Huşi”, în RM, II (1965), nr. special, p. 456; Alexandru Andronic, Eugenia
Neamţu, „Săpăturile de salvare de la Huşi, jud. Vaslui (1984)”, în MCA, X (1973), p. 275-280;
Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 381; Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare,
p. 324-338. Curte preferată de Iliaş Rareş (Cronicile slavo-române, p. 112, 120).
517 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 379, nr. 168. De curte depindea un ocol
(DIR, XVI, A, III, p. 139, nr. 179). La această curte va muri în 1517 Bogdan vodă (Cronicile
slavo-române, p. 78, 92). Săpăturile întreprinse în 1911, ce au scos la iveală fundaţiile originale
ale bisericii domneşti, sunt prezentate în Aurel V. Ursăcescu, „Monografia episcopiei
Huşilor”, în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, p. 166-167.
519 Bârsănescu, Academia domnească din Iaşi, p. 126.
520 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 189; II, p. 183.
o aşezare Husul, fapt ce ar confirma cel puţin prezenţa husiţilor aici la acea dată,
însă documentul este păstrat într-o deficitară traducere românească târzie521.
Trebuie făcută însă precizarea că la Huşi oraşul pare să se fi dezvoltat mai târziu
decât la Fălciu, care a devenit reşedinţa ţinutului cu acelaşi nume, din care cele
două oraşe făceau parte. Ridicarea Huşilor poate fi pusă în legătură şi cu
decăderea Târgului Săratei, situat pe celălalt mal al Prutului522. Curtea de la Huşi
a devenit una din preferatele domnilor de după 1500, intrând astfel în rândul
reşedinţelor domneşti secundare, alături de Hârlău sau Vaslui (Bogdan al III-lea
şi Petru Rareş au rezidat aici în mai multe rânduri)523.
Începuturile şi dezvoltarea oraşului au fost determinate de un factor
întâlnit şi la Cotnari şi Hârlău, cultivarea viţei de vie. Zona este bogată în vii, iar
domnia era interesată să aducă aici meşteri mai bine pregătiţi în obţinerea
vinului, mai ales că acesta era o sursă importantă de venituri. Argumente
suplimentare în favoarea ipotezei că la originea oraşului stau coloniştii ne oferă
scurtele descrieri ale oraşului, făcute în sec. al XVII-lea de Bartolomeo Bassetti,
episcopul Bakšić sau Marco Bandini. Aceştia prezintă biserica catolică (închinată
Adormirii Fecioarei Maria (sau Sf. Cruce, după alte izvoare, hramul de azi fiind
Sf. Anton), numărul enoriaşilor, iar când se referă la populaţia românească, la
acea vreme încă inferioară ca număr faţă de cea catolică, ne precizează că nu
locuia în oraş, ci în mahalale524. Grupul de unguri a fost aşezat de la început
lângă piaţa centrală, dar şi în apropierea curţii, de care era delimitată printr-un
spaţiu liber, nelocuit525; locul curţii va fi preluat la finele sec. al XVI-lea de
episcopia ortodoxă526. Nucleul urban medieval s-a aflat deci în zona catolică;
populaţia românească s-a adăugat ulterior şi a format cartierele adiacente
centrului, situaţie întâlnită şi la Cotnari.
Locuitorii din Huşi au beneficiat de un privilegiu ce le permitea alegerea
unui şoltuz527. La început, acesta era probabil ales numai din rândurile ungurilor,
însă pe măsură ce numărul românilor a crescut, şoltuzii au început să fie aleşi şi
dintre ei. În sec. al XVII-lea, când cele două grupuri erau relativ egale, liderul
orăşenilor era ales un an dintre unguri şi un an dintre români, după cum ne
521 DRH, A, II, p. 22, nr. 20.

522 Ibid., III, p. 91, nr. 50; Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 10; Asăvoaie, „Târgul Sărăţii”,
p. 203-206.
523 Vezi locul de emitere a actelor în DIR, XVI, A, I, p. IX-XIII; XIX-XXXVI.
524 Călători străini, vol. V, p. 179, 228-229; Bandini, Codex, p. 92. Vezi şi Melchisedec, Chronica
Huşilor, p. 393-394, 416.

525 Vezi harta Huşilor din sec. al XIX-lea anexată la Melchisedec, Chronica Huşilor; C. Chiriţă,
Dicţionar geografic al judeţului Fălciu, Iaşi, 1893, p. 119; Constantin Teodorescu, Planul oraşului
Huşi, Scara 1:3000, 1930, B.C.U. Iaşi, cota h.673.
526 DIR, XVII, A, I, p. 28, nr. 42; Ureche, Letopiseţul, p. 108; Melchisedec, Chronica Huşilor,
p. 10-12; Istoria Huşilor, p. 72-78.

527 DIR, XVII, A, II, p. 32, nr. 33; p. 188, nr. 250.
transmite însuşi Bandini, în general bine informat528. Curios este faptul

pomenirii în câteva rânduri a doar şase pârgari, şi nu 12; o posibilă explicaţie ar
fi că în sfatul oraşului intrau şase pârgari aleşi din rândul românilor şi şase din
rândul ungurilor, existând cazuri când şoltuzul emitea acte fără a-i implică pe
toţi529. Ocupaţia principală a locuitorilor era cultivarea viţei de vie şi vânzarea
vinului530. La fel ca la Cotnari şi Hârlău, nici la Huşi domnia nu a înfiinţat o
vamă, acesta fiind un alt argument în favoarea afirmaţiei că domnii au permis
intenţionat aşezarea aici a unor colonişti, meşteri specializaţi în cultivarea viilor
şi aducători de bune venituri pentru vistierie.
Iaşi
Pe locul unde s-a dezvoltat oraşul Iaşi a existat o aşezare rurală, despre
care se poate spune că, în urma analizei descoperirilor de ceramică şi produse
metalurgice, a intrat la începutul sec. al XIV-lea într-o fază pre-urbană. Faţă de
aşezările similare de la Baia, Suceava sau Siret, cea de aici avea handicapul
situării mult spre est, aproape de Prut, la marginea zonei controlate de mongoli,
motiv pentru care urbanizarea a cunoscut o evoluţie mai lentă, finalizându-se
spre sfârşitul secolului al XIV-lea, prima parte a secolului următor. Procesul de
urbanizare a fost grăbit şi de instalarea aici a unei curţi.
S-au purtat numeroase discuţii în jurul datei când oraşul a fost
menţionat pentru prima dată şi s-au vehiculat mai mulţi ani, printre care şi 1395,
prezent pe o inscripţie din biserica armeană Sf. Maria, refăcută în 1803. O bună
parte din specialişti contestă validitatea acestei inscripţii, pentru că armenii
consemnau trecerea timpului după calendarul propriu, ce începe la anul 551 al
calendarului gregorian531. Deşi inscripţia este probabil falsă, acest lucru nu
înseamnă că armenii nu erau deja prezenţi la Iaşi la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Ei erau deja sosiţi în alte oraşe ale Moldovei şi aveau biserici, după cum arată
actul episcopiei armene din 1401532. Sub forma „Târgul Iaşilor, pe Prut” (de fapt
pe Bahlui), aşezarea apare în lista de cetăţi şi oraşe de la Kiev; numele de târg

529 Menţiunea unui act la Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 35; un act emis de şoltuzul şi cei
şase pârgari în 1673 este publicat de Costin Clit în „Începuturile bisericii «Sfântul Ioan» din
Huşi”, în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, p. 273.
530 DIR, XVI, A, II, p. 147, nr. 139. Interesant este că atunci când Gheorghe Ghibănescu
scrie despre ungurii din Huşi la finele sec. al XIX-lea (moment în care erau deja asimilaţi ca
limbă, nu şi ca religie), la ocupaţii afirmă: „Mai toţi ungurii se ocupă cu cultura viei. Lohanul,
Şara, Turbata, Cornii, Cotrocenii, Dricul, iată podgorii numai de-ale ungurilor. Din vie îşi
ţine casa ungurul” (Gheorghe Ghibănescu, „Ungurii din Huşi”, text publicat iniţial în 1897
în Opinia, Iaşi, republicat în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, p. 134).
531 Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 45-47.
532 DRH, A, I, p. 21, nr. 14.
arată că se afla în stadiu pre-urban533. Dintre teoriile fanteziste534, unele pun

originea numelui pe seama tribului iazigilor, altele caută o origine slavă, însă trei
sunt ipotezele demne de a fi luate în seamă pentru explicarea numelui oraşului.
Prima derivă numele de la iaşi, denumire dată alanilor de ruşi, iar o a doua leagă
toponimul Iaşi de un nume de persoană, de un anume Iaş (derivat din Ioan sau
Iacob), întemeietorul sau stăpânul aşezării, într-o perioadă greu de determinat535;
o altă teorie consideră că numele ar proveni din denumirea dată în evul mediu
unei categorii de luptători cu arcul („iaşi” = arcari)536. Tot mai mulţi istorici
insistă pe legătura dintre oraş şi iaşi sau alani. Argumente în acest sens avem în
felul cum apare oraşul în izvoare: în tratatul de la Lublau, din 1412, oraşul este
numit forum Iaszkytarg537; în 1415, la lucrările conciliului de la Constance sunt
prezente şi delegaţii de orăşeni din Iaşi (Ieszmarckt) şi Baia, la care autorul adaugă
fraza di zwu seind philistei, adică „unde sunt filisteni”538; Jan Długosz aminteşte
oraşul în cronica sa într-o formă asemănătoare: Jaszky Targ in Pruth, alias
Philistimorum Forum539; în fine, sub numele de foro Philistinorum, Iaşi apare ca loc
de emitere al unor documente, la fel fiind numit în actul tratatului cu Matia Corvin,
în 1475540. Faptul că în aproape toate menţiunile din prima jumătate a sec. al XV-lea,
numelui Iaşi i se adaugă cuvântul „târg” (forum, markt) ne arată că probabil
numele original al oraşului a fost chiar cel de Târgul Iaşilor541. Neamul alan al
iaşilor apare sub numele de „filisteni” în unele izvoare medievale, în special în
Ungaria şi Polonia. Virgil Ciocâltan afirmă că în secolele XIII-XIV iaşii au
activat ca mercenari, fiind angajaţi de ţarii bulgari, regii maghiari şi domnii ţărilor
române542. În spaţiul locuit de români, ei au lăsat mai multe urme, printre care
una lângă Argeş, unde s-a păstrat un toponim, Valea Iaşului. Cercetările
sugerează că şi la Argeş şi la Iaşi exista câte un centru de putere înainte de
definitivarea formării statelor, prin urmare legătura dintre iaşi, ca mercenari, şi

534 Înşiruirea lor la Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 25-31.
535 Iorgu Iordan admite că numele de Iaş este unul etnic şi face referire la alani (Iordan,
Toponimia, p. 169, 274-275); Giurescu, Târguri, p. 253-255; Alexandru Andronic acceptă doar
că numele oraşului vine dintr-un antroponim, ce însă nu ar avea nimic de-a face cu alanii
(Andronic, Iaşii, p. 34-35).
536 C. Cihodaru, „Începuturile vieţii orăşeneşti la Iaşi”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
Al. I. Cuza Iaşi, s.n., Istorie, XVII (1971), fasc. 1, p. 41-43; Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor
zidiri, p. 29-31.
540 DRH, D, I, p. 412, nr. 301; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 334, nr. 146.
541 Vezi şi recenzia lui Ştefan S. Gorovei la Istoria oraşului Iaşi, în AIIAI, XVIII (1981),
p. 725-727.
542 Spinei, Moldova, p. 245-46; Ciocâltan, „Alanii şi începuturile”, p. 935-939.
rezidenţele politice din aceste locuri nu pare a fi întâmplătoare. Dacă ei au

acţionat aici ca reprezentanţi ai mongolilor543, ai regelui maghiar544 sau ai
primilor domni ai Moldovei545 este mai greu de stabilit. Mai probabilă pare
prima variantă. Forma ţinutului Iaşi susţine o legătură cu mongolii: cu toate că
oraşul Iaşi este la vest de Prut, mare parte din teritoriul ţinutului se află la răsărit
de râu şi a fost până târziu considerat parte componentă a Ţării de Jos.
Prezenţa alanilor în zona principatelor este atestată doar de izvoarele
narative şi de toponimie. La Iaşi, cercetările arheologice confirmă existenţa unei
aşezări încă din sec. al XIV-lea, fără însă a ne da informaţii cu privire la etnia
celor ce locuiau aici. Documentele interne arată că în regiune exista o ierarhie
socială bine stabilită, ale cărei vârfuri deţineau sate şi aveau funcţii, în raport cu
stăpânirea mongolă. Renate Möhlenkamp a identificat un puternic al locului, în
persoana lui Stoian Procelnic, ce a trăit la sfârşitul sec. al XIV-lea – începutul
secolului următor546. Spre deosebire de Mihail de la Dorohoi sau Bârlă de la
Hârlău, Stoian nu apare niciodată pus în legătură cu oraşul Iaşi, în timp ce
plasarea pe hartă a posesiunilor sale arată că deţinea controlul asupra zonei de la
sud-est de viitorul oraş, pe unde trecea drumul ce lega Iaşi de răsăritul şi sudul
ţării şi de teritoriul controlat în mod direct de mongoli547.
Regiunea a intrat în a doua jumătate a sec. al XIV-lea sub autoritatea
domnilor Moldovei. Dacă existenţa aşezării de la Iaşi este dovedită de
numeroase descoperiri, urmele cele mai vechi ale curţii datează din prima parte a
sec. al XV-lea, din timpul lui Alexandru cel Bun548; din 1434, această curte este
atestată şi de documentele interne549. Ipoteza existenţei unei curţi sau cetăţui
mai vechi încă nu a fost confirmată arheologic550. Curtea a reprezentat nucleul
543 Ciocâltan, „Alanii şi începuturile”, p. 939-949; Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 236.
544 În Ungaria, izvoarele sugerează că iaşii se instalaseră înainte de 1323, când sunt prima
dată menţionaţi; când au sosit în Ungaria, se pare că ei erau ortodocşi (Berend, At the Gate of
Christendom, p. 57-58).
545 Möhlenkamp, „Contribuţii la istoria oraşului”, p. 62-67;
546 Ibid., p. 68-71.
547 DRH, A, III, p. 155, nr. 80.
548 Al. Andronic, Eugenia Neamţu, M. Dinu, „Săpăturile arheologice de la curtea domnească
din Iaşi”, în AM, V (1967), p. 198-206; Andronic, Iaşii, p. 17-19, 46-51.

549 DRH¸ A, I, p. 183, nr. 130; p. 187, nr. 134.
550 Lucrările de renovare iniţiate în prezent la Palatul Culturii au permis cercetarea
arheologică a sit-ului, evidenţiindu-se cu această ocazie urmele diverselor construcţii ce s-au

succedat aici între secolele XV şi XIX. Până în momentul de faţă nu au ieşit la iveală
rămăşiţe ce să susţină funcţionarea în acest loc a unei fortificaţii anterioare. S-au descoperit
în schimb noi morminte creştine, datând probabil din sec. al XIV-lea – începutul sec. următor,
ce ar susţine existenţa unei necropole, implicit a unei aşezări, în zona unde mai târziu s-a
ridicat prima curte. Dacă în acest loc s-a aflat vreun centru de putere anterior (contemporan
cu această aşezare), acesta era situat cât mai aproape de buza terasei, la fel ca la Târgovişte;
nu trebuie să ne aşteptăm pentru sec. al XIV-lea la o construcţie de mare amploare. Sperăm
ce a influenţat urbanizarea, topografia oraşului fiind în mod cert marcată de

poziţia acesteia551. Principalele străzi ale oraşului pornesc şi se opresc la curte şi
în funcţie de aceasta s-au stabilit pieţele şi cartierele. Faţă de Suceava, la Iaşi nu
este clar dacă s-a produs o evacuare a unor locuinţe ale locuitorilor pentru a face
loc reşedinţei domnului552; mormintele descoperite arată că o aşezare şi o
necropolă au funcţionat totuşi aici. Importanţa curţii şi oraşului este dovedită şi
de faptul că pe la Iaşi treceau cele două variante principale al „drumului
moldovenesc”, cea care venea de la Hotin, pe valea Prutului, şi cea care venea
de la Suceava, prin Hârlău, ambele plecând de la Iaşi spre Nistru şi Cetatea Albă.
Se adăugau drumul care venea din Transilvania, prin Bacău şi Roman, şi cel care
mergea spre sud, prin Vaslui şi Bârlad, toate aceste drumuri reunindu-se în
marea intersecţia de la Iaşi. Nu întâmplător, în acest oraş este pusă o vamă
pentru negustorii polonezi încă din 1408553.
Alături de populaţia autohtonă, la Iaşi au venit şi colonişti. La nord-vest
de curte s-au descoperit mai multe locuinţe, precum şi ceramică cenuşie,
asemănătoare cu cea găsită la Suceava, Bacău sau Roman, atribuită unor meşteri
germani554. În a doua parte a sec. al XIV-lea, un grup de colonişti s-a aşezat nu
departe de curte, pe o latură a Uliţei Mari, ce va deveni mai târziu principala
stradă a oraşului; în cartierul lor, aveau o stradă şi o biserică catolică555.
Comunitatea era destul de importantă, de vreme ce a trimis reprezentanţi la
conciliul de la Constance, după cum am arătat mai sus. Informaţii târzii arată că
până la începutul sec. al XVII-lea, biserica şi bunurile sale se aflau în grija
credincioşilor, care credem că aveau dreptul să-şi aleagă propriul preot paroh556.
Pe o latură a unei alte străzi importante, Uliţa Veche557, s-a stabilit grupul
că săpăturile vor cuprinde întreg spaţiul din interiorul şi din jurul actualului palat. Mulţumim
doamnei Stela Cheptea şi domnului Bobi Apăvăloaiei pentru informaţiile periodice pe care
mi le-au furnizat cu privire la rezultatele săpăturilor de la Palat (nefinalizate la momentul
încheierii acestei lucrări).
551 Vezi şi Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 44.
552 Alexandru Andronic, „Începuturile vieţii urbane la Iaşi”, în Carpica, Bacău, 5 (1972)
p. 173-174.
553 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, II, p. 57, nr. 41.
554 Andronic, Iaşii, p. 36, 49-50; Stela Cheptea, „Şase veacuri de istorie”, în Catedrala romano-catolică
Iaşi, coord. Dănuţ Doboş (Iaşi: Editura „Presa Bună”, 2005), p. 11-23.
555 Uliţa Ungurească (DIR, XVII, IV, p. 434, nr. 563); Călători străini, vol. II, p. 524; vol. III,
p. 639; vol. V, p. 178. În sec. al XVII-lea, încă circula printre catolici informaţia că locul pe
care era situată biserica catolică şi cartierul din jur fusese al lor „de la întemeierea acestui
târg” (Bandini, Codex, p. 256). Din păcate, prima biserică nu a fost identificată pe cale
arheologică; au ieşit la iveală doar mormintele din preajma ei. Nu trebuie ignorată teoria
susţinută de Stela Cheptea, potrivit căreia Uliţa Ciubotărească s-a aflat în nucleul vechi al
oraşului, Uliţa Mare căpătând importanţă ulterior (Cheptea, „Şase veacuri de istorie”, p. 19-23).
556 Bandini, Codex, p. 256-258, 272.
557 Documente Iaşi, vol. I, p. 454, nr. 392.
armenilor, aşezaţi şi ei în jurul unei biserici şi având stradă proprie558. Germanii

şi armenii sunt plasaţi în ceea ce ulterior a devenit centrul oraşului559, precum la
Baia sau Cotnari, în locuri apropiate de curte, cele care în a doua jumătate a
sec. al XIV-lea erau libere (sau au fost eliberate)560. Cercetările arheologice au
evidenţiat şi o grupare pe criterii ocupaţionale a orăşenilor, la marginea zonei
locuite fiind identificat un cartier de olari561. În afara oraşului, au fost aşezaţi
tătari, în cel puţin două sate. Unul, Geamiri, este atestat în 1472, cel de-al doilea,
Tătăraşi, este menţionat mai târziu562.
În faţa curţii s-a format prima piaţă a oraşului, căreia i s-a adăugat o alta,
la răsărit. Prima a supravieţuit câteva veacuri563, ca un spaţiu public de afişare a
puterii centrale: domnul făcea uneori aici judecăţi564 şi tot în acest loc erau
spânzuraţi răufăcătorii565. A doua (Târgul de Jos), aflată la est de curte, şi-a păstrat
funcţia preponderent comercială566. Aici este atestată o Uliţă Rusească567, prin
558 Uliţa Armenească (DIR, XVII, II, p. 339, nr. 452); Călători străini, vol. II, p. 523-524; vol. V,
p. 178-179; Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 45-48. Aria locuită de armeni în secolele
XIV-XV este mai greu de lămurit, fiind probabil spre piaţă, căci, cel puţin în partea aflată la
nord de biserica lor, săpăturile arheologice nu au scos la iveală urme mai vechi de sec. al
XVI-lea (Stela Cheptea, „Cercetări arheologice ieşene”, în Europa XXI, VII-VIII (1998-1999),
p. 63-66). În sec. al XVII-lea, armenii au mai ridicat la Iaşi o biserică, Sf. Grigore, tot în zona
pieţei (Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 433), cartierul lor fiind mai bine
precizat în actele din sec. al XVIII-lea (Ioan Neculce, I (1922), fasc. 2, p. 290, nr. 138).
559 Probabil, saşii au ocupat la început şi zona viitoarei biserici Trei Ierarhi. Ceramica cenuşie
descoperită aici datează tot din a doua parte a sec. al XIV-lea şi este asemănătoare cu
ceramica pusă pe seama coloniştilor germani; pe măsură ce comunitatea catolică s-a restrâns,
această zonă şi-a schimbat stăpânul (probabil în a doua jumătate a sec. al XVI-lea
(Alexandru Andronic, Eugenia Neamţu, Stela Cheptea, „Cercetări arheologice pe teritoriul
oraşului Iaşi în anii 1961-1967”, în AM, IX (1980), p. 113; Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi,
vol. I, p. 198).
560 Vezi Stela Cheptea, „Din nou despre începuturile Iaşilor”, în HU, V (1997), nr. 2, p. 160-162.
561 Andronic, Iaşii, p. 16-17, 38-39.
562 DRH, A, II, p. 268, nr. 182.
563 Tot acest spaţiu din faţa curţii, de la poarta acesteia şi uliţa de lângă biserica Sf. Nicolae
până la Podul Vechi, a fost domnesc până în sec. al XVIII-lea, după cum arată un document
foarte important din 1755 („locu domnesc ce-au fost slobod şi deşchis” [subl. ns.]); în acelaşi
act se spune că Uliţa Boierilor (Uliţa Mare) era mult mai largă: „în vremile di demultu era
Uliţa Boerilor largă din gura Uliţei Strâmbe şi până dreptu poarta Trii Sfetitelor” (Documente
Iaşi, vol. V, p. 559, nr. 835; vezi şi p. 550-556, nr. 829-832, dar şi mărturia lui Martin
Gruneweg de la finele sec. al XVI-lea (Ciocîltan, „Martin Gruneweg”, p. 235-236)).
564 Călători străini, vol. II, p. 131-132, 352; vol. III, p. 182.
565 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, p. 688.
566 Documentele târzii permit identificarea negustorilor şi meşteşugarilor ce s-au grupat în
nuclee în jurul pieţei: cizmarii, schimbătorii de bani, blănarii, arcarii (pe larg în Documente Iaşi,
vol. I-V). A se nota şi prezenţa în apropiere a armenilor; ca negustori, aceştia se aşezau
mereu în apropierea pieţei, o situaţie asemănătoare fiind şi la Suceava (vezi mai jos). În
urmare „ruşii” sau rutenii, catolicii şi armenii s-au stabilit cu toţii cât mai
aproape de curte, în perioada când oraşul era la început, fapt ce sugerează o
anumită planificare. Modul în care întâlnim aceste grupuri în oraş arată că
stăpânul aşezării, care era domnul, le-a permis să se aşeze aici, instalarea lor fiind
una organizată. Probabil, restul oraşului era locuit de români. În legătură cu
aceştia (dar şi cu rutenii) se ridică primul semn de întrebare: care era biserica lor?
Biserica de lângă curte era a domnului. În zona cea mai veche a oraşului există
astăzi numai două biserici, ce ar fi putut îndeplini funcţia de biserici ale
comunităţii ortodoxe, Sf. Lazăr şi Barnovschi, însă datele actuale arată însă că au
fost ridicate în secolele XVII-XVIII, fiind ctitorii domneşti. O altă variantă de
identificare o reprezintă o biserică ce astăzi nu mai există. Între Uliţa Rusească şi
Uliţa Veche se afla Uliţa Sf. Vineri, ce şi-a luat numele de la biserica ce avea
acest hram568, ştiindu-se obiceiul de a da nume străzilor după grupul etnic sau de
meseriaşi ce locuia acolo, ca şi după biserica ce se afla pe strada respectivă.
Biserica Sf. Vineri (Sf. Parascheva) a fost construită lângă piaţă569, care unea cele
trei străzi amintite570. Acestea sunt paralele (fiind influenţate şi de marginea
terasei şi de curbele de nivel), sugerând din nou o planificare571. Suprafaţa
iniţială a aşezării nu depăşea cu mult spre est str. Sf. Lazăr de astăzi572; spre vest,
marginea se afla la povârnişul dinspre Bahlui, spre care ducea Uliţa Ungurească,
care avea, paralel cu Uliţa Mare, Uliţa Ciubotărească573.
Densitatea descoperirilor arheologice şi topografia oraşului sugerează
următoarea evoluţie: zona nucleu poate fi considerată partea de vest a terasei pe
care s-a dezvoltat aşezarea, unde, pe Uliţa Mare, la capătul dinspre curte, s-a
opoziţie faţă de Târgul de Jos, în sec. al XVI-lea se dezvoltă Târgul de Sus (DIR, XVII, A,
IV, p. 419, nr. 541; Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 37-39).
567 Documente Iaşi, vol. I, p. 244, nr. 179.
569 În actul de închinare a Sf. Vineri la Sinai se aminteşte că era „în mijlocul târgului Iaşilor”
(la fel ca Sf. Sava) şi că avea locuri de dughene „în fruntea târgului”, ambele formulări
referindu-se la piaţa oraşului (Documente Iaşi, vol. I, p. 126, nr. 93).
570 Piaţa mai purta şi numele de „dricul” târgului; cum cuvântul „dric” are şi sensul de
răscruce de drumuri reunirea aici a drumurilor amintite justifică folosirea acestui termen
(Istoria oraşului Iaşi, p. 53).
571 Într-o mărturie din 1712 se afirmă că în centrul oraşului Iaşi sunt „două-trei străzi
adevărate, unde locuiesc negustorii; numai „în aceste locuri recunoşti că trebuie să fie un
oraş”, restul nefiind organizat (Călători străini, vol. VIII, p. 343).
572 Andronic, Iaşii, p. 38.
573 Documente Iaşi, vol. I, p. 381, nr. 299. Cheptea, „Şase veacuri de istorie”, p. 11-12, 19;
Cheptea, „Din nou despre începuturile”, p. 157-166; Doina Mira Dacălu, „Reconstituirea
planului Iaşilor din veacul al XVIII-lea”, în HU, XIV (2006), nr. 2, p. 312-313. Cercetări
arheologice şi la Nicolae N. Puşcaşu, Voica-Maria Puşcaşu, „Mărturii de civilizaţie şi
urbanizare medievală descoperite în vatra istorică a Iaşilor”, în RMMMIA, s.n., XIV (1983),
nr. 2, p. 20-64.
stabilit prima piaţă şi traseul drumului ce lega aşezarea de centrul politic al ţării
din nord-vest (Baia/Siret/Suceava). Partea dinspre sud-estul terasei a acestui
drum s-a format mai târziu, a fost integrată în aşezare şi s-a ridicat aici o
biserică, luând numele de Uliţa Sf. Vineri. Uliţa Veche a fost, după cum
sugerează şi numele, dar şi rezultatele descoperirilor de pe teren, populată mai
devreme decât Sf. Vineri; faptul că ea „derivă” din Uliţa Mare (de fapt din
capătul pieţei) arată raportul de anterioritate al acesteia din urmă. Totuşi, pe
secţiunea dintre Uliţa Mare şi zona Sf. Sava descoperirile arheologice nu
sugerează o locuire înainte de sec. al XVI-lea, fapt ce însă nu duce neapărat la
concluzia că această stradă nu exista înainte de 1500574. În afara faptului că
reprezenta prelungirea în oraş a drumului ce duce spre nord, însoţind valea
Prutului, ea făcea legătura între cartierul catolicilor şi cel al armenilor. O altă
problemă o pune Uliţa Rusească, al cărei traseu, paralel cu al Uliţei Sf. Vineri, se
„blochează” în zidul curţii. Nu este exclus ca această stradă să fi fost mai veche
decât curtea (aici fiind poate chiar o aşezare iniţială separată), traseul ei fiind
„rupt” în momentul în care s-a implantat ansamblul mare al curţii. Până la finele
sec. al XV-lea, credem că planul aşezării era în linii mari conturat.
Faptul că fiecare comunitate etnică avea în sec. al XV-lea câte o biserică
şi ocupa un cartier propriu arată că nici unul dintre grupuri nu era majoritar. La
fel ca în cazul altor oraşe, ca târgul local de la Iaşi să devină cu adevărat oraş mai
erau necesari doi paşi: 1. o dezvoltare economică suficientă; 2. un statut
privilegiat. Actul din 1408 şi cercetările arheologice ne confirmă că aşezarea
crescuse economic şi profita de deschiderea spre comerţ a ţării. În ceea ce
priveşte privilegiul oraşului, izvoarele păstrate nu ne oferă nici o sugestie legată
de cine l-a acordat şi în ce condiţii. Probabil este vorba de acelaşi Alexandru cel
Bun, care a acordat şi privilegiile de la Vaslui şi Bârlad575. Acest domn a fost
interesat să susţină dezvoltarea oraşelor din Ţara de Jos, care se aflau puţin în
urmă faţă de cele din nord-vestul ţării. Privilegiul dat comunităţii din Iaşi unifica
statutul diferitelor grupuri etnice din oraş, pe care le-a adus la acelaşi nivel.
Domnului i-a fost uşor să facă acest lucru, pentru că cei aşezaţi aici erau cu toţii
supuşii săi, aşezarea fiind pe o moşie domnească (vămile erau numai în aşezări
domneşti). În afara documentului din 1408, o altă legătură ce se poate face între
Alexandru şi Iaşi, este pomenirea trecerii pe la Iaşi a alaiului ce ducea la Suceava
moaştele Sfântului Ioan cel Nou (1415). La Poiana Vlădicăi, lângă oraş,
Alexandru cel Bun şi marii boieri au întâmpinat alaiul, domnul acordând
574 Stela Cheptea, Bobi Apăvăloaiei, „Despre „locul” catolicilor din Iaşi”, în Monumentul, Iaşi,
VII (2006), p. 488-489.
575 DRH, A, III, p. 188, nr. 96; p. 279, nr. 151; Renate Möhlenkamp, „Réflexions concernant
les débuts de la ville de Vaslui”, în AIIAI, XVIII (1981), p. 4-16.

pământurile din zonă mitropoliei, în amintirea acestui moment576. Evenimentul

din 1415 (cu ceremonialul aferent) credem că vine să confirme, indirect, dacă nu
statutul urban, cel puţin statutul de aşezare importantă a ţării, una căreia domnul
să-i acorde atenţie.
Cel puţin până în sec. al XVI-lea între curte şi oraş exista un şanţ, care
delimita spaţiul puterii domneşti de cel al oraşului577. La fel ca la Suceava, un al
doilea şanţ cu val de apărare, consolidat cu lemn înconjura probabil incinta
urbană; pe traseul său a apărut Uliţa Goliei de mai târziu578. În 1491-1492,
Ştefan cel Mare reface curtea şi biserica; ultima se afla într-o incintă adiacentă
curţii, având zid separat579. Lucrările de amploare întreprinse de Ştefan la Iaşi au
fost interpretate diferit de cronicari, care au pus pe seama sa „descălecatul
târgului”, cu toate că oraşul exista deja de ceva vreme580. Dacă această
informaţie nu ar fi vreo „basnă”, din cele puse pe seama lui Simion Dascălul sau
Misail Călugărul, ar putea trimite spre o posibilă confirmare de către Ştefan a
vechiului privilegiu al oraşului, aşa cum a făcut la Vaslui şi Bârlad. La jumătatea
sec. al XV-lea, oraşul era destul de celebru încât să figureze, sub numele Iastriter,
pe harta lui Nicolaus Cusanus581. Ştefan şi aproape toţi domnii care au urmat au
rezidat şi aici, oraşul fiind doar temporar ferit de atacurile din afară; a fost
incendiat în 1513 de tătari582 şi în 1538 de turci583. Ştefan Rareş a urmărit să
întărească curtea de la Iaşi, pe care o vedea ca o potenţială cetate, cu doi
pârcălabi în frunte. În a doua sa domnie, Alexandru Lăpuşneanu decide să se
stabilească în acest loc, în defavoarea Sucevei, ce rămâne reşedinţă secundară.
Alegerea Iaşilor ca reşedinţă principală confirmă creşterea în importanţă a
oraşului. Dacă privim o hartă a Moldovei medievale, observăm că Iaşii sunt
situaţi aproximativ în centru, astfel că, pentru o administrare mai eficientă a
statului, domnia a preferat acest loc. Decizia lui Lăpuşneanu nu face din
aşezarea de pe Bahlui capitala Moldovei, căci vreme de încă un secol asistăm la
576 DRH, A, I, p. 22, nr. 15. Mitropolia Sucevei mai stăpânea locuri la sud de oraş (ibid., II,
p. 140, nr. 98; p. 232, nr. 157; III, p. 55, nr. 34). Pentru data 1415, vezi Ştefan S. Gorovei,
„Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere”, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel,
p. 555-572.
577 Andronic, Neamţu, Dinu, „Săpăturile arheologice de la curtea”, p. 207.
578 Andronic, Iaşii, p. 38, 53-54. Vezi şi trimiterile la „Zid” din acte ce fac referire la case de
pe Uliţele Sârbească (azi str. Lăpuşneanu) şi Pârvuleştilor (azi str. Dancu). Ambele dau în
Uliţa Goliei (azi str. Cuza-vodă), pe care s-a aflat probabil traseul vechiului şanţ (Documente
Iaşi, vol. II, p. 91, nr. 93 p. 118, nr. 130).
579 Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 407, 467, Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan
cel Mare, p. 325-326. Pentru satele din ocolul curţii, vezi Giurescu, Târguri, p. 258.
581 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 92-96; vol. II, harta nr. 35.
583 Cronici turceşti, vol. I, p. 268.
un „duel” pentru întâietate între Iaşi şi Suceava, din care învingător va ieşi cel
dintâi oraş584.
În prima parte a sec. al XV-lea, în oraş sunt prezenţi judecătorii
domnului, ce aveau atribuţii în ţinut585. Reprezentanţii orăşenilor sunt atestaţi în
sec. al XVI-lea, cu toate că probabil existau cel puţin din secolul anterior586.
Dealurile din jurul oraşului prezintă şi azi condiţii bune pentru cultivarea viţei de
vie. Câteva din toponimele locale din zonele cu vii sunt de origine maghiară şi
sugerează prezenţa unor meşteri unguri, ce s-au stabilit din acest motiv în
oraş587. Vânzările sau daniile de vii sunt frecvente, producerea şi vânzarea
vinului fiind ocupaţia principală a unora dintre locuitori, alături de comerţ588.
Lăpuşna
În teritoriul dintre Prut şi Nistru, densitatea oraşelor a fost redusă.

Atacurile tătarilor reprezentau o ameninţare permanentă589, astfel că oraşele s-au
dezvoltat aici mai târziu şi nu au cunoscut prosperitatea centrelor din nord-
vestul ţării. Lăpuşna este situată pe râul cu acelaşi nume, într-o zonă bogată în
păduri, oraşul dezvoltându-se dintr-o aşezare mai veche, situată pe drumul ce
lega Iaşi de Nistru şi Cetatea Albă. Regiunea în care se află a fost transformată
într-un ţinut, a cărui reşedinţă a devenit. Primele sale menţiuni sunt în calitate de
vamă590. Domnia şi-a instalat majoritatea vămilor în aşezări pre-urbane sau
urbane, astfel că putem accepta că în 1454, când este atestată vama, oraşul exista
sau era în curs de finalizare a procesului de trecere la stadiul urban591.
Importanţa aşezării este susţinută şi de includerea vămii în confirmările
privilegiului dat negustorilor din Liov în 1456 şi 1460592. O relativă dezvoltare
pare să fi cunoscut în sec. al XVI-lea, de numele său fiind legat unul din domnii
Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, a cărui mamă provenea de aici593. Din acest
584 Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 57-58.

585 DRH, A, I, p. 392, nr. 277; p. 393, nr. 278.
586 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 365, nr. 222; DIR, XVI, A, III, p. 211, nr. 265.
587 Călători străini, vol. V, p. 328-329; Bandini, Codex, p. 250.
588 DRH, A, II, p. 232, nr. 157.
589 Ureche, Letopiseţul, p. 141-142.
590 Unii istorici basarabeni (A. Eşanu, V. Eşanu, Moldova medievală. Structuri executive, militare şi
eclesiastice (Chişinău: Editura Arc, 2001), p. 113-114) presupun că la Lăpuşna face referire un
act din 1430-1431 (satul Lepoveşna; DRH, A, I, p. 145, nr. 98); editorii DRH cred că este
vorba de un sat dispărut (ibid., p.472).
591 Ibid., II, p. 57, nr. 41; p. 243, nr. 164.
592 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 788, nr. 231; Bogdan, Documentele lui Ştefan

593 Călători străini, vol. II, p. 147; Pungă, Ţara Moldovei, p. 50, 74.
secol avem menţiuni ale unor locuitori din oraş, meşteşugari şi preoţi594, dar şi
ale şoltuzilor şi pârgarilor595. Nu ştim nimic despre componenţa etnică a aşezării
în cele două secole. Probabil, românii erau majoritari, căci saşii şi ungurii au
evitat, cu mici excepţii (Orhei, Cioburciu) să se aşeze aici. Misionarii nu
pomenesc nici o biserică catolică în acest oraş. Decade în a doua jumătate a
sec. al XVII-lea şi, treptat, locul îi va fi luat de Chişinău596.
Milcovia şi Putna
Regiunea de sud a Moldovei a cunoscut o viaţă agitată, fiind revendicată

atât de Moldova, cât şi de Ţara Românească. Aici au apărut mai multe târguri
locale şi oraşe, Milcovia, Putna, Olteni şi Tecuci, dintre care numai ultimul a
supravieţuit evului mediu.
În 1227, a fost creată episcopia Cumaniei, a cărei reşedinţă este situată
de izvoare într-un oraş (mai probabil o aşezare pre-urbană) pe râul Milcov
(civitas de Mylko), distrus de invazia mongolă din 1241597. Se crede că tot aici s-a
aflat centrul principal al episcopiei şi după 1347, data reînfiinţării sale598. Nu se
ştie dacă episcopii numiţi de papă pentru scaunul Milcoviei au venit vreodată să-şi
ia în primire dioceza599, însă documentele arată că unele structuri ecleziastice
locale (preoţi, biserici) au existat600. Iorga a plasat această aşezare în zona
oraşului Odobeşti601, în timp ce Giurescu, iniţial, a aşezat-o undeva lângă satul
Reghiu, pe valea Milcovului602, pentru ca ulterior să revină şi să considere că s-ar
fi aflat la Odobeşti603. Mai recent, s-a afirmat că Milcovia ar fi putut fi într-una
din aşezările vecine cu Odobeşti, la Focşani sau la Vârteşcoiu, unde s-au
descoperit urmele unei cetăţui ce datează din sec. al XIII-lea604. Singura
594 DIR, XVI, A, III, p. 24, nr. 30; Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 348-349, nr. 166-168.
595 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei (Bucureşti: 1937), p. 24, nr. 15.
596 Ciurea, „Organizarea administrativă”, p. 168.
597 DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
598 Ibid., p. 45, nr. 22; p. 63, nr. 34.
599 Cu întreruperi, episcopii Milcoviei sunt amintiţi până la începutul sec. al XVI-lea, însă
majoritatea au locuit în regatul Ungariei (DH, vol. II, partea 2, p. 279-280, nr. 250-251;
Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 80-84, nr. 79-84; Auner, „Episcopia Milcoviei”, p. 68-70;
Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 32-38, 44-50.
601 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 175-176.
602 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 319.
603 Giurescu, Târguri, p. 41-42; C.C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1969), p. 36-37.

604 Paragină, Habitatul medieval, p. 36-39, 85-87; Rusu, Castelarea carpatică, p. 462-463. Dacă
diversele clădiri ce se aflau în preajma reşedinţei episcopale nu au fost încă descoperite,

sperăm ca, la un moment dat, să iasă la iveală măcar biserica.
certitudine rămâne, după părerea noastră, faptul că se afla pe râul Milcov.

Izvoarele nu ar fi dat reşedinţei episcopale acest nume dacă nu ar fi fost situată
pe această apă; un ţinut cu acest nume nu există. În sus, pe râu, nu erau condiţii
pentru stabilirea unei cetăţi sau oraş, căci valea se îngustează. În plus, cei ce
merg în această direcţie nu ajung practic nicăieri, deoarece valea Milcovului nu a
fost însoţită decât de un drum ce în tot evul mediu a avut importanţă locală şi
care ieşea în depresiunea Vrancei. La vale de Odobeşti se întinde o câmpie ce nu
prezintă nici o înălţime, astfel că ridicarea unei cetăţi aici nu ar fi fost o alegere
potrivită, căci ar fi fost vulnerabilă la atacuri, nefiind protejată natural. Zona
Odobeştilor (incluzând şi Vârteşcoiu) rămâne cea mai bună soluţie pentru
localizarea vechii cetăţi şi oraşului Milcoviei, de vreme ce aici avem cea mai
favorabilă poziţie, la intrarea râului Milcov între dealuri. Giurescu a mai adus
indirect un alt argument în favoarea acestei localizări: prezenţa viilor. Marele
istoric a considerat că această „străveche podgorie” i-ar fi atras pe reprezentanţii
Bisericii Catolice să se aşeze aici, însă putem privi lucrurile şi din cealaltă
perspectivă. Nu ştim cât de „străveche” era podgoria, dar ştim că, din motive
atât liturgice, cât şi economice, germanii au introdus în Europa Centrală şi de
Răsărit noi metode de cultivare a viţei de vie605. Din Transilvania, ei, alături de
unguri, au trecut munţii şi i-am întâlnit deja la Cotnari sau Huşi, unde s-au
specializat în producerea şi comercializarea vinurilor. În zona Odobeştilor s-a
dezvoltat o mare podgorie, ale cărei începuturi le punem în legătură cu venirea
aici a unor colonişti, ce s-au stabilit pe lângă vechile aşezăminte catolice. La
finele evului mediu, în zona Focşani-Odobeşti încă se vedeau nişte ruine, poate
ale Milcoviei, la care fac referire Miron Costin („năruiturile [...] pre Milcov, mai
sus de Focşeni”) şi Dimitrie Cantemir (ce le situează nu departe de mănăstirea
Mera). Cei doi susţin că aceste ruine ar fi aparţinut Crăciunei606, pe care alţi
istorici o văd pe Siret607.
Teritoriul ce a depins de episcopia Milcoviei a intrat în stăpânirea Ţării
Româneşti în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, probabil în 1375, an din care
pentru câteva decenii nu mai apar episcopi titulari ai acestei dioceze608. Moldova
preia acest teritoriu în perioada 1417-1423, primul act în care Alexandru cel Bun
605 Aubin, „The Lands East of the Elbe”, p. 479-480.

606 Costin, De neamul moldovenilor, p. 266; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 156.
607 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 311, nr. CXXXIX; pentru localizarea
cetăţii Crăciuna, vezi Cihodaru, „Cu privire la localizarea”, p. 629-631. Anton Paragină crede
că cronicarii se referă într-adevăr la Crăciuna, pe care însă o situează mai la vale de Focşani,
pe Milcov, cu toate că Miron Costin precizează că e vorba de zona de „mai sus” de Focşani,
la fel cum face şi Cantemir (Paragină, Habitatul medieval, p. 109-110).
608 Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 46; Papacostea, „Triumful luptei”, p. 51-52;
Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 128-132.

întăreşte un sat din sudul ţării, chiar pe râul Putna, fiind din martie 1423609. Până
la această dată nici un domn al Moldovei nu apare în legătură cu aşezări din
această parte a ţării. La congresul de la Lutsk, din 1429, Dan al II-lea revendica
un teritoriu pe care Moldova îl luase în anii anteriori, iar marele duce al
Lituaniei, Vitold, era de acord să arbitreze în problema Chiliei şi a „altor limite
de graniţe, despre care s-a spus că ar fi fost ocupate de voievod [Alexandru cel Bun]
de la Ţara Basarabiei”610. De altfel, în 1429, solii domnului Ţării Româneşti
aduceau în favoarea cererilor lor unele hărţi611. Tot din această perioadă, avem
prima menţiune a Vrancei, regiune ce a cunoscut ulterior un statut special în
cadrul Moldovei. Un act latin din 1431 aminteşte un drum al Vrancei (via
Varancha) şi expediţia întreprinsă în acel an de Alexandru cel Bun împotriva
Ţării Româneşti612. Reglementarea finală a hotarului din sud, inclusiv situaţia
Vrancei, s-a făcut în urma unor acţiuni ale lui Ştefan cel Mare, care ocupă în
1482 cetatea Crăciuna şi stabileşte definitiv graniţa pe râurile Siret şi Milcov613.
Cel mai important târg de pe valea râului Putna intră în stăpânirea
Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun. Situat în stânga Putnei614, la limita
dintre câmpie şi zona înaltă, aici a funcţionat un loc de schimb pentru produsele
văii acestui râu, pe drumul ce lega Moldova de Ţara Românească. După ce
ţinutul este luat de Moldova pe acest drum, la Putna, se înfiinţează o vamă,
amintită prima dată într-o confirmare de privilegiu dată în 1460 de Ştefan cel
Mare; nu este exclus ca în vremea când acest teritoriu a aparţinut Ţării
Româneşti, tot aici să fi fost vama pentru intrarea în ţară dinspre nord615. Cum
majoritatea vămilor din Moldova se aflau în oraşe, prezenţa uneia şi la Putna
demonstrează că la jumătatea sec. al XV-lea aşezarea ajunsese la statutul de
centru urban. Comunitatea avea probabil autonomie, însă nu s-a păstrat nici un
act care să ne confirme acest lucru.
În ciuda afirmaţiilor noastre precedente616, oraşul nu a dispărut datorită
luptelor dintre Ţara Românească şi Moldova din a doua jumătatea a sec. al XV-lea617.
609 DRH, A, I, p. 77, nr. 53.

610 Iorga, Studii istorice, p. 87-88; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 102.
611 Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 101.
612 DRH, D, I, p. 282, nr. 181.
613 Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche, Letopiseţul, p. 101, 106; Papacostea, „La începuturile
statului moldovenesc”, p. 111-115; Iosipescu, „Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 205-220.

