Sunteți pe pagina 1din 658

Laurenţiu Rădvan

ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU


(sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)
Colecţia Historica este coordonată de prof.univ.dr. Alexandru-Florin Platon

Carte apărută în cadrul Grantului CNCSIS nr. 101/2008

Redactor: Oana BILAN


Coperta: Manuela OBOROCEANU
Tehnoredactor: Florentina CRUCERESCU

ISBN 978-973-703-693-3

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011


700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947

http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro


Laurenţiu Rădvan

ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE


ÎN EVUL MEDIU

(sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)

2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RĂDVAN, LAURENŢIU
Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu : sfârşitul secolului al
XIII-lea - începutul secolului al XVI-lea / Laurenţiu Rădvan. - Iaşi :
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” 2011
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-703-693-3

911.375(498.1)"12/15"
913(498.1-21)"12/15"
Cuprins
Abrevieri ....................................................................................................................... 7
Notă asupra ediţiei....................................................................................................... 9
Introducere ................................................................................................................... 13

Partea I. Oraşele medievale din Europa Centrală şi de Răsărit

Oraşele din regatul Poloniei ....................................................................................... 25


Geneză şi organizare ....................................................................................... 25
Populaţie, societate şi economie .................................................................... 36
Topografie ........................................................................................................ 42
Studii de caz: Wrocław şi Cracovia ............................................................... 44
Oraşele din regatul Ungariei ...................................................................................... 48
Geneză şi organizare ....................................................................................... 48
Populaţie, societate şi economie .................................................................... 56
Toponimie şi topografie ................................................................................. 60
Studii de caz ...................................................................................................... 62
Oraşele de la sud de Dunăre ...................................................................................... 84
Oraşele din Serbia, Bosnia şi de pe coasta Dalmaţiei ................................. 84
Oraşele din Bulgaria ........................................................................................ 99

Partea a II-a. Oraşele din Ţara Românească

Procesul de urbanizare ................................................................................................ 109


Teritoriul de la sud de Carpaţi în secolul al XIII-lea .................................. 109
Formarea Ţării Româneşti: Basarab şi Negru Vodă .................................. 123
Formarea oraşelor ........................................................................................... 131
Terminologie .................................................................................................... 141
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la
procesul de locatio în Ţara Românească ....................................................... 145
Particularităţi ale evoluţiei primelor oraşe .................................................... 161
Situaţia din Oltenia .......................................................................................... 168
Reşedinţe principale domneşti ....................................................................... 170
Târguri ............................................................................................................... 172
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice .............................................. 183
Administraţie urbană, privilegii ..................................................................... 183
Raporturi cu domnia ....................................................................................... 196
Moşia oraşului .................................................................................................. 202
Structuri sociale ................................................................................................ 205
Structuri etnice ................................................................................................. 215
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri,
îndeletniciri agricole ....................................................................................... 223
Micro-monografii ........................................................................................................ 242
Argeş (242), Brăila (248), Bucureşti (256), Buzău (262), Câmpulung
(266), Craiova (275), Floci (280), Gherghiţa (282), Ocna Mare (285),
Piteşti (288), Râmnic (293), Râmnicul Sărat (300), Slatina (302),
Târgovişte (304), Târgşor (315), Târgul Jiului (318)

Partea a III-a. Oraşele din Moldova

Procesul de urbanizare ............................................................................................... 323


Teritoriul de la răsărit de Carpaţi în secolul al XIII-lea –
prima jumătate a secolului al XIV-lea ......................................................... 323
Apariţia Moldovei ............................................................................................ 328
Formarea oraşelor ............................................................................................ 335
Primele menţiuni de oraşe .............................................................................. 356
Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Moldova ..... 363
Terminologie .................................................................................................... 389
Reşedinţe principale domneşti ....................................................................... 398
Târguri ............................................................................................................... 400
Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice .............................................. 409
Administraţie urbană, justiţie, privilegii; oraşele din Moldova
şi „legea germană” ........................................................................................... 409
Raporturi cu domnia ....................................................................................... 428
Moşia oraşului .................................................................................................. 436
Structuri sociale ................................................................................................ 440
Structuri etnice ................................................................................................ 446
Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri,
îndeletniciri agricole ....................................................................................... 450
Micro-monografii ........................................................................................................ 468
Adjud (468), Bacău (470), Baia (476), Bârlad (486), Botoşani (491),
Cernăuţi (494), Cetatea Albă (496), Chilia (507), Cotnari (515),
Dorohoi (519), Fălciu (521), Galaţi (522), Hârlău (524), Hotin (528),
Huşi (530), Iaşi (535), Lăpuşna (543), Milcovia şi Putna (544), Neamţ
(548), Orhei (553), Piatra lui Crăciun (555), Roman (559), Siret (567),
Soroca (572), Suceava (573), Târgu Frumos (584), Tecuci (585),
Tighina (586), Trotuş (587), Vaslui (590)

Concluzii ....................................................................................................................... 594


Bibliografie ................................................................................................................... 600
Indice ............................................................................................................................ 636
Hărţi ............................................................................................................................... 653
Abrevieri1

AARMSI Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice


(Bucureşti)
AUB Analele Universităţii Bucureşti (Bucureşti)
AIIAI Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi (Iaşi)
AIIADX Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi (Iaşi)
AM Arheologia Moldovei (Iaşi)
AO Arhivele Olteniei (Bucureşti/Craiova)
APH Acta Poloniae Historica (Varşovia)
BCMI Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (Bucureşti)
BHR Bulgarian Historical Review (Sofia)
BMIM Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie (Bucureşti)
CA Cercetări Arheologice (Bucureşti)
CDTR Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului
DH Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki
DIR Documente privind istoria României
DLR Dicţionarul limbii române
DRH Documenta Romaniae Historica
EB Etudes Balkaniques (Sofia)
EH Etudes Historiques (Sofia)
HU Historia Urbana (Bucureşti/Sibiu)
MCA Materiale şi Cercetări Arheologice (Bucureşti)
MIM Materiale de Istorie şi Muzeografie (Bucureşti)
RA Revista Arhivelor (Bucureşti)
RC Revista Catolică (Bucureşti)
RdI Revista de Istorie (Bucureşti)
RESEE Revue des Études Sud-Est Européennes (Bucureşti)
RI Revista Istorică (Bucureşti)
RIAF Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie (Bucureşti)
RIR Revista Istorică Română (Bucureşti)
RM Revista Muzeelor (Bucureşti)
RMMMIA Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria Monumente Istorice şi de Artă
(Bucureşti)

1 S-au folosit abrevieri doar pentru publicaţiile din cuprinsul cărora am utilizat mai multe
studii.
8 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

RRH Revue Roumaine d'Histoire (Bucureşti)


SAI Studii şi Articole de Istorie (Bucureşti)
SB Studia Balcanica (Sofia)
SCIA Studii şi Cercetări de Istoria Artei (Bucureşti)
SCIV Studii şi Cercetări de Istorie Veche (Bucureşti)
SCIVA Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (Bucureşti)
SCŞI Studii şi Cercetări Ştiinţifice - Istorie (Iaşi)
SF Südost-Forschungen (Oldenbourg)
SMIM Studii şi Materiale de Istorie Medie (Bucureşti)
SRdI Studii. Revista de Istorie (Bucureşti)
Notă asupra ediţiei

În toamna anului 2008, încheiam lucrul la un volum care de la bun


început fusese gândit pentru publicul din afara României. Se simţea lipsa unui
studiu atât de sinteză, cât şi de analiză, cu privire la oraşele din spaţiul locuit de
români, lumea urbană reprezentând o temă importantă de istorie medievală, de
a cărei desluşire depinde mai buna înţelegere a mecanismelor de funcţionare a
societăţii acelor vremuri. Am ales să publicăm cartea în limba engleză pentru că
aceasta a devenit în ultimele decenii o adevărată lingua franca, inclusiv pentru
mediul de cercetare din domeniul ştiinţelor umaniste. Lucrarea, intitulată
At Europe's Borders: Medieval Towns in the Romanian Principalities, a apărut în
februarie 2010, la Editura Brill din Olanda şi a fost bine primită în mediul
academic. În acelaşi timp, aveam în minte intenţia publicării unei lucrări
asemănătoare în limba română. Motivul era dat în primul rând de lipsa unei
iniţiative de acest fel în istoriografia românească, căci nici un istoric nu s-a
angajat în realizarea unei monografii care să trateze atât amplul proces de
urbanizare din evul mediu din ţările române, cât şi evoluţia în primele secole a
oraşelor proaspăt apărute. Cu acest gând, am continuat lucrul la volum, adăugând
informaţiile lăsate deoparte la ediţia în limba engleză şi aducând la zi bibliografia
acestei vaste teme. Din acest motiv, putem spune despre lucrarea de faţă că este
o carte atât veche, cât şi nouă. Veche, pentru că, în special în prima parte – ce
include oraşele din spaţiul învecinat ţărilor române –, are la bază ediţia în
engleză. Nouă, pentru că între finele anului 2008, când am încheiat lucrul la
ediţia amintită, şi jumătatea lui 2011, când am finalizat manuscrisul cărţii de faţă,
am continuat cercetările şi am inclus numeroase alte interpretări, pe baza unor
lucrări neutilizate în ediţia anterioară1. Adăugirile, completările, chiar modificările

1 Publicarea între timp a rezultatelor unor noi cercetări arheologice a determinat modificarea
firească a interpretărilor noastre (spre exemplu, amintim lucrările: Gheorghe Mănucu-
Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările arheologice din anul 2007
(Bucureşti: Editura Agir, 2008) sau Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice
(1961-1986), coord. Nicolae Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009). De
10 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

efectuate au făcut ca multe secţiuni ale lucrării să capete o nouă faţă. Cu totul,
acest volum cuprinde cu aproape 800 de note mai mult (cu totul 3670 note, faţă
de 2900 la ediţia în engleză), la bibliografie adăugându-se în mod firesc
numeroase lucrări necitate anterior sau chiar noi, apărute în intervalul 2008-
2011. Cele mai multe adăugiri se află în părţile a doua şi a treia, ce conţin
segmentul cel mai important al lucrării: completări semnificative s-au făcut în
partea a doua a lucrării, la discuţia cu privire la urbanizarea din Ţara
Românească, precum şi la micro-monografii, ca şi în partea a treia a lucrării, cea
dedicată oraşelor din Moldova, unde secţiunea cea mai consistentă, cuprinzând
micro-monografiile, este în bună parte rescrisă.
A face istorie medievală românească, în special a te ocupa de
începuturile medievalităţii din spaţiul locuit de români, reprezintă o
întreprindere dificilă. Şi asta deoarece evul mediu este aici plin de necunoscute,
greu de lămurit cu izvoarele ce ne stau la dispoziţie. Tema urbanizării este strâns
legată de chestiunea începuturilor ţărilor române, astfel că a trebuit să abordăm
şi subiecte colaterale, fără de care această temă ar fi fost greu de înţeles.
Lucrarea este o sinteză, iar ca orice sinteză poate uneori să piardă din vedere sau
să nu ia în considerare anumite detalii, cu toate că, adesea, tocmai detaliile ne-au
ajutat să propunem soluţii pentru lămurirea unora din numeroasele probleme
controversate ce privesc istoria medievală a oraşelor din acest spaţiu. O lipsă a
acestei istorii este că nu e atât de mult o istorie a oamenilor din oraşe, cât am fi
vrut să fie. Am pus accent pe oraş ca un centru economic, pentru că aceasta este
ipostaza principală permisă de surse (pentru secolele XIV-XVI). Izvoarele
istorice folosite sunt în special din categoria documentară, ce cuprinde cel mai
adesea texte oficiale, seci şi fără prea multe detalii, care nu ne transmit ce
gândeau actorii acelor vremuri, cum greu de identificat sunt şi relaţiile personale
dintre oameni; în majoritatea cazurilor nu ştim nici măcar ce „opţiuni politice”
aveau. De altfel, într-una din recenziile la varianta engleză a lucrării, ni s-a
reproşat că am păstrat unele rezerve în susţinerea anumitor ipoteze şi că am
manifestat reţinere în unele afirmaţii. Ezitările noastre sunt însă întemeiate, căci
ceea ce am susţinut pe parcursul lucrării se bazează pe izvoare. Atât timp cât
izvoarele ne-au permit să afirmăm şi să argumentăm ceva, am făcut-o. Acolo
unde aceleaşi izvoare sunt neclare şi, mai ales, insuficiente, am păstrat rezervele
necesare. Cum în privinţa începuturilor ţărilor române (şi aici includem
formarea oraşelor), starea surselor istorice este foarte proastă (a se vedea
perioada esenţială a anilor 1290-1323, practic fără surse), preferăm să păstrăm
această atitudine, sperând ca în viitor ipotezele noastre să primească o mai mare
susţinere prin descoperirea unor noi izvoare.

asemenea, am adus noi argumente în complexul dosar Negru Vodă, precum şi în favoarea
aplicării „legii germane” în oraşele din Moldova.
NOTĂ 11

În mod firesc, o lucrare de anvergura celei de faţă nu poate să nu


înglobeze rezultatele cercetărilor anterioare ale autorului. O dată cu trecerea
timpului, faţă de alte lucrări ale noastre, am reevaluat unele poziţii, având drept
suport noile studii apărute în domeniu, precum şi noile interpretări date unor
izvoare. Acolo unde evidenţele au impus acest lucru, am admis că este necesară
o adaptare a argumentelor.
După cum se observă, titlul cuprinde sintagma „în evul mediu”, cu toate
că ne oprim cu cercetările în prima parte a sec. al XVI-lea. Am încercat să
abordăm subiectul pornind de la limitele cronologice adoptate de decenii bune
de către ceilalţi istorici ai fenomenului urban2.
Bibliografia disponibilă pentru această temă este foarte vastă şi ea se
îmbunătăţeşte lent, dar continuu (din păcate, nu întotdeauna cu literatură de
calitate). Tocmai pentru că bibliografia folosită este foarte întinsă, am decis ca în
rubrica specifică de la final să includem doar lucrările citate cel puţin de două
ori. Precizăm, de asemenea, că pentru aparatul critic am adoptat cel mai folosit
sistem internaţional din domeniul ştiinţelor umaniste (şi nu numai), anume cel
recomandat în Chicago Manual of Style. Nu înţelegem reţinerea în acest sens a
Academiei Române, ale cărei norme, utilizate de câteva decenii (inclusiv de
subsemnatul), nu au fost adaptate la acest standard internaţional, fapt necesar3
în condiţiile în care ştiinţa istorică românească trebuie să finalizeze racordarea
nu atât la cerinţele lumii actuale, cât la temele, preocupările şi metodele
istoriografiei contemporane. O asemenea situaţie nu face decât să accentueze
starea de provizorat în care ne aflăm din acest punct de vedere.
*
Apariţia acestei cărţi a fost posibilă datorită sprijinului dat de mai mulţi
oameni, pe care îi asigur de recunoştinţa mea. Se adaugă şi câteva instituţii, ce au
facilitat cercetările pe care le-am desfăşurat în ultimii ani. Astfel, datorez
mulţumiri în primul rând Comisiei Fulbright din Romania pentru faptul că mi-a
permis, prin acordarea unui grant post-doctoral, să continui cercetările privind
oraşele medievale din ţările române şi din centrul şi sud-estul Europei. De
asemenea, adresez mulţumiri Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior din România (C.N.C.S.I.S.), al cărui grant a înlesnit
finalizarea cercetărilor mele, menţinerea contactului cu comunitatea istoricilor
interesaţi de istoria urbană, precum şi apariţia prezentului volum. Datorez
recunoaştere profesorului Keith Hitchins care, cu îngăduinţă, m-a ascultat de
fiecare dată şi m-a sprijinit pe parcursul vizitelor mele în Statele Unite. Nu îi pot
uita pe colegii de la University of Illinois at Urbana-Champaign, în special pe cei

2Vezi şi prima notă de la Introducere.


3Ezitările în acest sens au efecte vizibile mai ales în publicaţiile de specialitate din România,
care au adoptat o diversitate de modele, dând de fapt impresia unui haos.
12 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

de la Russian, East European and Eurasian Centre şi University Library, care


m-au primit de fiecare dată cu căldură şi mi-au asigurat o şedere cât mai plăcută,
oferindu-mi acces la toate resursele disponibile. Îi sunt recunoscător şi lui Florin
Curta, care mi-a dat şansa de a publica prima ediţie a acestei lucrări în cadrul
excelentei colecţii pe care o coordonează la editura Brill. De asemenea, datorez
mulţumiri unor oameni care, de-a lungul desfăşurării proiectului, mi-au oferit
sfaturi utile, răspunsuri la întrebări, mi-au pus la dispoziţie informaţii sau pur şi
simplu m-au susţinut: Petronel Zahariuc, Ioan Caproşu, Alexandru-Florin
Platon, Dan Dumitru Iacob, Victor Spinei, Ştefan S. Gorovei, Oliver Schmitt,
Cristian Luca, Valentin Cîrdei (autorul traducerii primei ediţii), Radu Pîrnău
(autorul hărţilor), Mariana Şlapac, Ovidiu Şandor, George Şipoş, colegilor de la
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi alţii, cărora le cer dinainte scuze în
caz că i-am uitat. Nu în ultimul rând, adresez mulţumiri părinţilor, dar mai ales
soţiei mele, Mihaela, şi fiului meu, Alexandru-Ioan, pentru sprijin şi în special
pentru răbdarea de care au dat dovadă, răbdare pe care adesea am pus-o la
încercare.

Laurenţiu Rădvan
YZ

Introducere

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de explorare a felului în care au


apărut şi evoluat oraşele medievale din ţările române, de la sfârşitul secolului al
XIII-lea şi până la începutul secolului al XVI-lea1. Lumea medievală nu poate fi
înţeleasă în întregime fără descifrarea oraşului, cu tot ceea ce reprezintă acesta,
cu o societate de oameni liberi, privilegiaţi, pentru care comerţul şi producerea
de obiecte de uz comun sau de lux reprezentau un mod de viaţă. O cercetare
care să trateze variatele probleme ce ţin de începuturile şi structurile urbanităţii
acestui spaţiu al Europei, care să ia în discuţie fiecare regiune, cu specificul şi cu
modul său, particular, de evoluţie, lipseşte. Acestei provocări dorim să îi
răspundem în cartea de faţă.
Ce este oraşul? Iată o întrebare veche, care a frământat şi frământă
istoricii din toată lumea. Cu atât mai dificilă este pentru specialiştii din regiunile
răsăritene ale Europei, cu cât oraşele din aceste părţi arătau şi erau organizate în
mod mai mult sau mai puţin diferit de cele din regiunile apusene şi sudice ale
continentului. Trei sunt principalele direcţii de interpretare spre care se
îndreaptă majoritatea cercetătorilor: economică, juridică şi topografică. Unii
istorici consideră că numai aşezările care erau implicate într-un comerţ activ ori
în producţie de mărfuri pot fi considerate oraşe. Alţii pun accent pe sensul
„legal” al oraşului, de aşezare funcţionând pe baza unor principii juridice clare,

1 Nu greşim dacă ne referim la această perioadă ca perioada medievală a oraşelor din ţările
române. Va trebuie ca, în cele din urmă, şi istoriografia românească să se „alinieze” la
„percepţiile” cronologice ale istoriografiei occidentale, ţinând cont, bineînţeles, de anumite
particularităţi istorice locale. Şi în spaţiul locuit de români sec. al XVI-lea a reprezentat un
moment de schimbări majore, cu un impact semnificativ asupra societăţii de aici. Ţările
române de la 1600 nu mai erau aceleaşi cu cele de la 1400, aşa cum nici realităţile de la 1800
nu se mai potrivesc cu cele de la 1600. Perioada corespunzătoare intervalului dintre
jumătatea sec. al XVI-lea şi jumătatea sec. al XVIII-lea cuprinde lenta etapă de tranziţie de la
mentalităţile şi structurile lumii medievale la cele ale lumii moderne, astfel că o putem numi
„pre-modernă”.
14 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

care stabileau regimul comunităţii ce beneficia de un privilegiu, mai mult sau


mai puţin extins. În fine, o altă parte a cercetătorilor leagă centrele urbane din
evul mediu de prezenţa unor ziduri înconjurătoare şi de existenţa unui plan
riguros2.
Cu cât mergem spre răsăritul Europei, spre Marea Neagră, nu mai
putem aplica principiile enunţate mai sus în privinţa oraşelor, deoarece puţine le
întrunesc. Unele centre sunt active din punct de vedere comercial, dar nu au
privilegii şi nici ziduri (aşa-numitele Markt din Europa Centrală, târgurile din
est). Altele au privilegii, nu atât de extinse precum în vest, sunt implicate
economic, dar nu au ziduri (oraşele din Ţara Românească, Moldova sau Serbia).
Pe de altă parte, există şi oraşe care întrunesc condiţiile amintite (oraşele regale
din Ungaria, oraşele privilegiate din Polonia etc.). Dacă pornim de la definiţiile
clasice ale oraşului şi le-am considera numai pe cele din urmă oraşe, atunci în
centrul şi răsăritul Europei am avea cea mai mică densitate de oraşe de pe
continent. Realitatea vieţii urbane este însă mult mai diversă şi mai complexă.
Oraşul a reprezentat din punct de vedere demografic o aglomerare umană,
o concentrare de oameni, ce depăşeşte cu mult ca număr un simplu sat.
Topografic, observăm că marea majoritate a centrelor urbane sunt aşezate în
locuri prielnice schimbului, în preajma castelelor regelui sau ale unor nobili, la
intersecţie de drumuri, la vaduri de trecere a râurilor etc. Unele oraşe medievale
se află pe locul unor aşezări din antichitatea romană, dar ca organizare nu au
nimic de-a face cu oraşul antic. Dispunerea spaţiului interior este una mult mai
regulată. Piaţa centrală se impune ca loc polarizator al schimburilor, având două
funcţii: una, originală, de loc de comerţ, a doua, de loc de adunare şi de
manifestare al orăşenilor (păstrează, în parte, vechea funcţie de agora). În piaţă se
află, în majoritatea cazurilor, mai multe clădiri cu valoare de simbol: primăria,
sediul instituţiei care guvernează oraşul şi veghează la păstrarea autonomiei
acestuia, şi biserica oraşului, locul în care orăşenii îşi manifestă pioşenia. Oraşul se
detaşează în mod evident de sat prin funcţiile sale. Principala funcţie rămâne cea
economică, în principal de centru de schimb, dar şi loc de producere de mărfuri,
ocupaţiile agrare fiind secundare3. Funcţia politică îi este dată de faptul că oraşul
a continuat să reprezinte un sediu de putere (în sens juridic, administrativ,
religios). Locuitorii săi nu numai că puteau produce sau vinde diverse mărfuri,

2 See Howard Clarke, Anngret Simms, „Towards a Comparative History of Urban Origins”,
în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe: Ireland, Wales, Denmark,
Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, part II, ed. H.B. Clarke,
Anngret Simms (Oxford: BAR International Series, 255, 1985), p. 669-703.
3 Richard Holt şi Gervase Rosser consideră, în Introducere la The English Medieval Town. A

Reader in English Urban History, 1200-1540 (Londra: Longman, 1990), p. 3-4, că oraşul este o
concentrare eterogenă, relativ densă şi permanentă, a unor locuitori angajaţi într-o
multiplicitate de activităţi, din care o proporţie substanţială sunt neagrare.
INTRODUCERE 15

dar puteau mânui la fel de bine şi o armă, astfel încât în oştile medievale
întâlnim şi corpuri de orăşeni, deseori mai bine înarmaţi decât ţăranii. Oraşul
deţine şi o importantă funcţie culturală. Alături de Biserică, oraşul devine un loc
„al scrisului”, căci locuitorii au fost repede nevoiţi să înveţe să citească, scrie şi
socotească, activităţi necesare în ocupaţiile lor4. Multe din meşteşugurile urbane
au fost puse în „slujbă culturală”, de vreme ce meşterii ridicau biserici, pentru ca
apoi să ajungă să tipărească cărţi. Dezvoltarea oraşului a implicat şi apariţia şi
extinderea unor forme de viaţă specifice acestei lumi, precum şi a unor
mentalităţi conectate la un sistem propriu de valori. Orăşenii s-au arătat mult
mai deschişi faţă de muncă, contribuind la reabilitarea acestei activităţi în ochii
societăţii medievale târzii. Din punct de vedere social, comunitatea orăşenească
medievală forma un amestec, în care se reuneau bogaţii, cei de sus, patriciatul
(majores), ce exercitau control asupra instituţiilor de conducere, cu cei de jos, mai
săraci (mediocres). Diferenţierea a fost făcută în timp de două criterii ce au devenit
hotărâtoare pentru această lume: influenţa şi banul. Reunirea tuturor trăsături
menţionate duce la o singură concluzie: oraşul medieval reprezintă un „fenomen
multifuncţional”5.
Toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva definirii pe care o
dăm noi, în perioada contemporană, oraşului medieval. Trebuie totuşi să
păstrăm reperele medievale ale cercetării, şi de aceea accentuăm importanţă
elementului juridic. Astăzi, putem considera că o aşezare cu populaţie
numeroasă, activă economic, având o piaţă, era un oraş. Însă pentru omul
medieval contau şi drepturile de care se bucura, pentru că acestea îi confereau
un anumit statut. Dintre miile de aşezări ce funcţionau la un moment dat în
lumea medievală se detaşează ceea ce putem numi oraşul privilegiat6. Locuitorul
acestuia era om liber, nu depindea de nimeni, cel mult de rege, care îi acordase
sau confirmase la un moment dat privilegiul. În cazul oraşelor, acest act nu era
acordat individual, ci era dat comunităţii şi prin intermediul acesteia se
răsfrângea asupra indivizilor ce o compuneau. Dacă ne referim la conţinut, pe

4 Paul M. Hohenberg, Lynn Hollen Less, The Making of Urban Europe, 1000-1950
(Cambridge: Harvard University Press, 1985), p. 38-39.
5 Formulă folosită de G. Fasoli, „Città e storia delle città” în Topografia urbana e vita cittadina

nell’alto medioevo in Occidente, vol. publicat în cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di
studi sull'alto medioevo”, Spoleto, XXI (1974), partea 1, p. 19-23. Primul care a argumentat
că oraşul medieval este un organism ce îndeplineşte o multitudine de funcţii a fost Max
Weber, în „Die Stadt”, Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, XLVII (1921); lucrarea a
fost tradusă în engleză abia în 1958 şi, de atunci, a avut un mare impact asupra specialiştilor
în istorie urbană: The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The Free Press,
1958).
6 La nord de Alpi, primul oraş care a primit libertate juridică şi autonomie este Huy, de lângă

Liège. Orăşenii şi-au răscumpărat drepturile de la episcopul local în 1066 (Edith Ennen, The
Medieval Town (Amsterdam: North-Holland, 1979), p. 108).
16 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

cât de diverse au fost oraşele, pe atât de variate au fost privilegiile. Conţinutul


lor diferă mult de la o zonă la alta. Putem vorbi de privilegii complete, ca în
Italia şi Germania, de unele extinse, precum în Polonia sau Ungaria, dar şi de
privilegii limitate, ca în Serbia, Ţara Românească sau Moldova. Condiţiile
istorice au făcut ca în centrul şi sudul Europei să avem cele mai largi privilegii,
iar pe măsură ce mergem spre periferie privilegiile să se restrângă. Prin urmare,
pentru a defini o aşezare medievală ca oraş trebuie să îi identificăm privilegiul.
În foarte multe cazuri, acordarea privilegiului a avut loc după formarea
propriu-zisă a aşezării şi după ce aceasta atinsese un anumit stadiu de dezvoltare
economică şi socială. În alte cazuri, carta cu drepturi a fost dată în momentul
înfiinţării aşezării sau la puţin timp după. În Europa Centrală şi de Răsărit nu
trebuie să ignorăm un proces ce a avut un impact deosebit pentru evoluţia
urbanităţii: colonizarea. Motive economice şi sociale i-au determinat pe regii,
principii, ducii sau episcopii din Polonia, Ungaria, Serbia, Ţara Românească şi
Moldova, pentru a numi statele medievale7 de care ne vom ocupa, să încurajeze
sau să accepte stabilirea în posesiunile lor a unor colonişti străini, mai bine
pregătiţi şi mai bine organizaţi. Stabilirea lor s-a făcut în condiţii destul de
precise, căci nou-veniţii au fost atraşi cu pământ, drepturi economice şi libertăţi
juridice. Venirea lor este asociată cu fondarea unor noi aşezări, sate sau oraşe,
care s-au organizat după aşa-zisa „lege germană”. În cadrul acestui amplu
proces, ce s-a întins de-a lungul câtorva secole, au fost implicaţi nu numai
străini, ci şi autohtoni, relocaţi potrivit noilor principii. Drepturile primite de
colonişti constituie baza privilegiului, care a fost păstrat în forma iniţială sau,
ulterior, a fost extins.
La multe dintre oraşe carta ce conţinea privilegiul nu s-a păstrat,
„vinovate” fiind condiţiile lumii medievale sau moderne (distrugerile provocate
de războaie şi calamităţi naturale). Cu toate acestea, izvoarele ne oferă suficiente
dovezi pentru a putea considera o anumită aşezare oraş. Prezenţa unor
personaje alese de comunitate, care îi puteau judeca pe membri, emiteau hotărâri
sau redactau documente pe care puneau sigiliul oraşului, reprezintă un exemplu.
Un alt fapt trebuie subliniat: privilegiul a apărut în urma unui compromis între
autoritatea centrală şi locuitori. În acest compromis, în părţile centrale şi
răsăritene ale continentului accentul nu credem că trebuie pus pe locuitorii
oraşelor, ci mai degrabă pe regalitate sau autoritatea locului. Nu putem vorbi aici
de o „mişcare comunală” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de acţiuni
izolate ale orăşenilor din centrele mari, care au făcut presiuni pentru obţinerea
(sau, ulterior, extinderea) de drepturi. Deoarece avea pârghiile puterii la

7 Cu toate că în istoriografia occidentală se evită mai nou folosirea termenului de „stat”


pentru perioada medievală, am preferat să facem un compromis şi să utilizăm acest termen
în lucrarea noastră, păstrând accepţiunea medievală a conceptului.
INTRODUCERE 17

îndemână, regalitatea a fost instituţia care a reglementat statutul de funcţionare


al oraşelor. Îşi asigura astfel venituri mai mari, o mai bună dezvoltare a regatului
(sau principatului) şi o bază politică. Chiar şi cu sprijinul regalităţii, orăşenii din
aceste regiuni nu au reprezentat niciodată o forţă socială şi politică semnificativă.
Cu cât mergem spre răsăritul Europei, este tot mai dificil de identificat
felul cum funcţiona comunitatea orăşenească în evul mediu. Izvoarele sunt
foarte zgârcite în această privinţă. Avem indicii că orăşenii au acţionat solidar şi
şi-au apărat drepturile, mai ales când era vorba de dreptul de a fi judecaţi de
reprezentanţii lor sau de dreptul de folosinţă a moşiei oraşului. Mai târziu,
autoritatea centrală a încercat să le limiteze autonomia. O altă controversă este
dată de existenţa sau nu a unei continuităţi între aşezările urbane din antichitate
şi cele din evul mediu. Problema nu este simplă şi nu poate fi lămurită decât cu
ajutorul arheologiei. Cercetările întreprinse pe această cale au arătat că în unele
cazuri a existat o relativă continuitate de locuire (Ruinenkontinuität). Chiar şi în
perioadele cele mai dificile din evul mediu timpuriu, teritoriile afectate de
migraţii din Europa Centrală sau Balcani au continuat să fie locuite. Cu cât ne
aflăm mai aproape sau în interiorul teritoriilor controlate de fostul Imperiu
Roman, constatăm că pe locul oraşelor de azi s-au aflat castre, municipii şi
colonii romane8. Nu de puţine ori, pentru a fonda noi aşezări, romanii
preluaseră la rândul lor poziţia unor mai vechi aşezări ridicate de cei care
locuiseră înainte în aceste regiuni (celţi, daci etc.). Totuşi, oraşele care au fost
locuite neîntrerupt în perioada dintre decăderea structurilor romane şi crearea
statelor medievale sunt puţine. Majoritatea se află în cuprinsul Imperiului
Bizantin şi, câteva, în Italia, Galia şi Spania. Repopularea vechilor oraşe, pe
acelaşi loc sau în apropiere, a avut loc abia din momentul în care se observă o
stabilizare a situaţiei politice, odată cu apariţia unor noi state, viabile. Diferenţa
majoră faţă de antichitate constă în faptul că oraşele medievale sunt organizate
altfel şi au alte funcţii.
În lucrarea de faţă se va observa folosirea cu precădere a formulei
„aşezare cu caracter pre-urban” cu referire la unele aşezări. În jurul statutului
acestor aşezări, care păşeau pe calea urbanizării, s-au purtat multe discuţii între
specialişti, căci terminologia abordată nu a fost egală. Unii au preferat formula
adoptată de noi, alţii s-au orientat spre denumirile de „proto-oraşe”, „oraşe-embrion”
sau „oraşe incipiente”9. Între formulări există diferenţe de nuanţă, căci putem
deosebi aici cele două viziuni privind evoluţia urbană, care disting aşezările cu
statut economic şi juridic aparte sau pe cele cu funcţii economice şi
administrative. Am preferat formula de „pre-urban”, căci aceasta ni se pare mai
apropiată de felul în care înţelegem noi oraşul, pe care am arătat mai sus că îl

8 În teritoriul locuit azi de români avem cazurile oraşelor Cluj, Alba şi Severin.
9 Vezi Clarke, Simms, „Towards a Comparative History”, p. 672-674.
18 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

vedem ca un ansamblu complex, cu caracteristici foarte diverse. Aşezarea


pre-urbană este pur şi simplu o aşezare care nu mai era sat, nu era nici oraş, dar
întrunea o parte din atributele unui oraş. Putem întâlni această stare la aproape
toate oraşele de mai târziu, ca o etapă în formarea lor urbană. Totuşi, nu toate
aşezările care s-au aflat la un moment dat într-un stadiu pre-urban au ajuns
oraşe. Unele nu au avut condiţii prielnice, iar altele nu au avut „noroc”. Situaţii
destul de întâlnite în evul mediu, precum un incendiu, o calamitate naturală, o
invazie urmată de distrugere sau toate acestea reunite puteau condamna definitiv
o aşezare ce părea să aibă un viitor urban.
*
Cercetarea noastră acoperă, ca spaţiu politic, social şi geografic, o parte
din teritoriul Europei Centrale şi de Răsărit10. Condiţiile istorice particulare au
făcut ca în această regiune să se formeze două principate11 locuite în majoritate
de români, Ţara Românească şi Moldova. Românii din Transilvania nu au
format un stat, deoarece acest teritoriu a intrat sub controlul regilor Ungariei
destul de devreme, între 1000 şi 1200. Aici a supravieţuit, alături de alte
structuri, forma de organizare politică şi teritorială a voievodatului, cu o
autonomie redusă. În schimb, cele două principate au avut o autonomie foarte
extinsă, conducătorii lor fiind practic independenţi în ceea ce priveşte politica
internă. Aveau inclusiv drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor. Cu toate
că domnii Ţării Româneşti şi Moldovei se recunoscuseră vasali ai regilor vecini
ai Ungariei şi Poloniei, au avut libertate aproape deplină şi în deciziile privind
politica externă. Apariţia Imperiului Otoman a dus la schimbarea lentă a
echilibrului de forţe din regiune. Până la căderea Ungariei, dar şi după,
principatele au jucat un joc politic foarte abil, ce le-a permis să-şi păstreze
neştirbită autonomia. Dependenţa de Imperiul Otoman s-a accentuat în a doua
parte a sec. al XVI-lea şi în sec. al XVII-lea. Situaţia politică locală a influenţat
decisiv apariţia, evoluţia şi modul de organizare al oraşelor. Europa Centrală şi

10 Pentru limitele acestui spaţiu sau concept, vezi Peter Burke, „Introduction: A Note on the
Historiography of East-Central Europe”, în East-Central Europe in Transition. From the
Fourteenth to the Seventeenth Century, ed. Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz, Peter Burke
(Cambridge: Cambridge University Press, 1985), p. 1-5.
11 Pe parcursul întregii lucrări, am preferat să folosim minuscula când ne-am referit la „ţările

române”, deoarece conceptul de „ţară” are multe şi complexe înţelesuri (vezi şi Stelian
Brezeanu, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale româneşti. Un
caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu de la cetăţenii
romani la naţiunea medievală (Bucureşti: Editura All, 1999), p. 211-220). Ţările române sunt
asimilate în plan internaţional unor principate (a se vedea şi modul în care sunt priviţi
domnii ţărilor române în mărturiile călătorilor străini ce au trecut pe aici, mulţi dintre ei
diplomaţi), astfel că, după opinia noastră, nu este greşit dacă vorbim de „principatele
române” şi pentru perioada medievală târzie, la care facem referire în lucrarea noastră.
INTRODUCERE 19

mai ales cea de Răsărit au fost afectate până în sec. al XIII-lea de mişcările
migratorilor, ce au întreţinut o stare de nedezvoltare a structurilor locale sociale
şi politice. Din acest motiv, urbanizarea nu a avut loc în acelaşi timp cu procesul
similar din Europa de Vest şi a cunoscut o întârziere. Abia după liniştirea
relativă a acestor neamuri, după jumătatea sec. al XIII-lea şi în secolul următor,
statele locale s-au consolidat, asigurând un cadru de stabilitate pentru formarea
de noi oraşe. Cu o întârziere de aproape un secol, oraşele din ţările române (ca şi
cele din Balcanii de nord) se alătură celor din Ungaria şi Polonia în acest spaţiu
al Europei.
Secolul al XV-lea reprezintă momentul de apogeu al oraşelor medievale
din regiune. Situaţia începe să se schimbe o dată cu dinamicul secol al XVI-lea.
Oraşele din Serbia şi Bulgaria intraseră deja sub control otoman, astfel că
centrele urbane din ţările române nu vor putea evita influenţa orientală în
politică, economie şi societate. Este remarcabil însă faptul că oraşele din acest
spaţiu au reuşit să-şi păstreze specificul original, la nivelul organizării de bază,
încă două secole.
Ca preambul la prezentarea oraşelor din ţările române, am ales să
prezentăm felul în care au apărut şi evoluat oraşele din regatele medievale ale
Poloniei şi Ungariei şi din regiunea sud-dunăreană. Am făcut acest lucru pentru
a facilita identificarea elementelor comune dar şi din considerente de metodă,
căci abordarea comparată ne-a ajutat să descifrăm mai bine felul în care au
apărut oraşele din principate. Din cercetarea de faţă am exclus mai îndepărtatele
Boemia, Austria sau Imperiul Bizantin, nu însă fără a le menţiona, de fiecare
dată când s-a ivit ocazia şi când argumentaţia a impus acest lucru. La nivel
urban, aceste regiuni au avut o influenţă mult mai redusă asupra spaţiului
românesc, astfel că nu am mai insistat asupra lor.
*
În ceea ce priveşte izvoarele folosite, am apelat la toate tipurile de surse
disponibile, scrise sau nescrise, diplomatice, narative, epigrafice, cartografice,
arheologice etc. Izvoarele scrise, în special documentele oficiale, ridică o serie de
probleme, în primul rând de terminologie, care reprezintă o sursă de potenţiale
confuzii. Unul din motive este dat de faptul că terminologia medievală este
foarte diversă. Întâlnim particularităţi în funcţie de cancelarie şi de limba folosită
de aceasta. În condiţiile în care limbile de cult au devenit adevărate limbi
oficiale, spaţiul bizantin a avut ca limbă de exprimare greaca, cel slav şi
românesc slavona, restul Europei fiind un spaţiu al limbii latine. În primele
secole ale evului mediu timpuriu, în regatele ce s-au succedat în apus Imperiului
Roman, s-a păstrat terminologia de origine romană: municipium, territorium. A fost
folosit şi civitas, ce iniţial desemna numai oraşele-reşedinţă episcopală. Termenul
din urmă a fost utilizat şi în documentele perioadelor mai târzii ale evului mediu
20 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

şi a dat italianul città, francezul cité, spaniolul ciudad sau englezul city. Pe măsură
ce ieşim din zona de influenţă a fostului imperiu, terminologia urbană se
îmbogăţeşte cu termeni din limbile locale, din vechea germanică, slavă sau
maghiară. Astfel, pe lângă oppidum şi foro, printre termenii care definesc stadiul
pre-urban sau de simplu loc de schimb al unor aşezări, apar Markt, trg/targ sau
vásárhely. Pentru a desemna o aşezare întărită se folosesc castellum, dar şi burgus,
gord şi vár. Burgus a făcut carieră în evul mediu, fiind folosit şi preluat pe scară
largă şi având numeroase forme regionale: germ. burg/purg, engl. borough, it. borgo,
sp. burgo, fr. bourg, faubourg; locuitorii unui burgus erau: burgensis, Bürger, purgari etc.
În spaţiul răsăritean, s-au folosit mai mult termenii slavon gord şi maghiar vár.
Primul a cunoscut mici variaţii locale: rus. gorod, pol. grod, sud-slav grad şi ceh.
hrad. Sub forma város, având sensul iniţial de suburbie, al doilea a trecut la slavii
de sud, la albanezi, a intrat în neo-greacă şi a pătruns şi în limba română, sub
forma oraş. Pe lângă aceşti termeni sunt folosiţi şi: urbs, villa, portus, suburbium,
podgradije, ca şi variantele locale town, wik, Stadt, miasto etc.12
Săpăturile arheologice oferă informaţii preţioase, cum au făcut-o în
cazul multor oraşe din vest, însă puţine campanii arheologice sistematice au fost
iniţiate în acest sens în Ţara Românească şi Moldova. Cu unele excepţii, săpături
s-au efectuat în special în oraşele mai mari, unde au fost cercetate vechile
reşedinţe ale domnului şi o parte din biserici: Bucureşti, Târgovişte, Câmpulung,
Argeş, Floci (pentru Ţara Românească), Iaşi, Suceava, Baia, Siret, Bacău, Trotuş
şi Adjud (pentru Moldova). Centrele istorice ale oraşelor au reprezentat un
obiectiv secundar pentru arheologi, fiind cercetate doar cu ocazia unor
restaurări sau, mai des, odată cu amplele demolări pe care regimul comunist le-a
făcut în anii '80 ai secolului XX (în mai multe cazuri şi această ultimă posibilitate
a fost ratată). Din acest motiv, majoritatea informaţiilor furnizate de arheologie
pentru vechile oraşe provin din aşa-numitele săpături de salvare. O altă
problemă ce se ridică în calea celor interesaţi de acest aspect ţine de faptul că
multe din descoperirile făcute au rămas inedite sau au fost introduse în circuitul
ştiinţific la multă vreme după ce au fost întreprinse. De asemenea, pentru
oraşele din secolele XIV-XVI, se simte lipsa unei inventarieri cu caracter de
sinteză, precum cea întreprinsă de Adrian Ioniţă pentru spaţiul sud-carpatic de
dinainte de 130013.
Se mai observă lipsa unei colaborări concrete între istorici şi arheologi
în domeniul istoriei urbane. Unii arheologi consideră că o aşezare trebuie să

12 Ennen, The Medieval Town, p. 46-47; David Nicholas, The Growth of the Medieval City from

Late Antiquity to the Early Fourteenth Century (Londra: Longman, 1997), p. 90-91; György
Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de civilisation
médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2, p. 134.
13 Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005).


INTRODUCERE 21

întrunească anumite caracteristici (rezultate din descoperiri de ordin material)


pentru a fi considerată oraş, în timp ce majoritatea istoricilor pun accentul pe
alte trăsături (rezultate din documente). De asemenea, arheologii au tendinţa de
a susţine că oraşele sunt centre de producţie meşteşugărească, în timp ce istoricii
le văd ca locuri preponderent orientate spre comerţ14. Precaritatea izvoarelor ar
trebui să îi oblige şi pe unii, şi pe alţii să colaboreze şi să apeleze la o abordare
comparată pentru a desluşi începuturile şi evoluţia oraşelor. Atenţia trebuie
îndreptată şi spre spaţiile din jur pentru a vedea cum au evoluat lucrurile acolo,
căci teritoriul locuit de români nu a fost rupt de exterior, ci a comunicat cu
acesta. Din păcate, puţini cercetători români au utilizat echilibrat diversele tipuri
de surse, pentru a prezenta o imagine cât mai veridică a procesului de
urbanizare15.
*
Cu toate că am întâmpinat unele dificultăţi, ce ţin de accesul la sursele
principale sau secundare, care, din varii motive, în România nu este întotdeauna
facil, sperăm că lucrarea va deschide o nouă perspectivă asupra unui subiect destul
de neglijat. Cartea este structurată în trei mari părţi. Prima parte ne introduce în
atmosfera politică, economică şi urbană din Europa Centrală şi de Răsărit. Vom
prezenta pe rând oraşele din Polonia, Ungaria şi din întinsa şi amestecata
regiune sud-dunăreană. De lămurirea felului în care acestea au apărut şi au
evoluat până la 1500 depinde înţelegerea procesului similar prin care au trecut
oraşele din ţările române, pe care le analizăm în următoarele două părţi. Pentru
că abordarea noastră este şi cronologică, mai întâi ne ocupăm de Ţara
Românească, apoi de Moldova. Am evidenţiat diferenţele, dar şi elementele
comune ce au existat în procesul de urbanizare din cele două ţări. Subcapitole
separate se ocupă de terminologia urbană, târguri, reşedinţele domnului, ca şi de
structurile locale (economice, sociale, etnice, instituţii etc.). În două largi capitole
am luat în discuţie fiecare oraş medieval din principate şi am realizat astfel
adevărate micro-monografii, care sperăm să fie puncte de pornire pentru
cercetătorii interesaţi.