614 Paragină, Habitatul medieval, p. 41-42. Acest autor are dreptate când aşează oraşul în stânga
Putnei (faţă de Giurescu care, în Târguri, p. 311, merge pe varianta Târgoveţi-Boloteşti, care
sunt în dreapta râului); argumentelor lui Paragină (descoperirile arheologice din zonă,
schimbarea numelui după noul stăpân (Grigore, fiul lui Gavril Dinga) li se adaugă altele:
terasa de pe stânga prezenta, la fel ca la Râmnicu Sărat sau Roman, avantajele necesare unei
aşezări, prezenţa Putnei în privilegiul din 1460 etc.
616 Rădvan, Oraşele din Ţara Românească, p.192, 466.
Mai multe surse susţin că târgul de la Putna a funcţionat până la jumătatea

secolului următor618. În 1503, pe piaţa Braşovului erau prezenţi mai mulţi
negustori de aici, valoarea mărfurilor lor (14.660 aspri) fiind mai mare decât cea
a altor oraşe din zonă, precum Bacău (1.500 aspri) sau Tecuci (1.200 aspri),
apropiindu-se de cea a mărfurilor duse de cei din Trotuş (cca. 19.000 aspri)619.
În registrele vamale din 1529-1530 şi 1542, Putna nu mai e prezentă, dar
figurează în 1543, 1545-1547. Din 1548, se remarcă o scădere bruscă a
volumului comerţului de aici (la doar 400 aspri), curs ce rămâne valabil şi pentru
anii 1549-1550, pentru ca din 1551 oraşul să nu mai figureze în actele
Braşovului620. În 1555, se mai face referire la un vameş de Putna621, iar în 1559
şi 1570 apare ca fost târg622. În locul târgului va rămâne un sat, menţionat la
scurt timp (numit, ulterior, Grigoreşti)623. O parte din locuitorii fostului târg s-au
mutat în dreapta Putnei, în viitorul sat Târgoveţi, ce poartă în numele său
amintirea locuitorilor fostului oraş624.
Probabil un eveniment întâmplat în 1547-1548 a schimbat decisiv
destinul oraşului. Regiunea Putnei şi Vrancea se află într-una din cele mai active
zone seismice din Europa, astfel că este posibil ca un cutremur să-i fi provocat
decăderea. Cutremure puternice sunt înregistrate în 1545 şi 1550 în sud-estul
Transilvaniei, zonă aflată peste munţi faţă de Putna625. În 1548, cronica lui
Macarie înregistrează o iarnă foarte grea, ce ar fi uscat copacii şi viile, sursă
importantă de trai în zonă626. Înclinăm să credem că o calamitate naturală a dat
617 Idee susţinută şi de Giurescu, Târguri, p. 311. Luptele au afectat cu siguranţă şi Milcovia, a
cărei biserică catolică era la 1518 în ruină (Rosetti, „Despre unguri”, p. 316-321). Câţiva ani
mai înainte, în 1506, ţinutul Putnei era prădat de Radu cel Mare (Ureche, Letopiseţul, p. 137).
618 Sub numele de Pudna, un oraş este prezent în partea de sud a Moldovei în harta anexată
la Chorographia Moldovei a lui Reicherstorffer; oraşul respectiv este aşezat la vărsarea

Bârladului în Siret, însă nu putem pune mare preţ pe această situare, pentru că autorul face
multe confuzii. Spre exemplu, Brăila este figurată de două ori, şi la nord şi la sud de Siret
(Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43. Harta a fost publicată în
ediţia din 1595 a lucrării lui Reicherstorffer; autorul este probabil din Polonia (Călători
străini, vol. I, p. 185).
620 Ibid., p. 271, 275, 279, 282, 285, 290, 295.
621 Menţiunea face referire la acţiuni anterioare anului 1555 (DIR, XVI, A, II, p. 71, nr. 67).
622 Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 285-286, nr. 4-5; DIR, XVI, A, II, p. 223, nr. 236.
623 Azi, între Oleşeşti şi Bătineşti, judeţul Vrancea (Paragină, Habitatul medieval, p. 41-42).
624 DIR, XVI, A, III, p. 42, nr. 59; p. 195, nr. 250.
625 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din trecutul
României (până la 1800) (Bucureşti: Editura Silex, 1993), p. 208-212, 229.

626 Cronicile slavo-române, p. 89, 104; Ureche, Letopiseţul, p. 167.
lovitura finală oraşului627. În 1546, apare în registrele Braşovului oraşul care va

înlocui Putna în zonă, Focşani, la acea dată încă un sat628.
Neamţ
Începuturile oraşului Neamţ sunt neclare. Prezenţa lângă oraş a unei

cetăţi a făcut ca aşezarea să se dezvolte ca o suburbie cu funcţie comercială, în
aceeaşi perioadă cu Baia, Siret sau Roman629. Controverse apar la analiza
numelui oraşului630. Forma de singular sugerează o prezenţă individuală, a unei
persoane care a ieşit în evidenţă prin ceva mai puţin obişnuit. Pare acceptabilă
opinia lui Giurescu, ce crede că un sas s-ar fi aşezat aici şi ar fi contribuit la
ridicarea aşezării631. Totuşi, intrigă faptul că, cu toate că admitem că la
dezvoltarea oraşului saşii au contribuit hotărâtor, oraşul se numeşte Neamţ, şi
nu Sas/Sasul, cu posibilele sale derivate. Pentru a-i desemna pe germani,
românii au preluat de la slavi cuvântul „neamţ” (nemec, nemets, neamţ)632, în timp
ce, în majoritatea documentelor medievale, germanii veniţi în Moldova sunt
numiţi saşi, la fel ca în Transilvania şi Ţara Românească, şi nu „nemţi”, nume dat
altor germani, din afara spaţiului carpatic, în special celor din Austria633. În cazul
de faţă, ar putea fi vorba de un meşter german, venit din nordul Europei, ce ar fi
condus lucrările de ridicare a cetăţii. De altfel, tipul de construcţie aplicat aici se
încadrează în modelul folosit la acea vreme în Polonia634, iar specialiştii au
identificat unele fragmente de zidărie ce ar susţine ipoteza că la lucrări au
participat meşteri din regiunile polono-baltice635. În 1395, când regele Sigismund
de Luxemburg trece prin acest loc, în expediţia sa împotriva lui Ştefan I, numele
era deja în circulaţie, deci avea o vechime de cel puţin două-trei decenii636. Mai
dificil de explicat este cine este responsabil de „botezarea” aşezării. Ca ipoteză
de lucru, trebuie luată în considerare şi posibilitatea ca numele aşezării de la
Neamţ să fi fost dat de un grup de unguri. În spaţiul ungar, toponimele német,
németi trimit de obicei spre prezenţa unui grup de germani (individual sau la nivel
627 Ciuma din 1553-1554 a afectat grav Braşovul, care a pierdut aproape jumătate din
populaţie (Cernovodeanu, Binder, Cavalerii Apocalipsului, p. 51).
628 Mărfuri de 750 aspri duse de un singur om (Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 279).
629 Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc”, p. 93.
630 Numele a fost simplu, Neamţ, şi nu Târgul Neamţ.
632 DLR, s.n., tom VII, partea I, p. 166.
633 Precum la Ureche (Ureche, Letopiseţul, p. 134-135); când îi aminteşte pe germanii stabiliţi
în Transilvania, Ureche le dă numele obişnuit, de „saşi” (ibid., p. 133).

634 Rusu, Castelarea carpatică, p. 469-472.
635 Şlapac, Cetăţi medievale, p. 112, 114-118.
636 Regele emite un act ante castrum Nempch – „înaintea cetăţii Neamţului” (DRH, D, I, p. 130,
nr. 82).
de colectivitate)637. O cercetare a toponimelor/hidronimelor din spaţiul

extracarpatic arată că nume precum Neamţ, Nemţi nu au avut răspândire printre
români, majoritatea fiind concentrate chiar în jurul Neamţului de care discutăm
aici (oraşul, cetatea, mănăstirea, râul, toate credem că pornesc de la un „toponim
originar”)638. Şi numele râului Ozana (ce îşi schimbă numele în Neamţul între
confluenţa cu Nemţişorul şi vărsare639) poate avea o origine maghiară (dincolo
de munţi, în secuime există localitatea Ozun/Uzon), ceea ce ar susţine că în
regiune s-a aflat într-adevăr o zonă de locuire ungurească, în mijlocul căreia a
venit un german (un meşter ce a condus lucrările de la cetate?, dar poate şi un
oştean, trimis al regelui Ungariei?), după care a avut loc instalarea grupului de
saşi.
Izvoarele din sec. al XV-lea sugerează că încă din secolul anterior în
regiune existau mai multe locuri întărite, ce aparţineau unor boieri locali640. La
Neamţ, încă nu s-au descoperit urmele unei fortificaţii mai vechi, căci săpăturile
din cuprinsul cetăţii actuale au arătat că aceasta a fost ridicată abia în ultimul
sfert al secolului al XIV-lea, în timpul lui Petru I, înainte de 1387 (cu refacere şi
extindere în timpul lui Ştefan cel Mare)641. Există indicii că şi în oraş exista o
curte, astfel că nu este exclus ca vechiul centru de putere să se fi aflat mai
aproape de aceasta şi nu de viitoarea cetate642. Poziţia Neamţului la ieşirea râului
din munţi, precum şi faptul că Petru I a ales acest loc pentru a-şi ridica o
cetate643 susţin ipoteza existenţei pe acest loc a unei aşezări mai vechi. Urmele
637 Kubinyi, „Zur Frage der Deutschen Siedlungen”, p. 546-547; Petrovics, „Foreign Ethnic
Groups”, p. 69-71.
638 Marele dicţionar geografic, vol. IV, 460-473, 494-495.
639 DRH, A, I, p. 229, nr. 164; Marele dicţionar geografic, vol. IV, p. 472, 622.
640 Constantin Burac, Ţinuturile, p. 95-97.
641 Cetatea apare în lista de la Kiev (Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475); detalii la N.
Constantinescu, „Date noi în legătură cu Cetatea Neamţului”, în SCIV, 11 (1960), nr. 1,

p. 81-105 şi „Din nou în problema Cetăţii Neamţului”, în SCIV, XIV (1963), nr. 1, p. 217-223;
Radu Popa, Cetatea Neamţului, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Meridiane, 1968), p. 25-39.
642 Săpăturile efectuate începând din 1848 pentru ridicarea spitalului şi şcolii domneşti au
scos la iveală „beciuri sau temelii adânci [...], urmele unei cetăţi vechi, care judecată după
obiectele găsite în pământ, canaluri, sicrie de piatră şi de stejar, scobite pentru morţi, oase
pietrificate, hârburi de lemn zgurit, hârburi de lut ars, instrumente de piatră şi alte multe
obiecte [...], le-au atribuit dacilor (sic!), [...], iară trupul ei se prelungeşte paralel pe lângă
munte până unde este acum mahalaua Ţuţuienilor şi mai sus” (Narcis Creţulescu, Un jubileu
(Piatra Neamţ: 1904), p. 72-73; vezi şi Gavril Luca, Târgu Neamţ. Monografie (Piatra Neamţ:
Editura Constantin Matasă, 2008), p. 65, 342).
643 Importanţa dată de domnii din a doua parte a sec. al XIV-lea zonei Neamţului se observă
şi din ridicarea aici a unor reşedinţe boiereşti, cum pare a fi cea descoperită la Netezi, jud.
Neamţ, la cca. 7 km de oraş, cu casă de piatră de dimensiuni mari (13,50x7,10 m la exterior)
şi biserică (a lui Bratul Netedul?) (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, Ion Vatamanu, „Cercetările
de la Netezi, jud. Neamţ”, în CA, V (1982), p. 83-91).
sale nu au fost încă identificate; ce e drept, săpăturile arheologilor s-au

concentrat în zona cetăţii şi au evitat oraşul medieval, din care nu au supravieţuit
prea multe urme. Ţinutul Neamţ, ce şi-a avut aici reşedinţa, a fost creat după
jumătatea sec. al XIV-lea, prin unirea a cel puţin două vechi formaţiuni
teritoriale, una de pe valea Ozanei, cealaltă de pe valea Bistriţei. Astfel se explică
şi prezenţa în ţinut a două oraşe, aflate pe văi diferite, Neamţ şi Piatra. Dintre
cele două, s-a impus Neamţul, ce a avut şi o poziţie mai bună, dezvoltându-se
iniţial ca un târg local, la intersecţia a trei drumuri, spre Baia, Piatra şi Iaşi.
Cercetarea planului oraşului arată că şi azi drumurile principale ce intră în oraş
se unesc în acelaşi punct, într-un loc unde probabil s-a aflat piaţa oraşului. Pe
teritoriul oraşului, cele mai vechi urme de locuire medievală pot fi plasate cu
certitudine în a doua parte a sec. al XIV-lea, dovadă urmele de ziduri şi în
special întinsa casă (53 mp), descoperite în partea de vest (în prelungirea Uliţei
Mari dinspre cetate), unde a fost cel mai probabil nucleul iniţial de locuire.
Descoperirile din interiorul locuinţei amintite, realizată din lemn, după o tehnică
bine pusă la punct, numeroasele urme de ceramică, unelte de metal, sobă cu
cahle, pot încadra aşezarea cel puţin în rândul celor de nivel pre-urban644.
Nu ştim cine a invitat aici un grup de colonişti saşi şi cine le-a dat
privilegiul. Pe un document de la sfârşitul sec. al XVI-lea a fost identificat
sigiliul orăşenilor, care avea cca. 3,5 cm şi purta legenda latină: S(IGILLUM)
CIVIUM DE NIMCZ („Sigiliul orăşenilor din Neamţ”)645. Prezenţa acestui
civium ne sugerează că la momentul acordării privilegiului, în comunitatea
oraşului intrau numai saşii, populaţia autohtonă sau alte categorii adăugându-se
ulterior. De altfel, numele germane predomină încă din primele documente ce
fac referire la oraş646. Această afirmaţie ne este întărită de termenul mistici, folosit
într-un document al domnului ce face referire la orăşeni. Spre deosebire de
majoritatea celorlalte acte, unde când este vorba de cumpărări sau vânzări
orăşenii apar individual, la Neamţ un document conţine o adresare colectivă, la
fel ca în cazul saşilor de la Baia. Alexăndrel vodă intervenise pentru a anula
încercarea orăşenilor din Neamţ de a vinde o parte din hotar, fapt neobişnuit, de
vreme ce hotarul era considerat proprietate domnească şi era dat locuitorilor
oraşului doar în folosinţă. Orăşenii ar fi trebuit să ştie că nu au pe domeniu
drept de stăpânire deplină, precum aveau în locurile din oraş, astfel că
neobişnuita lor tentativă trebuie să fi avut un temei. Probabil privilegiul saşilor
din Neamţ includea drepturi extinse asupra moşiei, anulate ulterior de domnie.
Pentru a evita un conflict juridic, Alexăndrel i-a ameninţat pe orăşeni că dacă
644 Adrian Bătrîna, Gheorghe Sion, „Locuinţa din a doua jumătate a secolului XIV de la
Târgu Neamţ”, în SCIVA, 57 (2006), nr. 1-4, p. 91-111; Luca, Târgu Neamţ, p. 229-231.
645 Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 35.
646 DRH, A, I, p. 342, nr. 241; II, p. 21, nr. 19.
vor porni la judecată vor fi nevoiţi să plătească o sumă considerabilă647. În 1503,

Ştefan cel Mare hotărăşte să dăruiască mănăstirii Neamţ, ctitoria sa, o parte din
camena ce se lua în „oraşul nostru de la Neamţ”. Şi în acest caz cel care a redactat
documentul foloseşte termenul miasto pentru a se referi la oraş648. Folosirea
termenilor miasto/mistici pentru a desemna comunitatea de la Neamţ arată
indirect că saşii reprezentau grupul privilegiat din oraş, fiind separat de restul
locuitorilor, ce aveau alt statut. Două sute de ani mai târziu, Bandini ne
confirmă această stare de lucruri, preluând din tradiţia locală informaţia că în
trecut oraşul fusese locuit numai de saşi, care „aveau mare putere prin trecerea
de care se bucurau, precum şi prin banii lor”649. La conciliul de la Constance nu
putea să lipsească o delegaţie din acest oraş650. În 1448, Peter gewantscherer din
Neamţ, apare ca cetăţean la Cracovia651. Din Neamţ par să fie originari doi
studenţi aflaţi în 1502 la universitatea din acelaşi oraş polon: Casper Nicolai de
Nymptsch şi Georgius Martini de Nymcz652. Oraşul ajunsese cunoscut în afara
Moldovei, de vreme ce informaţii despre el ajung la Nicolaus Cusanus (1401-1464)
care, sub numele Nemecz, îl include în harta sa a Europei Centrale şi de
Răsărit653.
Germanii au format o comunitate semnificativă până în anii 1600, când
asimilarea a căpătat proporţii654. O dovadă a mărimii şi puterii lor este dată de
ridicarea în oraş a cel puţin două biserici catolice, una cu hramul Sf. Fecioare, a
doua cu un hram incert (Sf. Treime, Înălţarea Sf. Cruci sau Sf. Nicolae)655. Una
din biserici, probabil cea mai importantă, se afla în zona Uliţei Mari, după cum
sugerează câteva descoperiri întâmplătoare656. Probabil că încă din sec. al XV-lea
printre orăşeni au intrat şi români, al căror număr a crescut treptat în secolele
următoare, devenind majoritari. La 1599 întâlnim deja un şoltuz cu nume
647 Ibid., II, p. 62, nr. 45.

648 Ibid., III, p. 520, nr. 293.
649 Călători străini, vol. V, p. 324; Bandini, Codex, p. 202.
651 Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt”, p. 237.
652 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 588-589. Şi editorii noii ediţii a albumului
studenţilor de la Universitatea din Cracovia au avut probleme în a localiza acest oraş, unul
dintre colaboratori, Ryszard Grzesik (în The Medieval Review, 6 (2011), nr. 41), acceptând
recent varianta identificării acestui oraş cu Neamţul din Moldova:
[https://scholarworks.iu.edu/dspace/bitstream/handle/2022/13354/11.06.41.html?sequen
ce=1, 6.07.2011].
653 Harta nu s-a păstrat în original (Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I,
p. 92-96; vol. II, harta nr. 35).

654 Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 374-376; Călători străini, vol. IV, p. 38; vol. V, p. 241.
655 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. IV, p. 38-39; vol. V, p. 183-184, 241-242, 324.
656 Luca, Târgu Neamţ, p. 219. Probabil este vorba de biserica Sf. Fecioare, despre care se
spune că era de zid, la jumătatea sec. al XVII-lea fiind ruinată (Bandini, Codex, p. 202-204).
românesc657 şi câteva decenii mai târziu aflăm că în oraş se ridicaseră cel puţin
două biserici ortodoxe, dintre care una era ctitorie domnească (Sf. Dimitrie)658.
În fine, la marginea oraşului se afla un grup de robi mongoli (tătarii domneşti),
folosit la nevoile cetăţii şi ale curţii659.
Am amintit că în oraş a existat o biserică domnească, situată pe Uliţa
Mare (azi Str. Ştefan cel Mare), pe locul unde azi se află Muzeul de Istorie (fosta
Şcoală domnească). Un preot domnesc scrie actul cu sigiliu latin din 1599,
această categorie de preoţi slujind la bisericile ctitorite de domni660. Deşi cele
mai timpurii informaţii despre biserica domnească din Neamţ sunt din sec. al
XVII-lea661, probabil a fost ridicată mai devreme, poate lângă o mică rezidenţă a
domnului662, alta decât cea de la cetate, ce se afla la cca. 1,5 km de oraş. Domnii
au emis mai multe acte din Neamţ, însă nu este clar când fac acest lucru din oraş
şi când din cetate663. De această curte sau de reprezentantul domnului în oraş a
depins un ocol format din câteva sate664.
Emblema sigiliului oraşului, un butuc de viţă de vie, trimite la principala
ocupaţie a locuitorilor, producerea şi vânzarea vinului665. Un act din 1437 chiar
menţionează locul „unde au fost viile saşilor”, iar un altul, din 1443, vorbeşte de
via lui Andrica, cu teascul aferent666. Unelte specifice acestei culturi au fost
scoase la lumină decercetările arheologice667, Neamţul adăugându-se celorlalte
oraşe din Moldova unde saşii sau ungurii au avut astfel de îndeletniciri. Din
sec. al XVI-lea, această ocupaţie nu mai este amintită, oraşul intrând într-o lentă
657 DIR, XVI, A, IV, p. 246, nr. 304; Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 35.
658 Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 374-375; Călători străini, vol. V, p. 184, 242, 325.
659 DRH, A, I, p. 237, nr. 169; p. 367, nr. 259; II, p. 187, nr. 132.
660 Vezi şi Maleon, Clerul de mir, p. 394-413.
661 Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 374-375; Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor,
p. 860.
662 Locul pe care se află azi ansamblul Spitalului orăşenesc, precum şi Muzeul local, merită
puţină atenţie din partea arheologilor. La 1848, biserica domnească (cu „cimitir larg”
împrejur) nu se afla la stradă, unde fiinţa un metoc al mănăstirii Neamţ, ci mai în spate.
Dacă admitem că traseul uliţei (Uliţa Mare, ce se continua acum cu Uliţa Nouă) nu suferise
modificări majore în secolele XVII-XVIII, am putea trage concluzia că biserica fusese
ridicată în interiorul unui complex de clădiri/zidiri, probabil vechea curte. De asemenea,
poziţia acestui complex era semnificativă, căci aici se întâlneau Uliţa Mare şi Uliţa Veche, ce
urmau traseul principalelor drumuri ce intrau în oraş; în apropiere se afla cu siguranţă şi
piaţa oraşului (Creţulescu, Un jubileu, p. 66, 72-73; Luca, Târgu Neamţ, p. 65, 342).
663 În 1503, Ştefan cel Mare emite un act în oppido nostro Nemes (Bogdan, Documentele lui Ştefan
cel Mare, vol. II, p. 467, nr. 187).

664 DIR, XVI, A, III, p. 318, nr. 384; IV, p. 97, nr. 122; p. 210, nr. 264.
666 DRH, A, I, p. 237, nr. 169; p. 342, nr. 241.
667 Bătrîna, Sion, „Locuinţa”, p. 97-98.
decădere668. Cu toate că pe piaţa de la Braşov erau amintiţi mai mulţi negustori

din oraşele vecine Baia, Suceava, Roman, foarte puţini sunt din Neamţ669. În
regiune se practica şi creşterea şi comercializarea animalelor, Alexandru cel Bun
încurajându-i încă din 1408 pe negustorii din Polonia să cumpere animale din
târgul de la Neamţ, unde se lua şi vama670. Ca şi alte oraşe, Neamţul a fost
incendiat cu ocazia expediţiei regelui Matia Corvin, în 1467671, probabil şi în
1476, când oştile lui Mehmed al II-lea au asediat cetatea din apropiere672.
Orhei
La Orhei, pe râul Răut, au existat două oraşe, unul din perioada

mongolă şi altul din vremea când regiunea a intrat în stăpânirea Moldovei; din
sec. al XVI-lea, al doilea oraş şi-a schimbat vatra, mutându-se pe alt loc.
Arheologii nu s-au pus de acord în legătură cu vechimea primei cetăţi (Orheiul
Vechi). O parte consideră că o fortificaţie de pământ a fost ridicată încă din
perioada anterioară cuceririi mongole, punct de vedere cu care nu toţi specialiştii
sunt de acord. Potrivit unei a doua ipoteze, cetatea de pământ, ca şi citadela de
piatră ce i s-a adăugat, au fost construite pentru prima dată în sec. al XIV-lea de
mongoli. O cronologie precisă este greu de stabilit, în lipsa unor elemente de
datare veridice673. Aşezarea urbană dezvoltată lângă cetate datează cu certitudine
din perioada mongolă, analiza monedelor bătute aici arătând că numele aşezării
era Şehr al-Djedid sau Ianghi-Şehr, adică Oraşul Nou674. Săpăturile întreprinse au
scos la iveală numeroase clădiri cu utilitate publică, o moschee, locuinţe de
piatră şi băi de factură orientală. Au fost descoperite şi două iurte circulare,
ceramică şi artizanat de tip oriental, ce relevă existenţa unor comunităţi
orientale, obişnuite cu traiul semi-nomad675. Probabil, mongolii nu şi-au stabilit
întâmplător aici un punct fortificat, ce pare să fie cel mai important din teritoriul
dintre Prut şi Nistru. Este posibil ca la Orhei să fi stăpânit acel Dimitrie de la

671 Gonţa, „Strategia lui Ştefan cel Mare”, p. 1133; Paraschiv, Documentele latine, p. 443, nr. 2.
673 Un scurt istoric al cercetărilor şi bibliografia, inclusiv cea în limba rusă, la Pavel Bârnea,
Tatiana Reaboi, „Orheiul Vechi (istoricul cercetărilor)”, în HU, VII (1999), nr. 1-2, p. 17-25;
de asemenea, Gheorghe Postică, „Cetatea Orheiul Vechi în lumina cercetărilor arheologice
din anii 1996-2000”, în AM, XXVI (2003), p. 101-106 şi, pe larg, Orheiul Vechi. Cercetări
arheologice, 1996-2001 (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006); vezi şi Ludmila
Bacumenco, Ţinutul Orheiului în secolele XV-XVI (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
2006), p. 88-89.
674 Spinei, „Comerţul şi geneza”, p. 210-211; Spinei, Moldova, p. 260-261.
675 Detalii la Spinei, „Comerţul şi geneza”, p. 203-214.
1368676, deşi cam în acelaşi an stăpânirea mongolă încetează iar alt argument în
afara acestei menţiuni nu există. Unele lucrări au fost efectuate în citadela de
piatră imediat după cucerirea şi distrugerea aşezării mongole de către unul din
primii domni ai Moldovei (cca. 1367-1368). Dovada este dată de o fostă
„mănăstire” musulmană (hanaka) din vechiul oraş, care după distrugerea
datorată cuceririi, a fost adaptată şi a devenit de la începutul sec. al XV-lea
reşedinţa pârcălabilor instalaţi aici de domni677.
Numele oraşului are origine maghiară şi vine de la cuvântul várhélly, ce
înseamnă „loc al cetăţii”678. A fost dat probabil de un grup de colonişti unguri
care s-a instalat lângă cetatea de la Orheiul Vechi, după ce oraşul a intrat în
componenţa Moldovei. În rândul participanţilor din partea Moldovei la conciliul
de la Constance, în 1415, ar fi fost şi unii din Ierhe, aşezare identificată de
Constantin I. Karadja cu Orhei679. În ceea ce priveşte ceramica din ultima parte
a sec. al XIV-lea şi până în sec. al XVI-lea, predomină specia cenuşie, lucrată la
roată; în rândul acesteia s-au descoperit şi fragmente de ceramică fină, ce ar
putea indica prezenţa aici a unui grup colonist680. Din păcate, izvoarele scrise
sunt foarte zgârcite când vine vorba de locuitorii aşezării. Singurii pomeniţi sunt
pârcălabii pe care domnul îi numea în cetate (atestare din 1470)681. Printre
oraşele şi cetăţile pe care le include în descrierea Moldovei, Reicherstorffer
adaugă şi Orhei (cca. 1528)682. Regiunea nu era sigură, fiind expusă atacurilor
mongolilor din Crimeea. Distrugerile datorate invaziilor din 1499, 1513, 1518 şi
1538683 au dus la abandonarea la mijlocul secolului al XVI-lea a vechii vetre a
oraşului şi mutarea pe o nouă poziţie, la 18 km în amonte, tot pe râul Răut. În
1574, când vechea aşezare apare sub numele de Orheiul Vechi, mutarea avusese
deja loc684. În noul oraş, locuitorii s-au bucurat de acelaşi privilegiu pe care-l
avuseseră şi în cel vechi. Aveau dreptul de a-şi alege propriul şoltuz, care este
atestat documentar spre sfârşitul sec. al XVI-lea (1580)685.

677 Ibid., p. 380; Şlapac, Cetăţi medievale, p. 153-164.
678 Iordan, Toponimia, p. 310.
680 Batariuc, „Din nou despre ceramica cenuşie”, p. 231; Postică, Orheiul Vechi. Cercetări
arheologice, p. 150-151; Bacumenco, Ţinutul Orheiului, p. 187-188.

681 DRH, A, II, p. 241, nr. 163; p. 320, nr. 212.
683 În octombrie 1540, când se vorbeşte într-un raport polonez de luarea Brăilei şi ridicarea
aici a unei cetăţi, e amintit şi Orheiul (Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 46, nr. 45).
684 DIR, XVI, A, III, p. 36, nr. 45.
685 Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 74; pentru sec. al XVII-lea, vezi şi DIR, XVII, A,
II, p. 139, nr. 173; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului (Bucureşti:
1944), p. 84, nr. 80; p. 148, nr. 147.
Piatra lui Crăciun
Pe valea mijlocie a râului Bistriţa, la ieşirea din munţi, a apărut oraşul

Piatra, numit în izvoarele medievale şi Piatra lui Crăciun (Kracson-kö în
maghiară)686. Pentru că din acest loc se putea controla toată valea Bistriţei, atât
în amonte, cât şi în avale, o aşezare şi o cetăţuie au apărut aici cu cel puţin două
secole înainte de formarea oraşului. Lângă viitorul oraş, dar pe malul celălalt al
râului, s-au descoperit urmele unei fortificaţii de piatră, suprapusă peste o cetate
dacică şi întărită atât cu un val de pământ cu palisadă, cât şi de alte trei şanţuri
(cetăţuia de la Bâtca Doamnei). Săpăturile arheologice arată că aşezarea nu a
avut un caracter strict militar, căci au ieşit la iveală atât arme, cât şi resturile unei
posibile biserici, bordeie, ceramică, unelte, podoabe şi o monedă de la regele
Ungariei Bela al III-lea (1172-1196). A fost datată în a doua jumătate a sec. al
XII-lea – prima parte a sec. al XIII-lea şi, iniţial, s-a afirmat că ar fi putut fi o
reşedinţă cnezială locală, cu caracter temporar687. Mai probabil, regele Ungariei a
ridicat aici un centru fortificat pentru a apăra Transilvania de un posibil atac
extern, ce ar fi putut folosi valea Bistriţei, distrus probabil de atacul unei oşti
mongole, în 1241688.
După ce cetăţuia de la Bâtca Doamnei a încetat să funcţioneze, centrul
de locuire s-a mutat pe malul celălalt al râului Bistriţa, unde va apare viitorul
oraş689. Aici şi-a stabilit reşedinţa în sec. al XIV-lea un anume Crăciun690, care
controla probabil nu numai aşezarea, ci şi întreaga vale a Bistriţei. În ceea ce
priveşte identitatea acestui personal, ne stau la dispoziţie două interpretări. Dacă
privim din perspectiva interesului Ungariei faţă de aceste regiuni, Crăciun poate
fi considerat un reprezentant al regelui, prezenţa sa aici fiind suficient de
marcantă pentru a rămâne legată tot restul evului mediu de denumirea oraşului.
Numele său poate fi privit şi ca având origine maghiară691; cu toate că sunt
controverse privind originea cuvântului Crăciun, formele din izvoare ale
numelui aşezării (Karachonkw, Kracsonkö) ar trimite spre această interpretare (în
maghiară, Crăciun=Karácsony)692. O a doua perspectivă îl vede pe Crăciun ca
686 DRH, A, II, p. 45, nr. 33; p. 151, nr. 107; Călători străini, vol. II, p. 99. Bandini, Codex, p. 189.
687 Constantin Scorpan, „L’ensemble archéologique féodal de Bîtca Doamnei”, în Dacia, 9
(1965), p. 441-454.
688 Spinei, Moldova, p. 112-113, 199.
689 Cu locuire din sec. al XIV-lea (Eugenia Neamţu, „Date istorice şi arheologice cu privire
la curtea domnească din Piatra Neamţ”, în Memoria Antiquitatis, I (1969), p. 229-230).

690 DRH, A, II, p. 45, nr. 33; p. 151, nr. 107.
691 Numele pârâului Cuiejd, care trece prin oraş, are tot origine maghiară (Constantin Turcu,
„Curtea domnească din Târgul Pietrii”, în Anuarul Liceului de Băieţi – Piatra Neamţ, 1935-1936,
p. 3).
692 În Dicţionarul limbii române, ediţia Sextil Puşcariu, nu se oferă o explicaţie clară pentru
originea acestui cuvânt, mergându-se pe varianta latină; de la români, numele ar fi trecut la

un boier (român?) venit de peste munţi, pus în slujba primilor domni ai

Moldovei693.
În ultima parte a sec. al XIV-lea, fortificaţia pe care Crăciun o deţinuse
la Piatra era suficient de importantă pentru a fi amintită ca grad în lista de la Kiev
(1387-1396). Cel care a redactat lista îi cunoştea poziţia, dar şi numele fostului
stăpân: „în munţi – Piatra lui Crăciun”694. Şi mai bine informat este un martor
ocular, cel ce a redactat un act al regelui Sigismund al Ungariei, care a trecut pe
aici în 1395. Actul scris „în faţa satului lui Crăciun” (ante villam Karachonkw) arată
că aşezarea nu apărea ca un oraş unui om venit din vest695. Până târziu, oraşele
din ţările române au avut case construite în mare parte din lemn, astfel că
înfăţişarea lor era diferită de cea a oraşelor din centrul şi vestul Europei, unde,
mai ales după marea ciumă, piatra începuse să se impună ca material de
construcţie. Menţionarea ca villa poate fi considerată totuşi un argument că
aşezarea de aici încă nu atinsese stadiu urban.
Un act din 1431 se referă la cedarea de către Alexandru cel Bun a
„casei” lui Crăciun (doma696, probabil o reşedinţă fortificată, un turn-locuinţă?)
din Piatra către mănăstirea Bistriţa697. Aflăm deci că, cândva înainte de 1431,
posesiunile lui Crăciun, inclusiv aşezarea de la Piatra, intraseră prin luptă,
confiscare sau prin stingerea familiei în stăpânirea conducătorilor Moldovei.
Cum din sec. al XV-lea nu s-au păstrat informaţii despre danii ale domnilor de
terenuri sau case din oraşe către mănăstiri698 – la acea vreme, conducătorii
Moldovei încă respectau drepturile oraşelor, au dăruit doar părţi din veniturile
ce li se cuveneau –, dăruirea „casei” lui Crăciun ar susţine varianta confiscării.
slavi, iar de la aceştia la maghiari (DLR, tom I, partea a II-a, p. 866-867). În documentele
slavone, aşezarea lui Crăciun apare Craciun (1431, DRH, A I, p. 154, nr. 104), iar Piatra lui
Crăciun figurează sub forma derivată Craciunova Camene (1446, ibid., p. 368, nr. 260),
Coroceneva Camenia (1453, ibid., II, p. 45, nr. 33) sau Corocina Camenia (1462, ibid., p. 151, nr. 107);
vezi şi Călători străini, vol. II, p. 99; Bandini, Codex, p. 189. Pentru sec. al XV-lea, numele de
Crăciun este întâlnit destul de rar în Moldova (DIR, A, Indicele numelor de persoane, veacurile
XIV-XVII, p. 137-140).
693 Vezi Crăciun Belcescu (din Bilca - Bereg?) (N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la
întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457) (Chişinău: Universitas, 1992), p. 17;
Cihodaru, „Observaţii cu privire la procesul de formare”, p. 121). Mai degrabă, „casa” lui
Crăciun de la Piatra pare să fi făcut obiectul unei confiscări din partea unuia din primii
domni ai ţării (sau a rămas pe seama domniei după moartea fără urmaşi a lui Crăciun), ceea
ce nu susţine varianta de identificare susţinută de N. Grigoraş sau C. Cihodaru.
695 DRH, D, I, p. 130, nr. 81.
696 Pentru sensurile acestui cuvânt, vezi Cristian Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara
Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2009), p. 52-55.
697 DRH, A, I, p. 154, nr. 104.
698 Doar la Roman mai avem un caz interesant, în care o „casă” e dăruită unui boier (DRH,
A, I, p. 402, nr. 282).

Nu ştim din ce motive domnia a preferat să ridice la Piatra o nouă curte

şi nu a păstrat „casa” lui Crăciun. Poate dimensiunile ei restrânse nu au
corespuns cu cerinţele domnului, ce dorea o curte mai mare. Poate nici poziţia
reşedinţei lui Crăciun nu era cea mai bună; nu este exclus ca el să fi stat la
Dărmăneşti, unde s-au descoperit mai multe urme de locuire, inclusiv o
necropolă (secolele XIV-XV)699. În orice caz, „casa” nu s-a aflat pe locul
viitoarei curţi domneşti, pentru că domnia nu a cedat aşa de devreme curţile sau
pământurile sale din oraşe. De curtea domnească va depinde un ocol format din
nu mai puţin de 26 de sate, un număr semnificativ, ce credem că sugerează că
această curte avea iniţial şi rosturi defensive. De unele, domnii s-au dispensat
destul de repede, dorind să răsplătească fidelitatea unor boieri, precum este satul
Vânători, de lângă oraş, dăruit lui Mihail logofăt în 1446700; altele au fost dăruite
mai târziu, în sec. al XVI-lea701. Numele domnului care a construit curtea de la
Piatra nu este cunoscut. Cu siguranţă, reşedinţa exista cu mult înainte de 1491,
când este amintită într-un act702, monedele de la Petru I şi Alexandru cel Bun,
găsite aici, susţinând o vechime mai mare703. Ca în atâtea alte cazuri din ţările
române, din această curte fortificată nu a supravieţuit decât biserica (Sf. Ioan
Botezătorul), refăcută de Ştefan cel Mare (1497-1498), şi câteva ruine. Zidurile
descoperite în anii '50 erau destul de groase, de 1,40 m, şi arată funcţia iniţială
defensivă a acestei curţi704. Şi mărimea ocolului arată că domnii Moldovei
considerau această curte ca fiind printre cele mai importante din ţară705. Biserica
Sf. Ioan de la curte a fost ridicată, precum la Iaşi sau Hârlău, nu în incinta curţii,
ci separat de aceasta706. Lângă biserică, săpăturile moderne au evidenţiat
existenţa unui cimitir, despre care, iniţial, s-a crezut că este de dinaintea ridicării
bisericii de către Ştefan cel Mare707, însă inventarul mormintelor poate fi datat
pentru perioada secolelor XVI-XVIII. Curtea a decăzut deci din sec. al XVI-lea,
699 Pe o terasă din stânga Cuiejdului, la 1,5 km nord de podul Dărmăneştilor (N. Zaharia,
Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova, p. 366).
700 DRH, A, I, p. 368, nr. 260; II, p. 45, nr. 33.
701 DIR, XVI, A, IV, p. 117, nr. 144.
702 DRH, A, III, p. 185, nr. 93.
703 Constantin Matasă, „Şantierul arheologic Piatra Neamţ”, în SCIV, 6 (1955), nr. 3-4,
p. 836-837; Ion Nestor et al., „Sondajele de la Piatra Neamţ”, în MCA, IV (1957), p. 261-264.
704 Matasă, „Şantierul arheologic Piatra Neamţ”, p. 820-821; Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan
cel Mare, p. 327-328.

706 Biserica Sf. Ioan slujea în mod cert curtea, după cum scrie pe un tetraevanghel dăruit de
Ştefan cel Mare: „acest tetraevanghel […] l-a dat [Ştefan] în biserica din curţile sale, care-i pe
Bistriţa, unde este hramul Naşterii Sf. Ioan, în anul 7010” (Turcu, „Curtea domnească”, p. 7).
707 Neamţu, „Date istorice şi arheologice”, p. 232; Leon Şimanchi, Curtea şi biserica domnească
din Piatra Neamţ (Bucureşti: Editura Meridiane, 1969), p. 6.

moment în care lângă biserică încep să se practice înmormântări708. Domnii s-au

îngrijit şi de mănăstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, ce este numită în
câteva rânduri „de la Piatra”, deşi era aflată la cca. 10 km de oraş. Numeroasele
posesiuni pe care mănăstirea le va primi în apropierea oraşului îi vor stânjeni
ulterior dezvoltarea709. Din acest motiv, şi moşia dată comunităţii spre folosire
pare mică. De altfel, oraşul nu a fost dintre cele importante, dovadă că Neamţul
a fost ales ca reşedinţă a ţinutului cu acelaşi nume, din care şi Piatra a făcut
parte. Faptul că lângă Neamţ se ridicase o puternică cetate a cântărit mult în
luarea de către domnie a acestei decizii. Locul secund ocupat de oraşul Piatra se
vede şi în faptul că nici o vamă nu este pomenită aici.
Documentele păstrate transmit puţine lucruri despre începuturile
propriu-zise ale oraşului şi comunitatea ce locuia aici. În 1462, Ştefan cel Mare
dăruia mănăstirii amintită mai sus o moară „la gura Chivejdiului, sub Piatra lui
Crăciun”710, document ce ne permite să aproximăm întinderea oraşului
medieval: între curte (la nord-vest) şi pârâul Cuiejd (la est), râul Bistriţa aflându-se
la sud. În acest spaţiu, încă se disting două străzi paralele cu Cuiejdul711, însă
sărăcia izvoarelor şi puţinele săpături arheologice efectuate în oraş nu ne permit
să afirmăm dacă avem sau nu de-a face cu o locatio. Ceramică cenuşie, specifică
grupurilor de colonişti, s-a găsit şi la Piatra712. În 1488, un anume Florianus
Georgii de Karaczcud, este prezent în listele cu studenţi de la Cracovia, o variantă
de identificare a acestui oraş fiind Piatra lui Crăciun713. În sec. al XVII-lea,
Bandini, un foarte bun cunoscător al comunităţilor catolice, scria despre o
tradiţie locală ce afirma că oraşul fusese în vechime locuit numai de unguri. În
oraş exista o biserică catolică, care însă nu s-a păstrat714. Decăderea oraşului are
loc în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, când scade masiv numărul catolicilor şi
creşte cel al românilor. Responsabilă de plecarea catolicilor este politica anti-
protestantă a unora din domnii Moldovei. În 1551, un spion secui venit din

709 DRH, A, II, p. 94, nr. 65; p. 151, nr. 107.
710 Ibid., p. 151, nr. 107.
711 Vezi Planul moşiei Piatra din 4 octombrie 1845 (mulţumiri în acest sens domnului Silviu
Ceauşu, de la Muzeul Judeţean din Piatra Neamţ); Planul oraşului Piatra Neamţ, 1938, Scara
1:5000, B.C.U. Iaşi, cota h.246; Dimitrie Hogea, Din trecutul oraşului Piatra Neamţ (Piatra
Neamţ: 1936), p. 32-35.
712 Reproduceri de astfel de ceramică în Matasă, „Şantierul arheologic Piatra Neamţ”, p. 832-834.
713 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 469. Şi în acest caz, editorii au avut probleme
în a localiza aşezarea, susţinând iniţial că este vorba de un oraş unguresc, Karácsond; în

lumina noilor informaţii cu privire la Piatra, acest oraş este acceptat ca variantă plauzibilă
(vezi recenzia lui Ryszard Grzesik în The Medieval Review, 6 (2011), nr. 41):
[https://scholarworks.iu.edu/dspace/bitstream/handle/2022/13354/11.06.41.html?sequen
ce=1, 6.07.2011]).
714 Bandini, Codex, p. 188-190; Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 26, 184.
Transilvania era informat de un locuitor ungur din Piatra de atmosfera

tensionată din Moldova, domnul de atunci, Ştefan Rareş, plănuind botezarea
forţată „în legea românească” a ungurilor din ţară715. Pe fondul persecuţiilor ce
au urmat o parte din unguri au părăsit treptat Moldova. În 1589, încă exista un
grup, Petru Şchiopul trimiţând în acel an ungurilor şi saşilor din Piatra şi Roman
o poruncă prin care le cerea să-i primească pe iezuiţi716. Românii devin populaţia
majoritară a oraşului, însă nici ei nu erau numeroşi. În afara bisericii domnului
nu este atestată o altă biserică ortodoxă pentru perioada ce ne stă în atenţie717.
În Piatra nu găsim o comunitate armenească, în schimb lângă oraş, la est, se afla
un sat de tătari718.
Deşi comunitatea a primit dreptul de a-şi alege propriul conducător din
momentul în care a primit privilegiul, la sfârşitul sec. al XIV-lea – începutul
secolului următor, şoltuzul oraşului este menţionat abia din sec. al XVI-lea719.
Ion Neculce ne transmite o tradiţie privitoare la unul dintre puţinele conflicte
înregistrate în izvoarele locale între un domn şi orăşeni. Într-o consemnare
laconică se spune că Petru Rareş ar fi fost urmărit la un moment dat de
locuitorii din Piatra, pe care s-ar fi răzbunat în a doua sa domnie720. Probabil
episodul s-a petrecut când Petru părăsea ţara în prima domnie şi a rămas în
memoria locuitorilor de aici, de unde Neculce l-a preluat721.
Roman
Începuturile oraşului Roman sunt confuze, unul dintre motive fiind dat
chiar de numele pe care îl poartă. Prima menţiune a oraşului este din timpul
domnului cu acelaşi nume, Roman I, care emite un document din „cetatea
noastră, a lui Roman voievod”722. Actul este însă scris în mod evident în cetatea
sau curtea de lângă oraş, ce apare sub numele de gorod. Sub numele de „Târgul
lui Roman”, apare în lista de la Kiev; prezenţa cuvântului târg arată că lângă

716 DH, vol. XI, B. 1900, p. LXV.
718 DRH, A, II, p. 151, nr. 107; p. 305, nr. 202.
719 DIR, XVI, A, IV, p. 136, nr. 178.
720 Neculce, O samă de cuvinte, p. 170.
721 Constantin C. Giurescu, „Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce”, în
Studii de folclor şi literatură, ed. H.H. Stahl et al. (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967),
p. 444-445.
722 DRH, A, I, p. 3, nr. 2. Formularea, ce mai apare şi într-un alt document dat de Roman
(ibid., p. 4, nr. 3), arată că aşezarea/cetatea nu aveau încă un nume care să se fi intrat în uz,
sugerând totuşi un anumit ataşament al domnului; un an mai târziu, când emite un act din
Suceava, numele acestei aşezări este amintit explicit: „în cetatea noastră, în Suceava”, fără
însă a se mai adăuga „a lui Roman voievod” (ibid., p. 5, nr. 4).
cetate exista o aşezare pre-urbană723. Am demonstrat la discuţia privitoare la

formarea oraşelor că există suficiente argumente în favoarea ipotezei că
Romanul a fost întemeiat printr-o locatio civitas de Roman I. Cronicile, sigiliul,
ceramica descoperită, planul aşezării susţin această ipoteză. Preluând tradiţia
locală, Axinte Uricariul ne transmite prin intermediul Letopiseţului Ţării Moldovei
că „[Roman I] au făcut târgul Romanul pre numele lui”724. La începutul
sec. al XVIII-lea, de când datează această interpolare725, încă exista credinţa că
oraşul i se datorează lui Roman. Legenda sigiliului este latină şi face referire la
cives726, planul oraşului medieval este regulat, iar ceramica cenuşie descoperită, ca
şi câteva izvoare scrise, arată în mod clar că un grup de străini a venit în acest
loc727.
Înainte de oraşul „lui” Roman, presupunem că pe acest loc a existat o
mai veche aşezare. Câteva fragmente de ceramică din a doua jumătatate a
sec. al XIII-lea – prima parte a secolului următor pledează pentru o vechime
mai mare a aşezării728. În plus, în documentele interne, oraşul Roman mai poartă
numele de Târgul de Jos, probabil deoarece era comparat cu celălalt oraş de pe
valea Moldovei, Baia, aflat în amonte729. Preferinţa arătată de Roman I acestui
loc trebuie să fi avut unele explicaţii. Poate aici îşi stabilise o curte, în cetăţuia de
pământ şi lemn descoperită pe dealul ce domină râul Moldova, sau poate aici era
un punct de unde porneau expediţiile spre sud, pentru extinderea statului, pe
vremea când fratele său era domn730. Faptul că la Roman au existat iniţial două
fortificaţii succesive a creat confuzii în rândul arheologilor, care nu au lămurit
raportul ce a existat între aceste fortificaţii şi oraş. Autorii săpăturilor şi-au
concentrat atenţia asupra primei cetăţi, în timp ce a doua a fost considerată ca
fiind un oraş fortificat (cu şanţ, palisadă, turnuri), ceea ce pentru Moldova din a
doua parte a sec. al XIV-lea este greu de crezut. Doar la Suceava (probabil şi la
Baia şi Iaşi), ştim de existenţa în jurul oraşului a unor şanţuri cu palisade, ce
înconjurau un spaţiu mult mai larg decât cel sugerat la Roman. Faptul că nu s-au

725 Ibid., p. 52.
727 Chiţescu, „Ceramica ştampilată”, p. 418-420.
728 Istoria oraşului Roman, p. 41.
729 Cu acest nume apare într-un act emis în 1411 (Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II,
p. 637, nr. 177); DRH, A, I, p. 55, nr. 39; p. 62, nr. 43.
730 Costin situează Romanul în Ţara de Sus (Costin, Cronica polonă, p. 216, în timp ce D.
Cantemir îl aşează în rândul celor din Ţara de Jos (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 155).
Episcopul de aici ar fi „al Ţării de Jos”, însă înfiinţarea acestui scaun a avut loc pe fondul
diviziunii temporare a puterii din timpul lui Ilie şi Ştefan al II-lea (mai nou, vezi Maleon,
Clerul de mir, p. 79-82; Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 311-320).
continuat săpăturile731 şi nu s-au publicat rezultatele detaliate ale cercetărilor

efectuate în a doua fortificaţie afectează interpretările privitoare la începuturile
oraşului. Reunirea datelor de care dispunem în momentul de faţă ne conduce
spre următoarea ipoteză de evoluţie a oraşului: 1. lângă o aşezare mai veche, o
cetăţuie de lemn, cu val de pământ, a fost ridicată de Petru I sau Roman I
pentru a consolida autoritatea domnului în zonă732; 2. după ce atinge obiectivul
pentru care fusese ridicată, această cetăţuie este demantelată, iar Roman I ridică
o nouă fortificaţie, tot de lemn, dar mult mai extinsă, cu scopul unic de a găzdui
curtea domnească, în care a rezidat şi unde a ctitorit o biserică733; 3. planurile
oraşului arată în mod cert că lângă şi nu în această nouă fortificaţie734, Roman a
instalat colonişti, cărora le-a dat un privilegiu; 4. la începutul sec. al XV-lea,
aşezarea de la Roman finalizează trecerea la stadiul de oraş. Această evoluţie se
aseamănă într-o anumită măsură cu cea de la Suceava, unde o fortificaţie mai
veche a fost înlocuită cu alta mai nouă şi mai durabilă.
Arheologii, care au efectuat săpături doar într-o parte din zona veche a
Romanului, consideră că prima cetăţuie a fost distrusă în timpul lui Alexandru
cel Bun. Argumentul lor este dat de una din intrările în perimetrului palisadei
fortificaţiei respective, ce a fost tăiată de o groapă de bordei, datată, cu ajutorul a
două monede, către finele domniei voievodului amintit735. Acele monede nu
sugerează decât un moment ulterior, căci între dărâmarea cetăţuii şi instalarea
locuitorilor puteau trece şi câteva decenii. Nu credem că o demantelare era
urmată imediat de ridicarea în locul respectiv a unor locuinţe, motivele fiind de
ordin militar: în apropiere se ridicase o nouă fortificaţie şi în jurul unor ziduri,
chiar şi de lemn, nu se permitea construirea. Argumentul că a doua fortificaţie a
fost ridicată de Roman I este dat de asemănările de tip şi de mod de construcţie
dintre cea veche şi cea nouă; poate construcţia mai veche nu mai era suficient de
încăpătoare sau prezenta unele deficienţe, motiv pentru care a fost înlocuită.
731 Săpăturile au fost efectuate în anii '60 de Mircea D. Matei şi Lucian Chiţescu. Pentru
rezultatele cercetărilor lor, vezi studiile citate mai jos.
732 M.D. Matei, „Câteva probleme de cronologie ridicate de cercetările din cetatea de
pământ de la Roman”, în SCIV, 15 (1964), nr. 4, p. 505-513. Această cetăţuie ridică oricum
numeroase semne de întrebare. Palisada cetăţuii ar fi fost formată dintr-un şir de locuinţe
din lemn, încadrate de arheologi la tipul bordei (Matei, Chiţescu, „Problemés historiques,
p. 293)!? De asemenea, în aceste locuinţe s-a găsit multă ceramică cenuşie, dar şi locală
(Chiţescu, „Ceramica ştampilată”, p. 412), însă cum nu s-a găsit nici un cuptor de ars oale,
dar apar în schimb numeroase urme de prezenţă militară (piese de armament şi de
echipament militar) (Matei, Chiţescu, „Problemés historiques, p. 307), ar reieşi că avem de-a
face cu un grup de oşteni (ibid., p. 310-311).
733 Ibid., p. 293-298, 315-316.
734 Ibid., p. 295-296. Pentru planuri, vezi Greceanu, „La structure urbaine”, p. 41-53;
descoperiri arheologice în vatra oraşului în Istoria oraşului Roman, p. 40-41, 53.

735 Matei, Chiţescu, „Problemés historiques”, p. 295.
Menţionarea foarte timpurie, încă din 1403, a unui vornic la Roman736 arată că
aici exista o curte, căci vornicii erau în primul rând conducătorii curţii737, şi în al
doilea rând reprezentanţi ai domnului în oraşe738. În plus, orăşenii nu aveau ce
căuta aici, căci peste tot, în astfel de situaţii (în vestul şi centrul Europei, dar şi la
Târgovişte, Bucureşti sau Iaşi), exista o separare spaţială între centrul de putere,
stăpânit de domn, şi centrul cu funcţie economică, locuit de orăşeni739. Este
greu de crezut că domnia împărţea aceeaşi incintă cu orăşenii, mai ales că avem
atâtea dovezi că aceştia se bucurau de autonomie.
Alexandru cel Bun a fost interesat de curtea de la Roman, de unde a
emis câteva documente, în 1411 şi 1418740. Undeva în incinta fortificată se afla
palatul domnului, ca şi biserica ce îi servea drept loc de rugăciune. De interes
pentru noi este spaţiul ocupat astăzi de episcopia Romanului741, a cărei biserică
are hramul Sf. Parascheva, la origine o biserică domnească. Ştim acest lucru
dintr-un act al aceluiaşi Alexandru care, în 1408, dăruia bisericii Sfânta Vineri,
unde era îngropată mama sa, cneaghina Anastasia, două sate742. Anastasia a fost
soţia lui Roman I, prin urmare putem emite ipoteza că biserica a fost ridicată de
acesta; în sec. al XVI-lea, lăcaşul va fi refăcut complet de Petru Rareş. La această
biserică face probabil referire şi un alt act al lui Alexandru, în care se face
referire la zugrăvirea unei biserici în Târgul de Jos743. Pe seama urmaşului său,
Ştefan al II-lea, se pune de către unii cercetători înfiinţarea în 1436 a Mitropoliei
de la Roman744. Cercetările arheologice desfăşurate recent au identificat
736 DRH, A, I, p. 24, nr. 17.

737 „Vornicul era păzitorul curţii domneşti din oraş” (Giurescu, Târguri, p. 138).
738 Mircea D. Matei şi L. Chiţescu insistă pe acest din urmă aspect şi nu menţionează curtea
(Matei, Chiţescu, „Problemés historiques”, p. 315).

739 În prezentarea cahlelor descoperite la Roman, Paraschiva-Victoria Batariuc realizează
existenţa acestor neconcordanţe, căci descoperirile de astfel de obiecte ceramice (finele sec.
XIV - sec. XV), folosite la sobe de tip gotic, au fost făcute în vatra veche a oraşului şi nu în
zona fortificată (Paraschiva-Victoria Batariuc, Domniţa Hordilă, „Cahle în colecţiile
Muzeului de Istorie Roman”, în Suceava. Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei, XXVI-XXVIII,
1999-2001, p. 389).
741 Giurescu, Târguri, p. 275. Când se referă la venirea lui Gheorghe Ştefan la Roman în
toamna lui 1653, Miron Costin specifică că a stat la episcopie (Costin, Letopiseţul, p. 164).
742 DRH, A, I, p. 32, nr. 23.
743 Ibid., p. 55, nr. 39.
744 Liviu Pilat susţine existenţa unei mitropolii la Roman, Între Roma şi Bizanţ, p. 311-320, în
timp ce alţi istorici consideră că avem de-a face în continuare cu o episcopie (controversa
este prezentată în ibid.). Documentele interne nu sunt suficient de clare, pomenind pe
ierarhul de la Roman când ca episcop (DRH, A, II, p. 176, nr. 123; p. 183, nr. 128; p. 196,
nr. 138), când ca mitropolit (ibid., p. 189, nr. 134; p. 202, nr. 141); o posibilă explicaţie tot la
Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 363-364. În acte, menţiunile sunt ale episcopului sau
mitropolitului „din Târgul Roman” sau „din Târgul de Jos”.
fundaţiile bisericii lui Roman745, ridicând totodată unele semne de întrebare,

deoarece au scos la iveală, în apropiere, numeroase morminte din secolele XIV-XV,
fapt mai puţin obişnuit pentru o biserică de curte746. În mod normal, domnul nu
ar fi permis decât excepţional practicarea de înmormântări în incinta sa,
prezenţa celor cca. 50 de morminte nefiind uşor de explicat. În apropiere, o altă
biserică domnească, ce ar fi putut avea funcţia de biserică de curte, este Precista,
ridicată (probabil refăcută) de doamna Ruxandra a lui Alexandru Lăpuşneanu
lângă piaţa centrală a oraşului, numai că şi în cazul acesteia s-au identificat
urmele unei necropole mai vechi747. Mai degrabă la Precista avem o situaţie
asemănătoare cu cea de la biserica Sf. Dumitru din Suceava, aflată şi ea în piaţa
oraşului şi apropierea curţii. Rămâne ca plauzibilă ipoteza ca primul ctitor să fi
ridicat lăcaşul Sf. Vineri cu scopul de biserică a curţii, pentru ca unul din urmaşii
săi, cel ce a înfiinţat episcopia, să decidă că aici poate fi şi biserica acesteia. O
altă problemă nelămurită o reprezintă locul unde s-a aflat palatul domnului. În
spaţiul închis de şanţul şi palisada celei de-a doua fortificaţii intră şi terenul
ocupat astăzi de vechiul seminar ortodox şi de un spital, astfel că, pentru a găsi
casa domnească, ar trebui extinse săpăturile şi în această direcţie. Doar noi
cercetări arheologice mai pot lămuri lucrurile748.
O altă cetate, numită Cetatea Nouă în actele interne749, este construită
de Ştefan cel Mare în 1466, pe malul Siretului, la cca. 5 km de oraş750. Această
fortificaţie a fost iniţial din lemn, fiind amintită şi de Antonio de Bonfinis, cu
745 Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2003, p. 260; Vasile Ursachi, Episcopia
Romanului. Cercetări arheologice (Roman: Editura Filocalia 2008), p. 31-33.

746 Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 1999, p. 80-81; Campania 2000, p. 208.
747 Între spital şi biserica Precista, arheologii au descoperit în anii '60 o necropolă cu
morminte pe trei niveluri (şi trei niveluri de călcare); cei îngropaţi în primul nivel, cel mai
vechi, nu aveau mâinile aşezate pe piept, ci la baza abdomenului, pe pubis, pentru ca pe
piept să aibă câte o monedă (monede de la Petru Aron sau Matia Corvinul, deci necropola
începe să funcţioneze pe la cca. 1450). Spre est, înmormântările au continuat până în
sec. al XIX-lea (Epifanie Cozărescu, „Biserica «Precista Mare» din oraşul Roman”, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 11-12 (1964), p. 612-613; Istoria oraşului Roman, p. 112).
748 Câteva informaţii furnizate în sec. al XIX-lea de Melchisedec Ştefănescu ne oferă indicii
privitoare la unele posibile construcţii de la curte. În grădina episcopiei, în 1874, încă se mai
vedea o ridicătură de pământ, numită „Cetăţuie” (Melchisedec, Chronica Romanului, vol. I,
p. 9-10; Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului ([Roman]: Episcopia Romanului şi Huşilor,
1984), p. 11-12). Când această ridicătură a fost distrusă în anii '30 ai sec. XX, de aici s-au
scos blocuri de piatră şi resturi de cărămidă. Cum dimensiunile erau de 6 x 30 m, putem
admite că aici s-a aflat o clădire din incinta curţii şi nu casa domnească, poziţia fiind prea în
vale de actuala episcopie (N. Grigoraş, „Cetatea «Smedorova» şi Cetatea Nouă (Novograd)
de la Roman”, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, p. 245).
749 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 351, nr. CLV.
750 Cronici slavo-române, p. 10, 19, 35; Şlapac, Cetăţi medievale, p. 143-146.
ocazia descrierii expediţiei lui Matia Corvin din 1467751. Ridicarea unei noi cetăţi
în acest loc nu este întâmplătoare, căci în sec. al XV-lea în zonă s-au dat mai
multe bătălii, importanţa locului fiind strategică: cine ocupa Romanul şi traversa
râurile Moldova sau Siret avea deschisă calea spre reşedinţa ţării de la Suceava752.
Tocmai de aceea, în câteva rânduri, Romanul apare şi ca loc de adunare a oştilor
ţării, în situaţii de pericol753. Când pomeneşte refacerea în piatră a acestei
fortificaţii (1483), Grigore Ureche ne transmite şi numele ei popular,
Smeredova754. Ilie Minea şi N. Grigoraş au considerat că acesta ar fi fost un alt
nume al oraşului sau al cetăţii din Roman. Cei doi folosesc drept argument
numele Adjudului, ce ar veni de la Sfântul Aegidius, şi consideră că Smeredova
sau Smederova vine de la Sfântul Dumitru (nume introdus pe filieră transilvană,
din Sanctus Demetrius – Sumedru – Sâmedru)755. Teoria ar fi plauzibilă, însă acest
nume nu s-a impus şi nu este pomenit în izvoare, fiind purtat numai de cetatea
de pe malul Siretului. Lângă această cetate nu avem informaţii despre existenţa
vreunei aşezări, după cum sugerează Grigoraş756.
Oraşul medieval se întindea la nord – nord-vest de reşedinţa domnului.
Cele două zone comunicau prin intermediul unei pieţe centrale (pomenită de
Ioan Belsius, cronicarul lui Despot vodă), din care porneau trei străzi paralele757.
Dacă zona rezervată domnului era ocupată cu construcţii specifice (palat,
biserică, anexe), aria urbană era divizată în cartiere, străzile principale cunoscând
o parcelare ce a devenit tot mai densă pe măsură ce oraşul a crescut758. În 1467,
Romanul a fost cucerit şi incendiat de Matia Corvin, ocazie cu care sunt amintite
nişte întărituri de lemn, precum şi valuri de pământ, ce s-ar fi aflat aici (ad oppidum
Romanvasiar castra locavit)759. Informaţia este târzie, iar autorul ei (Bonfinis) nu a
fost în Moldova la data expediţiei, astfel că nu putem şti cu precizie la ce s-a
referit, la oraş sau la reşedinţa domnului; formula citată dă de înţeles că e vorba
de reşedinţă („cetatea oppidum-ului Roman”)760. Incendierea din 1467 este
751 Serethus hoc amnis alluit; ad ripam arx lignea presidio potius, quam arte munita (Antonius de
Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, tom IV, p. 16).
752 Vezi şi Pilat, Comunităţi tăcute, p. 78-79.
753 Cronicile slavo-române, p. 11, 20, 59, 65; Călători străini, vol. I, p. 142.
754 Ureche, Letopiseţul, p. 106; Cronicile slavo-române, p. 10 19.
755 Minea, „Despre cel mai vechi nume”, p. 346-348; Grigoraş, „Despre oraşul
moldovenesc”, p. 92.
756 Grigoraş, „Cetatea «Smedorova»”, p. 241-246.
758 Greceanu, „La structure urbaine”, p. 41-53.
759 Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, tom IV, p. 16.
760 Bonfini ajunge la curtea regelui Ungariei în 1486, deci la aproape 20 de ani de la
momentul expediţiei în Moldova; originalul istoriei sale a Ungariei s-a pierdut (Călători străini,
vol. I, p. 480-481).
amintită şi în Cronica moldo-germană, care însă nu pomeneşte nici o întăritură761.

Numeroasele războaie ce au avut loc în Moldova au distrus în mai multe rânduri
oraşul. Mai târziu, în secolele XVIII-XIX, vatra oraşului a suferit o distrugere
repetată a vechilor straturi de cultură, astfel încât, astăzi, în afară de trama
generală stradală, nu au supravieţuit prea multe urme, ce să premită interpretări
mai detaliate762.
În baza unui act acordat de Roman I, astăzi pierdut, orăşenii se bucurau
de regim de autonomie763. Nivelul acestui regim pare să fi fost iniţial mai extins
decât în alte oraşe, dovadă fiind lipsa aici în prima parte a sec. al XV-lea a unui
judecător domnesc764. Este posibil că şi câţiva locuitori din Roman să fi
participat la discuţiile de la Constance (1415); o localitate cu numele
Reinsmarkt/Romsmark apare printre oraşele Moldovei ce ar fi trimis delegaţi şi a
fost identificată cu Roman765. Alături de unguri, oraşul mai era locuit de saşi,
români şi armeni. Primele trei grupuri, excluzând deci pe armeni, apar numite
explicit într-un act dat de Demeter judex şi „orăşenii din Roman” în 1588766.
Prezenţa armenilor – ce au ocupat partea de est a oraşului, unde au format un
întins cartier cu propria biserică – ne este confirmată de alte surse. Tradiţia
locală consideră biserica lor ca fiind foarte veche, din 1355, aceeaşi tradiţie
spunând că locul bisericii ar fi fost cumpărat în acel an de armeni de la saşi; nu
trebuie exclusă această informaţie, însă ea trebuie probabil plasată după 1400. A
fost dărâmată în timpul prigoanei din 1551 şi a fost apoi refăcută din piatră767.
Biserici catolice erau, potrivit misionarilor trimişi de la Roma, cel puţin două768.
Bartolomeo Bassetti şi Bandini transmit că fiecare grup etnic catolic avea
biserica sa: exista o biserică a saşilor şi una a ungurilor769. Azi, nu mai există nici
una dintre ele, însă tradiţia locală o situează pe cea săsească lângă episcopie (în
zona pieţei medievale?)770. În 1612, este atestată Uliţa Borşului, ce separa
teritoriul oraşului de cel al satului vecin al episcopiei771. Probabil, numele uliţei
vine de la un nume de persoană, vreun ungur Boros, şi nu de la cunoscuta
761 „Atunci au ars ungurii cu desăvârşire târgul Romanului” (Cronicile slavo-române, p. 29).
762 Matei, Studii de istorie orăşenească, p. 59.
763 Primul şoltuz este atestat în 1458 (DRH, A, II, p. 103, nr. 70).
764 Oamenii dependenţi din satele din jur intrau în jurisdicţia judecătorilor din Bacău (DRH,
A, II, p. 119, nr. 84).

766 Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár, vol. I, p. 82, nr. 10.
767 Goilav, „Armenii”, p. 245; Buiucliu, Cânt de jălire, p. 39-41; vezi şi Din tezaurul documentar,
p. 68, nr. 94; Călători străini, vol. V, p. 185, 244.

768 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 6.
769 Ibid., vol. V, p. 185; Bandini, Codex, p. 194.
770 Melchisedec, Chronica Romanului, p. 18-19.
771 DIR, XVII, A, III, p. 99, nr. 162.
băutură sau de la numele Braşovului, după cum s-a afirmat772. În afara bisericii
episcopiei, săpăturile arheologice sugerează că în oraş a mai existat o biserică
ortodoxă, ce se afla probabil pe locul unde doamna Ruxandra a ridicat biserica
Precista (1569)773; o mare necropolă găsită în apropiere dă de înţeles acest
lucru774. Cu siguranţă, şi alte biserici ortodoxe, din cele ridicate mai târziu în
oraş, se suprapun peste lăcaşuri mai vechi, servind astfel nevoilor spirituale ale
comunităţii româneşti775.
La Roman, avem a doua menţiune de „casă” a unui locuitor al oraşului
dăruită de domn în sec. al XV-lea, de data aceasta unui boier776. În 1448, Petru al II-lea
dăruia şi confirma („i-am dat şi i-am întărit”) lui Ion Porcu mai multe sate,
precum şi „casa lui Frâham din Târgul de Jos”777. Nu este clar dacă boierul a
obţinut singur „casa”, însă cum sunt foarte rare în această perioadă achiziţiile de
case sau terenuri de către boieri în oraşe, mai degrabă avem de-a face cu o danie
domnească. Cum a ajuns „casa” în posesia domnului nu se poate spune
(desherenţă?, confiscare?). Cu greu se poate stabili şi originea lui Frâham, cert
este că nu pare un autohton. Probabil era vorba de un membru al comunităţii
saşilor sau ungurilor stabiliţi aici, însă mai mult de atât nu putem afirma cu
privire la acest personaj, poate unul important în contextul formării oraşului
(precum Crăciun la Piatra).
Romanul a fost unul dintre centrele economice puternice ale Moldovei
medievale, fiind avantajat de situarea la o importantă intersecţie de drumuri
(căile ce duceau spre Baia, Suceava, Neamţ, Piatra, Bacău, Iaşi, Vaslui şi Bârlad).
Aici se afla şi reşedinţa ţinutului cu acelaşi nume. Încă din 1408 este amintită
vama, dar şi târgul de animale, probabil un iarmaroc, ce se ţinea periodic lângă
oraş778. În 1436 aflăm că un anume Iohann croitor îşi dăduse fiul să înveţe
meşteşugul tunderii postavului la Braşov, informaţie ce certifică practicarea
meşteşugurilor779. Locuitorii din Roman erau prezenţi pe piaţa de la Braşov. În
1503, registrele de aici înregistrează 13 negustori, ce aduseseră 20 de
transporturi cu mărfuri. Valoarea acestora, de peste 70000 de aspri, făcea ca
oraşul să se plaseze pe trei în ierarhia centrelor urbane din Moldova ce duceau
772 Istoria oraşului Roman, p. 126.

773 Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 720-725.
774 Istoria oraşului Roman, p. 112; Cozărescu, „Biserica «Precista Mare»”, p. 612-613.
775 Bassetti vorbeşte în sec. al XVII-lea de şase biserici ortodoxe (Călători străini, vol. V,
p. 185, 244).
776 Trecerea în revistă a actelor din sec. al XV-lea arată că, în majoritatea cazurilor, domnii
confirmă boierilor „casele” lor, doar în câteva situaţii, printre care Roman (la Piatra e
implicată o mănăstire), confirmându-se stăpânirea „caselor” altora (DRH, A, I-III, passim).
777 DRH, A, I, p. 402, nr. 282.
778 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, II, p. 57, nr. 41.
779 DRH, D, I, p. 323, nr. 224.
produse peste munţi (după Suceava şi Baia)780. Alţi negustori preferau să meargă
la Liov, precum Martin Wasserbroth, care în 1469 obţine chiar cetăţenia acestui
oraş, aducând şi o scrisoare de confirmare a statutului său de orăşean de la
Romano Foro781. Câţiva ani mai înainte, în 1464, găsim la studii la Cracovia pe
Andreas Nicolay, ce pare a fi tot din Roman782.
Înfiinţarea episcopiei nu a fost de bun augur pentru oraş, pe termen
lung. Domnii au înzestrat-o cu moşii, i-au dat mori, scutiri de vămi şi venituri
din poduri. Unul din sate era chiar lângă oraş, oamenii ce depindeau de
episcopie nefiind sub autoritatea şoltuzului sau a dregătorilor domneşti783.
Siret
La un vad pe cursul superior al râului Siret a apărut oraşul cu acelaşi

nume, unul din cele mai vechi ale Moldovei. S-a afirmat că aici s-ar fi aflat
reşedinţa unui voievodat local, cucerit şi integrat în teritoriul ce a intrat sub
controlul reprezentanţilor regelui Ungariei la jumătatea sec. al XIV-lea784. La
această idee a contribuit şi faptul că aşezarea a fost aleasă pentru cel puţin două
decenii ca primă reşedinţă a ţării. Aici au stat Dragoş şi urmaşul său, Sas785,
Bogdan, Laţcu şi Petru I, în prima parte a domniei sale (până spre 1384, când se
mută la Suceava). Cronicile pun pe seama lui Dragoş întemeierea oraşului
(descălecatul) şi ridicarea curţii şi bisericii domneşti din Siret, în timp ce Sas ar fi
ridicat o cetăţuie (numită Horodiştea), la marginea dealului Sasca; doamna lui
Dragoş, ce ar fi fost săsoaică, ar fi ctitorit biserica catolică din oraş786. Nu s-au

781 Iorga, Relaţiile economice, p. 11; Album civium Leopoliensium, tom I, p. 36.
782 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 311.
783 DRH, A, II, p. 103, nr. 70; III, p. 71, nr. 39; DIR, XVII, A, III, p. 97, nr. 159; p. 99, nr. 162.
785 Panaitescu consideră că Ludovic cel Mare ar fi trecut prin Siret în expediţia întreprinsă în
1352 în ajutorul regelui Cazimir (Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 145); mai degrabă,
regele a traversat Carpaţii direct spre partea de vest a Haliciului (în martie era deja la Bełz),
cum făcuse şi în 1351, când trecuse la Cracovia; în 1352, cei doi regi au asediat fortăreaţa de
la Bełz, succesul expediţiei fiind limitat (Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 148-151).
Probabil Bogdan I a stat tot la Siret, mormântul său şi al urmaşilor săi fiind în apropiere, la
Rădăuţi (Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 63-64, 74-75).
786 Prima povestire din Neculce, O samă de cuvinte, ce se referă la întemeierea Siretului, nu
este reprodusă în ediţiile Iordan din 1956 şi 1959. Ea a fost găsită în mss. 254, f. 177, fiind
publicată în ediţia Ştrempel din 1982, p. 161-162. O cetăţuie este pomenită la Siret într-un
act din 1670 (Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 48, nr. 38); vezi şi Reli, Oraşul Siret,
p. 20-30, 94. Pe dealul Sasca, unde tradiţia aşeza cetatea, nu s-a găsit însă nimic (Lucian
Chiţescu, „Cercetările arheologice din oraşul Siret”, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 12
(1975), nr. 3, p. 53).
descoperit încă fragmente de ziduri şi nici palatul domnesc, însă putem

presupune că biserica Sf. Treime şi puţinele urme din şanţul de apărare cu
palisadă de lemn de la baza acestuia au făcut parte din fortificaţia originală.
Cercetările pentru identificarea vechii reşedinţe trebuie extinse sistematic pe
dealul unde se află această biserică787, deoarece majoritatea acestui tip de biserici
au fost construite în evul mediu în interiorul reşedinţelor fortificate ale
domnilor. În climatul politic nesigur din sec. al XIV-lea, nici un domn sau chiar
boier nu ar fi ridicat o biserică într-un loc deschis, fără nici un fel de protecţie.
Urmele de arsură găsite sugerează că fortificaţia a încetat probabil să mai existe
în urma unui incendiu din al patrulea deceniu al sec. al XV-lea788.
Topografia locului nu a permis oraşului să se dezvolte pe dealul pe care
se afla cetăţuia. Pe terasa dealului vecin, săpăturile indică la jumătatea sec. al XIV-lea
o aşezare pre-urbană, în care funcţionau deja atelierele unor meşteşugari (s-au
descoperit cuptoare pentru redus minereul de fier). Mare parte din ceramica
găsită aici este atribuită unui grup de colonişti germani, veniţi cu puţin timp
înainte de formarea principatului789. Nu ştim dacă franciscanii, despre care se
crede că au sosit la Siret încă din 1340-1345790, au venit în acelaşi timp cu ei sau
i-au precedat. Tradiţia înregistrată de Neculce791, ce socotea că „descălecatul
târgului Siretiului” i se datorează lui Dragoş, ar susţine originea din Transilvania
a coloniştilor. Ceramică găsită susţine însă o origine din Polonia.
S-a afirmat că Siretul s-a dezvoltat pornind de la două nuclee, unul
catolic – german şi unul ortodox – românesc. Cel din urmă s-ar fi aflat la sud-est
de zona germană, lateral de biserica Sf. Treime792. Săpăturilor arheologice, ce s-au
concentrat în zona acestei biserici, au surprins urme de locuire, cu locuinţe ce
datează dintr-o perioadă întinsă, de la jumătatea sec. al XIV-lea până la finalul
evului mediu. Cu toate acestea, densitatea locuinţelor şi materialul arheologic
787 Reli, Oraşul Siret, p. 20-23, 94; pentru biserica Sf. Treime, vezi Grigoraş, Caproşu, Biserici
şi mănăstiri, p. 22-29. Un studiu mai recent privind Siretul în Siretul, vatră de istorie, p. 77-90.
788 Chiţescu, „Cercetările arheologice”, p. 53. Chiţescu confundă urmele de şanţ şi palisadă
cu „fortificaţia urbană”; cum urmele sunt pe celălalt mal al Cacainei faţă de oraş este greu de
crezut că aveau rolul de a apăra oraşul, de dincolo de râu; cercetările de suprafaţă indică
unele urme pe dealul Sasca (Costică Asăvoaie, „Rolul reşedinţelor domneşti în consolidarea
statului moldovenesc”, în AM, XXV (2002), p. 211).
790 Annales minorum, vol. VII, p. 287; Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 87-88;
Möhlenkamp, „Die Enstehung und Entwicklung”, p. 931. Viorel Achim, cu toate că nu

susţine martiriul celor doi călugări din 1340, acceptă ca firească includerea Moldovei în zona
de acţiune a franciscanilor după 1340, datorită creşterii interesului polon (Achim, „Ordinul
franciscan”, p. 407).
791 Tradiţie preluată probabil de Neculce din mediul orăşenesc de la Siret (Giurescu,
„Valoarea istorică a tradiţiilor, p. 443).

găsit nu se compară cu cele din cartierul ocupat de colonişti793. Existenţa unei

suburbii (suburbio), probabil locuită de români, este confirmată de un act dat de
Petru Aron (1456)794. Cu informaţiile actuale este imposibil de stabilit rolul pe
care acest cartier sau suburbie l-a avut în formarea oraşului. Probabil, este vorba
de o aşezare ce exista dinainte de venirea coloniştilor şi care a rămas până astăzi
la marginea oraşului (la cca. 300 m. de centru). Coloniştii s-au concentrat în
centrul a ceea ce va deveni viitorului oraş, în jurul bisericii Sf. Ioan Botezătorul,
unde cercetările au evidenţiat o densitate mare de locuire795. În 1371, Laţcu a
decis înfiinţarea aici a unei episcopii catolice, moment ce indică că Siretul
finaliza procesul de transformare în oraş796.
S-au păstrat foarte puţine izvoare referitoare la acest oraş în
secolele XIV-XVI. Nici activitatea episcopiei nu este prea bine cunoscută,
probabil şi pentru că o bună parte din episcopi nu au rezidat efectiv aici797. Un
indiciu al urbanizării aşezării îl reprezintă instalarea aici a călugărilor ordinelor
mendicante, atât a franciscanilor, cât şi a dominicanilor. Primii au fost
franciscanii, a căror biserică (Sf. Fecioară) devine în 1371 reşedinţa episcopiei798.
Dominicanii au venit puţin mai târziu, înainte de 1378799, şi au obţinut sprijinul
mamei lui Petru I, Margareta, care i-a ajutat să ridice biserica Sf. Ioan
Botezătorul. La rugămintea mamei sale, Petru dăruieşte bisericii în 1384 venitul
cântarului (libra) din oraş800. În 1391, la această biserică s-au petrecut nişte
minuni şi locul a devenit centru de pelerinaj801.
Ridicarea în această perioadă a bisericii Sf. Ioan furnizează indirect
câteva informaţii cu privire la momentul când locuitorii au primit privilegiul ce
consacra dreptul lor la autonomie. Coloniştii se bucurau probabil de unele
drepturi din momentul când s-au instalat aici, însă definitivarea procesului de
793 Victor Spinei, Costică Asăvoaie, „Date preliminare privind rezultatele săpăturilor din
1992 de la Siret, în AM, XVI (1993), p. 215-227; Victor Spinei, Elena Gherman, „Şantierul
arheologic Siret (1993)”, în AM, XVIII (1995), p. 229-250; pentru cercetări în această zonă a
oraşului, vezi şi Stela Cheptea, „Descoperirile arheologice din 1963 de la Siret”, în AM, VII
(1972), p. 345-357 şi Chiţescu, „Cercetările arheologice”, p. 48-53.
795 Matei, „Câteva consideraţii Siret”, p. 20-23; Istoria României, vol. III, p. 509-510.
797 C. Auner, „Episcopia de Siret”, în RC, II (1913), p. 226-245, şi „Cei din urmă episcopi de
Siret”, în RC, III (1914), p. 567-577; Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 83-85, 122-124.
798 DH, vol. I, partea 2, p. 160, nr. 124; p. 168, nr. 131.
799 Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, p. 9, nr. IV.
800 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
801 Loenertz, „Le Société de Frères Pérégrinants”, p. 33; Călători străini, vol. V, p. 19. Este
vorba de apariţia unor picături de sânge pe un corporaliu făcut dintr-o pânză pe care vicarul
Iohannes a dus-o la Ierusalim şi cu care a atins locurile sfinte (Möhlenkamp, „«Ex
Czeretensi civitate»”, p. 105-130; Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 77-81).
obţinere a autonomiei a avut loc gradual. Biserica Sf. Ioan nu a fost ridicată la
periferie, ci chiar în mijocul oraşului, în piaţa centrală802. Sfântul Ioan
Botezătorul a devenit patronul spiritual al oraşului, figura sa fiind pusă pe
emblema sigiliului oraşului, ceea ce sugerează că această biserică, şi nu cea a
episcopiei, a devenit reperul principal spiritual al comunităţii803. Preluarea figurii
sfântului în sigiliu nu este întâmplătoare. Dreptul de a avea un sigiliu propriu era
acordat o dată cu privilegiul de un stăpân unei comunităţi subordonate, în cazul
de faţă stăpânul fiind însuşi domnul, Petru I. Cu siguranţă, un rol în obţinerea
de către comunitatea germană a acestui privilegiu l-a avut mama sa, catolica
Margareta. Terminologia documentelor arată diferenţa de statut: în 1370, Siret
este numit oppidum804, în 1384 este civitas; la finele sec. al XIV-lea, episcopia se
afla într-un oraş pe deplin format805. Rezultatele săpăturilor arheologice
confirmă că în zona germanilor se atinsese în jurul anului 1400 un nivel de
locuire specific urban806. Putem presupune că statutul privilegiat a fost extins în
sec. al XV-lea şi pentru locuitorii proveniţi din cartierul de margine.
La sfârşitul anilor 1300, Siretul era unul din cele mai mari oraşe ale
Moldovei, negustorii săi fiind implicaţi în afaceri cu oraşele polone807. În 1407 şi
1411, Iakusch Zomersteyn, fiul lui Cunrad de Czereth, respectiv Iohann Kempe,
primeau la Liov drept de cetăţenie, primul aducând din oraşul de baştină un act
ce îi certifica statutul de orăşean808. Recunoaşterea unui asemenea statut nu
putea veni decât în cazul unor oameni ce întreţineau strânse şi constante legături
(de afaceri, rudenie, spirituale) cu comunitatea din Liov. Unele schimbări se
observă o dată cu domnia lui Alexandru cel Bun. În 1408, acesta confirmă
statutul de vamă al Siretului pentru negustorii ce treceau spre Cernăuţi şi
Polonia809, însă, în 1421, decide să cedeze Siretul şi satul Volovăţ ca apanaj
fostei sale soţii, Rimgaila, vară a regelui Poloniei şi soră a marelui duce al
Lituaniei. Nu este vorba de o dăruire propriu-zisă a oraşului, căci acest lucru ar
fi încălcat statutul privilegiat al locuitorilor, ci doar de o cedare de drepturi.
Doamna urma să ridice din Siret tot ceea ce până atunci se datora domnului
(actul aminteşte dări, vămi, venituri, mori, iazuri etc); concesia a fost temporară,
doar pe timpul vieţii Rimgailei810. Siretul şi Volovăţul au revenit domniei811, însă
802 Atlas istoric. Siret, planul nr. IV. Zona pieţei a suferit în secolele XVIII-XIX unele
transformări (Reli, Oraşul Siret, p. 6, 105-108), mai multe modificări radicale fiind aduse în
perioada comunistă.
805 DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
807 Zimmerman de Seret este atestat la Liov în 1382 (Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 84-95).
808 Album civium Leopoliensium, tom I, p. 6, 10.
810 DRH, A, I, p. 69, nr. 48.
veniturile sale au continuat să fie propuse ca monedă de schimb pentru diverse

situaţii. În 1455, Petru Aron era dispus să recunoască stăpânirea Siretului ca
apanaj al doamnei Maria a lui Ilie vodă, dorind să ia înapoi Hotinul812.
Schimbarea de statut, din perspectiva domniei, se observă şi din
încetarea prezenţei unor boieri de Siret, probabil judecătorii numiţi aici de
domn. Primul este un anume Roman, atestat în 1399813, între 1407 şi 1415
reprezentant al domnului este Vlad814, pentru ca, după 1421, ei să înceteze să
mai apară. Prezenţa lor poate fi legată şi de existenţa unui ţinut al Siretului, căci
toţi ceilalţi judecători apar în centre de ţinut. După ce domnia a renunţat la
drepturile sale în Siret, ţinutul a fost probabil dizolvat şi unit cu Suceava. În
timpul lui Ştefan cel Mare815, drepturile domniei în oraş sunt restaurate, aici fiind
instalat ca reprezentant un vornic816. Acum încep să se facă o serie de danii de
sate din jur817, dar şi danii ce afectează oraşul. Morile domnului, o sladniţă (în
care se făcea bere) şi toată camena sunt acordate mănăstirii Putna, care primeşte
şi dreptul de a avea un pod umblător peste Siret818.
În secolele XIV-XV, saşii par să fi dominat comunitatea urbană819. În
1421, în actul de cedare a veniturilor Siretului oraşul este numit miasto, semn că
autorul documentului cunoştea statutul privilegiat al comunităţii de aici. În oraş
se afla şi o importantă comunitate de armeni. Ei trăiau aici dinainte de 1388,
când oraşul Siret este pomenit ca făcând parte din rândul centrelor armeneşti
supuse jurisdicţiei episcopului armean de la Liov820. Biserica lor exista la 1507 şi
a fost dărâmată în 1551 din ordinul lui Ştefan Rareş; a fost ulterior refăcută821.
Armenii erau buni negustori, unii preferând să facă negoţ la Liov822, în timp ce
alţii făceau afaceri cu vin în ţară. Pentru că zona Siretului nu este propice pentru
cultivarea viţei de vie, vinul era obţinut la Cotnari (un armean vindea în 1576 via
sa de la Cotnari, cu loc pentru crame şi pivniţă de piatră)823. Chiar dacă exista
811 În 1443, Ilie voievod dăruia curtea de la Volovăţ starostelui Podoliei, în contul unui
împrumut (ibid., p. 325, nr. 231). În 1453, în Târgul Siretului se întâlneşte Alexăndrel vodă
cu trimişii regelui Poloniei, cu care a negociat depunerea jurământului de vasalitate. Siretul
aparţinea la acea vreme domnului (Costăchescu, Documentele moldoveneşti, II, p. 765, nr. 225).
813 DRH, A, I, p. 11, nr. 9.
814 Ibid., p. 30, nr. 22; p. 38, nr. 27 şi altele.
815 Recent, s-a susţinut, pe baza unei noi interpretări a informaţiilor din vechile cronici, că în
sau lângă Siret s-a petrecut încoronarea lui Ştefan cel Mare, în 1457 (Dan Ioan Mureşan,
Teoctist I şi ungerea domnească a lui Ştefan cel Mare, în Românii în Europa medievală, p. 332-343).
816 DRH, A, II, p. 334, nr. 220.
817 Ibid., p. 176, nr. 123; p. 183, nr. 128; 334, nr. 220 (satele Greci, Rădăuţi).
818 Ibid., p. 287, nr. 192; III, p. 62, nr. 36; p. 144, nr. 75.
819 Vezi şi Siretul, vatră de istorie, p. 85.
820 Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 47.
822 Iorga, Relaţiile economice, p. 20, 27.
823 DIR, XVI, A, III, p. 78, nr. 96.
din sec. al XIV-lea, şoltuzul este atestat din secolul următor824; primul nume al
unui deţinător al acestei funcţii este însă din 1591825.
Siretul începe lent să decadă în sec. al XVI-lea. Supravieţuieşte ca oraş la
mijlocul drumului dintre Suceava şi Cernăuţi, însă se pare că nu face faţă
concurenţei acestor două centre. Primul era reşedinţă principală a domnului, al
doilea, ca ultim oraş înainte de graniţa cu Polonia, devine vamă principală şi loc
al unui mare iarmaroc826. Vechea comunitate germană a abandonat treptat
oraşul, iar bisericile sale au căzut în ruină sau au fost preluate de ortodocşi827.
Biserica Sf. Ioan a fost probabil dărâmată în timpul represiunii împotriva
armenilor şi protestanţilor din timpul lui Ştefan Rareş (1551)828.
Soroca
Oraşul Soroca a apărut la un vad de trecere a Nistrului, într-o zonă

foarte expusă atacurilor tătarilor şi cazacilor829. De altfel, una din primele sale
menţiuni este din 1475, cu ocazia unui atac al celor din urmă830. Lângă oraş s-a
aflat o cetate, însă rolul acesteia în apariţia oraşului nu este clar, căci nu s-a putut
identifica data exactă a construcţiei sale. Vechimea cetăţii este pusă de Miron
Costin pe seama unuia din domnii ce au purtat numele de Petru: „Soroca a fost
clădită de Petru vodă”831. Pentru a proteja vadul de pe Nistru, Ştefan cel Mare a
ridicat spre sfârşitul domniei o cetăţuie de lemn şi pământ, în 1499 fiind atestat
primul pârcălab al cetăţii832. Acelaşi domn a avut grijă să asigure acoperirea
824 DRH, A, II, p. 334, nr. 220.

825 Documente şi însemnări româneşti, p. 172, nr. 80. Următorul şoltuz este atestat în 1610 (DIR,
XVII, A, II, p. 321, nr. 430; Bălan, Documente bucovinene, vol. II, p. 69, nr. 22.
827 Ibid., vol. V, p. 25, 81. Se crede că actuala biserică ortodoxă din centrul oraşului
(Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 761; Siretul, vatră de istorie, p. 86) succede celei
catolice, situaţie ce ar fi, din cele ce cunoaştem, rară pentru spaţiul Moldovei, dar nu
imposibilă.
828 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 39; Călători străini, vol. V, p. 25, 81, 183. Recent, a apărut o nouă
ipoteză, susţinută de Andrei Pippidi, conform căreia biserica Sf. Ioan de la Siret ar fi fost
distrusă de Bogdan al III-lea pe fondul conflictelor cu polonii (Pippidi, „«Belicâne» –
legendă şi realitate”, p. 61-64). Totuşi, până la Reformă, nu avem informaţii concrete legate
de distrugeri de biserici, domnii respectând în general drepturile supuşilor lor catolici.
Spiritele „s-au încins” după trecerea saşilor şi ungurilor din Moldova la protestantism, după
cca. 1540.
829 Ureche, Letopiseţul, p. 102, 208, 210; Călători străini, vol. I, p. 236; vol. II, p. 208.
830 În cronica lui Ureche există o interpolare ce aminteşte trecerea cazacilor pe la Soroca în
acel an (Ureche, Letopiseţul, p. 102).

831 Costin, Cronica polonă, p. 205.
832 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 417, nr. 178; p. 442, nr. 179; DRH, A,
III, p. 454, nr. 253.

nevoilor cetăţii, sub a cărei ascultare a pus câteva sate833. Câteva decenii mai
târziu Petru Rareş, probabil acel Petru pomenit de Costin, a ridicat o cetate de
piatră, în a doua sa domnie (1541-1546)834. Cum nu se poate stabili relaţia dintre
oraş şi cetate, presupunem că oraşul este mai vechi, la dezvoltarea sa
contribuind situarea la acel loc bun de trecere a Nistrului. Vama pe care domnii
Moldovei o aveau aici, faţă în faţă cu vama de la Iampol, din Podolia, este
menţionată încă din 1419835. Tot în acest loc a fost stabilită şi reşedinţa unui
ţinut care, cu toate că se află în nord-estul ţării, era considerat parte a Ţării de Jos836.
Apartenenţa la Ţara de Jos permite ipoteza ca teritoriul Sorocăi să se fi aflat sub
controlul direct al mongolilor până cel târziu în 1367-1368, când puterea
acestora a fost înlăturată din jumătatea de nord a spaţiului dintre Prut şi Nistru.
Nu ştim nimic despre locuitori sau despre drepturile lor. Şoltuzul este
atestat în sec. al XVII-lea837. Oraşul probabil nu a fost de prea mare întindere şi
nici foarte populat.
Suceava
Suceava s-a dezvoltat pe locul unei aşezări mai vechi, ce prezintă încă
din sec. al XIII-lea caracteristici ce o apropie de categoria aşezărilor pre-urbane.
În partea de est a oraşului, în zona Mirăuţi – Şipot, cercetările atestă pentru
perioada de dinainte de 1300 o locuire extinsă pe o suprafaţă cu un diametru de
aproape un kilometru. Cu toate că densitatea de locuire era redusă, s-au
descoperit locuinţe de suprafaţă, din lemn şi pământ. Spre sfârşitul sec. al XIII-lea şi
începutul secolului următor, spaţiul ocupat de această aşezare s-a restrâns la o
suprafaţă de cca. 3-4 hectare, formând o cetăţuie fortificată natural spre sud şi
est, cu şanţ de apărare şi palisadă de lemn spre vest. Neobişnuită este însă
plasarea palisadei după şanţ, fapt ce ridică unele semne de întrebare, la care doar
eventuale noi cercetări arheologice ar putea oferi un răspuns. Nucleul acestei
cetăţui se afla pe locul unde în cca. 1380-1390 s-a ridicat biserica Mirăuţi838;
probabil aici, anterior, rezida un conducător local. În jur s-au identificat
833 DIR, XVI, A, I, p. 106, nr. 104.