14 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al
XVII-lea (Iaşi, Editura Helios, 1997), p. 112-118; P.P. Panaitescu, „Comunele medievale în
Principatele Române”, în Interpretări româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-
Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1994), p. 154-158.
15 Lucrarea noastră At Europe's Borders: Medieval Towns, cuprinde în introducere şi o necesară

analiză a istoriografiei româneşti cu privire la oraşe (p. 15-22). Din motive de spaţiu, nu am
mai reluat această secţiune în volumul de faţă.
YZ

Partea I

ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA


CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT

YZ
YZ

Oraşele din regatul Poloniei

Geneză şi organizare

Problema genezei oraşului medieval din Polonia a ridicat mari


controverse în istoriografie. Şcoala germană de dinainte de primul război
mondial a accentuat ideea că înainte de sosirea germanilor în Polonia, în cadrul
vastei mişcări de colonizare spre răsărit (Drang nach Osten), nu existau oraşe,
acestea fiind întemeiate de către cei ce au venit aici. Istoricii din şcoala germană
veche îşi susţineau teoriile pornind de la definiţia oraşului ca aşezare cu
autonomie, care deţine o cartă de fondare1. După război, în condiţiile reapariţiei
Poloniei ca stat independent pe harta Europei, s-a dezvoltat un nou curent
istoriografic, care susţinea ideea existenţei oraşelor drept centre de schimb, fără
autonomie, din perioada anterioară venirii germanilor2.
După al doilea război mondial s-au efectuat cercetări arheologice, care
au evidenţiat aşezări pre-urbane la Gniezno, Szczecin, Wolin, Gdańsk, Poznań,
Wrocław, Opole, Cracovia, Sandomierz, Płock şi în alte locuri, încă din secolele

1 Paul W. Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland, with Particular Reference
to Krakow”, în Urban Society of Eastern Europe, ed. Bariša Krekic (Berkeley: University of
California Press, 1987), p. 64, 70. În curentul istoriografic care neagă existenţa unei
continuităţi între oraşul de dinainte de colonizarea germană şi cel de după colonizare se
încadrează mulţi istorici germani. O sinteză a acestor teorii la Richard Koebner, în „Dans les
terres de colonisation: Marchés slaves et villes allemandes”, în Annales d’Histoire économique et
sociale, IX (1937), p. 547-567, republicat în engleză: „German Towns and Slav Markets”, în
Change in Medieval Society. Europe North of the Alps, 1050-1500, ed. Sylvia Thrupp (Londra:
Peter Owen, 1965), p. 30-46.
2 Vezi Benedykt Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation of Polish Towns

During the Period of Location”, în APH, XXXIV (1976), p. 57-60. Primul studiu care
combate teoriile istoriografiei germane, afirmând posibilitatea existenţei oraşului polonez ca
un centru economic, fără autonomie, aparţine lui Kazimiersz Tymienicki, şi datează din
1919 (textele lui Tymienicki au fost republicate în Pisma wybrane [Opere selectate], Varşovia,
1956). Reevaluări recente în mai multe studii ale lui Jan M. Piskorski, dintre care amintim
„The Historiography of the so-called «East Colonisation» and the Current State of
Research”, în The Man of Many Devices, who Wandered Full Many Ways. Festschrift in Honor of
János M. Bak, ed. Balázs Nagy, Marcell Sebők (Budapesta: CEU Press, 1999), p. 654-667.
26 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

VIII-IX, înainte de întemeierea statului medieval polonez3. Geographus Bavarus


amintea în a doua jumătate a secolului al IX-lea nu mai puţin de 50 de triburi în
regiunea Poloniei de azi, la est de Oder. Într-o primă fază aşezările amintite erau
reşedinţe ale conducătorilor acestor triburi, ridicate lângă vaduri şi la intersecţii
de drumuri, fortificate cu palisade, valuri de pământ, mai rar cu piatră. În
regiunile de câmpie, din nordul şi centrul Poloniei, aşezările se aflau pe locuri
plate, în timp ce în zonele deluroase din sud, erau situate pe înălţimi; şi într-o
parte, şi în alta sunt prezente elemente de fortificare, ceea ce arată că liderii
tribali acordau importanţă aspectelor strategice4.
Concentrări de centre întărite se observă în regiunea dintre râurile Warta
şi Wełna, semn că acolo s-a produs asocierea politică a mai multor triburi, dintre
care s-a remarcat cel al polanilor. În jurul principalei reşedinţe a acestui trib,
Gniezno, se va forma statul polonez. La cca. 1000, la Gniezno exista deja o
aşezare pre-urbană, cu fortificaţii, pieţe şi grupuri de meşteri şi negustori,
totodată sediu al unei arhiepiscopii. Pe lângă apariţia unui stat coerent, şi alţi
factori au favorizat dezvoltarea Poloniei începând cu secolul al XI-lea: oprirea
migraţiilor şi creştinarea neamurilor slave apusene. Încetarea migraţiilor a
favorizat creşterea populaţiei, o mai bună folosire a pământului şi o intensificare
a schimburilor comerciale, ce au permis centrelor locale să dezvolte pieţe
proprii5. Creştinarea a integrat Polonia în civilizaţia latină şi germanică ce se afla
în continuă expansiune politică, religioasă şi economică. O dată cu creştinarea
au apărut şi bisericile, locuri de cult dar şi simboluri ale noii lumi ce se impunea
în rândul polonilor. Cum ducele a fost principalul instrument prin care noua
religie a fost introdusă, în mod firesc, primele biserici au fost ridicate în aşezările
sale fortificate, atât în interior, cât şi în suburbii. Pe lângă Gniezno, la Wrocław,

3 O analiză foarte recentă cu privire la cercetările arheologice din oraşe şi nu numai, în


Andrzej Buko, The archaeology of early medieval Poland: discoveries - hypotheses - interpretations
(Leiden: Brill, 2008), p. 223-306.
4 Wojciech Kalinowski, „City Development in Poland”, în E. A. Gutkind, International

History of City Development, vol. VII, Urban Development in East-Central Europe: Poland,
Czechoslovakia and Hungary, ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free Press, 1972), p. 18-19;
Witold Hensel, „The Origins of Western and Eastern European Slav Towns”, în European
Towns. Their Archaeology and Early History, ed. M. W. Barley (Londra, Council for British
Archaeology: Academic Press, 1977), p. 373-375.
5 Alexander Gieysztor, „Les origins de la ville slaves”, în La citta nell’alto medioevo, volum

publicat în cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di studi sull'alto medioevo”,
Spoleto, VI (1959), p. 285-287; Alexander Gieysztor, „Villes et campagnes slaves du Xe au
XIIIe siècle”, în Congrès et colloques. Deuxième Conferénce internationale d’histoire économique, vol. II
(1962) (Paris: 1965), p. 87-105; Lech Leciejewicz, „Polish Archaeology and the Medieval
History of Polish Towns”, în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe:
Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, ed.
H.B. Clarke, Anngret Simms, part I (Oxford: BAR International Series, 255, 1985), p.
335-349.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 27

Cracovia sau Płock s-au instalat episcopii şi astfel modelul organizatoric din
interiorul Bisericii a permis consolidarea administraţiei interne a noului stat.
Pentru că reprezentau un nucleu ce atrăgea elemente venite din sudul sau vestul
Europei şi pentru că în jurul lor strângeau meşteri şi negustori, ctitoriile
religioase au jucat un rol semnificativ – însă secundar – în dezvoltarea oraşelor
medievale din Polonia6.
În izvoare, aşezările fortificate ale ducelui, ce îndeplineau funcţii
politico-militare, administrative şi religioase, apar sub numele de gród, gródy
(„fortăreaţă”, „cetate”), nume dat apoi şi reşedinţelor întărite ale castelanilor şi
nobililor locali. Necesităţile economice ale acestor gród au determinat apariţia în
imediata lor apropiere a unor suburbium (podgrodzie), aşezări mai dense din punct
de vedere demografic, cu funcţie multiplă, cu precădere economică. Unele din
aceste suburbii erau fortificate sumar cu palisade şi valuri de pământ, fiind
conectate cu întăriturile de la gród, precum la Poznań, Szczecin şi Gniezno; în
interior, aici s-au descoperit şi străzi pavate cu bârne de lemn. După anul 1000,
vechile gród sunt extinse sau li se adaugă altele noi. Ele evoluează spre trei tipuri:
reşedinţe regale, centre administrative de provincie şi centre locale. În interiorul
lor se vor ridica palate şi biserici episcopale de piatră7.
În suburbium încep să funcţioneze pieţe săptămânale (forum), aflate în
legătură cu aşezările din hinterland. Astfel de locuri de schimb au existat
probabil dinainte de ridicarea fortificaţiilor, asigurând nevoile călătorilor şi
regiunii. Rezultatele săpăturilor întreprinse arată că în pieţe se produceau obiecte
de uz cotidian şi se cumpărau sau vindeau atât produse agricole locale, cât şi
aduse din exterior, în special în aşezările pre-urbane de la Marea Baltică; în
această din urmă regiune se găsea ambră, un produs foarte căutat pe piaţa
externă. Numele multora din aceste aşezări cu rol comercial provine din ziua din
săptămână când se ţinea piaţa: Wtorek (Marţi), Czwartek (Joi), Sobótka
(Sâmbăta) etc., iar altele purtau nume ce reprezentau variante ale cuvântului targ,
ce desemnează „piaţa”, „locul de schimb”, în toată lumea slavă: Tarczek,
Targowisko, Targowa Górka ş.a. Alte aşezări poartă numele de mieisce, mieście,
care reprezenta echivalentul lui locus din sursele latine şi surprindea noul statut
social şi economic al localităţii respective, ce păşea pe drumul urbanizării, în
comparaţie cu funcţia de simplă aşezare, pe care o deţinuse anterior. Acest din
urmă termen (cu forma ulterioară miasto), foarte răspândit şi în Cehia, înlocuieşte
treptat termenul gród în documentele poloneze referitoare la centrele urbane. În
actele latine, oraşele apar ca civitas (oraşele mari, cu autonomie extinsă) şi oppidum
(oraşele mici, cu autonomie redusă sau deloc). În descrierile sale, Al-Idrisi, bine

6Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 68-69.


7Kazimierz Dziewoński, „L’évolution des plans et de l’ordonnance des villes du haut
Moyen Âge en Pologne”, în Les origines des villes polonaises, ed. Pierre Francastel (Paris:
Mouton, 1960), p. 28-40; Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 20-21.
28 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

informat asupra realităţilor din Europa datorită datelor adunate de la negustori


evrei care străbătuseră ţinuturile poloneze pe la 1150, scrie că „oraşele [din
Polonia] sunt înfloritoare şi au o populaţie numeroasă... [iar] Cracovia este un
oraş frumos şi întins, cu multe case, locuitori, pieţe, vii şi grădini”. În aceeaşi
manieră sunt descrise alte centre mari ale Poloniei din acea vreme: Gniezno,
Wrocław şi Szczecin8.
Cercetările arheologice sugerează că localităţile amintite mai sus cunosc
o aglomerare de tip urban din secolul al XII-lea, la un loc fiind adunate aşezări
cu funcţii şi statut diferite, întinse pe o suprafaţă destul de largă. Rolul de
coeziune al aşezării îl juca, pe de o parte, castelul ducelui9, pe de alta, piaţa (sau
pieţele), dezvoltată într-una din amintitele suburbii ale castelului. Un bun
exemplu în acest sens îl reprezintă Poznań, unde alături de fortificaţia
regelui/ducelui, se afla o suburbie, fiecare componentă a aşezării având biserică
proprie. În secolul al XII-lea, în suburbie se ridică o a doua biserică, semn că era
în curs de extindere; în vecinătate se mai aflau două aşezări, într-una aflându-se
o piaţă, în cealaltă o mănăstire a Ospitalierilor10. Fiecare componentă a acestor
tipuri de aglomeraţii avea deci un nucleu propriu (cetate, biserică, piaţă), evoluţia
fiind spre unificare în jurul nucleului ce se va impune ca reper central. Apariţia
pieţelor a dus cu siguranţă la introducerea unor taxe, fapt ce a crescut interesul
regalităţii şi al nobililor locali în a dezvolta aceste aşezări. Se estimează că în
secolul al XII-lea pe teritoriul locuit de polonezi ar fi existat cca. 250 de astfel de
localităţi11. O parte din istoricii polonezi, printre care Alexander Gieysztor şi
Karol Buczek, consideră că încă din acest secol locuitorii din acest tip de aşezări,
şi probabil şi vizitatorii lor, au primit anumite drepturi, în baza unei legi
(mir = „pace”) a pieţei/târgului, dată de duce. Probabil, un judecător local (judex
fori), ajutat de castelan, avea îndatoriri juridice, administrative şi fiscale. Am
putea spune că elemente ale oraşului de tip medieval (cu autonomie) apar în
centrele economice mai importante din Polonia la cumpăna secolelor XII şi
XIII. Un argument în plus ar fi dat de scutirile de taxe (forum liberum), precum şi
de acordarea de privilegii comerciale şi juridice (ius fori), ce priveau numai piaţa,
nu şi aşezarea, şi nu implicau auto-guvernare. Ulterior, aceste drepturi s-ar fi
extins şi ar fi format „legea municipală poloneză”, după care s-ar fi organizat

8 Aleksander Gieysztor, „From Forum to Civitas: Urban Changes in Poland in the Twelfth
and Thirteenth Centuries”, în La Pologne au XIIe Congrès International des Sciences Historiques à
Vienne (Varşovia: Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1965), p. 13-16.
9 Între 1138 şi 1320, Polonia a fost fragmentată politic, fiind formată din mai multe ducate,

majoritatea conduse de membri ai familiei Piast.


10 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 23; Hensel, „The Origins”, p. 384-385.
11 Tadeusz Lalik, „La genèse du réseau urbain en Pologne médiévale”, în APH, 34 (1976), p.

98-104.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 29

multe din aşezările urbane mici, care nu au intrat sub incidenţa „legii
germane”12.
Această idee este combătută de Benedykt Zientara care consideră că
primul nivel de diferenţiere juridică a populaţiei orăşeneşti a fost cel al acordării
de autonomie negustorilor străini aşezaţi în marile centre de schimb13. Acest din
urmă fenomen a fost unul hotărâtor pentru evoluţia oraşului medieval din
spaţiul polonez. În istoriografia germană şi poloneză se foloseşte termenul de
locatio civitatis pentru a desemna fondarea oraşelor din secolele XIII-XVI, în
cadrul amplului proces de colonizare germană. Cuvântul latin locare are două
sensuri, de „a amplasa”, dar şi de a „închiria”; exista deci posibilitatea ca noua
aşezare să fie pe locul „închiriat” şi redimensionat al unei mai vechi aşezări.
Complexitatea termenului l-a determinat pe acelaşi Benedykt Zientara să
argumenteze că locatio reprezintă de fapt un termen tehnic, folosit în perioada
colonizării, şi care în Polonia a avut de fapt trei înţelesuri:
1. se referă la fondarea efectivă a unei aşezări (în majoritatea cazurilor,
coloniştii nu s-au putut aşeza pe locul ocupat deja de populaţia autohtonă);
2. desemnează transformarea planului aşezării, urmându-se sistemul
stabilit între Elba şi Oder;
3. surprinde situaţia juridică a aşezării, al cărei statut se schimba prin
emiterea unui act acordat de suveran conducătorului (scultetus, advocatus) aşezării
respective, care trece de sub jurisdicţia ducală sub cea dată de „legea germană”14.
Unii istorici văd în extinderea „legii germane” o etapă importantă în
procesul prin care Polonia a intrat în sfera civilizaţiei occidentale. Dacă o primă
etapă a fost reprezentată de creştinarea sub influenţa Romei, care a afectat
numai straturile superioare ale societăţii, de această dată toate categoriile sociale
ale regatului au suferit transformări profunde15. Complexul fenomen de locatio
12 Alexander Gieysztor a susţinut această teorie în mai multe studii: „Les origines de la ville
slaves”, p. 298-301; „From Forum to Civitas”, p. 17-19; „Les chartes de franchises urbaines
et rurales en Pologne au XIIIe siècle”, în Les libertés urbaines et rurales du XIe au XIVe siecle:
Actes du Colloque international, Spa, 5-8 IX 1966 ([Bruxelles:], Pro Civitate, 1968), p. 105-107;
discuţia aceluiaşi autor în History of Poland, ed. a II-a de Aleksander Gieysztor şi alţii
(Varşovia: Polish Scientific Publishers, 1979), p. 76, 83-84 (partea de istorie medievală a fost
scrisă de Alexander Gieysztor). Vezi şi Gerard Labuda, „Villes de «droit polonais»”, în Les
origines des villes polonaises, p. 53-67, Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 71.
Studiu detaliat la Karol Buczek, Targi i miasta na prawie polskim (okres wczesnośredniowieczny)
[Târguri şi oraşe sub legea poloneză în perioada medievală timpurie] (Wrocław: 1964).
13 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 67-69.
14 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 62-66; Knoll, „The Urban

Development of Medieval Poland”, p. 71-73, 78-80.


15 Benedykt Zientara, „Melioratio Terrae: the Thirteenth-century Breakthrough in Polish

History”, în A Republic of Nobles. Studies in Polish History to 1864, ed. J. K. Fedorowicz, Maria
Bogucka şi Henryk Samsonowicz (Cambridge: Cambridge University Press, 1982), p. 31. O
lucrare mult mai amplă pe această temă este cea a lui Adrienne Körmendy, Melioratio Terrae:
30 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

nu este specific numai Poloniei, căci acest mod de evoluţie, atât urbană, cât şi
rurală16, este întâlnit în toată Europa Centrală. În acest amplu proces erau
prezenţi intermediari, antreprenori, de obicei străini (locatores), care se ocupau de
aducerea „oaspeţilor”, de trasarea noilor aşezări, stabilirea şi împărţirea loturilor.
Un exemplu edificator pentru felul în care se fonda un oraş (civitas libera) este
Prenzlau (azi în Germania, aproape de graniţa cu Polonia). Aici, separat de o
mai veche aşezare slavă, ducele Barnim I al Pomeraniei a încredinţat în 1234-1235
formarea unei noi aşezări în mâinile a opt contractori (numiţi aici fondatores),
veniţi din Stendal, Saxonia. Celor opt, care probabil se înrudeau între ei, li s-au
acordat 300 de Hufen (cca. 4800 hectare), pe care urmau să le distribuie
coloniştilor, fiecare dintre fondatores păstrând pentru sine 160 de hectare şi
dreptul de a ridica mori; unul dintre ei a devenit reprezentantul ducelui.
Coloniştii se bucurau de trei ani de scutiri de taxe pentru pământul acordat, pe
care urmau să-l ţină în posesie ereditară perpetuă. Cale de o milă în jurul aşezării
era lăsată pentru exploatarea liberă de către comunitate a păşunilor, pădurilor
sau pentru pescuit. Cei ce făceau negoţ erau iertaţi de taxe pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia ducelui. Fără a fi menţionată în actul fondator, vechea aşezare slavă a
continuat să funcţioneze, ca simplă suburbie a noului oraş. Cu unele mici
variaţii, ce ţin de specificul locului, astfel au fost create multe alte aşezări din
Polonia medievală şi nu numai17.
Din motive economice, sociale şi demografice, în Polonia s-au aşezat
coloniştii străini, în majoritate germani, cărora li s-au alăturat valoni, francezi şi
italieni. Primii s-au stabilit în sate şi oraşe, în timp ce ultimele trei categorii
etnice s-au aşezat în oraşe, dar mai ales pe lângă curţile ducale, regale sau în
structuri ale Bisericii. Dacă valonii sau italienii au fost asimilaţi destul de rapid,
germanii au format grupuri separate şi şi-au păstrat, mai ales în oraşe, identitatea
şi specificul18. Se estimează că cca. 250.000 de germani au sosit în secolele XIII-XIV,

Vergleichende Untersuchungen über die Siedlungsbewegung im östlichen Mitteleuropa im 13.-14.


Jahrhundert (Poznań: Wydawnictwo Poznańskiego Towarzystwa Przyjaciół Nauk, 1995).
16 Procesul numit locatio îşi are originile în colonizarea rurală. În perioada post-carolingiană,

exista obiceiul ca oamenilor ce se aşezau pe pământurile virgine să li se promită libertatea,


practică ce îşi are începuturile în Ţările de Jos şi Franconia, de unde a fost preluată din sec.
al XII-lea de coloniştii germani care au trecut Elba spre răsărit; acest lucru nu înseamnă că în
locatio au fost implicaţi în mod obligatoriu numai germani, ci şi numeroase elemente din
populaţia locală, polonezi în cazul de faţă (vezi un studiu de caz la Richard C. Hoffmann,
Land, Liberties, and Lordship in a Late Medieval Countryside. Agrarian Structures and Change in the
Duchy of Wrocław (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1989), p. 62-64, 70-73 şi
urm.).
17 Heinz Quirin, „The Colonial Town as Seen in the Documents of East German

Settlement”, în The Comparative History of Urban Origins, part II, p. 509-510, cu document
reprodus în anexa 11, p. 523-524.
18 Benedykt Zientara, „Foreigners in Poland in the 10th-15th Centuries: their Role in the

Opinion of Polish Community”, în APH, XXIX (1974), p. 7-8, 11-13 (autorul tratează şi
sentimentele anti-germane, în creştere în societatea regatului polonez, pe măsură ce numărul
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 31

într-un ritm de cca. 2.000 pe an. Mulţi dintre ei nu au venit în Polonia direct din
teritoriile de la vest de Elba. O primă generaţie de colonişti din Flandra şi
Franconia apare menţionată în documente sub numele de hospites încă din a
doua jumătate a secolului al XII-lea, mai întâi în Silezia şi Pomerania. De aici, a
doua şi a treia generaţie au preferat să plece spre Polonia Mică şi Polonia Mare.
Acestea au fost şi regiunile principale în care s-au aşezat, spre deosebire de
Mazovia şi regiunile răsăritene adăugate mai târziu, unde numărul lor a fost mai
mic19. Cei stabiliţi în aşezări pre-urbane au căpătat într-o primă fază autonomie
juridică, sub directa supraveghere a ducelui, obţinând dreptul ca un reprezentant
al lor să medieze disputele interne şi să le reprezinte interesele. La începutul
secolului al XIII-lea, Henric „Bărbosul”, ducele Sileziei (1201-1238), a încercat
să adapteze acest sistem juridic şi administrativ noilor aşezări pe care le-a
înfiinţat, fiind motivat de considerente atât sociale, cât mai ales economico-
fiscale. Avantajul noului sistem era că propunea taxe mai puţine şi mai precise,
spre deosebire de vechile şi numeroasele dări şi obligaţii în bani şi muncă.
Preluând din experienţa arhiepiscopului Wichmann de Magdeburg (1152-1192)20,
considerat a fi cel mai important organizator de colonizări din secolul al XII-lea,
Henric a acordat coloniştilor stabiliţi la Złotoryja, un centru minier, o cartă de
privilegii (cca. 1211) asemănătoare cu cea dată locuitorilor din Magdeburg în
1188. Modelul a fost apoi aplicat şi în alte aşezări nou-create în Silezia (novum
forum), dar şi în Polonia Mică, pe care Henric a controlat-o: Wrocław (1211 şi
1232), Lwówek (1217), Nysa (înainte de 1223), Legnica (cca. 1241) etc. La puţină
vreme, sistemul a fost preluat şi de alţi duci polonezi, ce l-au aplicat coloniştilor
stabiliţi în oraşele lor; în 1234-1235, ducele Barnim I face acest lucru la
Prenzlau, iar în 1237-1243 la Szczecin. Procesul s-a extins gradual de la vest la
est şi, astfel, dreptul de Magdeburg a devenit principalul mod de organizare în
tot mai multe oraşe din Polonia. Au existat şi variante locale ale acestui drept,
anume cea aplicată la Środa (ius Novi Fori Sredense) şi cea de la Chełmno (ius
Culmense), ultima preferată în Mazovia. Excepţie fac unele oraşe de la Marea

şi influenţa germanilor a sporit, p. 14-24); History of Poland, p. 83 (în sec. al XII-lea, sunt
menţionaţi valoni în suburbiile Wrocław-ului). Pentru colonizarea germană în teritoriile
poloneze, vezi şi grupul de studii cuprins în Die Deutsche Ostsiedlung des Mittelalters als Problem
der Europäischen Geschichte, ed. Walter Schlesinger (Sigmaringen: Jan Thorbecke Verlag, 1975),
p. 333-438.
19 Zientara, „Melioratio Terrae”, p. 39-40. În linii mari, regiunile regatului Poloniei în evul

mediu sunt: Polonia Mică (Małopolska, cu centrul la Cracovia), Polonia Mare


(Wielkopolska-Poznań), Pomerania (Szczecin) şi Mazovia (Varşovia). Se adaugă Rutenia
(Liov, din 1349, 1387), Lituania (uniunea dinastică de la Krewo din 1385) şi Silezia
(Wrocław); ultima nu a mai făcut parte din regatul Poloniei din secolul al XIV-lea.
20 Două acte prin care, în 1159 şi 1174, arhiepiscopul Wichmann de Magdeburg fonda noi

aşezări şi târguri sunt reproduse de Quirin în „The Colonial Town”, anexele 16 şi 17, p. 527-529.
Transpunerea în scris a cartei municipale de la Magdeburg a avut loc în 1188, după ce oraşul
a ars.
32 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Baltică, în primul rând Gdańsk21, şi câteva oraşe din Pomerania care, sub
influenţa Hansei, au preferat iniţial legea de la Lübeck. Teutonii, ce ocupaseră
teritoriile locuite de prusieni, au creat propriile oraşe, în care s-a aplicat varianta
de la Chełmno: Toruń (1233), Malbork (Marienburg, capitala statului teuton,
1276); la Gdańsk s-a trecut de la legea de la Lübeck la cea de la Chełmno în
134322.
Atacul mongolilor din 1241 a avut ca urmări devastarea unor aşezări din
Silezia şi Polonia Mică. Ca şi în Ungaria, ce a fost următoarea ţintă, ducii şi
nobilii locali ajutaţi de cavaleri trimişi de papă nu au putut să facă faţă atacului şi
au fost înfrânţi în lupta de lângă Legnica. Mongolii au revenit în 1259, când au
ars Lublin, Sandomierz şi Cracovia, şi în 1287, când Sandomierz şi Cracovia,
bine fortificate, au rezistat. Aceste atacuri nu au încetinit procesul de urbanizare,
din contră, în mod aparent paradoxal, au dus la intensificarea dezvoltării de noi
aşezări, în cadrul fenomenului de locatio23.
La Cracovia, izvoarele sugerează existenţa unei locatio în jurul anului
1220; confirmarea vine abia în 1257, sub Boleslav cel Pios. În aceeaşi perioadă
au primit privilegii Poznań (1253), Bochnia (1253) Kalisz (1253-1260), Płock
(1257), Sandomierz (1286), Varşovia (înainte de 1300) şi altele. Cu toate că
„legea poloneză” mai este menţionată sporadic, cea care predomină este „legea
germană” (ius Teutonicum), ce devine practic sinonimă cu ius civile, dreptul
locuitorilor oraşelor. În oraşele miniere, se va aplica o variantă separată a acestui
drept, numită ius Theutonicum magdeburgense et montanum, care conţinea şi unele
prevederi specifice activităţii miniere24.
Încă din primele carte de libertăţi, comunităţilor stabilite în noile oraşe
din Polonia li se stabileau bazele după care se puteau organiza:
1. bazele juridice: locuitorii beneficiau de libertate personală şi dreptul la
organizare proprie a comunităţii (drept ce va fi extins ulterior); se reglementează
raporturile cu seniorul;
2. bazele topografice: s-a stabilit spaţiul ocupat de oraş, de obicei cu
piaţă rectangulară în centru şi loturi grupate de jur-împrejur, şi domeniul urban;
3. bazele economice: s-au decis scutirile de taxe, dreptul de a folosi
târgul, obligaţiile faţă de senior şi veniturile ducelui sau regelui. Şi aici vor
interveni mai târziu unele modificări.

21 Oraşul Gdańsk a fost controlat de Ordinul Teuton între 1308 şi 1466.


22 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 69, 71-76; Gieysztor, „From
Forum to Civitas”, p. 21-22; Gieysztor, „Les chartes de franchises urbaines”, p. 108-110.
Pentru situaţia particulară de la Gdańsk, vezi Andrzej Zbierski, „The Development of the
Gdańsk Area from the Ninth to the Thirteenth Century”, în The Comparative History of Urban
Origins, part I, p. 326-327.
23 History of Poland, p. 93.
24 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 28; Danuta Molenda, „Mining Towns in

Central Eastern Europe in Feudal Times”, în APH, 34 (1976), p. 181.


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 33

Existau bineînţeles numeroase diferenţe de la o comunitate la alta, căci


cei care dădeau cartele de fondare ţineau cont de colonişti şi de particularităţile
locului25. Acordarea acestor carte nu însemna neapărat şi obţinerea de
autonomie completă de către respectivele comunităţi. În fruntea aşezării se afla
un scultetus (germ. Schultheiss/Schulze, pol. sołtys) sau advocatus (germ. Vogt, pol.
wójt)26, care era subordonat ducelui, fiind numit, în majoritatea cazurilor, de
acesta. Deseori, în numirea acestui oficial se ţinea cont de factorul ereditar.
Mulţi dintre cei ce deţineau această funcţie proveneau din rândul antreprenorilor
care aduseseră coloniştii (locatores) şi care coordonaseră ridicarea efectivă a noilor
aşezări27. În opoziţie cu această instituţie, mai apropiată de duce decât de
locuitori, se afla „comunitatea orăşenilor” (communitas civium), care îşi va forma
propriul organ de conducere şi reprezentare: consiliul orăşenesc. Consiliul a
reprezentat prima instituţie proprie oraşului, care nu avea corespondent în
lumea satului şi care s-a implicat direct în lupta pentru obţinerea şi extinderea
autonomiei, urmărind eliminarea puterii de intervenţie a ducelui în treburile
interne ale oraşului. Acest lucru s-a făcut prin cumpărarea drepturilor ducelui la
veniturile oraşului sau convertind aceste drepturi într-o taxă fixă plătită anual, ca
şi prin achiziţionarea proprietăţilor pe care locuitorii încă nu le deţineau.
Orăşenii au urmărit apoi să controleze, să deţină sau chiar să elimine instituţia
scultetus-ului, obiectiv care nu a fost atins în toate cazurile. Oraşul seniorial
timpuriu este înlocuit şi aici ca şi în multe alte părţi ale Europei cu oraşul
corporatist medieval. Primele oraşe care au atins acest ţel au fost cele din
Pomerania, din 1258 (Tczew), apoi au urmat oraşele din Silezia (Brzeg – 1322,
Wrocław – 1326-1345). Iniţial, scultetus avea atribuţii militare şi juridice (se ocupa
atât de chestiuni civile, cât şi penale), iar consiliul municipal deţinea puterea
economică în oraş, exercitând implicit drept de judecată asupra problemelor de
ordin comercial. Pe măsură ce autoritatea reprezentantului puterii centrale a
scăzut, consiliul a preluat şi îndatoririle sale juridice28. Instituţia primarului (lat.
magister civium, germ. Bürgermeister, pol. burmistrz) este secundară şi are mai mult
rol de reprezentare. De altfel, în Cracovia primarul a apărut târziu, la sfârşitul

25 Un studiu detaliat pe această temă la Piotr Górecki, „German Law Within the Polish

Duchies: Variation and Routine”, în Piotr Górecki, Economy, Society, and Lordship in Medieval
Poland, 1100-1250 (New York, Londra: Holmes and Meier, 1992), p. 236-261.
26 Pentru raportul dintre aceste personaje şi „legea germană”, vezi Walter Kuhn, „German

Town foundation of the Thirteenth Century in Western Pomerania”, în The Comparative


History of Urban Origins, part II, p. 549-552.
27 Detalii privind drepturile iniţiale ale acestor locatores la Quirin, „The Colonial Town”, p.

511-512.
28 Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 23-24; Kalinowski, „City Development in

Poland”, p. 45; Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77.


34 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

secolului al XIV-lea, şi ocupa doar poziţia simbolică de preşedinte al


consiliului29.
La începutul secolului al XIV-lea se produce o relativă liniştire a
turbulenţelor politice, pe fondul creşterii în autoritate a ducelui Kujaviei şi
Poloniei Mici, Vladislav, care se încoronează rege al Poloniei în 1320. Procesul
de plantatio a unor noi aşezări rurale şi urbane capătă vigoare, în special o dată cu
domnia lui Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370). Dacă, în secolul anterior,
procesul fusese opera ducilor şi Bisericii, acum mai ales regele, alături de unii
nobili şi câţiva episcopi s-au implicat activ în formarea oraşelor. În 1317, Lublin
primeşte carta de fondare de la Vladislav. Cazimir a fondat personal 45 de oraşe
(Kazimierz – 1335, Nowy Targ – 1336, Liov – 1356, Radom – 1360 etc.) şi a
susţinut fortificarea cu ziduri a aproape 30 de oraşe (Kalisz, Płock, Sandomierz),
alături de construirea a peste 50 de castele. Interesul regelui în ridicarea oraşelor
era mare, căci astfel putea să-şi consolideze baza politică şi economică a puterii;
cu orăşenii se putea alia în lupta cu nobilimea nestatornică30.
Numai în Polonia Mare în secolul al XIV-lea au fost date carte de
privilegii pentru cca. 90 de oraşe, în secolul următor pentru 150 de oraşe, iar în
Mazovia, 40, respectiv 80 de oraşe au primit drepturi. De altfel, se consideră că
până în secolul al XIV-lea, inclusiv, reţeaua urbană medievală a Poloniei era în
mare parte constituită31. Populaţia marilor oraşe creşte acum într-atât de mult,
încât suburbiile sau aşezările din vecinătate au devenit centre urbane separate şi
în câteva zone putem vorbi de grupuri de oraşe. La Gdańsk, între secolele XIV
şi XVI apar mai multe astfel de oraşe, fiecare cu zidurile, piaţa şi jurisdicţia sa:
Oraşul Vechi (Stare Miasto), fondat în cca. 1230-1263 pe locul unei aşezări mai
vechi, Oraşul Nou (Rechstadt, Głowne Miasto), fondat înainte de 1330, un alt
Oraş Nou (Jungstadt, Nowe/Młode Miasto), ridicat în 1380 şi distrus în 1455, la
care se adaugă vechea suburbie a oraşului iniţial, fortificată la jumătatea secolului
XV; separate sunt portul şi castelul32. În multe alte oraşe, suburbiile au rămas în
exterior, nefiind închise. În acest caz, planificarea nu era riguroasă, precum în
interiorul zidurilor, unde spaţiul limitat impusese acest lucru.
O caracteristică a secolului al XV-lea, ca şi a următoarelor secole, o
reprezintă dezvoltarea a tot mai multe oraşe „private”, ridicate de marii
deţinători de domenii, în special din Polonia Mare, care vedeau în dezvoltarea
acestor aşezări o sursă de profit. Chiar dacă au primit legea de la Magdeburg şi
au fost trasate potrivit principiilor ei, nu toate aceste centre urbane s-au dovedit

29 Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 91-92.


30 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 42; Lalik, „La genèse du réseau urbain”, p.
105-106.
31 Cifrele variază de la un istoric la altul.
32 Analiză detaliată, pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, la Zbierski, „The

Development of the Gdańsk Area”, p. 316-327.


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 35

viabile; majoritatea au rămas mici târguri, servind necesităţilor zonei în care se


aflau33. Nu se cunoaşte cu exactitate statutul oraşelor mici mai vechi, care ar fi
supravieţuit perioadei de trecere la „legea germană”. Unii istorici consideră că
acestea nu ar fi trecut la dreptul german până în secolul al XV-lea (chiar
începutul secolului următor) şi s-ar fi organizat după „legea municipală
poloneză”. Gerard Labuda oferă chiar o listă de 37 de oraşe din Polonia Mare şi
Kujavia, o bună parte aflate pe domeniul regal, care ar fi revenit provizoriu la
vechea lege, pentru că nu au putut să-şi susţină autonomia. Nu există o
unanimitate de păreri în această privinţă34.
Există diferenţe semnificative de urbanizare de la o regiune la alta a
Poloniei, precum şi diferenţe între oraşe. La 1500, zona de vest, cu Polonia
Mare, cunoştea un sistem de oraşe destul de dens şi bine pus la punct, în timp
ce la cealaltă extremă se aflau regiunile răsăritene ale Mazoviei şi Rutenia35. În
ultima regiune, fondarea de noi oraşe a fost promovată de stat, în cadrul unei
strategii de integrare a acestui nou teritoriu în regat. La acel moment, în Polonia
(fără Lituania) existau cca. 600 de centre urbane. În marele ducat al Lituaniei,
procesul de urbanizare a fost mai lent şi a cunoscut o intensificare abia în
secolul al XVI-lea. Cu totul, aici se estimează că au apărut cca. 900 de oraşe,
suprafaţa ducatului fiind mult mai mare decât a restului regatului. Un oraş
acoperea necesităţile unui teritoriu care a scăzut în jurul lui 1550 de la 600 la 270
km2, fiecare cu o rază de cca. 9 km. Majoritatea însă era formată din centre mici,
miasteczko, în care locuitorii se ocupau şi cu agricultura. În multe cazuri,
rezultatul „implantărilor” nu a reuşit, căci proiectul de fondare nu a reprezentat
întotdeauna un succes. Acest tip de întreprindere era riscant pentru cel care o
iniţia (ducii, regele, nobilimea locală, Biserica), căci la mijloc se aflau atât
nou-veniţii, cât şi mulţi bani, pământ şi privilegii36.
Identificăm deci în evoluţia oraşului medieval din spaţiul polonez două
mari etape. Prima este etapa aşezărilor care au dezvoltat caracteristici urbane
datorită funcţiei economice şi pentru că erau reşedinţe ale unor conducători
politici sau religioşi (evoluţie pe linia fortificaţie-suburbie-piaţă); acestea nu au

33 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 45, 48.


34 Gieysztor, „Les origins de la ville slaves”, p. 299-301; History of Poland, p. 83-84; Labuda,
„Villes de «droit polonais»”, p. 58-63.
35 Denumirea regiunii din nordul Carpaţilor ridică unele probleme, deoarece a fost numită

de-a lungul timpului în diferite feluri (Rusia Roşie, Halici, Galiţia, Rutenia). Pentru că ne-am
referit în lucrare la această regiune în context politic divers am preferat să folosim, ca o
formă de compromis, numele de Rutenia, cu o acoperire mai mult geografică, decât politică
sau etnică. Am pomenit Haliciul doar când ne-am referit explicit la cnezatul ce a purtat acest
nume.
36 Andrzej Janeczek, „Town and Country in the Polish Commonwealth”, în Town and

Country in Europe, 1300-1800, ed. S. R. Epstein (Cambridge: Cambridge University Press,


2001), p. 163-168.
36 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

atins un nivel de libertate suficient pentru a se apropia de ceea ce am putea numi


„modelul urban central-european”37. A doua etapă, este cea aşa-zisă a „locaţiei”,
când, pe locul sau în preajma mai-vechilor aşezări de mai sus, ducii au încurajat
stabilirea unor colonişti, cărora le-au acordat drepturi juridice şi un statut diferit,
pe baza „legii germane” (dreptul de Magdeburg). Aceste libertăţi au fost iniţial
limitate, suveranul sau seniorul locului păstrând un control economic şi politic,
pentru ca, ulterior, comunitatea orăşenilor să obţină un grad de autonomie mai
extins sau mai redus, în funcţie de aşezare.
Evoluţia oraşelor a cunoscut un regres din secolul al XV-lea, când
puterea nobilimii creşte şi începe să limiteze autonomia urbană. Motivele acestei
atitudini nu sunt uşor de explicat, căci la mijloc s-au aflat atât interese politice,
marii magnaţi nedorind o apropiere între rege şi oraşe, cât şi interese economice.
Nobilimea deţinea întinse domenii, pe care le exploata în folosul propriu.
Particularitatea fenomenului urban din Polonia ţine tocmai de faptul că, deşi
regatul fost mai intens urbanizat decât alte state din regiune, nobilimea locală a
deţinut un rol important atât în ridicarea de noi oraşe, cât şi în limitarea
dezvoltării lor ulterioare.

Populaţie, societate şi economie

Ca populaţie, puţine centre ale regatului aveau în secolul al XV-lea peste


10.000 locuitori. Wrocław şi Gdańsk aveau în jur de 20.000 de locuitori,
Cracovia sub 20.000, Liov în jur de 8.000-10.000, în timp ce Varşovia cu 5.000,
Poznań cu cca. 4.000 şi Sandomierz cu 2.000 se încadrau în rândul oraşelor
mijlocii. Mare parte dintre aşezările urbane aveau un număr mic de oameni,
populaţia fiind sub 2.000 de locuitori, însă specialiştii estimează că, deoarece
urbanizarea Poloniei era mai mare decât în alte regiuni din Europa Centrală şi de
Est (spre exemplu Ungaria), populaţia oraşelor reprezenta în secolul al XIV-lea
cca. 15% din totalul populaţiei regatului (cu semnificative diferenţe regionale).
Aceasta era de aproximativ două milioane de locuitori la 1350, crescând la 7,5
milioane la 1500 (ultima cifră include Lituania)38. Cu toate acestea, chiar şi în
perioada de apogeu a dezvoltării oraşelor, nu putem vorbi de o participare activă
a acestora în viaţa politică a regatului. În afară de autonomie internă, oraşele nu

37 Am folosit această formulă pentru a desemna ansamblul caracteristicilor urbane (de la


emergenţă până la elemente de organizare a comunităţii), specific regiunii central-europene
în evul mediu târziu (cu accent pe Polonia, Ungaria, ce ne interesează în mod special,
datorită legăturilor cu ţările române). Există, bineînţeles, la nivelul acestei întinse regiuni,
numeroase particularităţi.
38 Marele ducat al Lituaniei reprezenta cam trei sferturi din teritoriul regatului, însă populaţia

sa era mai redusă decât cea a Poloniei (Irena Gieysztorowa, „Research into the
Demographic History of Poland”, în APH, 18 (1968), p. 9-10, tabel 1).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 37

au primit dreptul de a fi reprezentate în Seim, cu excepţia câtorva oraşe mari. În


condiţiile în care regalitatea a fost privată treptat de o bună parte din atributele
puterii, deciziile privind oraşele erau luate de nobilime.
Societatea oraşelor era dominată de un grup restrâns, format din
negustori cu influenţă economică şi politică. După ce s-a reuşit înlăturarea de la
conducere a instituţiei scultetus-ului, acest grup şi-a impus controlul asupra
consiliului şi principalelor funcţii din oraş. Cercetarea ocupaţiilor membrilor
consiliului orăşenesc arată că majoritatea provenea din rândul negustorilor şi
mai puţin dintre meşteşugari. În Cracovia, între 1320 şi 1350 din 88 de membri,
numai 14 erau meşteri. Patriciatul urban era format din germani, dar şi din
italieni (la Cracovia) şi armeni (la Liov). Restul populaţiei era format din
germani, polonezi, evrei sau armeni, ce se ocupau cu mica negustorie şi cu
meşteşuguri. Germanii erau majoritari în oraşele din Prusia şi, parţial, Silezia, în
timp ce în restul Poloniei, predominau polonezii. Acestora li se adăugau ruteni,
lituanieni şi chiar tătari, în răsărit. Pe poziţia de jos, se situau săracii, servitorii
sau lucrătorii cu ziua, care nu beneficiau de statutul de cetăţeni ai oraşului şi
proveneau, de regulă, din satele din jur39. O excepţie din punct de vedere al
compoziţiei etnice o reprezintă oraşele miniere, care prin specificul lor
economic atrăgeau locuitori din diferite părţi ale Europei. În centrele din
Polonia Mică şi Silezia, pe lângă polonezi şi germani, s-au aşezat numeroşi
mineri italieni, cehi, unguri şi chiar oameni veniţi din Dalmaţia40.
Înainte de reaşezarea pe noi baze economice şi juridice, în oraşe trăiau
numeroşi nobili, însă odată cu declanşarea acestui proces, mulţi au preferat să
plece, iar alţii au intrat în rândurile patriciatului, precum familiile Spitemir în
Cracovia şi Slanczes în Wrocław41. O altă categorie socială importantă din oraşe
era dată de reprezentanţii clerului. Multe oraşe erau centre episcopale sau
găzduiau mănăstiri ale diferitelor ordine călugăreşti, precum şi numeroase
biserici parohiale, astfel că preoţii şi călugării erau o prezenţă semnificativă şi cu
greutate în lumea urbană. Încă de la jumătatea secolului al XIII-lea (1264),
Boleslav cel Pios a acordat evreilor42 privilegii ce statuau situaţia lor deosebită în
cadrul societăţii urbane, privilegii care, în funcţie de situaţia politică, au fost
revocate sau confirmate periodic. Prin Statutul de la Wiślica, din 1346, Cazimir
cel Mare a extins aceste drepturi la nivelul întregului regat. Coroana garanta
evreilor libertatea personală, dreptul de a-şi practica religia, de a avea lăcaşuri de
cult, curţi de judecată proprii şi de a face negoţ în regat. Nu erau consideraţi
cetăţeni ai oraşului şi depindeau de reprezentanţii regelui şi de trezoreria regală.

39 History of Poland, p. 129-131.


40 Molenda, „Mining Towns”, p. 179-180.
41 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 80-82.
42 Evreii sunt meţionaţi în Polonia, la Przemyśl, încă din secolul al XI-lea (Kalinowski, „City

Development in Poland”, p. 21).


38 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Aduceau importante venituri, căci se ocupau cu negoţul, mici meşteşuguri şi, în


special, cu cămătăria, îndeletnicire aprobată şi reglementată de regalitate.
Persecuţii împotriva evreilor au avut loc, ca în toată Europa, imediat după
Marea Ciumă, dar cu o intensitate mai redusă decât în alte părţi. Relativa
toleranţă din Polonia şi sprijinul dat de regalitate i-au determinat pe mulţi evrei
să vină aici la sfârşitul secolului al XIV-lea, mai ales după prigonirile la care au
fost supuşi în Germania (1426-1450), Silezia (1453) sau Boemia (1485). În vestul
Europei, unii reprezentanţi ai Bisericii criticau buna primire dată evreilor în
Polonia, ce era văzută ca paradisus Judeorum43. Totuşi, creşterea numărului
evreilor din oraşele din regat (cca. 10.000) a dus şi aici la conflicte, provocate de
predicatori sau de orăşenii germani. În Cracovia, la sfârşitul secolului al XV-lea,
persecuţiile i-au forţat pe evrei să înceapă să se mute în vecinătate, într-un cartier
separat din Kazimierz44, pentru ca în 1495 regele Ioan Albert (1492-1501) să-i
oblige şi pe cei rămaşi în oraş să se mute acolo. Şi în Varşovia, în 1483, evreii au
fost nevoiţi să se mute în afara zidurilor oraşului45. De la sfârşitul secolului al
XIII-lea, prima parte a secolului al XIV-lea, tot mai mulţi armeni s-au aşezat în
părţile răsăritene ale regatului, în Rutenia, cea mai importantă comunitate fiind
la Liov. Aici aveau un statut inferior germanilor şi polonezilor care, în baza
„legii de la Magdeburg”, acordată la 1356, controlau practic oraşul. Acumularea
de avere le-a permis totuşi să aibă un cuvânt de spus, mai ales în ceea ce priveşte
relaţiile comerciale ale oraşului cu regiunea Mării Negre. Regalitatea le-a permis
să se organizeze după „legea armeană”, recodificată în 1434 şi 1462-1469 şi
aprobată de Sigismund I prin statutul din 1519, un amestec de prevederi juridice
armene, germane, bizantine şi mozaice. Armenii erau conduşi de bătrânii
comunităţii (iniţial în număr de 6, apoi 12), care formau o curte de judecată ce
avea în frunte un wójt, dar care din 1356 era supervizată de celălalt wójt sau
advocatus, primarul oraşului. Alte comunităţi armeneşti se aflau în Cameniţa,
Lutsk şi Sniatyn46.

43 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 25-26; Eleonora Nadel-Golobič, „Armenians and


Jews in Medieval Lvov. Their Role in Oriental Trade, 1400-1600”, în Cahiers du monde russe et
soviétique, Paris, XX (1979), nr. 3-4, p. 366-368.
44 Kazimierz a fost în evul mediu un oraş aparte faţă de Cracovia, de care îl separa râul

Vistula. Până la sfârşitul sec. al XIV-lea, Kazimierz a fost fortificat cu ziduri şi avea cca.
2.000 de locuitori (Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 104).
45 History of Poland, p. 131-132; Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”,

p. 93-94. Vezi şi Antony Polonsky, The Jews in Poland and Russia, vol. I (1350-1881) (Oxford,
Portland: The Littman Library of Jewish Civilization, 2010), p. 9-48.
46 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 360-365; pentru „legea

armeană”, vezi Marian Oleś, The Armenian Law in the Polish Kingdom (1356-1519). A Juridical
and Historical Study (Roma: Edizione Hosianum, 1966). Mai nou, vezi şi Myron Kapral,
„Legal Regulation and National (Ethnic) Differentiation in Lviv, 1350-1600”, în On the
Frontier of Latin Europe. Integration and Segregation in Red Ruthenia, 1350-1600, ed. Thomas
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 39

În Polonia, obţinerea de libertăţi a avut loc pe fondul creşterii


economice de care s-a bucurat în secolul al XIII-lea întregul continent, creştere
care pentru partea centrală a Europei a continuat şi în următoarele două secole.
După ce a depăşit şocul primelor atacuri ale mongolilor, Polonia a intrat într-o
fază de dezvoltare, caracterizată prin creşterea numărului aşezărilor rurale şi
urbane, intensificarea comerţului şi meşteşugurilor, ca şi inaugurarea de noi
mine. Toate acestea au permis oraşelor să se implice în negoţul regional şi apoi
şi în cel internaţional. Beneficiind şi ele de libertăţi, satele produceau produse,
grâne şi animale ce erau schimbate pe stofe şi unelte în târguri, în care veneau
să-şi desfacă produsele din ce în ce mai mulţi negustori. Principalii parteneri
comerciali se aflau în Europa de Vest, însă din secolul al XIV-lea, în special
după realizarea uniunii cu Lituania, a fost deschis şi drumul spre Marea Neagră
şi Levant, respectiv spre ţinuturile ruseşti. Polonia a devenit o punte de legătură
economică între răsărit şi apus, oraşele fiind beneficiare directe ale acestei
situaţii47.
Din punct de vedere economic, marile centre ale provinciilor, precum
Cracovia, Wrocław, Poznań, Toruń, Gdańsk, ulterior şi Liov-ul, erau implicate
în comerţ la nivel regional şi internaţional. Cracovia era un important nod
comercial. Aici ajungeau drumurile comerciale ce porneau la Marea Baltică, unul
de la Gdańsk, prin Toruń, altul de la Szczecin, prin Poznań. De la Cracovia se
mergea spre Buda, prin Prešov şi Košice. În 1324, Cracovia şi Košice au
încheiat un acord reciproc (pactum mutuum), prin care îşi garantau concesii în
drepturile de negoţ. În Europa era pomenită „arama poloneză”, cu toate că
Polonia nu era o mare producătoare de aramă. În realitate, aceasta ajungea în
regat din Ungaria, fiind transportată de negustorii polonezi. O rută comercială
importantă era Vistula. De la Cracovia, râul era navigabil, astfel că era folosit
pentru transportarea mărfurilor mai grele, precum lemnul, sarea sau arama.
Preţul era scăzut, iar taxele mai puţine şi, ca un argument în plus, Vistula
traversa multe oraşe mari ale regatului, Sandomierz, Varşovia sau Toruń, şi
permitea transportul produselor direct la Marea Baltică, la Gdańsk. Ultimul oraş,
împreună cu Szczecin şi Malborck, făcea parte din Liga Hanseatică, în care au
fost implicate şi Cracovia şi Wrocław, cu toate că acestea din urmă nu aveau
ieşire la mare, o condiţie obligatorie pentru a fi membru al ligii. Legăturile
strânse pe care oraşele amintite le aveau cu puternicele centre economice din

Wünsch, Andrzej Janeczek (Varşovia: Institute of Archaeology and Ethnology, 2004),


p. 219-223; Olha Kozubska-Andrusiv, “Propter disparitatem linguae et religionesc pares
ipsis non esse...” Minority Communities in Medieval and Early Modern Lviv”, în Segregation,
Integration, Assimilation. Religious and Ethnic Groups in the Medieval Towns of Central and Eastern
Europe, ed. Derek Keene, Balázs Nagy, Katalin Szende (Farnham, Burlington: Ashgate,
2009), p. 54-58.
47 Janeczek, „Town and Country”, p. 158-159.
40 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Flandra, cu Bruges în special, au permis acest lucru. Tot prin Cracovia mai
trecea un drum comercial important, care lega Germania şi Silezia de Rutenia şi
răsăritul Europei. În secolul al XIV-lea, Liov-ul a profitat de relativa stabilizare a
situaţiei politice şi, implicit, a drumurilor. Aici se întâlneau căile ce veneau de la
Cracovia şi Sandomierz (dinspre Toruń şi Baltica) cu un alt drum, ce venea de la
Marea Neagră, din Crimeea (de la Caffa şi Tana), sau de la gurile Nistrului şi
Dunării (de la Cetatea Albă şi Chilia), trecând prin Moldova şi Rutenia48.
Cazimir al III-lea a acordat negustorilor din Nuremberg dreptul de a desfăşura
afaceri în Polonia până la Liov, şi astfel produsele orientale aduse de negustorii
„saraceni” puteau ajunge în Occident pe o rută alternativă faţă de cea din
Mediterana. Alături de metale, se exportau sare, vite, peşte, lână, grâne, lemn,
blănuri, şi se importau mirodenii, mătăsuri, stofe de calitate superioară, ulei, vin,
obiecte prelucrate din metal etc. Cele mai mari târguri anuale se ţineau la
Cracovia, Wrocław, Gniezno, Poznań, Toruń, Jarosław, Lublin, Sandomierz,
Brest şi Liov49.
În secolele XIII-XIV, oraşele au căutat să obţină scutiri parţiale sau
totale de vămi, măcar în ducatele în care se aflau. Poznań a reuşit acest lucru în
1283, Cracovia între 1288 şi 1306. Wrocław, în schimb, a cumpărat dreptul de a
încasa unele vămi şi de a colecta taxe de la negustorii străini. Drept de depozit
(ius stapuli, Stapelrecht)50 au primit Wrocław (1274), Szczecin (1283), Sandomierz
(1286), Cracovia (1306, iniţial numai pentru aramă), Kazimierz (1335), Liov
(1380), Lublin (1392), Poznań (1394) şi altele. Faptul că în timp tot mai multe
oraşe au primit acest drept a dus la rivalităţi şi dispute, mai ales între oraşe
apropiate, precum erau Cracovia şi Kazimierz, dar şi între centrele mari, precum
Cracovia şi Wrocław. Cracovia urmărea, şi a reuşit în mare măsură, să
controleze importurile şi exporturile dinspre şi către Ungaria, respectiv Rutenia.
Realizarea uniunii dinastice cu Lituania a extins mult în răsărit spaţiul economic
al regatului. Drumurile şi oraşele din Lituania au fost puse în legătură cu cele din
vest şi produsele agricole de aici au fost comercializate mai uşor. Unii negustori
din vest erau însă nemulţumiţi de dreptul de depozit primit în 1380 de Liov,
care obliga pe toţi cei ce mergeau sau veneau de pe drumul tătărăsc să oprească

48 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 355-357; F. W. Carter, Trade


and Urban Development in Poland. An Economic Geography of Cracow, from its origin to 1795
(Cambridge: Cambridge University Press, 1994), p. 93-102, 115-117.
49 Balázs Nagy, „Transcontinental Trade from East-Central Europe to Western Europe

(14th and 15th Centuries)”, în The Man of Many Devices, p. 349-350.