834 Şlapac, Cetăţi medievale, p. 91.
836 Dăm crezare, în acest caz, lui Cantemir (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 159).
837 DIR, XVII, A, I, p. 137, nr. 196.
838 Cercetările întreprinse pe cale arheologică confirmă ridicarea lăcaşului de către Petru I
(L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea”, p. 215-221; L. Bătrîna,

A. Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor arheologice”, p. 150-151).
locuinţe, dar şi ateliere ale unor olari şi fierari, ce probabil lucrau pentru această
reşedinţă839.
Alte cercetări aşează în centrul de putere locală de la Suceava un grup de
iaşi sau alani. Virgil Ciocâltan consideră că toponimul Iţcani, ce a supravieţuit în
numele unei aşezări de lângă oraş (stăpânită la origine de un mare boier, Iaţco),
s-ar referi la aceşti iaşi. Prezenţa lor a fost pusă în legătură cu dominaţia
mongolilor, care ar fi instalat aici un punct fortificat, cu scopul de a controla
această parte a Moldovei840. Ca şi la Iaşi, această teorie necesită încă o
confirmare pe cale arheologică, ce încă nu a venit841. Cercetările arheologice au
arătat că în a doua jumătate a sec. al XIV-lea aşezarea dezvoltată lângă
fortificaţia de la Suceava se afla într-un stadiu pre-urban842. Există dovezi că se
practicau diverse meşteşuguri, se prelucrau metalele, iar ceramica arată progrese
evidente, mai ales în ultimul sfert al secolului843. Meşteşugarii prezintă deja
tendinţa de a se grupa într-un cartier propriu şi lucrau pentru vânzarea în
scopuri proprii844. Când Petru I a decis să mute de la Siret aici principala
reşedinţă a ţării a luat în calcul faptul că aşezarea oferea condiţii bune pentru a
satisface nevoile anturajului său şi ale unei garnizoane845. Cum vechea fortificaţie
de la Suceava era depăşită, Petru s-a gândit să facă un alt palat şi o cetate. Pe o
terasă situată puţin mai la vest, Petru I a ridicat o nouă construcţie de lemn şi
piatră, ce urma să găzduiască curtea domnească846. Instalarea curţii a determinat
restructurarea planului aşezării din apropiere, căci sunt indicii că unele locuinţe,
839 Matei, Contribuţii arheologice, p. 66-67, 78-81; M. D. Matei, „Premisele formării oraşului
medieval Suceava şi rolul aşezării până la mijlocul secolului al XIV-lea”, în SCIVA, XXVIII
(1977), nr. 1, p. 82-83; Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 75-76; Paraschiva-Victoria Batariuc,
Florin Hău, „Un engolpion din secolele XIII-XIV descoperit la Suceava”, în Arheologia
medievală, 2 (1998), p. 155-160.
840 Ciocâltan, „Alanii şi începuturile”, p. 941-945.
841 Dragoş Moldovanu contestă teoria alană (Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XLIII-XLIV).
842 În 1390, Suceava este numită oppidum (DH, vol. I, partea 2, p. 323, nr. 263).
843 Iniţial, ceramică cenuşie, ornamentată cu brăduţ, s-a descoperit doar în zona de răsărit a
oraşului, lângă Cacaina, şi la Şcheia (M. D. Matei, „Unele probleme în legătură cu

începuturile vieţii orăşeneşti la Suceava”, în SCIV, XI (1960), nr. 1, p. 115-120); ea apare
însă mai apoi şi la curte (Trifu Martinovici, Al. Andronic, „Şantierul arheologic Suceava”, în
MCA, IX (1970), p. 384-386), pentru ca Paraschiva Batariuc să susţină că, în ultimii ani,
acest tip de ceramică a fost identificat în tot oraşul (Batariuc, „Din nou despre ceramica”,
p. 220-232).
845 În 1384, când Petru I a acordat bisericii Sf. Ioan din Siret venitul cântarului din oraş
(DRH, A, I, p. 1, nr. 1), credem că mutarea la Suceava era încheiată. Domnul nu ar fi cedat
un venit atât de important pentru vistierie, dacă încă era prezent cu curtea în oraş.
846 Prima atestare a curţii de la Suceava este din 1397 (Costăchescu, Documentele moldoveneşti,
vol. II, p. 616, nr. 168). Din 1403, este atestat un vornic al curţii (DRH, A, I, p. 25, nr. 18),
iar din 1479 portarul Sucevei (ibid., II, p. 320, nr. 212).
ce se aflau deja aici, au fost desfiinţate. În funcţie de curte (nucleul politic), s-a
stabilit locul pieţei (nucleul economic) şi s-au trasat primele străzi. Domnii ce
i-au urmat lui Petru au transformat reşedinţa domnească într-un adevărat palat,
ce acoperea o suprafaţă de cca. 0.26 hectare; tot ansamblul ce aparţinea domniei,
inclusiv grădina, avea o suprafaţă de cca. două hectare847. Poziţia oraşului de
prim centru al Moldovei a fost consolidată sub aspect defensiv, prin ridicarea de
către Petru a două cetăţi de piatră. Prima cetate a fost construită pe drumul spre
Transilvania, la Şcheia, la cca. 2,5 km nord-vest de oraş, o a doua fiind ridicată
mai aproape, dar la est848. Faţă de cetatea de la Şcheia, aceasta din urmă era
suficient de mare pentru a adăposti la nevoie familia domnului, anturajul său şi o
garnizoană. A doua cetate este atestată încă din 1388, dată la care era
funcţională849; lista de la Kiev include Suceava printre cetăţile Moldovei850.
Cetatea mare a fost finalizată de Alexandru cel Bun, care renunţă la cetatea de la
Şcheia, ce se afla pe un sol instabil; o parte din piatra de aici a fost folosită la
cetatea mare şi la curtea din oraş851. Lucrările de refacere întreprinse mai târziu
de Ştefan cel Mare au făcut cetatea de la Suceava aproape inexpugnabilă: a
rezistat asediului lui Mehmed al II-lea din 1476 şi celui al regelui polon Ioan
Albert, din 1497852.
Transferul reşedinţei domneşti la Suceava credem că a avut loc
concomitent cu momentul stabilirii unor noi baze pentru aşezarea de aici,
juridice şi topografice. Cercetările au arătat că stabilirea aici a domnului a
impulsionat creşterea aşezării, prin atragerea unui număr mai mare de
meşteşugari şi negustori, ca şi prin stabilirea boierilor sfatului şi a clerului înalt al
ţării853. Săpăturile efectuate în preajma curţii domneşti confirmă o densitate
mare de locuire: au fost descoperite aproape 30 de locuinţe, situate foarte
aproape unele de altele; distanţa dintre ele varia între 2-3 şi 5-6 metri. Tendinţa
era deci ca aceste case să se unească într-un front continuu, locuinţele
aparţinând negustorilor şi meşterilor bogaţi sau unor boieri. Deşi oraşul a trecut
prin mai multe distrugeri în a doua parte a sec. al XV-lea (1476, 1485, probabil
1497), zona a fost reconstruită de fiecare dată, cu case mai bune, din piatră854.
Din aceste case au supravieţuit doar pivniţele (cca. 100), iniţial căptuşite cu
847 Matei, Emandi, Cetatea de scaun, p. 130-165; Emandi, Habitatul urban, p. 288-289.
848 Diaconu, Constantinescu, Cetatea Şcheia, p. 31-44.
849 Costăchescu, Documentele, vol. II, p. 603, nr. 164.
851 Diaconu, Constantinescu, Cetatea Şcheia, p. 96-97; Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 67-69;
p. 76-81.
852 Cronicile slavo-române, p. 11, 20-21, 34.
854 Confirmare documentară târzie, de la jumătatea sec. al XVI-lea, cu privire la casele de
piatră din oraş, în Corfus, Documente privitoare la istoria României, vol. I, p. 139, nr. 68.
lemn, apoi din piatră şi cărămidă. Aria în care au fost descoperite aceste pivniţe
acoperă în zona centrală cca. 18 hectare855. Modul regulat în care se prezintă
această parte a oraşului arată că a avut loc o planificare, de care credem că sunt
responsabili domnia (care a permis şi asigurat cadrul ocupării terenului) şi
coloniştii (care au ocupat şi organizat acest spaţiu). S-a avansat ipoteza că la
Suceava colonizarea nu a vizat un spaţiu anume din oraş, nou-veniţii aşezându-se
pe locurile găsite libere în aşezarea ce deja exista aici856. Această variantă ni se
pare mai puţin plauzibilă, pentru că trebuie să ţinem cont de faptul că orice grup
colonist avea tendinţa firească de a se aşeza grupat, pentru a-şi păstra identitatea,
atât etnică şi religioasă. După cum am arătat mai sus, şi în oraşele din Polonia au
existat cazuri de evacuări ale locuitorilor existenţi sau eliberări de loturi pentru a
se face loc coloniştilor. Redimensionarea spaţiului urban a început la finalul sec.
al XIV-lea, în timpul lui Petru I. Descrierile şi planurile moderne ale oraşului
confirmă existenţa unei pieţe centrale, mărginită de loturi înguste şi lungi,
înşiruite ordonat. Ulterior, piaţa a fost divizată în două părţi: piaţa de jos, pavată
(târgul de jos), ce avea la nord cartierul săsesc şi la sud curtea, şi cea de sus (târgul
de sus), care mărginea cartierul armenesc857. În sau în apropierea pieţei oraşului,
au fost construite o biserică catolică (Buna Vestire sau Sf. Treime, nu ştim cu
exactitate hramul primului lăcaş catolic din oraş), două armeneşti (Sf. Maria şi
Sf. Cruce) şi una ortodoxă (Sf. Dumitru, ridicată parţial pe locul primei biserici
catolice; momentul construcţiei bisericii ortodoxe este ori la finele domniei lui
Ştefan cel Mare ori la începutul sec. al XVI-lea858). Un document din 1461
aminteşte o altă biserică ortodoxă, ce ar fi ars câţiva ani mai înainte, cel ce
depune mărturie în act fiind un preot „rus”, ortodox859. Lăcaşul catolic este
menţionat prima dată mult mai târziu, în descrierile călătorilor străini860.
Modul în care sunt plasaţi coloniştii arată că ei au venit aici în mod
organizat, în baza unor privilegii ce confirmau fiecărui grup etnic un statut
special. Responsabil de acordarea privilegiilor nu poate fi decât Petru I, care i-a
invitat aici înainte de 1388, moment când este atestat atât oraşul, cât şi grupul
armenilor861. Ca oppidum, Suceava apare prima dată în 1390862. Primul
855 Diaconu, „Observaţii”, p. 267-277; Matei, Emandi, Cetatea de scaun, p. 158-162.

856 Batariuc, „Din nou despre ceramica”, p. 232-233.
857 „Şantierul arheologic Suceava – Cetatea Neamţului”, p. 784, 789; pavaje lângă curte la
p. 772-773 şi pavaje din sec. al XV-lea în oraş, probabil de la Alexandru cel Bun, în Ion
Nestor et al., „Şantierul arheologic Suceava”, în MCA, IV (1957), p. 253-255; Matei,
Emandi, Cetatea de scaun, p. 155-156; Emandi, Habitatul urban, p. 263-268; Gheorghiu,
„Suceava medievală”, p. 82-86; Atlas istoric. Suceava, planul nr. VI.
858 Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 181-183.
859 DRH, A, II, p. 142, nr. 100.
860 Călători străini, vol. V, p. 181-182.
861 Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 47.
862 Suceava. File de istorie, vol. I, p. 79, nr. 2.
conducător cunoscut al oraşului este Nichil (Nicolae? membru al comunităţii

germane?), care poartă titlul de voit, fiind pomenit ca martor alături de un voit al
armenilor într-un proces din 1449863. Semnificativ este faptul că în acest
document, orăşenii sunt numiţi meastici; sub numele de miasto, Suceava apare în
câteva rânduri în Letopiseţul anonim al Moldovei864, la care adăugăm o mai timpurie
menţiune a termenului, din 1408865. Probabil, cuvântul miasto a fost prezent şi în
legenda sigiliului oraşului. După cum figurează într-o formă din 1638, legenda
apare ca incompletă (peceat suceavskago), căci necesită prezenţa unui substantiv, ca
apelativ pentru aşezare, iar acesta, după cum a demonstrat Ştefan S. Gorovei,
putea fi miasto sau civitas866. De altfel, dacă acceptăm că emblema sigiliului este
Sf. Gheorghe, prezent şi în hramul de la Mirăuţi, atunci această biserică era la
vremea când s-a acordat sigiliul cea mai importantă din oraş. Cum lăcaşul este
ctitorie a lui Petru I, se confirmă ipoteza că acesta a dat privilegiul (ca şi sigiliul);
aici, domnul a ales emblema, şi nu coloniştii.
Domnul a asigurat deci coloniştilor cadrul juridic necesar instalării,
moment după care creşterea economică a permis aşezării să se dezvolte şi să
devină principalul oraş al ţării. În rândul celor veniţi la Suceava s-au aflat, alături
de români, germani, unguri, armeni şi ruteni. În sec. al XVII-lea, Bandini
înregistra o tradiţie locală, potrivit căreia „odinioară, locuitorii erau saşi curaţi,
amestecaţi cu unguri şi italieni”867. Prezenţa saşilor şi ungurilor a fost
numeroasă; vechii cronicari chiar au pus numele oraşului pe seama unor
„cojocari (szűcs) unguri”868. În listele cu delegaţi din oraşele Moldovei, ce au
mers la conciliul de la Constance (1415), se află şi o localitate Sorscha, ce a fost
identificată cu Suceava869. Nici una din bisericile catolicilor de aici nu a
supravieţuit până astăzi, astfel că nu putem decât presupune unde se afla
cartierul lor. Controverse există în legătură cu locul unde s-a aflat prima biserică
catolică. Aproape de curtea ridicată de Petru, la cca. 60 m spre nord-vest, s-au
descoperit urmele unei biserici de piatră, înconjurată de un cimitir, ce a fost
datată spre finalul sec. al XIV-lea. Tipul neobişnuit pentru Moldova al acestei
construcţii, dimensiunile mari (cca. 15,60x7,40 m), zidurile groase (de cca. un
metru) şi prezenţa pe faţada de vest a două turnuri i-au determinat pe cei care au
cercetat-o iniţial să afirme că a aparţinut cultului catolic. Recent, Petre Ş. Năsturel a
863 DRH, A, II, p. 4, nr. 4. Ulrich pârgarul din Suceava apare într-un act din 1404, însă
datarea documentului nu este certă (ibid., D, I, p. 178, nr. 110).

866 Gorovei, „Note de istorie medievală suceveană”, p. 203-204.
868 Ureche, Letopiseţul, p. 71; Costin, Poema polonă, p. 232; Drăganu, Toponimie şi istorie, p. 69,
nota 1.
identificat în această construcţie o biserică cu hramul Sf. Dumitru, ctitorită de

boierul Iaţco şi amintită într-un act patriarhal din 1395870. Cum în apropiere, în
1534-1535, a fost ridicată o biserică cu acelaşi hram (cu o etapă intermediară,
probabil din timpul lui Ştefan)871, ipoteza pare, la prima vedere, a avea
susţinere872. Rămân totuşi mai multe semne de întrebare. Actul citat mai sus din
1395 vorbeşte de fapt de două „mici mănăstiri”, alături de Sf. Dumitru fiind
amintită şi o altă ctitorie a lui Iaţco, mănăstirea cu acelaşi nume, aflată tot la
nord-vest de Suceava, dar la câţiva kilometri. Este curios cum un boier a ridicat
două mănăstiri, atât de aproape una de cealaltă şi lângă acelaşi oraş. În plus, ne
aflăm într-o perioadă când nu prea se ridicau mănăstiri ortodoxe în oraşe (nu
cunoaştem nici un alt caz pentru Moldova secolelor XIV-XV). De asemenea,
ridică întrebări prezenţa acelor turnuri la faţadă, ce nu sunt specifice bisericilor
ortodoxe şi nu sunt întâlnite în Moldova; cele mai vechi lăcaşuri de acest fel,
cele din Siret şi Rădăuţi, au alt stil. Adăugăm faptul că biserica pe care o luăm în
discuţie nu poate fi considerată „mică”, cum sugerează actul din 1395. Ceea ce
ştim este că lăcaşul nu a avut viaţă lungă. În jurul anului 1410, a fost demantelat,
probabil pentru că prezenta unele deficienţe de construcţie, evidenţiate de
fisurile largi găsite inclusiv la nivelul fundaţiilor, datorate unor greşeli de
proiectare sau unui cutremur873. Iniţial, Mircea D. Matei a considerat, credem pe
870 DH, vol. XIV, partea 1, p. 18, nr. 41; Izvoare privind istoria României. Fontes, vol. IV, p. 243,
nr. 47/1; Năsturel, „D'un document byzantin”, p. 345-351. Spre această ipoteză înclină şi
Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 204.
871 Aproximativ pe locul bisericii catolice, spre finele sec. al XV-lea sau în prima parte a sec.
următor, s-a ridicat o impunătoare biserică ortodoxă, ce însă s-a prăbuşit; în apropiere, s-a
construit mai apoi biserica Sf. Dumitru (Matei, Rădulescu, Artimon, „Bisericile de piatră”,
p. 547-548). Pornind de la o afirmaţie a lui Grigore Ureche (dar şi o interpolare a lui Misail
Călugărul), ce susţine că Ştefan cel Mare ar fi ridicat biserica Sf. Dumitru în cinstea victoriei
de la Codrul Cosminului (Ureche, Letopiseţul, p. 103, 115), mai mulţi autori admit că această a
doua biserică i-ar aparţine marelui voievod (vezi, mai nou, Batariuc, „Biserici dispărute”,
p. 181-183; variantă luată în calcul şi de Gorovei, Székely, „Princeps omni laude maior”, p. 342).
872 Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna merg tot pe ipoteza existenţei aici de la bun început a unei
biserici ortodoxe, susţinând că cele două culte, catolic şi ortodox, sunt antagonice, iar locul
unei biserici catolice nu era preluat de ortodocşi (L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţia
cercetărilor arheologice”, p. 151-152). Totuşi, prima biserică a fost urmată de cealaltă la
aproape un secol distanţă, iar cel ce a decis ridicarea lăcaşului ortodox a fost domnul, ce a
avut motivele sale pentru a nu mai ţine seamă de rostul vechiului lăcaş. Contextul de la
finele sec. al XV-lea era altul faţă de cel din jurul anului 1400. Ca o interpretare colaterală,
poate Ştefan a ridicat în mod intenţionat în acest loc, unde s-a aflat un lăcaş catolic, o
biserică ortodoxă, după ce polonii l-au atacat „cu înşelăciune” în 1497. Izvoarele dau clar de
înţeles că domnul a fost profund „mâniat” de tacticile regelui polon şi de lipsa acestuia de
onoare (Cronicile slavo-române, p. 11-12, 20-21).
873 Matei, Rădulescu, Artimon, „Bisericile de piatră”, p. 542-547; Mircea D. Matei, „Două
descoperiri întâmplătoare de la Suceava şi implicaţiile lor istorice”, în Mitropolia Moldovei şi

bună dreptate, că biserica era catolică. Dreptul de a-şi ridica în „Suceava, un oraş
prin excelenţă ortodox (sic!)”, un lăcaş de cult lângă curte a fost însă văzut de
autor ca o concesie făcută de Petru I catolicilor din anturajul său874. Totuşi, se
ştie că bisericile catolice s-au ridicat în primul rând în mijlocul şi pentru
cartierele locuite de catolici. La fel, cele armene, pe care le găsim în cartierele
armeneşti. Dacă admitem că biserica a fost catolică, înseamnă că în acel loc se
aflau catolicii, germani şi unguri, iar poziţia centrală pe care o deţineau în oraş
susţine atât vechimea lor, cât şi rolul jucat în urbnizare. Faptul că viitoarele
biserici catolice au fost ridicate puţin mai la nord de acest loc confirmă această
ipoteză. În plus, mărimea bisericii arată cât de puternică era această comunitate
în a doua jumătate a sec. al XIV-lea. După ce a fost dărâmată în cca. 1410,
Alexandru cel Bun, ce a avut o politică oscilantă faţă de Biserica Catolică (vezi
sprijinul acordat husiţilor), nu a mai permis ridicarea lângă curte a altui lăcaş
catolic, dar a permis folosirea în continuare a necropolei (cimitirul din jur a fost
folosit tot sec. al XV-lea).
Ulterior, puţin mai la nord, catolicii au construit altă biserică: în cadrul
săpăturilor arheologice din anii '50 au ieşit la iveală, la punctul numit Drumul
Naţional, fundaţiile demantelate ale unei biserici (datată în a doua jumătate a sec. al
XV-lea), ce se afla în mijlocul unui cimitir, folosit de la sfârşitul sec. al XIV-lea şi
până în sec. al XVII-lea. Planul bisericii (navă centrală cu o absidă poligonală şi
o navă laterală spre nord, cu dimensiunile de 14,50x9,40m şi grosimea zidurilor
la fundaţie de 1,20 m), pietrele de mormânt cu inscripţii latine, monedele
ungureşti găsite, ca şi osuarul descoperit în apropiere au indicat că este vorba de
o biserică catolică. Nici aceasta nu a avut o soartă mai bună, săpăturile
arheologice susţinând că a fost demolată sistematic la jumătatea sec. al XVI-lea875,
probabil în timpul prigoanei lui Ştefan Rareş (1551)876. În a doua parte a
secolului amintit, pe fondul revirimentului catolicismului, este ridicată în
apropiere ultima biserică din cartierul catolic, ce a funcţionat până în sec. al
Sucevei, 48 (1972), nr. 1-2, p. 35-48. Din cele două turnuri, doar unul a fost cercetat, celălalt
fiind distrus de construcţii mai noi. Autorii săpăturii consideră însă că resturile de zidărie
păstrate de la al doilea turn merg până la adâncimea celuilalt şi descriu o linie curbă la nivelul
corespunzător bolţii turnului opus (Matei, Rădulescu, Artimon, „Bisericile de piatră”, p. 543,
nota 9).
875 Şi oasele aruncate anarhic în osuar, respectiv molozul de la mormintele sparte indică o
distrugere. Detalii în „Şantierul arheologic Suceava – Cetatea Neamţului”, p. 782-787; I.

Nestor, T. Martinovici, M. Matei et al., „Şantierul arheologic Suceava”, în MCA, V (1959),
p. 609-611; Trifu Martinovici, Ştefan Olteanu, „Şantierul Suceava”, în MCA, VI (1959),
p. 687-689; Diaconu, „Contribuţii la cunoaşterea”, p. 913-923; Batariuc, „Biserici dispărute”,
p. 191-192.
XVII-lea, inclusiv877. În fine, o altă biserică aparţinând acestui cult se afla în

grădina curţii domneşti şi slujea pentru nevoile personalului catolic de aici878. Cu
aceste date, putem presupune că saşii şi ungurii deţineau un cartier ce ocupa o
latură a pieţei oraşului, cea dinspre nord-est879. Ponderea catolicilor a fost
importantă până în prima jumătate a sec. al XVI-lea, când numărul românilor
creşte semnificativ. Şoltuzi germani întâlnim până în această perioadă: în 1510 şi
1514, conducătorul oraşului (Groff) are un nume românesc (Stan)880, pentru ca în
1526, el să poarte un nume unguresc (Ianuş)881. După Reformă, importanţa
comunităţii catolice scade semnificativ.
La Suceava, armenii au format una din cele mai importante comunităţi
din Moldova882. Ei şi-au stabilit cartierul la nord-vest de piaţa oraşului, de-a
lungul Uliţei Mari Armeneşti883, unde au ridicat bisericile Sfânta Cruce, de lemn,
refăcută în piatră în 1521884, Sf. Maria şi Sf. Simeon (1513). La câţiva kilometri
sud-vest de oraş, au construit mănăstirea Hagigadar (1512)885. Toate au fost
distruse în timpul prigoanei din 1551, fiind refăcute ulterior886. La începutul
sec. al XVII-lea, la marginea oraşului armenii au ridicat biserica Sfântul
Auxentie, ce a servit unui complex monastic (azi mănăstirea Zamca)887.
Izvoarele nu permit lămurirea situaţiei românilor din oraş. Probabil locuiau la
877 „Şantierul arheologic Suceava – Cetatea Neamţului”, p. 782-787; Nestor, Martinovici,
Matei et al., „Şantierul arheologic Suceava”, p. 609-611; Martinovici, Olteanu, „Şantierul

Suceava”, p. 687-689; Diaconu, „Contribuţii la cunoaşterea”, p. 913-923; Călători străini, vol. IV,
p. 41; vol. V, p. 181-182, 239.
878 Călători străini, vol. V, p. 182, 239; Bandini, Codex, p. 220; Emandi, Habitatul urban, p. 285.
879 Variantă acceptată şi de Emil Ioan Emandi (Habitatul urban, p. 45, 286-287). În concluzie,
în ceea ce priveşte bisericile catolice din oraş, credem că avem următoarea succesiune: 1. biserica
descoperită parţial sub Sf. Dumitru; 2. biserica de la punctul Drumul Naţional; 3. biserica Buna
Vestire sau Sf. Treime, ridicată în a doua jumătate a sec. al XVI-lea; lipsa de precizie în ceea
ce priveşte hramurile se datorează informaţiilor neclare oferite de Bassetti şi Bakšić, care se
pare că descriu aceeaşi biserică.
881 Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă, p. 567, nr. 120.
882 DRH, A, I, p. 392, nr. 276; II, p. 9, nr. 7; p. 10, nr. 9; Din tezaurul documentar, p. 68, nr. 94.
883 Emandi, Habitatul urban, p. 274-275; Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 194.
884 Preotul armean de la Sf. Cruce apare în actele Liovului, în 1554 (Iorga, Studii şi documente,
vol. XXIII, p. 340, nr. 154).

885 DRH, A, I, p. 21, nr. 14; Călători străini, vol. IV, p. 346.
886 Buiucliu, Cânt de jălire, p. 34-39.
887 Călători străini, vol. V, p. 182; Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun”, p. 50;
Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 801, 810-812; monedele şi locuinţele

descoperite (ulterior incendiate) arată că zona a fost locuită din timpul lui Petru I şi
Alexandru cel Bun (N. Constantinescu, „Mănăstirea armenească Zamca – Suceava”, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 35 (1959), nr. 3-4, p. 236-244); unii autori pledează pentru o
vechime mai mare pentru acest lăcaş (sinteza datelor la Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 195).
periferie888 şi putem presupune că, datorită poziţiei oraşului de reşedinţă

principală a domnului, statutul privilegiat s-a extins destul de repede şi asupra
lor. În ceea ce-i priveşte pe ruteni sau „ruşi”, aceştia au avut iniţial o aşezare
distinctă de oraş, ce a fost înglobată pe parcursul secolelor XV-XVI, când
rutenii au început să fie asimilaţi889. La marginea de sud, din sec. al XIV-lea, se
mai afla o aşezare, separată de oraş, locuită de robii tătari890.
În sec. al XV-lea, oraşul creşte în suprafaţă: este amintit un cartier
mărginaş, cu case şi mori (rozea u Suceava, tradus în text ca „mahalaua Sucevei”),
iar în oraş existau şase preoţi, probabil fiecare cu biserica lui891. Tot de acum
avem primele menţiuni ale unor străzi: în 1448, este pomenită „uliţa ce duce
drept la cetate”892, iar în 1481, într-o inscripţie, apare „uliţa rusească”893. Prima
ducea spre cetatea dinspre răsărit, iar a doua se afla în cartierul „ruşilor” sau
rutenilor, situat la nord894. Documentele vorbesc şi de străzi noi, precum cea ce
purta tocmai numele de „Uliţa Nouă”, menţionată în 1528, într-o zonă laterală a
oraşului, spre sud, unde se aflase cartierul Tătăraşilor895. Dacă în a doua
jumătate a sec. al XV-lea şi prima parte a secolului următor existau deja străzi
conturate în cartierele periferice, atunci presupunem că structura de străzi din
zona centrală era finalizată. În această perioadă, în centru, nu s-a mai ridicat nici
o biserică, în afara celor ce au folosit locul unor lăcaşuri mai vechi. Zona era
intens locuită şi nu permitea construirea unor biserici noi, ce ocupau suprafeţe
întinse de teren.
Locuitorii oraşului au profitat de o prevedere din privilegiul dat de
Alexandru cel Bun în 1408, ce preciza că polonezii trebuie să vândă postavul la
bucată numai în Suceava. Prin această hotărâre se instituia un adevărat drept de
depozit pentru acest tip de mărfuri, indirect cei ce urmau să profite fiind
negustorii din oraş, care cumpărau postavul de la polonezi şi îl revindeau în ţară.
În acelaşi act, domnul îşi oprea o sursă importantă de venituri, aşa numita
„vamă mare”, care se lua la Suceava. Alexandru cel Bun (şi nu Ştefan cel
Mare896), ca şi domnii ce au urmat, au permis negustorilor din Liov să deţină în
888 În zona centrală a Sucevei, la fel ca la Iaşi, nu am putut identifica, pentru sfârşitul
sec. al XIV-lea şi sec. al XV-lea, o biserică ortodoxă ce să le aparţină. Sf. Dumitru era
ctitorie domnească.
889 Atlas istoric. Suceava, p. VIII-IX, XI-XII, planul nr. VI.
890 DIR, XVI, A, I, p. 278, nr. 244.
891 DRH, A, II, p. 4, nr. 4; p. 142, nr. 100; p. 142, nr. 100.
892 Ibid., I, p. 392, nr. 276.
893 Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, p. 535, p. 536,
fig. 917; Giurescu, Târguri, p. 292; Batariuc, „Biserici dispărute”, p. 205-206.

894 DRH, A, II, p. 142, nr. 100; pentru planuri, vezi Atlas istoric. Suceava, p. VIII-IX, XI-XII,
planul nr. VI.

895 DIR, XVI, A, I, p. 278, nr. 244.
896 Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 115.
Suceava o casă, cel ce urma să o ia în posesie neavând însă voie să „ţie

cârciumă” sau măcelărie şi nici să facă acolo pâine, bere sau mied; dacă se
solicitau aceste drepturi, cel ce ţinea casa trebuia să dea aceleaşi dări cu ceilalţi
locuitori din miasto897. Măsura avea scopul de a-i proteja pe orăşenii din Suceava
de concurenţă neloială, sugerând totodată, indirect, că la Suceava se aplica
Bannmeile, interdicţia adresată străinilor de a ţine o afacere sau de a construi o
cârciumă pe o anumită rază de oraş, de care se bucurau şi orăşenii din Polonia în
baza „legii germane”898. De altfel, locuitorii erau cu siguranţă familiarizaţi cu
prevederile „dreptului german”, ce probabil se aplica şi în oraşul lor. O parte
dintre ei ajung să obţină chiar cetăţenia oraşului Liov, precum Martin, fiul lui
Herbert lânarul (1422), Ioan, fiul lui Iacub pielarul (1469), alături de şapte
armeni şi un rutean, plecaţi din Suceava în 1476, probabil de teama turcilor, ca şi
de mulţi alţii după această dată899. Sucevenii înstăriţi îşi trimiteau fii la studii la
Cracovia: în 1427, acolo studia Briccius Johann, iar în 1448, Johann Michael900.
Pe lângă comerţ, săpăturile arheologice au arătat că la Suceava s-au
desfăşurat şi activităţi meşteşugăreşti. Olăria era o îndeletnicire răspândită, cei ce
se ocupau cu acest meşteşug grupându-se într-un cartier periferic, la sud-vest de
oraş. Pe lângă diverse tipuri de vase, aici se produceau cahle pentru sobe, însă
acestea nu sunt încă întâlnite pe larg în locuinţele orăşenilor, precum la Baia.
Meşteşugarii răspundeau mai mult cererii venite din partea domniei, boierilor şi,
probabil, unor orăşeni înstăriţi; obiceiul sobelor cu cahle începe să se
răspândească abia în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Alte meşteşuguri atestate
de săpăturile din vatra oraşului şi de documente sunt fabricarea armelor,
prelucrarea pieilor, metalului, a osului etc901. O parte din meşteşugari se vor
concentra într-un alt cartier, aflat la sud-est de piaţa centrală902.
La Suceava, se remarcă şi activităţi cu scop edilitar, cum ar fi asigurarea
aprovizionării cu apă, de care s-a ocupat în special domnia, care însă i-a implicat
şi pe orăşeni. Meşterii olari de aici au făcut olanele necesare reţelei de conducte
ce aducea din sec. al XV-lea apă în oraş şi la cetatea mare din răsărit. Mai târziu
s-a adăugat o rigolă din lespezi de piatră şi cu margini din cărămidă, necesară
pentru scurgerea apei şi a murdăriilor de la palat şi din zona centrală903. Puţinele
izvoare păstrate nu transmit nimic legat de atribuţiile edilitare ale autorităţilor
sau de participarea locuitorilor la întreţinerea oraşului. Probabil, îndrumaţi de

898 Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 215.
899 Album civium Leopoliensium, tom I, p. 24-67.
900 Metryka Uniwersytetu Krakowskiego, vol. I, p. 135, 219.
901 DH, vol. XV, partea 1, p. 77, nr. 134; p. 113, nr. 203; Matei, Civilizaţie urbană medievală,
p. 88-91.
902 Emandi, Habitatul urban, p. 283-285.
903 Martinovici, Andronic, „Şantierul arheologic Suceava”, p. 384.
şoltuzi şi pârgari, orăşenii au luat parte la lucrările făcute la pavarea celor două
pieţe sau la întăriturile din jurul oraşului.
La începutul sec. al XV-lea, oraşul a fost fortificat sumar, nu cu ziduri
de piatră, ci cu un şanţ (lat de 9-20 m la gură), cu val de pământ şi palisadă din
trunchiuri de copaci, cu înălţime de 4,50 m. Această împrejmuire, cea mai mare
cunoscută din Moldova, forma un arc de cerc în jurul oraşului, a cărui
topografie a influenţat-o, căci a cuprins terenuri agricole, dar a şi lăsat unele
cartiere mărginaşe în afară. Suprafaţa cuprinsă în interiorul fortificaţiei oraşului
era de 108 ha904. Cu toate că nu au fost încă descoperite, s-a afirmat că din oraş
se ieşea prin trei porţi, una la sud, spre Baia şi Neamţ, una la nord, spre Siret, şi
o a treia spre cetatea aflată la est905. La fel ca la Baia sau Iaşi, credem că aceste
fortificaţii nu aveau un rol militar, căci nu au protejat niciodată aşezările
respective în faţa diverşilor atacatori. Mai sigur, rolul lor era de a asigura
controlul accesului oamenilor şi mărfurilor în oraş şi de a delimita oraşul de
aşezările din jur, ce aveau alt statut. Întăriturile oraşului nu au împiedicat
cucerirea şi incendierea sa de către turci în 1476 şi 1485 şi de către poloni, în
1497906. De fiecare dată, distrugerile au fost urmate de refaceri. Şanţul de
apărare îşi încheie existenţa la sfârşitul sec. al XV-lea, fiind complet depăşit de
oraş abia în sec. al XVII-lea. La marginea de sud, unde fusese o aşezare a
tătarilor (Tătăraşi), se formează un cartier de meşteşugari. Menţionarea Uliţei
Noi şi existenţa aici în 1528 a unei biserici (Învierea Domnului) arată că acest
cartier fusese înglobat cel puţin de câteva decenii în oraş907. Dincolo de acest
cartier, la marginea Sucevei, Bogdan al III-lea a început construirea unui nou
sediu al mitropoliei, biserica Sf. Ioan cel Nou, terminată de Ştefăniţă vodă. În
preajma curţii, pe terenul rămas liber de la controversata biserică amintită mai
sus, Petru Rareş ridică noul lăcaş al bisericii Sf. Dumitru908.
Pentru că cetatea de la Suceava s-a predat fără luptă, oraşul a scăpat
neatins în timpul invaziei lui Soliman I din 1538909. Din a doua jumătate a sec. al
XVI-lea, domnii Moldovei preferă tot mai mult să stea la Iaşi. Abia din secolul
următor, după o perioadă de alternanţă între cele două reşedinţe, această
preferinţa a domnilor transformă Iaşii în capitala ţării.
904 Călători străini, vol. I, p. 137-138; o menţionare a şanţului în 1595 în Suceava. File de istorie,
vol. I, p. 203, nr. 80; Elena Busuioc, „Şanţul de apărare al oraşului Suceava din secolul al
XV-lea”, în MCA, IX (1970), p.401-406; Emandi, Habitatul urban, p. 40-41.
905 Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 97-99, 154.
906 Cronicile slavo-române, p. 9, 10, 18, 19. Din diverse motive, în oraş aveau loc incendii; un
astfel de mare foc s-a petrecut puţin înainte de 1461 (DRH, A, II, p. 142, nr. 100).
907 DIR, XVI, A, I, p. 278, nr. 244. Cercetările întreprinse aici indică existenţa unui lăcaş mai
vechi decât cel ridicat de Elena Rareş în 1551, datat în a doua jumătate a sec. al XIV-lea –
începutul sec. al XV-lea (L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor arheologice”, p. 152).
909 Cronici turceşti, vol. I, p. 535-536.
Târgu Frumos
Regiunea în care s-a dezvoltat Târgu Frumos prezintă cea mai mare
densitate de oraşe din Moldova, pe o distanţă de aproape 30 km înşirându-se
trei centre urbane (între Hârlău şi Târgu Frumos se află Cotnari). La Hârlău am
emis ipoteza existenţei unui vechi centru local, iar la Cotnari am argumentat
rolul jucat de către colonişti în plantarea viilor. Cazul Târgu Frumos este mai
dificil de cercetat, deoarece nu există surse privitoare la situaţia oraşului înainte
de jumătatea sec. al XV-lea, iar săpături arheologice nu s-au efectuat. A apărut
ca loc de popas pentru negustori şi piaţă pentru produsele zonei, la intersecţia
drumurilor ce făceau legătura între Iaşi, Hârlău şi Roman sau Neamţ. Aici a
aşezat domnia o vamă, şi nu la Cotnari sau la Hârlău, fapt ce arată că funcţia
aşezării a fost de la început una preponderent comercială910. Vama era doar
internă şi nu se aplica negustorilor străini, în privilegiile cărora nu figurează.
Pentru că aici s-a aflat reşedinţa ţinutului Cârligătura911, unii istorici cred
că vechimea sa precede formarea Moldovei, continuând o mai veche formaţiune
locală912. Nu departe se afla mai vechea reşedinţă de la Hârlău, astfel că probabil
curtea de la Târgu Frumos este mai nouă, ridicată după ce Moldova a cuprins
acest teritoriu913. Este posibil ca neobişnuitul său nume să-i fi fost dat de cineva,
precum la Roman, sau după cineva, vreun personaj ce chiar s-a numit Frumos,
un stăpân al locului, ipoteză ce nu trebuie exclusă cu totul914. Responsabil de
începuturile curţii şi de acordarea unui privilegiu pentru locuitori trebuie să fie
unul din primii domni ai ţării, însă, cu datele actuale, identificarea acelui domn
este imposibilă. Izvoare târzii, din sec. al XVII-lea, amintesc „uricul ce l-a avut
Târgu Frumos de la bătrânul Ştefan voievod”. Este posibil ca, la fel ca la Bârlad
şi Vaslui, Ştefan cel Mare doar să fi confirmat privilegiul oraşului915. Ulterior,
Petru Rareş va ridica sau doar reface biserica Sf. Paraschiva, ce ţinea probabil de
curte916.
Oraşul este atestat în 1448, când Petru al II-lea dăruia mănăstirii
Probota ceara (camena) din Târgu Frumos, precizând că era vorba de darea ce se
910 DRH, A, II, p. 57, nr. 41.

911 Fără a fi numită ţinut, Cârligătura apare într-un act din 1426 (ibid., I, p. 93, nr. 64).
912 Giurescu, Târguri, p. 301-302; Constantin Burac, Ţinuturile, p. 133-135.
913 Călători străini, vol. V, p. 596; vol. VI, p. 155. Curtea de piatră încă exista la începutul
sec. al XVIII-lea (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 155; Călători străini, vol. VIII, p. 246).
914 Ipoteza potrivit căreia oraşul şi-ar fi luat numele de la vreun râu Crasna nu stă în picioare,
căci este greu de crezut că locuitorii ar fi împrumutat numele de la cancelarie (ce ulterior ar
fi tradus Crasna în Frumos/Frumoasa) şi nu invers.
915 Ghibănescu, Surete, vol. III, p. 169, nr. 100; p. 274, nr. 159; M. Costăchescu, „Satul
Prigoreni” în Ioan Neculce, fasc. 5 (1925), p. 41-47.

916 Câteva detalii despre Târgu Frumos la Marcel Lutic, „Târgu Frumos în evul mediu
(secolele XV-XVIII)”, în Ioan Neculce, s.n., I (1995), p. 11-19.

lua de la toţi cei care deţineau cârciumi917. Pomenirea atât a dării camenei, cât şi a
mai multor cârciumi arată că oraşul exista deja de cel puţin câteva decenii. Nu
avem informaţii despre prezenţa aici a unor colonişti; pentru perioada medievală
nu sunt atestate biserici catolice sau armene. Chiar dacă exista cel puţin din
sec. al XV-lea, primul nume de şoltuz este pomenit într-un document din
1617918.
Tecuci
Oraşul Tecuci s-a dezvoltat pe valea Bârladului, la un vad de trecere a

râului. Distanţa faţă de Bârlad, de cca. 40 de kilometri a impus stabilirea pe locul
pe care s-a dezvoltat viitorul oraş a unui popas pentru negustorii ce mergeau cu
mărfuri la Brăila. Prima sa menţiune este târzie şi se explică prin faptul că până
spre 1423 a făcut parte din teritoriul din sudul Moldovei deţinut de Ţara
Românească. Apare cu prilejul înţelegerii dintre Ilie şi Ştefan voievozi din 1435,
fiind parte a posesiunilor lui Ştefan. În act, Tecuci este numit misto, fapt ce ne
face să credem că aici tocmai se instalase, probabil cu susţinerea lui Alexandru
cel Bun, un grup de colonişti, ce a primit privilegii919. În sec. al XVII-lea, încă se
păstra în oraş amintirea prezenţei unei biserici catolice şi a unui mare grup de
unguri, care între timp fuseseră asimilaţi sau plecaseră920. În primul act în care
este menţionat şoltuzul din Tecuci (numit „voit” în act), apare şi un nume
german921. Nu se ştie nimic despre soarta acestei comunităţi.
Până în 1435, reşedinţei domneşti din oraş (nedescoperită, în caz că a
existat) sau reprezentantului domnului i se subordonase deja un ocol format din
câteva sate, al căror nume îl aflăm în momentul când sunt dăruite unor mari
boieri (în sec. al XVI-lea)922. În 1460, Ştefan cel Mare a stabilit în acest loc o
vamă pentru negustorii străini923.
La Tecuci s-a instalat reşedinţa ţinutului cu acelaşi nume, a cărui
dispunere teritorială prezintă unele particularităţi, având o formă excesiv de
alungită pe direcţia nord-sud. Cercetarea satelor componente924 sugerează o
formare târzie, probabil în timpul lui Alexandru cel Bun, după preluarea de către
Moldova a acestui teritoriu. Noul ţinut a înglobat două ţinuturi mai vechi, unul
ce includea satele de pe valea Berhecilor, care probabil a ţinut de Moldova, şi un
917 DRH, A, I, p. 411, nr. 288.

918 DIR, A, XVII, IV, p. 100, nr. 139.
921 DIR, XVII, A, I, p. 102, nr. 144.
924 Pentru aceasta, vezi şi Burac, Ţinuturile, p. 158-164 şi harta anexată a ţinutului Tecuci.
al doilea, parte iniţială a Ţării Româneşti, cu reşedinţa la Olteni. Ca un

compromis, reşedinţa s-a stabilit în nou-formatul oraş Tecuci, situat la mijloc,
într-o zonă cu mai puţine aşezări. Din motive încă nedesluşite, aceste două
ţinuturi mai vechi nu au mai fost considerate viabile şi au fost desfiinţate, iar
târgurile ce probabil au funcţionat la Berheci şi Olteni au decăzut925.
Tighina
Tighina apare menţionată în 1408 ca loc de vamă la un vad al

Nistrului926. Pe aici trecea spre răsărit o variantă a „drumului moldovenesc”, ce
se desprindea din traseul principal, Iaşi – Cetatea Albă. Pentru a păzi trecerea s-a
construit o cetate, pomenită abia în 1538 în Cronica moldo-polonă, cu ocazia
ocupării de către otomani927. Din fortificaţiile mai vechi, ce erau probabil de
lemn, au mai fost descoperite doar două şanţuri de apărare, situate lângă cetatea
de piatră pe care otomanii au ridicat mai târziu928. Nefiind la nivelul şi de
importanţa celorlalte cetăţi ale ţării, nu avem atestat niciodată un pârcălab al
Tighinei în sfatul domnului sau în actele interne (exista însă un dregător,
pomenit fără nume la 1452929). În 1456, Petru Aron desfiinţează temporar vama
de la Tighina şi o mută la Lăpuşna, însă păstrează taxele pentru trecerea
Nistrului. În 1460, vama este reînfiinţată930.
Lângă fortificaţie s-a dezvoltat o aşezare, care a devenit reşedinţa
ţinutului cu acelaşi nume, motiv pentru care includem Tighina în rândul
oraşelor; aproape toate ţinuturile din Moldova şi-au avut reşedinţa în oraşe. În
1538, Soliman Magnificul anexează oraşul şi o bună parte din sudul Basarabiei la
Imperiul Otoman, astfel că nu s-au păstrat alte informaţii despre aşezare sau
instituţiile specifice din perioada cât a ţinut de Moldova. Turcii i-au dat un alt
nume, Bender931.
925 DRH, A, III, p. 424, nr. 239; DIR, XVI, A, I, p. 93, nr. 91; p. 305, nr. 272; p. 463, nr. 420;
Giurescu, „«Oltenii» şi Basarabia”, p. 130-132. În această regiune a supravieţuit totuşi o
rămăşită a celor mai vechi forme de organizare teritorială, ţinutul Horincea (Burac, Ţinuturile,
p. 189-193).
928 Şlapac, Cetăţi medievale, p. 109.
929 DRH, A, II, p. 19, nr. 17.
930 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 788, nr. 231; Bogdan, Documentele lui Ştefan

931 Cronici turceşti, vol. I, p. 270, 536; Călători străini, vol. II, p. 101; vezi şi Chirtoagă, Târguri şi
cetăţi, p. 102-112.
Trotuş
Oraşul Trotuş a apărut la nord de râul cu acelaşi nume, în locul unde cel
mai important drum care venea din Transilvania intra în Moldova932. Privilegiul
de la 1408 menţionează la Trotuş o vamă933, situată la acea vreme, după opinia
noastră, chiar la graniţa cu Ţara Românească934. În martie 1410, Alexandru cel
Bun dăruia unor dregători domneşti, Domoncuş stolnic, Blaj şi Iacob, fiii lui
Gheleb Miclouş, mai multe sate pe Caşin şi Oituz935. Despre aceşti boieri se
spune în document că slujiseră şi domnilor de dinainte, astfel că, de vreme ce au
primit tocmai aici mai multe sate, avem probabil de-a face cu unguri rămaşi în
zonă după ce regele Ungariei şi-a pierdut influenţa asupra acestui teritoriu şi care
l-au ajutat pe unul din predecesorii lui Alexandru să-şi impună controlul asupra
regiunii936. Semnificativ este faptul că satele dăruite (Stanişoreşti, Laslăuţi,
Grozeşti şi Stoeneşti), la o analiză a hărţii, se aflau toate la nord de râul Oituz şi
nu pe Caşin937.
Trotuşul este singurul oraş minier de la est de Carpaţi; i se adăuga
probabil Baia, unde activitatea minieră rămâne încă să fie dovedită de izvoare.
La Trotuş, sarea, aflată aproape de suprafaţă, a pus în mişcare oraşul938. Una din
primele menţiuni ale exploatării de sare (ocna) este cu ocazia atacului regelui
Matia Corvin asupra Moldovei, din 1467: „a venit Mathias, craiul unguresc, cu
mare putere de oaste [...] la Trotuş, unde este ocna de sare”939; din acest loc
(oppidum Tatrus), regele a emis şi un act940. Aşezarea a fost atunci incendiată, la
fel cum s-a întâmplat cu Bacău, Roman sau Baia941. Ca bogăţie locală, se adăuga
silitra, a cărei exploatare a fost abandonată în sec. al XVII-lea942.
Numele oraşului nu are nici o legătură cu sarea. Cea mai veridică
interpretare face legătura între denumirea oraşului şi numele de Tatars dat
mongolilor atât în spaţiul locuit de români (tătari), cât şi în cel maghiar (tatár). În
932 Călători străini, vol. I, p. 192; vol. II, p. 212-214.

934 Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 275. Oraşul Trotuş se afla la nord de râu, în timp ce
traseul drumului Braşov-Chilia credem că mergea pe la sud. Cei ce doreau să intre în

Moldova treceau râul pe la Trotuş (vezi şi discuţia de la oraşul Adjud).
935 DRH, A, I, p. 40, nr. 28. Cei trei mai primesc nişte sate şi în 1434 (ibid., p. 175, nr. 124).
936 Domnii instalează aici proprii judecători (ibid., p. 195, nr. 141).
937 Documentul nu s-a păstrat în original, ci într-o copie târzie. Vezi şi Moldovanu,
„Toponimia Moldovei”, p. XXXV-XXXVI, XLIX.

941 Gonţa, „Strategia lui Ştefan cel Mare”, p. 1132; Paraschiv, Documentele latine, p. 443, nr. 2.
registrele cu mărfuri din Braşov, oraşul apare sub forma Tataross, Tataruss943.
Tatár-ós ar însemna „satul, drumul, râul etc. tătarilor”944. Indiferent dacă este un
nume autohton sau străin, ungurii sunt responsabili de felul în care se pronunţă
numele oraşului. Cercetările arheologice sugerează pentru Trotuş o situaţie
similară cu cea de la Siret, unde aşezarea a avut două nuclee, ce gravitau în jurul
bisericilor ortodoxă şi catolică. Biserica ortodoxă datează de la sfârşitul sec. al
XIV-lea – prima parte a secolului următor şi a fost iniţial din lemn, fiind
refăcută în piatră după un incendiu ce a avut loc la sfârşitul sec. al XV-lea
(1467?). Cercetarea fundaţiilor arată că a fost lucrată destul de rudimentar,
zidurile neavând grosime unitară. În jurul ei exista un cimitir, în interior fiind
înmormântaţi orăşenii de vază sau cei care făcuseră donaţii. A fost abandonată şi
dezafectată în a doua jumătate a sec. al XVII-lea945. Nucleul catolic, în care s-au
aşezat la un moment greu de stabilit unguri şi probabil şi germani, s-a aflat în
jurul bisericii de piatră Sf. Nicolae, în partea de sud a aşezării. Lângă oraş, se mai
aflau alte două biserici catolice: una era de piatră, cealaltă de lemn (închinată
Sf. Cozma şi Damian, sfinţi vindecători)946. Poziţia corespondentă a Trotuşului
faţă de regiunea secuilor a încurajat probabil trecerea aici a unor colonişti încă
de pe vremea existenţei episcopiei Cumaniei, mai ales că sarea, aflată la
suprafaţă, putea fi exploatată relativ uşor. Hotărâtoare a fost însă venirea unor
grupuri de unguri după momentul invaziei din 1241, dovadă fiind numele
aşezării. În 1408, vama purta deja numele de Trotuş (Totruş în original), nume ce
avea deja o vechime de cel puţin câteva decenii. Din păcate, săpăturile
arheologilor s-au concentrat doar asupra nucleului ortodox, neglijându-l pe cel
catolic, care abia recent a început să fie cercetat; momentan, în apropierea
bisericii catolice, au ieşit la iveală o locuinţă, numeroase fragmente de ceramică,
din a doua parte a sec. al XIV-lea, ca şi o serie de morminte, din sec. al XVI-lea947.
Cu datele actuale este imposibil de stabilit raportul dintre cele două nuclee,
respectiv vechimea fiecăruia.
La 1408 aşezarea probabil finaliza trecerea la statutul urban. Ungurilor li
s-au adăugat grupuri noi, ce au venit în jurul anului 1437, datorită persecuţiilor
din Ungaria. În 1440, doi preoţi au tradus aici Biblia husită în maghiară şi tot
943 Nussbächer, „Un document privind comerţul Braşovului”, p. 429 (1984).
944 Iordan, Toponimia, p. 123; prin metateză, s-a ajuns de la Totruş la Trotuş (ibid., p. 376).
Vezi şi analogiile făcute de Nicolae Iorga, ce ia în discuţie numele munţilor Tatra (Iorga,
Istoria românilor, vol. III, p. 175.
945 Al. Artimon, „Noi contribuţii arheologice privind istoria aşezării urbane de la Trotuş”, în
Carpica, Bacău, XVI (1984), p. 101-106; Alexandru Artimon, Oraşul medieval Trotuş în secolele
XIV-XVII. Geneză şi evoluţie (Bacău: Corgal Press, 2003), p. 174-187.
946 Loc al unor minuni (Călători străini, vol. III, p. 639; vol. V, p. 186, 249, 422-424; Bandini,
Codex, p. 116-122).
947 Artimon, Oraşul medieval Trotuş, p. 235-236; Cronica Cercetărilor Arheologice din România.
Campania 2006, p. 377-379.

aici, în 1466, György Németi copia aşa numita versiune „codicele de la

München” a Bibliei948. La jumătatea sec. al XV-lea, ungurii formau cu siguranţă
majoritatea în oraş şi aceasta va fi situaţia până la jumătatea sec. al XVI-lea; în
1587, din cei 12 pârgari, şase au nume ungureşti949. Tradiţia locală punea biserica
catolică pe seama doamnei Margareta, prima soţie a lui Alexandru cel Bun. Fiind
de origine maghiară, aceasta a fost foarte atentă cu comunităţile catolice din sud-
vestul Moldovei, unde a ridicat şi biserica din Bacău950. La biserica din Trotuş
(oppidum Tatros), urmau să se reunească în 1518 preoţii din Moldova (din Siret,
Baia, Milcovia, Chilia sau Cetatea Albă), la chemarea lui Mihail, episcopul
Milcoviei, reuniune ce se pare că nu s-a mai întrunit951.
Există dovezi care susţin că exploatarea sării a contribuit la geneza
oraşului şi că cei care au primit un privilegiu asemănător cu cel al altor
comunităţi urbane din Moldova au fost minerii unguri. Nu întâmplător, sigiliul
oraşului conţine în emblemă un braţ ce ţine un ciocan, simbol al mineritului952.
Primii şoltuzi cunoscuţi, numiţi şi „birăi” – după limba locului –, poartă nume
ungureşti; se pare că şi aici se va ajunge ulterior la obiceiul ca un an şoltuzul să
fie ales dintre unguri, un an dintre români953. Mai multe elemente de organizare
a lucrului în mină arată influenţa de peste munţi. Minele de sare aparţineau
oficial domnului, la fel ca orice exploatare sau resursă a subsolului954: sub
numele de „ocna domnului de la Trotuş”, o întâlnim în 1502955. La fel ca în
Ungaria şi Transilvania956, ocnele depindeau de cămara domnească, iar
reprezentantul domnului de aici se numea cămăraş de ocnă957. Exploatarea se făcea
ca în Transilvania şi Ţara Românească, cu măglaşi (cei ce numărau sarea) şi şalgăi
sau şagăi (tăietori de sare, în rândul lor intrau şi oameni din satele din jur). Toţi
aceşti termeni au origine maghiară, astfel că nu greşim dacă afirmăm că cei care
le-au introdus au fost minerii unguri, veniţi aici să exploateze sarea958. Din
948 Dan, Cehi, p. 99-104; Manolescu, „Cultura orăşenească în Moldova”, p. 86-88.

949 DIR, XVI, A, III, p. 368, nr. 454; Călători străini, vol. V, p. 507.
951 Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă, p. 487, nr. 104; Rosetti, „Despre
unguri”, p. 317-321.
952 Cernovodeanu, Mănescu, „Noile steme ale judeţelor”, p. 9.
953 DIR, XVI, A, III, p. 368, nr. 454; IV, p. 12, nr. 14; p. 243, nr. 298; Bandini, Codex, p. 132;
un alt şoltuz, din sec. al XVI-lea (Suci Mihai, probabil szűcs Mihai=Mihai cojocar) este
pomenit în Condica lui Mavrocordat, vol. II, p. 437, nr. 1198.
955 DRH, A, III, p. 503, nr. 283.
956 Rady, Medieval Buda, p. 26.
957 DIR, XVI, A, I, p. 404, nr. 367; p. 406, nr. 370; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 82, 336-337.
Bogdan, Documente moldoveneşti, p. 62, nr. 30.

958 Şaigăii sunt prezenţi în Catastihul de cisle din 1591 (DIR, XVI, A, IV, p. 4, nr. 5); Călători
străini, vol. I, p. 262-295; DLR, s.n., tom VI, p. 653; tom XI, partea 1, p. 13).; Instituţii feudale.
exploatarea zilnică ce o făceau pentru domn, lucrătorii îşi opreau o parte din
sare, pe care o valorificau pe piaţa internă; o altă parte o primeau o dată pe an959.
Acte din sec. al XVIII-lea sugerează că în schimbul muncii grele de la ocnă,
lucrătorii erau scutiţi de majoritatea dărilor ţării960. Pentru a nu pierde din
consistentele venituri aduse de acest produs, domnia nu a acceptat ca sarea să
figureze ca marfă în privilegiile date negustorilor străini; procesul de vânzare era
mult mai strict controlat decât la alte produse961. O parte din sarea ce revenea
domniei a fost dăruită unor mănăstiri962.
Cu toate că era ocupaţia predominantă, sarea nu a fost singura
îndeletnicire a orăşenilor. Mai mulţi dintre ei apar ca negustori pe piaţa
Braşovului, unde duceau diverse produse. Pentru anii 1503-1550, volumul de
mărfuri situează Trotuşului printre primele oraşe din Moldova în ceea ce
priveşte comerţul cu Braşov963. Mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu decide
acordarea de drept de depozit pentru Trotuş, aplicat negustorilor din Braşov ce
veneau la cele patru bâlciuri ce urmau să se ţină anual964.
Exploatarea de sare se afla la câţiva kilometri vest de oraş. În apropierea
ei s-a format din sec. al XVI-lea o nouă aşezare, numită chiar Ocne965, în care
din a doua jumătate a sec. al XVII-lea s-au mutat şi orăşenii din Trotuş.
Motivele nu sunt cunoscute, părăsirea vetrei oraşului medieval făcându-se
treptat966. La 1700 Trotuşul încă exista967, fiind pomenit de Dimitrie Cantemir
(alături de Ocna) sau de călătorii ce traversează zona968.
Vaslui
Oraşul Vaslui îşi trage numele de la râul pe care este situat şi care, puţin
mai la sud, se varsă în Bârlad. Originea numelui său este turanică, la fel ca
Dicţionar, p. 286, 463; detalii la D. Vitcu, „Exploatarea sării în Moldova până la 1828”, în
AIIAI¸ XI (1974), p. 14-18.
960 Iorga, „Privilegiile şangăilor”, p. 251-254.
961 Situaţia era identică în Transilvania (Călători străini, vol. I, p. 283).
962 DRH, A, II, p. 52, nr. 37; III, p. 503, nr. 283.
964 Bogdan, Documente moldoveneşti, p. 62, nr. 30.
965 DIR, XVI, A, IV, p. 243, nr. 298; Călători străini, vol. V, p. 20.
966 Vitcu, „Exploatarea sării”, p. 18-20.
967 Cu toate că orăşenii din Trotuş s-au mutat la Ocna, ei încă revendicau dreptul de a folosi
locul pe care se aflase vechiul oraş; nelocuit, acesta nu mai avea statutul vetrelor urbane, ci
decăzuse la nivel de simplă moşie; în 1760, li se permite totuşi să folosească acest loc pentru
păşunat (Iorga, „Privilegiile şangăilor”, p. 253-254).
968 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 161; Călători străini, vol. VIII, p. 324-325. În 1712,
vechiul oraş era în ruină (ibid., vol. VIII, p. 346).

originea altor nume de râuri cu terminaţia -ui (Bahlui, Covurlui, Suhurlui,

Călmăţui etc.). Influenţa exercitată de turanici mai mult asupra hidronimelor
decât toponimelor este explicată prin faptul că aceştia foloseau râurile ca reper
orientativ în deplasările pe care le făceau periodic969.
Menţionarea oraşului este târzie, din prima parte a sec. al XV-lea. În
1423, un anume Şerbea de la Vaslui figurează ca martor la un act emis de
Alexandru cel Bun970. Câţiva ani mai târziu, când Ilie şi Ştefan îşi împart
Moldova (1435), Vasluiul şi ocolul său intră în rândul posesiunilor lui Ştefan. La
fel ca la Tecuci, pentru Vaslui pisarul actului a folosit termenul misto, probabil
deoarece comunitatea de aici nu căpătase statut privilegiat de multă vreme971.
Lipsa unei cetăţi sau oraş cu acest nume în lista de la Kiev sau unei vămi în
privilegiul de la 1408 arată că aşezarea nu era veche. La dezvoltarea sa a
contribuit situarea la o intersecţie de drumuri: în acest loc se întâlnea o variantă
a „drumului moldovenesc”, Iaşi-Bârlad-Dunăre (prima menţiune pe aici e din
1399972), cu drumul ce venea de la Roman. Renate Möhlenkamp a adus
argumente în favoarea existenţei rutei Roman-Vaslui-Bârlad. La sfârşitul
sec. al XIV-lea, din drumul mare de pe valea Siretului, se desprindea la Roman
o variantă care urma valea Bârladului spre Vaslui, de unde se îndrepta spre
sud973. Cu siguranţă un astfel de drum funcţiona974, la fel cum exista şi un drum
direct Roman-Bârlad, pe valea Tutovei975.
Datorită distanţelor faţă de oraşele amintite, la Vaslui s-a stabilit un loc
de popas. Intensificarea comerţului după emiterea privilegiului din 1408 a creat
condiţii ca aşezarea să prospere, să se diferenţieze de aşezările din jur şi să atragă
atenţia domniei. Mai întâi devine centrul administrativ al regiunii în care se afla,
apoi în acest loc se va ridica o curte domnească, fortificată. Probabil, acel Şerbea
din 1423 stătea în Vaslui în calitate de judecător al domnului. Putem lua această
dată ca reper final pentru momentul când locuitorii aşezaţi sau chemaţi de domn
pentru a se stabili lângă curte au primit un privilegiu. Cel care l-a acordat a fost
probabil Alexandru cel Bun, actul conţinând pe lângă prevederile obişnuite
(libertate personală a locuitorilor, drepturi, obligaţii etc.), şi o prevedere fiscală
specială (scutire de vama mică). La privilegiul lui Alexandru face referire formula

970 DRH, B, I, p. 79, nr. 54.
972 DRH, A, I, p. 11, nr. 9; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176.
973 Möhlenkamp, „Réflexions concernant”, p. 4-16.
974 Tot pe acest drum merge, în sens invers, dinspre Roman spre Vaslui, Despot vodă în
1562 (Călători străini, vol. II, p. 145).

975 Antonovici, Documente bârlădene, vol. I, harta anexă. Pe acest drum, dar venind dinspre
Galaţi spre Suceava (prin Bârlad şi Roman), soseşte Petru Rareş în 1541 (Ureche, Letopiseţul,
p. 162).
„legea veche” din reînnoirea drepturilor oraşului, dată de Ştefan cel Mare în
1491. Şi acest act conţine prevederea dării simbolice a unui peşte de car, la fel ca
în cazul orăşenilor din Bârlad. Fiind unul din produsele intens vehiculate pe
drumul spre Bârlad, după cum chiar actul din 1408 ne dă de înţeles, negoţul cu
peşte a contribuit la creşterea oraşului976. După 1426, trecerea Chiliei în
stăpânirea Moldovei a impulsionat comerţul cu acest produs, ca şi cu alte
mărfuri, pe drumul ce trecea pe la Vaslui, mărind importanţa oraşului977. De
altfel, şi aici peştele a fost figurat în sigiliul oraşului, în a cărui legendă se
precizează că este dat de Ştefan voievod, în timpul căruia s-au reînnoit atât
privilegiul, cât şi sigiliul978. Populaţia oraşului a fost probabil mixtă, formată din
unguri, saşi, români şi armeni, însă, pentru secolele XV-XVI, în afara câtorva
nume de locuitori nu s-au păstrat alte informaţii. Tradiţia locală, înregistrată în
sec. al XVII-lea, afirma că ungurii ar fi fost în număr mare la începuturile
oraşului979. În 1589, încă exista un grup de catolici, de vreme ce Petru Şchiopul
trimitea o poruncă către civibus nostris ungaris, saxonibus, polonis din mai multe
oraşe, inclusiv Vaslui, cerându-le să-i primească pe iezuiţi980. O altă confirmare
avem în acest sens în mărturia lui Martin Gruneweg, din aceeaşi periodă, ce
aminteşte şi piaţa oraşului, în care se aflau două biserici de lemn981. Biserica
catolică mai funcţiona la începutul anilor 1600 (şi Quirini o pomeneşte la
1599)982, însă în timp catolicii au plecat, s-au convertit şi au fost asimilaţi, locul
lor fiind luat de români şi armeni983.
Şoltuzul şi pârgarii sunt atestaţi din sec. al XV-lea, când întreţin
corespondenţă cu orăşenii din Braşov984. Nu ştim cât de întinsă era moşia
oraşului Vaslui, ştim doar dimensiunile foarte mari ale ocolului ce depindea de
curte. În 1491, Ştefan cel Mare adăuga acestui ocol 16 sate şi o selişte,
cumpărate de la diverşi stăpâni985. În oraş a fost aşezată iniţial doar o vamă
976 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, III, p. 188, nr. 96;
vezi şi Möhlenkamp, „Réflexions concernant”, p. 15, nota 91.

978 Maria Dogaru, „Un sigiliu necunoscut al oraşului Vaslui din veacul al XVII-lea”, în HU,
II (1994), nr. 1, p. 91-96. Din sec. al XVII-lea mai apare un sigiliu al Vasluiului, ce are ca
emblemă două albine (Ghibănescu, Surete, XVI, p. 71, nr. CIII).
980 DH, vol. XI, B. 1900, p. LXIV.
981 Ciocîltan, „Martin Gruneweg”, p. 236.
982 Călători străini, vol. III, p. 639; vol. IV, p. 42-43.
983 Bandini, Codex, p. 100-102. Biserica armeană exista în 1551, când este distrusă în
prigoana iniţiată de Ştefan Rareş (Buiucliu, Cânt de jălire, p. 39).

984 Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 453, nr. 181; DH, vol. XV, partea 1, p. 55,
nr. 45.
985 DRH, A, III, p. 188, nr. 96; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 485-486.
internă986, atribuţiile acesteia extinzându-se în 1460 şi asupra mărfurilor

negustorilor polonezi987.
Responsabili de ridicarea curţii au fost Alexandru cel Bun sau fiul său,
Ştefan al II-lea, biserica lor fiind identificată de recentele săpături arheologice, la
fel ca şi biserica lui Ştefan cel Mare (biserica actuală nu este a lui Ştefan)988.
Pentru Ştefan al II-lea, curtea de la Vaslui a devenit temporar reşedinţă
principală, de aici el emiţând mai multe acte în 1439-1444989. Şi domnii ce au
urmat au preferat curtea de la Vaslui, care poate fi astfel inclusă în categoria
reşedinţelor secundare, la fel ca Iaşi, Hârlău şi Huşi990. În cadrul programului
său de modernizare a sistemului de curţi, Ştefan cel Mare a extins şi consolidat
curtea şi vechea biserică de la Vaslui (1490-1491), unde cercetările au identificat
ziduri ce au fundaţii chiar şi de doi metri grosime991. Diverse evenimente au
afectat oraşul: a fost ars de tătari în 1440, aici s-a negociat acceptarea plăţii
primului tribut faţă de otomani (1456), iar în 1475, la sud de oraş s-a dat o mare
bătălie, în care aceiaşi otomani au fost înfrânţi992.
986 DRH, A, II, p. 57, nr. 41; p. 243, nr. 164.

988 Pentru cercetările arheologice desfăşurate la curtea din Vaslui, vezi Cronica Cercetărilor
Arheologice din România. Campania 2001, p. 323-328; Campania 2003, p. 362-364; pentru
săpăturile efecuate în anii '70 sau mai vechi, vezi studiile din Acta Moldaviae Meridionalis,
Vaslui, I (1979); Alexandru Andronic, Rica Popescu, „Vaslui – reşedinţă voievodală în
secolele XV-XVI”, în AIIAI, XVII (1980), p. 586-589; Alexandru Andronic, Rica Popescu,
„Curtea domnească de la Vaslui din vremea lui Ştefan cel Mare”, în Muzeul Naţional, 6
(1982), p. 155-166 şi altele.
989 DRH, A, I, p. XXIX-XXXII; în 1444, Vasluiul este numit civitas, probabil datorită
statutului de oraş principal pe care îl obţinuse în perioada când Ştefan a rezidat aici (DRH,
D, I, p. 374, nr. 271).
990 Ibid., A, III, p. XXIX-XXXVII; DIR, XVI, A, I, p. IX-XXXIX.
991 Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor, p. 899-902, Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan
cel Mare, p. 326-327; Andronic, Popescu, „Curtea domnească”, p. 157; stabilirea funcţiilor
clădirilor descoperite la curtea de la Vaslui este încă în discuţie.
992 DRH, A, II, p. 85, nr. 58; Cronici slavo-române, p. 6, 9, 15, 18.
YZ
Concluzii
După cum cititorul şi-a dat deja seama, lucrarea de faţă cuprinde nu
numai o cercetare a lumii urbane din spaţiul ţărilor române, ci şi o analiză a
istoriei, economiei şi societăţii locale. Concluziile la care am ajuns arată că
procesul de urbanizare din Ţara Românească şi Moldova nu diferă cu mult de
procesele similare din vecinătate, în special din ţările Europei Centrale. Drumul
urmat de centrele locale de la mai vechile aşezări cu caracter rural sau pre-urban
(cu funcţie comercială), la oraşele cu autonomie şi cu funcţii multiple a fost
asemănător. Principalele diferenţe ţin de întârzierea acestui proces şi de nivelul
autonomiei acordată comunităţilor de orăşeni. Până în sec. al XIV-lea nu putem
vorbi de oraşe în ţările române, deoarece teritoriul acestora a fost puternic
afectat de migraţii, de la cele ale goţilor până la turanici. De la Imperiul Roman
şi până la apariţia principatelor, primele state medievale cu adevărat funcţionale
de aici, nu au existat condiţii pentru ca oraşele să poată funcţiona. Vecinătatea
cu Imperiul Bizantin de la Dunăre (după 1018) nu a avut consecinţe din punct de
vedere urban, căci pentru imperiu zonele nord-dunărene erau doar regiuni de
frontieră, aflate sub controlul migratorilor. Cu toate că unii istorici, puţini ce e
drept, au încercat să argumenteze că a existat o influenţă bizantină, aceasta nu
are susţinere. Căutarea unor elemente bizantine în oraşele din ţările române
reprezintă un drum înfundat. Nici măcar în oraşele-port de la gurile Dunării şi
ale Nistrului, ce au intrat în jurul anului 1400 sub controlul Ţării Româneşti şi
Moldovei, nu s-au putut identifica prea multe elemente de organizare bizantine.
Pentru a înţelege mai bine procesul de urbanizare a principatelor trebuie să ne
îndreptăm atenţia spre vest. Apariţia oraşelor a fost sincronă cu formarea statelor
medievale ale românilor, astfel că nu am putut evita în lucrare o discuţie pe
această temă. Şi Ţara Românească şi Moldova îşi au începuturile în mişcarea de
emancipare politică a românilor din Transilvania, nemulţumiţi de creşterea puterii
regelui Ungariei. Izvoarele scrise dau de înţeles că motive politice i-au
determinat pe Negru Vodă să plece din Făgăraş şi pe Bogdan din Maramureş.
Însă trecerea lor din Transilvania peste munţi nu reprezenta ceva nou. Înaintea lor,
CONCLUZII 595
regele Ungariei încercase personal să-şi extindă puterea dincolo de Carpaţi, încă
dinainte de invazia mongolă. Munţii nu au reprezentat un obstacol major pentru
ei, căci ţinta lor spre răsărit era Marea Neagră, la fel cum Adriatica fusese spre
sud-vest. Aducerea cavalerilor ioaniţi în 1211 a fost un exerciţiu în acest sens,
probabil unul cu un anumit succes. Înfiinţarea episcopiei Cumaniei în 1227 a
continuat această acţiune, ce avea nu numai substrat politic, ci şi religios.
Declanşarea invaziei mongole din 1241 a oprit pentru moment acţiunile
Ungariei, mongolii dominând pentru un secol această regiune a Europei.
Indirect, venirea lor a contribuit la extinderea urbanizării în regatele creştine ale
Poloniei şi Ungariei. Regii au devenit conştienţi că numai cu oraşe autonome şi
fortificate vor rezista mai bine unor alte atacuri ale „păgânilor”. Acordare de
privilegii a luat avânt, la fel înfiinţarea de aşezări, multe viitoare oraşe, cu
ajutorul coloniştilor germani. Fiind un proces organizat, noile aşezări au fost
întemeiate pe baze mult mai riguroase, atât juridice, cât şi economice şi
topografice.
Dacă în Polonia şi Ungaria urbanizarea era în ascensiune, în teritoriul de
la sud şi est de Carpaţi, populaţia locală s-a adaptat dominaţiei mongole, care a
fost mai puternică în regiunile din est, în special între râurile Prut şi Nistru. În
schimb, în sud, cnezatele locale s-au aflat în continuare în strânse legături cu
regatul ungar. Crizele politice ce au afectat atât Ungaria, cât şi lumea mongolă,
au permis după 1300 formarea principatelor, mai întâi Ţara Românească, apoi
Moldova.
Am arătat că în cele două ţări române apariţia oraşelor a cunoscut
semnificative particularităţi regionale, fapt neglijat până acum de cercetători.
Condiţiile politice au făcut ca fiecare dintre cele două state să fie împărţite în
două regiuni: Ţara Românească în Muntenia şi Oltenia, Moldova în Ţara de Sus
şi Ţara de Jos. Primele oraşe au apărut în Muntenia, respectiv Ţara de Sus,
acestea fiind nucleele de la care domnii locali au pornit expansiunea şi unde şi-au
avut bazele puterii şi principalele reşedinţe. Aici funcţionau deja câteva aşezări
pre-urbane numite târguri, ce jucau rolul de mici pieţe locale pentru zonele în
care se aflau. După cucerirea şi integrarea lor în cadrul noilor principate, o bună
parte din aceste aşezări au devenit centre administrative şi militare, iar din punct
de vedere economic au început să se specializeze. Stabilitatea politică a atras în
zonă negustori străini, ce urmau drumurile care traversau principatele pentru a
face legătura cu porturile de la Dunăre şi Marea Neagră („drumul Brăilei” şi
„drumul moldovenesc”, o variantă prin Moldova a „drumului mongol”). O
cercetare a hărţii drumurilor evidenţiază faptul că majoritatea viitoarelor oraşe se
află pe rutele principale sau pe ramuri ale acestora, frecventate de negustori. La
dezvoltarea oraşelor a contribuit şi poziţia geografică, majoritatea fiind situate
pe malurile unor râuri şi la întâlnirea unor mari unităţi de relief (câmpie cu deal,
deal cu munte). Se reuneau deci factori politici, economici, sociali şi geografici, favorabili
apariţiei oraşelor. Chiar dacă vor deveni oraşe, pentru autohtoni şi chiar domn
aşezările în care se desfăşura orice formă de schimb (periodic sau permanent)
erau în continuare târguri. Astfel se explică de ce acest nume a ajuns să
definească inclusiv oficial (în Moldova) atât aşezarea pre-urbană, cât şi pe cea
urbană, percepţie medievală ce a avut efecte până astăzi. O parte dintre istoricii
români au fost sau sunt înclinaţi să susţină că oraşele din ţările române nu au
fost decât o simplă evoluţie din vechile târguri, unele din instituţiile lor fiind
adaptări ale unor instituţii mai vechi. Faptul că oraşele medievale de aici au
evoluat din vechi târguri este adevărat. Evoluţia este însă limitată la unele
aspecte, căci oraşele au preluat de la târgurile originale doar funcţia comercială şi
locul pe care se aflau. Oraşele din ţările române sunt instituţional un import, iar
comunităţile ce le-au locuit au fost alimentate cu oameni veniţi din afară.
Am accentuat în lucrarea noastră rolul colonizărilor, deoarece acest proces
a fost fundamental pentru noua orientare dată aşezărilor ce mergeau pe drumul urbanizării,
dar şi pentru că a primit o atenţie mai redusă în lucrările istoricilor români.
Procesul de colonizare nu reprezenta ceva nou. Izvoarele arată că grupuri de
unguri şi germani trecuseră munţii încă dinainte de invazia mongolă, cu sprijinul
regilor maghiari. Procesul a fost reluat în jurul anului 1300, la sud de Carpaţi, şi
după 1345-1347 la est, fiind ulterior preluat de domnii din ţările române. Lipsa
unor statistici face imposibilă evaluarea numărului exact al celor care au venit în
acest colţ al Europei. Probabil în sec. al XIV-lea au fost cel puţin câteva mii, lor
adăugându-li-se alţii în secolul următor. În oraşe se pare că s-au aşezat mai mult
germani, numiţi saşi, la fel ca în Transilvania şi Serbia. Felul în care s-au
organizat şi locurile unde s-au instalat pot fi identificate apelând doar la izvoare
târzii, de după Reformă, când starea acestor comunităţi nu mai era aceeaşi.
Germanii au fost mai numeroşi în oraşele din zona submontană a Ţării
Româneşti şi din nord-vestul Moldovei. În schimb, ungurii au fost mai mulţi în
centrul şi sud-vestul Moldovei. În Moldova au venit şi semnificative grupuri de
armeni, ce s-au aşezat în oraşele din nord-vest.
Principala noutate pe care au adus-o coloniştii a fost la nivelul
organizării aşezărilor şi comunităţilor. Nou-veniţii au introdus un mod de
organizare pe care l-au copiat după cel din teritoriile de unde au venit. În Ţara
Românească se observă influenţa transilvană, în timp ce în Moldova mai
importantă a fost cea din Polonia. Astfel se explică de ce la sud de Carpaţi
reprezentantul orăşenilor poartă numele de judeţ (din judex), în timp ce la est
avem şoltuzul (din scultetus) sau voitul (din advocatus). Membrii sfaturilor orăşeneşti
au purtat acelaşi nume în cele două principate, pârgari (din Bürger).
Am arătat în mai multe rânduri pe parcursul lucrării cât de „zgârcite” în
detalii sunt izvoarele în ceea ce priveşte rolul coloniştilor în urbanizare. Am
identificat totuşi tradiţia descălecatului oraşelor, înregistrată în scris de cronici sau
păstrată oral de comunităţile catolice de mai târziu, ca fiind baza în izvoarele
CONCLUZII 597
scrise a ipotezei că şi oraşele din ţările române (cel puţin cele mai vechi) au fost
fondate printr-o locatio. Se adaugă terminologia urbană, cu folosirea unor
termeni importaţi, ca varoş şi miasto, toponimia şi urmele arheologice (ceramica,
metode noi de lucru). Am introdus şi un argument recent folosit de specialişti,
topografia. Mai ales în Moldova, dar şi în cele mai vechi oraşe ale Ţării
Româneşti s-a putut identifica planul oraşului medieval, relativ regulat, cu străzi
paralele şi piaţă centrală.
Diferenţele regionale se observă şi în cronologia procesului de
urbanizare. În Muntenia, primele oraşe apar în sec. al XIV-lea în zona înaltă, în
timp ce în Oltenia ele primesc susţinerea domnului şi confirmare oficială abia în
sec. al XVI-lea. Moldova cunoaşte o situaţia mai bună, între oraşele din colţul de
nord-vest al Ţării de Sus (a doua parte a sec. al XIV-lea) şi cele din Ţara de Jos
(din sec. al XV-lea) fiind o diferenţă de timp mai mică. Şi într-o parte şi în
cealaltă, oraşele au apărut cu sprijinul domnului, care a acordat privilegii
comunităţilor stabilite în aşezările pre-urbane. Iniţial, de privilegii au beneficiat
coloniştii, ulterior acestea fiind extinse şi asupra altor categorii de oameni
stabiliţi acolo. Domnii au urmat modelele din ţările vecine, permiţând locuitorilor
oraşelor să se organizeze după propriile obiceiuri. Reunite, aceste obiceiuri pot fi
considerate ca parte a cunoscutei „legi germane”, după care s-au ghidat comunităţile din
toată Europa Centrală. Procesul de extindere a autonomiei a fost însă limitat de
aceiaşi domni, care nu au permis mai multă libertate (precum plata unei singure
taxe), pentru că nu au dorit o limitare a surselor lor de venituri din oraşe. Din
acest motiv, comunităţile din oraşele ţărilor române nu au devenit suficient de
puternice pentru a-şi lua cu adevărat soarta în mâini. Nu au avut un mare consiliu
şi nu au avut forţa economică pentru a ridica ziduri de apărare. Au fost astfel
expuse numeroaselor atacuri din exterior, de care ţările române nu au dus lipsă.
Zona joasă a Ţării Româneşti (Câmpia Bărăganului) şi teritoriul dintre Prut şi
Nistru al Moldovei au fost lipsite de oraşe tocmai pentru că erau lipsite de
apărare împotriva atacurilor tătarilor, mai târziu ale turcilor.
Societatea urbană era o lume la fel de diversă şi cosmopolită, atât deschisă la nou
cât şi conservatoare, ca şi în alte oraşe ale continentului. Oraşele din Ţara
Românească şi Moldova erau multi-etnice şi creştine. Prezenţa alături de
români, populaţia locală, a saşilor, ungurilor sau armenilor a făcut ca în oraşe să
coexiste comunităţi cu orientări religioase diferite. Catolicii şi armenii îşi puteau
practica cultul, fiind protejaţi de domn. Indiferent că era catolic sau ortodox,
preotul era şi în oraşe un personaj important. Nu acelaşi lucru îl putem spune
despre ne-creştini. Deşi puteau veni în ţările române, nu au fost lăsaţi niciodată
să îşi ridice lăcaşuri de cult. Reforma şi extinderea protestantismului au fost
văzute ca o ameninţare de unii domni, astfel că în sec. al XVI-lea se observă
schimbări de atitudine mai ales faţă de protestanţi, chiar catolici.
Din ce în ce mai multe voci recunosc că oraşele din această regiune au

cunoscut un patriciat, cu toate că influenţa şi puterea sa economică pot fi doar
bănuite. Cel puţin pentru sec. al XV-lea, din acest grup de elită, numit „oameni
buni”, făceau parte orăşenii cu funcţii şi marii negustori şi meşteşugari,
deţinători de case, terenuri, dughene şi vii. Întreţineau relaţii cu membrii
grupurilor similare din Polonia şi Ungaria, îşi dădeau fii la studii la universităţile
de acolo, probabil şi căsătoriile aveau loc la acelaşi nivel. Ca peste tot în Europa,
ei luau principalele decizii în oraş. Erau secondaţi de grupul mare al negustorilor
şi meşteşugarilor obişnuiţi. Cunoaştem mai bine implicarea în comerţul extern a
acestora şi mai puţin felul în care răspundeau cerinţelor pieţei interne. Nu
lipseau cei de condiţie joasă (oamenii dependenţi şi robii), marginalii (cei cu boli
incurabile, infirmii, cerşetorii), dar şi oameni suspectaţi de credinţe religioase
neconforme cu dogma oficială (bogomilii).
Situaţia relativ mai bună a izvoarelor din sec. al XV-lea permite crearea
unei imagini rezonabile, însă limitată, asupra economiei şi organizării oraşelor.
De altfel, acesta a fost secolul de apogeu al oraşelor din ţările române, care au devenit
parte integrantă a circuitului economic din evul mediu târziu ce lega centrul
Europei de Levant, Buda şi oraşele din Transilvania de Dunăre şi Cracovia şi
Liov de Marea Neagră. Pieţele locale erau frecventate de tot mai numeroşi
negustori unguri, polonezi, italieni, germani, armeni, raguzani sau turci, atraşi de
ceea ce a devenit o adevărată specializare comercială a principatelor, şi anume
oferta bogată de produse brute sau materii prime: cereale, sare, miere, ceară,
animale, piei, peşte, vin etc. Aceasta arată orientarea preponderent agricolă a
acestor ţări şi slaba dezvoltare a meşteşugurilor (cu ofertă doar pentru piaţa
internă). Lipsa unei mai bune specializări în prelucrare şi producere de produse
finite a permis negustorilor, străini şi locali, să aducă din afară mărfuri de calitate
sau care nu se găseau în aceste locuri: condimente, postav, haine şi încălţăminte,
metale sau obiecte de metal (unelte şi arme). Schimburile se făceau în pieţele
oraşelor sau în bâlciurile ce au început să se ţină în preajma acestora cel puţin
din sec. al XV-lea. În mod evident, direcţia comercială pe care au urmat-o
oraşele din ţările române a fost influenţată de orientarea statelor suzerane.
Negustorii din Ţara Românească au devenit parte a filierei urmată de negustorii
din Ungaria, în timp ce cei Moldova s-au raliat orientărilor comerciale ale
negustorilor din Polonia.
Domnii din sec. al XVI-lea au încercat să ducă mai departe politica
predecesorilor, pentru a asigura oraşelor lor poziţia de intermediar în comerţul
dintre Europa Centrală şi Orient. Se observă primele semne ale unei politici
protecţioniste. Neagoe Basarab, Bogdan al III-lea, Petru Rareş sau Alexandru
Lăpuşneanu au confirmat înţelegerile comerciale ce prevedeau liberul acces al
polonezilor şi otomanilor prin ţările lor, insă în realitate au început să
restricţioneze traversarea lor, obligându-i să vândă mărfurile în anumite oraşe.
CONCLUZII 599
Presiunile comune, polone şi otomane, i-au determinat pe domnii din ultimele

decenii ale sec. al XVI-lea să părăsească această atitudine.
În secolele XIV – XVI, a existat un echilibru în raporturile dintre oraşe
şi domni, cei din urmă respectând drepturile oraşelor. Nu avem dovezi ale
intervenţiei puterii centrale în oraşe înainte de 1500. Situaţia tinde a se schimba
din sec. al XVI-lea, dar mai ales în următoarele două secole, pe fondul
pătrunderii în oraşe a unor elemente orientale. Creşte numărul grecilor, evreilor
şi al armenilor veniţi din sudul Dunării, în schimb scade ponderea saşilor şi
ungurilor, care încep să fie asimilaţi, pe fondul trecerii la luteranism (apoi
revenirii la catolicism) sau în urma căsătoriilor mixte. Şi schimbările politice din
regiune îşi spun cuvântul. Prin controlul exercitat asupra Dunării şi Mării Negre,
Imperiul Otoman a atras treptat principatele în sfera sa de putere politică şi
economică. Oraşele de la 1600 nu mai sunt aceleaşi cu cele de la 1400.
Cu toate că s-au aflat la periferia geografică a Europei, oraşele şi orăşenii
din ţările române au făcut parte din aceasta. Felul în care a decurs urbanizarea,
instituţiile oraşelor, societatea, ocupaţiile demonstrează fără dubiu acest lucru.
Bibliografie1
Surse
Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana, vol. I, Acta Patriarchatus
Constantinopolitani, ed. Fr. Miklosich, Jos. Müler (Viena: 1860).
Akta grodzkie i ziemskie z Czasów rzeczypospolitej Polskiej z archivum tak zwanego
bernardyńskiego we Lwowie, vol. III-V (Liov: 1872-1875).
Album civium Leopoliensium. Rejestry przyjęć do prawa miejskiego we Lwowie, 1388-1783,
tom I, ed. Andrzej Janeczek (Poznań, Varşovia: Wydawnictwo
Poznańskiego Towarzystwa Przyjaciół Nauk, 2005).
Album studiosorum Universitas Cracoviensis, I-II, ed. B. Ulanowski (Cracovia: 1887).
Annales minorum seu trium ordinum a S. Francisco institutorum, ed. Luca Waddingo,
vol. VI-VII, IX (Claras Aquas: 1931-1932).
Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, tom IV, ed. I. Fógel, B. Iványi
şi L. Juhász (Budapesta: 1941).
Antonovici, Ioan, Documente bârlădene, vol. I, IV (Bârlad: 1911, 1924).
Atti della Societa Ligure di Storia Patria, vol. VI, ed. P. Amedeo Vigna (Genova:
1868).
Balard, Michel, Gênes et l’outre mer, tom II, Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò,
1360 (Paris, La Haye, New York: Mouton Éditeur, 1980).
Bandini, Marco, Codex. Vizitarea generală a tuturor bisericilor catolice de rit roman din
Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu (Iaşi: Editura Presa
Bună, 2006).
Băjan, Dumitru I., Documente de la Arhivele Statului, vol. I (Câmpulung: 1929).
Bălan, Teodor, Documente bucovinene, vol. II-III (Cernăuţi: 1934, 1937).
Beldiceanu-Steinherr, Irène; Beldiceanu, Nicoară, „Acte du regne de Selim I
concernant quelques échelles danubiennes de Valachia, de Bulgarie et de
Dobrudja”, în SF, XXIII (1964).
Bogdan, Damian P.; Vătămanu, Ioana, „Acte moldoveneşti din secolul XVI
referitoare la aşezări din judeţul Neamţ”, în Memoria Antiquitatis, Piatra
Neamţ, 4-5 (1972-1973).
Bogdan, Ioan, Documente moldoveneşti din sec. XV şi XVI în arhivul Braşovului
(Bucureşti: 1905).
Bogdan, Ioan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara
Ungurească în secolele XV – XVI, vol. I (1413-1508) (Bucureşti: 1905).
1 După cum am precizat şi în Notă, în bibliografie am inclus, din motive de spaţiu, doar
lucrările ce sunt citate cel puţin de două ori.
BIBLIOGRAFIE 601
Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II (Bucureşti: 1913).
Bogdan, I., „Inscripţiile de la Cetatea-Albă şi stăpânirea Moldovei asupra ei”, în
AARMSI, s. II, 30 (1907-1908).
Buiucliu, Grigore M., Cânt de jălire asupra armenilor din ţara vlahilor de diaconul Minas
Tokatţi (Bucureşti: 1895).
Burr, Malcolm, „The Code of Stephan Dušan, Tsar and Autocrat of the Serbs
and Greeks”, în Slavonic and East European Review, 28 (1949-1950).
Cantemir, Dimitrie, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. II, ed.
Dan Sluşanschi, Valentina Eşanu, Andrei Eşanu (Bucureşti: Institutul
Cultural Român, 2007).
Carte românească de învăţătură, ed. Andrei Rădulescu (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1961).
Călători străini despre ţările române, vol. I-VIII (Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1968-1983); vol. IX-X (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997-2001).
Cernovodeanu, Paul, „«Vizitaţia» misionarului franciscan Blasius Kleiner în Ţara
Românească, Banat şi sudul Transilvaniei (1764)”, în Revista de istorie socială,
Iaşi, VIII-IX (2003-2004).
Chalcocondil, Laonic, Expuneri istorice, trad. Vasile Grecu (Bucureşti: Editura
Codrescu, Theodor, Uricariul, vol. XI (Iaşi: 1889).
Condica lui Mavrocordat, vol. II-III, ed. Corneliu Istrati (Iaşi: Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, 2008).
Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele poloneze.
Secolul al XVI-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1979).
Costăchescu, Mihai, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517)
(Bucureşti: 1940).
Costăchescu, Mihai, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527)
(Bucureşti: 1943).
Costăchescu, Mihai, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II (Iaşi:
1932).
Costin, Miron, Opere, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1958); cuprinde Letopiseţul Ţării Moldovei, Cronica polonă,
Poema polonă şi De neamul moldovenilor.
Cronici turceşti privind ţările române, vol. I, ed. M. Guboglu, Mustafa Mehmet
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ed. P.P. Panaitescu
del Chiaro Fiorentino, Anton-Maria, Revoluţiile Valahiei, trad. S. Cris-Cristian
(Iaşi: 1929).
Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente (1393-1849), ed. Vasile Gh.
Miron et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1983).
Dlugossi, Ioannis, Annales seu cronicae incliti regni Poloniae, vol. I, ed. I. Dąbrowski;
vol. IX, ed. S. Budkowa et al. (Varşovia: Państwowe Wydawnictwo
Naukowe, 1964, 1978).
Dlugossi, Ioannis, Historiae Polonicae, vol. I, Liber XI (Leipzig: 1711).
Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I-III, XXI, XXIII, XXV
(Bucureşti: 1975-2003); B, Ţara Românească, vol. I-VIII, XI, XXI-XXV,
XXX (Bucureşti: 1966-1998); C, Transilvania, vol. X-XI (Bucureşti:
1977-1981); D, Relaţii între Ţările Române, vol. I (Bucureşti: 1977, toate la
Editura Academiei Române).
Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVI, vol. I-IV; veacul XVII,
vol. I-V (Bucureşti: 1953-1957); B, Ţara Românească, veacurile XIII-XV,
vol. I; veacul XVI, vol. V-VI; veacul XVII, vol. I-IV (Bucureşti: 1953-1954);
C, Transilvania, veacurile XI-XIII, vol. I; veacul XIV, vol. IV (Bucureşti:
1951-1955); se adaugă A, Indicele numelor de persoane, veacurile XIV-XVII,
întocmit de Al. I. Gonţa, ed. I. Caproşu (Bucureşti: 1995); B, veacurile
XIII-XVI, Indicele numelor de locuri, ed. Ion Donat (Bucureşti: 1956); B,
veacul XVII (1601-1625), Indicele numelor de locuri, ed. Ion Donat
(Bucureşti: 1960, toate la Editura Academiei Române).
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I (Bucureşti: Editura
Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi târguri, seria A, Moldova,
vol. II, sub. red. lui Gh. Ungureanu et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, 1960).
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, II, V-VI, ed. Ioan Caproşu, vol. I,
împreună cu Petronel Zahariuc (Iaşi: Editura Dosoftei, 1999-2004).
Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, părţile
1-2; vol. II, părţile 1-3; vol. VIII; vol. XI; vol. XIV, partea 1; vol. XV,
partea 1; suplement II, vol. I (Bucureşti: 1887-1911).
Documente şi însemnări româneşti din sec. al XVI-lea, ed. Gheorghe Chivu et al.
Documente turceşti privind istoria României, vol. I, ed. Mustafa A. Mehmed
Dragomir, Silviu, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în
secolul XV şi XVI (Bucureşti: 1927).
Drăghiceanu, Virgil, „O tocmeală a lui Matei Basarab”, în BCMI, IV (1911);
XIX (1926).
Filitti, I. C., Din arhivele Vaticanului, vol. I, Documente privitoare la episcopatele catolice
din Principate (Bucureşti: 1913).
Filstich, Johann, Încercare de istorie românească. Tentamen historiae Vallachicae, ed.
Adolf Armbruster (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979).
BIBLIOGRAFIE 603
Georgescu, George, „Cronica franciscanilor din 1764, prima istorie a oraşului

Câmpulung”, în Verbum, Bucureşti, V (1994).
Ghibănescu, Gh., Surete şi izvoade, vol. II-IV, XVI, XXI, XXIV (Iaşi: 1907-1926).
Gioglovan, Radu, „O «tocmeală» a lui Matei Basarab privitoare la scutirea
târgoviştenilor de unele dări pentru vin”, în SAI, IV (1962).
Giurescu, Dinu C., „Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin
Brîncoveanu”, în SMIM, V (1962).
Górka, Olgierd, Cronica epocii lui Ştefan cel Mare (1457-1499) (Bucureşti: 1937).
Hasdeu, B. P., Arhiva istorică a României, tom I, părţile I-II (Bucureşti: 1864-1865).
Il mappamondo di Fra Mauro, vol. II, ed. Tullia Gasparini Leporace, Roberto
Almagia (Roma: Istituto Poligrafico dello Stato, 1956).
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848),
ed. Constantin Bălan (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994).
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800), redactor
responsabil Alexandru Elian (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1965).
Iorga, N., Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III (Bucureşti: 1897).
Iorga, N., Inscripţii din bisericile României, vol. I (Bucureşti: 1905).
Iorga, N., Scrisori de negustori (Bucureşti: 1925).
Iorga, N., Scrisori şi zapise de meşteri români (Bucureşti: 1926).
Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, vol. I-II, V, VII, XI,
XXIII (Bucureşti: 1901-1913).
„Istoria moldovenească din Kronika Polska a lui Bielski”, trad. G. I. Nastase, în
Cercetări istorice, Iaşi, I (1925).
Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la
anul 1774 dat mai întâi la lumină în limba grecească la anul 1806 de fraţii Tunusli,
trad. G. Sion (Bucureşti: 1863).
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D.
Simionescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960).
Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul, ed. Constantin Grecescu
Izvoare privind istoria României. Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, ed.
Alexandru Elian, Nicolae-Şerban Tanaşoca; vol. IV, ed. H. Mihăescu, R.
Lăzărescu, N. Ş. Tanaşoca, T. Teoteoi (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1975-1982).
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. II, partea 1, ed. Victor
Eskenasy (Bucureşti: Editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din
România, 1988).
Lapedatu, Al., „Două documente care amintesc pe Negru Vodă”, Arhiva, vol.
XIII, no. 3-4 (1902).
Metryka Uniwersytetu Krakowskiego z lat 1400-1508, ed. Antoni Gąsiorowski,

Thomas Jurek, Isabela Skierska, cu colaborarea lui Ryszard Grzesik, vol.
1-2 (Kraków: Societas Vistulana, 2004).
Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár 1467-1706, vol. I (Budapesta: Magyarságkutató
Intézet, 1989).
Năstase D.; Marinescu, F., Les actes roumains de Simonopetra (Mont Athos). Catalogue
sommaire (Atena: Manoutios, 1987).
Neculce, Ion, Opere, ed. Gabriel Ştrempel (Bucureşti: Editura Minerva, 1982),
cuprinde Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte.
Novgorodskaia pervaia letopisi starşego i mladşego izvodov, sub. red. lui A. N. Nasonov,
M. N. Tihomirov (Moscova: 1950).
Nussbächer, Gernot, „Un document privind comerţul Braşovului cu Moldova la
sfârşitul secolului XV”, în AIIAI, XXI (1984) şi XXII (1985), nr. 2.
Panaitescu, P. P., Documente slavo-române din Sibiu (1470 – 1653) (Bucureşti: 1938).
Petkov, Kiril, The Voices of Medieval Bulgaria, Seventh-Fifteenth Century. The Records of
a Bygone Culture (Leiden, Boston: Brill, 2008).
Pistarino, G., Notai Genovesi in Oltremare: atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò
(1360-1361) (Genova: 1971).
Popa-Lisseanu, G., Izvoarele istoriei românilor, vol. II, III, V, VII (Bucureşti:
1934-1935).
Potra, George; Simache, N., Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor
(1632-1857) (f. l. a.).
Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, ed. S.G. Longinescu, în Legi vechi
româneşti, vol. I (Bucureşti: 1912).
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. I-III (Braşov: 1886-1896).
Radojčić, Nicola, Zakon o rudnicima despota Stefana Lazarevića (Belgrad: SAN,
1962).
Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, vol. I
(Sibiu: 1880).
Relaţiile ţărilor române cu Poarta otomană în documentele turceşti (1601-1712), ed.
Tahsin Gemil (Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1984).
Rosetti, Al., Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei (1592-1638) (Bucureşti: 1944).
Scriptores rerum hungaricarum, partea I, ed. J. G. Schwandtner (Trnava: 1765); vol.
II (Budapesta: 1938)
Sea Charts of the Early Explorers, 13th to 17th Century, ed. Michel Mollat du Jourdin et
al. (Fribourg: Thames and Hudson, 1984).
Simonescu, Dan, „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport
cu cronicile interne contemporane”, în SMIM, III (1959).
Siruni, H. Dj., „Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica
armenilor din Cameniţa”, în AARMSI, ser. III, XVII (1935-1936).
BIBLIOGRAFIE 605
Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului, 1388-1918, vol. I, ed.
Vasile Gh. Miron et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului,
1989).
The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2 (1301-1457), ed. János M. Bak,
Pál Engel, James Ross Sweeney (Salt Lake City: Charles Schlacks Jr.
Publisher, 1992).
The Portolan Chart of Angellino de Dalorto, MCCCXXV, ed. Arthur R. Hinks
(Londra: Royal Geographical Society, 1929).
Tocilescu, Grigore, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603) (Bucureşti: 1931).
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura
de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958).
Viaţa preacuviosului Nicodim sfinţitul, ed. Iosif Bobulescu (Bucureşti: 1883).
Viaţa Sfântului Nifon, ed. Vasile Grecu (Bucureşti: 1944).
Vîrtosu, Ioan, „Biserici de lemn şi cruci de piatră din judeţul Râmnicul Vâlcii.
Inscripţii”, în BCMI, XXVI (1933).
Lucrări generale şi secundare
A History of Hungary, ed. Ervin Pamlényi (Budapesta: Corvina Press, 1973).