50 După cum se ştie, în evul mediu negustorii ce vizitau un oraş care beneficia de drept de

depozit erau obligaţi să-şi ofere acolo bunurile la vânzare o perioadă de timp, înainte de a
pleca spre alt oraş. În unele cazuri, existau legi ce interziceau negustorilor să călătorească pe
anumite drumuri, forţându-i astfel să intre în oraşul cu drept de depozit.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 41

aici timp de 14 zile. După 1444, toate bunurile ce veneau la Liov trebuiau
vândute în acest oraş51.
Precum în regatul Ungariei sau în Boemia şi în Polonia medievală
întâlnim o serie de oraşe miniere. În părţile sudice ale regatului, în Silezia şi
Polonia Mică, existau bogate resurse de plumb, fier, argint, zinc şi sare. Pentru
scoaterea sării au apărut în zona Cracoviei mai multe centre miniere, printre care
se remarcă Bochnia şi Wieliczka, în timp ce plumbul şi argintul erau exploatate
la Olkusz şi Sławków. Sarea aducea mari beneficii regalităţii, care controla foarte
atent exploatarea şi vinderea acesteia, sub strict monopol regal, faţă de plumb,
ce era extras de sute de mici companii deţinute de mineri germani, italieni şi
polonezi. În primul caz, regele exercita jurisdicţie superioară şi lua o taxă de o
optime din producţie. Oraşele formate de aceşti mineri au apărut în imediata
vecinătate a minelor. Dintre acestea doar Olkusz beneficia de privilegii extinse52.
Iniţial, de exportul minereurilor exploatate în sudul regatului s-au ocupat
orăşenii din Cracovia, care au arătat interes pentru aceste afaceri din secolul al
XIII-lea. În Ungaria, plumbul exploatat la Olkusz era de fapt cunoscut sub
numele de „plumb de Cracovia”, deoarece negustorii din acest oraş controlau o
bună parte din transportul şi vânzarea metalului. De altfel, şeful administraţiei
minelor (żupnik, Bergermeister) era numit din rândul locuitorilor de seamă ai
Cracoviei. Tot ei împrumutau cu bani minerii care scoteau plumbul la suprafaţă.
Alături de marii negustori din Cracovia, în zonă acţionau şi italieni, agenţi ai
băncilor din peninsulă, care arendau exploatarea sării de la rege, precum şi
negustori din Nuremberg. Mulţi din aceşti negustori străini s-au aşezat în
Cracovia şi au devenit cetăţeni ai oraşului. La finele secolului al XV-lea, pe piaţă
a apărut Jan Thurzó, cunoscut antreprenor, ce controla şi o parte din minele din
Slovacia. Asociat cu firma Fugger din Augsburg, Thurzó cumpăra mine de
plumb sau credita pe minerii care nu doreau să vândă, fapt ce a determinat
implicarea regelui pentru a limita tendinţele sale monopoliste. La fel ca şi în
Ungaria, firma Fugger s-a retras din afacerile din Polonia la mijlocul secolului al
XVI-lea. Multe oraşe miniere au funcţionat atât timp cât au existat minele. După
încetarea exploatărilor, se observă un proces de stagnare (la Olkusz, din sec. al
XVI-lea), pentru ca unele aşezări să decadă la nivel de simple sate. Altele s-au
readaptat, locuitorii îndreptându-se spre alte activităţi economice. După ce la
sfârşitul secolului al XIV-lea, rezervele de aur s-au redus, oraşe ca Złotoryja sau
Lwówek s-au orientat spre producerea de textile53.

51 History of Poland, p. 87; Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p.

354; Carter, Trade and Urban Development, p. 69-70, 79-80, 97.


52 Danuta Molenda, „Investments in Ore Mining in Poland from the 13th to the 17th

Centuries”, în The Journal of European Economic History, Roma, vol. 5 (1976), nr. 1, p. 151-154.
53 Molenda, „Mining Towns”, p. 171-174; Molenda, „Investments in Ore Mining”, p. 161-166;

Carter, Trade and Urban Development, p. 112-115.


42 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Existau diferenţe semnificative între economia internă a oraşelor mari şi


mici. În cele mari, meşteşugurile se alăturau comerţului internaţional şi local ca
ocupaţii principale. La trecerea spre secolul al XVI-lea, în Gdańsk, evidenţele
arată că existau cca. 3.000 de ateliere, în Cracovia cca. 700, iar în Varşovia
aproximativ 500. Organizarea tipică a meşterilor era breasla (iar a negustorilor -
ghilda), ale cărei caracteristici de bază nu s-au schimbat până în pragul epocii
moderne. Meşterii lucrau în mici ateliere, alături de calfe şi ucenici, ce aveau
posibilitatea de a avansa. Analiza actelor vamale ale oraşelor poloneze arată însă
că produsele meşteşugăreşti nu reprezentau o cotă importantă în cadrul
exporturilor. În schimb, oraşele mici se bazau mult pe agricultură. Majoritatea
primiseră teren agricol, astfel încât în aceste oraşe jumătate din orăşeni munceau
pământul, fiind organizaţi în mod corporatist, la fel ca meşterii sau negustorii
(fraternitas rusticorum). Producţia agricolă a oraşelor nu era suficient de mare
pentru a fi profitabilă şi acoperea mai mult nevoile interne. Existau şi aici
meşteşugari şi negustori ce răspundeau cerinţelor locale.
Încă din momentul emiterii cartelor pe baza cărora funcţionau, oraşelor
li s-a acordat o suprafaţă de pământ, folosită pentru aprovizionarea cu produse.
Unele oraşe aveau domenii pe care se aflau unul sau mai multe sate: Gdańsk
deţinea 76 de sate, Toruń avea 33, Poznań avea 17, Liov şi Lublin câte trei,
Cracovia două. Existau şi oraşe care şi-au cumpărat sate, precum Olkusz, care a
achiziţionat trei sate la sfârşitul secolului al XV-lea54.

Topografie

Schimbările introduse în organizarea oraşelor în secolul al XIII-lea au


avut efecte şi asupra topografiei acestora. Aglomerarea urbană din secolele
anterioare, formată din castel, suburbii şi alte aşezări este înlocuită de o
concentrare mai mare a zonelor construite, aşezate într-un plan regulat, de
formă patrulateră, cu o piaţă centrală (Ring, rynek) şi cu străzi ce se intersectează
în unghi drept. Szczecin era unul din puţinele oraşe mari care nu avea o astfel de
piaţă. În centrele mari, în afara pieţei principale apar pieţe secundare, pentru
animale, peşte, fân etc. Aici, planul regulat şi spaţioasa piaţă centrală au fost
gândite şi pentru a evita aglomeraţia pe străzile din apropierea locurilor de
negoţ. Elementul de bază al planului oraşului medieval îl va reprezenta de acum
parcela sau lotul, de formă alungită, cu partea îngustă, ce găzduia dugheana sau
atelierul, la stradă sau la piaţă, restul lotului fiind ocupat cu o curte lungă. În

54 Maria Bogucka, „Limited Urban Landownership: Towns and Nobility in Early Modern

Poland, c. 1500-1650”, în Power, Profit and Urban Land. Landownership in Medieval and Early
Modern Northern European Towns, ed. Finn-Einar Eliassen, Geir Atle Ersland (Aldershot:
Scolar Press, 1996), p. 168.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 43

cartele de privilegii ale unor oraşe, se preciza mărimea exactă a loturilor,


grădinilor şi câmpurilor, fapt ce sugerează că în prealabil se făcuseră măsurători
precise. S-a afirmat chiar că în perioada anterioară acestui proces de „creaţie
urbană”, loturile nici nu erau cunoscute. Numărul loturilor dintr-un nou oraş
determina numărul locuitorilor. De asemenea, de când se trasa noua aşezare se
stabileau locul primăriei, bisericii parohiei, spitalului, băii, cimitirului, primele
două de obicei în zona pieţei centrale, ultimele spre margine. Casele din oraş
erau în majoritate din lemn, doar cele ce aparţineau patriciatului, aflate în piaţă şi
de-a lungul străzilor principale, fiind din piatră. Piaţa era flancată de aceste case
şi dughene, în mijloc fiind instalate tarabele negustorilor şi meşteşugarilor, o
casă unde se cântăreau produsele, primăria, dar şi stâlpul infamiei. Străzile
purtau nume de meşteşuguri şi grupau meşterii ce practicau acele meşteşuguri.
Evreii locuiau în cartiere situate la marginea oraşelor55.
Transformările structurale prin care au trecut oraşele în secolele XIII-XIV
au determinat apariţia a numeroase tipuri de planuri de oraşe, majoritatea
păstrând principiile de bază enunţate mai sus. Drepturile pe care seniorii şi ducii
(sau regele mai târziu) le deţineau asupra pământului au reprezentat un factor de
limitare, pentru că cei ce „implantau” noua aşezare nu o puteau face decât pe
propriile posesiuni şi în funcţie de posibilităţile de locuire ale acestora. Deseori
se observă în aşezările de dinainte de locatio că pământul era deţinut de mai mulţi
stăpâni – ducele, mănăstiri sau alţi nobili –, fapt ce a determinat modificări de
plan. Astfel, în unele locuri, precum la Trzebnica, s-a preferat ca vechea aşezare
să fie redesenată, în timp ce la Gniezno, noul oraş a fost stabilit pe locul unei
pieţe mai vechi, de lângă castel. La Szczecin, în schimb, planul oraşului a rămas
relativ neregulat, pentru că a încorporat vechea organizare spaţială a aşezării. În
multe alte situaţii, locul original al oraşului a fost abandonat şi o nouă aşezare a
fost ridicată la o distanţă mai mică sau mai mare (de la câteva zeci de metri la
câţiva kilometri): Prenzlau, Kalisz, Radom, Sandomierz etc. Localităţile ce s-au
aflat înainte acolo au continuat să funcţioneze, dar au decăzut la nivel de
suburbie sau chiar sat. Existenţa lor este sugerată de toponime precum Stare
Miasto, destul de frecvente în Polonia. Acesta este şi motivul pentru care multe
construcţii bisericeşti mai vechi, catedrale sau mănăstiri, au rămas în afara noii
arii construite. În unele aşezări noi, s-au mutat şi localnici, în altele, precum în
cele din nord-est ridicate de cavalerii teutoni, nu. Ducii au contribuit la ridicarea
de ziduri, iar în oraşe ca Wrocław sau Poznań şi-au abandonat vechiul castel,
ridicând unul nou, parte a sistemului de apărare a oraşului. Cu adevărat, procesul
de fortificare a oraşelor s-a intensificat în secolul al XIV-lea şi a continuat în
secolul XV. Dacă unele oraşe mari au trebuit să-şi extindă zidurile pentru a

55 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 28-30, 48-50.


44 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

încorpora noi spaţii, în multe alte oraşe în interiorul zidurilor au continuat să


existe zone nelocuite, folosite ca grădini. Oraşele mici au rămas neîntărite sau cu
mijloace de apărare sumare56. În total, s-a estimat că la finalul domniei lui
Cazimir cel Mare numai 15% din oraşele din Polonia erau înconjurate cu
ziduri57.

Studii de caz: Wrocław şi Cracovia

În Silezia, cel mai important centru urban era Wrocław. Din cauza
impreciziei izvoarelor, datele cu privire la începuturile oraşului au stârnit
controverse. Astăzi se presupune că noile baze ale aşezării urbane medievale
s-au pus în două faze. Mai întâi, în jurul anului 1211, s-a creat ceea ce şi azi
poartă numele de „Piaţa Nouă” (Nowy Targ), un nou loc de comerţ separat de
fortăreaţă şi suburbie, semn al unei reorganizării spaţiale complete ce se petrecea
deja aici. În a doua fază, pe la 1232, s-a format o altă piaţă şi astfel se pare că
noul oraş a avut două nuclee originale. Noua piaţă se remarca prin dimensiuni
impresionante, model copiat la Cracovia. Wrocław-ul a fost distrus de tătari în
1241 şi a fost refondat în 1261, hotarele sale fiind marcate prin fortificaţii. La
acest oraş este deosebit faptul că planul său este mult mai extins decât la altele,
fiind format din cca. 40 de zone de construcţie, fiecare cu de la 4 la 10 loturi.
Chiar şi în aceste condiţii, populaţia oraşului a crescut. Un nou rând de ziduri a
fost construit în 1330 şi a inclus Oraşul Nou, fondat în 1263. Din prima parte a
secolului al XIV-lea, oraşul a ieşit de sub influenţa regilor Poloniei şi a intrat în
sfera de influenţă a Boemiei. Această schimbare politică nu a schimbat statutul
economic al oraşului, care a rămas un important centru regional58.
Wrocław-ul rivaliza cu cel mai important oraş al Poloniei din perioada
medievală, Cracovia (totius Poloniae urbs celeberrima). La sfârşitul secolului al X-lea, aici
se afla fortificaţia unui conducător local, care s-a supus ducelui Mieszko din
Polonia Mare. Lângă fortificaţie, aflată pe dealul Wawel, cercetările arheologice
au arătat că exista un suburbium (numit mai târziu Okół), întărit cu palisadă de
lemn. Un moment semnificativ îl reprezintă transferarea reşedinţei principale a
regatului de la Gniezno la Cracovia în timpul lui Cazimir I (1034-1058). Oraşul
devenise deja un important punct de tranzit pe ruta comercială ce mergea de la

56 Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 71-72, 79-80; Gieysztor,


„From Forum to Civitas”, p. 27-28.
57 Un tabel cu oraşele fortificate, cu data ridicării zidurilor şi materialul folosit, la Jarosław

Widawski, Miejskie mury obronne w państwie polskim do początku XV wieku [Zidurile de apărare
ale oraşelor din statul polonez la începutul secolului XV] (Varşovia: Wydawn. Ministerstwa
Obrony Narodowej, 1973), p. 526-529.
58 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 31, 45.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 45

Kiev, prin Praga, la Ratisbona. O vreme s-a crezut că refondarea oraşului pe


baza principiilor „legii germane” a avut loc după distrugerea provocată aici de
tătari în 1241, anume în 1257. Există însă izvoare ce sugerează că tentative au
existat cu câteva decenii mai înainte, încă de pe la 1220. În 1228 şi 1230 în
documente este menţionat un anume Petrus, ce apare ca scultetus Cracoviensis. S-a
presupus că Henric „Bărbosul”, ducele Sileziei, a încercat „implantarea” unei
noi aşezări lângă vechea Cracovie, pentru a-şi consolida controlul asupra
regiunii. Nu ştim exact cât de viabilă a fost această încercare a sa. În 1257,
Boleslav cel Pios a emis o cartă prin care comunitatea aşezată la nord şi nord-
vest de Okół primea dreptul de Magdeburg şi, totodată, stabilea principiile
trasării unui nou plan, regulat, al oraşului. Acesta avea o formă relativ ovală, cu
lungime de 800 metri şi lăţime de 700, acoperind cca. 30 de hectare. Ideea de
bază era ca toate străzile să fie perpendiculare unele pe altele, însă faptul că în
partea de sud a oraşului acest lucru nu a fost posibil arată că au supravieţuit
vestigii ale vechii aşezări urbane. Piaţa centrală a Cracoviei se distinge prin
mărimea sa (pătrat cu laturi de cca. 200 metri), fiind una dintre cele mai mari de
pe continent. Cei care au trasat-o astfel au gândit-o la aceste dimensiuni
cunoscând în prealabil importanţa economică, comercială în special, a oraşului
La scurt timp după locatio, s-a decis înconjurarea oraşului cu ziduri de piatră. În
exterior au fost lăsate măcelăriile, tăbăcăria, morile şi berăriile. Până la sfârşitul
secolului al XIII-lea, Okół a fost inclus în oraş, iar evreii s-au stabilit în colţul
de sud-est al oraşului59. Actul din 1257 permitea oricui să se stabilească în oraş,
singura condiţie fiind să dovedească cu acte (litterae genealogiae) sau martori că era
catolic şi de descendenţă legitimă. Noul cetăţean trebuia să depună un jurământ
de credinţă faţă de Cracovia şi să „renunţe” la libertatea sa în favoarea
oraşului60.
În secolele XIV-XV, oraşul şi-a consolidat poziţia de prim-centru politic
şi economic al regatului. Nu întâmplător, în 1364, Cazimir cel Mare a creat aici o
universitate, a doua din regiune după Praga (1348), în care a introdus modelul
italian. Dreptul era principalul obiect de studiu şi, astfel, s-a permis multor
studenţi să preia funcţii în administraţia regatului. Ulterior, a fost reorganizată şi
s-a pus accent şi pe studiul teologiei. În secolul al XV-lea, cel puţin 18.000 de
studenţi au trecut pe la această universitate61.

59 Kalinowski, „City Development in Poland”, p. 33-34; Knoll, „The Urban Development

of Medieval Poland”, p. 79-81, 85-89.


60 Carter, Trade and Urban Development, p. 65; planul oraşului la p. 66.
61 History of Poland, p. 133. Catalogul cu numele studenţilor ce au făcut studii la Cracovia în

Album studiosorum Universitas Cracoviensis, I-II, ed. B. Ulanowski (Cracovia: 1887); ed. nouă:
Metryka Uniwersytetu Krakowskiego z lat 1400-1508, ed. Antoni Gąsiorowski, Thomas Jurek,
46 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Ca organizare internă, Cracovia era condusă de un advocatus şi un


consiliu orăşenesc. Primul reprezenta puterea ducelui (apoi a regelui) şi avea
atribuţii juridice şi militare, pe seama lui fiind lăsată organizarea apărării oraşului.
Îşi trăgea venitul din taxe, vămi, amenzi luate în urma judecăţilor şi chirii.
Puterea dată de această funcţie era destul de mare şi i-a permis unui deţinător,
germanul Albert, să conteste în 1311 autoritatea ducelui Vladislav de Kujavia, ce
controla Cracovia. Revolta lui Albert, susţinută de patriciatul german din oraş, a
fost înfrântă un an mai târziu, moment din care autoritatea instituţiei
reprezentată de advocatus începe să scadă. Creşte în schimb puterea consiliului
orăşenesc, care abia în 1475 reuşeşte să cumpere funcţia de advocatus şi să o facă
dependentă de sine. Până atunci, mai ales după 1370, pe fondul luptelor pentru
putere din regat, consiliul şi-a consolidat autoritatea. Dacă iniţial era format din
şase membri, în final va ajunge să aibă 24, majoritatea aleşi din rândul
negustorilor bogaţi62.
*
Secolul al XVI-lea a reprezentat un punct de cotitură pentru Polonia. O
serie de transformări politice, sociale, religioase, culturale şi economice au loc
acum, efectele lor simţindu-se vreme de secole. Se observă o ascensiune a
puterii nobilimi mari şi mijlocii, în defavoarea regalităţii, dar şi a altor categorii,
inclusiv a orăşenilor. Puterea Seimului creşte, după 1505 participanţii din partea
oraşelor fiind excluşi, deşi anterior aveau dreptul de a vota taxele şi de a amenda
unele legi. Doar reprezentanţi din Cracovia, Poznań, Lublin şi Wilno au mai fost
acceptaţi, fără posibilitatea de a vota. Statutele din 1538 şi 1567 au limitat
drepturile consiliilor orăşeneşti, alegerea acestora şi a primarului fiind puse sub
controlul unui starostas, reprezentant al regelui. În cursul secolului al XVI-lea,
Seimul a emis hotărâri prin care se scuteau de taxe bunurile cumpărate de
nobilime, la fel mărfurile produse pe domeniile acesteia. Alte legi, prin care se
interzicea orăşenilor să facă negoţ cu grâne, să exporte bunuri în afara ţării sau
să cumpere pământ în afara oraşelor nu au putut fi puse în aplicare. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în Lituania, s-a ajuns la situaţia în care stăpânii marilor
domenii puteau fonda aşezări urbane, fără a mai avea nevoie de întărirea regală.
În paralel, a crescut numărul locuitorilor din oraşe care nu erau acceptaţi ca
membri ai comunităţii. În Gdańsk sau Poznań, săracii au ajuns să reprezinte
30-40% din populaţia oraşului. Hotărârile Seimului reprezentau semnele
evidente ale unei atitudini diferite faţă de centrele urbane, ce va avea consecinţe
negative în secolele următoare. Pe lângă faptul că au pierdut din puţina influenţa

Isabela Skierska, cu colaborarea lui Ryszard Grzesik, vol. 1-2 (Kraków: Societas Vistulana,
2004).
62 Knoll, „The Urban Development of Medieval Poland”, p. 90-91.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 47

politică pe care o aveau, oraşele au fost afectate şi de criza economică ce începe


la sfârşitul secolului al XVI-lea. „Re-feudalizarea” societăţii, accentul pus pe
munca servilă pe marile domenii, scăderea cererii de produse urbane şi creşterea
consumului de mărfuri de lux au stopat creşterea economică în toată Europa
Centrală şi de Est63.

63 Vezi Jerzy Topolski, „Sixteenth-century Poland and the Turning Point in European

Economic Development”, în A Republic of Nobles, p. 70-71, 74-89 şi Maria Bogucka, „Polish


Towns Between the Sixteenth and Eighteenth Centuries”, în A Republic of Nobles, p. 138-148;
Janeczek, „Town and Country”, p. 160-161, 173-175.
YZ

Oraşele din regatul Ungariei

Geneză şi organizare

Specificul teritoriului Pannoniei, care a reprezentat câteva secole un


culoar de trecere sau de stabilire a neamurilor migratoare, a făcut ca aşezările
medievale cu caracter urban să apară târziu în acest spaţiu, după 1150-12001. În
urma sedentarizării şi creştinării (în jurul anului 1000), ungurii au intrat în sfera
de influenţă a civilizaţiei latine, lucru care însă nu a dus la apariţia imediată a
oraşelor. În tânărul regat apostolic nu existau încă elementele necesare apariţiei
acestor centre, în sensul în care le vom cunoaşte mai târziu. Într-o anumită
măsură, oraşele medievale din Ungaria au cunoscut forme de evoluţie
asemănătoare celor din Polonia. În unele aşezări se observă un specific pre-urban
cu mult înainte de secolul al XIII-lea, când sunt preluate elemente caracteristice
„modelului central-european”. Printre ruinele romane de la Viena, Esztergom,
Sopron şi Szombathely, s-au stabilit membrii unor populaţii în permanentă
schimbare, ce au asigurat astfel o relativă continuitate de vieţuire2. Aşezări mult
mai stabile au apărut în perioada carolingiană, ele având rolul de centre
administrative şi militare. Venirea ungurilor la sfârşitul secolului al IX-lea a
distrus firava organizare a mărcilor carolingiene. O relativă stabilitate s-a
instaurat în zonă abia după oprirea acţiunilor spre vest ale ungurilor, în urma
victoriei de pe râul Lech a lui Otto I (955). Formarea regatului Ungariei şi
impunerea unor condiţii politice şi economice mai stabile au permis dezvoltarea
unor reşedinţe regale, ulterior fortificate, lângă Buda (la Óbuda) sau la
Esztergom, Székesfehérvár şi Veszprém. S-au adăugat în scurt timp cetăţi de
graniţă, unele destul de întinse, precum cea de la Sopron3. În preajma acestora,

1 Pentru continuitatea aşezărilor în perioada de la decăderea structurilor romane până la


venirea ungurilor, vezi Neil Christie, „Towns and Peoples on the Middle Danube in Late
Antiquity and the Early Middle Ages”, în Towns in Transition. Urban Evolution in Late Antiquity
and the Early Middle Ages, ed. N. Christie, S.T. Loseby (Aldershot: Scolar Press, c. 1996), p.
71-98.
2 György Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de civilisation

médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2, p. 130.


3 Pál Engel, The Realm of St Stephen (Londra, New York: I.B. Tauris, 2001), p. 40.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 49

lângă reşedinţele reprezentanţilor regelui în teritoriu sau lângă noile centre de


episcopii s-au stabilit grupuri de negustori şi meşteşugari, ce acopereau necesarul
de produse al celor din reşedinţele amintite. Cercetările au arătat că în multe
cazuri aceste grupuri, deşi comunicau reciproc, nu s-au amestecat, fiecare
ocupând, în funcţie de îndeletnicire sau origine, un spaţiu anume. Un lăcaş de
cult servea ca nucleu pentru fiecare grup. Abia ulterior s-a realizat unificarea
într-o singură aşezare. Încă din secolul al XII-lea, centre pre-urbane, în care se
practica un comerţ activ cu animale, blănuri, sclavi, metale şi haine, sunt
menţionate de numeroşi călători apuseni sau veniţi din Orient: Odo Deuil
(Diogilo), Otto de Freising, Abu Hamid, al-Idrisi etc4. Aceste aşezări nu erau
fortificate şi, ca înfăţişare, nu difereau cu mult de sate; aveau în schimb pieţe, în
care se practica schimbul, la început duminica, apoi sâmbăta. Până spre
1200, s-au înregistrat peste 100 de astfel de localităţi, însă doar o parte dintre ele
vor deveni mai târziu oraşe5.
Din motive economice şi militare, regii Ungariei au încurajat din secolul
al XII-lea aşezarea în regat a unor colonişti din apusul şi centrul Europei, care
au primit un statut special. Iniţial, privilegii au fost date călugărilor străini ce au
înfiinţat abaţii, pentru ca apoi, în mod firesc, să fie acordate primilor colonişti
(germani, latini), dar şi populaţiilor străine care au venit şi s-au pus în slujba
regelui (cumanii)6. Izvoarele menţionează „oaspeţi” (hospes/hospites), care au
format aşezări permanente (numite la început vici latinorum) în preajma
reşedinţelor regale, în spaţii separate, special desemnate (Esztergom şi
Székesfehérvár). Coloniştii din Valonia veniţi la Székesfehérvár au construit un
zid în jurul cartierului ce le-a fost alocat (vicus Latinorum) şi, din timpul regelui
Ştefan al III-lea (1162-1172), au primit privilegii. În 1181, la Pécs, hospites şi maior
hospitum apar deja ca martori, semn că încet, dar sigur, fenomenul venirii
coloniştilor lua amploare7. Acestea au fost primele nuclee de dezvoltare urbană
de tip vestic din Ungaria.
Până la domnia lui Andrei al II-lea (1205-1235), negustorii evrei şi
musulmani au jucat un rol foarte important în comerţul exterior al Ungariei, în
special în cel desfăşurat cu Rusia Kieveană şi Constantinopol. Musulmanii, ca şi

4 Balázs Nagy, „The Towns of Medieval Hungary in the Reports of Contemporary


Travellers”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 171-175.
5 Engel, The Realm of St Stephen, p. 60.
6 Legătura strânsă dintre cei ce au venit în regat şi acordarea de privilegii (legătură ce, trebuie

precizat, nu se baza pe etnicitate) este susţinută şi de Nóra Berend în „Immigrants and


Locals in Medieval Hungary: 11th-13th Centuries”, în Grenzräume und Grenzüberschreitungen im
Vergleich. Der Osten und der Westen des mittelalterlichen Lateineuropa, ed. Klaus Herbers, Nikolas
Jaspert (Berlin: Akademie Verlag, 2007), p. 206-212.
7 Elenchus Fontium Historiae Urbanae, vol. III, partea 2, Hungary, ed. András Kubinyi

(Budapesta, Balassi, 1997), nr. 12; Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61.
50 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

evreii, ajunseseră în poziţii cheie în regat, fiind chiar administratori ai veniturilor


regale8. Începând cu domnia regelui Andrei, pe fondul intoleranţei religioase ce
îşi avea originea în hotărârile celui de-al patrulea conciliu de la Lateran (1215),
dar şi datorită presiunii clerului, este interzis negoţul cu evreii şi musulmanii, al
căror loc este luat de germani; de asemenea, este interzis accesul necreştinilor la
funcţii în regat. Măsurile luate au dus la eliminarea treptată a elementelor
orientale din oraşele din Ungaria. Totuşi, până în 1241, în majoritatea aşezărilor,
locuitorii, indiferent că se aflau în aşezări pre-urbane sau în simple sate, erau
trataţi din punct de vedere juridic la fel de către rege. Excepţie făceau puţinele
locuri unde se aflau grupuri de latini. Invazia mongolilor din 1241 a avut efecte
negative pentru regat. Însuşi regele Bela al IV-lea (1235-1270), învins în bătălia
de la Muhi, a fost nevoit să fugă până în Dalmaţia, unde a găsit adăpost la
Trogir. Numeroase aşezări urbane şi rurale din regat au fost distruse aproape în
întregime, singurele care au rezistat fiind Esztergom, Székesfehérvár şi alte
câteva, care erau fortificate. Izvoarele susţin că mii de oameni au fost luaţi în
captivitate, câmpurile nu au mai fost lucrate, iar anii ce au urmat au fost
caracterizaţi de epidemii şi foamete9. Lipsa unei apărări eficiente, ca şi efectele
demografice ale invaziei au determinat o serie de reforme politice, militare şi
sociale, ce au amplificat procesul de transformare a regatului ce începuse în
timpul lui Andrei al II-lea. Regii Ungariei au fost nevoiţi să adopte o politică de
şi mai mare deschidere faţă de oraşe, a căror importanţă economică şi strategică
a crescut. Am amintit Székesfehérvár, ca primul oraş din Ungaria despre care se
ştie că a primit un privilegiu, în timpul lui Ştefan al III-lea. Andrei al II-lea şi mai
ales Bela al IV-lea au continuat această politică şi au acordat carte de libertăţi
încă dinainte de atacul mongolilor din 1241. În această perioadă, lui
Székesfehérvár i se confirmă mai vechiul său privilegiu (1237), iar Trnava (1238)
sau Starý Tekov (1240) primesc acte de libertăţi. Invazia a grăbit deci acest
proces şi nu l-a declanşat10. O dezvoltare urbană mai accentuată se observă în

8 După creştinarea ungurilor în timpul lui Ştefan I, regalitatea a tolerat coexistenţa în regat a
unor populaţii cu religii diferite. Această politică a încetat după cucerirea Constantinopolului
în 1204, moment care a determinat o schimbare a atitudinii Bisericii şi regelui faţă de
„schismatici” şi faţă de cei de altă religie decât cea catolică (vezi şi Şerban Papacostea,
Românii în secolul al XIII-lea între cruciată şi imperiul mongol (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1993), p. 70-71).
9 László Makkai, „Transformation into a Western-type State”, în A History of Hungary, ed.

Peter F. Sugar (Bloomington: Indiana University Press, 1994), p. 24-25. Impactul devastator
al invaziei asupra Ungariei a fost contestat în ultima vreme, mult mai profunde fiind efectele
pe care atacul mongolilor le-au lăsat la nivelul imaginarului colectiv (vezi Nóra Berend, At
the Gate of Christendom: Jews, Muslims, and "Pagans" in Medieval Hungary, c. 1000-c. 1300
(Cambridge: Cambridge University Press, 2001), p. 34-38).
10 Martyn C. Rady, Medieval Buda: a Study of Municipal Government and Jurisdiction in the Kingdom

of Hungary (New York: Columbia University Press, 1985), p. 15. O colecţie a celor mai
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 51

părţile de vest ale Ungariei, situaţie ce avea şi explicaţii economice. Comerţul cu


Constantinopolul scăzuse considerabil după cucerirea acestuia în timpul
cruciadei a IV-a, iar atacul mongolilor dăduse o lovitură serioasă negoţului
destul de activ cu Kievul. Sunt favorizate în schimb legăturile cu Germania (prin
Viena sau Praga) şi Italia (prin Veneţia), fapt ce încurajează dezvoltarea
aşezărilor aflate de-a lungul rutelor ce legau regatul cu aceste regiuni ale
Europei11.
Secolul al XIII-lea a reprezentat pentru întreaga Europă o perioadă de
dezvoltare economică extraordinară. În nord, Polonia cunoştea o expansiune a
fenomenului urbanizării, asemănătoare cu cea din Ungaria. Hansa îşi extinsese
legăturile comerciale de-a lungul întregii Mări Baltice, la fel cum în sud Veneţia
şi Genova controlau Marea Mediterană şi se extindeau spre Marea Neagră.
Nordul şi sudul continentului comunicau prin intermediul unei reţele de
drumuri în extindere. Aflată la mijlocul acestui circuit, Ungaria, bogată în resurse
minerale dar şi agricole, nu avea cum să nu profite, mai ales după liniştirea
atacurilor mongolilor. Un factor geografic major îl reprezenta Dunărea, care era
ea însăşi o rută comercială. Nu întâmplător, de-a lungul fluviului se află multe
dintre oraşele importante ale regatului, inclusiv principalele reşedinţe regale, care
toate au avut porturi. De la jumătatea secolului al XIII-lea, se observă o
înmulţire a numărului oraşelor care primesc carte de privilegii: Zagreb (1242),
Nitra (1248), Komárno (1265), Győr (1271), Sopron (1277), Bratislava (1291)12,
Prešov (1299) şi altele. Până la 1300, 32 de aşezări au primit privilegii regale. În
cadrul fenomenului de urbanizare, rolul coloniştilor străini a continuat să fie
important. Numărul mic al populaţiei l-a determinat pe rege să atragă mai mulţi
colonişti. Dacă în perioada anterioară, locuitorii oraşelor purtau cu
preponderenţă în documente numele de cives13, din a doua jumătate a secolului al
XIII-lea se adaugă numele de hospites, pentru a arăta originea noilor categorii ale
societăţii urbane. Formula cives et hospites este întâlnită în majoritatea actelor
referitoare la oraşele din regat, în condiţiile în care la jumătatea secolului al XIV-lea
în mare parte din oraşe se afla populaţie majoritar germană. Termenul de hospites
nu se aplica numai germanilor, ci şi altor categorii stabilite în oraşe sau sate, care
au primit un statut juridic aparte. Totuşi istoricii au remarcat legătura ce există în
Ungaria între acordarea de privilegii şi colonizarea elementelor etnice sosite din
afară. Pentru a-i convinge să vină, regele avea două posibilităţi: trebuia să acorde

importante acte medievale privitoare la oraşele din Ungaria în Elenchus Fontium Historiae
Urbanae, vol. III, partea 2, 1997.
11 Engel, The Realm of St Stephen, p. 111.
12 Cu toate că s-a numit Bratislava abia din epoca modernă, am preferat să folosim în lucrare

acest nume, obişnuit în literatura istorică românească, şi nu pe cel de Pressburg, încă utilizat
în literatura de limbă engleză şi nu numai.
13 Vezi, mai jos, cazul oraşului Sopron.
52 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

străinilor drepturi similare sau mai mari decât cele pe care le aveau în zonele de
origine sau să ofere privilegii asemănătoare sau mai bune faţă de cele date de
principii vecini, prinşi şi ei în procesul de atragere a coloniştilor în posesiunile
lor14. Ca număr, mai semnificativă a fost migraţia de elemente germane. În
Transilvania şi în Carpaţii de nord, minerii germani au deschis mine, importantă
fiind şi migraţia masivă de ţărani, veniţi în secolele XII-XIII din Saxonia,
regiunea Rinului şi Franconia (Saxones şi Teutonici). Ca peste tot în Europa
Centrală, coloniştii erau aduşi şi organizaţi de antreprenori (locatores), care au
devenit apoi conducătorii comunităţilor nou-formate (scultetus, advocatus)15.
Majoritatea istoricilor consideră că abia din timpul lui Bela al IV-lea se
poate vorbi de o politică de urbanizare conştientă în Ungaria. Eforturile acestuia
şi ale urmaşilor săi de creştere a numărului oraşelor au dus la punerea în practică
a amplului program de reforme necesar pentru stat. Regele nu mai încasa
venituri suficiente de pe domeniile sale, în condiţiile în care acestea fuseseră
cedate în bună parte nobilimii. De aceea, a încurajat dezvoltarea oraşelor şi a
comerţului, ca bază a puterii mai sigură din punct de vedere financiar. Ridicarea
unei clase de orăşeni a fost privită şi ca o posibilitate de contrabalansare a puterii
marilor baroni. Din această cauză, urbanizarea Ungariei, care a cunoscut o
evoluţie mult mai accentuată în a doua jumătate a secolul al XIII-lea şi în secolul
al XIV-lea, trebuie privită şi din perspectiva raporturilor politice, nu numai a
celor economice. Din punct de vedere militar, oraşele, întărite cu ziduri, urmau
să servească ca fortăreţe, în timp ce comunităţile urbane urmau să echipeze un
număr de luptători pentru a lupta în armata regelui16.
Modelul după care s-au organizat noile oraşe a fost cel întâlnit în sec. al
XII-lea în mărcile răsăritene şi nordice din Germania, care se aplica în acelaşi
timp şi în Polonia. Coloniştilor li s-a acordat dreptul de a fonda o aşezare (în
cadrul procesului numit locatio civitatis), precum şi privilegii, care în cazul oraşelor
copiau drepturile unui oraş-mamă. Dacă în Polonia şi Boemia s-au preluat legile
din Nuremberg, Magdeburg sau Lübeck, în Ungaria, cel mai des invocat model

14 Rady, Medieval Buda, p. 15-18. Vezi şi István Petrovics, „Foreign Ethnic Groups in the
Towns of Southern Hungary in the Middle Ages”, în Segregation, Integration, Assimilation, p.
68-69.
15 Detalii la András Kubinyi, „Zur Frage der Deutschen Siedlungen im mittleren Teil des

Königreichs Ungarn (1200-1541)”, în Die Deutsche Ostsiedlung des Mittelalters, p. 527-566.


Sinteză în László Makkai, „The Foundation of the Hungarian Christian State”, în A History
of Hungary, p. 20-21; Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61.
16 Engel, The Realm of St Stephen, p. 112. Paradoxal, majoritatea castelelor ridicate de Bela

precum şi mai toate oraşele care au primit carte de libertăţi se află în jumătatea de vest a
regatului şi mai puţin în răsărit, de unde venea la acea vreme pericolul mongol. O explicaţie
parţială este dată de faptul că regele urmărea să obţină o parte din ţinuturile Austriei şi a fost
implicat câţiva ani în conflicte cu Boemia (Erik Fügedi, Castle and Society in Medieval Hungary
(1000-1437) (Budapesta: Académiai Kiadó, 1986), p. 57-59).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 53

a fost iniţial cel introdus de valoni la Székesfehérvár (legea numită „legea de la


Fehérvár” în istoriografia modernă). A fost preluată şi legea de la Magdeburg, la
Banská Stiavnica şi, parţial, la Buda; ulterior, a predominat legea aplicată în
Buda. Privilegiile variau în funcţie de oraş şi de obicei ţineau cont de condiţiile
locale17.
Drepturile urbane cuprindeau posibilitatea dată comunităţii (universitas)
de a se autoguverna. Anual, aceasta alegea un jude (judex/iudex, maior villae sau
villicus), ca reprezentant, în timp ce comes-ul local (ispán) pierdea orice jurisdicţie
asupra orăşenilor şi teritoriului pe care aceştia îl primiseră de la rege. Alături de
jude, orăşenii alegeau un consiliu format din 12 juraţi (iurati), autoritatea celor
două organisme extinzându-se asupra tuturor chestiunilor ce priveau
comunitatea (drepturi juridice şi administrative). Ulterior, în unele oraşe apare
un consiliu lărgit, format din o sută de membri, care a preluat dreptul de a-i alege
pe jude şi juraţi. Privilegiul oraşului conţinea şi prevederi comerciale, dreptul de
a ţine o piaţă săptămânală sau un târg anual. O caracteristică a oraşelor
privilegiate din Ungaria a fost dreptul de a-şi alege preotul parohiei, fapt puţin
întâlnit în alte oraşe din Europa. Teritoriul pe care se afla oraşul şi, după caz,
domeniul din jur, aparţinea membrilor comunităţii, regele păstrând o autoritatea
superioară asupra lor, în virtutea drepturilor pe care le avea ca suveran asupra
ţării. În unele cazuri, fondarea însemna stabilirea unui grup de colonişti lângă o
aşezare mai veche, ce a continuat să funcţioneze şi care a fuzionat sau nu cu
aşezarea nouă, în timp ce în alte cazuri însemna ridicarea unui oraş complet nou.
Coloniştii şi cei care coordonau colonizarea au sistematizat de la bun început
locul în care s-au aşezat, preferând un plan riguros vechii structuri neregulate.
Pământul pe care se afla oraşul era împărţit în parcele sau loturi. Deţinerea unei
parcele era de altfel o condiţie pentru apartenenţa la comunitatea privilegiată
urbană care, la rândul ei, conferea deţinătorului dreptul de a face comerţ sau de
a exercita un meşteşug18.
Orăşenii erau în general scutiţi de plata vămilor într-un anumit teritoriu,
ce mergea de la unul sau două comitate până la întregul regat. În schimb, plăteau
către tezaurul regal o taxă fixă anuală (census sau taxa), pe care judele o distribuia
proporţional printre locuitorii oraşului, în funcţie de avere. Mai târziu, orăşenii
au obţinut dreptul de a impune la plata acestei taxe şi pe nobilii şi clericii ce
deţineau proprietăţi în interiorul oraşului. Unele oraşe au primit dreptul
excepţional de a condamna la moarte (ius gladii) şi de a avea legi şi proceduri
judiciare proprii (ius statuendi), după modelul unor oraşe apusene (Bruges)19.

17 Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine”, p. 144-145.


18 Katalin G. Szende, „Some Aspects of Urban Landownership in Western Hungary”, în
Power, Profit and Urban Land, p. 146-147.
19 Medieval Buda, p. 19-20; Engel, The Realm of St Stephen, p. 112-113, 251-252.
54 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Dinastia Angevinilor, care a preluat tronul la începutul secolului al XIV-lea


(efectiv din 1310), a continuat politica de acordare de libertăţi către oraşe, ce
luase avânt după invazia mongolilor. De altfel, secolele XIV-XV reprezintă
perioada de apogeu a centrelor urbane medievale din Ungaria. Intensificarea
comerţului a avut efecte asupra lumii rurale. Apar sute de mici pieţe săteşti,
unde populaţia locală, de la nobili la ţărani, schimba mărfuri sau avea
posibilitatea de a cumpăra de la negustorii care veneau din oraşele mai mari.
Unele din aceste pieţe au evoluat în târguri (oppidum), din rândul cărora doar o
mică parte au devenit oraşe şi au obţinut libertăţi. Târgurile de acest fel
reprezintă o caracteristică a Europei Centrale, fiind întâlnite şi în Germania de
sud sau Austria, unde poartă numele de Markt. Funcţionau ca un loc de schimb
şi reprezentau centrul economic al regiunii în care se aflau. Unele se numesc
simplu vásárhely, adică „loc de piaţă”. Ca înfăţişare şi populaţie se aflau pe o
poziţie intermediară între sat şi oraş, mai apropiate de sat (aveau însă o piaţă şi
mai mult de o stradă), iar ca situare, le întâlnim în toate teritoriile regatului;
multe se aflau la locul de contact dintre câmpie şi deal, sau deal şi munte. Unele
îndeplineau şi funcţia de centre administrative locale. În lipsa unor cercetări
arheologice detaliate, istoricii întâmpină dificultăţi când vine vorba de
ierarhizarea acestor aşezări; un criteriu este dat de mărimea bisericilor ridicate de
comunitate (sau de nobilul locului), altul de prezenţa mănăstirii unui ordin de
călugări-cerşetori20. S-au identificat pentru perioada de până la 1440 circa 300 de
astfel de târguri şi alte 470 între 1440 şi 1526, majoritatea fiind lipsite de
drepturi. Pentru unele, stăpânii locului, laici sau ecleziastici, au obţinut de la rege
imunitate în faţa judecătorilor comitali şi regali sau scutiri de taxe. Altele au
obţinut de la stăpânii de care depindeau posibilitatea de a-şi plăti obligaţiile
printr-o singură sumă sau dreptul ca un jude şi un consiliu local să judece pricini
mărunte; nu puteau însă face apel la judecata regală, precum oraşele mari. Pe o
poziţie superioară faţă de târguri se situează oraşele episcopale Pécs, Veszprém,
Eger sau Oradea. Deşi nu se bucurau de drept de auto-guvernare (căci nu
depindeau de rege, ci de episcopul local), erau foarte active din punct de vedere
economic21. O categorie oarecum separată faţă de oraşele episcopale o
reprezintă zonele din unele oraşe (precum la Székesfehérvár, Esztergom, Győr

20 Detalii la E. Fügedi, „La formation des villes et les ordres mendiants en Hongrie”,

republicat în E. Fügedi, Kings, Bishops, Nobles and Burghers in Medieval Hungary, ed. J. M. Bak
(Londra: Variorum Reprints, 1986), p. 966-987; A. Kubinyi, „Urbanization in the East-Central
Part of Medieval Hungary”, în Towns in Medieval Hungary, ed. László Gerevich (Boulder:
1990), p. 103-149.
21 István Petrovics, „Royal Residences and Urban Development During the Reign of the

Anjou Kings in Hungary”, în HU, V (1997), nr. 1, p. 59-60; A History of Hungary, ed. Ervin
Pamlényi (Budapesta: Corvina Press, 1973), p. 84-85; Engel, The Realm of St Stephen, p. 244-245,
251, 263-264.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 55

etc.) ce erau deţinute de episcopiile de acolo. În unele cazuri, partea episcopală a


rămas complet separată fizic de cea a orăşenilor, în altele cele două componente
erau alăturate. În astfel de situaţii avem de-a face cu aşezări în care jurisdicţia era
exercitată atât de orăşeni, cât şi de episcopi, fiecare în partea pe care o primise
de la rege. La fel cum comunitatea orăşenească îşi susţinea drepturile pe baza
privilegiului acordat de rege, episcopiile îşi exercitau autoritatea asupra părţii lor
de aşezare tot în baza unei donaţii regale. Vămile, taxele, drepturile asupra
pescuitului etc, toate fuseseră acordate de rege pentru întreţinerea episcopului şi
a clerului ce îl însoţea, la fel cum acelaşi rege îi iertase pe orăşeni de unele dări.
Părţile din oraşe deţinute de episcopi erau destul de mici ca întindere22.
În organizarea oraşelor, unele schimbări în plan juridic se observă din a
doua jumătate a secolului al XIV-lea. Instituţia la care puteau face apel oraşele
era reprezentată de magister tavarnicorum, funcţie deţinută de un om al regelui.
Acesta urma să îşi desfăşoare activitatea asistat de orăşeni şi potrivit legii
oraşului în care se afla. În 1405, în al său decretum minor sau minus, regele
Sigismund de Luxemburg (1387-1437)23 a permis oraşelor să facă apel la curtea
oraşului a cărui lege o folosesc (obicei numit Schöffenstuhl), acceptând astfel
importanţa instituţiei germane a „oraşelor-mamă”24. Apelul se făcea în situaţii
juridice deosebite (când un orăşean era nemulţumit de decizia dată de consiliul
din oraşul său), căci se considera că o curte mai experimentată putea decide cu
mai multă obiectivitate. Multe oraşe (Debrecen sau Bardejov, spre exemplu)
preluaseră privilegiul de la Buda, astfel că acest oraş era considerat pentru ele
„oraşul-mamă”. În secolul al XV-lea se mai putea face apel la o curte formată
din juraţi din mai multe oraşe sau la curţi regionale. După 1440, autoritatea lui
magister tavarnicorum a fost restrânsă la şapte oraşe regale: Buda, Košice,
Bratislava, Sopron, Trnava, Prešov şi Bardejov. Necesitatea unificării juridice a
numeroaselor proceduri şi obiceiuri din oraşe a dus la apariţia la mijlocul
secolului al XV-lea a unui cod de legi comun pentru oraşele regale (numit
impropriu ius tavernicale, mai corect Legile şi obiceiurile celor Şapte Oraşe), o versiune
modificată a legii de la Buda. Dacă oraşele regale au căpătat un mai mare control
asupra propriilor curţi judecătoreşti, centre ca Esztergom, Székesfehérvá, apoi

22 Imre Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, în E. A. Gutkind,


International History of City Development, vol. VII, p. 363-364, 418-419; László Gerevich,
„Hungary”, în European Towns. Their Archaeology, p. 447-450.
23 Pentru raporturile dintre Sigismund şi oraşe, vezi Katalin Szende, „Between Hatred and

Affection: Towns and Sigismund in Hungary and in the Empire”, în Sigismund von
Luxemburg. Ein Kaiser in Europa, ed. Michel Pauly, François Reinert (Mainz am Rhein: Verlag
Philipp von Zabern, 2006), p. 199-210.
24 Pentru o ediţie latină cu traducere engleză a actului din 1405, vezi The Laws of the Medieval

Kingdom of Hungary, vol. 2 (1301-1457), ed. János M. Bak, Pál Engel, James Ross Sweeney
(Salt Lake City: Charles Schlacks Jr. Publisher, 1992), p. 35-45, cu comentarii la p. 188-193.
56 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Szeged şi Cluj au fost puse sub directa jurisdicţie regală, fiind scoase de sub
influenţa marilor nobili. Ca implicare politică, reprezentaţii oraşelor nu au fost
uniţi sau au evitat să adopte o poziţie tranşantă şi astfel au jucat un rol secundar
în marile adunări ale regatului. Cu toate că, după 1440, oraşele au fost invitate
periodic la dezbaterile Dietei, regele se plângea deseori de lipsa lor. Costurile
ridicate ale participării erau considerate prea mari şi mersul la lucrările adunării
era văzut de către orăşeni mai degrabă ca o povară, decât ca o onoare25.
În încheierea prezentării procesului de urbanizare a Ungariei, distingem
mai multe etape, fiecare corespunzând aproximativ unui secol. Katalin Szende a
identificat succint aceste etape: cu o întârziere de 150-200 de ani faţă de oraşele
din vest, oraşele propriu-zise (în sens juridic) din regatul Ungariei au apărut în
secolul al XIII-lea, în timp ce obţinerea de autonomie şi instaurarea unei
administraţii independente, ce se ocupa de jurisdicţia comunităţii, drepturile de
proprietate ale acesteia sau de admiterea noilor orăşeni ţin de secolul al XIV-lea.
Veacul următor marchează recunoaşterea rolului politic al oraşelor, în timp ce
regularizarea detaliată a vieţii oraşului, inclusiv a corporaţiilor apărute aici sunt
specifice secolelor XV-XVII26.

Populaţie, societate şi economie

Populaţia din oraşe nu era numeroasă, chiar şi cele mai mari centre
urbane având doar câteva mii de locuitori. În secolul XV, Buda avea 8.000 de
locuitori (mai puţin decât Cracovia sau Praga), dar dacă adăugăm Pesta şi
Óbuda, situate în vecinătate, populaţia ajungea la cca. 15.000 de locuitori.
Bratislava, Sopron şi Košice aveau cca. 4-5.000 de locuitori fiecare. Oraşele
regale erau dominate de germani, care formau atât elita urbană, cât şi majoritatea
locuitorilor. Din secolele XIV şi, în special, XV, numărul ungurilor a crescut, lor
adăugându-li-se, în funcţie de regiune, slovaci, croaţi, români, sârbi, ruteni,
precum şi evrei27.

25 Detalii la Rady, Medieval Buda, p. 127-159; pentru participarea la Dietă, câteva idei-sinteză
la Katalin Szende, „Was There a Bourgeoisie in Medieval Hungary?”, în The Man of Many
Devices, p. 449.
26 Szende, „Was There a Bourgeoisie”, p. 455.
27 Maria Bogucka, „The Towns of East-Central Europe from the Fourteenth to the

Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition. From the Fourteenth to the Seventeenth
Century, ed. Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz, Peter Burke (Cambridge: Cambridge
University Press, 1985), p. 98. O estimarea a populaţiei Ungariei, care ar fi fost în sec. al
XIV-lea de cca. două milioane de locuitori, a făcut Eric Fügedi. Boemia ar fi avut între două
şi trei milioane, iar Polonia, undeva între 1,5 şi două milioane de locuitori. În secolul
următor, populaţia a cunoscut o creştere (Eric Fügedi, „The Demographic Landscape of
East-Central Europe”, în East-Central Europe in Transition, p. 49-50).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 57

În fruntea societăţii urbane se afla un grup mic de familii de orăşeni


bogaţi, care ţinea sub control principalele funcţii de conducere ale aşezării,
urmărind să le transmită ereditar. De obicei, membrii acestui grup proveneau
din rândul fondatorilor oraşului, deţineau importante terenuri în oraş sau în
afară (în special vii) şi contractau căsătorii cu membri ai unor familii nobiliare.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în Buda se ridică o nouă elită,
formată din mari negustori ce aveau strânse legături economice şi de rudenie cu
orăşenii din Viena şi din Germania de sud, în special din Nuremberg28. Şi la
Košice, cercetările au arătat că până în secolul al XV-lea, inclusiv, membrii
consiliului orăşenesc se alegeau cu precădere din rândul orăşenilor bogaţi
germani, ce formau patriciatul oraşului. Aceştia se ocupau cu comerţul şi
deţineau casele cele mai bune din oraş, situate de-a lungul pieţei centrale (ring).
Meşteşugarii şi membrii comunităţii maghiare au început să crească în
importanţă abia din a doua jumătate a secolului următor29. În rândul elitei au
intrat, în special din secolul al XV-lea, şi mulţi nobili, ce se implică în afaceri.
Ulterior, după ce pericolul otoman a crescut, numărul nobililor stabiliţi în oraşe
a devenit tot mai mare, cu excepţia oraşelor saxone din Transilvania, care nu
acceptau pe nobili în rândul lor. A existat şi o evoluţie în sens invers, unii
orăşeni, după ce au cumpărat domenii şi au acumulat averi, au trecut în rândul
nobililor. Totuşi, nu nobilii reprezentau „rezervorul” de populaţie pentru
centrele urbane. Cărţile de orăşeni, ce conţin numele cetăţenilor, inclusiv ale
celor proaspăt intraţi în rândul comunităţii, arată că mulţi dintre cei ce veneau în
oraşe proveneau de fapt dintre ţărani; de altfel, populaţia târgurilor locale era
formată în majoritate din foşti ţărani30.
Din punct de vedere economic, centrele urbane din Ungaria au avut
doar o importanţă regională. O explicaţie a acestei situaţii ţine de faptul că
oraşele de aici nu au evoluat din centre de schimb în centre de producţie,
precum în Flandra, nordul Germaniei sau nordul Italiei. În principal forţa lor
economică rezida în implicarea zonelor înconjurătoare în negoţ, precum şi în
ralierea la comerţul internaţional. Regii Angevini au căutat să atragă în Ungaria
pe negustorii care veneau din vestul şi sudul Europei şi ajungeau până în Viena,
Cracovia şi Brno. Cu toate acestea, pentru a sprijini oraşele de pe cele mai
importante rute comerciale, regii le-au acordat sau confirmat drept de depozit
(ius stapuli). Esztergom, Buda, Győr şi Košice deţineau acest drept din timpul

28 Pentru patriciatul din Buda, vezi Rady, Medieval Buda, p. 87-98.


29 György Granasztói, „La sociologie du pouvoir dans une ville de Hongrie à la fin du
Moyen Âge”, în Entrepreneurship and the Transformation of the Economy (10th-20th Centuries). Essays
in Honour of Herman Van der Wee, ed. Paul Klep, Eddy Van Cauwenberghe (Leuven: Leuven
University Press, 1994), p. 147-164.
30 Szende, „Was There a Bourgeoisie”, p. 452-455.
58 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Arpadienilor, în timp ce Bratislava, Sopron şi unele oraşe din Transilvania l-au


primit ulterior31. Sigismund de Luxemburg a restrâns dreptul de depozit al
oraşului Buda, care urma să nu se mai aplice negustorilor autohtoni. Chiar şi în
aceste condiţii, Buda nu putea rivaliza economic cu Viena.
Dacă până la jumătatea secolului al XIV-lea, negustorii italieni (în
special din Florenţa şi Padova) dominau comerţul exterior al Ungariei, după
acest moment balanţa începe să încline în favoarea negustorilor germani. Carol
Robert (1301-1342) a redus vămile ce se luau negustorilor din Boemia şi
Moravia, încercând să încurajeze negoţul pe o rută alternativă faţă de cea prin
Viena. Regele Ludovic (1342-1382) a avut însă relaţii bune cu Viena şi a extins
privilegiile date boemienilor şi vienezilor în 1366. Negustorii din Viena au
obţinut şi de la regele Sigismund întărirea privilegiului de a face comerţ liber în
Ungaria (1402). Privilegii similare au fost acordate negustorilor din Köln (1345),
Nuremberg (1357), Regensburg (1359) şi Aachen (1369). Cu toate măsurile de
protejare a Budei luate de Matia Corvin (1458-1490), până la sfârşitul secolului
al XV-lea, negustorii din sudul Germaniei, ce dispuneau de capitaluri suficiente,
au ajuns să controleze importurile Ungariei. Ei aduceau în ţară textile şi unelte
din metal, luând în schimb metale, animale sau vin32. Familii influente din
Germania şi-au deschis afaceri în marile oraşe din Ungaria. Până în 1526, Haller
din Nuremberg, Pemfflinger din Styria şi puternica familie Fugger din Augsburg
au fost prezente activ în Buda. Pentru Fugger s-a estimat că între 1495 şi 1526
au scos din afacerile din Ungaria, în parteneriat cu familia Thurzó, cu ajutorul
cărora controlau producţia şi vinderea aramei, un milion de florini33.
În aceste condiţii, dacă le comparăm cu centrele similare aflate puţin
mai la vest, oraşele din Ungaria au rămas slabe economic şi politic. Puterea
centrală a reprezentat un factor de dezvoltare, însă până la un punct, căci aceasta
era interesată în special de obţinerea de venituri şi nu a renunţat la luarea de taxe
sau împrumuturi de la orăşeni. Oarecum în contrapondere la privilegiile date
oraşelor de la vest de regat, regele a acordat drepturi şi propriilor oraşe, fiind
motivat de importanţa comerţului exterior şi a veniturilor obţinute din acesta.
Astfel, în 1405, Sigismund de Luxemburg a acordat scutire de vămile regale
tuturor negustorilor din oraşe (din cele privilegiate), încercând totodată

31 Pentru Transilvania, vezi Enikő Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor din

Transilvania voievodală (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003), p. 62-64.


32 Nagy, „Transcontinental Trade”, p. 349. În 1483, Matia Corvin a revocat drepturile de

depozit ale Vienei şi Bratislavei (Rady, Medieval Buda, p. 112).


33 Marianna D. Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, în Urban Society of Eastern

Europe, p. 153.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 59

unificarea măsurilor şi greutăţilor potrivit vămii de la Buda (ultima măsură fiind


fără efecte concrete)34.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea a devenit o practică obişnuită
ca marile oraşe să găzduiască un mare târg anual. Până atunci, doar
Székesfehérvár, Esztergom şi Buda, ca reşedinţe regale, puteau ţine un astfel de
târg, însă Ludovic a acordat drepturi asemănătoare şi pentru Bratislava, Sopron
şi Košice. Sub Sigismund, numărul târgurilor anuale şi săptămânale a crescut şi
mai mult35. Cu toate acestea, economia regatului nu îşi trăgea forţa economică
din oraşe, care mai mult consumau, ci din enormele resurse de metale preţioase
pe care munţii Carpaţi le ascundeau. În timpul primilor Angevini, a avut loc un
proces de reorganizare a sistemului minier36, introducându-se monopolul regal
pe aur şi argint, ca bază a unei noi politici monetare; florinul de aur unguresc a
fost prima monedă de aur de la nord de Alpi (1326). Nu s-a putut calcula cu
exactitate cât aur se extrăgea, însă este cert faptul că Ungaria era unul dintre cei
mai mari producători mondiali la acea vreme. În preajma exploatărilor miniere,
s-au dezvoltat oraşe noi (civitates montanae): Rodna, Baia Mare, Banská Bystrica,
Banská Stiavnica, Kremnica etc. Comunităţile din aceste centre aveau
autonomie, inclusiv dreptul de a trimite reprezentanţi proprii în Dieta regatului,
drept de care am amintit că se bucurau şi oraşele regale37.
Aproape fiecare oraş important avea domeniul său, compus din unul
sau mai multe sate, ai căror locuitori erau supuşi la taxe. Pe lângă taxe, domeniul
furniza oraşului produsele agricole necesare alimentaţiei. La mijlocul secolului al
XV-lea, Sopron deţinea şapte sate (cumpărate de la diverşi nobili), Trnava patru,
în timp ce Košice stăpânea 17. Buda, în schimb, nu avea nici un sat. Ca o
particularitate, multe oraşe din Ungaria s-au bazat, din punct de vedere
economic, nu numai pe comerţ şi minerit, ci şi pe exploatarea viilor şi pe
comercializarea vinului; din secolul al XIV-lea viticultura a jucat un rol tot mai
important în economia oraşelor Esztergom, Sopron, Székesfehérvár, Győr,
Buda şi Bratislava. În vestul Ungariei, între 60 şi 80% dintre locuitori deţineau
vii. Acestea puteau fi vândute, schimbate, arendate sau ipotecate, indiferent că

34 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 34-36.


35 Engel, The Realm of St Stephen, p. 253.
36 Pentru organizarea mineritului în Ungaria medievală, vezi Oszkár Paulinyi, „The Crown

Monopoly of the Refining Metallurgy of Precious Metals and the Technology of the
Cameral Refineries in Hungary and Transylvania in the Period of Advanced and Late
Feudalism (1325-1700) with data and Output”, în Precious Metals in the Age of Expansion.
Papers of the XIVth International Congress of the Historical Sciences, ed. Hermann Kellenbenz
(Stuttgart: Klett-Cotta, 1981), p. 27-39.
37 Petrovics, „Royal Residences”, p. 44-45; Engel, The Realm of St Stephen, p. 247-248, 253.
60 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

aparţineau unui orăşean, nobil sau chiar om dependent (în ultimul caz, se lua via
cu arendă), fapt ce a încurajat această ocupaţie38.
În multe oraşe, vinderea vinului aducea mai multe beneficii decât
meşteşugurile, care ocupau un loc secundar în economia urbană, asigurând în
general cererea internă. Deşi ca număr meşteşugurile par să ocupe un loc
semnificativ în unele oraşe (în secolul al XV-lea, în Buda existau 61 de tipuri de
meşteşuguri, în Sopron 52), producţia era restrânsă la mărfuri ieftine şi de uz
cotidian. Doar meşterii care furnizau obiecte de lux, pentru elita regatului, cum
erau aurarii, deţineau o poziţie socială mai bună. Din secolul al XIV-lea,
meşteşugarii se organizează în bresle, zece astfel de organizaţii funcţionând în
Buda în timpul lui Sigismund39.

Toponimie şi topografie

În afara oraşelor miniere şi a celor câteva oraşe fortificate, ce deţineau


un anumit grad de autonomie, restul oraşelor erau nefortificate şi funcţionau ca
simple locuri de schimb. Acestea din urmă poartă în documente numele de
oppidum (mezöváros), faţă de civitas/civitates, care era de obicei reşedinţa unui
comitat, ce avea graniţe bine definite. Comitatele au servit de la bun început ca
suport pentru organizarea ecleziastică şi de aici provine, la fel ca în vestul
Europei, evoluţia terminologică civitas – oraş-reşedinţă episcopală. Sub Angevini,
înţelesul acestui termen a mers mai departe. În documente, s-a pus tot mai mult
accent pe sensul de „aşezare cu ziduri” al cuvântului, faţă de oppidum, folosit
pentru aşezările fără ziduri. În acelaşi timp, numele de civitas a continuat să fie
dat şi aşezărilor reşedinţă episcopală; majoritatea intrau şi în categoria oraşelor
fortificate, însă erau cazuri unde nu existau ziduri, precum Veszprém sau Eger
(cu excepţia castelului şi a unor întărituri ce iniţial nu erau de piatră)40.
Din punct de vedere topografic, oraşele din Ungaria cunosc o situaţie
relativ asemănătoare cu cele din Polonia. Din secolul al XIII-lea se observă
implantarea unui plan mai regulat al aşezărilor, cu străzi ce se intersectează în
unghi drept şi cu pieţe centrale. Dispunerea clădirilor în oraş nu era
întâmplătoare, căci marii negustori, membri ai elitei urbane, au căutat să

38 Detalii cu privire la importanţa viticulturii în oraşele din regatul Ungariei, la Laszlo


Mákkai, „Economic Landscapes: Historical Hungary from the Fourteenth to the
Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition, p. 32-33; Szende, „Some Aspects
of Urban Landownership”, p. 153.
39 Makkai, „Transformation into a Western-type State”, p. 29; Engel, The Realm of St Stephen,

p. 259.
40 János Bak, „The Late Medieval Period”, în A History of Hungary, ed. Sugar, p. 59; Engel,

The Realm of St Stephen, p. 40-41; 254.


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 61

monopolizeze casele cele mai bune, situate la piaţă, ce apare astfel ca o


adevărată „linie de demarcaţie socială”41. Primăria, biserica parohială a oraşului
şi sediile breslelor, simboluri ale comunităţii, se aflau tot în piaţa centrală, în
schimb meşterii se grupau pe străzile secundare, ce luau adeseori numele
meşteşugului practicat acolo. În Ungaria, puţine oraşe şi-au permis sau au avut
dreptul să ridice ziduri înconjurătoare; estimările sunt de mai puţin de 20, dacă
includem Transilvania şi Slovacia. În faţa pericolului otoman în creştere, dar şi
datorită scăderii numărului castelelor regale, în acelaşi decretum minor din 1405,
Sigismund de Luxemburg a decis că oraşele puteau să se fortifice, fără a mai
plăti taxe regelui42. Debrecen şi mai multe târguri sau „sate libere” au primit
acum drepturi urbane, cu obligaţia de a se înconjura cu ziduri. Lipsa materialelor
de construcţie sau puterea economică redusă au făcut ca multe din aşezări să nu
poată duce la îndeplinire planul regelui. Pentru a evita povara plăţii aferente
ridicării zidurilor, unii orăşeni preferau să se mute în suburbii43. Aceste măsuri
nu au dus la creşterea veniturilor regale şi l-au determinat în final pe Sigismund
să reducă numărul de privilegii acordate oraşelor, preferând să lase în continuare
multe târguri pe seama nobililor locali44.
Izvoarele din secolul al XV-lea arată existenţa unei ierarhii în rândul
oraşelor din regat. În primul rând se situau oraşele libere regale (liberae civitates
regiae), care puteau face apel la magister tavarnicorum şi erau întinse în tot regatul:
Buda, Pesta, Bratislava, Trnava, Sopron, Košice şi altele; li se adăugau cele trei
mari centre săseşti din Transilvania: Sibiu, Braşov şi Bistriţa, care nu erau ataşate
instituţiei juridice amintite mai sus. Exista un grup secundar de oraşe regale,
unde intrau tot aşezări fortificate precum: Székesfehérvár, Esztergom, Zagreb,
Visegrád, Krupina, Cluj, dar şi nefortificate, ca: Szeged, Timişoara sau Zvolen.
O categorie separată o formau centrele miniere din Slovacia şi Transilvania,
dependente de cămara regală, din care o parte se bucurau de autonomie.
Celelalte oraşe, unele fortificate (Eisenstadt, Trenčin, Beckov etc.), altele –
majoritatea – nu, ţineau de episcopi (Veszprém, Eger, Oradea etc.), nobili sau
chiar de rege (Komárno, Miskolc, Ráckeve) şi regină (Óbuda, Beregovo);
locuitorii lor nu erau consideraţi oameni liberi şi depindeau de un castelan,
numit de stăpânul locului45.

41 Granasztói, „La sociologie du pouvoir”, p. 155-156.


42 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 34-35.
43 Precum la Sopron, unde Sigismund cerea în 1430 locuitorilor mai bogaţi ce locuiau în

suburbii să se mute în oraş (Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 154).


44 A History of Hungary, ed. Pamlényi, p. 87; Perényi, „Historical Development of Hungarian

Cities”, p. 366.
45 Engel, The Realm of St Stephen, p. 254-255.
62 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Studii de caz

Cercetarea oraşele care aveau cele mai extinse drepturi arată o distribuţie
neuniformă în cadrul regatului. Majoritatea se aflau în regiunile de margine ale
regatului, ca nişte porţi pe căile comerciale ce mergeau spre vest (spre Austria,
Győr, Bratislava şi Sopron, iar spre Moravia şi Boemia, Trnovo), nord (spre
Polonia, Levoča, Prešov, Košice şi Bardejov), şi spre sud (spre Marea Adriatică,
Zagreb, spre Ţara Românească şi Moldova, Braşov, Sibiu şi Bistriţa)46. În mijloc,
se aflau centre economice care se bazau mai mult pe importuri (Székesfehérvár,
Oradea), alături de Buda, oraşul-reşedinţă regală. Cea mai urbanizată regiune era
Transdanubia, în timp ce în părţile de sud şi cele de la răsărit de Dunăre
densitatea oraşelor era mult mai redusă.
Dintre toate oraşele din regatul Ungariei, Buda cunoştea cea mai
avansată autonomie. Oraşul a fost ridicat după 1244, când coloniştii germani
stabiliţi peste Dunăre, la Pesta, au început să se mute cu sprijinul regelui pe un
deal de peste mal, unde puteau să se apere mai uşor de un potenţial atac al
mongolilor. Cele două aşezări nu se stabiliseră întâmplător, căci în acest loc se
găsea un bun vad de trecere a Dunării. Aici se întâlneau mai multe drumuri
importante ale regatului, ce legau Buda şi Pesta de Cracovia, Praga, Viena,
Zagreb, Belgrad, Timişoara, Braşov etc. Noua localitate a fost numită pentru
scurtă vreme „oraşul de pe noul deal al Pestei” (Civitas Novi Montis Pestiensis),
însă în curând a împrumutat numele unei mai vechi aşezări de la nord, de lângă
ruinele romane de la Aquincum, ce purta deja denumirea de Buda şi care va
deveni „Vechea Buda” (Óbuda). Aceasta din urmă îşi pierde din importanţă şi
devine posesiune a reginei din 1343. Pesta va continua să funcţioneze ca oraş
separat; aici se afla una dintre cele mai mari pieţe de animale din regat47. Până
spre 1300, Buda a crescut continuu, însă nu fără a întâlni opoziţia unor oraşe şi
centre ecleziastice vecine, nemulţumite de dezvoltarea sa. Orăşenii din Buda
încercau să stingherească ridicarea dărilor cuvenite capitlului de la Óbuda, ca şi
strângerea taxelor de la piaţa din Buda de către călugăriţele dominicane de pe
insula Iepurilor. Nici locuitorii din Esztergom, ce beneficiau de drept de
depozit, nu erau încântaţi de ridicarea Budei, de vreme ce tot mai mulţi
negustori se îndreptau spre acest oraş. Pentru că nu recunoşteau drepturile

46 Pentru drumurile şi distribuţia oraşelor din regat, vezi recentul studiu al lui Katalin
Szende, „Towns Along the Way. Changing Patterns of Long-distance trade and the Urban
Network of Medieval Hungary”, în Towns and Communication, vol. 2 (Communication Between
Towns. Proceedings of the Meetings of the International Commission for the History of Towns, London
2007 – Lecce 2008), ed. Hubert Houben, Kristjan Toomaspoeg (Galatina: Congedo Editore,
2011), p. 196-221.
47 Oraşe paralele (trei, în cazul Budei, dacă adăugăm Óbuda) sunt întâlnite în mai multe

cazuri din regat (vezi mai jos).


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 63

Bisericii şi dreptul de depozit de care se bucura Esztergom-ul, orăşenii din Buda


au fost excomunicaţi de nu mai puţin de şase ori în secolul al XIII-lea48.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la Buda, s-a construit prima
reşedinţă regală, pe care, în 1308, Carol Robert o numea civitates nostram
principalem. Bine aşezată din punct de vedere geografic, Buda devine cel mai
important oraş al Ungariei medievale, chiar dacă în anumite momente nu a mai
găzduit familia regală (precum între 1315 şi 1323, când Carol a stat la Timişoara,
respectiv 1323 şi 1408, când regii au preferat castelul de la Visegrád)49.
La Buda, castelul regelui se afla în capătul de sud-est al dealului de lângă
Dunăre50 şi, împreună cu oraşul, forma o incintă unică; totuşi cele două părţi
erau delimitate, din motive strategice, printr-un zid puternic. Planul oraşului,
regularitatea parcelelor şi dispunerea străzilor pavate şi a porţilor de intrare
sugerează că incinta a fost gândită de la bun început ca o aşezare urbană şi nu
doar ca o fortificaţie, cu rol defensiv. Zona dintre dealul pe care se afla aşezarea
şi Dunăre depindea tot de oraş. Ca şi alte oraşe mari din Ungaria, Buda era
locuită în majoritate de germani, care locuiau în centru şi în partea de sud a
oraşului. Spre nord şi nord-vest, în apropierea porţii Vienei, exista cartierul
locuit de unguri, un mic cartier evreiesc (la nord) şi un grup de case ce
aparţineau bogaţilor negustori italieni, care controlau vânzările de mirodenii şi
mătase. În oraşele din regat, evreii rezidau în baza unui privilegiu dat de Bela al
IV-lea în 1251. Plăteau o taxă specială, census iudeorum, nu puteau face parte din
breslele meşteşugarilor şi nici nu puteau practica negoţul, fapt ce i-a încurajat să
se ocupe cu cămătăria. Se organizau pe baza propriilor principii, dar răspundeau
şi în faţa unui „judecător al evreilor”, creştin şi numit de rege51. Numărul
ungurilor a crescut constant, astfel încât în momentul în care oraşul a fost
cucerit de otomani în secolul al XVI-lea, ungurii ajunseseră să formeze
majoritatea populaţiei. În oraş se ţinea o piaţă săptămânală (sollempne), de obicei
în ziua de sâmbătă, lângă poarta Vienei. Două alte pieţe apar ulterior şi cresc în
importanţă: una, ce se ţinea vineri, se va dezvolta lângă biserica Maria
Magdalena, iar o alta lângă actuala biserică a lui Matia. Pieţe separate existau în

48 Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 140.


49 Carol nu a rezidat în Buda, deoarece oraşul i s-a opus în momentul în care a venit să
revendice coroana Ungariei (Engel, The Realm of St Stephen, p. 131-133). Sigismund de
Luxemburg revine la Buda la începutul sec. al XV-lea, unde reamenajează palatul şi
organizează o serie de reuniuni diplomatice importante (Szende, „Between Hatred and
Affection”, p. 208.
50 Unii istorici consideră că, iniţial, castelul regal s-a aflat în partea de nord-est a oraşului,

unde ar fi funcţionat până la jumătatea sec. al XIV-lea (Birnbaum, „Buda between Tatars
and Turks”, p. 139).
51 Rady, Medieval Buda, p. 82-84. Detalii cu privire la situaţia şi situarea topografică a

grupurilor etnice ce locuiau în Buda la András Végh, „Buda: the Multi-ethnic Capital of
Medieval Hungary”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 94-99.
64 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

suburbii, dar şi la Óbuda şi Pesta. Buda şi Pesta aveau dreptul de ţine şi două
bâlciuri anuale, la care veneau negustori străini52.
La origine, drepturile orăşenilor rezidau în privilegiul dat de Bela al IV-lea
locuitorilor din Pesta în 1244, înainte de a se muta pe locul actualei Buda. În
1276, Ladislau Cumanul (1272-1290) a întărit acest privilegiu, ce cuprindea
dreptul orăşenilor de a-şi alege liber reprezentanţi proprii, care aveau puteri juridice
şi administrative. Primarul, numit iniţial villicus, era ales pe un an (cu posibilitate de
realegere) şi avea puteri executive şi juridice, fiind ajutat de 12 juraţi; alegerea lor
avea loc de Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie. Dezbaterile şi judecăţile la care
participau primarul şi membrii consiliului aveau loc în primărie, ce îşi avea sediul
lângă piaţa principală a oraşului. Pentru activitatea lor, ei nu primeau o plată
lunară, ci îşi opreau o parte din amenzile date la judecăţi. Toate actele oraşului,
precum şi litigiile şi judecăţile erau redactate şi trecute în „cartea oraşului”
(statpuech) de un notar, numit pe un an. Pe acte, notarul aplica unul din sigiliile
oraşului, căci Buda avea în mod excepţional două sigilii, unul dublu, cu armele
regale pe o faţă şi simbolul oraşului (trei turnuri şi o poartă) pe alta, celălalt
sigiliu fiind simplu, cu o singură faţă, cu simbolul oraşului (din anii 1440 apare şi
sigiliul mic, sigillum minus, aplicat pe acte de mai mică importanţă). Privilegiul
proteja dreptul de stăpânire al locuitorilor asupra locurilor din oraş, proprietăţile
celor fără urmaşi urmând să revină oraşului şi nu regelui. Se acorda scutire de
vămile din ţară, cu excepţia tricesimei şi a taxelor pentru capitlul de la Óbuda.
Locţiitorul palatului regelui, trimişii, slujitorii şi chiar oaspeţii regelui nu puteau
fi găzduiţi în oraş şi nu participau la judecăţi. Ca obligaţie, în caz de război,
orăşenii trebuiau să dea regelui un număr de oameni înarmaţi. De altfel, oraşul
avea dreptul la propria gardă, ce acţiona în interiorul zidurilor, printre
însărcinările sale fiind asigurarea ordinii interne şi supravegherea posibilelor
incendii, frecvente în epocă. Codul de legi aplicat în Buda, compilat în germană
în cca. 1420 (Stadtrecht) şi cu mari împrumuturi din legile de la Magdeburg şi
Viena, avea nu mai puţin de 445 de articole (fără prolog) şi conţinea prevederi
din cele mai variate, cu accent pe drepturile şi obligaţiile comunităţii orăşenilor53.
Faptul că germanii dominau oraşul se vede din puterea de decizie pe
care o deţineau: în consiliul orăşenesc, din 12 membri, numai doi puteau fi
unguri, în timp ce jude putea fi numai o persoană care avea origine certă
germană. Situaţia se schimbă treptat în prima parte a secolului al XV-lea.
Mutarea de către Sigismund de Luxemburg a reşedinţei regale la Buda a dus la
creşterea numărului şi importanţei ungurilor din oraş. În anii '30 ai acestui secol
se observă o înrăutăţire a relaţiilor dintre unguri şi germani, fapt consemnat şi în
rapoartele trimise acasă de negustorii ce vizitau periodic oraşul. Controlul pe

52 Medieval Buda, p. 42.


53 Ibid, p. 43-63; 196, nota 144.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 65

care germanii îl exercitau asupra conducerii din Buda a fost contestat, fapt ce a
dus în cele din urmă la revoltă deschisă, în 1439. În 1440 s-a făcut un
compromis şi astfel s-a ajuns la un echilibru între unguri şi germani, judele
urmând să fie ales un an dintre germani, un an din rândul ungurilor. Alegerea
primarului şi a consiliului nu se mai făcea însă de către toţi orăşenii, ci de un
colegiu electoral, format din 100 de oameni (centumviri), jumătate unguri,
jumătate germani. Numărul germanilor a continuat să scadă, deşi ponderea lor
economică rămânea semnificativă, fapt ce a alterat pe termen lung fragilul
compromis la care se ajunsese54.
Oraşul vecin, Pesta, a depins de Buda, care numea judele şi pe cei patru
juraţi ce o reprezentau. Abia în timpul regelui Sigismund, Pesta îşi câştigă
autonomia (alegerea judelui şi a consiliului)55, pentru ca sub Matia Corvin să
devină oraş regal separat, fiind fortificat cu ziduri puternice. Renumit era târgul de
cai ce se ţinea aici, unde sursele spun că se vindeau până la 2.000 de cai pe zi56.
Au existat şi momente când autonomia oraşelor a fost încălcată de rege.
La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima parte a secolului următor, în Buda
este întâlnit un personaj nou, Rectorul, numit de rege şi cu atribuţii asemănătoare
cu ale primarului, ce nu mai este pomenit. Numirea sa se pare că avea legătură
cu reformele monetare iniţiate de rege, deţinătorii iniţiali ai funcţiei de Rector
fiind membri ai camerei regale. Ulterior, funcţia a intrat sub controlul orăşenilor
şi şi-a pierdut din importanţă în favoarea alesului locuitorilor, numit din secolul
al XIV-lea Richter sau judex57. Ingerinţele regelui în drepturile oraşului au
reapărut la sfârşitul secolului al XV-lea – prima parte a secolului următor. În
1468, Matia Corvin a contestat interdicţia găzduirii oamenilor regelui în oraş, iar
în 1492, Vladislav al II-lea a eliberat pe nobilii ce rezidau în Buda de obligaţia
plăţii taxelor către oraş. Au apărut taxe noi pentru orăşeni, pe băuturi, pietre de
moară sau plase de pescuit. Regii însă nu s-au atins de instituţiile interne ale
comunităţii, căci interesul lor era de a creşte veniturile ce mergeau la cămara
regală, pe fondul crizei economice şi politice ce afecta regatul58. Întâlnim oraşe

54 Motivul revoltei din 1439 a fost dat de uciderea în condiţii neclare a liderului taberei
ungare; în urma revoltei, prăvăliile negustorilor şi meşterilor germani au fost prădate, o
soartă asemănătoare având tezaurul regal (ibid., p. 106-109).
55 Potrivit codului de la Buda, orăşenii din Pesta l-ar fi „împrumutat” pe rege cu 1000 de

florini, obţinând în schimb mult-doritele libertăţi (Szende, „Between Hatred and Affection”,
p. 205).
56 Pentru alte detalii privitoare la organizarea oraşelor Buda şi Pesta, vezi Rady, Medieval

Buda, p. 5-6, 46-63; Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 139-147; Engel, The
Realm of St Stephen, p. 256, 261.
57 Vezi şi György Székely, „Le développement de la magistrature de la ville de Buda au

XIVe siècle”, în Folia diplomatica, Brno, 1971, p. 277-293; Rady, Medieval Buda, p. 24-39.
58 Rady, Medieval Buda, p. 115-118.
66 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

mai mici care, deşi au primit iniţial unele libertăţi de la rege, au fost dăruite
ulterior unor nobili, pe care monarhul a dorit să îi recompenseze pentru
serviciile aduse sau pentru a-şi asigura fidelitatea lor59.
Printre primele oraşe care s-au dezvoltat în regatul Ungariei se află
Esztergom, reşedinţă regală şi scaun arhiepiscopal. Stabilirea aici a unui centru
de putere laică şi ecleziastică a fost favorizată de poziţia geografică bună, la
Dunăre şi la poalele munţilor Pilis. Încă din timpul lui Geza, un castel a fost
ridicat pe dealul ce domina fluviul pentru a servi ca reşedinţă conducătorilor
unguri, refăcut ulterior, în mai multe rânduri. În ansamblul medieval de pe deal
existau două componente: castelul regal şi complexul arhiepiscopiei, la poale
dezvoltându-se aşezarea slujitorilor regali. După invazia mongolă, locuitorii din
vale au fost mutaţi pentru mai multă siguranţă pe deal, iar castelul a rămas
arhiepiscopului; regele a păstrat o parte pentru folosinţa sa, familia regală venind
deseori aici în vizită. Zona a fost asigurată cu ziduri puternice. Aşezarea din vale
nu a dispărut, ci a continuat să se dezvolte, însă a fost stingherită de drepturile
pe care Biserica încă le deţinea în acel loc (dreptul de face comerţ liber de taxe,
de a ţine târg etc.). Dezvoltarea oraşului Buda, aflat nu departe mai la sud, a stat
la baza lentei decăderi economice a Esztergom-ului după 130060.
O altă reşedinţă regală importantă se afla la Székesfehérvár, situat pe un
vechi şi important drum comercial, folosit încă de pe timpul romanilor. Aici,
regele Ştefan I a ridicat o bazilică în care a instalat tezaurul capturat de la bulgari
în 1018 şi în care apoi a fost îngropat şi au fost îngropaţi şi încoronaţi
majoritatea celorlalţi regi ai Ungariei. În apropierea bazilicii a apărut o piaţă şi o
mică suburbie, ce a fost curând înconjurată cu ziduri (civitas interior). Din secolul
al XII-lea, în afara acestor ziduri s-au aşezat (ca şi la Esztergom) grupuri de
valoni, ce au format un aşa-numit „oraş exterior”(civitas exterior). În prima parte a
secolului al XIII-lea, probabil înainte de atacul mongolilor, o parte din populaţia
din suburbii a fost mutată în centru şi sistemul de străzi a fost refăcut61.
Şi locul pe care se afla Sopron fusese locuit din antichitate; aici se aflase
oraşul roman Scarbantia, care însă nu a exercitat o influenţă propriu-zisă asupra
organizării oraşului medieval. Probabil, la începutul secolului al XI-lea, prin
refortificarea ruinelor unui zid ridicat de romani în secolul al IV-lea, s-a
construit un castel regal, pe o parte din suprafaţa actualului oraş interior. La
Sopron se întâlneşte o situaţie diferită de cea a celorlalte oraşe importante din
regat. În documente, aici sunt menţionaţi numai cives, nu şi hospites, semn că
transformarea aşezării în oraş a avut loc înainte de stabilirea coloniştilor

59 Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 157-158.


60 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 363-364; L. Gerevich, „The
Rise of Hungarian Towns along the Danube”, în Towns in Medieval Hungary, p. 28-35.
61 Gerevich, „Hungary”, p. 447-450.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 67

germani, care doar s-au alăturat comunităţii existente. Aşezarea dezvoltată în


jurul castelului a fost ridicată printr-un privilegiu de Ladislau Cumanul la rangul
de oraş (1277)62. În 1340, un rând de ziduri a fost construit pentru a proteja
oraşul, a cărui suprafaţă a crescut continuu. Ca o particularitate, la fel ca în unele
oraşe din Italia şi aici orăşenii bogaţi şi-au ridicat turnuri, adevărate simboluri ale
statutului social dar şi elemente de apărare în momentele mai tensionate63.
Mai la nord, la Győr, au coexistat două aşezări cu statut juridic diferit. O
parte a oraşului s-a organizat în baza unui privilegiu regal dat la 1271 (civitas
regalis), în timp ce cealaltă parte a rămas sub controlul episcopului local (civitas
capitularis). Faţă de alte oraşe cu situaţii similare, în cazul de la Győr cele două
componente nu erau separate de un zid şi formau o singură unitate
topografică64.
Jumătatea de sud a regatului, în special regiunea pustei, nu a cunoscut o
densitate mare de oraşe. În perioada angevină, se observă o intensificare a
procesului de urbanizare, prin ridicarea unor oraşe ca Slankamen, Eng şi
Sremska Mitrovica, ai căror locuitori se ocupau cu producerea şi comercializarea
vinului. Se mai remarcă trei centre comerciale: Pécs, Szeged şi Timişoara. Cu
intermitenţe, şi Belgradul a fost în stăpânirea regilor unguri. Deşi erau relativ
aproape de Balcani, în secolele XIV-XV, documentele arată că locuitorii din
această regiune preferau să importe bunuri sosite prin Buda sau să se ocupe cu
comerţul cu animale65.
Deşi era oraş episcopal, comunitatea urbană din Pécs se bucura de un
privilegiu destul de extins. Episcopia de aici fusese fondată de regele Ştefan I în
1009, iar primii hospites latini, veniţi din zona de graniţă lingvistică franco-
germană, sunt menţionaţi într-un act din 1181. Germanii au sosit mai târziu, pe
la 1330, şi au devenit principalul grup etnic din oraş. Alături de aceste grupuri, în
oraş s-au aşezat şi croaţi, ce aveau o stradă proprie. După invazia mongolă,
oraşul a fost fortificat cu ziduri, care înconjurau o suprafaţă destul de mare, nu
toată acoperită cu construcţii; terenul din preajma castelului episcopului a fost
până târziu folosit pentru agricultură. Deşi nu a fost niciodată oraş regal, Pécs,

62 Fügedi, Castle and Society, p. 28-31; Szende, „Some Aspects of Urban Landownership”, p. 146.
63 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 367; detalii despre planul
oraşului la Imre Holl, „The Development and Topography of Sopron in the Middle Ages”,
în Towns in Medieval Hungary, p. 96-102.
64 D. Gabler, E. Szőnzi, P. Tomka, „The Settlement History of Győr (Arrabona) in the

Roman Period and in the Middle Ages”, în Towns in Medieval Hungary, p. 24-25.
65 Engel, The Realm of St Stephen, p. 258.
68 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

ca şi Oradea mai la nord, desfăşura o activitate comercială foarte susţinută. Ca o


particularitate, în Pécs, în 1367, a fost inaugurată o universitate66.
Aflat la confluenţa Tisei cu Mureşul, Szeged a devenit oraş regal în
ultima parte a secolului al XV-lea, mai târziu decât celelalte mari oraşe ale
regatului. Acesta este şi motivul pentru care oraşul nu a fost înconjurat de ziduri
în evul mediu. De asemenea, populaţia acestui oraş a fost formată în majoritate
din unguri; germanii au preferat să se aşeze în oraşele din zona mai înaltă, din
centru, vest şi nord67. Un castel a fost ridicat aici probabil dinainte de 1241, însă
date concrete despre el există din 1321; suprafaţa sa era neobişnuit de mare
pentru castelele din regat, fiind de peste 5 hectare. Oraşul propriu-zis se afla la
sud, pe o zonă ferită de mlaştinile prezente lângă Tisa. Până la 1543, când a fost
ocupat de otomani, devenise unul din cele mai întinse şi mai populate oraşe din
regat (cca. 8.000 de locuitori). Lipsa fortificaţiilor a permis o întindere destul de
mare, căci de la nord la sud strada care unea cartierele oraşului avea peste 3 km.
Oraşul a încorporat până în secolul al XV-lea patru zone, iniţial distincte: Szeged
sau Palánk (numele modern) – oraşul iniţial –, zona Lathran, precum şi aşezările
vecine Felszeged şi Alszeged. Comunitatea din Szeged a primit încă din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea privilegiul de a ţine o piaţă săptămânală, probabil
în ziua de luni. Alte pieţe existau în Felszeged şi Alszeged, în timp ce în zona
străzii Lathran se va ţine, după 1499, un bâlci anual. Favorizaţi de situarea
oraşului în Câmpia Pannonică, orăşenii s-au remarcat prin exportul de vite, unii
dintre cei care aveau această ocupaţie fiind menţionaţi inclusiv în Italia de
nord68.
Fost centru comital, Timişoara a intrat în atenţia regilor Ungariei la
începutul secolului al XIV-lea, când Carol Robert de Anjou, nemulţumit de
ostilitatea orăşenilor din Buda şi deoarece părţile centrale şi nordice ale regatului
se aflau sub controlul nobilimii, a preferat să rezide aici (1315-1323), într-o
regiune în care avea mai mulţi susţinători. Prezenţa curţii regale a dat un
puternic impuls dezvoltării oraşului. Lucrul la fortăreaţa care îl găzduia pe rege,
reconstruită cu ziduri de piatră, necesita prezenţa unor meşteri. În 1341 sunt
menţionaţi primii „oaspeţi” (hospites de Themeswar), despre care însă nu se cunosc
prea multe date. Comunitatea orăşenilor avea dreptul de a alege un judex şi iurati
cives, însă autonomia sa era limitată de prezenţa şi autoritatea comes-ului de
Timişoara, în faţa căruia răspundeau, probabil de la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Comiţii care au deţinut această funcţie, printre care Filippo Scolari şi Pavel
Cneazul, au fost implicaţi direct în apărarea hotarului sudic al regatului în faţa

66 Perényi, „Historical Development of Hungarian Cities”, p. 374-375; Petrovics, „Foreign

Ethnic Groups”, p. 73-75.