A History of Hungary, ed. Peter F. Sugar (Bloomington: Indiana University Press,
1994).
Achim, Viorel, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2008).
Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1998).
Achim, Viorel, „Despre vechimea şi originea Banatului de Severin”, în RI, s.n.,
V (1994), nr. 3-4.
Achim, Viorel, „Ordinul franciscan în ţările române în secolele XIV-XV.
Aspectele teritoriale”, în RI, seria nouă, VII (1996), nr. 5-6.
Albu, Ioan, „Lespedea funerară a comitelui Laurenţiu din Câmpulung”, în Studia
Varia In Honorem Professoris Ştefan Ştefănescu Octogenarii, ed. Cristian Luca,
Ionel Cândea (Bucureşti-Brăila: Editura Academiei Române, Editura
Istros, 2009).
Aleksandrov, Emil, „The International Treaties of Medieval Bulgaria (Legal
Aspects)”, în BHR, 17 (1989), nr. 4.
Alexandrescu-Dersca, M., „L’expédition d’Umur beg d’Aydin aux bouches du
Danube (1337 ou 1338), în Studia et acta orientalia, 2 (1959).
Andreescu, Ştefan, Din istoria Mării Negre (genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în
secolele XIV-XVII) (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001).
Andreescu, Ştefan, Vlad Ţepeş (Dracula) între legendă şi adevăr istoric, ed. a II-a
(Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998).
Andreescu, Ştefan, „«Cruciada târzie» şi Marea Neagră”, în Marea Neagră. Puteri
maritime-puteri terestre (sec. XIII-XVIII), coord. Ovidiu Cristea (Bucureşti:
Institutul Cultural Român, 2006).
Andreescu, Ştefan, „Noi ştiri despre exportul de cereale prin Cetatea Albă şi
gurile Dunării (prima jumătate a secolului al XV-lea)”, în SMIM, 20
(2002).
Andronic, Alexandru, Iaşii până la mijlocul secolului al XVI-lea (Iaşi: Editura
Junimea, 1986).
Andronic, Alexandru, „Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor
mai vechi izvoare ruseşti”, în Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965).
Andronic, Alexandru; Popescu, Rica, „Curtea domnească de la Vaslui din
vremea lui Ştefan cel Mare”, în Muzeul Naţional, 6 (1982).
Andronic, Al.; Neamţu, Eugenia; Dinu, M., „Săpăturile arheologice de la curtea
domnească din Iaşi”, în AM, V (1967).
Apetrei, Cristian Nicolae, „Observaţii pe marginea conotaţiilor economice şi
sociale ale termenilor «sirac» şi «siromah» în documentele slavo-române
redactate în secolele XV-XVI în Ţara Românească”, în Prinos lui Petre
Diaconu la 80 de ani, ed. Ionel Cândea et el. (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura
Istros, 2004).
Aricescu, C. D., Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, partea I
(Bucureşti: 1855).
Armbruster, Adolf, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Români în
cronica săsească (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).
Armbruster, Adolf, „Terminologia politico-geografică şi etnică a ţărilor române
în epoca constituirii statale”, în Constituirea statelor feudale, coord. Nicolae
Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980).
Artimon, Alexandru, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg.
Trotuş, Adjud) (Iaşi: Editura Documentis, 1998).
Artimon, Alexandru, Oraşul medieval Trotuş în secolele XIV-XVII. Geneză şi evoluţie
(Bacău: Corgal Press, 2003).
Artimon, Alexandru, „Contribuţii arheologice la istoria oraşului Bacău”, în
Carpica, XIII (1981).
Asăvoaie, Costică, „Târgul Sărăţii – un târg dispărut?”, în AM, XX (1999).
Astuti, Guido, „Le colonie genovesi del Mar Nero e i loro ordinamenti
giuridici”, în Colocviul româno-italian „Genovezii la Marea Neagră în secolele
XIII-XIV”, Bucureşti, 1975, ed. Ştefan Pascu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1977).
Atlas istoric al oraşelor din România, seria A, Moldova, fasc. 1, Suceava, coord. Mircea
D. Matei (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2005).
BIBLIOGRAFIE 607
Atlas istoric al oraşelor din România, seria A, Moldova, fasc. 2, Siret, coord. Dan
Dumitru Iacob (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010).
Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 1, Târgovişte,
coord. Gh. I. Cantacuzino (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006).
Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 2, Câmpulung,
coord. Dan Dumitru Iacob (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2008).
Aubin, Hermann, „The Lands East of the Elbe and German Colonization
Eastwards”, în The Cambridge Economic History of Europe, vol. I, The Agrarian
Life of the Middle Ages, ed. a II-a de M. M. Postan (Cambridge: Cambridge
University Press, 1966).
Auner, C., „Episcopia catolică a Argeşului”, în RC, III (1914).
Auner, C., „Episcopia de Baia”, în RC, IV (1915).
Auner, C., „Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea”, în RC, III (1914).
Bacumenco, Ludmila, Ţinutul Orheiului în secolele XV-XVI (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006).
Balard, Michel, La Romanie Génoise (XIIe – début du XVe siècle), vol. I (Roma:
École Française de Rome, 1978).
Balş, G., Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea
(Bucureşti: 1933).
Balş, Ştefan, „Restaurarea Bărăţiei din Câmpulung Muscel”, în Monumente istorice.
Studii şi lucrări de restaurare (Bucureşti: 1969).
Baraschi, Silvia, „Numele oraşului Brăila în sursele medievale (secolele XIV-XV)”,
în Istros, Brăila, V (1987).
Barbu, Daniel, „Formarea elitelor din Ţara Românească în secolul XV. Un
studiu de caz: Peterman din Câmpulung”, în Arhiva Genealogică, Iaşi, II
(1995), nr. 3-4.
Barbu, Daniel, „Pèlerinage à Roma et croisade. Contribution à l’histoire
religieuse des Roumains dans la première moitié du XVe siècle”, în RRH,
XXXIII (1994), nr. 1-2.
Barbu, Violeta, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al
XVII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2008).
Batariuc, Paraschiva-Victoria, „Biserici dispărute la Suceava”, HU, XV (2007),
nr. 1-2.
Batariuc, Paraschiva-Victoria, „Din nou despre ceramica cenuşie de la Suceava”,
în AM, XXV (2002).
Bădărău, Dan; Caproşu, Ioan, Iaşii vechilor zidiri până la 1821 (Iaşi: Editura
Junimea, 1974).
Bănescu, N., „Maurocastrum – Mo(n)castro – Cetatea-Albă”, în AARMSI, ser.
III, XXII (1939-1940).
Bătrîna, Adrian; Sion, Gheorghe, „Locuinţa din a doua jumătate a secolului XIV
de la Târgu Neamţ”, în SCIVA, 57 (2006), nr. 1-4.
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Cercetări arheologice efectuate în anul 1979 în

cuprinsul aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş”, în CA, IV (1981).
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Contribuţia cercetărilor arheologice la
cunoaşterea arhitecturii ecleziastice din Moldova în secolele XIV-XV”, în
SCIVA, 45 (1994), nr. 2.
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Contribuţii arheologice cu privire la aşezarea de la
Baia în epoca anterioară întemeierii statului feudal Moldova”, în SCIVA,
31 (1980), nr. 4.
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea primului
lăcaş al Mitropoliei Moldovei: biserica Mirăuţilor din Suceava”, în CA, V
(1982).
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Date istorice şi arheologice despre biserica
catolică din Baia”, în Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, X (1983).
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „O mărturie arheologică despre relaţiile
internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I”, în SCIVA, 34,
(1983), nr. 4.
Bătrîna, Lia; Bătrîna, Adrian, „Unele opinii privind aşezarea saşilor la Baia în
lumina cercetărilor arheologice”, în CA, VI (1983).
Bârsănescu, Ştefan, Academia domnească din Iaşi, 1714-1821 (Bucureşti: Editura de
Stat Didactică şi Pedagogică, 1962).
Beldiceanu, Nicoară, Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de
la Bibliothèque Nationale a Paris, vol. II (Paris: La Haye, 1964).
Beldiceanu, Nicoară, Recherche sur la ville ottomane au XVe siècle. Etudes et actes
(Paris: Libraire D’Amérique et D’Orient, 1973).
Beldiceanu, Nicoară, „La conquête des cités marchandes de Kilia et de Cetatea
Albă par Bayezid II”, în SF, XXIII (1964).
Benbassa, Esther; Rodrigue, Aron, The Jews of the Balkans. The Judeo-Spanish
Community, 15th to 20th Centuries, ed. a II-a (Oxford: Blackwell, 1995).
Berend, Nóra, At the Gate of Christendom: Jews, Muslims, and "Pagans" in Medieval
Hungary, c. 1000-c. 1300 (Cambridge: Cambridge University Press, 2001).
Berindei, Dan, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1462-1862)
(Bucureşti: Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, 1963).
Binder, Paul, „Oraşul Rodna în secolul al XIII-lea”, în Anuarul Institutului de
Istorie Cluj, XXXI (1992).
Binder, Pavel, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, în
SCIA, seria Artă plastică, XXII (1975), nr. 1.
Binder, Pavel, „Drumurile şi plaiurile Ţării Bârsei”, în SAI, XIV (1969).
Birnbaum, Marianna D., „Buda between Tatars and Turks”, în Urban Society of
Eastern Europe, ed. Bariša Krekic (Berkeley: University of California Press,
1987).
BIBLIOGRAFIE 609
Bocăneţu, Al., Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, ed. a II-a (Cernăuţi:
1933).
Bogdan, Ioan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
Ungaria în secolele XV – XVI (Bucureşti: 1902).
Bogucka, Maria, „Limited Urban Landownership: Towns and Nobility in Early
Modern Poland, c. 1500-1650”, în Power, Profit and Urban Land.
Landownership in Medieval and Early Modern Northern European Towns, ed.
Finn-Einar Eliassen, Geir Atle Ersland (Aldershot: Scolar Press, 1996).
Bogucka, Maria, „The Towns of East-Central Europe from the Fourteenth to
the Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition. From the
Fourteenth to the Seventeenth Century, ed. Antoni Maczak, Henryk
Samsonowicz, Peter Burke (Cambridge: Cambridge University Press,
1985).
Bowman, Steven B., The Jews of Byzantium. 1204-1453, (University of Alabama
Press, 1985).
Brătianu, Gh. I., Recherches sur Vicina et Cetatea Albă (Bucureşti: 1935).
Brătianu, Gh. I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. Valeriu
Râpeanu (Bucureşti: Editura Eminescu, 1980).
Brătianu, Gh. I., „Demetrius Princeps Tartatorum (Ca. 1360-1380)”, în Revue des
études roumaines, Paris, IX-X (1965).
Brătulescu, Victor, Curtea de Argeş (Bucureşti: 1941).
Brezeanu, Stelian, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice (Bucureşti:
Editura Corint, 2002).
Brezeanu, Stelian, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale
medievale româneşti. Un caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu,
Romanitatea orientală în evul mediu de la cetăţenii romani la naţiunea medievală
(Bucureşti: Editura All, 1999).
Bromberg, J., „Toponymical and Historical Miscellanies on Medieval Dobrudja,
Bessarabia and Moldo-Wallachia”, în Byzantion. Revue Internationale des
Études Byzantines, Bruxelles, vol. XII (1937), fasc. I şi fasc. II; vol. XIII
(1938), fasc. I.
Browning, Robert, Byzantium and Bulgaria a Comparative Study Across the Early
Frontier (Berkeley: University of California Press, 1975).
Burac, Constantin, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea
(Bucureşti: Editura Academica, 2002).
Busuioc, Elena, Ceramica de uz comun nesmălţuită din Moldova (secolul al XIV-lea până
la mijlocul secolului al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1975).
Busuioc, Elena, „O casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la
Râmnicul Vâlcea”, în SCIVA, XXXIX (1988), nr. 2.
Busuioc, Elena, „Vestigii feudale de la Râmnicu Vâlcea”, în Buridava. Studii şi

materiale, 3 (1979).
Cankova-Petkova, Genoveva; Primov, Borislav, „Dubrovnik, Byzantium and
Bulgaria at the End of the 12th Century”, în EH, III (1966).
Cantacuzino, Gh. I., Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, ed. a II-a
Cantacuzino, G., „Les tombes de Bogomiles découvertes en Roumanie et leurs
rapports avec les communautés hérétiques byzantines et balkaniques”, în
Actes du XIVe Congrès International des études byzantines, vol. II (Bucureşti:
Cantacuzino, Gh. I.; Cristocea, Sp. et al., „Principalele rezultate ale cercetărilor
arheologice la ansamblul fostei curţi domneşti din Câmpulung din anii
1975-1977”, în Studii şi comunicări, Câmpulung-Muscel, 1981.
Caproşu, I., „Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de
vistierie din 1606”, în AIIADX, XXX (1993).
Carter, F. W., Trade and Urban Development in Poland. An Economic Geography of
Cracow, from its origin to 1795 (Cambridge: Cambridge University Press,
1994).
Cazacu, M., „À propos de l’expansion polono-lituanienne au nord de la Mer
Noire aux XIVe-XVe siècles. Czarnigrad, la «Cité Noire» de l’embouchure
du Dniestr”, în vol. Passé turco-tatar, présent soviétique. Études offertes à
Alexandre Benningsen, ed. Ch. Lemercier-Quelquejay, G. Veinstein, S.E.
Wimbush (Louvain, Paris: Editions Peeters, 1986).
Cazacu, Matei, „Lucius Apronianus = Roman Ier, prince de Moldavie? À propos
de l'expedition polonaise de 1359 en Moldavie et de son écho en Pologne
au XVe siècle”, în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, 8 (1980-1981).
Cândea, Ionel, Brăila, origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea (Brăila:
Editura Istros, 1995).
Cândea, Ionel, „Geneza oraşului medieval Brăila”, în Analele Brăilei, s.n., I
(1993), nr. 1.
Cândea, Virgil, „Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a
lui Macarie Zaim”, în SRdI, XXIII (1970), nr. 4.
Cernea, Emil, „Dreptul asupra vadului de moară”, în AUB, seria Drept, XL (1991).
Cernovodeanu, Dan, Evoluţia armeriilor ţărilor române de la apariţia lor şi până în zilele
noastre (sec. XIII-XX) (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2005).
Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977).
Cernovodeanu, Dan; Mănescu, Ioan N., „Noile steme ale judeţelor şi
municipiilor din Republica Socialistă România”, în RA, 36 (1974), nr. 1-2.
Cernovodeanu, Paul I., „Consideraţii privitoare la organizarea administrativă a
oraşului Bucureşti în secolele XVI – XVII”, în MIM, I (1964).
BIBLIOGRAFIE 611
Cernovodeanu, Paul; Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din

trecutul României (până la 1800) (Bucureşti: Editura Silex, 1993).
Charanis, Peter, „Town and Country in the Byzantine possessions of the Balkan
Peninsula During the Later Period of the Empire”, în Aspects of the Balkans.
Continuity and Change, ed. Henrik Birnbaum, Speros Vryonis Jr (Haga,
Paris: Mouton, 1972).
Cheptea, Stela, Un oraş medieval: Hârlău (Iaşi: Centrul de Istorie şi Civilizaţie
Europeană, 2000).
Cheptea, Stela, „Din nou despre începuturile Iaşilor”, în HU, V (1997), nr. 2.
Cheptea, Stela, „Şase veacuri de istorie”, în Catedrala romano-catolică Iaşi, coord.
Dănuţ Doboş (Iaşi: Editura „Presa Bună”, 2005).
Cheptea, Stela; Apăvăloaei, Bobi, „Biserica Sf. Gheorghe din Hârlău la începutul
secolului al XX-lea”, în Monumentul, Iaşi, VIII (2007).
Cheptea, Stela; Matei, Mircea D., „On the Relation Between the Political Factor
and the Cities in the Middle Ages”, în HU, XIV (2006), nr. 2.
Chihaia, Pavel, Artă medievală, vol. I, III (Bucureşti: Editura Albatros, 1998).
Chihaia, Pavel, De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în
cultura românească a evului de mijloc (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1976).
Chihaia, Pavel, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti (Bucureşti: Editura
Meridiane, 1974).
Chiriac, Laurenţiu, Monumentele religioase medievale din zona Bârladului (Iaşi: Editura
Kolos, 2007).
Chirtoagă, Ion, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea – începutul
secolului al XIX-lea) (Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2004).
Chiţescu, Lucian, „Ceramica ştampilată de la Roman şi unele probleme în
legătură cu purtătorii ei în Moldova”, în SCIV, 15 (1964), nr. 3.
Chiţescu, Lucian, „Cercetările arheologice din oraşul Siret”, în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, 12 (1975), nr. 3.
Chiţescu, Lucian, „Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni
puse în lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă”, în CA, IX
(1992).
Chiţescu, Lucian; Cristocea, Spiridon; Sion, Anişoara, „Cercetările arheologice
de la complexul monumentelor feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş”, în
MCA (Bucureşti: 1986).
Chiţescu, Lucian et al., „Cercetările arheologice de la Piua Petrii (Oraşul de
Floci), com. Giurgeni, jud. Ialomiţa”, în CA, IX (1992).
Chiţimia, Ion. C., „Cronica lui Ştefan cel Mare”, în Cercetări literare, III (1939).
Cihodaru, C., „Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru
realizarea independenţei lui”, în SCŞI, XI (1960), nr. 1.
Cihodaru, C., „Cu privire la localizarea unor evenimente din istoria Moldovei:
Hindău, Direptate, Crăciuna şi Roşcani”, în AIIAI, XIX (1982).
Cihodaru, C., „Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a
statului feudal Moldova în sec. XI-XIV” (II), în AIIAI, XVII (1980).
Cihodaru, C., „Podgoriile de la Cotnari şi Hârlău în economia Moldovei din
secolele XV-XVIII”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza Iaşi,
secţ. III, Istorie, tom X (1964).
Ciocâltan, Al., „Biserica şi organizarea bisericească a saşilor din Câmpulung”, în
RI, XVII (2006), nr. 5-6.
Ciocîltan, Alexandru, „Martin Grunewerg prin Moldova, Ţara Românească şi
Dobrogea”, în SMIM, 27 (2009).
Ciocîltan, Alexandru, „«Prope Turcos et inter Scismaticos». Conventurile
ordinelor mendicante din Ţara Românească (secolele XIV-XVI)”, în HU,
XVII (2009).
Ciocîltan, V., Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia
Cinghizanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului
euro-asiatic (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998).
Ciocâltan, V., „Alanii şi începuturile statelor româneşti”, în RI, s.n., VI (1995),
nr. 11-12, p. 939-951.
Ciocâltan, V., „Chilia în primul sfert al secolului al XV-lea”, în RdI, 34 (1981),
nr. 11.
Ćirković, Sima M., The Serbs (Malden: Blackwell, 2004).
Ćirković, Sima, „The Production of Gold, Silver, and Copper in the Central
Parts of the Balkans from the 13th to the 16th Century”, în Precious Metals in
the Age of Expansion. Papers of the XIVth International Congress of the Historical
Sciences, ed. Hermann Kellenbenz (Stuttgart: Klett-Cotta, 1981).
Ćirković, Sima, „Unfulfilled Autonomy: Urban Society in Serbia and Bosnia”, în
Urban Society of Eastern Europe, ed. Bariša Krekic (Berkeley: University of
California Press, 1987).
Ćirković, Sima; Kovačevič-Kojič, D., „L'Économie naturelle et la production
marchande aux XIIIe - XVe siècles dans les régions actuelles de la
Yougoslavie”, în Balcanica, Belgrad, XIII-XIV (1982-1983).
Ciubotaru, Mircea, „Revizuiri toponimice: Fălciul”, în SMIM, XX (2002).
Ciubotaru, Mircea, „Revizuiri toponimice: Vlaşca şi Vlăsia”, în Studii şi cercetări de
onomastică, Craiova, V (2000).
Ciurea, D., „Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele
XIV-XIX”, în AIIAI, VII (1970).
Ciurea, D., „Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII)”,
în AIIAI, II (1965).
Ciurea, D., „Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova”, în SCŞI, VII (1956).
BIBLIOGRAFIE 613
Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1963).
Constantinescu, N., Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării
Româneşti (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1984).
Constantinescu, Nicolae, „Cercetări arheologice de la curtea domnească din
Târgovişte”, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice (Bucureşti:
1987).
Constantinescu, Nicolae; Ionescu, Cornel, „Asupra habitatului urban de la
Târgovişte înainte de 1394. Repere din vatra curţii domneşti”, în SCIVA,
XXXI (1980), nr. 1.
Constantiniu, F.; Papacostea, Ş., „Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi
situaţia internaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea”, în SRdI,
17 (1964), nr. 5.
Costăchel, V.; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi
Moldova (sec. XIV-XVII) (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1957).
Coşa, Anton, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII)
(Iaşi: Sapientia, 2007).
Cozărescu, Epifanie, „Biserica «Precista Mare» din oraşul Roman”, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, 11-12 (1964).
Crăciun, Maria, Protestantism şi ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea (Cluj-Napoca:
Editura Presa Universitară Clujeană, 1996).
Creţulescu, Narcis, Un jubileu (Piatra Neamţ: 1904).
Crîngaci Ţiplic, Maria-Emilia; Niedermaier, Paul, „Privilegiile comerciale ale
oraşelor din Transilvania până la sfârşitul secolului al XV-lea”, în Oraşe şi
orăşeni/Városok és városlakók, ed. Ionuţ Costea et al. (Cluj-Napoca: Editura
Argonaut, 2006).
Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 1999 (Bucureşti: CIMEC,
2000).
Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2000 (Bucureşti: CIMEC,
2001).
2002).
2003).
2004).
2005). [http://cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/cd/index.htm].
2006).

2007).
Csendes, Peter, „Urban Development and Decline on the Central Danube,
1000-1600”, în Towns in decline, AD 100-1600, ed. T. R. Slater (Burlington:
Ashgate, 2000).
Dan, Dimitrie, „Un document românesc cu marele sigil din târgul Baia”, în
Junimea literară, 4 (1907), nr. 3.
Dan, Mihail P., Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI (Sibiu: 1944).
Dawson, Christopher, Mission to Asia (Toronto: University of Toronto Press,
1980).
Decei, Aurel, „L'invasion des tatars de 1241/1242 dans nos régions selon la
Djami ot-Tevarikh de Fäzl ol-Lah Räsid od-Din”, în RRH, XII (1973), nr. 1.
Dejan, Monica, „Din nou despre aplica de aur descoperită în apropierea bisericii
Sf. Simion din Suceava”, în Arheologia medievală, 7 (2008).
Deletant, Dennis, „Genoese, Tatars and Rumanians at the Mouth of the
Danube in the Fourteenth Century”, în The Slavonic and East European
Review, 62 (1984), nr. 4.
Diaconescu, Petru Virgil, Arheologia habitatului urban târgoviştean, secolele XIV-XVIII
(Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009).
Diaconescu, Petru, „Cercetări arheologice la curtea domnească din Târgovişte”,
în Valachica. Studii şi cercetări de istorie, Târgovişte, XV (1997).
Diaconescu, Petru et al., „Fortificaţiile oraşului medieval Târgovişte. Contribuţii
arheologice”, în HU, XVI (2008).
Diaconu, Gh., „Contribuţii la cunoaşterea culturii medievale de la Suceava în
veacurile XV-XVI”, în MCA, 6, Bucureşti, 1959.
Diaconu, Gh., „Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în
vremea marilor asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea”, în SMIM,
I (1956).
Diaconu, Gh.; Constantinescu, N., Cetatea Şcheia. Monografie arheologică (Bucureşti:
Diaconu, Gheorghe; Simache, Nicolae I., „Cercetări arheologice la Târgşorul
Vechi”, în RM, I (1964).
Diaconu, Gh. et al., „Săpăturile arheologice de la Târgşorul Vechi”, în MCA,
V (1959).
Dicţionarul limbii române, tom I-II (Bucureşti: 1913-1934); serie nouă, tom VI-VIII,
X-XII (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1967-2002).
Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, romani şi bulgari la Dunărea de Jos, de Ion
Barnea şi Ştefan Ştefănescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1971).
Dobre, Claudia, „Preaching, Conversion, Ministering and Struggling Against
Hussites: the Mendicants’ Missionary Activities and Strategies in Moldavia
BIBLIOGRAFIE 615
From the 13th to the First Half of the 15th Century”, în RESEE, XLII
(2004), nr. 1-4.
Dogaru, Maria, Din heraldica României (Bucureşti: Editura JIF, 1994).
Dogaru, Maria, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976).
Donat, Ion, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI) (Bucureşti:
Donat, Ion, „Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI”, în
SRdI, IX (1956), nr. 6.
Drăganu, N., Românii în sec. IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii (Bucureşti:
1933).
Drăganu, N., Toponimie şi istorie (Cluj: 1928).
Drăghiceanu, Virgil, „Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi
arheologice”, în BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923.
Drăghiceanu, Virgil, „Despre mănăstirea Câmpulung”, în Biserica Ortodoxă
Română, 82 (1964), nr. 3-4.
Drăghiceanu, Virgil, „Jurnalul săpăturilor din curtea domnească a Argeşului”, în
BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923.
Emandi, Emil Ioan, Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică.
Suceava în secolele XIV-XX (Iaşi: Editura Glasul Bucovinei, 1996).
Engel, Pál, The Realm of St Stephen (Londra, New York: I.B. Tauris, 2001).
Ennen, Edith, The Medieval Town (Amsterdam: North-Holland, 1979).
Filitti, I. C., „Banatul Olteniei şi Craioveştii”, în AO, XI (1932).
Filitti, I. C., „Banii şi caimacamii Craiovei”, în AO, III (1924).
Fine Jr., John V. A., The Late Medieval Balkans (Ann Arbor: University of
Michigan Press, 1990).
Fine Jr., John V. A., When Ethnicity did not matter in the Balkans. A Study of Identity
in Pre-Nationalist Croatia, Dalmatia, and Slavonia in the Medieval and Early-Modern
Periods (Ann Arbor: The University of Michigan Press, 2006).
Fodorean, Florin, Drumurile din Dacia romană (Cluj: Editura Napoca Star, 2006).
Fügedi, Erik, Castle and Society in Medieval Hungary (1000-1437) (Budapesta:
Académiai Kiadó, 1986).
Fügedi, Erik, Kings, Bishops, Nobles and Burghers in Medieval Hungary, ed. J. M. Bak
(Londra: Variorum Reprints, 1986).
Gabor, Iosif, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova (Bacău: Editura
Conexiuni, 1996).
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980).
Georgescu, Valentin, „Le régime de la propriété dans les viles roumaines et leur
organisation administrative aux XVIIe - XVIIIe siècles - Valachie et
Moldavie”, în SB, III (1970).
Gerevich, L., „The Rise of Hungarian Towns along the Danube”, în Towns in
Medieval Hungary, ed. László Gerevich (Boulder: 1990).
Gerevich, László, „Hungary”, în European Towns. Their Archaeology and Early
History, ed. M. W. Barley (Londra, Council for British Archaeology:
Academic Press, 1977.
Gheorghiu, Teodor Octavian, „Suceava medievală – geneză şi evoluţie până în
prima parte a secolului al XVI-lea. Elemente morfo-structurale”, în HU,
XII (2004), nr. 1-2.
Gheorghiu, Teodor Octavian; Radoslav, Radu, „Spaţiul central al oraşului
medieval românesc extracarpatic din secolele XIV-XVI, spaţiu al coeziunii
sociale. Elemente pentru un studiu comparatist european”, în HU, I
(1993), nr. 2.
Ghibănescu, Gh., „Ce-i cu zapisul românesc din 1523?”, în Arhiva din Iaşi, 15
(1904), nr. 2.
Gieysztor, Aleksander, „From Forum to Civitas: Urban Changes in Poland in
the Twelfth and Thirteenth Centuries”, în La Pologne au XIIe Congres
International des Sciences Historiques a Vienne (Varşovia: Państwowe
Wydawnictwo Naukowe, 1965).
Gieysztor, Alexander, „Les origins de la ville slaves”, în La citta nell’alto medioevo,
volum publicat în cadrul “Settimane di studio del centro Italiano di studi
sull'alto medioevo”, Spoleto, VI (1959).
Gieysztor, Alexander, „Villes et campagnes slaves du Xe au XIIIe siècle”, în
Congrès et colloques. Deuxième Conferénce internationale d’histoire économique, vol.
II (1962) (Paris: 1965).
Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureştilor, ed. a II-a (Bucureşti: Editura
Sport-Turism, 1979).
Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până
astăzi, ed. a III-a de Radu Cârneci (Bucureşti: Editura Orion, 2004).
Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I-II, ed. îngrijită de Dinu C.
Giurescu (Bucureşti: Editura All, 2000).
Giurescu, Constantin C., Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968).
Giurescu, Constantin C., Probleme controversate în istoriografia română (Bucureşti:
Editura Albatros, 1977).
Giurescu, Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până
la mijlocul secolului al XVI-lea, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1997).
Giurescu, Constantin C., „Despre «sirac» şi «siromah» în documentele slave
muntene”, în RI, XIII (1927), nr. 1-3.
Giurescu, Constantin C., „Despre lupta de la Soci”, în SMIM, IV (1960).
Giurescu, Constantin C., „«Oltenii» şi Basarabia”, în RIR, X (1940).
BIBLIOGRAFIE 617
Giurescu, Constantin C., „Un vechi oraş al Ţării Româneşti: Cornăţelul”, în

SAI, II (1957).
Giurescu, Constantin C., „Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion
Neculce”, în Studii de folclor şi literatură, ed. H.H. Stahl et al. (Bucureşti:
Editura pentru Literatură, 1967).
Giurescu, Dinu C., „Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei
Balcanice din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, în
Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965).
Gjuzelev, Vasil, „Les relations bulgaro-venitiennes durant la priemière moitié du
XIVe siecle”, în EH, IX (1979).
Gogu, Monica; Niculică, Bogdan, „Ceramica descoperită în preajma bisericii
Sf Simion-Turnul Roşu din Suceava”, în Arheologia medievală., 3 (2000).
Goilav, Grigore, „Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de răsărit a
Europei”, în RIAF, X (1909).
Gonţa, Alexandru, Românii şi Hoarda de Aur. 1241-1502 (München: Joan
Dumitru Verlag, 1983).
Gonţa, Alexandru I., „Despre oraşul moldovenesc în veacul al XV-lea.
Locuitorii şi starea lor socială”, în SAI, 5 (1963).
Gonţa, Alexandru I., „Strategia lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia (1467)”,
în SRdI, 20 (1967), nr. 6.
Górecki, Piotr, Economy, Society, and Lordship in Medieval Poland, 1100-1250 (New
York, Londra: Holmes and Meier, 1992).
Gorovei, Ştefan S., Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei (Bucureşti: Editura
Militară, 1973).
Gorovei, Ştefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (Iaşi: Editura
Gorovei, Ştefan S., Muşatinii (Bucureşti: Editura Albatros, 1976).
Gorovei, Ştefan S., Maria Magdalena Székely, „Princeps omni laude maior”. O istorie
a lui Ştefan cel Mare (Suceava: Editura Muşatinii, 2005).
Gorovei, Ştefan S., „Am pus pecetea oraşului”, în Magazin istoric, XII (1978), nr. 2.
Gorovei, Ştefan S., „Cu privire la patriciatul orăşenesc în Moldova medievală.
Câteva observaţii preliminare”, în AIIAI, XXV (1988), nr. 1.
Gorovei, Ştefan S., „Istoria în palimpsest: Moldova dinainte de Moldova”, în RI,
6 (1995), nr. 1-2.
Gorovei, Ştefan S., „La începuturile oraşului Bacău”, Carpica, Bacău, 18-19
(1986-1987).
Gorovei, Ştefan S., „Note de istorie suceveană”, Suceava. Anuarul Muzeului
Judeţean, X (1983).
Gorovei, Ştefan S., „Umbra lui Dragoş. La Putna”, în Analele Putnei, 4 (2008),
nr. 1.
Gorovei, Ştefan S., „Veacul XIV. Din nou şi mereu...”, în Vocaţia istoriei. Prinos
Profesorului Şerban Papacostea, ed. Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr (Brăila:
Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2008).
Granasztói, György, „La sociologie du pouvoir dans une ville de Hongrie à la
fin du Moyen Âge”, în Entrepreneurship and the Transformation of the Economy
(10th-20th Centuries). Essays in Honour of Herman Van der Wee, ed. Paul Klep,
Eddy Van Cauwenberghe (Leuven: Leuven University Press, 1994).
Greceanu, Eugenia, Ansamblul medieval Piteşti (Bucureşti: Muzeul Naţional de
Istorie a României, 1982).
Greceanu, Eugenia, Ansamblul urban medieval Botoşani (Bucureşti: Muzeul
Naţional de Istorie, 1981.
Greceanu, Eugenia, „La structure urbaine médiévale de la ville de Roman”, în
RRH, 15 (1976), nr. 1.
Grigoraş, N., Instituţii feudale din Moldova, I, Organizarea de stat până la mijlocul sec. al
XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1971).
Grigoraş, N.; Caproşu, I., Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova (Bucureşti:
Meridiane, 1971).
Grigoraş, N., „Cetatea «Smedorova» şi Cetatea Nouă (Novograd) de la Roman”,
în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, ed. Emil
Condurachi (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1965).
Grigoraş, N., „Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului
feudal”, în SCŞI, XI (1960), fasc. 1.
Grigoraş, N., „Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor,
boierilor şi mănăstirilor din oraşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei
(sec. XV-XVIII)”, în AIIAI, VII (1970).
Guide international d'Histoire urbaine, vol. I, Europe, ed. Philippe Wolff (Paris:
Éditions Klincksiek, 1977).
Guldescu, Stanko, History of Medieval Croatia (Haga: Mouton, 1964).
Gumenâi, Ion, Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806 (Chişinău: Civitas,
2002).
Gündisch, Konrad, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi
dezvoltare”, în Oraşe şi orăşeni/Városok és városlakók, ed. Ionuţ Costea et al.
(Cluj-Napoca: Editura Argonaut, 2006).
Gutkas, Karl, „Das Österreichische Städtewesen im Mittelalter”, în Die
Mittelalterliche Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. Heinz Stoob (Köln,
Viena: Böhlau Verlag, 1977).
Györffy, György, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de
civilisation médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2.
Harris, Robin, Dubrovnik. A history (Londra: Saqi, 2003).
BIBLIOGRAFIE 619
Hensel, Witold, „The Origins of Western and Eastern European Slav Towns”,
în European Towns. Their Archaeology and Early History, ed. M. W. Barley
(Londra, Council for British Archaeology: Academic Press, 1977).
History of Poland, ed. a II-a de Aleksander Gieysztor şi alţii (Varşovia: Polish
Scientific Publishers, 1979).
Hohenberg, Paul M.; Less, Lynn Hollen, The Making of Urban Europe, 1000-1950
(Cambridge: Harvard University Press, 1985).
Holban, Maria, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1981), mai multe studii.
Horedt, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (Bucureşti: Editura
Howard, Clarke; Simms, Anngret, „Towards a Comparative History of Urban
Origins”, in The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe:
Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to the
Thirteenth Century, part II, ed. H.B. Clarke, Anngret Simms (Oxford: BAR
International Series, 255, 1985).
Hrochová, Vĕra, „Le commerce des Génois à Caffa avec les régions russes et
polonnaises aux XIVe – XVe siècles”, în Vĕra Hrochová, Aspects des
Balkans médiévaux (Praga: Univerzita Karlova, 1989).
Hrůza, Jiři; Libal, Dobroslav et al., Development of the Historical Towns of
Czechoslovakia, în E. A. Gutkind, International History of City Development, vol.
VII, Urban Development in East-Central Europe: Poland, Czechoslovakia and
Hungary, ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free Press, 1972).
Iftimi, Sorin, „Apanaje şi surse de venit ale Doamnelor din Moldova şi Ţara
Românească”, în AIIADX, XLII (2005).
Iliescu, Octavian, „La monnaie génoise dans les pays roumains aux XIIIe – XVe
siècles”, în Colocviul româno-italian „Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-
XIV”, Bucureşti, 1975, ed. Ştefan Pascu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1977).
Iliescu, Octavian, „Les armoiries de la ville d’Asprokastron et leur origine
byzantine”, în Études Byzantines et Post-Byzantines, vol. II, ed. Emilian
Popescu, Octavian Iliescu, Tudor Teoteoi (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1991).
Iliescu, Octavian, „Localizarea vechiului Licostomo”, în SRdI, 25 (1972), nr. 3.
Iliescu, Octavian, „Nouvelles contributions à la géographie historique a la Mer
Noire”, în Il Mar Nero, I (1994).
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie, Nicolae
Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1988).
Ionaşcu, I., „Din relaţiile mănăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni”, în
RIR, XIV (1945), fasc. IV.
Ionescu, Grigore, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui (Bucureşti:
1940).
Ioniţă, Adrian, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII
Iordan, Iorgu, Toponimia românească (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1963).
Iorga, N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a
(Bucureşti: 1929).
Iorga, N., Istoria comerţului românesc, epoca veche, ed. a II-a (Bucureşti: 1925).
Iorga, N., Istoria poporului românesc, ed. îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985).
Iorga, N., Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, ed. a II-a, îngrijit de Victor Spinei; vol. IV,
Cavalerii, îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1993, 1996).
Iorga, N., Istoria românilor prin călători, ed. Adrian Anghelescu (Bucureşti: Editura
Eminescu, 1981).
Iorga, N., Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, reluată în Opere economice, ed.
îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982).
Iorga, N., Relaţiile economice ale ţărilor noastre cu Lembergul, vol. I (Bucureşti: 1900).
Iorga, N., Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (Bucureşti: 1899).
Iorga, N., „Privilegiile şangăilor de la Târgu Ocna”, în AARMSI, s. II, 37
(1914-1915).
Iosipescu, Sergiu, „Contribuţii la istoria domniei principelui Radu I şi a alcătuirii
teritoriale a Ţării Româneşti în secolul al XIV-lea”, în SMIM, XXVIII
(2010).
Iosipescu, Sergiu, „Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-estică şi
însemnătatea lor politică (sec. XIV-XVI), în AIIAI, XIX (1982).
Iosipescu, Sergiu, „O cronică neştiută a Moldovei sub Ştefan cel Mare şi o hartă
franceză a Mării Negre de la începutul secolului XVI”, în Ştefan cel Mare şi
Sfânt. Atlet al credinţei creştine. Simpozion, Putna, 2004 (Suceava: Editura
Muşatinii, 2004).
Iosipescu, Sergiu, „Românii din Carpaţii Meridionali la Dunărea de Jos de la
invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Ţara
Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii
ungare”, în Constituirea statelor feudale româneşti, coord. Nicolae Stoicescu
Iosipescu, Sergiu, „Vrancea, Putna şi Basarabia - contribuţii la evoluţia frontierei
sudice a Moldovei în secolele XIV-XV”, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la
80 de ani, vol. îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu, Gheorghe
Lazăr (Brăila: Editura Istros, 2003).
BIBLIOGRAFIE 621
Istoria Huşilor, ed. Theodor Codreanu (Galaţi: Editura Porto-Franco, 1995).