67 Petrovics, „Foreign Ethnic Groups”, p. 76-78.
68 Kubinyi, „Urbanization”, p. 111-118.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 69

ameninţării otomane, ce a afectat şi dezvoltarea oraşului. Oraşul avea dreptul de


a ţine o piaţă regulată, în ziua de sâmbătă, iar negustorii din Timişoara s-au
remarcat în comerţul cu stofe. În 1552, Timişoara este ocupată şi integrată în
Imperiul Otoman69.
*
Până în 1541, oraşele din Slavonia, Croaţia70, Slovacia (fost teritoriu al
Moraviei Mari)71 şi Transilvania s-au dezvoltat în cadrul politic, economic, social
şi religios asigurat de regatul Ungariei, din care aceste regiuni făceau parte. Din
acest motiv, între aceste oraşe nu existau diferenţe semnificative, ci doar
particularităţi ce ţin de zona în care s-au aflat. În oraşele mari dominau germanii,
alături de croaţi în Slavonia şi Croaţia şi de unguri în unele oraşe din Slovacia şi
Transilvania. În schimb, suburbiile şi târgurile mai mici erau locuite de categorii
etnice foarte diverse, unguri, slovaci, croaţi, români, sârbi sau ruteni.
În sudul regatului, din secolul al XIII-lea, în special după 1241, apar o
serie de aşezări bazate pe comerţ şi mici meşteşuguri, dintre care se remarcă
Križevci, Koprivnika, Varaždin, Vukovar sau Samobor. Nu toate aceste oraşe
au dobândit privilegii72. Cel mai important oraş din Slavonia se afla la Zagreb.
De la sfârşitul secolului al XI-lea, odată cu cucerirea acestui teritoriu de către
unguri, aici s-a înfiinţat o reşedinţă episcopală (1091-1095), lângă care s-a
dezvoltat o aşezare (Kaptol), în care locuiau servitorii şi oamenii dependenţi de
episcopie. În 1198, viitorul rege Andrei al II-lea, pe atunci herţeg al Dalmaţiei şi
Croaţiei, a emis un privilegiu în favoarea episcopului, căruia i se confirma
autoritatea asupra locuitorilor din Kaptol, la acea vreme unguri, „latini”
(colonişti italieni) şi slavi. Cele trei grupuri etnice se vor regăsi şi în suburbia

69 István Petrovics, „The Fading Glory of a Former Royal Seat: the Case of Medieval
Temesvár”, în The Man of Many Devices, p. 530-534.
70 Slavonia ocupa în evul mediu o suprafaţă mai mare decât astăzi. De asemenea, de la

începutul sec. al XII-lea, oraşele de pe coasta Dalmaţiei s-au aflat periodic sub influenţa
regelui Ungariei, însă şi-au păstrat specificul. Aceste oraşe vor fi discutate succint la capitolul
referitor la oraşele de la sud de Dunăre.
71 Conceptul politic şi geografic Slovacia este de dată recentă; prima dată apare într-o petiţie

adresată împăratul Franz Josef în 1849 (Stanislav J. Kirschbaum, A History of Slovakia. The
Struggle for Survival (New York: St. Martin’s Press, 1995), p. 9).
72 Stanko Guldescu, History of Medieval Croatia (Haga: Mouton, 1964), p. 278; Sima Ćirković,

D. Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle et la production marchande aux XIIIe - XVe


siècles dans les régions actuelles de la Yougoslavie”, în Balcanica, Belgrad, XIII-XIV (1982-
1983), p. 48-49.
70 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

comercială dezvoltată în apropiere, numită Gradec (Grech); lor li se adaugă un al


patrulea grup, cel al coloniştilor germani73.
Anul 1242 a reprezentat momentul transformării statutului legal al
Zagrebului. După distrugerile provocate aici de tătari, Bela al IV-lea a acordat
suburbiei un privilegiu. Carta regală cuprinde dorinţa regelui de a „întemeia un
oraş liber” (libera regia civitas in Zagrabia, in monte Grech), „oaspeţii” fiind chemaţi
„să întărească şi să fortifice această parte a regatului”. Principiile cuprinse în
acest act nu diferă de cele întâlnite în alte acte asemănătoare date oraşelor din
Ungaria medievală: locuitorii erau liberi să-şi aleagă reprezentanţii şi puteau
dispune după voie de proprietăţile din oraş. S-au acordat scutiri de taxe, cu
condiţia furnizării unui număr de oameni înarmaţi în caz de conflict; această din
urmă obligaţie a fost ridicată în 1266, când s-a hotărât ca oraşul să plătească
anual 40 de mărci de argint. Tot în 1266, Bela al IV-lea l-a numit pe camerarul
Archynus ca jude al oraşului, fapt ce a stârnit opoziţia locuitorilor, nemulţumiţi
că li se încălca dreptul de liberă alegere. În consecinţă, regele a cedat şi a
reconfirmat toate drepturile orăşenilor. Episcopul a păstrat în subordinea sa
aşezarea de la Kaptol, de lângă catedrala episcopală, în timp ce banul Croaţiei
primea de la locuitorii din Gradec daruri simbolice, doar cu ocazia luării funcţiei.
Cele două aşezări erau separate doar de un râu, însă fiecare avea zidurile, statutul
şi economia sa. Zeciuiala pe care orăşenii din Gradec trebuiau să o plătească
episcopului ce rezida în Kaptol a fost o permanentă sursă de nemulţumire, la fel
taxele impuse negustorilor din Kaptol de cei din Gradec. În timp, între cele
două comunităţi s-a dezvoltat o accentuată rivalitate, finalizată deseori prin lupte
violente74. Ca o particularitate, din 1377 (prin decizia regelui Ludovic), cele
patru comunităţi distincte din Gradec („latinii” = italienii, ungurii, germanii,
„slavii” = croaţii) aveau drepturi egale şi împărţeau conducerea aşezării. Fiecare
parte dădea doi judecători şi patru juraţi, pentru o vreme consiliul oraşului fiind
format din 24 de membri (în secolul al XIV-lea). Numărul însă a fluctuat; în
1461, erau 19 membri, iar în 1465, nu mai puţin de 33, semn că între comunităţi
existau dispute75.
Iniţial, Zagrebul a stat în plan secund faţă de oraşele mai mari, ca Buda,
Bratislava sau Trnava. A crescut în importanţă datorită prezenţei negustorilor
veneţieni care veneau până aici, oraşul fiind situat pe drumul ce lega Pannonia
de Italia. Afluxul mare de negustori a făcut ca din 1372 în acest loc să se

73 John V. A. Fine Jr., When Ethnicity did not matter in the Balkans. A Study of Identity in Pre-

Nationalist Croatia, Dalmatia, and Slavonia in the Medieval and Early-Modern Periods (Ann Arbor:
The University of Michigan Press, 2006), p. 73-75.
74 Guldescu, History of Medieval Croatia, p. 277-279; Rady, Medieval Buda, p. 28-29.
75 Fine Jr., When Ethnicity, p. 75.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 71

organizeze nu mai puţin de trei bâlciuri anuale76. După dispariţia regatului


Ungariei, oraşul a reuşit să evite stăpânirea otomană şi a intrat sub controlul
Imperiului Habsburgic77.
*
Înainte de cucerirea de către unguri, în Moravia Mare existau o serie de
aşezări care se aflau deja în faza pre-urbană78. În acest teritoriu, locuit de slavii
apuseni, aşezări fortificate s-au dezvoltat de-a lungul râurilor, ca reşedinţe ale
unor triburi şi locuri de schimb pentru regiunile înconjurătoare (la Preslav,
viitorul Pressburg/Bratislava, Nitra etc.)79. Teritoriul Slovaciei a intrat destul de
repede (după 907) sub stăpânirea ungurilor stabiliţi în Pannonia. În secolele XI-XII,
s-au ridicat o serie de castele pentru a servi reprezentanţilor regelui sau noilor
stăpâni de domenii; multe continuau vechi fortificaţii sau aşezări slave:
Bratislava, Nitra, Tekov etc. În afara zidurilor acestor castele s-au dezvoltat
târguri. Şi aici, un rol considerabil l-a deţinut revigorarea comerţului şi a
drumurilor. Importante devin drumurile ce legau Buda de Polonia, cele ce
urmau văile râurilor Hornád şi Torysa, „drumul Boemiei”, ce lega Rutenia de
Boemia etc80. Semne ale dezvoltării comerţului s-au păstrat în acte din secolul XI –
începutul secolului al XIII-lea, în care apar termeni ce surprind aşezări implicate
în negoţ: suburbia, mercatus sau forum. Acesta din urmă pare să fie folosit cu
predilecţie, căci se impune în terminologie, din prima parte a secolului al XIII-lea.
Din 1206, întâlnim formula forum liberum, ce pare să marcheze o schimbare în
statutul unor aşezări-târguri, care încep să primească scutiri fiscale (Guerla,
Svätý Jur). Termenul burgum, cu sens de „oraş”, apare într-o diplomă papală din
1221 referitoare la Bratislava, nefiind folosit în sursele locale. Istoricii consideră
că la cumpăna secolelor XII-XIII doar patru aşezări evoluaseră spre etapa de
aglomeraţii cu caracter urban: Nitra, Bratislava şi, probabil, Trenčin şi Banská
Štiavnica. Politica de promovare a oraşelor dusă de regele Bela al IV-lea al

76 Desanka Kovačević-Kojić, „Le développement économique des agglomérations urbaines


sur le territoire actuel de la Yougoslavie du XIIIe au XVe siècle”, în Actes du IIe Congrès
International des études du sud-est européen, tom II, Histoire (Atena: 1972), p. 169.
77 Pentru istoria Zagrebului, vezi şi Klaus-Detlev Grothusen, Entstehung und Geschichte Zagrebs

bis zum Ausgang des 14. Jahrhunderts (Wiesbaden: Otto Harrassowitz, 1967). Privilegiile de la
1242 şi 1266 sunt redate aici la p. 276 şi 279.
78 Şi în problema începuturilor oraşelor slovace întâlnim disputa istoriografică referitoare la

importanţa colonizării germane. Dezbaterea priveşte de fapt criteriile definirii oraşului, din
perspectivă economică (aşezarea ca loc de schimb şi producere de mărfuri) sau juridică
(aşezarea ce deţine un statut aparte) (vezi Richard Marsina, „Pour l'histoire des villes en
Slovaquie au Moyen Âge”, în Studia Historica Slovaca, Bratislava, VIII (1975), p. 23-25).
79 Jiři Hrůza, Dobroslav Libal et al., Development of the Historical Towns of Czechoslovakia, în

E. A. Gutkind, International History of City Development, vol. VII, p. 126-127.


80 Hrůza, Libal, Development, p. 134.
72 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Ungariei se face simţită şi în Slovacia. Trnava este una dintre primele aşezări
care a primit o cartă prin care i s-a recunoscut statutul de oraş (1238), fiind
urmată de Starý Tekov (1240). Se crede că şi Zvolen şi Krupina ar fi primit
privilegii, însă datorită distrugerii actelor în cursul invaziei mongole, regele le-a
reînnoit ulterior81. La fel ca în restul regatului ungar, fenomenul urbanizării ia
amploare după devastatorul atac al mongolilor. Încurajarea colonizării se face
simţită şi aici. Un bun exemplu este dat de întinsa pădure regală de la Zvolen.
Bela al IV-lea a distribuit pământ în această regiune, 28 de sate fiind create până
la sfârşitul secolului. De asemenea, în trei decenii şapte localităţi au primit sau li
s-au reînnoit drepturi urbane: Zvolen (probabil confirmare, 1243), Krupina
(probabil confirmare,1244), Košice (cca. 1247-1248), Nitra (1248), Banská
Štiavnica (înainte de 1255), Banská Bystrica (1255) şi Komárno (1265), toate
aflate pe „pământ regal”82. În zonă, în jur de 30 de aşezări au devenit oraşe în
urma acestor carte de libertăţi. Motivele pentru care regele a acordat privilegii
sunt aceleaşi ca în restul regatului. Se urmărea: încurajarea venirii de colonişti
străini, în special în mine; creşterea veniturilor regale; asigurarea loialităţii
nobililor ce au primit pământ. Şi în oraşele din Slovacia s-au impus variante ale
dreptului german, preluate de la oraşe din Ungaria (Buda sau Székesfehérvár). În
secolul al XIV-lea, creşte numărul oraşelor ce primesc privilegii de la seniorii
laici şi ecleziastici sau de la dregătorii regali. Oraşele mai vechi din regiune devin
acum model de organizare pentru oraşele noi. Bardejov devine oraş regal în
1376 şi preia elemente de drept folosite la Košice şi Buda, iar Prešov preia în
1374 sistemul folosit la Spiš şi Buda. În secolul următor, numărul oraşelor mici
creşte, la fel numărul centrelor ce puteau găzdui târguri anuale83.
În Slovacia, s-au dezvoltat multe din oraşele miniere ale regatului
Ungariei: Krupina, Banská Štiavnica, Banská Bystrica şi Kremnica. În mine,
rolul coloniştilor germani a fost foarte important, pentru că au venit cu o
tehnică de exploatare şi un mod mai avansat de organizare a muncii. În Banská
Bystrica şi-a stabilit sediul afacerilor Jan Thurzó, care a exploatat la cumpăna
secolele XV şi XVI mare parte din minele din Slovacia în alianţă cu firma
Fugger84.

81 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 27-32.


82 Hrůza, Libal, Development, p. 154; Engel, The Realm of St Stephen, p. 113. Primul act emis de
un oraş slovac, păstrat până azi, datează din 1275 şi a fost emis de orăşenii din Banská
Štiavnica (Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 22; vezi şi p. 33).
83 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 42-43, 55; în 1473, codul de la

Magdeburg a fost tradus în cehă la Žilina (Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 56). Pentru
dimensiunile fenomenului de locatio în nordul Ungariei, vezi Körmendy, Melioratio Terrae,
1995.
84 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 55.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 73

Intensificarea comerţului cu Boemia, Polonia şi Rusia face ca oraşele din


Slovacia să cunoască în secolele XIV-XV o dezvoltare economică fără
precedent. Bratislava devine curând al doilea oraş ca importanţă din regat, la
acest lucru contribuind şi poziţia favorabilă, la Dunăre, pe vechiul drum ce lega
Buda de Viena şi Regensburg. Nici Košice nu stătea mai rău, devenind în secolul
al XV-lea al treilea oraş din regat. De drept de depozit s-au bucurat Košice,
Bratislava, Bardejov şi Levoča85.
Cartele de privilegii stabileau nivelul autonomiei comunităţii orăşenilor,
la fel ca în restul regatului. La conducere se afla un villicus, judex sau maior villae,
ales pentru un an de către orăşeni, unele privilegii precizând necesitatea
prezentării celui ales în faţa monarhului, ce îl confirma. Conducătorul
comunităţii avea puteri juridice, care variau în funcţie de caz: în unele oraşe,
precum Krupina, putea judeca toate pricinile; în altele, precum Jasov, era limitat
la problemele mărunte, fiind flancat de un judecător numit de rege sau de
conducătorul comitatului (comes/ispán, numit aici şi zupan86). În regiune, corpul
juraţilor este atestat în secolul al XIII-lea numai în patru cazuri: Trnava,
Krupina, Nitra şi Bratislava. Menţiunile referitoare la consiliul celor 12 juraţi se
înmulţesc în secolul XIV87. Cartele acordau oraşelor şi alte drepturi: de a păstra
toate taxele strânse din piaţă, de a-şi alege propriul preot paroh, de a schimba
bani vechi cu bani noi (la Trnava, sub supravegherea conducătorului
comunităţii), de a exploata resursele subsolului (fără restricţii, la Iasov; cu plata
unor taxe, la Banská Bystrica), de a pescui şi vâna liber etc. Orăşenii aveau şi
obligaţii faţă de rege sau stăpânul ecleziastic. La Zvolen şi Krupina, privilegiile
nu prevedeau plata vreunei taxe de către locuitori; în celelalte oraşe se cerea un
impozit pe teren (terragium), de obicei, o sumă fixă pentru toată comunitatea.
Taxa provenea din obligaţia coloniştilor de a plăti regelui o sumă pentru că s-au
stabilit pe „pământul regal”. În oraşele miniere, taxa nu se lua, regele păstrându-
şi veniturile obţinute din exploatarea minelor. Ca peste tot, un loc important în
cartele de privilegii îl deţin îndatoririle militare, oraşele fiind obligate să dea
regelui un număr de oameni înarmaţi şi arme: 12 oameni înarmaţi la Nitra, unul
la o sută de case la Krupina şi Starý Tekov88. De la sfârşitul secolului al XIV-lea,
oraşele din regiunea Slovaciei au încheiat înţelegeri cu scopul de a-şi apăra
libertăţile politice şi economice: o alianţă a fost formată de oraşele miniere
Banská Bela, Banská Štiavnica, Kremnica, Nova Bana şi Banská Bystrica, în
timp ce o alta a fost încheiată între marile centre comerciale de la Bardejov,
Košice, Sabinov, Bardejov şi Levoča (Pentapolis)89.

85 Hrůza, Libal, Development, p. 155; Engel, The Realm of St Stephen, p. 257, 259.
86 Termenul provine din cuvântul slav jupan (Fügedi, Castle and Society, p. 18).
87 Marsina, „Pour l'histoire des villes en Slovaquie”, p. 34-35.
88 Ibid., p. 36-42.
89 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 54-55.
74 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

La intrarea Dunării în regat, la confluenţă de râuri şi de drumuri, s-a


dezvoltat oraşul Bratislava. La origine, aici s-a aflat o fortificaţie slavă, preluată
de unguri după 907 şi transformată în castel. În 1291, aşezarea ce se dezvoltase
în apropiere a primit o cartă de libertăţi de la Andrei al III-lea (1290-1301).
Producerea şi comercializarea vinului a jucat un rol important în dezvoltarea
oraşului, căci actul din 1291 îi scutea de taxe pe orăşenii ce plantau vii noi.
Locuitorii au primit dreptul de a-şi reglementa legile, folosind proceduri juridice
proprii90. Sigismund de Luxemburg a acordat o atenţie deosebită oraşului, spre
finalul domniei sale organizând aici un vast program de consolidare şi extindere
a fortificaţiilor castelului, unde se pare că plănuia chiar să se mute. Ca o
recunoaştere a efortului depus de orăşeni în acest sens, împăratul a acordat în
1436 mai multe carte, prin care confirma vechiul privilegiu, stema oraşului şi îi
ierta pe locuitori de taxele vamale91.
Ca şi alte oraşe ale regatului, Bratislava, dar şi Košice, erau dominate de
germani. În perioada 1261-1332, din cei 63 de locuitori din Košice ale căror
nume sunt cunoscute, 48 au o clară origine germană. Numele germane domină
şi consiliul orăşenesc92. În unele oraşe, mai mici, numărul şi importanţa
economică a slovacilor este în creştere, fapt confirmat chiar de rege. În 1381,
Ludovic cel Mare acordă Privilegium pro Slavis, prin care slovacii din Žilina
primeau drepturi egale cu germanii din oraş. La fel ca la Buda mai târziu, ei
urmau să ocupe jumătate din numărul juraţilor, iar primarul urma să fie ales
alternativ, un an din rândul germanilor, un an dintre slovaci. La Kremnica, abia
în 1516 slovacii au primit dreptul de a cumpăra case în oraş. În secolul al XV-lea, pe
lângă latină – limba oficială –, în oraşe se foloseau germana, maghiara, dar şi
ceha şi slovaca. Grupuri de evrei trăiau în Nitra, Trnava, însă de o situaţie
deosebită se bucurau evreii din Bratislava. În carta oraşului se preciza că ei să
beneficieze de aceleaşi drepturi cu ceilalţi locuitori93.
*
Am preferat, din mai multe motive, să integrăm partea referitoare la
oraşele din Transilvania la cercetarea fenomenului urban din regatul medieval al
Ungariei. În primul rând, oraşele de aici, până la începutul secolului al XVI-lea
(când regatul practic a dispărut), au evoluat în cadrul instituţional creat de
regalitatea maghiară, diferenţele dintre centrele urbane din spaţiul intra-carpatic
şi cele de mai la vest nefiind majore. În al doilea rând, cercetarea noastră pune
accent pe felul în care au evoluat oraşele de la răsărit şi sud de Carpaţi, care
prezintă caracteristici deosebite. Prin urmare, am preferat doar să prezentăm

90 Rady, Medieval Buda, p. 20; Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 51.


91 Szende, „Between Hatred and Affection”, p. 206, 209.
92 Rady, Medieval Buda, p. 17.
93 Kirschbaum, A History of Slovakia, p. 46, 54-56.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 75

cadrul urban regional în care au evoluat aceste din urmă oraşe, precum şi
influenţele care au venit din această largă regiune; includem aici şi Transilvania,
cu care centrele urbane din Ţara Românească şi Moldova au avut relaţii speciale,
economice şi sociale, dar şi politice, dacă luăm în considerare raporturile dintre
comunităţile din oraşele transilvane şi domnii de peste munţi. Acest caracter
aparte al relaţiilor dintre Transilvania şi ţările române ne-a determinat să
insistăm pe specificul oraşelor din interiorul Carpaţilor, cu riscul de a repeta
unele lucruri, deja spuse la prezentarea oraşelor din restul regatului medieval al
Ungariei. Prezenţa în Transilvania a unui grup de oraşe dominate de germani a
contribuit la un anumit specific local, ce trebuie prezentat separat94.
Pentru perioada de dinainte de cucerirea de către unguri, cercetările
arheologice au scos la iveală urmele unor fortificaţii locale, în care rezidau
conducătorii unor formaţiuni politice, voievodate, din această zonă (locuite de
români şi slavi, cărora li se vor adăuga ulterior pecenegi, cumani, unguri etc.). În
jurul acestora, se presupune că s-au dezvoltat primele aşezări cu caracter
preurban: Morisena-Cenad, Biharea, Cuvin, Dăbâca, Breaza, Bălgrad (Alba
Iulia), Cluj-Mănăştur şi Oradea. Unele din centrele fortificate din Transilvania
au rămas sub controlul populaţiei locale şi după instaurarea stăpânirii Ungariei,
până la începutul secolului al XIII-lea (cazul Medieşului)95.
Nu trebuie exclusă posibilitatea ca şi pe locul unde mai târziu coloniştii
germani şi-au ridicat oraşe după „modelul central-european” să fi existat,
precum în Polonia, târguri ale populaţiei autohtone. Unele dintre aceste aşezări,
devenite centre comitale sau reşedinţe episcopale, s-au transformat după secolul
al XIII-lea în oraşe, altele au decăzut, supravieţuind ca simple sate aflate în
stăpânirea unor nobili96.
Pentru că teritoriul Transilvaniei a fost parte a Imperiului Roman,
câteva din oraşele medievale au apărut pe locul unor vechi aşezări romane. În
acest caz, avem de-a face cel mult doar cu o continuitate topografică şi, parţial,
de locuire, nu una la nivel urban; oraşele nou-apărute din secolele XIII-XIV nu
au preluat numele oraşelor romane, în schimb, noii locuitori au fost atraşi de

94 În istoriografia română, se simte lipsa unei sinteze noi cu privire la oraşele din

Transilvania, ce să ia în discuţie cele mai recente cercetări (şi interpretări) din domeniu.
95 Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler

(Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, 2003), p. 204-211; Papacostea, Românii în secolul al


XIII-lea, p. 72-74.
96 În unele din aşezările respective s-au descoperit elemente ce indică existenţa unor

fortificaţii din piatră, lemn şi pământ, urme ale unor biserici şi necropole, precum şi
numeroase dovezi ale unei bogate activităţi comerciale şi meşteşugăreşti (Mircea Rusu,
„Aspecte ale genezei târgurilor şi oraşelor medievale din Transilvania”, în HU, II (1994), nr. 1,
p. 24-41).
76 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

poziţia favorabilă şi de posibilităţile de fortificare ale locului97. Venirea


coloniştilor străini (hospites) a impulsionat economia regiunii contribuind la
dezvoltarea fenomenului urban. Coloniştii sunt puşi în legătură şi cu ridicarea de
noi fortificaţii, căci o parte dintre ei au fost aşezaţi în regiuni de hotar, unde
aveau îndatoriri militare98. Istoricii nu s-au pus de acord în privinţa zonelor de
unde au venit coloniştii. Analizele lingvistice, etnografice şi arheologice au
impus concluzia că aceşti hospites au venit din Flandra, Valonia şi din diferite
regiuni ale Imperiului Romano-German, din zona renană de vest, din Franconia,
aşezându-se în teritorii situate în sudul, centrul şi nord-estul Transilvaniei (în
perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XII-lea şi secolul al XIII-lea). Cu
toate că veneau din regiuni relativ diferite, coloniştii instalaţi în Transilvania au
primit şi şi-au asumat în timp numele generic de saşi. La acest lucru a contribuit
faptul că printre ultimii veniţi, dar şi printre cei mai numeroşi, ar fi fost
coloniştii originari din Saxonia99. Regele Ungariei a fost interesat în susţinerea
acestor colonizări pentru că dorea să-şi consolideze puterea în teritoriile
cucerite. În acelaşi scop, în răsăritul provinciei au fost instalaţi secuii, grup a
cărui origine etnică nu este foarte clară (rămăşiţe ale unor triburi khabaro-
chazare?)100. Spre deosebire de saşi, secuii nu aveau tradiţie urbană şi nici nu au
format oraşe importante în teritoriile în care s-au aşezat.
În Transilvania, cele mai multe enclave de populaţie germană se află în
zonele locuite în majoritate de români, pe pământurile integrate în domeniul
regal. Situaţia este similară cu cea din Slovacia, descrisă mai sus. Izvoarele
păstrate sugerează că venirea unor colonişti germani în Transilvania are loc încă
din prima parte a sec. al XI-lea (vezi Anselm de Braz, bănuit că ar fi întemeiat
Broos-Orăştie). O menţiune mai concretă datează din 1192-1196, ce face de fapt
referire la un eveniment petrecut mai înainte, în timpul regelui Geza al II-lea
(1141-1161), autorul daniei către un grup de colonişti a unui loc în
Transilvania101. Protejaţi de privilegii regale, numărul „oaspeţilor” a crescut.
Aceştia s-au aşezat în regiunile aflate în jurul viitoarelor oraşe Sibiu, Orăştie,
Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Braşov şi Bistriţa. Părţile sudice ale Transilvaniei apar
însă ca deserta în actele regale, motiv pentru care ar fi fost acordate noilor-veniţi.

97 Konrad Gündisch, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare”, în


Oraşe şi orăşeni/Városok és városlakók, ed. Ionuţ Costea et al. (Cluj-Napoca: Editura Argonaut,
2006), p. 51-53.
98 Pe larg, în Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi

teritoriile învecinate (sec. XIII-XVI) (Cluj-Napoca: Editura Mega, 2005), p. 401-412.


99 Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, ed. a II-a, trad. de Anamaria Haldner

(Bucureşti: Editura Kriterion, 1992), p. 100-102.


100 Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul

(Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 1997), p. 156-159.


101 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 74-76, 101.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 77

Unii specialişti au combătut ideea existenţei unui teritoriu nepopulat în sudul


Transilvaniei, pentru că tocmai aici s-ar afla o zonă de locuire românească,
atestată arheologic şi prin izvoare narative. S-au adus diverse argumente legate
de ceea ce se înţelegea prin formula de terra deserta102, astfel că nu vom repeta
cele afirmate de alţi cercetători, ci vom introduce un alt argument în favoarea
ideii existenţei aici a unei populaţii româneşti103. Argumentul vine dintr-un
spaţiu învecinat, Polonia. Şi aici, în regiunile de margine ale Poloniei Mari (la
Naklo, Wieleń şi în dioceza Lubusz), s-au acordat coloniştilor teritorii numite
deserta în documente. Cercetările lui Piotr Górecki au arătat că prin „teritoriu
deşert” nu se înţelegea un spaţiu nepopulat, ci unul slab cultivat şi neaducător de
venituri pentru Biserică, şi prin venituri oamenii Bisericii înţelegeau dijme104. În
Transilvania locuiau români, care nu plăteau dijme către Biserica Catolică, prin
urmare este uşor de înţeles de ce spaţiul amintit mai sus a fost acordat
coloniştilor. Pe lângă beneficiile aduse regalităţii, aceştia din urmă erau şi
catolici. Regalitatea a apelat la colonişti, căci teritoriul locuit de „schismatici” era
considerat desertum, lipsit de organizare politică, religioasă şi chiar economică de
tip occidental. Chiar dacă în zona de margine, lăsată liberă pentru apărarea
hotarului regatului (potrivit sistemului „prisăcilor”, indagines, gyepű), populaţia ar
fi fost evacuată, este greu de crezut că acest lucru s-a făcut pe un spaţiu atât de
întins105.
Primul dintre actele importante care reglementa relaţiile dintre saşi şi
regalitate este Diploma andreană, emisă în 1224 de regele Andrei al II-lea, care
preciza drepturile şi obligaţiile celor două părţi106. Pe fondul încordării relaţiilor
dintre regalitate şi cavalerii teutoni stabiliţi în 1211 în Ţara Bârsei, saşilor li s-a
garantat o largă autonomie, care cuprindea drepturi juridice, organizare diferită
de restul voievodatului107 prin desfiinţarea comitatelor şi trecere direct sub

102 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ed. a II-a (Cluj: Editura Dacia, 1972), p. 126-128;
Nägler, Aşezarea saşilor, p. 117-123.
103 Acest subiect nu reprezintă obiectul lucrării de faţă, însă l-am menţionat datorită

identificării în timpul cercetărilor noastre a unor argumente ce merită amintite, în cadrul


unei dispute istoriografice ce necesită o nouă abordare, echilibrată şi pe deplin eliberată de
marotele naţionaliste.
104 Piotr Górecki, „Adaptations of German Law: Regional Peripheries and Tenurial

Variations”, în Górecki, Economy, Society, and Lordship in Medieval Poland, p. 262-275, în special
p. 273-275.
105 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 114-125; Engel, The Realm, p. 73-74. Detalii în K. Horedt, Contribuţii

la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1958), p. 109-131.
106 Documentul restabilea şi, probabil, completa obligaţiile şi privilegiile acordate saşilor de

către regele Geza al II-lea (DIR, veacul XI, XII şi XIII, C, vol. I (1075-1250), p. 208, nr. 157).
107 În urma acestor reorganizări, voievodul Transilvaniei, numit de rege, urma să îşi exercite

autoritatea numai asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Hunedoara,
78 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

jurisdicţie regală, cu drept de sigiliu. Comunităţilor de saşi li s-a acordat şi


dreptul de a-şi alege liber din rândul lor reprezentanţi, ce au primit autoritate
asupra pricinilor mărunte, singurele instanţe juridice superioare fiind comitele de
la Sibiu şi regele (ce numea comitele). De asemenea, ei şi-au păstrat propria
tradiţie juridică. Saşii au fost organizaţi în şapte scaune, aflate pe pământul regal,
fundus regius, centrul acestora fiind stabilit la Sibiu108. În schimb, regele primea
bani, 500 de mărci de argint anual, şi trupe, în caz de necesitate; 500 de luptători
urmau să lupte în campaniile din interiorul regatului, 100 în afara acestuia. Saşii
erau obligaţi să îl găzduiască pe rege de trei ori pe an, iar pe voievodul
Transilvaniei de două ori. Actul cuprindea şi prevederi economice: negustorii
saşi care mergeau cu mărfuri în regat erau scutiţi de vămi, iar târgurile pe care le
ţineau în aşezările lor erau scutite de taxe109. Din perspectiva dezvoltării
oraşelor, comerţul era încurajat, implicit şi apariţia unor aşezări comerciale. Tot
acum se decide ca Biserica din Sibiu să nu intre sub autoritatea episcopului
Transilvaniei, ci direct sub cea a arhiepiscopului de Esztergom. Din secolul al
XIV-lea, putem vorbi de opt scaune (sedes) săseşti, cu centrul la Sibiu, Sebeş,
Cincu, Rupea, Orăştie, Nocrich, Miercurea Sibiului şi Sighişoara. În 1402, regele
Sigismund le-a alipit districtele de la Mediaş şi Şeica, locuite tot de saşi, care
fuseseră până atunci dependente direct de puterea regală. Celelalte zone unde s-
au aşezat saşii, Braşovul, Bistriţa şi Rodna, au avut o organizare separată de cea a
germanilor din Sibiu, fiind districte110. La 1241, momentul primului val al
atacurilor mongolilor, ce au afectat grav şi Transilvania111, aşezările ridicate de
saşi în regiune, la Braşov, Sibiu şi Bistriţa, atinseseră probabil un stadiu pre-urban.
După încetarea primului atac major al mongolilor, situaţia economică a
regatului s-a îmbunătăţit şi a permis continuarea urbanizării acestei regiuni. A
doua jumătate a secolului al XIII-lea - secolul al XIV-lea se caracterizează prin
extinderea relaţiilor comerciale şi prin folosirea tot mai intensă a unor noi
drumuri care traversau Transilvania venind din Europa Centrală (de la Viena şi
Buda, prin Oradea), mergând spre sudul şi estul Carpaţilor112. Aceşti factori au
permis dezvoltarea oraşelor, cele mai importante fiind cele din zona în care s-au

Târnave, Turda şi Alba (Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 217, 240; Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi
îndatoririle oraşelor, p. 146-147).
108 DIR, veacul XI, XII, XIII, C, I, p. 210, nr. 157. Actul din 1224 stabilea statutul saşilor din

regiunea celor şapte scaune, ce se întindea de la Orăştie la Baraolt. Un al optulea scaun se va


dezvolta după jumătatea sec. al XIII-lea la Sighişoara. La începutul sec. al XV-lea, au fost
alipite provinciei Sibiu, cele Două Scaune, Mediaş şi Şeica (Nägler, Aşezarea saşilor, p. 215-216).
109 Vezi şi analiza lui Papacostea din Românii în secolul al XIII-lea, p. 151-152.
110 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 214-216, 224-228; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 222-224; Engel,

The Realm of St Stephen, p. 114-115.


111 Carmen miserabile în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V (Bucureşti: 1935),

p. 72-97.
112 Szende, „Towns Along the Way”, p. 211-216.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 79

instalat saşii. Privilegiile date acestora conţineau prevederi care arătau că ei erau
interesaţi să facă negoţ, activitate încurajată, căci era avantajoasă pentru
regalitate. Am arătat că interesul puterii centrale de a susţine oraşele era dublu:
economic, pentru că se încerca obţinerea de venituri sigure (în cazul oraşelor
săseşti din Transilvania, prin stabilirea unei dări fixe, anuale)113, şi politico-
militar, prin asigurarea de către oraşe a unui număr de oşteni, în caz de conflicte,
interne sau externe. Pe lângă experienţa pe care o aveau în meşteşuguri, comerţ,
dar şi în planificarea muncii sau în organizarea riguroasă a aşezărilor în care
trăiau, coloniştii au beneficiat de o poziţie geografică favorabilă. În ceea ce
priveşte dispunerea reţelei de oraşe din Transilvania, se observă aşezarea celor
mai mari oraşe, care erau cele locuite de saşi, în zonele de margine, în apropierea
trecătorilor Carpaţilor. Sibiul, Braşovul şi Bistriţa reprezentau adevărate „punţi
de legătură” între regatul Ungariei şi zonele de la sud şi est de munţi, fiind pieţe
de desfacere pentru produsele venite dinspre Orient, prin amintitele ţări
române. Clujul, un alt oraş ce va deveni important, se afla la intrarea dinspre
vest în Transilvania, dar pe drumul ce venea de la Buda. La fiecare ieşire/intrare
importantă din Transilvania s-a dezvoltat un oraş. Prin urmare, atât aspectul
comercial, cât şi cel geografic au fost hotărâtoare pentru dispunerea urbană din
Transilvania. Densitatea nu era foarte mare: între majoritatea oraşelor exista o
distanţă de 60-65 de kilometri. Centrele urbane importante reprezentau repere şi
etape de drum obligatorii pentru negustori, dar şi pentru locuitorii regiunilor
învecinate, care nu puteau călători prea departe pentru a vinde sau cumpăra
produsele necesare114.
În centrele săseşti, conducerea era împărţită între reprezentantul regelui
şi cel al orăşenilor. În fruntea comunităţilor se aflau comiţi (comes/comites, în
graiul săsesc grew, greb, respectiv greavi în română), probabil numiţi, şi juzi locali
(Hann, villicus), aleşi de comunitate; fiecare scaun avea la conducere un jude
scăunal (ales de locuitori), secondat de judele regal (numit de rege, adesea tot
din rândul greavilor); cel mai important dregător era comes Saxonum, ce rezida la
Sibiu. În mai multe rânduri, această poziţie a fost deţinută de comitele secuilor,
apoi de voievodul Transilvaniei, motiv pentru care, probabil, Carol Robert de
113 La jumătatea sec. al XV-lea, într-o vreme când regele se confrunta cu mari probleme
interne şi externe, oraşele contribuiau anual la veniturile regale cu 7.000 de florini. În aceeaşi
perioadă, din Transilvania, se strângeau, împreună cu suma fixă datorată de centrele săseşti,
13.000 de florini (Bak, „The Late Medieval Period”, p. 68).
114 Paul Niedermaier, „Reţeaua de oraşe în Transilvania medievală”, în HU, I (1993), nr. 1,

p. 22-25. Zona de sud-vest a Transilvaniei făcea excepţie de la situaţia amintită, aici oraşele
fiind mai apropiate; Sebeş, Alba-Iulia şi Orăştie se aflau la mică distanţă unul de celălalt.
Pentru evoluţia oraşelor mari din Transilvania, vezi şi Paul Niedermaier, „Dezvoltarea
urbanistică şi arhitectonică a unor oraşe transilvănene din sec. al XII-lea până în sec. al XVI-lea”,
în Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, coord. L. Bányai
(Bucureşti: Editura Politică, 1976), p. 115-201.
80 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Anjou a eliminat-o şi a înlocuit-o cu un judecător regal (judex regis), numit dintre


comiţi, prima oară menţionat în 1329115. În oraşe, judele (judex, Richter) şi cei
12 juraţi (jurati, Burger) erau aleşi dintre locuitorii de vază, aceştia fiind ajutaţi de
bătrâni din comunitate şi de oamenii cu avere (seniores et homines possessionati). Un
rol considerabil îl deţinea consiliul celor 100 de bărbaţi (centumviri,
Hundertmanschaft), reprezentanţi ai patriciatului, clasa ce deţinea puterea în oraş şi
care din secolul al XV-lea era reprezentată în congregaţiile generale ale ţării.
Nobilii nu aveau voie să se stabilească în oraşele săseşti. Din punct de vedere
juridic, în sec. al XV-lea, prin Codex Altemberger s-a realizat o unificare a dreptului
orăşenesc, prin preluarea legilor din Magdeburg, Nuremberg şi Iglau (1481). În
acelaşi secol, procesul de organizare a structurilor instituţionale ale saşilor a atins
apogeul prin crearea „Universităţii Săseşti” (Universitas Saxonum), ce reunea toate
comunităţile germane din Transilvania116.
Din secolul al XIV-lea, a început şi procesul de fortificare a unora dintre
aceste centre. Procesul a cunoscut o intensificare odată cu creşterea pericolului
otoman şi după acordarea de sprijin din partea regalităţii, în timpul lui
Sigismund de Luxemburg (1405). Cu ziduri s-au înconjurat oraşele mari, Braşov,
Sebeş, Sighişoara, Cluj sau Mediaş; cele mai extinse ziduri se aflau la Sibiu, unde
lungimea zidului exterior era de 3400 metri117. Ca plan şi înfăţişare exterioară,
marile oraşe din Transilvania se prezentau precum centrele similare din centrul
şi apusul Europei: în centru se afla o piaţă ce cuprindea biserica parohială a
oraşului, primăria sau casa sfatului (Rathaus), prăvăliile şi atelierele negustorilor şi
meşteşugarilor, hanuri, uneori chiar baia publică; din piaţă pleca reţeaua de străzi
principale, întretăiată de străzi secundare circulare118. În afara zidurilor, s-au
dezvoltat suburbii. Cum în oraşe aveau dreptul de a se aşeza numai germani şi,
în unele cazuri, şi maghiari, suburbiile erau locuite de populaţia majoritară a
Transilvaniei, formată din români. Acesta e cazul suburbiei Şchei, de lângă
Braşov. Oraşele mari aveau domenii proprii: Clujul stăpânea nouă sate, Sibiul – 18,
Braşovul şi Bistriţa – 13119. Cel mai important oraş în secolele XV-XVI şi cel
mai populat era Braşov, care împreună cu suburbiile avea până în 10.000 de
locuitori. Urmau Sibiu şi Cluj, cu până în 8.000, Sighişoara şi Bistriţa cu cca.
3.000-4.000 de locuitori120. Existau şi numeroase târguri nefortificate, locuite de
germani, maghiari şi români. Este vorba de aşezările care purtau în izvoare

115 Nägler, Aşezarea saşilor, p. 216-219, 224-228; Pop, Istoria Transilvaniei, p. 161.
116 Pop, Istoria Transilvaniei, p. 205; Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 60; Rady,
Medieval Buda, p. 46-47 (pentru menţiuni de coduri de legi).
117 Niedermaier, „Dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică”, p. 184-195.
118 Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 320-322.
119 Ştefan Pascu, Samuil Goldenberg, în „Despre oraşele medievale din unele ţări dunărene”,

în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XIV (1971), p. 40.


120 Pop, Istoria Transilvaniei, p. 206-207.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 81

numele de oppidum, forum, vasarhély şi mezöváros, şi care aveau funcţii comerciale şi


agricole: Miercurea Sibiului, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc-Mureş, Târgu
Secuiesc-Toria, Haţeg, Făgăraş, Aiud, Cisnădie, Reghin, Zalau etc121. O parte din
aceste centre vor deveni oraşe abia în epoca modernă.
Ca ierarhie, oraşele din Transilvania urmau ierarhia centrelor urbane din
restul regatului Ungariei. Cele mai puternice erau oraşele regale, Sibiu, Braşov,
Bistriţa, cărora li s-a adăugat Cluj. Urmau oraşele miniere, dependente de
camera regală. Aici intra Rodna, unde se scotea aur şi argint122, dar şi Turda,
Dej, Sic, Cojocna şi Ocna Sibiului, unde se exploata sare. Rodna avea autonomia
cea mai largă123. În rândul oraşelor episcopale intra Alba-Iulia, care găzduia
reşedinţa episcopului Transilvaniei, care însă nu s-a dezvoltat ca un oraş
medieval important, datorită faptului că a suferit de-a lungul timpului mai multe
lovituri (1241, 1277, 1308)124.
Începuturile Sibiului sunt legate de aşezarea saşilor, care şi-au instalat
aici destul de devreme un centru, fapt sugerat de existenţa încă din 1191 a unei
prepozituri. Câteva decenii mai târziu, bula dată de regele Andrei al II-lea
confirma poziţia privilegiată a Sibiului, recunoscut ca centru al provincia
Cibiniensis şi sediu al comitelui saşilor (1224)125. Aşezarea s-a refăcut după invazia
mongolă, iar spre finele sec. al XIII-lea prezintă deja semnele existenţei unei
organizări instituţionale specific urbane (1292); în 1326, Sibiul apare ca civitas.
Probabil, grupuri de germani au plecat din regiunea Sibiului spre sud, având o
contribuţie la dezvoltarea vieţii urbane în viitoarea Ţară Românească (cel puţin
la Râmnic, Câmpulung, probabil şi la Argeş). Apariţia Ţării Româneşti şi
comerţul cu aceasta au ridicat şi mai mult Sibiul, la 1376 fiind deja atestate
breslele126.
Regiunea în care se află Braşovul (Burzenland) a fost stăpânită între 1211
şi 1225 de cavalerii teutoni, ce primiseră de la Andrei al II-lea misiunea de a
apăra regatul de ameninţarea cumanilor. La chemarea ordinului, aici au început
să vină colonişti germani, care şi-au ridicat fortificaţii şi biserici parohiale; un
nou val de colonişti a sosit aici în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Dintre

121 Au existat două „târguri secuieşti”, cel de azi, din jud. Covasna, precum şi Târgu Mureş
(Pop, Istoria Transilvaniei, p. 206; Niedermaier, „Reţeaua de oraşe”, p. 22).
122 Paul Binder, „Oraşul Rodna în secolul al XIII-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj,

XXXI (1992), p. 145-149.


123 În minele de la Rodna au venit să lucreze mineri plecaţi din Slovacia, din regiunea Zips

(Spiš) (N. Beldiceanu, Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de la
Bibliothèque Nationale a Paris, vol. II (Paris: La Haye, 1964), p. 60-62). De la Rodna s-a păstrat
cel mai vechi text german din Transilvania, „pravila Băii Rodna”, din cca. 1270 (Binder,
„Oraşul Rodna”, p. 145-146).
124 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 53.
125 DIR, veacul XI, XII, XIII, C, I, p. 210, nr. 157.
126 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 58-59.
82 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

aşezările formate de saşi s-a evidenţiat Braşovul. Raporturile bune pe care


germanii le-au avut cu primii regi din dinastia de Anjou au avut drept consecinţă
acordarea în 1353 a unui larg privilegiu, care garanta autonomie locuitorilor
noului oraş; drepturile interne ale comunităţii au fost extinse în 1428, după
desfiinţarea comitatului. Deşi integrat în rândul oraşelor regale, Braşovul, ca şi
Sibiul şi Bistriţa, nu făcea parte din rândul oraşelor care puteau face apel la
magister tavarnicorum, dovadă a statutului special de care se bucurau aceste centre.
După ce a fost afectat de un atac otoman (1395), în oraş s-au întreprins lucrări
extinse de fortificare127. Comerţul cu Ţara Românească a jucat un rol important
pentru economia oraşului, mai ales după ce regele Ungariei şi domnii de la
Argeş au acordat braşovenilor un privilegiu generos (1358, 1368)128.
La Cluj, la Mănăştur, a funcţionat un castru regal (centru comital), loc
unde a fost ridicată şi mănăstirea benedictină a Sfintei Fecioare. Atacul
mongolilor din 1241 a avut efecte devastatoare pentru castru şi aşezarea din
apropiere. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, este atestată o danie a
„satului” Cluj către episcopia Transilvaniei de la Alba-Iulia. În această perioadă,
vin „oaspeţi” germani, ce se instalează pe locul fostei colonii romane Napoca.
În 1316, Carol Robert scoate aşezarea de sub jurisdicţia episcopiei şi îi acordă
statutul legal de oraş129. Clujul intră în rândul oraşelor regale în urma
privilegiului dat în 1405 de Sigismund de Luxemburg, act care permite şi
înconjurarea cu ziduri a aşezării. După jumătatea sec. al XIV-lea ponderea
populaţiei maghiare creşte, astfel că germanii vor fi nevoiţi să accepte un
compromis, din 1458 funcţiile de conducere fiind acordate pe bază de
paritate130.
Numele oraşului Bistriţa trimite spre faptul că s-a dezvoltat probabil pe
locul unde anterior s-a aflat o aşezare română sau slavă. În 1241, aşezarea
formată de coloniştii germani nu era încă suficient de puternică pentru a face
faţă atacului mongolilor, însă în 1285, cu ocazia unui atac similar, locuitorii au
opus o rezistenţă mult mai bine pusă la punct. Privilegiul comercial obţinut de
germani în 1330 şi dreptul de a ţine un târg anual (1353) au permis creşterea

127 Engel, The Realm of St Stephen, p. 254; pe larg în Franz Killyen, „Die Anfänge der
Stadtwerdung Kronstadts”, în Beiträge zur Geschichte von Kronstadt in Siebenbürger, ed. Paul
Philippi (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1984), p. 35-90.
128 DRH, D, I, p. 72, nr. 39; p. 86, nr. 46.
129 Pe larg, în Adrian Andrei Rusu, „De la cetate la oraş: cazul Clujului medieval”, în Oraşe şi

orăşeni/Városok és városlakók, p. 315-322 (sinteză în Rusu, Castelarea carpatică, p. 351-352);


puncte mai vechi de vedere în Istoria Clujului, sub red. lui Ştefan Pascu (Cluj: 1974), p. 55-94.
130 Istoria Clujului, p. 95, 103.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 83

oraşului, legăturile cu Moldova având un rol semnificativ în economia


oraşului131.
*
Transformări evidente în situaţia oraşelor din regatul Ungariei se
observă la sfârşitul secolului al XV-lea şi, în special, în prima parte a secolului
următor. Reorientarea comerţului oraşelor italiene spre vest, apoi marile
descoperiri geografice şi urmările lor au dus la scăderea treptată în importanţă a
rutelor tradiţionale de negoţ din Europa Centrală132. Un impact mult mai mare l-a
avut însă sosirea otomanilor la Dunăre. De la sfârşitul secolului al XIV-lea,
permanentele lor atacuri şi hărţuieli au determinat mai întâi decăderea oraşelor
din sudul regatului. Unele au fost cucerite (din secolul al XVI-lea), altele au
devenit simple sate sau chiar au dispărut. Zagreb şi câteva centre croate au reuşit
să supravieţuiască, nefiind cucerite. Înfrângerea oştilor Ungariei de către turci la
Mohács în 1526, războiul civil ce a urmat, dar şi Reforma religioasă au avut
efecte dramatice asupra oraşelor. Plini de datorii, orăşenii germani din Buda şi
alte oraşe au preferat să fugă în nord şi vest, economia urbană fiind grav
afectată. Cucerirea Budei în 1541 de către Soliman a pus capăt existenţei
regatului Ungariei, oraşele din Pannonia de sud şi centrală fiind încorporate în
sistemul de oraşe al imperiului, luând de acum o înfăţişare şi o organizare tipic
orientale. Buda şi Pesta au devenit simple reşedinţe ale unor garnizoane
otomane. Oraşele din nord şi vest au intrat într-o altă etapă de evoluţie şi au
trecut sub control habsburgic; chiar şi în aceste condiţii, se aflau în permanenţă
sub ameninţarea unui atac otoman, fapt ce a dus la stagnarea dezvoltării lor.
Centrele urbane din Transilvania au continuat să funcţioneze în cadrul noului
principat de aici şi au asigurat intermedierea comerţului dintre Imperiul Otoman
şi cel Habsburgic133.

131 Gündisch, „Sistemul urban medieval”, p. 58; pe larg, în Otto Dahinten, Geschichte der Stadt
Bistritz in Siebenbürgen (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1988), p. 50-71 sau Heinz Stoob, „Die
Mittelalterliche Städtebildung im Karpatenborgen”, în Die Mittelalterliche Städtebildung im
Südöstlichen Europa, ed. Heinz Stoob (Köln, Viena: Böhlau Verlag, 1977), p. 203-210.
132 Istoricul ungar Zsigmond Pál Pach a avansat o teorie, ce contrazice opinia generală

potrivit căreia marile descoperiri geografice au dus la căderea legăturilor comerciale dintre
Europa de Vest şi cea Centrală şi de Est. Autorul amintit consideră mai degrabă că rutele
comerciale au cunoscut în sec. al XV-lea o schimbare, dinspre Marea Mediterană spre Marea
Neagră (Zsigmond Pál Pach, „The Shifting of International Trade Routes in the 15th-17th
Centuries”, în Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, XIV (1968), nr. 3-4, p. 287-321;
Zsigmond Pál Pach, „Levantine Trade Routes to Hungary 15th-17th Centuries”, în Acta
Historica. Revue de l’Académie des Sciences de Hongrie, 33 (1987), p. 57-65).
133 Peter Csendes, „Urban Development and Decline on the Central Danube, 1000-1600”,

în Towns in decline, AD 100-1600, ed. T. R. Slater (Burlington: Ashgate, 2000), p. 149-150.


YZ

Oraşele de la sud de Dunăre

Oraşele din Serbia, Bosnia şi de pe coasta Dalmaţiei

Spre deosebire de oraşele din Polonia şi Ungaria, centrele urbane din


spaţiul slav sud-dunărean cunosc particularităţi semnificative. Motivul: aici s-au
întâlnit două mari civilizaţii, cu forme proprii, dar şi comune, de manifestare,
civilizaţia apuseană (latină) şi cea bizantină (greacă). Teritoriul de astăzi al
Serbiei, Bosniei-Herţegovina1 şi Bulgariei a fost puternic afectat de migraţiile
populaţiilor germanice şi slave din secolele IV-VII. Viaţa urbană a rezistat doar
în zonele de coastă ale Dalmaţiei, oraşele de aici supravieţuind datorită
contactului economic şi politic cu Bizanţul. De altfel, în afara Bizanţului,
regiunea de vest a Balcanilor a reprezentat în evul mediu o atracţie permanentă
şi pentru alte puteri: imperiul lui Carol cel Mare, regatul Ungariei, Veneţia,
regatul sârb şi Imperiul Otoman, state care de altfel şi-au impus aici dominaţia,
mai mult sau mai puţin temporar. Din acest motiv, istoricii împart oraşele din
acest spaţiu în mai multe grupuri: oraşe dezvoltate sub influenţa modelului
urban din Italia (în Dalmaţia), a celui din Bizanţ (în teritoriile deţinute de
imperiu), la care se adaugă, ca o particularitate, oraşele miniere (în Serbia şi
Bosnia), ridicate sub influenţa „modelului central-european”2.
Viaţa urbană de la sud de Dunăre a fost marcată de numeroasele
schimbări politice, etnice, sociale şi religioase care au afectat această regiune.
Din secolul al VII-lea, grupuri mari de slavi au migrat aici şi au schimbat lent dar
sigur situaţia etnică a zonei centrale şi de nord a Balcanilor3. Un alt moment
important este dat de venirea bulgarilor, neam turcic, care şi-au impus controlul

1 Numele de Herţegovina a intrat în uz în perioada stăpânirii otomane, din sec. al XVI-lea, şi

vine de la titlul de „herţeg” purtat în secolul anterior de stăpânitorul zonei, Ştefan Vukčić
(Sima M. Ćirković, The Serbs (Malden: Blackwell, 2004), p. 111).
2 Guide international d'Histoire urbaine, vol. I, Europe, ed. Philippe Wolff (Paris: Éditions

Klincksiek, 1977), p. 509.


3 Vezi Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.

500-700 (Cambridge, New York: Cambridge University Press, 2001), unde se contestă
imaginea de migraţie masivă („valul slav”), pe care unele izvoare o sugerează în privinţa
slavilor la începutul sec. al VII-lea (concluzii la p. 335-349).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 85

asupra jumătăţii de est a peninsulei. Elementele romanice nu au dispărut, ci au


trebuit să se retragă spre imperiu sau zonele mai înalte, unde au supravieţuit şi,
ulterior, şi-au adus contribuţia la formarea noilor formaţiuni politice. Creştinarea
slavilor de sud începută în secolele VIII-IX a avut consecinţe istorice pe termen
lung, căci o parte din neamurile din apusul peninsulei au preferat misionarii
trimişi de franci şi de episcopul Romei, în timp ce triburile slave din centru şi
răsărit, la care se adaugă bulgarii, au intrat sub influenţa Constantinopolului.
Creştinarea nu a oprit însă rivalitatea dintre bulgari şi bizantini ce a culminat cu
o serie de războaie, încheiate cu distrugerea în 1018 de către Vasile al II-lea
(976-1025) a ţaratului bulgar. Consecinţa acestei victorii a fost restaurarea puterii
imperiului până la Dunăre.
O mică parte din oraşele din această zonă supravieţuiseră, servind ca
avansate posturi de graniţă bizantine sau reşedinţe episcopale. Atacurile
bulgarilor şi ale maghiarilor le aduseseră la ruină. Revenirea armatei şi administraţiei
bizantine a determinat refacerea vieţii urbane în estul şi sudul Serbiei, o parte
din noile oraşe continuând vechi centre romane. Belgradul s-a ridicat pe locul
anticului Singidunum, Braničevo a apărut pe locul lui Viminacium, Niš pe locul
lui Naissus, iar Skopje pe locul anticului Scupi etc. Supravieţuirea toponimelor
demonstrează continuitatea de locuire în majoritatea acestor centre4. Nu aceeaşi
este situaţia în vestul Serbiei, în Bosnia sau Muntenegru, unde continuitatea nu
poate fi atestată şi nici nu este marcată de revenirea centrelor de putere
bizantină pe locul unor foste oraşe romane. Imperiul Bizantin şi-a impus
propriile structuri şi oraşele amintite mai sus – la care se adaugă Raguza – au
devenit reşedinţele unor nou-înfiinţate themae. Urbanizarea a fost însă inegală,
căci aceste centre erau văzute în primul rând ca reşedinţe ale puterii politice,
fiind în primul rând garnizoane şi abia în al doilea rând centre religioase şi
economice. Actele de organizare a patriarhiei de la Ohrida date de împăratul
Vasile al II-lea în 1018 şi 1020 arată distribuţia neuniformă a oraşelor din această
parte a imperiului. Cu toate că statul bizantin avea hotarele până la Dunăre şi
Sava, se observă că reşedinţele episcopale au fost aşezate cu precădere în
mănăstiri, şi nu în oraşe, cu excepţia centrelor urbane menţionate mai sus şi a
câtorva noi, precum Ras. Această situaţie a durat până în secolul al XIII-lea5.
Felul în care au evoluat aceste oraşe a fost influenţat de schimbările
politice ce au avut loc. Marea Schismă din 1054 i-a determinat pe conducătorii
locali rămaşi în afara controlului direct al Bizanţului să aleagă între Roma şi

4 Desanka Kovačević-Kojić, „Les villes médiévales de Serbie et de Bosnie avant et après


l’instauration du pouvoir ottoman”, în La culture urbaine des Balkans (XVe-XIXe siècles), 3. La
ville dans les Balkans depuis la fin du Moyen Âge jusqu’au début du XXe siècle). Recueil d’études, ed.
Nikola Tasić (Belgrad-Paris: SANU, 1991), p. 9.
5 Sima Ćirković, „Unfulfilled Autonomy: Urban Society in Serbia and Bosnia”, în Urban

Society of Eastern Europe, p. 159-160.


86 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Constantinopol, pentru ca apoi maghiarii să-şi impună controlul, din 1091-1095


asupra Slavoniei, iar din 1102-1107 asupra restului Croaţiei şi Dalmaţiei. Curând,
şi Bosnia a intrat sub influenţa Ungariei, pentru ca de la sfârşitul secolului al
XIII-lea să evolueze relativ independent6. În aceeaşi perioadă, în regiunea de sud
a Serbiei au apărut o serie de principi (župans), supuşi nominal Bizanţului.
Aceştia au profitat de conflictele ce au apărut între imperiu şi regatul Ungariei,
căutând permanent să-şi extindă autoritatea7. Acum se remarcă oraşul Ras,
despre ale cărui începuturi nu se cunoaşte mare lucru. O episcopie ar fi fost
înfiinţată aici de ţarul Petru I al bulgarilor în secolul X, ulterior aceasta fiind
trecută sub jurisdicţia patriarhiei de la Ohrida. Semnificativ este faptul că
teritoriul episcopiei de la Ras a fost unul dintre cele mai întinse scoase de sârbi
de sub controlul bizantinilor; Ras devine astfel centrul puterii marelui jupan din
zonă. Sursele latine din secolele XI-XII i-au asociat pe sârbi cu oraşul Ras şi
astfel au impus numele de Rascia (Raška) în ochii vesticilor, în loc de Serbia,
nume folosit în continuare de bizantini. Domniile lui Ştefan Nemanja (1166-1196) şi
Ştefan Nemanjić (1196-1228) au reprezentat un moment de cotitură pentru
dezvoltarea statului sârb. Autoritatea împăratului de la Constantinopol a fost
iniţial recunoscută, iar conducătorul Serbiei a fost integrat în ierarhia bizantină
ca sebastokrator. Serbia a crescut în putere şi teritoriu, iar declanşarea răscoalei
anti-bizantine în Bulgaria şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în
1204 au slăbit considerabil influenţa imperiului în Balcani. În aceste condiţii,
balanţa puterii în regiune s-a schimbat. Totuşi, la nivelul structurilor politice şi
mai ales la nivel religios şi cultural, influenţa exercitată de Bizanţ a continuat să
fie semnificativă. În 1217, marele jupan Ştefan Nemanjić este încoronat rege şi
Serbia devine o putere locală, rivalizând cu ţaratul bulgar la est şi regatul
Ungariei la nord. Acesta este şi momentul începerii revitalizării vieţii urbane.
Precaritatea surselor face să nu ştim prea multe despre începuturile oraşelor de
aici, mai ales a celor din zona de vest a Serbiei şi din Bosnia. Aceste teritorii,
acoperite cu păduri întinse, aveau o densitate redusă a populaţiei. Modificări
evidente se observă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolul al
XIV-lea, când se remarcă apariţia în documente a numeroase aşezări rurale, dar
şi a unor oraşe noi. Creşterea populaţiei s-a datorat şi influxului de colonişti
slavi, vlahi, albanezi şi chiar armeni, ultimii aşezaţi de bizantini. Folosirea
intensivă a terenurilor agricole a dus la creşterea negoţului cu produse precum
miere, ceară, vin şi vite, dar şi blănuri sau sare8.
Dezvoltarea oraşelor din regiunile din interior a fost impulsionată de
venirea unor „oaspeţi” (gosti), mineri de origine germană, numiţi sasin, sasi sau

6 Guldescu, History of Medieval Croatia, p. 175-184, 251.


7 Ćirković, The Serbs, p. 15-24.
8 Ibid., p. 29-40, 53-54.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 87

Teotonici în izvoarele locale9. Ei sunt menţionaţi pentru prima dată în 1254,


pentru ca apoi, timp de câteva decenii, toate informaţiile păstrate să se refere
numai la germanii stabiliţi la Brskovo (azi Mojkovac, Muntenegru), probabil
primul centru minier important din această regiune. Până la sfârşitul secolului al
XIII-lea au mai deschis şapte mine, iar în secolul al XIV-lea, centre miniere apar
şi în Bosnia (după 1339), cu totul fiind în jur de 3010. Cele mai mari se aflau la:
Nobo Brdo, Srebrenica, Rudnik, Trepča, Olovo şi Janjevo; primele două au
devenit cele mai importante exploatări miniere din Balcani. Dezvoltarea
mineritului în aceste regiuni are loc pe fondul crizei generale manifestată în
Europa în exploatarea minelor. Resursele subsolului se epuizaseră, minele au
fost inundate, iar producţia de argint ajunsese la niveluri foarte scăzute, inclusiv
la mine cunoscute, precum cele de la Freiburg11. În Balcani, germanii au
introdus tehnici de exploatare eficiente, precum şi un sistem juridic care
presupunea autonomie pentru comunităţile formate. Nu se poate spune că toate
aceste centre miniere au dezvoltat forme urbane, însă este evident că acestea
difereau ca organizare şi structură de aşezările din jur. Cauzele venirii acestor
colonişti în zona Serbiei şi a Bosniei nu se cunosc. S-a invocat ca motiv atacul
mongolilor din 1241, care ar fi determinat refugierea aici a unui grup de germani
din Ungaria, dar şi invitaţia de a se aşeza în Serbia adresată de regele Ştefan Uroš
I (1243-1276)12. În general, se afirmă că germanii au venit din Ungaria, mai
precis din Slovacia13 sau Transilvania14. În ceea ce ne priveşte, varianta atragerii
coloniştilor de către regalitatea sârbă ni se pare cea mai plauzibilă. La fel s-a
întâmplat în Polonia, Ungaria şi chiar Ţara Românească.
Din păcate, cartele de privilegii care precizau poziţia şi drepturile
germanilor nu s-au păstrat, dar putem deduce acest lucru din alte izvoare.
Pentru că aveau un alt statut faţă de populaţia locală şi pentru că erau catolici,

9 C. Jireček, La civilization serbe au Moyen Âge (Paris: 1920), p. 28.


10 Sima Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper in the Central Parts of the
Balkans from the 13th to the 16th Century”, în Precious Metals in the Age of Expansion. Papers of
the XIVth International Congress of the Historical Sciences, ed. Hermann Kellenbenz (Stuttgart:
Klett-Cotta, 1981), p. 42-43.
11 Desanka Kovačević, „Les mines d’or et d’argent en Serbie et Bosnie”, în Annales Economies

- Sociétés -Civilisations, 15 (1960), nr. 2, p. 248-249.


12 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 50; Ćirković, The Serbs, p. 54-55;

Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 161.


13 După Jireček, saxonii ar fi venit din regiunea slovacă Zips (Spiš) (Jireček, La civilization

serbe, p. 28-29), la care Beldiceanu a adăugat, ca posibile locuri de origine, Banská Štiavnica şi
Kremnica (Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 59-66). Argumentul principal
este dat de faptul că între legile miniere din Slovacia şi Serbia/Bosnia există numeroase
asemănări; vezi şi notele 18 şi 96.
14 Nikolaj Markov, „Le «problème saxon» dans l'histoire bulgare pendant le Moyen Âge.

Une nouvelle hypothèse”, în SF, LI (1992), p. 22-23.


88 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

aşezaţi ca nişte insule într-o zonă majoritar ortodoxă, minerilor germani li s-au
acordat privilegii. Ei se bucurau de libertate personală şi religioasă, având
autonomie în ceea ce priveşte organizarea comunităţii. Au primit totodată
dreptul de a defrişa păduri în căutarea zăcămintelor de argint sau argint aurifer,
care se găseau din belşug aici15. Dacă astfel de zăcăminte erau descoperite, aveau
dreptul de a stabili noi colonii, plătind în schimb anumite dări regelui, care
păstra oficial monopolul asupra veniturilor din exploatarea minereurilor16. Pe
lângă argint, minerii germani s-au remarcat şi în producţia de plumb, aramă şi
fier. Exporturile erau direcţionate în special către litoralul Adriaticii, fapt ce a
încurajat venirea şi stabilirea în preajma minelor a unor negustori străini. Pe de o
parte, aceştia efectuau transporturi cu minereu pe litoral, pe de alta veneau cu
mărfuri, produse agricole, stofe, obiecte şi unelte necesare meşterilor ce lucrau
în mine. Astfel, în apropierea minelor au apărut aşezări cu caracter urban, care
au crescut economic nu numai datorită exploatărilor, ci şi pentru că aici se
practica un comerţ activ. Data când aceste centre au trecut la stadiul urban este
greu de precizat; probabil acest lucru s-a întâmplat în secolul al XIV-lea, cu
toate că unii istorici afirmă acest lucru pentru prima parte a secolului următor.
În prima parte (1349) a Zakonik-ului – codul de legi emis în urma unei mari
adunări de Ştefan Dušan – sunt incluse câteva articole privitoare la oraşe,
germani şi negustori, semn că existenţa acestora în structura regatului era pe
deplin recunoscută. Este semnificativ faptul că articolul care face referire la
germani poartă titlul Despre saşi şi continuă imediat cu titlul Despre târguri, semn
că aşezările acestora trecuseră deja la jumătatea secolului al XIV-lea de la stadiul
de centre miniere la cel de oraşe cu funcţii economice multiple17.
S-au păstrat unele informaţii cu privire la organizarea internă a acestor
aşezări. Când au venit în Balcani, germanii şi-au conservat propriile legi, care au
rămas înregistrate parţial în dreptul minier aplicat în Serbia şi Bosnia. Din
Serbia, deţinem în original Zakon o rudnicima despota Stefana Lazarevića, lege
discutată de o adunare formată din 24 de mineri şi codificată în 1412 de Ştefan

15 Argintul se exploata în Serbia şi Bosnia (la Srebrenica) încă din perioada romană (Speros
Vryonis Jr., „The Question of the Byzantine Mines”, în Speculum, 37 (1962), nr. 1, p. 12-15).
Argintul aurifer de aici era preţios, căci conţinea 1/6 aur, o concentraţie destul de bună
(Kovačević, „Les mines d’or et d’argent”, p. 253, 255).
16 Articolul 123 din codul de legi al lui Ştefan Dušan îi priveşte pe germani şi dreptul

acestora la teritoriile defrişate până în acel moment (traducerea în engleză a ediţiei din 1898
a lui Stojan Novaković la Malcolm Burr, „The Code of Stephan Dušan, Tsar and Autocrat
of the Serbs and Greeks”, în Slavonic and East European Review, 28 (1949-1950), p. 520-521; am
păstrat numerotarea articolelor dată de traducător). Codul a fost publicat şi pe internet, la
adresa: [http://www.dusanov-zakonik.com/, 2.02.2011].
17 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 51; Burr, „The Code”, p. 519-522 (vezi

art. 118-127).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 89

Lazarevič (1389-1427)18. Din Bosnia, păstrată prin intermediul unor


reglementări otomane ulterioare, avem Zakoni vojvode Kovača za Srebrenicu i rudnik
Sase şi Kraljev zakon19. Mare parte din aceste legi preluau articole din legile
miniere din Banská Štiavnica şi Kremnica, din Slovacia, fapt ce i-a determinat pe
mulţi istorici să încline spre această din ultimă regiune ca loc de origine al
acestor mineri. Legile miniere cuprindeau prevederi legate de: delimitarea
locurilor ce aparţineau exploatărilor, activităţile necesare pentru drenare şi
ventilaţie, activităţile comune, relaţiile dintre mineri, lucrători şi antreprenori,
cotele-părţi ce erau date regelui sau păstrate de mineri, cheltuielile comune şi
felul în care acestea se împărţeau între membrii companiilor (numiţi gvarci, din
germ. Gewerke)20. Instituţia ce asigura funcţionarea acestui sistem era o adunare a
tuturor minerilor (rudarski sabor), în care se judecau pricinile legate de
exploatarea minelor: probleme de hotar, posesie şi drepturi de exploatare,
divergenţe între asociaţi etc21. În afara acesteia, în fruntea fiecărei aşezări se afla
un consiliu (curia Teutonicorum), format din 12 membri, numiţi purgari (curia
purgarorum), ce avea atribuţii juridice şi administrative. Purgarii (din germ. Bürger)
apar în izvoare şi cu numele tradus în sârbă sau italiană, gragjani, borghesani sau
cittadini, fiind caracterizaţi de contemporani ca officiales, maiores civitatis sau
anciani22. În ceea ce priveşte reprezentantul comunităţii, părerile sunt împărţite.
Jireček afirmă că judecăţile erau conduse de un judecător, ce avea şi un însemn
al puterii (baculus iudicis regis, baston?)23. Ćirković nu pomeneşte acest judecător şi
vorbeşte doar de un conducător al aşezării miniere, numit comes (knez, comes
civitatis), ales de locuitori sau numit din rândul acestora24. Beldiceanu, pe baza

18 Numele celor 24 de mineri este dat în preambulul legii (Nicola Radojčić, Zakon o rudnicima
despota Stefana Lazarevića (Belgrad: SAN, 1962), p. 37-38). Unii istorici consideră că ultimele
20 de articole ale codului lui Ştefan Lazarević (în Radojčić, Zakon, la p. 51-57) au făcut parte
din statutul oraşului Novo Brdo (Desanka Kovačević, „Le role de l’industrie minière dans le
développment des centres économiques en Serbie et en Bosnie, pendant la première moitié
du XVe siècle”, în SB, III (1970), p. 134), în timp ce alţii cred că nu sunt suficiente
argumente pentru această teorie (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 167-168).
19 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 210-213, doc. nr. 12 şi 14.
20 Pentru legile din Serbia şi Bosnia, organizarea muncii în mine, termeni tehnici de origine

germană (păstraţi în legislaţia minieră otomană), vezi Jireček, La civilization serbe, p. 29, nota 2;
57-60; Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 53-124; Ćirković, „The Production of
Gold, Silver, and Copper”, p. 44-56; Dubravko Lovrenović, „Medieval Bosnia and Central
European Culture: Interweaving and Acculturation”, în Forum Bosniae, 15 (2002), p. 208-212.
21 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 117, 138.
22 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162.
23 Jireček, La civilization serbe, p. 28.
24 Există şi cazuri de raguzani ce deţin această funcţie; câţiva membri ai familiei Latinica au

fost comes la Srebrenica, unde de altfel se instalase o importantă colonie raguzană (Robin
Harris, Dubrovnik. A history (Londra: Saqi, 2003), p. 156).
90 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

celor transmise de izvoarele otomane, identifică în comes pe cel ce prezida


adunarea minerilor, sabor, dar şi pe cel care conducea o unitate administrativă25.
Primul comes menţionat în documente este un anume Vreibergerius, în 1280. Nu
ştim dacă el dispunea de sigiliul oraşului, însă un astfel de însemn apare
menţionat în izvoare (bulla del luogo). Nu avea un sediu, o primărie, şi îşi
desfăşura activitatea în propria casă. Avea la dispoziţie un crainic (putal, din
germ. Bütell) şi un mic dregător (pristav)26. Existenţa unui judex, prezent de altfel
în oraşele din Ungaria şi Ţara Românească, nu este imposibilă. Probabil că în
condiţiile particulare din Serbia şi Bosnia acest personaj avea atribuţii reduse, în
timp ce comes-ul avea un rol mai larg, ce privea întreaga aşezare. Reprezentant al
regelui era un dregător numit vojvode sau kefalija, ce participa la judecăţile
importante. Codul de legi al lui Ştefan Dušan preciza că acest dregător avea un
venit, fără a-i preciza exact sursa; totodată, avea dreptul de a cumpăra produse
(vin, carne) de la orăşeni la jumătate de preţ27. Mai existau o serie de persoane
angrenate în activitatea propriu-zisă a minelor: urbarar, hutman, chafar (din germ.
Schaffer); termenii prin care sunt denumiţi meşterii şi supraveghetorii au de obicei
origine germană, în timp ce pentru lucrătorii necalificaţi s-au folosit nume de
origine slavă28. Alţi mici dregători, carinici („vameşi”), asigurau medierea între
puterea centrală şi autorităţile locale. Aceştia erau de obicei recrutaţi dintre cei
care cumpărau periodic dreptul de a colecta anumite dări şi taxe pentru rege:
luau o parte din minereul extras, o parte din metalul rafinat, ţineau dreptul de
batere a monedei, luau taxe din piaţă etc. Dacă în prima fază este greu de
desluşit caracterul urban al aşezărilor miniere, din secolul al XIV-lea acest
caracter este indiscutabil, mai ales în Novo Brdo, Trepča, Rudnik, Srebrenica,
Priština sau Kreševo29.
Aşezările miniere nu sunt singurele care au căpătat caracter urban în
această regiune a Balcanilor. Producţia de metale a deschis o adevărată piaţă, de
care au profitat negustorii din aşezările de pe coasta Adriaticii, în care comerţul
deţinea un rol preponderent. Începând din secolul al VII-lea şi continuând până
în secolul al XI-lea, aici a apărut o reţea destul de densă de oraşe, multe dintre
ele reşedinţe episcopale. Aceste oraşe au fost influenţate de centrele similare din
Mediterana de nord şi în special de Veneţia. Se evidenţiază Raguza (Ragusa sau

25 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 117-118.


26 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162, 168; vezi şi Zdravko Pljakov, „Le statut de la
ville Byzantine balkanique aux XIIIe-XIVe siècles”, în Etudes Balkaniques, 1985, nr. 3, p. 89.
27 Burr, „The Code”, p. 210.
28 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 104-114; Ćirković, „The Production of

Gold, Silver, and Copper”, p. 45.


29 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 166.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 91

Dubrovnik), Kotor, Zadar, Trogir, Bar şi Split, centre ce au obţinut un grad de


autonomie mai mare decât oraşele miniere30.
Majoritatea oraşelor de pe malul nord-estic al Adriaticii au trecut la
începutul secolului al XII-lea sub controlul nominal al regelui Ungariei. Pentru a
contracara influenţa veneţiană şi pentru a păstra loialitatea noilor supuşi, regele
Coloman I a permis acestor oraşe să-şi păstreze individualitatea (1107). În
politica îngăduitoare a Ungariei faţă de oraşele dalmate exista o excepţie majoră:
regele maghiar dorea să păstreze un control destul de strict asupra episcopilor
locali (din Split şi Zadar)31. Locuitorii oraşelor erau oameni liberi şi îşi gestionau
singuri afacerile interne; îşi alegeau judecători proprii, ca şi un comes, pe care
regele doar îi confirma; nu răspundeau în faţa nici unei curţi de judecată, decât
în faţa celei din oraşul în care trăiau; erau scutiţi de obligaţii militare şi de taxe,
cu excepţia a şase zecimi din vămile ce se luau în porturi. Străinilor nu le era
permis să se aşeze în interiorul zidurilor şi nici măcar membrii suitei regale nu
puteau face acest lucru32. Trebuie precizat că aceste oraşe nu şi-au asumat o
identitate comună, „naţională” sau regională. La fel ca în Italia, locuitorii se
recunoşteau după oraşul din care proveneau, unii erau raguzani, alţii splićani sau
trogirani etc., deseori în conflict unii cu alţii. Interesele comune ale cetăţenilor
oraşului erau puse deasupra diferenţelor etnice33.
După 1205, Raguza trece de sub controlul bizantin sub cel al Veneţiei,
care trimite ca reprezentant un comes; din momentul încheierii tratatului de la
Zadar (între Ungaria şi Veneţia) şi apoi a celui de la Visegrád (între Ungaria şi
Raguza) – ambele din 1358 – mica republică adriatică a dus practic o politică
internă şi externă proprie, asemănându-se ca organizare cu multe din republicile
italiene34. În fruntea oraşului se afla Senatul (Consilium Rogatorum), format din 30-40
de membri aleşi din rândul marilor familii patriciene, ce guverna alături de alte
două instituţii, Sfatul mic (Consilium Minus, rectorul şi alţi 10 membri) şi Sfatul
mare (Consilium Maius, cca. 300 membri, toţi bărbaţii din familii patriciene în
vârstă de peste 20 de ani). Senatul propunea legi şi se ocupa de afacerile externe,
Sfatul mic de regularizarea pieţei, servind totodată ca curte supremă, iar Sfatul
mare discuta şi aproba legile (împreună cu arhiepiscopul) şi alegea pe membrii

30 Ćirković, Kovačevič-Kojič, „L'Économie naturelle”, p. 47-48.


31 Detalii în această privinţă la Joan Dusa, The Medieval Dalmatian Episcopal Cities. Development
and Transformation (New York: Peter Lang, 1991), p. 48-51.
32 S-a păstrat carta acordată în 1108 de Coloman I locuitorilor din Trogir, ce a devenit apoi

model pentru alte oraşe dalmate, aflate în posesia regelui Ungariei (Jean W. Sedlar, East
Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500 (Seattle, Londra: University of Washington Press,
1994), p. 130).
33 Fine Jr., When Ethnicity, p. 84-86.
34 Bariša Krekić, Dubrovnik in the 14th and 15th Centuries: a City Between East and West (Norman:

University of Oklahoma Press, 1972), p. 15-22, 40-42.


92 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

celorlalte două instituţii35. Din acest moment începe o primă perioadă de


dezvoltare economică a oraşului, ce încurajează şi profită, în special după 1280,
de pe urma comerţului cu resurse ale subsolului, cu argintul, aurul, fierul, cuprul
şi plumbul exploatat în minele din Serbia şi Bosnia, dar şi cu sare, ceară sau
piei36. Raguzanii au ajuns să formeze colonii semnificative în oraşele miniere,
unde au adus capital şi au intrat în companiile extractive, au închiriat dreptul de
a strânge diverse venituri regale şi chiar au deţinut funcţii locale37. În Srebrenica,
în anii 1431-1432 se găseau cca. 300 de raguzani, iar în 1434 chiar 50038.
Veniturile erau pe măsură. Pentru a încasa vămile de la Srebrenica şi Ponor
raguzanii plăteau în 1389 425 de livre de argint; în 1417 suma a crescut la 3.100 de
livre, pentru ca în 1458 să dea 30.000 de ducaţi pe an39. Intermedierea pe care
raguzanii o făceau între regiunile din interiorul Balcanilor şi oraşele italiene,
Veneţia în special, a dus la formarea unui patriciat numeros, bogat şi influent.
Dacă în Zadar statisticile mai târzii, din secolul al XVI-lea, arată existenţa a 17 case
de patricieni cu 70 de membri, în Raguza sunt pomenite 30 de case cu nu mai
puţin de 300 de membri. Izvoarele arată că cei ce făceau parte din categoriile de
nobiles sau meliores se ocupau cu negoţul cu argint, aur, plumb, mirodenii, stofe,
deci cu produse scumpe care aduceau venituri pe măsură40.
Kotor a fost cel mai important port deţinut de regele Serbiei la
Adriatica. Oraşul şi-a păstrat organizarea de dinainte de intrarea sub influenţa
sârbă, locuitorii având legi şi regulamente proprii. Statutele orăşeneşti
interziceau chiar locuitorilor să cheme la judecată pe cineva în faţa curţii regale
sau să participe la curţile juridice ale regelui. Până în a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, orăşenii de aici au jucat un rol important în exportul produselor
miniere din Serbia. Locul lor a fost treptat luat de raguzani41. Din 1370, Kotor a
trecut sub controlul regelui maghiar, pentru ca după 1420 Veneţia să-şi exercite
aici autoritatea. În toate cazurile, autoritatea centrală doar a impus un comes care
să-i reprezinte interesele42.
În interior, mai întâlnim o serie de aşezări cu un caracter urban neclar,
cu o populaţie nu foarte numeroasă, care se ocupa cu activităţi comerciale, dar şi
cu agricultura. Aceste aşezări, dezvoltate mai târziu, în partea a doua a secolului

35 Ibid., p. 38-39.
36 Harris, Dubrovnik, p. 155-157.
37 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 47-51.
38 Pentru raguzanii stabiliţi în oraşele din Serbia şi Bosnia, vezi Kovačević, „Le role de

l’industrie minière”, p. 135-137.


39 Kovacevic, „Les mines d’or et d’argent”, p. 251.
40 Bariša Krekić, „Developed Autonomy: the Patricians in Dubrovnik and Dalmatian

Cities”, în Urban Society of Eastern Europe, p. 188-190.


41 Krekić, Dubrovnik, p. 21; Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 47-49.
42 Ćirković, The Serbs, p. 71, 92.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 93

al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea, au evoluat din suburbii ale unor
fortificaţii, la intersecţii de drumuri, şi îşi datorează existenţa intensificării
negoţului local. Faptul că au trecut repede sub stăpânirea otomană nu ne
permite să identificăm amploarea urbanizării din aceste aşezări. Cercetările
arheologice şi topografice arată însă că o parte din ele pot fi considerate oraşe în
momentul în care şi-au schimbat statutul, la jumătatea secolului al XV-lea.
Numele lor, în special în Bosnia, unde numărul cetăţilor era mare, arată că s-au
dezvoltat lângă o fortificaţie (podgradije; prefixul „pod” înseamnă „sub”):
Podvisoki, lângă castelul regal de la Visoko, ce a devenit una din reşedinţele
statului bosniac, Podborač, lângă Borač, ca şi Podprozor, Podzvonik etc. Tot în
Bosnia, se adaugă alte reşedinţe regale temporare: Kreševo, Jajce sau Vranduk.
Dacă în prima fază astfel de aşezări apar în părţile centrale şi sudice ale Serbiei şi
în Bosnia, după primul sfert al secolului al XV-lea, se observă noi centre în zona
de nord şi nord-est, ca efect al cuceririi treptate de către otomani a regiunilor
sudice. Acum se remarcă Bohorina, Zajača, Krupanj, Belo Brdo, Valjevo,
Zaslon (Šabac), Paraćin sau Užice, unele fiind implicate şi în activităţi miniere.
Belgrad a aparţinut puţin timp statului sârb (1276/1282-1319, 1402-1427), fiind
posesiune a regatului Ungariei. După 1429-1430, când este fondat şi fortificat
(urmând planul Constantinopolului), Smederevo devine centrul administrativ,
economic şi politic al despotatului sârb43.
Aceste aşezări constau din două zone distincte. Prima era fortificaţia,
ridicată într-o poziţie strategică, pe o înălţime. În interior, rezida regele sau
reprezentantul său, dar şi nobilii, şi tot aici era ridicată o biserică, probabil cu rol
de capelă pentru cei ce locuiau în fortăreaţă. În exterior, se afla suburbia, zona
locuinţelor negustorilor şi meşteşugarilor, care gravita în jurul unei pieţe. Lângă
piaţă se aflau principala biserică a aşezării, vama, hanuri şi tarabe. Pentru că o
mare parte din Bosnia, ca şi Serbia centrală şi de sud este muntoasă, casele erau
dispuse în terase, densitatea locuirii scăzând pe măsură ce ne îndepărtăm de
mijlocul aşezării. Centrele urbane din Bosnia găzduiau şi mănăstiri franciscane,
ridicate de obicei spre margine. Majoritatea aşezărilor deţineau şi dreptul de a
organiza un mare bâlci anual. Faptul că în aceste oraşe funcţia comercială era
predominantă reiese şi din numele de trg ce le era dat în documente44. Marile
porturi de la Adriatica aveau domenii proprii, cu mai multe sate, în schimb
despre oraşele din interior ştim doar că aveau alocat un teritoriu (gradska zemlja
što je okolo grada), după cum reiese din acelaşi cod de legi al lui Ştefan Dušan45.

43 Kovačević-Kojić, „Les villes médiévales de Serbie et de Bosnie”, p. 11; Ćirković, The


Serbs, p. 99.
44 Mehmed Bublin, Gradovi Bosne i Hercegovine. Milenijum rayvoja i godine urbicida/The Cities of

Bosnia and Herzegovina. A Millenium of Development and the Years of Urbicide (Sarajevo: Sarajevo
Publishing, 1999), p. 31-39.
45 Burr, „The Code”, p. 522.
94 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Multe dintre aceste mici oraşe devin importante abia sub stăpânirea
otomană. Registrele otomane (defter) le-au înregistrat, dându-le un nou nume
(bazaar) şi diferenţiindu-le de localităţile rurale mai mult prin numărul populaţiei,
decât prin ocupaţie; târgurile aveau în medie 100 de familii, faţă de sate care
aveau în medie cca. 20 de familii; venitul sultanului în târguri era de cel puţin
zece ori mai mare faţă de un sat obişnuit. Deoarece aceste centre şi-au început
dezvoltarea mai târziu, cu puţin înainte de instaurarea controlului otoman, nu s-au
păstrat multe izvoare cu privire la felul în care erau organizate. În două cazuri, la
Podzvonik şi Goražde, apare menţionată instituţia purgari-lor, iar comiţii sunt
prezenţi în mai multe astfel de centre. Probabil, un transfer de organizare s-a
produs dinspre centrele miniere germane. Acceptarea în sistemul minier a unor
autohtoni, necesari în activităţile de exploatare, a făcut ca modul de organizare şi
reprezentare care iniţial fusese recunoscut exclusiv germanilor să se extindă
treptat, ajungând să fie întâlnit şi în aşezări care nu aveau nimic în comun cu
exploatarea subsolului46.
Pe teritoriul Macedoniei, intrat pentru scurtă vreme în secolul al XIV-lea
sub dominaţia regatului sârb, au supravieţuit oraşele dezvoltate după modelul
bizantin, diferite de centrele urbane amintite mai sus. Spre deosebire de Europa
Centrală şi de Vest, unde în oraşe s-a dezvoltat o comunitate privilegiată, în
Bizanţ modul centralizat de organizare a statului nu a permis acest lucru. Când
au apărut primele schimbări în acest sistem era deja prea târziu. Centrele
bizantine intrate sub controlul Serbiei erau aşezări fortificate; unele deţineau o
citadelă, reşedinţă a garnizoanei, condusă de un reprezentant al regelui (kefalija).
Oraşele din această categorie nu prezintă o specializare economică comparabilă
cu aceea întâlnită în oraşele miniere şi în centrele care se bazau pe comerţ. De
asemenea, nu pot fi identificate instituţii care să reflecte vreun nivel de
autonomie locală, decât, cu mici excepţii, doar la nivelul Bisericii47. Singurul
personaj care ar putea fi legat de comunităţile din restul Serbiei este knez-ul,
introdus aici de noii stăpânitori. Aşezări urbane, precum Skopje şi Prilep, şi-au
păstrat caracterul bizantin, majoritatea populaţiei fiind formată din greci48.

46 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 171-172.


47 De la sfârşitul sec. al XIII-lea şi în sec. al XIV-lea, unele oraşe aflate sub controlul
Bizanţului beneficiază de privilegii. Orăşenilor din Monemvasia li se confirmă scutiri de taxe
(1284, 1316), iar celor din Ioannina chiar privilegii juridice, cu dreptul de a-şi alege un
reprezentant propriu (1319); sistemul era în extindere, însă a intervenit cucerirea otomană
(Peter Charanis, „Town and Country in the Byzantine possessions of the Balkan Peninsula
During the Later Period of the Empire”, în Aspects of the Balkans. Continuity and Change, ed.
Henrik Birnbaum, Speros Vryonis Jr (Haga, Paris: Mouton, 1972), p. 135-136; Pljakov, „Le
statut de la ville Byzantine”, p. 82-86; vezi şi Gh. I. Brătianu, Privilèges et franchises municipales
dans l’Empire Byzantin (Paris, Bucureşti: 1936), p. 111.
48 Cele mai importante familii purtau nume greceşti: Lipsiotes, Skopiotes, Apokaukos,

Skropolites etc. (Jireček, La civilization serbe, p. 27).


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 95

Zakonik-ul lui Ştefan Dušan le recunoştea în art. 124 (Despre legea oraşelor) toate
drepturile pe care le deţineau la momentul în care au intrat sub stăpânirea
regatului sârb49. În partea a II-a a codului de legi, din 1354, se sugerează chiar că
regele a emis nişte carte prin care a confirmat drepturile oraşelor, fără a da vreun
nume; se presupune că este vorba de fostele centre bizantine, în cazul în care
regele nu a acordat astfel de acte şi altor oraşe50. În oraşe ca Skoplje, nu toată
populaţia avea acelaşi statut, căci existau categorii diferite, atât oameni liberi, cât
şi oameni ce depindeau de mănăstiri (paroikoi)51.
Dezvoltarea economică ce a caracterizat oraşele în secolul al XIV-lea
este stânjenită de criza politică ce marchează tot mai puternic acest spaţiu, mai
ales la sfârşitul secolului amintit. Încă de pe la 1371, negustorii raguzani se
plângeau că ei „nu pot trăi fără negoţ, iar mare parte din negoţ îl facem în
regatul Raška; situaţia din Raška, datorată rupturilor dintre baroni, nu ne mai
permite să îndrăznim să facem negoţ precum făceam în trecut”. Războaiele
locale, incursiunile otomane, nesiguranţa transporturilor au dus la creşterea
preţurilor, cu efecte uneori paradoxale. Preţul argintului a crescut de la şase la
opt ducaţi livra (cca. 330 grame), fapt ce a dus la creşterea producţiei. Tot mai
mulţi mari negustori sunt acum interesaţi să cumpere sau să deschidă noi mine
de argint, în special în nordul Serbiei, de-a lungul râului Drina (Želesnik, Rudište
etc.). S-au păstrat invitaţii adresate în secolul al XV-lea unor oraşe italiene
(Siena, Neapole, Ferrara şi Urbino), în care se solicita trimiterea unor mineri
pricepuţi (magistri experti) în Serbia. Apar noi aşezări, implicate atât în minerit, cât
şi în comerţ, unele cu autonomie. Inclusiv despotul Serbiei, Ştefan Lazarevič,
dorea intensificarea mineritului, pentru că avea nevoie de resurse pentru a
susţine financiar lupta cu otomanii. Un cavaler burgund, în trecere prin Serbia în
1433, transmite că Gheorghe Branković (1427-1456) obţinea din minele de la
Novo Brdo un venit anual de 200.000 de ducaţi52. Şi otomanii, instalaţi tot mai
temeinic la hotarul statului sârb, pe seama căruia se extindeau, erau interesaţi ca
mineritul să continue, căci argintul era strâns în tezaurul sultanului. În toată
această perioadă, raguzanii îşi păstrează poziţia dominantă în exportul argintului,
în defavoarea Kotor-ului. Între decembrie 1426 şi noiembrie 1432, peste 10.000 de
livre de argint au fost aduse de raguzani de la minele din Serbia. Alături de
raguzani, în transportul metalelor, mai ales al plumbului, se implică şi vlahii sud-
dunăreni, ce erau cunoscuţi cărăuşi (ponosnici). În general, aceştia foloseau două
drumuri pentru a duce minereurile (cu caravane formate uneori şi din 300 de cai
încărcaţi cu poveri): „drumul Bosniei” (de la minele din Bosnia la Raguza sau la

49 Burr, „The Code”, p. 521.


50 Ibid., p. 524.
51 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p. 81-82; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”,

p. 173-174.
52 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 52.
96 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

gurile Neretvei) şi „drumul Zetei” (pe valea râului ce purta acest nume spre
Kotor sau Durrës). În baza tratatelor reciproce ce erau periodic reînnoite, şi
negustorii din Serbia aveau dreptul de a face comerţ liber în Raguza. Pe piaţa
minereurilor a mai apărut un concurent, Veneţia, care preferase până atunci să
preia argintul prin intermediul raguzanilor. Deoarece posesiunile veneţienilor în
Orient erau ameninţate de otomani, negustorii din lagună au dorit să acţioneze
direct în Serbia şi Bosnia. Tvrtko Kotromanić al II-lea, regele Bosniei, a dat
veneţienilor un privilegiu în 1422, ce le permitea să facă negoţ fără intermediari
cu argint şi aur. Cu toate acestea, numărul negustorilor italieni care călătoreau
până la mine se pare că era mic, aceştia preferând să-şi facă achiziţiile în oraşele
dalmate. De la Veneţia, argintul şi celelalte metale circulau în întreaga Europa53.
*
Diversitatea de tipuri urbane întâlnită în Serbia, Bosnia sau Dalmaţia îşi
are explicaţia în evoluţia politică a regiunii. Conducătorii sârbi au încercat în
secolele XIII-XIV să unifice partea de vest a Balcanilor sub o singură stăpânire.
Nu au reuşit şi nici nu au încercat să unifice sistemul de oraşe deja existent, care
evoluase diferit, în funcţie de influenţele pe care centrele urbane le receptaseră.
Regii sârbi nu au putut decât să confirme starea de lucruri deja existentă pentru
a nu perturba fragila stabilitate a statului. Probleme deosebite puteau apare
atunci când existau divergenţe juridice sau comerciale între oameni aparţinând
unor grupuri cu statut diferit. Pe măsură ce negoţul s-a intensificat, astfel de
situaţii s-au înmulţit şi s-a încercat găsirea unor soluţii de compromis. În
regiunile de graniţă, dacă într-o pricină erau implicaţi supuşi ai regelui şi
negustori din Raguza se apela încă din timpul lui Ştefan Uroš al II-lea Milutin
(1282-1321) la o curte de judecată formată dintr-un număr egal de membri de
fiecare parte (stanak); sistemul era aplicat în special în zona de coastă. Curţi
mixte de judecată au apărut şi pentru rezolvarea divergenţelor dintre minerii
germani şi raguzani54.
Urmându-şi interesele comerciale, unii raguzani au mers mai departe şi
s-au stabilit în oraşele cu care făceau negoţ. În cazul aşezărilor miniere, ei au
devenit membri ai companiilor miniere şi s-au bucurat astfel atât de protecţia
acordată de regimul de autonomie al acelei aşezări, cât şi de aceea dată de
statutul de cetăţean al Raguzei, sub jurisdicţia căreia rămâneau de obicei. Această
situaţie a creat abuzuri, pe care regii şi despoţii sârbi au căutat să le rezolve.
Despotul Gheorghe Branković a hotărât în 1433 ca toţi raguzanii din Srebrenica
să fie înregistraţi, pentru a evita potenţiale probleme juridice. Iniţial, un consul

53 Kovačević, „Les mines d’or et d’argent”, p. 250, 253-258; Ćirković, „Unfulfilled


Autonomy”, p. 165-167; Ćirković, The Serbs, p. 93-96; Harris, Dubrovnik, p. 156.
54 Vezi art. 153 din codul lui Ştefan Dušan (Burr, „The Code”, p. 527); Ćirković, The Serbs,

p. 72.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 97

raguzan vizita periodic coloniile şi reglementa disputele în care erau implicaţi


numai raguzani; după 1396, problemele erau aduse în faţa unui consul şi a doi
judecători, numiţi de Raguza pentru fiecare caz în parte. Multitudinea de grupuri
din oraşe ce invocau sisteme juridice separate a avut consecinţe asupra condiţiei
aşezărilor respective. Pe de o parte, autonomia era întărită, pentru că era dificil
să schimbi statutul unui anumit grup social, mai ales în cazul străinilor ce se
bazau pe tratate comerciale sau privilegii. Pe de altă parte, pluralitatea de situaţii
a avut efecte negative asupra dezvoltării oraşelor, pentru că împiedica formarea
unei comunităţi unitare a locuitorilor, o universitas precum în ţările din vest şi
centrul Europei55.
Autonomia redusă a oraşelor din Serbia, miniere sau comerciale, se
reflectă în lipsa unor construcţii publice. Cercetările arheologice au scos la iveală
în aceste aşezări doar două tipuri de construcţii majore: fortificaţii şi biserici.
Primele erau ridicate de suveran, în timp ce bisericile erau dovada pioşeniei
credincioşilor înstăriţi din oraşe. Existenţa unor comunităţi etnice şi religioase
diferite a avut drept consecinţă o lipsă de solidaritate în interiorul comunităţii,
pentru că ortodocşii şi catolicii se grupau în jurul propriilor biserici. În jurul
celor catolice se strângeau minerii germani şi negustorii italieni şi din oraşele de
pe coastă – raguzani în special – căci aceste lăcaşuri erau privite ca adevărate
simboluri ale autonomiei acestor grupuri. Bosnia reprezintă un caz particular,
căci monarhii de aici au preferat catolicismul, cu toate că o „Biserică a Bosniei”,
cu influenţe bogomilice, funcţiona aici. Franciscanii au reprezentat o prezenţă
permanentă în Bosnia, unde şi-au adus, indirect, contribuţia la urbanizare.
Precum în alte părţi ale continentului, ordinul franciscan a fost profund legat de
oraşe, majoritatea bisericilor şi mănăstirilor sale fiind ridicate aici în centrele
miniere şi în cele în care se practica negoţul56. Prosperitatea adusă de
exploatarea minelor a atras şi pe ierarhii Bisericii Ortodoxe. Novo Brdo a
devenit în secolul al XV-lea sediul unei episcopii.
Societatea urbană era destul de neomogenă. Exista un patriciat,
permanent alimentat cu oameni veniţi din Raguza şi care dispuneau de resurse
financiare. Membrii acestui patriciat deţineau principalele funcţii în oraşe. Lor li
se adăugau elemente cu origine foarte diversă: mineri specializaţi, unii
împământeniţi de câteva generaţii, alţii proaspăt veniţi din exterior, o numeroasă
forţă de muncă de origine locală şi meşteri sau negustori, toţi dorind să profite
de situaţia economică locală. Cei mai cu stare făceau parte din comunitate şi
primeau şi cetăţenie raguzană57. Negustorilor (kupeţ) li se adresează şapte articole
separate în legea lui Ştefan Dušan. În art. 118 se preciza că nimeni „să nu aducă

55 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 163-164.


56 De vicariatul Bosniei ţineau părţi din Ungaria, Moldova, Ţara Românească, Bulgaria,
Serbia şi Slavonia (Dubravko Lovrenović, Medieval Bosnia, p. 214-217).
57 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 169-170.
98 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

atingere negustorilor care călătoresc în teritoriile ţarului, să nu îi fure cu forţa


sau să le împrăştie mărfurile sau să le ia banii cu forţa”. Pedeapsa era mare, de
500 de perperi. În art. 122, se interzicea nobililor şi vameşilor să închidă vreun
negustor sub ameninţarea unei amenzi de 300 de perperi. Alte articole asigurau
paza drumurilor şi posibilitatea negustorilor de a fi găzduiţi şi protejaţi în hanuri.
Prin aceste măsuri regele încuraja negoţul intern şi răspundea totodată
solicitărilor comercianţilor străini, în special raguzani, ce doreau mai multă
siguranţă pentru ei şi mărfurile lor58. În oraşele ce s-au aflat mai mult timp sub
stăpânirea bizantină (Skopje sau Prilep), clerul şi nobilii constituiau o categorie
importantă, ce deţinea în oraşe case, dughene şi locuri59. În ceea ce-i priveşte pe
germanii aşezaţi în Serbia sau Bosnia, aceştia au fost în cele din urmă asimilaţi în
masa populaţiei autohtone. Fiind fără experienţă în domeniul minier şi având
nevoie de argintul din munţii Serbiei, otomanii nu au schimbat legislaţia minieră
şi nici sistemul de organizare al aşezărilor miniere. Dovada o reprezintă faptul că
numele de „sas” a rămas în uz mult timp după cucerire, ajungând să desemneze
în final ori un membru al unei comunităţi miniere, ori o persoană sau un grup ce
beneficia de un anumit grad de autonomie60.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului urban din acest spaţiu se
reflectă în terminologie, care, în cazul oraşelor, pune accent pe topografie şi nu
pe tipul de comunitate care locuia acolo. Termeni ca opština sau opkina,
„comunitate”, nu sunt folosiţi pentru aşezările din interior. Dacă locuitorii
aşezărilor miniere apar ca sasi, cei din centrele cu funcţii preponderent
comerciale sunt numiţi trgovci, cu sensul de negustori. Principalul termen folosit
în documente este cel slav grad, desemnând în primul rând o fortificaţie, apoi un
oraş (în documente, grad este folosit pentru oraşele mari). Al doilea termen,
intens utilizat, este cel de trg (în sârbă trej, în latină forum, mercatum). Iniţial, acesta
se referea la piaţă, pentru ca ulterior să denumească numai o parte a aşezării, şi,
în final, un anumit tip de aşezare, în care predominau activităţile comerciale. Din
secolul al XV-lea, începe să fie folosit şi termenul de origine maghiară varoš, ce
este sinonim cu termenul slav podgradije sau cu cel latin suburbium şi care desemna
la origine o aşezare aflată lângă o fortificaţie. Sursele italiene numesc oraşele din
acest spaţiu civitas, zitade, mercato sau borgo, ultimul termen fiind dat de obicei
aşezărilor nefortificate61. În ceea ce priveşte oraşele de factură bizantină, în

58 Este vorba de articolele 118-119, 121-122, 153, 159-160 (Burr, „The Code”, p. 519-520,
527, 530-531).
59 Pascu, Goldenberg, „Despre oraşele medievale”, p. 39; Charanis, „Town and Country”, p. 136.
60 Nicoară Beldiceanu, „Actes de Süleyman le Législateur concernant les mines de Srebrnica

et Sase, în SF, 26 (1967), p. 2; Ćirković, The Serbs, p. 55.


61 Jireček, La civilization serbe, p. 27-28; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165; vezi şi

Traian Stoianovich, „Model and Mirror of the Premodern Balkan City”, în SB, III
(1970), p. 100-102.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 99

actele referitoare la acestea se păstrează terminologia de origine greacă, dublată


de terminologia slavă: citadela apare ca akropolis - kula, reprezentantul regelui ca
kefalija - vojvoda, aşezarea civilă ca amborij (din termenul grec emporion) -
podgradije62.

Oraşele din Bulgaria

Bulgaria a cunoscut o situaţie diferită. Trecerea triburilor slave la sud de


Dunăre a dus şi aici la distrugerea vieţii urbane, aşa cum supravieţuise aceasta în
forme romane. În primul ţarat bulgar, unele vechi oraşe romane au fost
repopulate, fortificate şi au servit ca reşedinţe ale ţarilor: Pliska (până la Simeon)
şi Preslav (începând cu Simeon şi sub urmaşii săi). În apropierea fortăreţelor-
reşedinţă regală s-au dezvoltat aşezări pre-urbane, în care s-au stabilit negustori
şi meşteşugari ce asigurau produsele necesare curţii. Deşi întinse (Preslav avea o
suprafaţă de cca. 3,5 km2), aceste aşezări nu au atins niciodată un nivel de
dezvoltare suficient de ridicat încât să rivalizeze cu oraşele bizantine. Rolul lor
era în primul rând militar şi administrativ63. Cronica de la Kiev sau Povestea
vremurilor de demult pomeneşte 80 de gorod-uri în zona Dunării de Jos (cifră
probabil exagerată), centre de schimb sau simple fortificaţii, care ar fi fost
supuse de Sviatoslav, cneazul Kievului, în luptele sale cu bulgarii64. Un
important centru s-a aflat la Pereiaslaveţ, loc de schimb pentru produsele venite
pe Marea Neagră dinspre Rusia sau Orient cu produsele aduse pe Dunăre din
Europa Centrală65. Deşi au fost afectate economic şi demografic, oraşele
greceşti de la Marea Neagră au supravieţuit venirii bulgarilor, care le-au stăpânit
temporar66. După 1018, Imperiul Bizantin şi-a reimpus controlul asupra acestor
regiuni. Bizantinii au reorganizat teritoriul cucerit, constituind Thema Paristrion,
care avea în componenţă spaţiul cuprins între Munţii Balcani, Dunăre, din
amonte de Vidin şi până la gurile fluviului, şi Marea Neagră. În sursele păstrate
din secolul al XI-lea, această unitate administrativ-teritorială apare şi sub
denumirile de arhontatul „oraşelor paristriene” sau al „oraşelor de la Istru”,

62 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 173.