Istoria oraşului Iaşi, vol. I, coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon (Iaşi:
Editura Junimea, 1980).
Istoria oraşului Roman (1392-1992), coord. Vasile Ursachi et al. (Roman: 1992).
Istoria României, vol. III, coord. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu (Bucureşti:
Istoria românilor, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et al. (Bucureşti:
Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler
(Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, 2003).
Janeczek, Andrzej, „Ethnicity, Religious Disparity and the Formation of the
Multicultural Society of Red Ruthenia in the Late Middle Ages”, în On the
Frontier of Latin Europe. Integration and Segregation in Red Ruthenia, 1350-1600,
ed. Thomas Wünsch, Andrzej Janeczek (Varşovia: Institute of
Archaeology and Ethnology, 2004).
Janeczek, Andrzej, „Town and Country in the Polish Commonwealth”, în Town
and Country in Europe, 1300-1800, ed. S. R. Epstein (Cambridge: Cambridge
University Press, 2001).
Jireček, C., La civilization serbe au Moyen Âge (Paris: 1920).
Kalinowski, Wojciech, „City Development in Poland”, în E. A. Gutkind,
International History of City Development, vol. VII, Urban Development in
East-Central Europe: Poland, Czechoslovakia and Hungary, ed. Gabriele
Gutkind (New York: The Free Press, 1972).
Karadja, Constantin I., „Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa (în
Baden) în anul 1415”, în AARMSI, seria III, tom VII (1926-1927).
Kiaupa, Zigmas, The History of Lithuania (Vilnius: Baltos Lankos, 2002).
Kirschbaum, Stanislav J., A History of Slovakia. The Struggle for Survival (New
York: St. Martin’s Press, 1995).
Knoll, Paul W., The Rise of the Polish Monarchy. Piast Poland in East Central Europe,
1320-1370 (Chicago: The University of Chicago Press, 1972).
Knoll, Paul W., „The Urban Development of Medieval Poland, with Particular
Reference to Krakow”, în Urban Society of Eastern Europe, ed. Bariša Krekic
(Berkeley: University of California Press, 1987).
Kočev, Nikolaj, „The Question of Jews and the so-called Judaizers in the
Balkans from the 9th to the 14th century”, în BHR, 6 (1978), nr. 1.
Kovačević, Desanka, „Le role de l’industrie minière dans le développment des
centres économiques en Serbie et en Bosnie, pendant la première moitié
du XVe siècle”, în SB, III (1970).
Kovačević, Desanka, „Les mines d’or et d’argent en Serbie et Bosnie”, în
Annales Economies-Sociétés-Civilisations, 15 (1960), nr. 2.
Kovačević-Kojić, Desanka, „Les villes médiévales de Serbie et de Bosnie avant

et après l’instauration du pouvoir ottoman”, în La culture urbaine des Balkans
(XVe-XIXe siècles), 3. La ville dans les Balkans depuis la fin du Moyen Âge
jusqu’au début du XXe siècle). Recueil d’études, ed. Nikola Tasić (Belgrad-Paris:
SANU, 1991).
Kozubska-Andrusiv, Olha, Urban Development and German Law in Galician Rus’
during the Thirteenth – Fifteenth Centuries, PhD dissertation (Budapesta:
Central European University, 2007).
Krekić, Bariša, Dubrovnik in the 14th and 15th Centuries: a City Between East and West
(Norman: University of Oklahoma Press, 1972).
Kubinyi, A., „Urbanization in the East-Central Part of Medieval Hungary”, în
Towns in Medieval Hungary, ed. László Gerevich (Boulder: 1990).
Kubinyi, András, „Zur Frage der Deutschen Siedlungen im mittleren Teil des
Königreichs Ungarn (1200-1541)”, în Die Deutsche Ostsiedlung des Mittelalters
als Problem der Europäischen Geschichte, ed. Walter Schlesinger (Sigmaringen:
Jan Thorbecke Verlag, 1975).
Labuda, Gerard, „Villes de «droit polonais»”, în Les origines des villes polonaises, ed.
Pierre Francastel (Paris: Mouton, 1960).
Lalik, Tadeusz, „La genèse du réseau urbain en Pologne médiévale”, în APH, 34
(1976).
Lapedatu, Al., „Antichităţile de la Baia”, în BCMI, 1909.
Laszlovszky, József; Soós, Zoltán, „Historical Monuments of the Teutonic
Order in Transylvania”, în The Crusaders and the Military Orders Expanding the
Frontiers of Medieval Latin Christianity, ed. Zsolt Hunyadi, József Laszlovszky
(Budapesta: Central European University, 2001).
Lăzărescu, Emil, „Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva
probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea”, în SCIA, IV (1957), nr 1-2.
Livadă-Cadeschi, Ligia, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din
Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea (Bucureşti: Editura
Nemira, 2001).
Loenertz, R., „Le Société de Frères Pérégrinants et les convents dominicains de
Ruthénie et de Moldo-Valachie (2)”, în Archivum Fratrum Praedicatorum,
Roma, IV (1934).
Lovrenović, Dubravko, „Medieval Bosnia and Central European Culture:
Interweaving and Acculturation”, în Forum Bosniae, 15 (2002).
Luca, Gavril, Târgu Neamţ. Monografie (Piatra Neamţ: Editura Constantin Matasă,
2008).
Lukács, Antal, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI) (Bucureşti: Editura
Maleon, Bogdan, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2007).
BIBLIOGRAFIE 623
Manolescu, Radu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI)

Manolescu, Radu, „Cu privire la problema patriciatului în oraşele Ţării
Româneşti şi Moldovei (sec. XV-prima jumătate a sec. XVI)”, în Cumidava,
Braşov, IV (1970).
Manolescu, Radu, „Cultura orăşenească în Moldova în a doua jumătate a
secolului al XV-lea” în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, ed.
M. Berza (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1964).
Manolescu, Radu, „Cultura orăşenească în Ţara Românească în sec. XV–XVI”,
în AUB, seria Istorie, XVIII (1969), nr. 2.
Manolescu, Radu, „Relaţii economice şi demografice între oraşe din Ţările
Române şi din Europa Centrală în prima jumătate a secolului al XV-lea”,
în D. Prodan. Puterea modelului, coord. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu et al.
(Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1995).
Manolescu, Radu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul
veacului al XVI-lea”, în AUB, seria Ştiinţe Sociale - Istorie, V (1956).
Marele dicţionar geografic al României, vol. III-V, ed. George Ioan Lahovari, C. I.
Bratianu, Grigore G. Tocilescu (Bucureşti: 1900-1902).
Markov, Nikolaj, „Le «problème saxon» dans l'histoire bulgare pendant le
Moyen Âge. Une nouvelle hypothèse”, în SF, LI (1992).
Marsina, Richard, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie au Moyen Âge”, în
Studia Historica Slovaca, Bratislava, VIII (1975).
Martinovici, Trifu; Andronic, Al., „Şantierul arheologic Suceava”, în MCA, IX
(1970).
Martinovici, Trifu; Olteanu, Ştefan, „Şantierul Suceava”, în MCA, VI (1959).
Matasă, Constantin, „Şantierul arheologic Piatra Neamţ”, în SCIV, 6 (1955), nr.
3-4.
Matei, Mircea D., Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la
mijlocul secolului al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1989).
Matei, Mircea D., Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava (Bucureşti: Editura
Matei, Mircea D., Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în
secolul al XVII-lea (Iaşi, Editura Helios, 1997).
Matei, Mircea D., Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV-XVI), ed.
a II-a revizuită (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2004)
Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Cetatea de scaun şi curtea domnească din Suceava
(Bucureşti: Editura Sport Turism, 1988).
Matei, Mircea D., „Câteva consideraţii pe marginea începuturilor oraşului Siret,
în lumina celor mai recente descoperiri arheologice”, în RMMMIA, s.n.,
XVII (1986), nr. 2.
Matei, M. D.; Chiţescu, L., „Problemés historiques concernant la fortresse du

temps des Muşat et l’établissement urbain de Roman”, în Dacia. Revue
d’archéologie ed d’Histoire ancienne, s.n., X (1966).
Matei, M. D., Ichim, Aurica, „Câteva consideraţii pe baza rezultatelor
cercetărilor arheologice de la biserica Sf. Nicolae din Dorohoi”, în
Monumentul, Iaşi, VIII (2007).
Matei, M. D.; Rădulescu, Al.; Artimon, Al., „Bisericile de piatră de la Sf. Dumitru
din Suceava”, în SCIV, 20 (1969), nr. 4.
Maxim, Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă: cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane
în evul mediu (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993).
Maxim, Mihai, „Teritorii româneşti sub administraţie otomană în secolul al
XVI-lea” (I), în RdI, XXXVI (1983), nr. 8.
Mârţu, Flaminiu, „Prezenţe arheologice bogomilice în zona Câmpulung-Muscel,
judeţul Argeş”, în Studii şi comunicări, Piteşti, II (1969).
Melchisedec, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire (Bucureşti: 1869).
Melchisedec, Chronica Romanului şi a episcopiei de Roman, vol. I (Bucureşti: 1874).
Meteş, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al
XVIII-lea (Sighişoara: 1921).
Minea, I., „Despre cel mai vechi nume al oraşului Roman”, în Cercetări istorice,
Iaşi, X-XII (1934-1936), nr. 1.
Möhlenkamp, Renate, „Contribuţii la istoria oraşului Iaşi în secolele XIV-XV”,
în AIIAI, XXI (1984).
Möhlenkamp, Renate, „Die ältesten Siegel Moldauischer Städte”, în Jahrbücher
für Geschichte Ost Europas, Wiesbaden, 29 (1981), nr. 3.
Möhlenkamp, Renate, „Die Enstehung und Entwicklung der Mittelalterlichen
Moldauischen Städte bis Ende des XVI. Jahrhundert”, în Românii în istoria
universală, vol. III, partea 1, coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian
(Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988).
Möhlenkamp, Renate, „«Ex Czeretensi civitate»: Randnotizen zu einem in
Vergessenheit geratenen Dokument”, în AIIAI¸ XIX (1982).
Möhlenkamp, Renate, „Réflexions concernant les débuts de la ville de Vaslui”,
în AIIAI, XVIII (1981).
Moisescu, Cristian, „Originea şi structura urbană a oraşului Târgovişte”, în
RMMMIA, XLII (1973).
Moisescu, Gh. I., Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului XIV (Bucureşti:
1942).
Moisescu, Nicolae, Curtea de Argeş. Micromonografie (Bucureşti: 1998).
Moldovanu, Dragoş, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la câmpul hidronimic
Moldova) (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2010).
BIBLIOGRAFIE 625
Moldovanu, Dragoş, „Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche

(cca. 1395-1789)”, în Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea
IV, ed. Dragoş Moldovanu (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005).
Molenda, Danuta, „Investments in Ore Mining in Poland from the 13th to the
17th Centuries”, în The Journal of European Economic History, Roma, vol. 5
(1976), nr. 1.
Molenda, Danuta, „Mining Towns in Central Eastern Europe in Feudal Times”,
în APH, 34 (1976).
Mureşan, Dan Ioan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie
et les «empereurs de la terre»”, în Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă
culturală, vol. II, Creştinismul românesc şi organizarea bisericească în secolele XIII-XIV.
Ştiri şi interpretări noi, ed. Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Căţoi (Galaţi:
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2010).
Muscă, Luciana, „Noi date privind locuirea feudală timpurie la Târgovişte”, în
Valachica. Studii şi cercetări de istorie, Târgovişte, XVI (1998).
Nadel-Golobič, Eleonora, „Armenians and Jews in Medieval Lvov. Their Role
in Oriental Trade, 1400-1600”, în Cahiers du monde russe et soviétique, Paris,
XX (1979), nr. 3-4.
Nägler, Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, ed. a II-a, trad. de Anamaria
Haldner (Bucureşti: Editura Kriterion, 1992).
Nagy, Balázs, „Transcontinental Trade from East-Central Europe to Western
Europe (14th and 15th Centuries)”, în The Man of Many Devices, who Wandered
Full Many Ways. Festschrift in Honor of János M. Bak, ed. Balázs Nagy,
Marcell Sebők (Budapesta: CEU Press, 1999).
Năsturel, Petre Ş., „Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de apus al Mării Negre în
lumina unui portulan grec”, în SCIV, VIII (1957), nr. 1-4.
Năsturel, Petre Ş., „Cetatea Bucureşti în veacul al XV-lea”, în MIM, I (1964).
Năsturel, Petre Ş., „D'un document byzantin de 1395 et de quelques monastères
roumains”, în Travaux et mémoires, 8, Hommage à M. Paul Lemerle (Paris:
Éditions E. de Boccard, 1981).
Năsturel, Petre Ş., „Une victoire du voïvode Mircea l'Ancien sur les turcs devant
Silistra (c. 1407-1408)”, în Studia et Acta Orientalia, Bucureşti, I (1957).
Neamţu, Eugenia, „Date istorice şi arheologice cu privire la curtea domnească
din Piatra Neamţ”, în Memoria Antiquitatis, I (1969).
Neamţu, Eugenia; Neamţu, Vasile; Cheptea, Stela, Oraşul medieval Baia în secolele
XIV-XVII, vol. 1-2 (Iaşi: Editura Junimea, 1980, 1984).
Neamţu, Vasile, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis) (Iaşi: Editura
Nestor, I.; Martinovici, T.; Matei M. et al., „Şantierul arheologic Suceava”, în
MCA, V (1959).
Nicolescu, C., „Arta în epoca lui Ştefan cel Mare”, în Cultura moldovenească în
timpul lui Ştefan cel Mare, ed. M. Berza (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1964).
Niedermaier, Paul, „Dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică a unor oraşe
transilvănene din sec. al XII-lea până în sec. al XVI-lea”, în Studii de istorie
a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, coord. L.
Bányai (Bucureşti: Editura Politică, 1976).
Niedermaier, Paul, „Reţeaua de oraşe în Transilvania medievală”, în HU, I
(1993), nr. 1.
Niermeyer, J. F., Mediae latinitatis lexicon minus, ed. C. Van de Kieft (Leiden: E. J.
Brill, 1976).
Oberländer-Târnoveanu, Ernest, „Moneda bizantină şi de tip bizantin pe
teritoriul de la sud de Carpaţi în secolele XII-XV – o analiză critică a
documentelor numismatice”, în Mousaios, Buzău, VII (2001).
Onciul, Dimitrie, Originile principatelor române (Bucureşti: 1899).
Oprescu, Carmen, „Rolul instituţiilor ecleziastice în geneza şi evoluţia oraşului
Câmpulung Muscel”, în HU, VIII (2000), nr. 1-2.
Pach, Zsigmond Pál, „Levantine Trade and Hungary in the Middle Ages
(Theses, Controversies, Arguments)”, în Etudes Historiques Hongroises,
Budapesta, I (1975).
Pach, Zsigmond Pál, „Levantine Trade Routes to Hungary 15th-17th Centuries”,
în Acta Historica. Revue de l’Académie des Sciences de Hongrie, 33 (1987).
Pach, Zsigmond Pál, „The Shifting of International Trade Routes in the 15th-
17th Centuries”, în Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, XIV
(1968), nr. 3-4.
Pakucs-Willcocks, Mária, Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century
Transylvania (Köln, Weimar, Viena: Böhlau Verlag, 2007).
Pall, Francisc, „Relaţiile comerciale dintre braşoveni şi raguzani (cu documente
inedite despre negoţul lânii în anul 1578)”, în RA, s.n., I (1958).
Panait, Panait I., „Cetatea Bucureştilor în secolele XIV-XV”, în RM, 1969, nr. 4.
Panait, Panait I., „Curtea domnească din Bucureşti în secolul al XVI-lea”, în BMI,
XLII (1973), nr. 2.
Panait, Panait I., „Evoluţia perimetrului Curţii Vechi în lumina descoperirilor
arheologice (sec. XVI-XVIII)”, în BMIM, VIII (1971).
Panait, Panait I., „Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor
arheologice”, în BMIM, V (1967).
Panait, Panait I.; Mănucu-Adameşteanu, Gheorghe, „Centrul istoric. Repere
documentare, arheologice şi numismatice”, în Gheorghe Mănucu-
Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările
arheologice din anul 2007 (Bucureşti: Editura Agir, 2008).
BIBLIOGRAFIE 627
Panaite, Viorel, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al
popoarelor (secolele XV-XVII) (Bucureşti: Editura All, 1997).
Panaitescu, P. P., Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. Silvia Panaitescu, Dan
Zamfirescu (Bucureşti: Editura Minerva, 1971).
Panaitescu, P. P., Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române,
ed. Dan Horia Mazilu (Bucureşti: Editura Minerva, 2000).
Panaitescu, P. P., Mircea cel Bătrân, ed. a II-a îngrijită de Gheorghe Lazăr
(Bucureşti: Editura Corint, 2000).
Panaitescu, P. P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală
Panaitescu, P. P., „Comunele medievale în Principatele Române”, în Interpretări
româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-Magdalena Székely
Panaitescu, P. P., „Din istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al
XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române”, în SRdI,
IX (1956), nr. 4.
Panaitescu, P. P., „Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în evul
mediu”, în Interpretări româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-
Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1994).
Panaitescu, P. P., „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din
Suceava (30 iulie 1401)”, în RIR, vol. IV (1934).
Panaitescu, P. P., „Legăturile moldo-polone în secolul XV şi problema Chiliei”,
în Romanoslavica, III (1958).
Panaitescu, P. P., „Oraşe din Moldova”, în Magazin istoric, III (1969), nr. 9.
Panaitescu, P. P., „Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti”, în SRdI, XII (1959), nr. 5.
Panova, Rossica, „The Black Sea Coastal Cities in the Economic and Political
Interrelations Among Medieval Bulgaria, Venice and Genoa”, în EB,
1999, nr. 1-2.
Papacostea, Şerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed. a II-a
(Bucureşti: Editura Corint, 1999).
Papacostea, Şerban, Oltenia sub stăpânire austriacă (1718-1739), ed. îngrijită de
Gheorghe Lazăr (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998).
Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea între cruciată şi imperiul mongol
Papacostea, Şerban, „De Vicina à Kilia. Byzantins et génois aux bouches du
Danube au XIVe siècle”, în RESEE, XVI (1978), nr. 1.
Papacostea, Şerban, „Genovezii la Marea Neagră (1261-1453). Metamorfozele
unei hegemonii”, în Marea Neagră. Puteri maritime-puteri terestre (sec. XIII-XVIII),
coord. Ovidiu Cristea (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2006).
Papacostea, Şerban, „Kilia et la politique orientale de Sigismond de
Luxembourg”, în RRH, 15 (1976), nr. 3.
Papacostea, Şerban, „Maurocastrum şi Cetatea Albă: identitatea unei aşezări

medievale”, în RI, s.n., 11-12 (1995).
Papacostea, Şerban, „Moldova în epoca Reformei. Contribuţie la istoria
societăţii moldoveneşti în veacul al XVI-lea”, în SRdI, XI (1958), nr. 4.
Papacostea, Şerban, „Moldova lui Ştefan cel Mare şi genovezii din Marea
Neagră”, în AIIADX¸ XXIX (1992).
Papacostea, Şerban, „Orientări şi reorientări în politica externă românească:
anul 1359”, în SMIM, 27 (2009).
Papacostea, Şerban, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare: opţiunea polonă
(1459-1472)”, în SMIM, 25 (2007).
Papacostea, Şerban, „Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova în
timpul lui Alexandru cel Bun”, în Şerban Papacostea, Evul mediu românesc.
Realităţi politice şi curente spirituale (Bucureşti: Editura Corint, 2001).
Papacostea, Şerban, „Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi
consolidarea statelor feudale româneşti”, în Constituirea statelor feudale
româneşti, coord. Nicolae Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1980).
Paragină, Anton, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV
(Brăila: Editura Istros, 2002).
Paraschiv, Mihaela, Documentele latine de cancelarie din Moldova (sec. XIV-XVIII).
Studiu lingvistic şi stilistic (Iaşi: Editura Junimea, 2004).
Pascu, G., Sufixele româneşti (Bucureşti: 1916).
Pascu, Ştefan, Contribuţii documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV (Sibiu:
1944).
Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-III (Cluj: Editura Dacia, 1972-1986).
Pascu, Ştefan; Goldenberg, Samuil, „Despre oraşele medievale din unele ţări
dunărene”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XIV (1971).
Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova (Bucureşti: 1939).
Păduraru, Marius, „Cele mai vechi sigilii ale oraşului Piteşti, imprimate pe două acte
inedite din prima jumătate a secolului al XVII-lea”, în HU, XVI (2008), nr. 1-2.
Păduraru, Marius, „Vechi lăcaşe de cult ale oraşului Piteşti. Biserica domnească
cu hramul Sf. Gheorghe”, „Argessis. Studii şi comunicări”, Istorie, 15 (2006).
Păltănea, Paul, Istoria oraşului Galaţi. De la origini până în 1918, vol. I (Galaţi:
Editura Porto-Franco, 1994).
Păunescu, Anca, Oraşul de Floci. Un oraş dispărut, din Muntenia medievală
(Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2005).
Pârvan, Vasile, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (Bucureşti:
Editura Libra, 2000.
Pecican, Ovidiu, „Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina
unei vechi teze a istoriografiei române (sec. XII-XIII)”, în Ovidiu Pecican,
BIBLIOGRAFIE 629
Arpadieni, Angevini, români. Studii de medievistică central-europeană (Cluj: Editura

Fundaţiei Desire, 2001).
Perényi, Imre, „Historical Development of Hungarian Cities”, în E. A. Gutkind,
International History of City Development, vol. VII, Urban Development in
East-Central Europe: Poland, Czechoslovakia and Hungary, ed. Gabriele
Gutkind (New York: The Free Press, 1972).
Pervain, Viorica, „Lupta antiotomană a ţărilor române în anii 1419-1420”, în
Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj, XIX (1976).
Petrovics, István, „Foreign Ethnic Groups in the Towns of Southern Hungary
in the Middle Ages”, în Segregation, Integration, Assimilation. Religious and
Ethnic Groups in the Medieval Towns of Central and Eastern Europe, ed. Derek
Keene, Balázs Nagy, Katalin Szende (Farnham, Burlington: Ashgate,
2009).
Petrovics, István, „Royal Residences and Urban Development During the Reign
of the Anjou Kings in Hungary”, în HU, V (1997), nr. 1.
Pilat, Liviu, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII)
(Bacău: Editura Dumitru Mărtinaş, 2002).
Pilat, Liviu, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI) (Iaşi:
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2008).
Pippidi, Andrei, „«Belicâne» – legendă şi realitate”, în SMIM, 27 (2009).
Pljakov, Zdravko, „Le statut de la ville Byzantine balkanique aux XIIIe-XIVe siècles”,
în Etudes Balkaniques, 1985, nr. 3.
Podgoria Cotnari, coord. Valeriu D. Cotea (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 2006).
Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai
Viteazul (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 1997).
Pop, Ioan-Aurel, „Unele urmări în plan confesional ale cruciadei a IV-a (1204)
în centrul şi sud-estul Europei”, în Istorie şi ideologie. Omagiu profesorului
Stelian Brezeanu la 60 de ani (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti,
2002).
Pop, Sever, „Sinonimele cuvântului târg în lumina geografiei lingvistice”, în
Revista Geografică Română, I (1938).
Popa, Petre et al., Istoria municipiului Piteşti (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1988.
Popa, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului (Bucureşti: Editura
Popa, Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. a II-a îngrijită de Adrian
Ioniţă (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997).
Popa, Radu, „Premisele cristalizării vieţii statale româneşti”, în Constituirea statelor
feudale, coord. Nicolae Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1980).
Popescu-Spineni, Marin, România în istoria cartografiei până la 1600, vol. I

(Bucureşti: 1938).
Popkonstantinov, Kazimir; Kostova, Rossina, „Minorities and Foreigners in
Bulgarian Medieval Towns in the Twelfth to Fourteenth Centuries:
Literary and Archaeological Fragments, în Segregation, Integration,
Assimilation. Religious and Ethnic Groups in the Medieval Towns of Central and
Eastern Europe, ed. Derek Keene, Balázs Nagy, Katalin Szende (Farnham,
Burlington: Ashgate, 2009).
Postică, Gheorghe, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice, 1996-2001 (Iaşi: Editura
Pungă, Gh., Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu (Iaşi: Editura
Quirin, Heinz, „The Colonial Town as Seen in the Documents of East German
Settlement”, în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman
Europe: Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to
the Thirteenth Century, part II, ed. H.B. Clarke, Anngret Simms (Oxford:
BAR International Series, 255, 1985).
Racoviţă, C., „Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432)”,
în RIR, X (1940).
Rady, Martyn C., Medieval Buda: a Study of Municipal Government and Jurisdiction in
the Kingdom of Hungary (New York: Columbia University Press, 1985).
Rădulescu-Codin, C.; Răuţescu, I., Dragoslavele (Câmpulung: 1923).
Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea
(Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004).
Rădvan, Laurenţiu, „Contribuţii la problema identificării portului medieval
Drinago”, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, vol. îngrijit de Ionel
Cândea, Paul Cernovodeanu, Gheorghe Lazăr (Brăila: Editura Istros,
2003).
Rădvan, Laurenţiu, „Din relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ţara Românească”, în
Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa, ed. Petronel Zahariuc, Silviu
Văcaru (Iaşi: Editura Alfa, 2003).
Răuţescu, Ioan, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică (Câmpulung-Muscel: 1943).
Răuţescu, Ioan, Topoloveni. Monografie istorică (Bucureşti: 1939).
Reli, Simeon, Oraşul Siret în vremuri de demult (Cernăuţi: 1927).
Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, vol. I, ed. Alexandru Păunescu, Paul
Şadurschi, Vasile Chirica (Bucureşti: Institutul de Arheologie, 1976).
Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. I, ed. Vasile Chirica, Marcel Tanasachi
(Iaşi: 1984).
Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova. a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI (Bucureşti: Editura
BIBLIOGRAFIE 631
Rosetti, Dinu V., „Observaţii arheologice privind vechimea oraşului Piteşti”, în

RMMMIA, XLVI (1977), nr. 1.
Rosetti, Radu, „Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, în
AARMSI, s. II, t. XXVII, 1904-1905.
Rusu, Adrian Andrei, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi
teritoriile învecinate (sec. XIII-XVI) (Cluj-Napoca: Editura Mega, 2005).
Rusu, Adrian Andrei, „Creştinismul românesc în preajma anului o mie: în
căutarea unei identităţi”, în Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban
Papacostea, ed. Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr (Brăila: Muzeul Brăilei,
Editura Istros, 2008).
Rüsz-Fogarasi, Enikő, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor din Transilvania voievodală
(Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003).
Rutkowski, Jan, Histoire économique de la Pologne avant les partages (Paris: 1927).
Sacerdoţeanu, Aurelian, „Mormântul de la Argeş şi zidirea bisericii domneşti”,
în BCMI, XXVIII (1935).
Sacerdoţeanu, Aurelian, „Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării
vechiului oraş Râmnicul Vâlcea”, în Buridava. Studii şi materiale, Râmnicu
Vâlcea, 1972.
Sălăgean, Tudor, „Expediţia magistrului Georgius Baksa împotriva voievodului
Litovoi”, în Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae
Edroiu, ed. Avram Andea (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană,
2003).
Scriban, August, Dicţionarul limbii româneşti (Iaşi: 1939).
Sedlar, Jean W., East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500 (Seattle,
Londra: University of Washington Press, 1994).
Siretul, vatră de istorie şi cultură românească, ed. Ion Popescu-Sireteanu (Iaşi: Editura
Omnia, 1994).
Siruni, H. Dj., „Armenii în viaţa economică a ţărilor române”, în Balcanica, II-III
(1939-1940).
Siruni, H. Dj., „Bisericile armene din Ţările Române”, în Ani. Anuar de cultură
armeană, Bucureşti, 1942-1943.
Solomon, Flavius, Politică şi confesiune la început de ev mediu moldovenesc (Iaşi: Editura
Spinei, Victor, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII (Iaşi:
Institutul European, 1999).
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV (Chişinău: Editura Universitas, 1994).
Spinei, Victor, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII.
Români şi turanici (Iaşi: Editura Junimea, 1985).
Spinei, Victor, „Cetatea Albă în însemnările de călătorie ale pelerinilor ruşi din
secolele XIV-XV”, în Naţiunea română, idealuri şi realităţi istorice. Academician
Cornelia Bodea la 90 de ani, ed. îngrijită de Alexandru Zub, Venera Achim,

Nagy Pienaru (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006).
Spinei, Victor, „Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei (secolele
XIII-XIV)”, în Analele Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1.
Spinei, Victor, „Începuturile vieţii urbane la Bârlad şi problema berladnicilor”,
în AIIAI, XVI (1979).
Spinei, Victor, „The Cuman Bishopric – Genesis and Evolution”, în vol. The
Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans, ed.
Florin Curta (Leiden, Boston: Brill, 2008).
Stoianovich, Traian, „Model and Mirror of the Premodern Balkan City”, în SB,
III (1970).
Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I.
Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I-II (Bucureşti: 1970).
Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României
Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova,
sec. XIV-XVII (Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1971).
Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din
Moldova (Bucureşti: Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, 1974).
Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti
Stoicescu, Nicolae, Vlad Ţepeş (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976).
Stoicescu, Nicolae; Moisescu, Cristian, Târgoviştea şi monumentele sale (Bucureşti:
Editura Litera, 1976).
Stoicescu, Nicolae, „«Descălecat» sau întemeiere? O veche preocupare a
istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric”, în Constituirea statelor
feudale româneşti, coord. Nicolae Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1980).
Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, coord. Costin Clit, Mihai
Rotariu (Bârlad: Editura Sfera, 2009).
Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II (Bucureşti:
Sýkora, Ján, „Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: luptă pentru
independenţă şi afirmare în plan extern”, în RdI, 29 (1976), nr. 8.
Szende, Katalin G., „Some Aspects of Urban Landownership in Western
Hungary”, în Power, Profit and Urban Land. Landownership in Medieval and
Early Modern Northern European Towns, ed. Finn-Einar Eliassen, Geir Atle
Ersland (Aldershot: Scolar Press, 1996).
Szende, Katalin, „Between Hatred and Affection: Towns and Sigismund in
Hungary and in the Empire”, în Sigismund von Luxemburg. Ein Kaiser in
BIBLIOGRAFIE 633
Europa, ed. Michel Pauly, François Reinert (Mainz am Rhein: Verlag

Philipp von Zabern, 2006).
Szende, Katalin, „Towns Along the Way. Changing Patterns of Long-distance
Trade and the Urban Network of Medieval Hungary”, în Towns and
Communication, vol. 2 (Communication Between Towns. Proceedings of the Meetings
of the International Commission for the History of Towns, London 2007 – Lecce
2008), ed. Hubert Houben, Kristjan Toomaspoeg (Galatina: Congedo
Editore, 2011).
Szende, Katalin, „Was There a Bourgeoisie in Medieval Hungary?”, în The Man
of Many Devices, who Wandered Full Many Ways. Festschrift in Honor of János M.
Bak, ed. Balázs Nagy, Marcell Sebők (Budapesta: CEU Press, 1999).
„Şantierul arheologic Suceava – Cetatea Neamţului”, în SCIV, 6 (1955), nr. 3-4.
Şlapac, Mariana, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură militară medievală (Chişinău:
Editura Arc, 1998).
Şlapac, Mariana, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul
secolului al XVI-lea (Chişinău: Editura Arc, 2004).
Ştefănescu, Ştefan, Bănia în Ţara Românească (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965).
Ştefănescu, Ştefan, Demografia, dimensiune a istoriei (Timişoara: Editura Facla,
1974).
Ştefulescu, Alexandru, Istoria Târgu-Jiului (Târgu Jiu: 1906).
Şucu, Ion I., „Contribuţiuni la istoricul satului Măţău-Muscel”, în RA, IV (1940-1941).
Şucu, Ion I., „O seamă de documente medievale inedite din Ţara Românească” (I),
în SMIM, IX (1978).
Tashev, Peter, Urbanization in Bulgaria, în E. A. Gutkind, International History of
City Development, vol. VIII, Urban Development in Eastern Europe: Bulgaria,
Romania, and the U.S.S.R., ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free
Press, 1972).
Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986), coord.
Nicolae Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009).
Teodoru, Rada, „Vechile biserici din Baia”, în SCIA seria Artă Plastică, 20
(1973), nr. 2.
Teoteoi, Tudor, „Civilizaţia statului Asăneştilor între Roma şi Bizanţ”, în
Răscoala şi statul Asăneştilor, coord. Eugen Stănescu (Bucureşti: Editura
Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII
(Bucureşti: 2000).
Tihomirov, M. N., „Spisok russkih gorodov dalnih i blijnih” [Lista oraşelor
ruseşti îndepărtate şi apropiate], în Istoriceskie zapiski, Moscova, 40 (1952).
Todorova, Elisaveta, „River Trade in the Balkans During the Middle Ages”, în
EB, 1984, nr. 4.
Topolski, Jerzy, „Sixteenth-century Poland and the Turning Point in European

Economic Development”, în A Republic of Nobles. Studies in Polish History to
1864, ed. J. K. Fedorowicz, Maria Bogucka şi Henryk Samsonowicz
(Cambridge: Cambridge University Press, 1982).
Turcu, Constantin, „Curtea domnească din Târgul Pietrii”, în Anuarul Liceului de
Băieţi – Piatra Neamţ, 1935-1936.
Turcuş, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea (Bucureşti: Editura
Turdeanu, Ana Toşa, Oltenia. Geografie istorică în hărţile secolului XVIII (Craiova:
Editura Scrisul Românesc, 1975).
Ursu, Ion, Relaţiunile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare (Piatra
Neamţ: 1900).
Vásáry, István, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans,
1185-1365 (Cambridge: Cambridge University Press, 2005).
Vásáry, István, Turks, Tatars and Russians in the 13th – 16th Centuries (Aldershot:
Ashgate, 2007).
Vasilescu, Al. A., „Cetatea Dâmboviţa”, în BCMI, XXXVIII (1945).
Vătămanu, Nicolae, De la începuturile medicinei româneşti (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1966).
Végh, András, „Buda: the Multi-ethnic Capital of Medieval Hungary”, în
Segregation, Integration, Assimilation. Religious and Ethnic Groups in the Medieval
Towns of Central and Eastern Europe, ed. Derek Keene, Balázs Nagy, Katalin
Szende (Farnham, Burlington: Ashgate, 2009).
Vernadsky, George, The Mongols and Russia (New Haven: Yale University Press,
1963).
Vîrtosu, Emil, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în Documente privind istoria
României, Introducere, vol. II (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1956).
Vîrtosu, Emil, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova
până în sec. al XVI-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960).
Vîrtosu, Emil, „Despre dreptul de sigiliu”, în Studii şi cercetări de numismatică, III (1960).
Weber, Max, The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The
Free Press, 1958).
Weczerka, Hugo, „Die Stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im
Europäischen Städtewesen”, în Die Mittelalterliche Städtebildung im
Südöstlichen Europa, ed. Heinz Stoob (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1977).
Zaharia, N.; Petrescu-Dîmboviţa, M.; Zaharia, Em., Aşezări din Moldova de la paleolitic
până în secolul al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1970).
Zientara, Benedykt, „Foreigners in Poland in the 10th-15th Centuries: their Role
in the Opinion of Polish Community”, în APH, XXIX (1974).
Zientara, Benedykt, „Melioratio Terrae: the Thirteenth-century Breakthrough in
Polish History”, în A Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, ed.
BIBLIOGRAFIE 635
J. K. Fedorowicz, Maria Bogucka şi Henryk Samsonowicz (Cambridge:

Cambridge University Press, 1982).
Zientara, Benedykt, „Socio-Economic and Spatial Transformation of Polish
Towns During the Period of Location”, în APH, XXXIV (1976).
Indice1
A
Adjud 20, 345-346, 358, 363, 381, 388, 392, Andrei al III-lea, rege al Ungariei 74, 126
406, 413, 424, 434, 440, 447, 458, 468-471, Andrei Bogoslavič, franciscan 246, 352
473, 487, 564, 587 Andrei Iastrzebiec, episcop 339
Adrianopole 134, 227, 460 Andrei Láckfi, comite al secuilor 329, 333,
Aiud 81, 469 345
Alba Iulia 75, 79, 81-82, 502 Andronic al II-lea, împărat bizantin 197,
Albeşti 176 219, 276, 500
Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare 472 Andronic Cantacuzino, boier 265
Alexandru al II-lea Mircea, domn al Ţării Angelino Dulcert, cartograf 167, 249
Româneşti 279, 301 Angellino de Dalorto, cartograf 167, 249
Alexandru Aldea, domn al Ţării Româneşti Ani 366
171, 207, 257, 273, 310 Antonio di Ponzò, notar 359, 509
Alexandru Jagiello, mare duce al Lituaniei Antonius de Bonfinis, cronicar 485, 563-
394 564
Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei Argeş, judeţ 144
370, 450, 461, 467, 542-543, 563, 590, 598 Argeş, mănăstire 189, 203, 247-248, 291-
Alexandru cel Bun, domn al Moldovei 131, 293, 311
229, 300, 338, 344, 351, 353-355, 357, 360, Argeş, oraş 20, 81-82, 123, 126, 128, 130-
362, 368, 383, 389-390, 393, 395, 401, 407, 131, 135-138, 140-141, 145, 147, 150, 156-
409, 426-427, 430, 432, 434-435, 439, 445, 158, 161, 163-164, 169, 171, 179-183, 189-
448, 451-453, 455-456, 458-459, 468, 471- 190, 193-195, 197-198, 202-206, 208-209,
472, 481-482, 489-490, 494, 503, 510, 519- 211, 216-218, 223, 225-226, 236, 238, 242-
520, 525-526, 531, 533, 537, 541, 545-546, 248, 252, 263, 269, 274, 283, 292-294, 298-
553, 556-558, 561-562, 570, 575-576, 579- 299, 309-310, 312, 314, 350, 355, 399, 475,
581, 585, 587, 589, 591, 593 526, 536
Alexăndrel, domn al Moldovei 384, 396, Argeş, râu 121-123, 242
456, 529, 550, 571 Asan, conducător bulgar 100, 103
Ana, soţia lui Radu I 297 Augsburg 41, 58, 233
Andreas Pogner, locuitor din Câmpulung Austria 19, 52, 54, 62, 139, 172, 225, 233,
208, 273 237, 273, 548
Andrei al II-lea, rege al Ungariei 49-50, 69,
77, 81, 110, 112-114, 237 B
Bacău, oraş 20, 245, 346, 348, 350, 355,
357, 381, 384, 388, 391, 406, 409, 412, 414,
1Din motive de spaţiu, acest indice nu este unul
416-417, 424, 428-430, 434-435, 441, 443,
exhaustiv şi a fost gândit pentru a uşura în
primul rând identificarea denumirilor geografice
447, 460, 468-476, 481, 487, 526-527, 531,
şi, apoi, a celor mai semnificative şi des întâlnite 538, 547, 565-566, 587, 589
nume de persoană din text. S-au dat explicaţii Bacău, ţinut 160, 337, 365
doar pentru numele de persoană şi acolo unde Bahlui 140, 340, 346, 349-350, 352, 388,
acelaşi nume este folosit pentru mai multe 526-527, 535, 540, 542, 591
aşezări, râuri, regiuni etc.
INDICE 637
Baia passim Bârlad, râu 174, 263, 340, 345-347, 350,

Baia de Aramă 231, 320, 388 486, 522, 547, 590-591
Baia de Arieş 388 Bârlă, boier 430, 524, 537
Baia de Fier 388 Bâtca Doamnei 114, 324, 555
Baia Mare 59, 388 Beckov 61
Baia Sprie 388 Bela al III-lea, rege al Ungariei 555
Baiazid I, sultan otoman305, 309, 314 Bela al IV-lea, rege al Ungariei 50, 52, 63-
Baiazid al II-lea, sultan otoman 506 64, 70-72, 113-114, 116, 118, 324
Balc, fiul lui Sas 334 Belgrad 62, 67, 85, 93, 342, 502, 511
Balcani 17, 19, 67, 84, 86-88, 90, 92, 96, 99, Bender, vezi Tighina
103, 111, 127, 208, 215, 219, 228, 230, 235, Beregovo 61
366, 384, 449 Bergamo 231
Baltasar Walther, cronicar 279, 283, 313 Bergovica 105
Banat 110, 114, 304 Bernardino Quirini, episcop 246, 475, 516
Banská Bela 73 Bielski, cronicar 354, 459
Banská Bystrica 59, 72-73 Bistriţa, mănăstire in Moldova 391, 435,
Banská Stiavnica 53, 59, 71-73, 87, 89 471, 489, 556, 558
Banu 265 Bistriţa, mănăstire in Ţara Românească
Bar 91 204, 288
Barbu, mare ban 278 Bistriţa, oraş 61-62, 76, 78-82, 234, 345,
Bardejov 55, 62, 72-73 376, 386, 392, 401, 413, 455-457, 461, 464-
Barnim I, duce al Pomeraniei 30-31 465, 485-486, 517
Bartolomeo Bassetti, franciscan 534, 565 Bistriţa, râu in Moldova 324, 335, 345-346,
Bartolomeo Locadello, negustor 232 350, 470-471, 550, 555, 557-558
Basarab, familie 128, 130, 277, 331, 335 Bistriţa, vamă 168, 276
Basarab I, domn al Ţării Româneşti 123- Blasius Kleiner, franciscan 162, 245, 267,
125, 127-130, 135, 137, 150, 161, 243-244, 289, 295
257, 269, 329 Bochetor, conducător mongol 113
Basarab cel Tânăr, domn al Ţării Bochnia 32, 41
Româneşti 240, 258, 301 Boemia 19, 38, 41, 44, 52, 56, 58, 62, 71,
Basarabia 331, 346, 496, 586 73, 231, 327, 342, 344, 530
Bascacouţi 325, 520 Bogdan I, domn al Moldovei 129, 334-337,
Başeu 520 349, 352-353, 399, 477, 525, 528, 567, 594
Bavaria 219, 327 Bogdan al II-lea, domn al Moldovei 456
Bădeuţi 337, 399, 440 Bogdan al III-lea cel Orb, domn al
Bărbat 123-124, 148, 268, 294 Moldovei 240, 254, 467, 533-534, 572, 583
Băscăceni 325, 520 Bogdan Lăpuşneanu, domn al Moldovei
Bârlad, oraş 140, 346, 348-351, 353, 355, 488
357, 360-362, 387, 390, 394, 396-397, 402, Bohorina 93
405-407, 410, 417, 419, 424, 426-428, 430, Boleslav cel Pios, duce al Poloniei Mici 32,
434-435, 438-439, 444, 447, 457, 473, 486- 37, 45
491, 519, 532-533, 538, 541-542, 566, 584- Boleslav de Mazovia, cneaz de Halici 327,
585, 591-592 382
Bolintin 253, 257
Bonifaciu al IX-lea, papă 472 Buzău, oraş 140, 143, 145, 164-165, 180-
Boril, ţar bulgar 221 182, 192, 203, 205, 212, 217, 223, 225, 262-
Bosfor 101 266, 282, 297, 301, 526
Bosnia 84-90, 92-93, 95-98, 105, 132, 408, Buzescu, familie 168, 319
507, 531
Botoşani 340, 345-346, 367, 381, 388, 397, C
402, 414, 424, 431, 434, 439-440, 445, 448, Caffa 40, 134, 235, 330, 344, 358, 367, 459-
461, 491-493, 515, 520 460, 498, 501-504, 506, 513-514
Bran 250, 274 Calafat 143, 166, 176-177, 230, 276, 293
Braničevo 85 Caliacra 359, 507
Braşov passim Cameniţa 38, 367, 370, 448, 452-453, 455,
Bratilov 287 479, 496, 520-521, 530
Bratislava 51, 55-56, 58-59, 61-62, 70-71, Capidava 133, 179
73-74, 204 Caracal 122, 176, 205, 276, 292
Brăila, judeţ 122, 249, 253 Carol Robert, rege al Ungariei 58, 63, 68,
Brăila, oraş 122, 134, 164-167, 179-182, 79, 82, 124-125, 128, 135, 157, 161, 225,
190, 200, 218, 222-225, 229, 232, 234-235, 243, 294, 474
240, 248-256, 264, 266, 282, 284, 288, 305, Carpaţi passim
309, 315, 345, 362, 427, 452, 455, 467, 489, Cazimir I, duce al Poloniei 44
498, 509, 522, 547, 554, 585, 595 Cazimir al III-lea cel Mare, rege al Poloniei
Brest 40 34, 37, 40, 44-45, 327-328, 331, 343, 365,
Brno 57 374, 382, 441, 528, 567
Brskovo 87 Cazimir al IV-lea, rege al Poloniei 394
Bruges 40, 53, 230, 343 Cavarna 359, 507
Brzeg 33 Caloian, negustor 441, 459
Bucov 173, 284 Călmăţui 122, 591
Bucureşti 20, 135, 138, 141, 143-145, 165- Cătălina, deal în Cotnari 516
166, 171-172, 175, 180-182, 193, 196, 198, Câineni 176, 205, 298
204-205, 209, 211, 213, 215, 217-219, 222, Câmpina 176, 228, 315
226, 228, 238, 240, 255-262, 279-280, 282- Câmpul lui Dragoş 335
283, 310, 313, 318, 467, 562 Câmpulung, oraş in Ţara Românească
Buda 39, 48, 53, 55-68, 70-74, 78-79, 83, passim
134-135, 155, 250, 328, 339, 342, 413, 457, Câmpulung, sat în Moldova 335
511, 598 Cârligătura, ţinut 584
Bug 330 Celei 118, 137, 176, 507
Bulgaria 19, 84, 86, 97, 99-105, 116, 133, Cenad 75, 487
143, 179, 198, 217-221, 223, 227-228, 235, Cepturoaia 288
304, 325, 498-499, 531 Ceremuş 328, 332, 335-336, 356-357, 383
Bursa 227, 460 Cerna, vezi Czarnigrad şi Cetatea Neagră
Buzău, judeţ 144, 147, 264, 266, 303 Cernăuţi 345-346, 356-357, 381, 394-395,
Buzău, râu 113, 121, 134, 167, 215, 262- 401, 421, 424, 434, 455, 461, 494-495, 498,
265, 283, 353 570, 572
Cerven 100
INDICE 639
Cetatea Albă 40, 134, 198, 229, 254, 256, Cornăţel 143, 172-173, 180-182, 235, 260
342, 344, 347, 350-351, 356-360, 364, 367, Costea, voievod 353
402-406, 408, 419, 434, 441, 447-449, 451- Costeşti 347, 350, 360-361
452, 454, 458-460, 467, 492, 494, 496-507, Cotmeana 210, 293
510-514, 523, 538, 543, 586, 589 Cotnari 340, 346, 358, 377-378, 405-406,
Cetatea Neagră 358-359, 496-497, 500, 502 413-414, 422-425, 438, 440, 443, 447-448,
Cetatea Nouă 165, 563 466, 473, 515-519, 527-528, 534-535, 539,
Cetăţeni 111, 123, 133, 137, 144, 171, 175, 545, 571, 584
269 Coţmani 401, 495
Cetăţuia, deal în Baia 476 Covurlui 122, 340, 351, 470, 523, 591
Cetăţuia, cetate pe Ceremuş 356 Cozia 197, 207, 210, 213, 253, 282, 286-
Cetăţuia, schit în Râmnic 296, 299 289, 293, 296, 298-299, 303
Chełmno 31-32 Cracovia 25, 27-28, 31-33, 36-42, 44-46,
Chilia 40, 102, 131, 134, 137, 166, 180, 198, 56-57, 62, 229, 339, 342-344, 438, 441-442,
223, 229-230, 234, 250, 254, 256, 310, 331, 453-454, 467, 472, 475, 486, 506, 533, 551,
338, 345, 347, 350-352, 355-360, 362, 367, 558, 567, 582, 598
390, 392, 405-406, 448-449, 451, 455-456, Craiova 123, 135, 138, 168-170, 173, 176,
458, 460, 467-468, 480, 496, 500, 502-503, 180-181, 198, 226, 233, 275-280, 292, 303-
506-514, 523, 546, 587, 589, 592 304, 318, 320
Chilia Nouă 508 Craiovescu, familie 129-130, 168, 170, 176,
Chişinău 369, 389, 526, 544 276-279
Cincu 78 Crăciun, din Piatra 555-557, 566
Cioburciu 389, 403, 544 Crăciuna 111, 144, 174, 254, 545-546
Ciocăneşti 274 Crimeea 40, 253, 330, 341-342, 358, 403,
Čiprovci 104-105 408, 452, 460, 496-498, 554
Cisnădie 81 Croaţia 69-70, 86, 148, 170
Clement al VI-lea, papă 150 Cuhea 334
Cloşter 127, 270, 272, 290 Cuiejd 555, 557-558
Cluj 17, 56, 61, 75, 77, 79-82, 192, 194, Cumania 111-114, 116, 118, 133, 146, 324-
226, 376, 413 325, 329, 363, 469, 544, 588, 595
Coconi 173 Curtea de Argeş, vezi Argeş
Cojocna 81 Cuvin 75
Colentina 122 Czarnigrad 356, 497-498, 502
Coloman I, rege al Ungariei 91
Colomeea 356, 382-383, 453, 495-496 D
Constance 190, 266, 419, 483, 491, 502, Dacia 132
513, 527, 536, 538, 551, 554, 565, 577 Dalmaţia 37, 50, 69, 84, 86, 96, 504
Constantin Mihailović, cronicar 511 Dăbâca 75, 77
Constantinopol 49-51, 85-86, 93, 101-102, Dâmboviţa, cetate 137, 144, 164, 174-176,
110, 130, 132, 134, 218, 222, 230, 232, 252- 196, 224-225, 256, 274, 305
253, 323, 341-342, 359, 399, 449, 460, 500- Dâmboviţa, râu 121-123, 133-134, 137,
501, 505-507, 512, 531 147, 175, 256-257, 259, 269, 271, 304
Copou 466 Dan I, domn al Ţării Româneşti 224, 269,
Corabia 276 294, 297, 315
Dan al II-lea, domn al Ţării Româneşti 143, Eugeniu al IV-lea, papă 207, 472, 531
164, 168, 171, 173, 180, 184, 194-195, 225, Europa passim
230, 254, 258, 263, 310, 316, 318, 354-355,
510, 546 F
Dealul 211, 311-313 Fabian de Backa, inchizitor 531
Dealul Mare 346 Farcaş, cneaz 116-117, 121
Debrecen 55, 61 Făgăraş 81, 126, 131, 136, 147, 154, 594
Dej 81 Fălciu, oraş 347, 402, 488, 521-522, 534
Delta Dunării 508, 513 Fălciu, ţinut 352, 402, 534
Desnăţui 122 Feldioara 112, 142
Despot, domn al Moldovei 370, 376, 420, Felix Petančić, diplomat 314
450, 517-519, 564, 591 Filippo Scolari, comite al Timişoarei 68
Dimitrie, conducător mongol 224, 253, Flandra 31, 40, 57, 76, 229, 291, 343, 452
345, 359, 500, 509, 553 Floci 20, 135, 164-167, 180-182, 193, 198-
Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, 199, 202, 204, 225, 235-236, 238, 240, 250,
cărturar 205, 340, 355, 446, 516, 545, 590 253-254, 256, 264, 280-282, 467
Dinogeţia 133, 179 Florenţa 58, 231, 472
Dobrogea 102, 131, 197, 230-232, 248, Floreşti 176
250, 252, 280, 282, 509 Focşani 174, 205, 300, 346, 544-545, 548
Dobrotiţă, principe local 102, 509 Fra Mauro, cartograf 250-251, 266
Dolj 120 Francesco della Valle, secretar 314
Dorohoi, oraş 345-346, 348-349, 351, 357, Franco Sivori, secretar 201, 218, 228, 259
424, 428, 430, 434, 439, 492, 519-521, 524, Franconia 30-31, 52, 76
537 Frank Hisar 100-101
Dorohoi, ţinut 337, 520, 525 Franţa 219
Dragomir, pârcălab de Dâmboviţa 174, 196 Freiburg 87
Dragoslavele 205, 274 Fugger, familie 41, 58, 72
Dragoş, boier 430
Dragoş, conducător al Moldovei 129, 333- G
335, 337, 348, 368, 378, 395, 398-399, 477, Galaţi 223, 346, 362, 403, 424, 522-524,
483, 528, 567-568 591
Dragotă, locuitor din Argeş 208, 248 Gaspar Heltai, cronicar 370
Drina 95, 250 Gaşpar, locuitor din Câmpulung 207, 273
Drinago, vezi Brăila Gaşpar, negustor 218
Dumitru, episcop al Transilvaniei 150 Gazaria, custodia 496, 501
Dunărea passim Gdańsk 25, 32, 34, 36, 39, 42, 46, 453
Gediminas, familie 330
E Genova 51, 101-102, 104, 232, 459, 496,
Eger 54, 60-61 499, 504
Eisenstadt 61 Genune, vezi Câineni
Elba 29-31 Georg Reicherstorffer, diplomat 393, 403-
Elena, soţia lui Petru Rareş 493, 583 404, 445-446, 523, 547, 554
Esztergom 48-50, 54-55, 57, 59, 61-63, 66, Georgius, magister 123
78, 329 George-Iurie al II-lea, cneaz de Halici 327
INDICE 641
Germania 16, 30, 38, 40, 51-52, 54, 57-58, Hârlău, oraş 140, 336, 340, 345-346, 348-
291, 387, 452-453, 457 350, 358, 365, 377-378, 381, 388, 391-392,
Geza, principe al ungurilor 66 395, 397, 405-407, 419, 422, 424, 428, 430,
Geza al II-lea, rege al Ungariei 76-77, 116 438, 440-441, 444, 447, 455, 466, 490, 492,
Gheorghe Branković, despot al Serbiei 95- 515, 517, 524-528, 534-535, 537-538, 557,
96 584, 593
Gheorghe Ştefan, domn al Moldovei 562 Hârlău, ţinut 337, 340, 440, 444, 492-493,
Gherghiţa 137-138, 164-165, 180-182, 189, 515, 525
195, 198, 205, 213, 217, 223, 225, 228, 235, Hârşova 166, 252
258, 282-285, 289, 315-316 Henric „Bărbosul”, duce al Sileziei 31, 45
Ghillebert de Lannoy, diplomat 502 Herţegovina 84
Ghitioara 285 Hmielov 494
Gilort 121, 176 Hoarda de Aur 324, 326, 341, 408
Giovanni di Plano Carpini, franciscan 324- Horlăceni 524
325 Hotin, oraş 327, 341, 345-348, 350, 356-
Giurgiu 144, 166, 171, 181, 196, 222, 231, 357, 364, 367, 383, 390, 397, 402, 406, 424,
240, 255, 258, 498 427, 430, 434, 436, 442, 448, 455, 461, 492,
Glavacioc 203 503, 520-521, 528-530, 538, 571
Gniezno 25-28, 40, 43-44, 506 Hotin, ţinut 337
Golgota 191, 313 Horodiştea 144-145, 567
Govora 204, 221, 288, 298-299 Hunedoara 77
Gradiştea 144-145 Huşi 263, 297, 347, 358, 361-362, 377, 393,
Grigore al IX-lea, papă 113, 146, 324, 331, 402, 405-406, 412, 415, 424, 430, 433, 441-
363 443, 447, 466, 473, 515, 522, 530-535, 545,
Grigore al XI-lea, papă 353 593
Grigore Ţamblac, diplomat 419
Grigore Ureche, cronicar 119, 355, 368, I
377, 449, 477, 525, 564, 578 Iachint, mitropolit 217, 252
Grigoreşti 547 Ialomiţa, judeţ 282
Guillelmus Soleri, cartograf 249 Ialomiţa, râu 113, 121, 134, 167, 180, 197,
Győr 51, 54, 57, 59, 62, 67 250, 280-281, 304-306, 308
Iancu de Hunedoara, voievod al
H Transilvaniei 137, 145, 230, 360, 456, 511
Hacicu, familie 208, 295 Iancu Sasul, domn al Moldovei 386
Hagigadar 448, 580 Iantra 100
Halici, cnezat 35, 324-328, 330, 334-335, Iaşi, oraş 20, 172, 255, 336, 338, 345-346,
339, 347-348, 374, 383, 401, 528, 567 348, 350, 356-358, 365, 367-368, 376, 381,
Halici, oraş 374, 382-383 389, 391-392, 402-406, 419, 424, 428, 430,
Haller, familie 58 434, 437, 441, 443, 445, 447-448, 464, 466,
Hans Dernschwam, umanist 287 469, 473, 483, 488, 492, 525-528, 532, 535-
Hansa 32, 39, 51, 132, 342 543, 550, 557, 560, 562, 566, 574, 581, 583-
Haţeg 81, 117, 120, 320 584, 586, 591, 593
Hărman, pârcălab la Cetatea Albă 447 Iaşi, ţinut 337-338, 351, 537
Iaţco, boier 368, 384, 449, 466, 574, 578
Ierusalim 289, 569 J