63 Peter Tashev, Urbanization in Bulgaria, în E. A. Gutkind, International History of City
Development, vol. VIII, Urban Development in Eastern Europe: Bulgaria, Romania, and the U.S.S.R.,
ed. Gabriele Gutkind (New York: The Free Press, 1972), p. 29-33; Robert Browning,
Byzantium and Bulgaria a Comparative Study Across the Early Frontier (Berkeley: University of
California Press, 1975), p. 95-98.
64 Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. VII, p. 71-72.
65 Elisaveta Todorova, „River Trade in the Balkans During the Middle Ages”, în EB, 1984,

nr. 4, p. 42.
66 Browning, Byzantium and Bulgaria, p. 98.
100 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

semn că viaţa urbană, acum în forme bizantine, a continuat să existe67. Cele mai
importante oraşe sunt în această perioadă Philippopolis, Dorostolon şi Serdica68.
Declanşarea răscoalei fraţilor Asan şi Petru, în 1185, a dus la formarea
celui de-al doilea ţarat bulgar, recunoscut pe plan internaţional în urma
înţelegerilor cu papa Inocenţiu al III-lea (1204). În noile condiţii politice s-au
dezvoltat multe aşezări urbane, de-a lungul Dunării: Vidin, Lom, Nicopole,
Sviştov, Novgrad sau Ruse; altele au înflorit pe malul Mării Negre: Sozopol,
Varna, Mesembria şi Anchialo (ultimele două temporar sub stăpânire bulgară)69.
O parte din aceste oraşe continuau centrele bizantine din perioada 1018-1185,
semn că transferul de la organizarea bizantină la cea a ţaratului nu a afectat
negativ viaţa urbană, ba chiar a potenţat-o. În această situaţie se aflau Plovdiv,
fostul Philippopolis, Sofia-Serdica/Sredets, Nesebăr-Mesembria şi Silistra-
Dorostolon. Oraşe noi, dezvoltate în apropierea unor ruine romane şi apoi ca
suburbii lângă fortificaţii medievale, erau cele de la Cerven şi Lovech etc70.
În secolele XIII-XIV, cel mai important centru urban din acest spaţiu s-a
aflat la Târnovo (Târnovgrad), unde s-a stabilit şi principala reşedinţă a ţarului.
Oraşul era situat pe două coline: Tsarevets şi Trapezitsa, cărora li se adăugau
cartierele din exterior. Pe Tsarevets se aflau palatul regal şi ansamblul patriarhal,
foarte bine întărite cu două rânduri de fortificaţii. În jur s-au găsit urmele a nu
mai puţin de 380 de construcţii, case, ateliere, dughene, inclusiv 21 de biserici,
patru mănăstiri şi cimitire. Pe colina Trapezitsa, cercetările arheologice au scos
la iveală, pentru secolele XII-XIV, 18 biserici, o mănăstire şi mai multe case, ce
erau locuite de membrii aristocraţiei. Şi această colină era fortificată şi împreună
cu Tsarevets forma „oraşul interior” O altă zonă, numită iniţial Novi Grad
(Assenova Mahala), s-a format mai în vale, între Tsarevets şi Trapezitsa, loc în
care s-au identificat urmele mănăstirii Marea Lavră cu biserica Sfinţii 40 de
Mucenici71, precum şi alte lăcaşuri de cult, clădiri civile şi chiar ateliere
metalurgice; o parte din locuitori era formată din meşteşugari. O zonă singulară
a oraşului era cea numită mai târziu Frank Hisar, situată de-a lungul meandrelor
râului Iantra, la sud-est de Tsarevets (cu care se comunica prin intermediul
„turnului lui Baldwin”); aici se stabiliseră negustorii străini, probabil catolici.
67 N. Bănescu, Les duchés byzantines de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie (Bucureşti: 1946), p.
45-117; Vasile Mărculeţ, „Asupra organizării teritoriilor bizantine de la Dunărea de Jos în
secolele X-XII: Thema Mesopotamia Apusului, Strategatul Dristei, Thema Paristrion-
Pradunavon”, în Istorie şi ideologie. Omagiu profesorului Stelian Brezeanu la 60 de ani (Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2002), p. 51-52.
68 Vezi şi P. Tivčev, „Sur les cités byzantines aux XIe-XIIe siècles”, în Byzantino-Bulgarica, I

(1962), p. 153-154.
69 Todorova, „River Trade”, p. 44.
70 Tashev, „Urbanization”, p. 34-36.
71 Atanas Popov, „Le monastère “La Grande Lavra” de la capitale médiévale de Târnovo”,

în BHR, 7 (1979), nr. 4, p. 70-78.


ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 101

Izvoarele arată că, alături de bulgari, în Târnovo (la poalele colinelor) se


aşezaseră şi evrei, armeni, raguzani şi italieni72. Novi Grad şi Frank Hisar
formau „oraşul exterior”, ale cărui fortificaţii erau sumare. În fine, pe versantul
de vest al colinei Momina Krepost s-a găsit o zonă adiacentă oraşului, numită
Devingrad. Aici s-au descoperit case semi-îngropate, o mică biserică cu cimitir şi
o serie de unelte, ce arată că această parte a aşezării era locuită de meşteri şi
agricultori, probabil oameni dependenţi73. Cu totul, oraşul ar fi avut între 12.000
şi 15.000 de locuitori74. Se observă la Târnovo existenţa mai multor aşezări cu
structuri şi funcţii diferite, politico-militare, religioase şi economice, locuite de
oameni cu statut diferit. Faza următoare în care probabil ar fi evoluat Târnovo
ar fi fost aceea de unire a acestui conglomerat, pe fondul creşterii în importanţă
a funcţiei economice; probabil o altă etapă ar fi fost reglementarea precisă a
statutului juridic al locuitorilor. Nu s-a mai ajuns la această fază din cauza
prematurei cuceriri otomane (1393).
Ocupaţia otomană a dus la pierderea a numeroase izvoare privitoare la
felul în care erau organizate oraşele din Bulgaria medievală. Nu s-a păstrat nici
un privilegiu acordat vreunei comunităţi de orăşeni din interiorul ţării. Se
presupune că ţarul, precum împăratul de la Constantinopol, îşi exercita
autoritatea în oraşe prin intermediul unor reprezentanţi, cu puteri destul de
mari75. Câteva informaţii privitoare la activitatea economică a ţaratului bulgar s-
au păstrat în arhivele străine. Poziţia geografică a Bulgariei, ce se prezenta ca
spaţiu intermediar între Europa Centrală şi Bizanţ, a favorizat dezvoltarea
relaţiilor comerciale, oraşele italiene căutând protecţia şi sprijinul ţarilor pentru
a-şi asigura aici poziţii privilegiate.
Accesul la Marea Neagră a facilitat dezvoltarea oraşelor-porturi Varna,
Sozopol, Mesembria sau Anchialos, ce erau însemnate pe portulanele italiene.
Aceste porturi întreţineau strânse raporturi comerciale cu Veneţia şi Genova,
interesate în obţinerea produselor agricole ieftine din Bulgaria, pentru care vor
intra într-o puternică rivalitate. Veneţia a pătruns în zonă în special după
cruciada a patra şi după căderea Constantinopolului în mâinile „latinilor” (1204).
Genova a intrat puternic pe piaţa Mării Negre după restaurarea Imperiului
Bizantin, cu care a încheiat un important tratat comercial (Nymphaion, 1261), ce
îi va permite negoţ liber dincolo de Bosfor. Veneţienii au încercat să

72 Detalii în Kazimir Popkonstantinov, Rossina Kostova, „Minorities and Foreigners in


Bulgarian Medieval Towns in the Twelfth to Fourteenth Centuries: Literary and
Archaeological Fragments”, în Segregation, Integration, Assimilation, p. 139-148.
73 Atanas Popov, „La ville médiévale bulgare d’après les recherches archéologiques”, în

BHR, 12 (1984), nr. 1, p. 66-69.


74 Sedlar, East Central Europe, p. 113.
75 Tudor Teoteoi, „Civilizaţia statului Asăneştilor între Roma şi Bizanţ”, în Răscoala şi statul

Asăneştilor, coord. Eugen Stănescu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), p. 81.
102 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

contrabalanseze poziţia genovezilor prin intrarea în relaţii privilegiate cu


Bulgaria (Zagora). Principalele porturi cu care ei au făcut comerţ erau Varna şi
Mesembria, în care veneţienii şi-au stabilit colonii semnificative. În 1346/1347 şi
1352, ţarul Ivan Alexandru (1341-1371) a dat un privilegiu prin care garanta
proprietăţile negustorilor veneţieni din Bulgaria, iar taxele vamale pentru
produsele cumpărate din sau aduse în Bulgaria erau fixate la 3%. Actul preciza
cazurile în care veneţienii aveau de suferit (confiscări, naufragiu etc.), dreptul la
răscumpărare sau ajutor, precum şi posibilitatea acestora de a ridica biserici în
Bulgaria76. La Varna s-a stabilit un consulat veneţian, singurul din regiune, ce
elimina rolul intermediar jucat până atunci de bailiff-ul veneţian de la
Constantinopol77.
Cele două republici italiene aveau politici comerciale diferite. Dacă
veneţienii foloseau pentru a se instala într-o zonă centrele comerciale deja
existente, genovezii preferau să ridice şi să dezvolte unele noi. Pentru aceasta,
genovezii au folosit porturile Bulgariei de la Marea Neagră, cărora le-au adăugat
coloniile întemeiate de ei mai la nord, la Vicina, Licostomo şi Chilia, fiecare
aflate sub conducerea unui consul78. Relaţiile genovezo-bulgare s-au deteriorat
datorită refuzului ţarului Theodor Svetoslav (1300-1321) de a compensa daunele
provocate în Bulgaria negustorilor genovezi. În 1316, s-a ajuns la situaţia ca
Genova să interzică negustorilor ei să mai meargă în Bulgaria79. În a doua
jumătate a secolului al XIV-lea între genovezi şi Dobrotici (Dobrotiţă), principe
local din viitoarea regiune a Dobrogei, a izbucnit un război comercial, Dobrotici
fiind acuzat că favoriza pirateria80. Ivanco, urmaşul lui Dobrotici, a încheiat în

76 Kiril Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, Seventh-Fifteenth Century. The Records of a Bygone

Culture (Leiden, Boston: Brill, 2008), p. 235-236, nr. 128-129.


77 Rossica Panova, „The Black Sea Coastal Cities in the Economic and Political Interrelations

Among Medieval Bulgaria, Venice and Genoa”, în EB, 1999, nr. 1-2, p. 54-55; vezi şi Vasil
Gjuzelev, „Les relations bulgaro-venitiennes durant la priemière moitié du XIVe siecle”, în
EH, IX (1979), p. 39-67.
78 Din a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi până la jumătatea secolului următor, porturile

genoveze de la Dunăre şi Dobrogea s-au aflat sub dominaţia mongolă (George Vernadsky,
The Mongols and Russia (New Haven: Yale University Press, 1963), p. 174-189). Pentru consuli, vezi
N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (Bucureşti: 1899), p. 52-53; G. Pistarino,
Notai Genovesi in Oltremare: atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-1361) (Genova: 1971),
p. 65, nr. 40.
79 Vasil Gjuzelev, „Du commerce génois dans les terres bulgares durant le XIVe siècle”, în

BHR, 7 (1979), nr. 4, p. 36-50.


80 Michel Balard, Gênes et l’outre mer, tom II, Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò, 1360

(Paris, La Haye, New York: Mouton Éditeur, 1980), p. 163, nr. 100. Pentru istoria Dobrogei
în timpul lui Dobrotici şi Ivanco, vezi Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, romani şi bulgari la
Dunărea de Jos, de Ion Barnea şi Ştefan Ştefănescu (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1971), p. 346-361 sau Sergiu Iosipescu, Balica, Dobrotiţă, Ioancu (Bucureşti: Editura Militară,
1985).
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 103

1387 un tratat cu podesta genovez de la Pera, prin care genovezii obţineau


garanţii pentru proprietăţile deţinute în ţinuturile lui Ivanco81. Taxele pentru
mărfurile genovezilor erau fixate la 1%, iar produse ca aurul, argintul sau perlele
au fost scutite de taxe. S-a hotărât ca în teritoriile lui Ivanco să se stabilească un
consulat genovez, cu autoritate asupra tuturor genovezilor ce activau acolo.
Consulul primea o bucată de pământ, îşi putea ridica un sediu, o biserică şi avea
deplină autonomie82. Este greu de spus în ce măsură coloniştii italieni au
influenţat organizarea oraşelor din Bulgaria. Cu toate că ei veneau cu un mod de
organizare şi cu structuri de tip apusean, nu ştim dacă privilegiile pe care le-au
obţinut au fost extinse şi la nivelul populaţiei locale din oraşele respective;
această variantă nu trebuie cu totul exclusă. În Bizanţ, oraşele care obţinuseră
privilegii după cruciada a patra şi le-au păstrat datorită faptului că noii împăraţi,
Paleologii, au fost dispuşi la compromis pentru a-şi consolida puterea83.
Şi raguzanii făceau comerţ în regiunile Bulgariei, încă de pe la anul 1000.
Informaţii concrete privind activitatea negustorilor din oraşul de la Adriatica în
Bulgaria s-au păstrat abia din sec. al XII-lea. Intraţi de puţin timp (1172) sub
dominaţia normanzilor din Sicilia, raguzanii au căutat protecţia Bizanţului. În
1192, ei au semnat un tratat politic şi economic cu împăratul Isac Anghelos
(1185-1195), care le recunoaşte dreptul de a face negoţ liber în imperiu şi în
părţile Bulgariei84. După desprinderea completă a Bulgariei de imperiu, raguzanii
au negociat direct cu noii conducători. Un tratat este încheiat în 1253 cu ţarul
Mihail I Asen (1246-1256), act ce continua o înţelegere mai veche, din 1230, şi
care cuprindea scutiri de taxe în Târnovo şi în târgurile din Bulgaria85.

81 Iorga, Studii istorice, p. 54; Michel Balard, La Romanie Génoise (XIIe – début du XVe siècle), vol.
I (Roma: École Française de Rome, 1978), p. 145; Panova, „The Black Sea”, p. 55-57.
82 Textul traducerii în română al tratatului în Din istoria Dobrogei, vol. III, p. 355; o ediţie

engleză recentă în Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, p. 237, nr. 130.
83 Teoteoi, „Civilizaţia statului Asăneştilor”, p. 81-82. Autorul nu admite posibilitatea ca

vreunul din oraşele din Bulgaria să fi primit vreun privilegiu, măcar parţial, şi consideră că în
această situaţie, în mod eronat, s-ar fi aflat şi oraşele din ţările române.
84 În 1192, statul bulgar era desprins nominal de imperiu. La 1187, fraţii Asan şi Petru

încheiaseră un tratat cu Bizanţul (ale cărui prevederi nu se cunosc exact) şi obţinuseră


recunoaşterea de facto a statului lor. În mod oficial, acesta este recunoscut abia în 1204 (vezi
Genoveva Cankova-Petkova, Borislav Primov, „Dubrovnik, Byzantium and Bulgaria at the
End of the 12th Century”, în EH, III (1966), p. 79-92).
85 Emil Aleksandrov, „The International Treaties of Medieval Bulgaria (Legal Aspects)”, în

BHR, 17 (1989), nr. 4, p. 49-50; cea mai nouă versiune a documentului, în traducere engleză,
în Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria, p. 231, nr. 127. Raguzanii au continuat să facă
negoţ intens în zona Bulgariei şi după cucerirea otomană; în 1442, Poarta le confirmă
dreptul de a circula şi de a face negoţ liber în toată regiunea Balcanilor, taxele vamale fiind
stabilite la 2% (Vasilka Tăpkova-Zaimova, „Sur les débuts de colonies ragusaines dans les
territoires bulgares (fin du XVe s.)”, în SB, III (1970), p. 125-131; Ioanna D. Spisarevska,
104 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Negustorii italieni şi raguzani veneau aici pentru produse agricole, precum ceară,
miere sau grâne. Între 1340 şi 1341, nu mai puţin de 5.300 kg de ceară au fost
exportate în Genova; ceara era căutată pentru că era de calitate superioară. În
schimb, erau aduse stofe, arme şi ceramică de calitate superioară86.
În oraşele Bulgariei s-au stabilit şi evrei, una din cele mai importante
comunităţi fiind la Târnovo. Sarah-Theodora, a doua soţie a lui Ivan Alexandru,
era de origine evreiască. În 1352, din motive încă insuficient elucidate (probabil
şi pe fondul sentimentelor anti-evreieşti din Bizanţ), în ţarat se declanşează o
serie de persecuţii împotriva evreilor87. Din 1376, s-a păstrat un act emis de
membrii unei comunităţi de evrei romanioţi din Vidin, cărora li se alăturase un
grup de aşkenazi. Alţi evrei se aflau în Nikopole, Yambol şi Sozopol88.
În secolul al XIV-lea, îşi fac apariţie în oraşele din Bulgaria şi negustori
de la nord de Dunăre. După ce obţinuseră un privilegiu comercial de la
Vladislav I, în 1368, orăşenii din Braşov au negociat unul şi din partea Bulgariei.
Între 1369 (sau 1371) şi 1396, în timpul domniei lui Ivan Stracimir, s-a emis un
astfel de act ce acorda drept de negoţ liber în ţaratul de la Vidin89.
O problemă ce a ridicat controverse este aceea a momentului în care în
Bulgaria s-au stabilit colonişti germani, precum şi a rolului jucat de aceştia.
Istoriografia veche considera că aceşti colonişti s-ar fi stabilit în Bulgaria, în
secolul al XIII-lea, venind din Transilvania90. Analizând relaţiile politice destul
de încordate dintre Ungaria şi ţaratul bulgar din acea perioadă, Nikolaj Markov a
infirmat, cu destul temei, această ipoteză. Venirea minerilor germani în acest
spaţiu a fost pusă în legătură directă cu stabilirea acestora în regatul sârb, de
unde au migrat şi spre regiunile muntoase din vestul Bulgariei, în perioada când
această zonă a intrat sub dominaţia regilor sârbi. Oraşul bulgar Kratovo (azi în
Macedonia) a fost anexat la regatul sârb în 1282; după acest moment a avut loc
probabil stabilirea unei colonii de mineri germani91. Un rol important l-au
deţinut şi coloniştii stabiliţi în ţinutul Samokov şi în Čiprovci. Aceştia ar face
parte, potrivit istoricului amintit, dintr-o „migraţie secundară” care a avut loc în

„Sur le problème de la place et du rôle résérves aux Bulgares dans le commerce ragusain
(XVe-XVIe s.)”, în EH, VIII (1978), p. 141-155).
86 Panova, „The Black Sea”, p. 57.
87 Nikolaj Kočev, „The Question of Jews and the so-called Judaizers in the Balkans from

the 9th to the 14th century”, în BHR, 6 (1978), nr. 1, p. 65-66; Popkonstantinov, Kostova,
„Minorities and Foreigners”, p. 137.
88 Steven B. Bowman, The Jews of Byzantium. 1204-1453, (University of Alabama Press, 1985),

p. 66 şi 289, nr. 96; John V. A. Fine Jr., The Late Medieval Balkans (Ann Arbor: University of
Michigan Press, 1990), p. 449-450.
89 Aleksandrov, „The International Treaties”, p. 51-52; Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria,

p. 507, nr. 233.


90 Markov, „Le «problème saxon»”, p. 21-22.
91 Ibid., p. 23-24.
ORAŞELE MEDIEVALE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE RĂSĂRIT 105

a doua jumătate a secolului al XV-lea, prima parte a secolului XVI, mişcare care
a pus bazele centrelor catolice din vestul Bulgariei, ce au format în secolul al
XVII-lea o episcopie cu reşedinţa la Čiprovci. În momentul declanşării acestei
mişcări, coloniştii, aduşi probabil de la mine din Serbia şi Bosnia, erau în curs de
slavizare, păstrându-şi doar religia şi obiceiurile. Aşa se explică faptul că
izvoarele otomane, pe care autorul îşi bazează teoria, nu îi înregistrează ca
„germani”, ci ca „sârbi”, indicând locul de unde au venit92. Alţi istorici includ
Čiprovci în rândul centrelor miniere ce făceau parte din despotatul sârb, în care
s-ar fi aplicat dreptul minier, codificat de Ştefan Lazarevič în 141293, sau
consideră că minerii germani au trecut hotarele statelor sârb sau bosniac pentru
a-şi desfăşura activitatea în teritoriile Macedoniei şi Bulgariei94. În 1488, un
raport otoman menţionează o mină din sangeacul Vidin. Cel care a înaintat
raportul era cadiul de Bergovica, aşezare care nu este departe de Čiprovci (la
cca. 30 km). Nu este exclus ca printre minele intrate în posesia sultanului să fi
fost şi cele de la Čiprovci. Raportul pomeneşte pe posesorul puţului, pe urbarar
şi personalul de la mine, care au fost chemaţi şi li s-au solicitat informaţii privind
legile şi obiceiurile din „vremurile vechi”. Putem deci admite că mineritul se
practica aici dinainte de venirea otomanilor, idee ce ar infirma o parte din
afirmaţiile lui Markov95. Din nefericire, starea surselor pre-otomane este foarte
precară; nu s-au păstrat nici un fel de detalii referitoare la organizarea internă a
comunităţilor germane înainte de secolul al XVI-lea. Dacă aceşti colonişti au
venit înainte de cucerirea otomană, probabil că într-o anumită măsură erau
organizaţi precum minerii din Serbia şi Bosnia.

Viaţa urbană din regiunea sud-dunăreană a luat un cu totul alt curs o


dată cu cucerirea otomană, de care au scăpat doar Raguza şi oraşele de la
Adriatica. Imperiul Otoman a integrat oraşele într-un alt sistem, cu alte reguli şi
cu alt mod de organizare. Multe centre urbane au supravieţuit, iar în Serbia chiar
au dat numele noilor unităţi administrative create de cuceritori. Deşi afectate de
conflictele ce au avut loc în secolul al XV-lea, oraşele miniere şi comunităţile
catolice de acolo au supravieţuit si au trecut prin modificări minore, autorităţile
otomane acceptându-le formele de organizare internă; adunările, knez-ul şi

92 Ibid., p. 25-28.
93 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p 89.
94 Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 43.
95 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 217-218.
106 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

dreptul minier (kanun-i-Sas) sunt pomenite în izvoare96. Motivele acestei situaţii


aparte sunt în primul rând economice. Centrele miniere au fost incluse în rândul
veniturilor sultanului (hass), care a interzis exportul de aur şi argint, dirijând toate
resursele către monetăriile sale97. Otomanii au încurajat dezvoltarea celorlalte
oraşe, cărora le-au dat un alt specific, tipic oriental. Populaţiei locale i s-au
adăugat grupuri de soldaţi, meşteri şi negustori aduşi sau veniţi din alte părţi ale
imperiului şi, treptat, oraşele au devenit majoritar musulmane. Viaţa urbană va
cunoaşte o revigorare, în alte repere, în secolul al XVI-lea98.

96 Fehim Spaho, „Turski rudarski zakoni”, în Glasnik Zemaljskog Muzeja u Bosni i Hercegovini,
XXV (1913), p. 133-194; Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. I, p. 68-77 şi vol. II,
p. 177-277.
97 Sima Ćirković, „The Production of Gold, Silver, and Copper”, p. 54-56; Ćirković, The

Serbs, p. 111-114, 123-125.


98 Au existat câteva excepţii, oraşe care atunci când au capitulat au reuşit să obţină

promisiunea otomanilor de a le respecta autonomia. Ioannina e un astfel de exemplu


(Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 87).
YZ

Partea a II-a

ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

YZ
YZ

Procesul de urbanizare

Teritoriul de la sud de Carpaţi în secolul al XIII-lea

Nu putem întreprinde o analiză a oraşului medieval de pe teritoriul Ţării


Româneşti fără a cerceta situaţia politică, economică şi religioasă de dinainte de
formarea acestui principat. În cercetarea noastră ne-am confruntat cu aceeaşi
problemă cu care s-au întâlnit toţi istoricii interesaţi de aceste aspecte: starea
izvoarelor. Pentru a da o imagine asupra amplului proces de consolidare a
structurilor politice, economice şi sociale de la sud de Carpaţi, suntem nevoiţi să
apelăm la puţinele surse interne şi externe, precum şi la informaţiile obţinute în
urma săpăturilor arheologice.
Ţara Românească şi Moldova sunt printre ultimele state medievale care
au apărut pe harta Europei, fapt ce se explică prin particularităţile prezentate de
regiunile răsăritene ale continentului după anul 1000. Procesul de dezvoltare a
structurilor de aici a fost întârziat de elemente care ţin de contextul internaţional
în care s-a dezvoltat acest teritoriu, zona fiind în primul rând una de interferenţă
a civilizaţiilor bizantină, maghiară, slavă, bulgară, turanică şi, mai târziu,
mongolă. În 1018, graniţa de nord a Imperiului Bizantin a ajuns la Dunăre. Pe
termen lung, influenţa bizantină s-a resimţit în societatea românească, ce a
preluat din această direcţie principalele elemente de organizare politică, juridică
şi religioasă. Relaţiile cu lumea slavă au fost ambivalente. Românii au reuşit
să-şi păstreze latinitatea, rămânând ca o insulă înconjurată de slavi, până când
venirea ungurilor a rupt complet legătura directă dintre slavii de sud şi cei de
apus. Slavii au lăsat numeroase urme în limba română şi în terminologia şi
topografia locală, de la nume de instituţii şi oameni până la nume de râuri şi
aşezări. Formarea unor state ale românilor a fost întârziată şi de prezenţa aici a
ultimelor neamuri migratoare care au afectat Europa, turanicii. Pe rând, uzii,
pecenegii şi cumanii şi-au impus controlul nominal asupra unor părţi din
teritoriul locuit de români, menţinând o stare de instabilitate, ce a avut efecte
politice şi demografice.
110 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

În raporturile cu vecinii, un factor hotărâtor pentru civilizaţia


românească a fost determinat de orientarea finală ortodoxă a românilor1. În
condiţiile în care maghiarii s-au creştinat în jurul anului 1000 în ritul apusean, iar
regatul ungar a fost învestit de către papalitate cu misiune apostolică, actul
separării Bisericii de la Roma de cea de la Constantinopol (1054) a făcut ca, în
perspectivă, românii să fie percepuţi ca „schismatici”. Indiferent de substratul
politic, orice acţiune întreprinsă împotriva lor avea şi o conotaţie religioasă.
Ideea de cruciadă, aşa cum fusese lansată de către papalitate la sfârşitul secolului
al XI-lea, implicând lupta pentru eliberarea Ţării Sfinte (patrimonium Dei), se
deteriorase, în urma cuceririi Constantinopolului (1204). Gestul cavalerilor
cruciadei a IV-a a consfinţit în fapt noua orientare dată cruciadei, aceea de luptă
nu numai împotriva musulmanilor, ci şi împotriva creştinilor situaţi în afara a
ceea ce papalitatea considera a fi corpus christianorum2. Secolul al XIII-lea a
reprezentat, după cum afirmă Şerban Papacostea, un moment de schimbare a
raporturilor politice în Europa răsăriteană, tocmai datorită orientării către
această regiune a intereselor expansioniste ale lumii apusene. Principala forţă
care a acţionat aici a fost regatul Ungariei3.
Până în 1204, regii maghiari au fost interesaţi în primul rând de
consolidarea puterii lor în interiorul arcului carpatic. După ce au atins Carpaţii,
precum şi Dunărea, în Banat, ei au căutat să-şi extindă influenţa la sud de munţi.
Punându-se în slujba ideii de cruciadă, regele Ungariei nu şi-a neglijat propriile
obiective expansioniste. Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei poate fi
privită şi din această perspectivă, căci din acest moment credem că începe
politica de extindere a coroanei maghiare şi a Bisericii Romano-Catolice în
teritoriul viitoarei Ţări Româneşti. Cavalerii teutoni formau un ordin călugăresc
militar creat în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Sub conducerea Marelui
Maestru Hermann von Salza (1210-1239), ordinul s-a răspândit în întreaga
Europa. În 1211, în urma unor tratative insuficient cunoscute, cavalerii primesc
ca „donaţie” de la regele Andrei al II-lea al Ungariei quandum terram, Burza
nomine, ultra silvas, versus Cumanos („acea ţară numită Bârsa în

1 Interesant, din această perspectivă, este un recent studiu al lui A.A. Rusu, care propune şi
argumentează un nou punct de vedere cu privire la apartenenţa religioasă a românilor
înainte de anul 1000 şi după. Această nouă direcţie de interpretare merită aprofundată, astfel
că aşteptăm cu interes noi cercetări (Adrian Andrei Rusu, „Creştinismul românesc în
preajma anului o mie: în căutarea unei identităţi”, în Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban
Papacostea, ed. Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2008),
p. 39-67).
2 Vezi sinteza politicii papalităţii faţă de biserica răsăriteană după cucerirea
Constantinopolului, în 1204, în Ioan-Aurel Pop, „Unele urmări în plan confesional ale
cruciadei a IV-a (1204) în centrul şi sud-estul Europei”, în Istorie şi ideologie. Omagiu Brezeanu,
p. 55-67.
3 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 7.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 111

Transilvania/dincolo de păduri, dinspre cumani”)4. Majoritatea cercetătorilor


localizează Terra Burza în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Scopul aşezării
aici a cavalerilor teutoni era de a „întinde regatul” şi de a-l apăra de atacurile
cumanilor. Cavalerii primesc dreptul de a construi fortificaţii de lemn, scutiri de
vămi, ocne de sare, precum şi jumătate din aurul şi argintul găsit5. Documentele
spun despre Ţara Bârsei că este desertam et inhabitatam „pustie şi nelocuită”6,
formulă care probabil nu se referă la un spaţiu nelocuit, ci la unul asupra căruia
nu îşi exercita nimeni drepturile, situat, prin urmare, în afara jurisdicţiei regelui7.
În ceea ce priveşte ameninţarea cumană, aceasta venea din partea triburilor
acestui neam turanic, aşezate în părţi ale teritoriului de la sud şi est de Carpaţi şi
care pătrundeau în Ungaria prin pasurile munţilor şi prin Ţara Bârsei. Cumanii
veniseră în spaţiul Dunării de Jos în a doua jumătate a secolului al XI-lea, luând
locul uzilor. Ungaria se confruntase prima dată cu un atac al lor în 1085-1086,
când triburile conduse de Kutesk au pătruns în regat prin nord-est, probabil
prin pasul Verecke8.
Documentele cancelariei maghiare amintesc „partea din Cumania ce se
află dincolo de munţi”, care ar fi fost dăruită teutonilor, fără a preciza mai exact
unde se afla aceasta9. Imprecizia documentelor este generatoare de confuzii şi
controverse, precum în cazul cetăţii (castrum) şi ţării sau pământului Cruceburg,
cetate pe care teutonii ar fi reclădit-o (qoud fratres predicti de novo construxerant) şi
care s-ar fi aflat într-un ţinut învecinat cu „hotarele brodnicilor” (ad terminos Pro-
dnicorum)10. În ceea ce priveşte cetatea Cruceburg, aceasta a fost localizată de unii
cercetători lângă Teliu, la marginea Transilvaniei, sau dincolo de munţi, la Tabla
Buţii, Câmpulung, Crăciuna sau Cetăţeni11. Izvoarele nu au permis încă

4 DRH, D, I, p. 1, nr. 1; DIR, XI, XII şi XIII, C, I, p. 150-151, nr. 77.


5 Cavalerii teutoni veniţi în Transilvania s-au aflat tot timpul sub directa autoritate a
Sfântului Scaun, care a acceptat trimiterea lor aici considerând că această regiune întrunea
condiţiile specifice cruciadei (Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea
(Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001), p. 217).
6 DRH, D, I, p. 1-4, nr. 1-2.
7 Turcuş, Sfântul Scaun, p. 226.
8 Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII (Iaşi: Institutul

European, 1999), p. 232-234. Pentru prezenţa şi influenţa cumanilor în Balcani, vezi şi


István Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185-1365
(Cambridge: Cambridge University Press, 2005), p. 13-68.
9 DRH, D, I, p. 16, nr. 7; p. 18, nr. 8.
10 Ibid., p. 1-4, nr. 1-2.
11 P. Binder, „Contribuţii la localizarea Cruceburgului şi unele probleme legate de ea”, în

Culegere de studii şi cercetări, Braşov, I (1967), p. 127-134; József Laszlovszky, Zoltán Soós,
„Historical Monuments of the Teutonic Order in Transylvania”, în The Crusaders and the
Military Orders Expanding the Frontiers of Medieval Latin Christianity, ed. Zsolt Hunyadi, József
Laszlovszky (Budapesta: Central European University, 2001), p. 331; N. Iorga, Istoria
românilor, vol. III, Ctitorii, ed. a II-a, îngrijit de Victor Spinei (Bucureşti: Editura
112 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

identificarea acestei cetăţi; singura ce aparţine sigur teutonilor pare a fi


Feldioara, în sud-estul Transilvaniei12. În apropierea unor astfel de fortificaţii,
indiferent dacă au fost ridicate la sud sau la nord de munţi, s-au dezvoltat cu
siguranţă aşezări de schimb, pentru că zidurile ofereau protecţie, prezenţa
cavalerilor constituind o atracţie în plus pentru negustori.
Actele vremii pomenesc Dunărea ca hotar al teritoriului ce ar fi fost
lăsat în 1222 de rege sub influenţa cavalerilor teutoni, sugerându-se astfel un
control al ordinului asupra unor teritorii aflate la sud de Carpaţi13. Este greu de
spus dacă cei numai 14 ani ai stăpânirii ordinului în Ţara Bârsei au fost suficienţi
pentru ca autoritatea teutonilor să fi ajuns şi să se fi consolidat până la Dunăre.
Cavalerii nu au venit în regiune în număr mare, fapt ce i-a împiedicat să se
angajeze într-o măsură mai mare la sud şi est de Carpaţi14. În sprijinul acestei
idei vine şi punerea la îndoială a autenticităţii diplomei din 1222, care a fost
probabil întocmită ulterior (prin 1231-1232) cu scopul de a întări pretenţiile
teutonilor evacuaţi din Transilvania de regele Andrei al II-lea în 122515.
Urmarea plecării cavalerilor a fost preluarea iniţiativei la sud de Carpaţi
direct de către rege. Acum se iau măsuri ce urmăreau convertirea religioasă a
populaţiei de dincolo de munţi şi expansiunea teritorială în acest spaţiu. Crearea
episcopiei Cumaniei, în 1227, la numai doi ani după plecarea teutonilor, arată
consecvenţa regilor maghiari în a fi părtaşi ai cruciadei împotriva păgânilor şi
„schismaticilor”16. Nu excludem posibilitatea ca noua episcopie să fi fost
organizată având la origine spaţiul ce fusese controlat inclusiv religios de către
teutoni. La conducerea sa a fost pus dominicanul Teodoric care, în calitate de
fost prior al „provinciei” dominicane a Ungariei, menţinea legătura ecleziastică
cu ierarhia din regat, în condiţiile în care regele nu dorea să se repete episodul

Enciclopedică, 1993), p. 95; Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului
XIV (Bucureşti: 1942), p. 3, nota 3; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti.
Problemele istoriografiei române, ed. Dan Horia Mazilu (Bucureşti: Editura Minerva, 2000), p. 244;
I. Nania, „Cruceburg-episcopatul Cumaniei-cetatea Dâmboviţei-Cetăţeni”, Archiva Valachica,
Târgovişte, VIII (1976), p. 84.
12 Laszlovszky, Soós, „Historical Monuments”, p. 326-336; Adrian Ioniţă, Dan Căpăţână et

al., Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei. Archäologische Beiträge zur
Geschichte des Burzenlandes (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2004), p. 59-63.
13 DRH, D, I, p. 1-4, nr. 1-2
14 Spinei, Marile migraţii, p. 276.
15 Maria Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei (1221-1225)”, în

Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1981), p. 31-44.
16 Vezi şi studiul recent al lui Victor Spinei, „The Cuman Bishopric – Genesis and

Evolution”, în vol. The Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans, ed.
Florin Curta (Leiden, Boston: Brill, 2008), p. 413-456.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 113

teuton17. Organizarea unei episcopii dincolo de Carpaţi, cu legături dincoace de


munţi, în Ţara Bârsei, urmărea integrarea acestei zone în sfera de influenţă
latină. Deşi episcopia era „a cumanilor”, în realitate se urmărea nu numai
convertirea acestui neam încă păgân, dar şi aducerea populaţiei locale în corpus
christianorum. Unul dintre puţinele izvoare păstrate din epocă este scrisoarea
papei Grigore al IX-lea, trimisă la 14 noiembrie 1234, lui Bela, fiul regelui
Andrei al II-lea. Documentul pomeneşte quidam populi, qui Walati vocantur („nişte
oameni care se numesc români”), care îşi aveau proprii lor episcopi, numiţi în
act pseudoepiscopis, şi care ţineau Grecorum ritum. Datorită acestei situaţii, se cere
diecezanului episcopiei să orânduiască ut catholicum eis episcopum illi nationi
conformem, „un episcop catolic potrivit acelui popor”18. Textul actului mai
foloseşte în legătură cu românii de dincolo de munţi şi termeni precum populus şi
natio, ce sugerează existenţa aici a unor structuri politice şi religioase locale, pe
care cumanii le toleraseră, în schimbul plăţii unui tribut19. O problemă
controversată o reprezintă întinderea teritoriului care se afla sub jurisdicţia
episcopiei cumanilor. Hotarul răsăritean era format probabil de Siret. Călugărul
Rogerius, atunci când menţionează atacul mongolilor în a sa Carmen miserabile,
pomeneşte căpetenia Bochetor (sau Bogutai)20 care, după ce a traversat Siretul,
într-un loc neprecizat, a ajuns în „ţara” episcopului cumanilor21. Diploma
ioaniţilor (1247) aminteşte terra Cumaniae, situată dincolo de Olt şi de munţii
Transilvaniei, ca teritoriu din care cavalerii ioaniţi urmau să strângă veniturile22.
Hotarul apusean al episcopiei cumanilor se afla deci undeva spre Olt, mai sigur
între râurile Buzău sau Ialomiţa, pe Teleajen (după cum ar sugera actul dat de
regele Ungariei în 1358)23. În sud, sud-est, teritoriul episcopiei se întindea
teoretic până la Dunăre, iar sediul său se afla în civitas Milcoviae24. Dacă episcopia

17 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 67.


18 DRH, D, I, p. 20, nr. 9. Funcţionarea unor structuri ecleziastice organizate nu putea avea
loc fără susţinerea unei forţe politice; aceşti „pseudo-episcopi” depindeau probabil, la acel
moment, de Patriarhia de la Târnovo (Spinei, „The Cuman Bishopric”, p. 432-434).
19 Formula populus unus, care apare în textul documentului, „indică tendinţa de structurare a

locuitorilor într-un «corp politic» sau într-o comunitate politică (universitas)” (Pop, „Unele
urmări”, p. 66).
20 Potrivit ediţiei engleze recente a Carmen miserabile (Anonymi Bele regis notarii Gesta

Hungarorum, Magistri Rogerii Epistola in miserabile carmen, ed. János M. Bak, Martyn Rady
(Budapesta, New York: Central European University Press, 2010), p. 167).
21 Carmen miserabile, în Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V, p. 72.
22 DRH, D, I, p. 21, nr. 10.
23 Ibid., p. 72, nr. 39. Probabil nu întâmplător, pe valea Teleajenului s-a aflat judeţul de mai

târziu Săcuieni, al cărui nume trimite spre o prezenţă secuiască. Vezi şi Sergiu Iosipescu,
„Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-estică şi însemnătatea lor politică (sec. XIV-XVI),
în AIIAI, XIX (1982), p. 275.
24 DRH, D, I, p. 29, nr. 12; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 68.
114 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Cumaniei succede teritoriul controlat înainte de 1225 de teutoni, atunci în


cuprinsul ei intrau şi teritorii din Transilvania, şi anume Ţara Bârsei25. Tot acest
spaţiu (de „dincolo de munţi”) era considerat parte de jure din regatul Ungariei,
care îl pretinsese şi în perioada venirii teutonilor. O hegemonie de facto era mai
greu de impus sau necesita timp, cu toate că probabil regele implantase în poziţii
strategice fortificaţii, în care erau găzduite mici garnizoane (precum era cea de la
Bâtca Doamnei); aceste garnizoane vor fi distruse câţiva ani mai târziu, o dată cu
invazia mongolă26.
Un alt punct de sprijin al Ungariei la sud de Carpaţi a fost banatul de
Severin. Apariţia acestei structuri teritoriale dependentă de regat a fost pusă în
legătură cu conflictul dintre Ungaria şi ţaratul bulgar. Desfăşurat în prima parte
a secolului al XIII-lea, conflictul a determinat reorganizarea frontierei sudice şi
răsăritene a regatului. Nici întinderea acestei formaţiuni nu a putut fi stabilită cu
certitudine, la fel nici o posibilă dependenţă anterioară a regiunii de al doilea
ţarat bulgar. I. C. Filitti considera că cuprindea actualul Banat şi o parte din
judeţul Mehedinţi27. Recent, Viorel Achim afirma că banii Severinului aveau
autoritate asupra unui teritoriu mai întins, ce cuprindea zona de la nord de
Dunăre, de la hotarul de est al comitatului Caraş, de pe crestele munţilor
Banatului, până la Olt28. Prima menţiune a unui ban de Severin este din 1233,
când un Luca ban (sau Iula) apare ca martor al unui jurământ29. Maria Holban a
analizat evoluţia banatului în primele decenii de existenţă şi a ajuns la concluzia
că această formaţiune a cunoscut o evoluţie contradictorie, pe fondul luptelor cu
ţaratul bulgar, precum şi în condiţiile invaziei mongole din 124130. Această
autoare crede că abia după 1260 putem vorbi de un banat al Severinului ca
„realitate concretă”, impusă de condiţiile politice de la marginea de sud a
regatului maghiar31. Viorel Achim nu este de acord cu aceste concluzii,
considerând că numărul mic al surselor referitoare la banat se explică prin faptul
că această formaţiune era o provincie de graniţă, unde nobilimea din regat încă

25 Rusu, Castelarea carpatică, p. 460-461.


26 Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V, p. 72; Spinei, „The Cuman Bishopric”, p. 432.
27 I. C. Filitti, „Banii şi caimacamii Craiovei”, în AO, III (1924), p. 5; I. C. Filitti, „Banatul

Olteniei şi Craioveştii”, în AO, XI (1932), p. 3.


28 Viorel Achim, „Despre vechimea şi originea Banatului de Severin”, în RI, s.n., V (1994),

nr. 3-4, p. 235-236; Viorel Achim, „O formaţiune medievală de graniţă în sud-estul


Banatului: Craina”, în Viorel Achim, Banatul în evul mediu. Studii (Bucureşti: Editura Albatros,
2000), p. 161-176.
29 Primul ban al Severinului este menţionat cu ocazia jurământului de la Bereg, depus de către

regele Andrei al II-lea şi fiul său, Bela, în faţa legatului papal, cardinalul Iacob de Praeneste
(Maria Holban, „Despre ţara Severinului şi Banatul de Severin în secolul al XIII-lea”, în Din
cronica relaţiilor, p. 49, 57-58).
30 Ibid., p. 60-65.
31 Ibid., p. 85-89.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 115

nu stăpânea domenii, de vreme ce nu s-au păstrat acte de confirmare sau


administrative32. Motivele care au stat în spatele hotărârii înfiinţării mărcii de
graniţă au fost politice şi militare, regii maghiari urmărind atât apărarea
frontierei de la Dunăre, cât şi susţinerea intereselor lor la sud de Carpaţi. În ceea
ce priveşte întinderea sa, teoria potrivit căreia acesta acoperea teritoriul de până
la Olt nu are sprijin în sursele istorice păstrate, iar afirmaţia că banatul reprezintă
o creaţie instituţională a Ungariei împrumutată apoi românilor nu reprezintă un
argument în acest sens33. În 1247, Diploma ioaniţilor pomeneşte Ţara Severinului,
dar este greu de spus dacă aceasta cuprindea un teritoriu care coincidea cu
banatul ce purta acelaşi nume. În plus, Diploma, ce va fi discutată puţin mai jos,
aminteşte la vest de Olt structuri politice ce nu făceau parte din Ţara
Severinului. Ca formă de organizare, banatul de Severin apare în cadrul regatului
Ungariei, în timp ce în Ţara Românească judeţul Mehedinţilor (care a preluat o
parte din teritoriul său) a împrumutat un alt nume, de la o altă cetate din zonă,
Mehadia. Primele decenii de existenţă ale banatului, în condiţiile în care regatul
apostolic se afla în faza de experimentare a unei astfel de formaţiuni, au fost
marcate de o stare de tranziţie, de treptată organizare, şi astfel s-ar explica lipsa
documentelor.
Atacurile mongolilor au contribuit la menţinerea stării de tranziţie ce
caracteriza regiunea. Nu ştim în ce măsură marele atac din 1241-1242 a afectat
teritoriul viitoarei Ţări Româneşti34. Principalele corpuri de oaste mongole au
trecut prin nord, prin Moldova, teritoriile de la sud de munţi fiind lăsate
probabil la îndemâna unor trupe de importanţă mai redusă. În aşezările ce
existau în acea perioadă în Ţara Românească săpăturile nu au evidenţiat urme de
incendiu sau distrugere35. Probabil şi aceste teritorii s-au supus mongolilor, însă
se pare că dominaţia acestora presupunea în primul rând luarea unui tribut,
plătit periodic de conducătorii locali. Faţă de Moldova, mongolii au lăsat aici
mult mai puţine urme în toponimie sau în instituţii, astfel că putem încadra
teritoriul Ţării Româneşti doar în zona de dominaţie indirectă a Hoardei de

32 Achim, „Despre vechimea şi originea Banatului de Severin”, p. 236-237.


33 Ibid., p. 243-245.
34 Pentru marea invazie din 1241 în Europa, vezi Vernadsky, The Mongols, p. 49-58; Bertold

Spuler, History of the Mongols: Based on Eastern and Western Accounts of the Thirteenth and
Fourteenth Centuries (Berkeley: University of California Press, 1972), p. 52-57; James
Chambers, The Devil's Horsemen: the Mongol Invasion of Europe (New York: Atheneum, 1979), p.
85-113; Peter Jackson, The Mongols and the West, 1221-1410 (Harlow: Longman, 2005), p. 58-86,
dar şi: Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european (Bucureşti: 1933), p. 24-67;
Alexandru Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur. 1241-1502 (München: Joan Dumitru Verlag,
1983), p. 38-73; Spinei, Marile migraţii, p. 381-451.
35 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al

XVII-lea (Iaşi: Editura Helios, 1997), p. 68-69.


116 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Aur36. Din punct de vedere politic, impunerea influenţei mongole a avut drept
urmări eliminarea punctelor de sprijin ale puterii maghiare la sud şi est de
Carpaţi. Episcopia cumanilor a fost distrusă37. Primii ani ce au urmat invaziei au
reprezentat pentru regatul Ungariei o perioadă dificilă, de reconstrucţie. Au fost
refăcute fortificaţiile sau au fost ridicate altele noi, s-au acordat carte de libertăţi
oraşelor distruse şi s-au iniţiat demersuri diplomatice pe lângă papă şi suveranii
occidentali pentru ajutor în caz de nevoie. În această politică se încadrează şi
acordarea unui privilegiu cavalerilor ioaniţi, în 1247.
Ordinul cavalerilor ioaniţi a fost întemeiat, la începutul secolului al XII-lea,
de către călugărul Geraud, misiunea sa fiind de a se îngriji de pelerinii bolnavi
sau răniţi de la Locurile Sfinte. În timp, ordinul a evoluat într-un ordin
călugăresc militar, influenţând ca organizare alte ordine apărute ulterior, precum
cel al teutonilor. Printre posesiunile din Europa ale ordinului s-au aflat şi cele
din Ungaria, care datează din timpul lui Geza al II-lea38. Regele Bela al IV-lea
urmărea două obiective prin atragerea ioaniţilor la sud de Carpaţi: în primul
rând, asigurarea apărării regatului în flancurile sale vulnerabile (la sud şi la est); în
al doilea rând, reluarea politicii expansioniste în teritoriile asupra cărora emitea
pretenţii. Diploma dată cavalerilor în iunie 1247 reprezintă cel mai valoros şi
mai bogat izvor în informaţie istorică din secolul al XIII-lea referitor la spaţiul
locuit de români în afara Carpaţilor. Pe lângă alte ţinuturi, actul acorda Casei
Ospitalierilor mai multe teritorii: ţara Severinului cu munţii ei (totam terram de
Zeurino cum alpibus ad ipsam pertinentibus), cnezatele locale ale lui Ioan şi Farcaş de
până la râul Olt (kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad fluvium Olth) şi Cumania, de
dincolo de Olt şi munţii Transilvaniei (a fluvio Olth et alpibus Ultrasiluanis totam
Cumaniam). În afara daniei (excepta), se aflau: cnezatul voievodului Litovoi, lăsat
românilor (terra kenazatus Lytuo woiauode, quam Olatis relinquimus) şi „ţara lui
Seneslau, voievodul românilor” (terra Szeneslai, woiauode Olatorum), care era consi-
derată parte a Cumaniei39.
Istoricii sunt unanimi în a considera actul ca fiind foarte important din
perspectiva interpretării realităţilor politice, sociale şi economice de la nord de
Dunăre, de la jumătatea secolului al XIII-lea. Documentul confirmă ceea ce
doar se intuia în 1234, anume existenţa acelor „ţări” (terra), care aveau în frunte
conducători ce purtau titlul de cnezi sau voievozi. Aceste structuri locale
funcţionau dinainte de 1247 sau 1241, fiind nevoite să ducă o politică de
echilibru pentru a supravieţui, având relaţii şi cu lumea mongolă şi cu Ungaria
sau Bulgaria40. Faptul că actul face diferenţiere între titlul de voievod şi cel de

36 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 98.