Iezer 204, 288 Jaleş 121
Ilfov 122, 144, 165, 257-258 Jan Długosz, cronicar 331, 363-364, 496,
Ilice 496, 502-504 521, 536
Ilie I, domn al Moldovei 351, 354, 362, Jan Thurzó, antrepreneur 41, 58, 72
390-391, 394-396, 403, 420, 429, 456, 458, Janibeg, han mongol 328, 330
464, 468, 489, 494, 519, 523, 529, 560, 571, Janjevo 87
585, 591 Jarosław 40
Imperiul Bizantin 17, 19, 85, 99, 101, 109, Jasov 73
133-134, 166, 179, 217, 223, 238, 366, 594 Jeronim Arsengo, franciscan 216, 221-222,
Imperiul Otoman 18, 69, 83-84, 105, 166, 295, 475
209, 219, 222, 225, 227-228, 233-234, 238, Jiblea 298
240, 255-256, 259, 384, 394, 408, 452, 467, Jicov 434
498, 503, 507, 511, 586, 599 Jiu, judeţ 120
Imperiul Roman 19, 75-76, 132, 178, 594 Jiu, râu 117, 120, 123, 135, 168, 181, 275-
Inocenţiu al III-lea, papă 100 277, 318-319
Inocenţiu al IV-lea, papă 118 Johann Schiltberger, bavarez 167, 218, 234,
Ioan, cneaz 116-117 244, 253, 309
Ioan al VIII-lea, împărat bizantin 511
Ioan al XXIII-lea, papă 365, 479 K
Ioan de Ryza, episcop 365, 383, 472, 482, Kalisz 32, 34, 43
531 Kalocsa, arhiepiscopie 245
Ioan de Sultanieh, archepiscop 272, 365, Kazan 408
447 Kazanlik 235
Ioan de Târnave (Küküllö), cronicar 175, Kazimierz 34, 38, 40, 374
329, 369 Kiev 45, 51, 99, 180, 330, 355-356, 373,
Ioan, fiul lui Gaşpar din Câmpulung 207, 383, 400, 471, 492, 494, 498, 500, 510, 529,
273 535, 549, 556, 559, 575, 591
Ioan Albert, rege al Poloniei 38, 575 Köln 58, 230
Ioan Asan al II-lea, ţar bulgar 228 Komárno 51, 61, 72
Ioan Belsius, secretar 375, 564 Koriatov, familie 330
Ioannina 94, 106, 178, 197, 219 Košice 39, 55-57, 59, 61-62, 72-74
Ion Neculce, cronicar 378, 559, 567-568 Kotor 91-92, 95-96
Isac Anghelos, împărat bizantin 103, 228 Kremnica 59, 72-74, 87, 89
Isaccea 251, 326 Kreševo 90, 93
Istanbul 233, 235, 460 Krupina 61, 72-73
Italia 16-17, 51, 57, 67-68, 70, 84, 91, 167, Kujavia 34-35, 46
330, 453
Iuga, domn al Moldovei 368 L
Iurie Koriatov, nobil lituanian 501 Ladislau al II-lea, rege al Ungariei 490
Iurie Lvovici, cneaz de Halici 327 Ladislau al IV-lea Cumanul, rege al
Ivan Alexandru, ţar bulgar 102, 104, 221 Ungariei 64, 67, 123, 156, 243, 268, 294
Ivan Stracimir, ţar bulgar 104, 302 Ladislau Kán, voievod al Transilvaniei 327
Ivanco, principe local 102-103, 231, 509
INDICE 643
Laiotă Basarab, domn al Ţării Româneşti Luther 370

222, 228, 259, 277 Lutsk 38, 355, 363, 367, 546
Laonic Chalcocondyl, cronicar 233, 235, Lübeck 32, 52
253, 313 Lwówek 31, 41
Laslău, meşter 236, 295, 298
Lateran 50 M
Laurentius, comes din Câmpulung 135, 152- Macarie, cronicar 547
154, 158, 267, 290 Macedonia94, 104-105
Laţcu, domn al Moldovei 332, 337, 339, Magdeburg 31, 34, 36, 38, 45, 52-53, 64,
343, 353, 379, 399, 447, 567, 569 72, 80, 189, 367, 382-383, 394, 405, 411-
Lăpuşna, oraş 336, 345, 347, 350, 358, 402, 412, 429
424, 434, 543-544, 586 Maiaki-Beleaevka 502
Lăpuşna, râu 340, 350, 543 Mahmudia 251
Lăpuşna, ţinut 351 Malbork 32, 39
Legnica 31-32 Mangalia 250
Lencăuţi 495 Maramureş 120-121, 152, 246, 266, 327,
Lereşti 270 333-336, 364, 490, 594
Leuven 457 Marco Bandini, episcop 416, 422, 472-473,
Levant 39, 200, 227, 235, 254, 598 475, 481-482, 487, 490, 517, 523, 533-535,
Levoča 62, 73, 531 551, 558, 565, 577
Licostomo 102, 359, 364, 451, 496, 507- Marea Adriatică 62, 88, 90-93, 103, 105,
509, 512-514 227, 230, 330, 511, 595
Liov 31, 34, 36-42, 229, 259, 327-328, 339, Marea Baltică 27, 32, 39-40, 51, 132, 341,
342-344, 367-368, 373-374, 390, 394-395, 382
397, 404, 412, 415, 419, 423, 440, 442, 448, Marea Mediterană 40, 51, 83, 90, 227, 230,
450-454, 458-460, 462, 467, 476, 480, 485- 240, 343, 457
486, 496, 498, 512, 523, 543, 567, 570-571, Marea Neagră 14, 38-40, 51, 83, 99, 100-
580-582, 598 102, 132, 134-135, 167, 182, 217-218, 223-
Litovoi, voievod 116-117, 121, 123-125, 224, 226-227, 230, 232, 235, 240, 253, 330,
148, 268, 294, 319 333, 338, 341-343, 346, 358, 367, 382, 404,
Lituania 31, 35-36, 39-40, 46, 229, 327-328, 449-451, 454, 456, 458-460, 467-468, 496-
330, 339, 355, 393-394, 396, 408, 419, 452- 500, 502, 504-506, 509, 512, 520, 595, 598-
455, 497, 500-502, 528, 546, 570 599
Lom 100 Margareta, mama lui Petru I 379, 399, 472,
Louvain 230 482, 524, 569-570
Lovech 100 Margareta, soţia lui Alexandru cel Bun 472,
Loviştea 247, 298 481, 589
Lublin 32, 34, 40, 42, 46, 228, 506 Margareta, soţia lui Petermann 273
Lucăceşti 429, 444 Margareta, soţia lui Radu Negru 127, 272
Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei 58-59, Maria, soţia lui Ilie I 529-530, 571
70, 74, 125, 130-131, 134, 150, 156, 167, Martin, magister 124
223-226, 231-232, 250, 280, 328-329, 331- Martin Gruneweg, dominican 263, 488-
334, 339, 343, 345, 353, 363, 365, 371, 425, 489, 539, 592
477, 480, 500, 567 Martinus Behaim, geograf 260
Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti 234, 244, 252, 254, 256, 258, 263-264, 269,
129-130, 154, 214, 279, 292, 298, 314 274, 280, 282-283, 286-289, 291, 293-294,
Matia Corvin, rege al Ungariei 58, 65, 226, 297, 299, 300, 302-303, 305, 308-311, 315-
354, 457, 480, 533, 536, 553, 563-564, 587 316, 331, 338, 353-354, 504, 510, 523
Mazovia 31, 34-35, 327, 382 Mircea Ciobanul, domn al Ţării Româneşti
Măcin 166, 498 154, 166, 168, 173, 189, 233, 259-261, 278-
Măţău 213-214, 271 279, 319
Mediaş 76, 78, 80 Miron Costin, cronicar 338, 346, 368, 373,
Medieş 75 473, 545, 562, 572-573
Mehedinţi 114-115, 121 Miskolc 61
Mehmed al II-lea, sultan otoman 254, 266, Mogoşeşti 404, 434
511-512, 553, 575 Mohács 83
Mehmed, beg 266, 285 Moldova passim
Mercator, cartograf 260, 301 Moldova, râu 350, 356, 385, 477, 560
Mesembria 100-102 Moldoviţa, mănăstire 401, 418, 426, 435-
Miercurea Ciuc 81 436, 478-479, 483, 486, 521
Miercurea Sibiului 78, 81 Moldoviţa, vamă 345, 357-358, 401-402,
Mieszko, duce 44 434, 471
Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti Monemvasia 94, 178
176, 215, 265 Moravia 58, 62, 233, 342, 530
Mihail, boier 430, 519-521, 524, 537 Moravia Mare 69, 71
Mihail, plebanus 312 Morisena 75
Mihail I, domn al Ţării Româneşti 154, Moscova 259, 341
162, 171, 199, 309-310, 312 Mostiştea 173
Mihail I Asen, ţar bulgar 103 Motru, râu 121
Mihail al III-lea Şişman, ţar bulgar 124 Motru, târg 176
Mihnea cel Rău, domn al Ţării Româneşti Muntenegru 85, 87
296, 312 Muntenia 121-122, 130, 138, 161, 164, 169-
Mihnea Turcitul, domn al Ţării Româneşti 170, 174, 180-181, 216, 226, 240, 254, 258,
236 263, 274, 276-277, 280, 283, 289, 293, 300,
Mihoci Latineţul, locuitor din Brăila 190, 302, 310, 316, 595, 597
218, 254 Murad al II-lea, sultan otoman 459
Milcov, râu 174, 300, 324, 326, 338, 340, Murano 266
403, 470-471, 544-546 Mureş 68, 81
Milcovia, episcopie 329, 337-339, 352-353, Muscel 121, 144
403, 447, 473, 544-545, 589 Muşeteşti 176
Milcovia, oraş 113, 324, 363-364, 544-545,
547, 589 N
Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău 296 Nămăeşti 176
Mircea, fiul lui Vlad Dracul 201, 314 Neagoe, boier 168, 277-278
Mircea, pretendent 285 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti
Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti 145, 164, 168, 189, 194, 203, 214, 226, 247-
131, 141, 143, 145, 154, 162, 165, 176, 190, 248, 274, 278, 291-292, 311, 313-314, 316,
194, 197-198, 200, 217, 224-225, 228-232, 461, 598
INDICE 645
Neamţ, cetate 348, 378, 388, 390, 429-430, Nucet 197

440, 503, 548-550, 553 Nuremberg 40-41, 52, 57-58, 80, 343, 412
Neamţ, mănăstire 404, 435, 551-552 Nymphaion 101, 134, 498
Neamţ, oraş 345-346, 348, 356-358, 365, Nysa 31
377-378, 388, 391, 394-397, 404, 406, 414,
419, 423-425, 431, 434-437, 443, 445, 460, O
481, 517, 548-553, 558, 566, 583-584 Oancea, vistier 291
Neamţ, ţinut 337, 466, 550 Óbuda 48, 56, 61-62, 64
Negru, boier 430, 489 Ocna 285, 590
Negru Vodă 10, 123, 125-130, 137, 147- Ocna Dej 285
148, 153-154, 156-157, 162, 171, 175, 186, Ocna Mare 169, 180, 182, 204, 207, 221,
214, 243, 245, 256, 268-269, 271-272, 277, 277, 285-288, 296, 311
294, 307, 594 Ocna Mică 286, 311
Niccolò Barsi, italian 418 Ocna Mureş 285
Nicola de Porta, notar 501 Ocna Sibiului 81, 285
Nicolae al III-lea, papă 326 Oder 26, 29
Nicolae Lackfy, voievod al Transilvaniei Odessa 458, 497
196 Odivoaia 205
Nicolae Alexandru, domn al Ţării Odo Diogilo, cronicar 49
Româneşti 129-130, 150, 161, 171, 269, Odobeşti 515, 544-545
329 Ohanes, archepiscop 448
Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Ohrida 85-86
Româneşti 154 Oituz, râu 337, 587
Nicolae de Buda, episcop 339 Oituz, trecătoare 223, 324, 345, 354, 468,
Nicolas Hecht, locuitor din Baia 442, 486 480
Nicolaus Cusanus, astronom 486, 530, 542, Okół 44-45
551 Olaha, duce 325
Nicolaus Germanus, cartograf 264 Olgierd, mare duce al Lituaniei 330, 500
Nicopole 100, 104, 131, 166, 219, 223, 288, Olkusz 41-42, 506
303, 309, 498, 516 Olt, judeţ 147
Nifon, patriarh 264, 312 Olt, râu 113-118, 121-123, 125-126, 128,
Nipru 338, 341, 496, 500, 502-503 135-136, 138, 147, 168-170, 180-181, 196,
Nistru 40, 323, 326, 330-332, 335-336, 338, 216, 243, 247, 268, 277-278, 283, 293-294,
342, 346-347, 352, 356-360, 389, 403, 407, 297-300, 302-303, 318
450, 459, 494, 496-497, 499-503, 505, 528, Olteni, târg 174, 223, 403, 544, 586
530, 538, 543, 553, 572-573, 586, 594-595, Olteni, ţinut 403, 596
597 Oltenia 117, 120-122, 124, 130, 138, 161,
Niš 85, 134 164, 168-170, 176, 181, 223, 275-277, 293,
Nitra 51, 71-74 300, 304, 318, 355-356, 595, 597
Nocrich 78 Opole 25, 339, 365
Nogai, conducător mongol 127, 326, 499 Oprea, pârcălab de Râmnic 298-299
Novgorod 341, 356 Oradea 54, 61-62, 68, 75, 78, 226
Novo Brdo 89-90, 95, 97 Orăştie 76, 78-79
Nowy Targ 34
Orhei 336, 347, 351, 361, 389, 406, 419, Petru Aron, domn al Moldovei 366, 395,
424, 463, 544, 553-554 427, 456, 460, 504, 517, 529-530, 563, 569,
Orheiul Vechi 338, 347, 350, 360-361, 381, 571, 586
408, 553-554 Petru Bakšić, episcop 232, 275, 304, 312,
Orşova 167, 231-232 532, 534, 580
Ostrov 204, 294, 298 Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti
Otto I, rege 48 189
Otto, duce al Bavariei 327 Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti 215,
Otto de Freising, cronicar 49 218, 296
Ottokar al II-lea, rege al Boemiei 327 Petru Rareş, domn al Moldovei 255, 370,
Ottokar de Styria, cronicar 327 467, 483, 491, 493, 495, 523, 527, 534, 559,
Ozana 549-550 562, 573, 583-584, 591, 598
Petru Şchiopul, domn al Moldovei 386,
P 422, 437, 444, 522, 559, 592
Paleolog, familie 103, 197 Piatra lui Crăciun 345-347, 350, 356-358,
Panaghia 312-313 381, 406, 424, 430, 445, 447, 468, 471, 525-
Pannonia 48, 68, 70-71, 83 526, 550, 555-559, 566
Pavel Cneazul, comite de Timişoara 68 Piteşti 123, 135, 137-138, 147, 158, 164-
Păcuiul lui Soare 133, 179, 251, 498 165, 168-169, 173, 180-181, 184, 190, 193,
Pădureţ 121 195, 198, 204-205, 217, 223, 226, 235, 237,
Pătraşcu cel Bun, domn al Ţării Româneşti 274, 283, 288-293, 296, 301, 303-304, 318,
189, 191, 296 350, 376, 526
Pârvu, boier 278 Pliska 99
Pécs 49, 54, 67-68 Płock 25, 27, 32, 34
Pemfflinger, familie 58 Plovdiv 100
Pera 103, 513-514 Pocuţia 339, 383
Pereiaslavets 99 Podolia 218, 330, 342, 368, 390, 451, 453,
Periprava 508 459, 497, 571, 573
Pesta 56, 61-62, 64-65, 83 Podu Vechi 539
Peter Sparnau, pelerin 173, 272, 289 Podvisoski 93
Petermann, locuitor din Câmpulung 207, Poenari 144, 196, 201, 243, 314
273 Polonia passim
Petru, conducător bulgar 100, 103 Polonia Mare 31, 34-35, 44
Petru, voievod (1359) 331-332, 364 Polonia Mică 31-32, 37, 41
Petru I, ţar bulgar 86 Pomerania 30-33
Petru I, domn al Moldovei 336-339, 344, Ponor 92
352-353, 368, 373-374, 379, 382-383, 399- Popăuţi 493
400, 407, 409, 434, 448, 451, 471-472, 482, Poarta, vezi Imperiul Otoman
505, 524, 529, 549, 557, 561, 567, 569-570, Poznań 25, 27-28, 31-34, 36, 39-40, 42-43,
573-577, 579-580 46, 454
Petru al II-lea, domn al Moldovei 428, 435, Praga 45, 51, 56, 62, 441, 486, 531
438, 456, 511, 517, 527, 529, 566, 584 Prahova, judeţ 147
Prahova, râu 121, 134, 167, 228, 282-283,
315, 353
INDICE 647
Prenzlau 30-31, 43 Raguza (Dubrovnik) 85, 90-92, 95-97, 105,

Preslav 71, 99 218, 228
Prešov 39, 51, 55, 62, 72 Ras 85-86
Prilep 94, 98, 504 Rădăuţi 337, 339, 399, 401, 415, 429, 495,
Priština 90 567, 571, 578
Probota 377, 428, 478, 517, 527, 584 Rădilă, locuitor din Câmpulung 208, 233
Prodana 487 Răut 342, 553-554
Prusia 37 Râmnicu Sărat, judeţ 144, 301
Prut 223, 326, 329, 331, 334-335, 338, 342, Râmnicu Sărat, oraş 136, 165, 180-182,
345-347, 352, 356, 360, 362, 389, 402-403, 205, 229, 240, 264, 293, 300-302, 546
406-407, 428, 431, 440, 463, 494-495, 521- Râmnicu Sărat, râu 121, 140, 300
523, 534-538, 541, 543, 553, 573, 595, 597 Râmnicu Vâlcea 81, 123, 136-138, 142,
Przemyśl 37 147, 150, 163-164, 168-169, 179-183, 189-
Pskov 341 190, 192-193, 198, 202, 204-205, 207-209,
Putna, mănăstire 394, 435-436, 445, 495, 213-214, 216, 218, 221-222, 226, 235-236,
571 248, 263, 268, 274, 277, 285-286, 288-289,
Putna, râu 174, 340, 345, 354, 546-547 292-300, 303, 311, 318, 320
Putna, oraş 174, 223, 300, 346, 349, 358, Râncăciov 288
434, 468, 470, 544-548 Râul Doamnei 271
Putna, ţinut 340, 351-352, 355, 470, 547 Regensburg 58, 73, 233
Reghin 81
R Reghiu 544
Radom 34, 43 Reni 223, 347, 402, 523
Radu I, domn al Ţării Româneşti 126, 131, Rimgaila, soţia lui Alexandru cel Bun 393,
170, 197, 224, 282, 294, 315 434, 439, 570
Radu al II-lea Prasnaglava, domn al Ţării Rin 52, 233, 291
Româneşti 303, 354 Rodna 59, 78, 81, 324, 345, 455, 484-485
Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti Rogerius, călugăr 113
152, 169, 208, 220, 240, 264, 288, 297-298, Roma 29, 85, 110, 207-208, 216, 273, 339,
301, 312-313, 547 370, 565
Radu cel Frumos, domn al Ţării Româneşti Roman, boier 430, 571
166, 171, 173-174, 226, 240, 254, 258, 285, Roman, oraş 193, 271, 346, 348, 350, 356-
301 358, 365, 367-368, 373-377, 381, 385, 389,
Radu de la Afumaţi, domn al Ţării 391-393, 395-397, 404-406, 411, 419, 422-
Româneşti 164, 189, 203, 214, 240, 285, 425, 427-431, 434, 439, 441-442, 444-448,
291, 299-300, 303, 314 457, 460, 464, 481, 488, 518, 526, 538, 548,
Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti 553, 559-567, 584, 587, 591
319 Roman, ţinut 338, 388, 469, 476
Radu Negru, vezi Negru Vodă Roman I, domn al Moldovei 338, 352, 368,
Radu Paisie, domn al Ţării Româneşti 203, 373-375, 377, 383, 389-390, 471-472, 501,
255, 278, 303, 316 509, 559-563, 565
Radu Şerban, domn al Ţării Româneşti Roman al II-lea, domn al Moldovei 471
150, 284, 296 Romanaţi 121
Rucăr 164, 173, 176, 205, 224-225, 274
Rudnik 87, 90 238, 240, 245, 247-248, 259, 271, 273-274,

Rudolf de Habsburg, împărat german 327 279, 292, 295, 297-299, 303, 311, 379, 392,
Rupea 78 455, 457-458, 465, 468, 515
Ruse 100, 166, 498 Sicilia 103
Rusia Kieveană 49, 99, 143, 219, 356, 361, Sighişoara 76, 78, 80, 136, 372
408, 434, 520 Sigismund I, rege al Poloniei 38
Rusia Roşie 35, 324, 364 Sigismund II August, rege al Poloniei 409
Ruşi 173 Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei
Rutenia 31, 35, 38, 40, 71, 189, 218, 229, 55, 58-61, 63-65, 74, 78, 80, 82, 131, 149,
328, 330, 342-343, 364, 367-368, 382, 393, 207, 271-273, 280, 354, 357, 363, 391, 456,
405-406, 408, 414, 436-437, 446, 451-453, 480, 491, 510-511, 533, 548, 556
455, 501 Silezia 31-33, 37-38, 40-41, 44-45, 381, 452
Simeon I, ţar bulgar 99
S Sinie Vodî 338, 500
Salonic 219 Sinope 235
Samobor 69 Siret, oraş 20, 328, 339, 343-350, 353, 356-
Samokov 104 358, 360, 364-365, 367, 378-379, 381, 391-
Samsun 235 393, 399-400, 404, 406-407, 409, 411-412,
Sandomierz 25, 32, 34, 36, 39-40, 43, 342 415, 419, 423-424, 427, 430, 432, 434-436,
Sanok 382 439-442, 445, 447-448, 451, 454, 464, 473,
Serai 324, 330, 408 477, 487, 495-496, 515, 517, 524, 530, 535,
Sas, conducător în Moldova 324, 334, 399, 541, 548, 567-572, 574, 578, 583, 588-589
477, 528, 567 Siret, râu 113, 122, 167, 174, 248, 250-251,
Sasca 388, 399, 477, 567-568 329, 331, 336-338, 342, 345-347, 349, 352,
Sava 85 355, 357, 362, 368, 374, 403-404, 406, 468,
Saxonia 30, 52, 76 470, 474, 522-523, 545-547, 563-564, 567,
Săcuieni 113, 121, 164, 173, 176, 225, 284 591
Sărata 303, 350, 402, 532 Skopje 85, 94, 98, 198, 227, 504
Scânteia 404 Slankamen 67
Schei 221, 270 Slatina 127, 135, 137-138, 164, 180-182,
Scutari 198 198, 203, 205, 223-224, 226, 228, 302-304
Sebastian Münster, cartograf 234 Slavonia 69, 86, 97
Sebeş 76, 78-80, 320 Slovacia 41, 56, 61, 69, 71-73, 76, 81, 87,
Secui 168, 276-277 89, 132, 346, 484
Seneslau, voievod 116-117, 135, 171 Smederevo 93, 506
Serbia 14, 16, 19, 84-90, 92-98, 105, 132, Smolensk 330, 500
139, 143, 150, 154, 157, 161, 183-184, 188, Snagov, lac 283
198, 217, 227, 220, 304, 325, 387, 408, 428, Snagov, mănăstire 258
502, 504, 507, 531, 596 Sniatyn 38, 367, 382-383, 452-453
Severin 17, 114-118, 121, 125, 127, 131, Soci 173-174, 240
133, 166, 170, 176, 181, 190, 200, 216, 276- Sofia 100
277, 299 Soldaia 358, 498, 501
Sibiu 61-62, 76, 78-82, 146, 156, 176, 181, Sopron 48, 51, 55-56, 58-62, 66
190, 204, 208, 212, 222, 225-227, 230-236,
INDICE 649
Soroca, oraş 338, 345-348, 402, 436, 572- Ştefan al II-lea, domn al Moldovei 351-352,
573 354, 360, 362, 392, 394-395, 403, 428, 435,
Soroca, ţinut 337, 351, 573 456, 489, 494, 511, 519
Sozopol 100-101, 104 Ştefan al II-lea Tomşa, domn al Moldovei
Spania 17, 219 445
Spiš 72, 81, 87 Ştefan al III-lea, rege al Ungariei 49-50
Split 91 Ştefan Báthory, voievod al Transilvaniei
Srebrenica 87-90, 92, 96 313-314
Sremska Mitrovica 67 Ştefan cel Mare, domn al Moldovei passim
Środa 31 Ştefan Dušan, rege al Serbiei 88, 90, 93, 95-
Starý Tekov 50, 72-73 97, 198, 228, 504
Stendal 30 Ştefan Lazarević, despot al Serbiei 88-89,
Stoeneşti 176, 587 95, 105, 220
Stoian Procelnic, boier 537 Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei 254
Stoica, fiul lui Rădilă 208 Ştefan Nemanja, mare jupan al Rasciei 86,
Strehaia 176, 277 220
Styria 58, 227, 327 Ştefan Nemanjić, rege al Serbiei 86
Suceava passim Ştefan Rareş, domn al Moldovei 370, 449-
Suhurlui 122, 591 450, 530, 542, 559, 571-572, 579, 592
Soliman I, sultan otoman 83, 254-255, 522, Ştefan Tomşa, domn al Moldovei 370, 450
583, 586 Ştefan Uroš I, rege al Serbiei 87
Sviatoslav I, cnez al Kievului 99 Ştefan Uroš II Milutin, rege al Serbiei 96
Sviştov 100, 166, 173 Ştefan Vukčić, conducător al Herţegovinei
Szczecin 25, 27-28, 31, 39-40, 42-43 84
Szeged 56, 61, 67-68 Ştefăneşti 345, 347, 402
Székesfehérvár 48-50, 53-55, 59, 61-62, 66, Ştefăniţă, domn al Moldovei 240, 285, 318,
72 467, 583
Szombathely 48 Ştibor, voievod al Transilvaniei 165, 175,
315, 353-354, 455-456, 485
Ş
Şandru, boier de la Hotin 430, 521 T
Şandru, boier de la Neamţ 430 Tabla Buţii 111
Şchei (Braşov) 80 Tana 40
Şcheia, cetate 365, 380, 400, 574-575 Tărăsăuţi 402
Şcheia, târg 404, 422 Tătăraşi 445, 539, 581, 583
Şeica 78 Târgovişte passim
Şepeniţ 401, 461 Târgşor, mănăstire 253
Şerbanca 402 Târgşor, oraş 137-138, 140, 145, 164-165,
Şerbea, boier 430, 591 180-182, 190, 195, 198, 217, 223-226, 235,
Ştefan, boier 529 258, 282-283, 285, 289, 315-318
Ştefan, voievod (1359) 331-332, 364 Târgul de Jos, vezi Roman
Ştefan I, domn al Moldovei 377, 383, 548 Târgul Frumos 345-346, 404, 424, 426,
Ştefan I, rege al Ungariei 50, 66-67, 151 430, 434-435, 440, 515, 517, 528, 584-585
Târgul Gilort 140, 143, 176
Târgul Jiului 123, 140, 168-169, 176, 180- Trogir 50, 91

181, 260, 263, 279, 318-319 Trotuş, oraş 20, 140, 287, 346-347, 349,
Târgul Moldova, vezi Baia 357, 363, 381, 388, 393, 405-406, 409, 412,
Târgul Mureş 81, 140 414, 416-417, 422-424, 428, 434, 441, 443,
Târgul Săratei 390, 402, 404 447, 461, 463-464, 468, 470-471, 473, 481,
Târgul Secuiesc 81 531, 547, 587-590
Târnava 78 Trotuş, râu 223, 300, 331, 337, 345-346,
Târnovo 100-101, 103-104, 113, 221, 228, 352-355, 357, 365, 468, 471, 587
359, 499, 507 Trotuş, ţinut 337, 340
Tecuci, oraş 174, 223, 346, 351, 355, 357- Trotuşan, vistiernic 465
358, 360, 362, 394, 396, 406, 424, 431, 439, Tsarevets 100
488, 544, 547, 585-586, 591 Tugomir, cavaler 190
Tecuci, ţinut 403, 585 Turda 78, 81, 142, 370
Tekov 71 Turnu 133, 166, 173, 176-177, 196, 223,
Teleajen, cetate 196, 284-285 240, 255, 288, 303, 498
Teleajen, râu 113, 121, 134, 173, 282-284, Turnu Roşu 247, 298, 436
353-354 Tursun beg, cronicar 313
Teleorman 121 Tutova 340, 351-352, 591
Teliu 111 Tver 341
Teodoric, episcop 112 Tvrtko Kotromanić II, rege al Bosniei 96
Teodosie, domn al Ţării Româneşti 226, Tysmienicz 453
278
Teodoryc Buczacki, căpitan al Podoliei 497 Ţ
Theodor Svetoslav, ţar bulgar 102, 499 Ţara Bârsei 77, 110-114, 146
Thocomer, tatăl lui Basarab I 125, 129 Ţara de Jos 337-378, 351-352, 355-356,
Thurzó, familie 58 361, 406, 417, 470, 487, 519-520, 537, 541,
Tigheci 336, 340 560, 573, 595, 597
Tighina 255, 344-347, 357, 402, 434, 586 Ţara de Sus 378, 351, 406, 519-520, 525,
Timişoara 61-63, 67-69, 167, 226, 231 560, 595, 597
Tismana, mănăstire 126, 143, 176-177, 210, Ţara Românească passim
220-221, 276, 288, 318 Ţara Şepeniţului 327, 332, 335, 396, 400-
Tismana, târg 142, 177 401, 494, 529
Tisa 68, 152, 237, 516 Ţeţina 356-357, 383, 400-401, 494, 529
Tokaj 237, 516 Ţicău 466
Topalu 252 Ţuţora 346, 402, 428, 434
Topoloveni 237, 274
Toruń 32, 39-40, 42 U
Transdanubia 62 Ucraina 442, 502
Transilvania passim Udrişte, mare vistier 278
Trapezitsa 100 Ugrinus, nobil 126
Trebizonda 235, 367 Uliţa 190, 298-299
Trenčin 61, 71 Uliţa Armenească 539, 580
Trepča 87, 90 Uliţa Borşului 565
Trnava 50, 55, 59, 61, 70, 72-74, 204 Uliţa Ciubotărească 538, 540
INDICE 651
Uliţa Goliei 542 Vâlcan 168, 276-277, 320

Uliţa Mare (în diverse oraşe) 246, 260, 289, Vâlcea 121, 294
308, 376, 474, 488, 538-541, 550-552, 580 Vâlcov 508
Uliţa Nouă 552, 581, 583 Vârteşcoiu 544-545
Uliţa Rusească 368, 539-541, 581 Veneţia 51, 84, 90-92, 96, 101, 227, 232,
Uliţa Sf. Vineri 540-541 250, 459, 499, 511
Uliţa Strâmbă 539 Verecke 111
Uliţa Ungurească 538, 540 Verona 231
Uliţa Veche 538, 540-541, 552 Veszprém 48, 54, 60-61
Ulm 264 Vicina 102, 133-134, 166-167, 180, 217,
Ulrich pârgar 415, 465, 577 232, 250, 459, 499, 511
Ulrich von Tennstädt, pelerin 173, 272, 289 Vidin 99-100, 104-105, 166-167, 219-220,
Ulug Muhammad, han mongol 459 223-224, 228, 231-232, 276, 288, 302
Umur Beg d’Aydin, pirat turc 507 Viena 48, 51, 57-58, 62-64, 73, 78, 134,
Ungaria passim 224-225, 233, 297, 441-442, 486
Ungureni 147, 475, 532 Viforâta 313
Urban al IV-lea, papă 326 Visegrád 61, 63, 91
Urban al V-lea, papă 339 Visoko 93
Uzbeg, han mongol 326, 328 Vistula 38-39
Vitold, mare duce al Lituaniei 310, 330,
V 355, 419, 546
Vadul Călugăresc 434, 521 Vlad, boier 430, 571
Vadul Cumanilor 122 Vlad, fiul lui Radu de la Afumaţi 299
Vadul Huşilor 533 Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti
Vadul Ţuţorei 434 203, 284, 301, 311, 317
Valahia, vezi Ţara Românească sau Vlad cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti
Moldova 285
Valea Iaşului 536 Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti 151,
Valonia 49, 76, 291 154, 171, 201, 207, 220, 229, 231, 264, 303,
Vama 401 305, 310, 315
Varaždin 69 Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti 166,
Varna 100-102 171, 201, 214-215, 220, 240, 258, 266, 310,
Varşovia 31-32, 36, 38-39, 42 313-314, 317, 354, 512
Vasile al II-lea, împărat bizantin 85 Vlad Uzurpatorul, domn al Ţării
Vasile Lupu, domn al Moldovei 488 Româneşti 175
Vaslui, oraş 140, 346, 348-349, 351, 357- Vlad Vintilă, domn al Ţării Româneşti 293,
358, 361-362, 367, 387, 392, 394, 396, 403, 303
406, 419, 422, 424-427, 430, 434-435, 439, Vladimir 324, 326-328, 453
444, 447-448, 457, 473, 532-534, 538, 541- Vladislav I, domn al Ţării Româneşti 104,
542, 566, 584, 590-593 130-131, 134, 145, 149-150, 153, 161, 167,
Vaslui, râu 350, 590 196, 206, 222, 245, 249-250, 253, 288
Vaslui, ţinut 352 Vladislav I, duce al Kujaviei şi rege al
Văleni 173, 274, 282, 284 Poloniei 34, 46
Văscăuţi 520
Vladislav al II-lea, domn al Ţării Româneşti Wawel 44

137, 154, 171, 200-201, 214, 277-278, 316- Wełna 26
317 Wichmann de Magdeburg, arhiepiscop 31
Vladislav al II-lea, rege al Ungariei 65 Wieliczka 41
Vladislav al III-lea, rege al Poloniei 497, William de Rubruck, franciscan 325
511 Wilno 46
Vladislav Jagiello, rege al Poloniei 228, 339, Wolin 25
343-344, 365, 373, 383, 395, 420, 451, 458, Wrocław 25-26, 28, 31, 33, 36-37, 39-40,
494, 510 43-44, 453
Vladislav de Opole, duce 339, 365
Vlaşca 122, 165 Y
Vlăsia 283, 336 Yambol 104
Vodiţa 210, 220 Ypres 207, 230, 310
Voico, locuitor din Ocna Mare 207, 286
Volga 324, 330, 341 Z
Volovăţ 337, 378, 390, 393, 399, 570-571 Zadar 91-92
Vrancea 338, 340, 354, 470, 545-547 Zagreb 51, 61-62, 69-71, 83, 413
Vreibergerius, comes 90 Zalău 81
Vukovar 69 Zamca 448, 580
Zanvel, negustor 207, 310-311
W Žilina 72, 74, 413
Walerand de Wavrin, cavaler burgund 151- Zimnicea 166, 173, 205
152, 220, 231, 235, 250, 253, 501, 511 Złotoryja 31, 41
Warta 26 Zvolen 61, 72-73
HĂRŢI
În colecţia HISTORICA au apărut:
Ion Agrigoroaiei, Vasile Cristian, Ion Toderaşcu (editori), Prelegeri universitare inaugurale.
Un secol de gîndire istoriografică românească (1843-1943)
Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928
Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu
Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti
Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859)
Gh. Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. I-IV
Silviu Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice
Gh. Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare-europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al
II-lea, vol. I: Ritmul şi strategia modernizării; vol. II: Percepţie, trăire, identitate etnică
Ioan Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere
Vasile Cristian, Istoriografia paşoptistă
Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea)
Victor Spinei (coordonator), Spaţiul nord-est-carpatic în mileniul întunecat
Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate
Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis)
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al
XVIII-lea)
Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în istoria modernă a românilor
Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în
antropologia istorică
Nicolae Ursulescu, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice
ale României, vol. I
Vasile V. Russu, Viaţa politică în România (1866-1871), vol. I: De la domnia pământeană la
prinţul străin; vol. II: De la liberalismul radical la conservatorismul autoritar
Ion Agrigoroaiei, România interbelică
Maria Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic
Alexandru-Florin Platon, Cristiana Oghină-Pavie, Jacques-Guy Petit (studii reunite de), Noi
perspective asupra istoriei sociale în România şi Franţa/ Nouvelles perspectives de
l’histoire sociale en France et en Roumanie
Ştefan Lemny, Întîlniri cu istoria în secolul XVIII. Teme şi figuri din spaţiul românesc
Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658)
Ştefan S. Gorovei, Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII
Silviu Sanie, Scriere şi imagini în spaţiul carpato-nistrian (secolele VI a.Ch. – IV p.Ch.)
Victor Cojocaru, Populaţia zonei nordice şi nord-vestice a Pontului Euxin în secolele VI-I
a.Chr. pe baza izvoarelor epigrafice
Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba, Sclavi şi liberţi imperiali în provinciile romane din Illyricum.
Dalmatia, Pannonia, Dacia şi Moesia
Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea
Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început de Ev Mediu moldovenesc
Mihai-Răzvan Ungureanu, Convertire şi integrare religioasă la începutul epocii moderne
Gabriel Bădărău, Raporturi politice româno-habsburgice. De la Unire la Independenţă
Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei pînă la 1829
Ion Toderaşcu (coordonator), Etnie şi confesiune în Moldova medievală
Valentin Constantinov, Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu
Mihnea
Dumitru Nastase, Ştefan S. Gorovei, Benoit Joudiou, De potestate. Semne şi expresii ale
puterii în Evul Mediu românesc
Laurenţiu Rădvan (editor), Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVII
Bogdan-Petru Maleon, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI
Laurenţiu Rădvan (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia
de la medievalitate la modernitate
Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (coordonatori), In medias res. Studii de istorie culturală
Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI)
Claudiu-Lucian Topor, Germania, România şi războaiele balcanice
Petronel Zahariuc, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii
Daniel Niţă-Danielescu, Războaiele dintre ruşi şi turci din secolul al XVIII-lea şi implicaţiile
lor asupra Bisericii Ortodoxe Române din Moldova
Andi Mihalache, Alexandru Istrate (coordonatori), Romantism şi modernitate. Atitudini,
reevaluări, polemici
Alexandru-Florin Platon, Bogdan-Petru Maleon, Liviu Pilat, Ideologii politice şi reprezentări
ale puterii în Europa
Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru Schipor, Dan Constantin Mâţă (coordonatori), România
şi sistemele de securitate în Europa (1919-1975)
Ionuţ Nistor, „Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913)
Dan Lazăr, România şi Iugoslavia în primul deceniu interbelic. Relaţii politico-diplomatice
(1919-1929)
Mihai Cojocariu, Zimbrul şi Vulturul. Cercetări privitoare la unirea Principatelor
Andi Mihalache, Silvia Marin-Barutcieff (coordonatori), De la fictiv la real. Imaginea,
imaginarul, imagologia
Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei, ediţia a doua revăzută şi adăugită
Armin Heinen, România, Holocaustul şi logica violenţei
Dan Constantin Mâţă, Relaţiile franco-române în perioada 1964-1968. Dialog în anii
destinderii
Ştefan Lemny, Pagini de istorie culturală: idei, mentalităţi, interferenţe

Orasele Din Tarile Romane in Evul Mediu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Orasele Din Tarile Romane in Evul Mediu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Laurenţiu Rădvan

ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Carte apărută în cadrul Grantului CNCSIS nr. 101/2008

Redactor: Oana BILAN

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011

http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro

ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE

(sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)

Partea I. Oraşele medievale din Europa Centrală şi de Răsărit

Oraşele din regatul Poloniei ....................................................................................... 25

Partea a II-a. Oraşele din Ţara Românească

Procesul de urbanizare ................................................................................................ 109

Partea a III-a. Oraşele din Moldova

Procesul de urbanizare ............................................................................................... 323

Concluzii ....................................................................................................................... 594

AARMSI Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice

RRH Revue Roumaine d'Histoire (Bucureşti)

În toamna anului 2008, încheiam lucrul la un volum care de la bun

În mod firesc, o lucrare de anvergura celei de faţă nu poate să nu

2Vezi şi prima notă de la Introducere.

de la Russian, East European and Eurasian Centre şi University Library, care

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de explorare a felului în care au

care stabileau regimul comunităţii ce beneficia de un privilegiu, mai mult sau

cât de diverse au fost oraşele, pe atât de variate au fost privilegiile. Conţinutul

7 Cu toate că în istoriografia occidentală se evită mai nou folosirea termenului de „stat”

îndemână, regalitatea a fost instituţia care a reglementat statutul de funcţionare

vedem ca un ansamblu complex, cu caracteristici foarte diverse. Aşezarea

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005).

întrunească anumite caracteristici (rezultate din descoperiri de ordin material)

ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA

Oraşele din regatul Poloniei

Problema genezei oraşului medieval din Polonia a ridicat mari

VIII-IX, înainte de întemeierea statului medieval polonez3. Geographus Bavarus

3 O analiză foarte recentă cu privire la cercetările arheologice din oraşe şi nu numai, în

6Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 68-69.

informat asupra realităţilor din Europa datorită datelor adunate de la negustori

majoritatea conduse de membri ai familiei Piast.

Development of Medieval Poland”, p. 71-73, 78-80.

Vergleichende Untersuchungen über die Siedlungsbewegung im östlichen Mitteleuropa im 13.-14.

exista obiceiul ca oamenilor ce se aşezau pe pământurile virgine să li se promită libertatea,

mediu sunt: Polonia Mică (Małopolska, cu centrul la Cracovia), Polonia Mare

21 Oraşul Gdańsk a fost controlat de Ordinul Teuton între 1308 şi 1466.

Central Eastern Europe in Feudal Times”, în APH, 34 (1976), p. 181.

Existau bineînţeles numeroase diferenţe de la o comunitate la alta, căci

Town foundation of the Thirteenth Century in Western Pomerania”, în The Comparative

Poland”, p. 45; Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77.

secolului al XIV-lea, şi ocupa doar poziţia simbolică de preşedinte al

29 Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 91-92.

Development of the Gdańsk Area”, p. 316-327.

viabile; majoritatea au rămas mici târguri, servind necesităţilor zonei în care se

33 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 45, 48.

Country in Europe, 1300-1800, ed. S. R. Epstein (Cambridge: Cambridge University Press,

atins un nivel de libertate suficient pentru a se apropia de ceea ce am putea numi

Populaţie, societate şi economie

Ca populaţie, puţine centre ale regatului aveau în secolul al XV-lea peste

37 Am folosit această formulă pentru a desemna ansamblul caracteristicilor urbane (de la

au primit dreptul de a fi reprezentate în Seim, cu excepţia câtorva oraşe mari. În

39 History of Poland, p. 129-131.

Development in Poland”, p. 21).

Aduceau importante venituri, căci se ocupau cu negoţul, mici meşteşuguri şi, în

43 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 25-26; Eleonora Nadel-Golobič, „Armenians and

În Polonia, obţinerea de libertăţi a avut loc pe fondul creşterii

Wünsch, Andrzej Janeczek (Varşovia: Institute of Archaeology and Ethnology, 2004),