37 DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
38 Turcuş, Sfântul Scaun, p. 234-235.
39 DRH, D, I, p. 21, nr. 10.
40 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 61.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 117

cneaz scoate în evidenţă existenţa unei ierarhii politice între conducătorii şi


statele din regiune, precum şi poziţia privilegiată a lui Litovoi şi Seneslau în
raport cu regele ungar41.
Aşezarea geografică a „ţărilor” de la 1247 a reprezentat şi încă
reprezintă un subiect controversat, amplu dezbătut în istoriografia românească.
„Ţara” lui Litovoi a fost plasată în nordul teritoriului de la vest de Olt (ce va lua
ulterior numele de Oltenia), probabil pe cursul superior al Jiului, fiind în strânsă
legătură cu „ţara Haţegului” (terra Harszoc), de peste munţi. Cnezatele lui Ioan şi
Farcaş se aflau probabil în răsăritul Olteniei42, în timp ce „ţara” lui Seneslau se
afla dincolo de Olt, informaţiile privitoare la aceasta fiind vagi43. Actul se referă
la formaţiunile respective ca fiind sub suzeranitatea regelui Ungariei,
conducătorii lor având obligaţii militare şi fiind nevoiţi să dea o parte din
venituri. Relaţia vasalică obliga pe cneji şi voievozi să îi ajute pe cavalerii ioaniţi
„cu mijloacele lor ostăşeşti”, cavalerii fiind datori ca „la prilejuri asemănătoare,
să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă”44. În teritoriile acordate,
ordinul primea şi drepturi juridice, context în care sunt pomeniţi maiores terre,
care aveau dreptul de a face apel în anumite cazuri la curtea regală45. Chiar dacă
nu se li dau şi numele, presupunem că aceştia reprezentau elita societăţii locale,
căci cancelaria latină foloseşte termeni ca maiores sau meliores numai pentru a
desemna categoriile de sus ale societăţii, spre deosebire de mediocres, cum erau
numiţi cei de jos46. Diploma de la 1247 face diferenţiere şi între aceşti maiores
terre şi nobiles, care urmau să vină din alte părţi în ţinuturile date ioaniţilor. Actul
transmite şi informaţii referitoare la viaţa religioasă. Sunt amintite „bisericile
clădite şi cele ce se vor clădi” (ecclesiis constructis et construendi), asupra cărora aveau
drepturi episcopii şi arhiepiscopii catolici. Se face referire probabil la
construcţiile religioase ridicate la sud de Carpaţi în urma efortului misionar din

41 Sergiu Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali la Dunărea de Jos de la invazia


mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Ţara Românească. Războiul
victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare”, în Constituirea statelor feudale româneşti,
coord. Nicolae Stoicescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980), p. 42-43. Radu
Popa consideră că în Oltenia se aflau trei cnezate, reunite într-un voievodat, demnitatea de
voievod aparţinând unuia dintre cnezi, cel mai puternic (Radu Popa, „Premisele cristalizării
vieţii statale româneşti”, în Constituirea statelor feudale, p. 35.
42 N. Iorga, „Farcaş-Vâlcea cneazul”, în RI, XV (1929), nr. 4-6, p. 191-192; Constantin C.

Giurescu, Istoria românilor, vol. I, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu (Bucureşti: Editura All,
2000), p. 285; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 139.
43 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 140; Holban, „Despre ţara Severinului”, p. 82.
44 Se observă inegalitatea relaţiei: românii trebuiau să ajute necondiţionat, în timp ce ioaniţii

dădeau ajutor „pe cât le va sta în putinţă”.


45 În pricini de vărsare de sânge.
46 Vezi Radu Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului în oraşele Ţării Româneşti şi

Moldovei (sec. XV-prima jumătate a sec. XVI)”, în Cumidava, Braşov, IV (1970), p. 92.
118 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

perioada anterioară invaziei mongole (în 1237, dominicanii erau prezenţi în „ţara
Severinului”)47. Pe lângă cavaleri, ioaniţii erau şi călugări, misiunea lor la sud de
Carpaţi fiind văzută nu numai din perspectivă politică, ci şi religioasă. În fine,
diploma cuprinde şi numeroase informaţii de ordin economic. În mai multe
rânduri, sunt menţionate „veniturile” ce urmau să fie obţinute din exploatarea
morilor, fâneţelor, păşunilor şi pescăriilor de la Dunăre. Sunt menţionate iazurile
de la Celei, unul dintre puţinele locuri identificabile şi azi. Veniturile nu ar fi
existat şi nu ar fi putut fi obţinute fără existenţa unor schimburi comerciale, cale
pe care se obţineau şi o parte din dările sau tributul datorat mongolilor. Pentru
desfăşurarea comerţului funcţionau târguri locale, în care negustorii şi populaţia
locală se întâlneau periodic48.
Cu toate că surprinde nişte realităţi locale, probabil actul din 1247 nu a
fost dus vreodată la îndeplinire. Şerban Turcuş consideră că ioaniţii nu s-au
prezentat să-şi ia în primire donaţia din 124749. Anthony Luttrell, într-un articol
recent, a identificat câteva scrisori ale regelui Bela, care raporta papei în 1254 că
unii ioaniţi ar fi luptat la frontieră împotriva păgânilor şi „schismaticilor”,
cumani şi bulgari, însă probabil pe la 1260 nu se mai ocupau de această
problemă50. Este posibil ca opoziţia conducătorilor locali, aliaţi cu mongolii, să
fi împiedicat punerea în aplicare a planului, la care se adăugau diferenţele de
perspectivă dintre obiectivele regalităţii ungare şi cele ale Bisericii. Ceea ce însă
credem că poate fi acceptat ca un fapt real este dependenţa unor părţi din
teritoriile de la sud de Carpaţi (cel puţin cele de la vest de Olt) de regalitatea
maghiară.
Indiferent dacă dania acordată ordinului de cavaleri-călugări s-a
materializat sau nu, sau dacă a avut urmările pe care le spera regele maghiar,
Diploma ioaniţilor scoate în evidenţă stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti.
Se confirmă existenţa la jumătatea sec. al XIII-lea a acelor structuri politice şi
teritoriale numite în actele latine terra. Şi sursele istorice de mai târziu menţionează

47 DH, vol. I, partea 1, p. 153, nr. 115. Un act din 1253 al papei Inocenţiu al IV-lea atestă
prezenţa predicatorilor în Cumania (ibid., p. 255, nr. 195).
48 Ultimele consideraţii cu privire la diplomă la Ioan-Aurel Pop, „Noi comentarii asupra

diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) şi a contextului emiterii sale”, în Românii în Europa


medievală (între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, ed.
Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2008), p. 225-242.
49 Holban, „Despre ţara Severinului”, p. 82; Turcuş, Sfântul Scaun, p. 241-242; Pop, „Noi

comentarii”, p. 242.
50 Anthony Luttrell, „The Hospitallers in Hungary Before 1418: Problems and Sources”, în

The Crusaders and the Military Orders, p. 271-272; vezi şi DH, vol. I, partea 1, p. 259, nr. 199. Viorel
Achim, în schimb, admite prezenţa lor în Severin până cândva între 1250 şi 1260 (Viorel
Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2008), p. 134-135).
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 119

aceste terra51, iar statele medievale româneşti Ţara Moldovei şi Ţara Românească au
purtat în documente această denumire. În vestul şi centrul Europei, terra
reprezenta o comunitate de drept formată la nivelul vechilor ducate etnice, care
s-a transformat în secolele XII-XIII într-o instituţie feudală cu conţinut
economic, social şi politic52. În spaţiul locuit de români, cercetările recente au
demonstrat că ţara reprezenta o instituţie care cunoaşte o evoluţie puţin diferită,
fiind influenţată de situaţia politică, socială şi geografică a acestui teritoriu. Radu
Popa şi Şerban Papacostea văd „ţara” ca o entitate politică şi de drept ce
corespundea unui teritoriu şi care avea drept componente teritoriul, „poporul”
şi structurile interne de organizare. Din punct de vedere politic, în secolul al
XIII-lea, „ţările” apar organizate în cnezate şi voievodate. Cnezatul reprezenta
puterea politică exercitată asupra unui grup de sate, în cadrul unor regiuni
delimitate natural. Voievodatul este o instituţie politică, rezultat al obţinerii
puterii militare şi politice de către un voievod, în urma delegării sau obţinerii
prin forţă a acestei puteri de către un grup de cnezi. Voievodul este astfel su-
perior cneazului, precedând apariţia marelui voievod şi a domniei în ţările
medievale româneşti, instituţii care s-au dezvoltat începând cu secolul al XIV-lea53.
Nu ştim nimic despre natura relaţiilor dintre conducători; probabil acestea au
evoluat într-un sens asemănător relaţiilor vasalice din vest, păstrând însă un
puternic specific local. Deoarece izvoarele nu menţionează, nici acum nici mai
târziu, vreun jurământ vasalic sau vreo înţelegere cu caracter contractual
scrisă/verbală între boieri sau între domni şi boieri, istoricii români au evitat să
folosească termenii „vasal”, „feudal” când a fost vorba de relaţiile de la vârful
societăţii româneşti54. Din sec. al XIII-lea, singurii implicaţi în acest tip de relaţii
au fost voievozii locali sau domnii, în raport cu regii Ungariei.
Petre P. Panaitescu şi Radu Popa s-au preocupat de cercetarea
structurilor teritoriale şi politice locale, pe care le-au numit, datorită aşezării lor

51 Grigore Ureche pomeneşte „ţările” româneşti din Transilvania (Grigore Ureche,


Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 1958), p. 133.
52 Stelian Brezeanu, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale

româneşti. Un caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu de
la cetăţenii romani la naţiunea medievală (Bucureşti: Editura All, 1999), p. 211.
53 Popa, „Premisele”, p. 28-33; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 57-58.
54 Nu trebuie totuşi negat faptul că o formă, particulară, a vasalităţii a fost prezentă şi în

spaţiul românesc, a cărei esenţă este aceeaşi ca în vest, şi anume „credinţa” (viara),
„fidelitatea”. Consolidarea târzie a ţărilor române, în secolele XIV-XV, cu o instituţie a
domniei destul de puternică, a făcut ca relaţia de acest tip să rămână în cadrul dat de
legăturile dintre domn şi boieri, cu includerea treptată şi destul de devreme a celor din urmă
în sistemul dregătoriilor, menit să asigure puterii centrale pârghiile necesare unei bune
guvernări.
120 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

geografice, cnezate de vale55. Începuturile unora din aceste structuri nu pot fi


stabilite, însă nu credem că erau mai vechi de sec. al XIII-lea56. În limba locului,
ele s-au numit mai probabil judeţe, acesta fiind şi numele sub care apar ca unităţi
teritorial-administrativ în viitoarea Ţara Românească (numele de judeţ reprezintă
un echivalent al numelui de cneaz în limba latină)57. De altfel, organizarea
administrativă de mai târziu oferă o posibilitate de interpretare a evoluţiei
acestor formaţiuni. Până în epoca modernă, s-a păstrat numărul şi, în linii mari,
vechea formă a judeţelor, ce probabil sunt succesoarele fostelor cnezate. O
continuitate de acest fel este firească, căci era mult mai facilă integrarea într-un
nou stat a unor structuri anterioare, decât crearea unora noi. O situaţie
asemănătoare întâlnim în câteva cazuri din Transilvania58. În Ţara Românească,
nu întâlnim o stăpânire străină efectivă, vechile cnezate supravieţuind în forma
în care au fost integrate mai târziu59. Majoritatea judeţelor se aflau de-a lungul
unei văi de râu, forma lor fiind determinată de direcţia şi alungirea văilor
respective, precum în Oltenia, judeţul Jiului, situat în partea superioară a
cursului râului cu acelaşi nume (judeţul Dolj, aflat pe cursul inferior, este

55 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 162-169, 280-286; vezi şi P.P. Panaitescu, Obştea
ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1964), p. 29; Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. a II-a îngrijită
de Adrian Ioniţă (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997, ed. I – Bucureşti: 1970), p. 143-160;
Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988), p. 156-183.
56 Vezi Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005), p. 112.


57 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1988), p. 108-109. Documentele din prima perioadă
de existenţă a Ţării Româneşti (dar şi a Moldovei) surprind judecătorii (sudeţi-judeţi) (DRH,
B, I, p. 46, nr. 19; p. 70, nr. 32), alţii decât judeţii din oraşe, ce pot reprezenta atât o
supravieţuire de dinainte de definitivarea formării ţării, cât şi o instituţie nou introdusă, după
modelul lui judex regius din Ungaria. Ulterior, ei vor fi eliminaţi din structurile organizatorice,
fiind înlocuiţi de pârcălabi, dregători mult mai specializaţi. A se vedea şi discuţia de la
formarea oraşelor şi instituţiile din Moldova.
58 Radu Popa a demonstrat cu argumente pertinente că „ţara” Haţegului a supravieţuit (dacă

putem folosi acest cuvânt) sub forma administrativă a unui district şi după ce regiunea a
intrat sub controlul regelui Ungariei. În secolele XIV-XV, districtul purta acelaşi nume şi
avea intacte hotarele şi structurile vechii „ţări” (Popa, La începuturile evului mediu, p. 249-259).
Printr-o situaţie asemănătoare a trecut Ţara Maramureşului (Popa, Ţara Maramureşului, p.
195-202).
59 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 104; Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 281-284; Paul

Negulescu, „Istoricul judeţelor în România”, în Revista de Drept Public, XVII (1942), nr. 1-2,
p. 88-101.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 121

menţionat mai târziu în documente)60. În Oltenia, excepţie de la această situaţie


face judeţul Mehedinţi, aflat la Dunare, formaţiune care a fost integrată iniţial
banatului Severinului. Tot de-a lungul Dunării şi bălţilor adiacente s-a dezvoltat
judeţul de Baltă61, iar pe văile Jaleşului, Motrului şi Gilortului, judeţe mai mici,
purtând numele râurilor respective. Pe valea Oltului, se afla judeţul Vâlcea;
numele acestuia poate fi pus în legătură cu cnezatul lui Farcaş menţionat în
Diploma ioaniţilor62. Teritoriul controlat de Litovoi la 1247 îngloba probabil mai
multe astfel de viitoare judeţe, foste cnezate sau grupuri de cnezate, fiind astfel
un organism politic; cel ce se afla în fruntea acestei adunări de cnezate purta
titlul superior de „voievod”, însă „ţara” pe care acesta o conducea nu purta
numele de „voievodat”, după cum bine a demonstrat Radu Popa pentru
Maramureş63. Chiar dacă va deveni parte a Ţării Româneşti, regiunea de la vest
de Olt va păstra o anumită autonomie, ce se va reflecta şi în situaţia oraşelor de
aici.
În Muntenia (teritoriul de la est de Olt)64, fenomenul este la fel de uşor
de urmărit, judeţele înşirându-se de la vest la est, de-a lungul văilor râurilor Olt,
Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat şi Ialomiţa, de la care şi-au
luat numele. În zona colinară se mai află judeţele Muscel şi Pădureţ, al căror
nume vine de la specificul regiunii în care se aflau, care au înglobat
Câmpulungul, precum şi judeţul Săcuieni, care s-a dezvoltat pe valea Teleajenului,
numele venindu-i de la locul de origine al coloniştilor (secui şi români) care s-au
stabilit în acest loc. Excepţiile de la regulă se află şi aici în regiunea apropiată
Dunării, în Câmpia Română, care era mult mai expusă atacurilor neamurilor
turanice, apoi mongolilor: judeţul Romanaţi; judeţul Teleorman, al cărui nume
provine de la râul cu acelaşi nume ce curgea prin mijlocul său (la rândul său, râul
a luat numele unei păduri, Deli-orman, nume de origine turanică, probabil

60 DRH, B, I, p. 118, nr. 62; p. 450, nr. 276; III, p. 303, nr. 184. Un util instrument de lucru
în acest sens îl reprezintă lucrarea Melentinei Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Cartea Universitară, 2004), inclusiv hărţile de judeţe
anexate.
61 Ion Donat, „Judeţul de Baltă şi Banatul Severinului”, în AO, XIII (1934), p. 15-16.
62 Iorga, „Farcaş-Vâlcea”, p. 191-192; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 285, vol. II, p. 280;

Aurelian Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului


oraş Râmnicul Vâlcea”, în Buridava. Studii şi materiale, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 39.
63 Popa, Ţara Maramureşului, p. 183-195.
64 Cu toate că denumirea de Muntenia nu apare în sursele interne ale Ţării Româneşti în

secolele XIV-XVI, am preferat să o utilizăm ca o contra-pondere la numele Olteniei şi


pentru a accentua astfel existenţa a două realităţi diferite la sud de Carpaţi înainte de sec. al
XIV-lea (studiu pe această temă la Marian Coman, „Terminologia statală medievală şi
rivalitatea moldo-munteană (secolele XV-XVI)”, în Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban
Papacostea, p. 418-421).
122 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

cumană)65; judeţul Vlaşca, situat într-o regiune mlăştinoasă, cu numeroase râuri


mici, unul dintre acestea dând şi numele judeţului66; judeţul Ilfov, pe cursul
inferior al râurilor Argeş, Dâmboviţa şi Colentina; judeţul Brăila, dezvoltat mai
târziu, după ce oraşul Brăila s-a ridicat ca cel mai important centru de schimb al
Ţării Româneşti la Dunăre. Judeţele din zona de câmpie, paralele cu cursurile
unor ape mai mici sau cu Dunărea, nu au urmat acelaşi mod de dezvoltare
precum judeţele din zona de deal pentru că, fiind la periferie şi expuse
incursiunilor din exterior, au fost integrate mai târziu, spre sfârşitul perioadei de
formare a Ţării Româneşti. O confirmare a acestei situaţii vine din faptul că
documentele păstrate menţionează mai târziu judeţele din Muntenia, faţă de cele
din Oltenia67. În vastul spaţiu care se întinde între sudul Olteniei şi sudul
Moldovei au supravieţuit cele mai multe toponime şi hidronime care fac
trimitere la stăpânirea turanică: Caracal, Berindei, Cumani, Vadul Cumanilor,
Desnăţui, Călmăţui, Covurlui, Suhurlui, Câmpia Burnazului etc. Astfel de
denumiri sunt mai rare în zona înaltă a Ţării Româneşti68. Şi tradiţia istorică a
păstrat în memorie extinderea Ţării Româneşti dinspre munte spre Dunăre: [...]
„lăţindu-se (ţara) până la Dunăre şi până la Siret”69; [...]„ajungând până în apa
Siretului şi până la Brăila, iar alţii s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut
oraşă şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt”70.
Formate dintr-un singur cnezat sau prin unirea mai multor cnezate,
judeţele s-au dezvoltat în depresiuni şi pe văile râurilor pentru că acestea
prezentau avantaje geografice, o bună comunicare între aşezări şi posibilităţi mai
bune de a face schimburi şi de a se apăra. În fiecare judeţ, existau târguri
periodice în care se practicau schimburile. Din acestea au evoluat majoritatea
oraşelor de mai târziu. În funcţie de râuri, se observă o interesantă dispunere a
locurilor de schimb. Pe râurile ce aveau cursuri mai lungi existau două aşezări
importante, una pentru cursul superior, alta pentru cel mijlociu. De obicei,

65 Giurescu Istoria românilor, vol. I, p. 248; Mircea Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Vlaşca şi
Vlăsia”, în Studii şi cercetări de onomastică, Craiova, V (2000), p. 116, nota 164.
66 Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Vlaşca”, p. 90-103.
67 N. Stoicescu, „Organizarea statală în vremea domniei lui Mircea cel Mare”, în RdI,

XXXIX (1986), nr. 7, p. 631.


68 Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi

turanici (Iaşi: Editura Junimea, 1985), p. 149-155. Cercetările demografice din ultimele
decenii, chiar dacă incomplete şi pornind de la puţine surse, au scos în evidenţă pentru
secolele XIV-XVI existenţa unor concentrări de populaţie la sud de Carpaţi, pe văile râurilor
din zona de deal, în timp ce zona de câmpie apare ca mai slab locuită (Ion Donat, „Aşezările
omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI”, în SRdI, IX (1956), nr. 6, p. 80-83).
69 Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul, ed. Constantin Grecescu (Bucureşti:

Editura Academiei Române, 1963), p. 5.


70 Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D.

Simionescu (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960), p. 2.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 123

cursul inferior se afla în zona de câmpie care, fiind mai expusă atacurilor
mongolilor şi apoi ale otomanilor, avea puţine târguri. Pentru regiunea mai
înaltă avem: pe râul Dâmboviţa, cetatea şi târgul de la Cetăţeni şi viitorul oraş de
la Târgovişte; pe râul Argeş, viitoarele oraşe de la Argeş şi Piteşti; pe râul Olt,
viitoarele oraşe de la Râmnic şi Slatina; pe râul Jiu, târgurile de la Târgul Jiu şi
Craiova. Acesta era stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti la sfârşitul
secolului al XIII-lea, o societate pregătită să facă pasul spre statul de mai târziu,
cu forme complexe de organizare.

Formarea Ţării Româneşti: Basarab şi Negru Vodă

Evoluţia politică a spaţiului de la sud de Carpaţi după 1247 este puţin


cunoscută. Presiunea mongolilor a continuat să se facă simţită. Două mari
ofensive ale acestora au avut loc în 1260-1261 şi 1285-1293, regatul maghiar
fiind unul dintre obiectivele atacurilor lor71. La slăbirea poziţiei regatului la sud
de Carpaţi a contribuit şi criza profundă cu care se confrunta statul maghiar,
criză care s-a agravat spre sfârşitul secolului, o dată cu stingerea dinastiei
arpadiene72. În acest cadru, are loc treptata desprindere a formaţiunilor politice
româneşti de sub influenţa regatului apostolic. Prima parte a acestui proces se
desfăşoară în teritoriul lui Litovoi. Mai multe documente, emise în 1285 şi 1288,
înregistrează mişcările politice de aici. În 1285, Ladislau al IV-lea Cumanul
dăruieşte mai multe moşii magistrului Georgius, pentru serviciile făcute în
diverse bătălii. Sunt pomenite luptele duse cu Litovoi, care devenise infidel şi nu
plătea regelui taxele ce i se cuveneau. Expediţia de pedepsire, condusă de
magistrul Georgius, are ca urmare uciderea lui Litovoi, capturarea fratelui său,
Bărbat (care se va răscumpăra plătind „o sumă de bani foarte mare”), şi
reinstituirea tributului (tributum nostrum)73. Se confirmă starea de vasalitate în care
se afla voievodul de la apus de Olt faţă de regele Ungariei şi tendinţa acestuia de
a ieşi din această stare. Acţiunea sa a avut loc la începutul domniei lui Ladislau,
pe când acesta era încă minor, deci imediat după 127274. Acest Litovoi trebuie să
fi fost cel pomenit în 1247, sau un urmaş al său, care a încercat să îşi extindă

71 Pentru expediţia din 1285, vezi studiul recent al lui Tudor Sălăgean, „Transilvania şi

invazia mongolă din 1285”, în Românii în Europa medievală, p. 271-282.


72 Engel, The Realm of St Stephen, p. 107-110.
73 DRH, D, I, p. 30, nr. 13; p. 34, nr. 14. O analiză recentă a evenimentelor la Tudor

Sălăgean, „Expediţia magistrului Georgius Baksa împotriva voievodului Litovoi”, în Studii de


istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, ed. Avram Andea (Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2003), p. 373-394.
74 Acţiunea împotriva lui Litovoi a avut loc între 1272 şi 1276 (Iosipescu, „Românii din

Carpaţii Meridionali”, p. 51-52) sau, mai sigur, în 1279 (Sălăgean, „Expediţia magistrului”,
p. 377-387).
124 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

stăpânirea, probabil urmărind să cuprindă întreaga Oltenie. Prezenţa lui Bărbat


şi rolul pe care l-a avut în aceste evenimente trimit la existenţa unei familii la
conducerea „ţării”, cu posibilă succesiune ereditară. Chiar dacă a eşuat, această
încercare de ieşire de sub influenţa maghiară marchează începutul mişcării de
emancipare politică de la sud de Carpaţi. Deşi tributul a fost reimpus, actul nu
mai aminteşte soarta teritoriilor pentru care s-a pornit conflictul; probabil,
acestea au rămas sub autoritatea urmaşilor lui Litovoi75.
Expediţiile mongolilor din 1285-1293 au slăbit şi mai mult autoritatea
regatului Ungariei, fapt ce a permis aducerea unei bune părţi din teritoriile dintre
Carpaţi şi Dunăre, inclusiv a celor din Oltenia, sub puterea unui singur
stăpânitor. În 1323 este menţionată pentru prima dată Ungrovlahia, de unde
pleacă trupe în ajutorul ţarului bulgar Mihail III Şişman, ce se lupta cu bizantinii,
informaţie ce sugerează o alianţă între cel ce conducea teritoriul de la sud de
Carpaţi şi conducătorul bulgar, dar şi tătari76. În iulie 1324, un act emis de noul
rege al Ungariei, Carol Robert, aminteşte solia magistrului Martin la Basarab77,
ce este numit woyuodam nostrum Transalpinum78. Un an mai târziu se produce o
ruptură între cele două părţi, pentru că Basarab figurează ca infidel (sancte regis
corone infidelem)79. Există semne de întrebare legate de originea etnică a lui
Basarab, despre care s-a afirmat că ar fi peceneg sau cuman (turanic românizat
sau un român cu rădăcini turanice)80. Izvoarele amintite arată că până în 1323-1324

75 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 142.


76 Izvoare privind istoria României. Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, ed. Alexandru Elian,
Nicolae-Şerban Tanaşoca (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 482-484. Vezi şi
V. Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia Cinghizanizilor la
transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1998), p. 253-257 şi Iosipescu, „Românii din Carpaţii meridionali”, p. 69-70.
77 Dan Ioan Mureşan aduce câteva argumente interesante în favoarea susţinerii numelui de

Ioan Basarab pentru acest personaj istoric, Ioan fiind prenumele, iar Basarab numele,
totodată un titlu de putere (Dan Ioan Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de
Hongrovalachie et les «empereurs de la terre»”, în Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă
culturală, vol. II, Creştinismul românesc şi organizarea bisericească în secolele XIII-XIV. Ştiri şi
interpretări noi, ed. Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Căţoi (Galaţi: Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, 2010), p. 359-360, 390-406). Rămâne de investigat legătura dintre acest
posibil nume al lui Basarab şi „Io” din intitulaţiile domneşti.
78 DRH, D, I, p. 36, nr. 15.
79 Ibid., p. 37, nr. 16.
80 Nicolae Stoicescu, „«Descălecat» sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei

româneşti. Legendă şi adevăr istoric”, în Constituirea statelor feudale româneşti, p. 160-164; Stelian
Brezeanu, „Basarab. O nouă ipoteză asupra originilor antroponimului”, în Stelian Brezeanu,
Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice (Bucureşti: Editura Corint, 2002), p. 371-386.
Mai nou, pornind de la Iorga (Istoria românilor, vol. III, p. 134), istoricul maghiar István Vásáry a
reaprins ampla controversă legată de originea cumană a lui Basarab (Basar-aba, prima parte
fiind participiul de la verbul bas, ce însemna „a conduce”, „a guverna”, la care s-a adăugat
aba „tată” sau „unchi”): Vásáry, Cumans and Tatars, p. 151-153; recenzii la Florin Curta, în
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 125

la sud de Carpaţi avuseseră loc o serie de transformări. Starea de vasalitate faţă


de regele Ungariei fusese reinstituită, dar referirea la „ţară” şi la conducătorul ei
este diferită. Dacă pentru bizantini noua ţară poartă deja numele de Ungrovlahia,
pentru cancelaria maghiară nu are încă un nume precis, astfel că este identificată
ca „de peste munţi”, conducătorul ei fiind numit „voievod”. În tot sec. al XIV-lea,
cancelaria regatului foloseşte formula woyuodam Transalpinum în documentele
referitoare la Ţara Românească; este preluată o vreme şi în actele emise de
domnii Ţării Româneşti, dar numai în cele care aveau legătură directă cu
regele81. Este desemnată astfel o nouă realitate politică, Ţara Românească,
formată prin unirea diverselor structuri politice locale de la apus şi răsărit de
Olt. Acţiunea de unificare fusese făcută pe cale paşnică sau prin forţă de către
voievodul uneia dintre ele. Majoritatea istoricilor români consideră că după
tentativa eşuată a lui Litovoi de la sfârşitul secolului al XIII-lea, iniţiativa a fost
preluată de Basarab, fiul lui Thocomer82, ce controla teritoriul de la răsărit de
Olt83. Acest fapt este dovedit de modul în care a evoluat ţara după 1300, dinspre
munte spre Dunăre, şi de situarea principalelor reşedinţe domneşti (curţi), toate
aflate la est de Olt. În 1324, unificarea era, în linii mari, terminată, părţile
dinspre răsărit fiind probabil cucerite în mai multe etape, după ce mongolii au
intrat în criză (după moartea în 1342 a hanului Özbäg) şi pe fondul extinderii la
est de Carpaţi a puterii Ungariei (după luarea domniei de către regele Ludovic)84.
În 1330, Carol Robert întreprinde o expediţie împotriva infidelului Basarab, ale
cărei motive se leagă şi de rezolvarea problemei teritoriului Severinului, preluat
se pare de Basarab. Victoria acestuia din urmă a avut drept consecinţă
emanciparea temporară a Ţării Româneşti de sub controlul maghiar85.
Tradiţia istorică locală prezintă o altă imagine a începuturilor Ţării
Româneşti. Din păcate, vechile cronici nu s-au păstrat în original, ci prin
preluarea trunchiată a unor informaţii în câteva Istorii scrise în secolul al XVII-lea.
Aceste texte pun întemeierea ţării pe seama venirii unui anume Negru Vodă
(numit astfel în primele documente, în cronici apare ulterior şi ca Radu

The Medieval Review, 1 (2006), nr. 2 [https://scholarworks.iu.edu/dspace/handle/2022/6063,


12.08.2010]. Spre ipoteza turanică trimit atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său,
Thocomer. În schimb, actul din 1332, emis de regele Carol al Ungariei, susţine că Basarab
este român - Olacus (DRH, D, I, p. 49, nr. 25).
81 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; p. 98, nr. 56; p. 103, nr. 60; pentru denumirile Ţării Româneşti în

izvoare (Ţara Românească, Terra Transalpina, Ungrovlahia, Basarabia, Valachia Major, Kara-Iflak),
vezi Adolf Armbruster, „Terminologia politico-geografică şi etnică a ţărilor române în
epoca constituirii statale”, în Constituirea statelor feudale, p. 251-259.
82 Preferăm să redăm numele în varianta din documentul original.
83 DRH, D, I, p. 49, nr. 25.
84 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV (Chişinău: Editura Universitas, 1994), p. 208-219.

Luarea în stăpânire a liniei Dunării, în special în sud-estul ţării, se evidenţiază prin întinsele
domenii domneşti care se aflau în această regiune (Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara
Românească (sec. XIV-XVI) (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1996), p. 112-113).
85 Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali”, p. 76-93.
126 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Negru86), care ar fi trecut munţii din Transilvania, venind „cu mulţime de


noroade” din regiunea Făgăraş în 1290 (6798, pe stil vechi) sau 1292 (6800 stil
vechi)87. Istoriile au preluat o tradiţie ce circula atât în mediile cărturăreşti, cât şi
în tradiţia populară88, care considera că la începuturile ţării acest personaj a avut
o contribuţie importantă, împreună cu românii, saşii şi ungurii ce l-au însoţit din
Transilvania. Cu toate că datele 1290/1292 sunt contestate de unii istorici, ele
sunt valabile din punct de vedere cronologic, căci cronicile transmit în mod clar
că Negru Vodă ar fi venit în „zilele lui Andreiaş craiul”. Regele Andrei al III-lea
a domnit într-adevăr între 1290 şi 1301 şi ar fi de mirare ca cronicarul să ştie
bine cronologia regilor Ungariei, dar să greşească mulţi din anii de domnie ai
primilor domni ai Ţării Româneşti, cum se întâmplă cu unii dintre ei89. În
contextul încercărilor acestui ultim rege arpadian de a limita criza din Ungaria
are loc plecarea lui Negru Vodă, pusă şi pe seama unui conflict local ce exista în
Făgăraş între români şi nobilul Ugrinus, care a revendicat şi a primit acest
teritoriu, în urma unui adunări nobiliare din 1291. Dacă la această adunare au
fost prezenţi şi reprezentanţii românilor (ce doreau constituirea unei autonomii
recunoscute în a lor terra Blacorum), anul următor la o adunare similară ei nu au
mai fost convocaţi. Probabil între revenirea lui Ugrinus în Făgăraş şi plecarea lui
Negru Vodă există o legătură, care însă nu este suficient cunoscută datorită
lipsei izvoarelor. Coincidenţa dintre suprimarea autonomiei românilor din
Făgăraş şi crearea unui nou stat la sud de Carpaţi este prea mare pentru a nu fi

86 Din sec. al XVII-lea, probabil şi sub influenţa tradiţiei de la Tismana, numele lui Negru
Vodă este tot mai des legat de un alt nume, Radu, de aici posibila confuzie cu Radu I (semne
de întrebare legitime cu privire la această identificare ridică Emil Lăzărescu, în studiul
„Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la 1385)”, în
Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965), p. 272, nota 6; Lăzărescu susţine însă că cel numit
Negru Vodă în actele Tismanei ar putea fi un alt domn, de la începutul sec. XIV). Vezi şi
Viaţa preacuviosului Nicodim sfinţitul, ed. Iosif Bobulescu (Bucureşti: 1883): Radu Negru
coboară din Ardeal pe apa Oltului, întemeiază scaunul de la Argeş, luptă cu tătarii, îi goneşte
din cele 12 judeţe de la răsărit de Olt şi creştinează restul românilor, numiţi „goţi” (p. 30-34);
mai jos, confuzia cu Radu I (p. 47-48).
87 Anul 1290 apare în Istoria Ţării Româneşti, p. 2 şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 3-5; anul

1292 este trecut în versiunea arabă (a lui Macarie Zaim) a cronicii Ţării Româneşti (Virgil
Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim”,
în SRdI, XXIII (1970), nr. 4, p. 673-681).
88 Vezi, printre altele, C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice

(Bucureşti: [1924]), p. 59-86.


89 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 7. Modul în care cronicile

târzii au înregistrat întemeierea Ţării Româneşti a fost atât de discutat în istoriografie, încât
simpla enunţare a titlurilor sau autorilor (A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, Gh. I
Brătianu, P.P. Panaitescu, Pavel Chihaia, Nicolae Stoicescu, Ştefan Andreescu, Ovidiu
Pecican şi mulţi alţii) ar ocupa mai multe pagini. Pe baza informaţiilor trunchiate din cronici,
majoritatea istoricilor încearcă să desluşească modul şi momentul în care au fost redactate şi
unificate diversele istorii scrise în secolele XV-XVII, neexistând un punct de vedere comun.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 127

luată în considerare90. O altă coincidenţă ar fi cea dintre aceste evenimente şi


încetarea după 1291 a numirii de bani pentru Severin91. Se adaugă amintitele
expediţii mongole din Transilvania şi Ungaria, întreprinse de Nogai, ce şi-a
impus controlul asupra întregului nord al Balcanilor. Regatul maghiar nu scăpa
de pericolul acestor atacuri, conducătorii bulgari rămâneau sub influenţa
hanului, la fel cei sârbi, astfel că trebuie să admitem că şi evenimentele din jurul
lui Negru Vodă au avut loc în acelaşi context politic, dictat de prezenţa
factorilor de putere mongoli92.
În afara cronicilor şi a unei serii de acte ce trimit spre confirmări de
moşii făcute de Negru Vodă93, legătura dintre acesta şi oraşe se poate face
pentru Câmpulung. Un document emis de judeţul Gherghina în 1656 susţine că
„această besearică care se chiamă Cloşter o au fost făcut doamna Marghita,
doamna Negrului Vodă, că acea doamnă fost-au catolică, care să chiamă
papişte”94. Un secol mai târziu, aşa-numita Cronică a franciscanilor confirmă că
Margareta, presupusa soţie catolică a lui Negru Vodă, ar fi ridicat biserica
Cloşter. În 1764, actul de întemeiere dat de această doamnă încă s-ar fi găsit în
acest oraş95! În condiţiile în care şi alţii din primii domni ai ţării au avut doamne
catolice (Clara de Doboca spre exemplu), iar o Margareta e trecută alături de
Basarab în Pomelnicul vechi de la Câmpulung96, este greu de spus dacă această
Margareta era sau nu soţia lui Negru Vodă97. Tot din direcţia istoriei urbane, o a

90 Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI) (Bucureşti: Editura

Enciclopedică, 1999), p. 165-171; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 259-260.


91 Între 1291 şi 1324 nu mai sunt atestaţi bani de Severin (Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p.

293; Achim, Politica sud-estică a regatului ungar, p. 246-247; 1282-1307, după Panaitescu,
Introducere la istoria culturii, p. 290-292; 1279-1330/1350 (formal), potrivit Mariei Holban,
„Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema
stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei)”, în Holban, Din
cronica relaţiilor, p. 126, nota 1; 144-146).
92 Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 122-125; Achim, Politica sud-estică a regatului

ungar, p. 242-253.
93 Vezi mai jos.
94 Al. Lapedatu, „Două documente care amintesc pe Negru Vodă”, Arhiva, vol. XIII, nr.

3-4 (1902), p. 179-181.


95 George Georgescu, „Cronica franciscanilor din 1764, prima istorie a oraşului

Câmpulung”, în Verbum, Bucureşti, V (1994), p. 339. Vezi şi mai jos.


96 Pavel Chihaia, „Curtea domnească din Câmpulung-Muscel”, în Pavel Chihaia, Artă

medievală, vol. I (Bucureşti: Editura Albatros, 1998), p. 170.


97 Literatura privitoare la Negru Vodă, respectiv Margareta, este destul de întinsă, astfel că

nu amintim decât câteva titluri relevante, din lipsă de spaţiu. Existenţă istorică a celei din
urmă este susţinută în primul rând de actul judeţului Gherghina de la Câmpulung, din 1656,
ce arată în mod clar că în acest oraş exista o tradiţie privitoare la o anume Marghita-Margareta, de
la începuturile ţării (Lapedatu, „Două documente”, p. 179-181). Pavel Chihaia, în „Soţiile lui
«Negru Vodă»”, în De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura
românească a evului de mijloc (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976), p. 129-133 şi
Violeta Barbu, în Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al XVII-lea
128 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

doua legătură între oraşe şi Negru Vodă vine de la Argeş, unde tradiţia locală a
păstrat în memorie până în epoca modernă faptul că acesta ar fi fost îngropat în
biserica domnească Sf. Nicolae98. Dacă Negru Vodă a existat, cândva înainte de
1323, el a fost ori înlăturat ori urmat de Basarab.
Până la jumătatea secolului al XVI-lea, Negru Vodă nu este pomenit în
sursele istorice disponibile; abia din acest moment actele interne şi călătorii
străini încep să îl menţioneze, legând numele său de începuturile ţării99. În
schimb, Basarab nu este pomenit în cronici, unde nu se spune nimic nici despre
conflictul său cu Carol Robert. Doar în Istoria Ţării Româneşti, numele
Basarabilor este ataşat unei familii conducătoare de la vest de Olt („Băsărăbeştii
cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt”), care s-ar fi supus lui Negru
Vodă100, în acest caz făcându-se probabil trimitere şi la strămoşii

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 2008), p. 667, susţin că este vorba de o contaminare
cu un aşa-zis mit al Margaretei din Moldova, cu toate că nu este clar cum şi de ce s-ar fi
realizat contaminarea între Margareta din Moldova şi cea din Ţara Românească, în condiţiile
în care „recuperarea” catolicismului în regiunile româneşti (ce să fi permis trecerea mitului
din Moldova la sud de Carpaţi) fusese relativ recentă, de câteva decenii; în plus, vorbim de
Câmpulung, oraş cu particularităţi semnificative, inclusiv în planul organizării ecleziastice
(vezi la micro-monografie).
98 Merită continuate cercetările legate de ipoteza potrivit căreia mormântul neprofanat de la

Argeş (nr. 10, considerat de tradiţia locală a fi al lui Negru Vodă), cu sarcofag şi piatră de
mormânt în stil apusean, plasat în biserica veche, de sub actuala biserică domnească, ar fi al
lui Negru Vodă. Aurelian Sacerdoţeanu a intuit poziţia sa diferită faţă de a celorlalte
morminte şi faptul că aparţinea unui personaj important, de dinainte de Basarab (A.
Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş şi zidirea bisericii domneşti”, în BCMI, XXVIII
(1935), p. 55-57; pentru morminte, vezi Virgil Drăghiceanu, „Curtea domnească din Argeş.
Note istorice şi arheologice”, în BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923, p. 41 - fig. 30,
44-65, şi Virgil Drăghiceanu, „Jurnalul săpăturilor din curtea domnească a Argeşului”, în
BCMI, X-XVI (1917-1923), Bucureşti, 1923, p. 138-141). N. Constantinescu nu a investigat
acest mormânt, considerând că „nu stârneşte dubii” (N. Constantinescu, Curtea de Argeş
(1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti (Bucureşti: Editura Academiei Române,
1984), p. 94). O parte dintre specialiştii în heraldică acceptă existenţa istorică a lui Negru
Vodă, pe care îl asociază procesului de formare a stemei dinastice a domnilor Ţării
Româneşti. Un obstacol ce stă în calea atribuirii lui Negru Vodă a mormântului de mai sus îl
reprezintă prezenţa scutului cu fascii pe nasturii celui decedat, scut pus de specialişti pe
seama Basarabilor (Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor ţărilor române de la apariţia lor şi până
în zilele noastre (sec. XIII-XX) (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2005), p. 25-42, 52-54,
vezi şi mai jos).
99 DRH, B, IV, p. 327, nr. 278; V, p. 138, nr. 125; VI, p. 159, nr. 128; VIII, p. 20-22, nr.

13-14. În 1585, numele lui Negru Vodă este înregistrat şi de sursele narative externe (la
Bongars, ce aminteşte cetatea lui Negru Vodă, apoi, în 1605, la Giacomo Luccari, ce
aminteşte pe Negro Voevoda di natione Ungaro) (Călători străini despre ţările române, vol. III, p. 161;
Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. Valeriu Râpeanu
(Bucureşti: Editura Eminescu, 1980), p. 249).
100 Istoria Ţării Româneşti, p. 1-2.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 129

Craioveştilor101. În stadiul actual al informaţiilor, nu avem nici o certitudine în


privinţa legăturii dintre Negru Vodă şi Basarab. La fel ca în Moldova lui Dragoş
şi Bogdan, este posibil ca între cei doi să nu fi existat nici o legătură de
familie102. Aşa s-ar explica de ce aproape 200 de ani, Negru Vodă a fost ignorat
în actele emise de domnii ţării, cu toţii descendenţi din Basarab. O parte din
istorici cred că Negru Vodă a fost de fapt Basarab, explicaţia numelor diferite
fiind aceea că Negru ar fi o poreclă, iar Basarab ar fi fost numele real al primului
domn al Ţării Româneşti103. Dar Basarab a avut o domnie lungă, cel puţin din
1323 şi până în 1352, ceea ce face improbabilă identificarea sa cu Negru Vodă
de la 1290/1292, distanţa în timp fiind practic prea mare. O altă ipoteză ar fi că
Negru Vodă ar fi tatăl lui Basarab, Thocomer104. În favoarea acestei variante ar
sta un fragment inserat într-un act din 1618, ce aminteşte o danie a lui Nicolae
Alexandru din 1351-1352 şi care ne transmite că acest domn ar fi fost „nepotul
răposatului Negru Radul voevod”105. Informaţia poate fi interpretată şi din
perspectiva unui alt tip de rudenie dintre cei doi, Negru Vodă fiind socrul lui
Basarab, teorie care din punct de vedere heraldic are validitate106. În acest sens,
capătă altă valoare asumarea de către Matei Basarab a lui Negru Vodă (Radu
Negru) ca „strămoşul domniei mele”107.

101 Panaitescu atrage atenţia cu privire la faptul că numele de Basarab, ca nume propriu
(domnii ce s-au intitulat Basarab voievod nu au mai adăugat alt nume la acesta), a fost purtat
în secolele XIV-XVI de cinci domni, apropiaţi ca politică şi interese de Craioveşti. În sec. al
XVII-lea, acest nume a fost asumat ca nume domnesc de descendenţii Craioveştilor, vezi
Constantin Şerban sau Constantin Brâncoveanu (P.P. Panaitescu, „Începuturile istoriografiei
în Ţara Românească”, în Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. Silvia Panaitescu, Dan
Zamfirescu (Bucureşti: Editura Minerva, 1971), p. 395-396).
102 Brătianu, Tradiţia istorică, p. 87-115.
103 Sinteza diverselor teorii şi prezentarea istoriografiei la Stoicescu, „«Descălecat» sau

întemeiere?”, p. 97-164, în special p. 141-157; vezi şi studiile reunite între p. 9-171 în Pavel
Chihaia, De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab.
104 Interpretări mai recente cu privire la identificarea acestui personaj istoric la Denis Căprăroiu,

Asupra începuturilor oraşului Câmpulung, în HU, XVI (2008), nr. 1-2, p. 37-64.
105 DRH, B, I, p. 11, nr. 2, nota 1.
106 G. D. Florescu, Dan Pleşia, „Negru-Vodă - personaj istoric real”, în Magazin istoric, IV

(1970), nr. 8, p. 37-42; J. N. Măneascu, „Sur l’origine des armoiries des Principautés
Roumaines”, în RRH, XXVI (1987), nr. 4, p. 350-354; Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor,
p. 52-54.
107 DRH, XXV, p. 262, nr. 250. Într-una din pisaniile puse la mănăstirea Câmpulung, se

susţine că Matei Basarab era „rudă bună şi de întru acel neam adevărat”; Matei a refăcut
biserica „ca să nu piară pomeana moşilor, pentru c-au fost şi Măria Sa dentr-acia rudă bună
şi adevărată” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I (Bucureşti: 1905), p. 128-129, nr.
2-3). Aceste date trebuie puse în legătură cu ideile lui Panaitescu, afirmate într-o notă puţin
mai sus.
130 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

În ceea ce ne priveşte, credem că discuţiile istoriografice din jurul


existenţei reale sau nu a lui Negru Vodă nu îşi au rostul. La fel „fabricarea” sa de
către cronicari, pe care am fi admis-o, dacă în centrul „fabricaţiei” ar fi fost
Basarab. De altfel, menţionarea lui Negru Vodă nu folosea, cel puţin în sec. al
XVII-lea, nici unui scop „propagandistic”. Negru Vodă nu a fost legat direct în
cronici de nici o familie dintre cele importante ale ţării, nici de Basarabi, nici de
Craioveşti, astfel că nu putea fi nici măcar folosit în luptele pentru putere dintre
„taberele” boiereşti de mai târziu108. „Închinarea” Basarabilor în faţa lui Negru
Vodă trimite în mod clar la procesul reunirii celor două părţi mari ale ţării,
Muntenia şi Oltenia, sub o singură putere, ca şi, probabil, la o reunire dinastică
(prin posibila înrudire a lui Negru Vodă cu familia lui Basarab). Forţa istorică a lui
Negru Vodă credem că rezidă în acţiunile politice pe care le-a desfăşurat, acţiuni
cu implicaţii profunde din perspectiva viitorului ţării de la sud de Carpaţi
(inclusiv în ceea ce priveşte oraşele). Acesta este motivul pentru care cronicile
târzii îl menţionează şi nu neapărat pentru că răspundea unor cerinţe
„propagandistice”, chiar dacă – la fel ca în orice istorie – faptele trecute puteau
răspunde şi unor astfel de scopuri.
Domnii ce i-au urmat lui Basarab şi-au întărit treptat controlul asupra
teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru
(1352-1364, asociat la domnie înainte de 1352), a reluat relaţiile cu Ungaria
(cca. 1344-1345). În timpul său, Biserica Catolică şi-a consolidat poziţiile,
misionarii raportând la un moment dat chiar atragerea domnului la catolicism109.
Presiunile regelui Ludovic l-au determinat însă să se orienteze politic şi
confesional spre spaţiul bizantino-ortodox, confirmarea înfiinţării Mitropoliei
Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş (unde funcţiona deja o episcopie), venind în
1359 de la Patriarhia de la Constantinopol110. Sub Vladislav I (1364-1377), Ţara

108 Cu toate controversele, o serie de întrebări rămân şi încă necesită un răspuns: de la


jumătatea sec. al XVI-lea, în numeroase acte se face trimitere la Negru Vodă ca emitent al
unor mai vechi documente (domnii ce le emit afirmă chiar că au văzut astfel de acte); de ce
nici un document nu trimite spre Basarab I ca emitent?; de ce Basarab nu este prezent în
cronici? de ce în vremea lui Matei Basarab se pune atât de mare accent pe tema
„descălecatului” şi pe Negru Vodă, în condiţiile în care acest domn, un urmaş al
Craioveştilor, pretinde că descinde din... Basarabi? de ce tradiţia istorică din Moldova ar fi
reală şi cea din Ţara Românească nu? cum se explică prezenţa lui Negru Vodă în cultura
populară şi numărul mare de toponime ce fac referire la el?
109 DRH, D, I, p. 60, nr. 32; Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara

Românească şi Moldova. a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI (Bucureşti: Editura Enciclopedică,


2001), p. 71.
110 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3. Consideraţii recente cu privire la semnificaţia acestui

gest în Şerban Papacostea, „Orientări şi reorientări în politica externă românească: anul


1359”, în SMIM, 27 (2009), p. 18-23. În mod logic, mitropolia a succedat unei episcopii
(Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 139). Demararea acţiunilor pentru ridicarea episcopiei de
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 131

Românească a reintrat în conflict cu Ungaria regelui Ludovic, care urmărea


constant să-şi extindă dominaţia spre gurile Dunării. În cele din urmă, Vladislav
s-a recunoscut vasal, confirmându-i-se ca feude stăpânirile de dincolo de munţi
ale tatălui său (Făgăraşul şi Amlaşul) şi Severinul111. Profitând de criza în care se
aflau mongolii şi de problemele lui Ludovic, Vladislav a acţionat în sudul
Moldovei, asupra căreia se pare că şi-a extins controlul112. Radu I (1377-1385) a
continuat politica predecesorului său; în timpul lui, se ridică mai multe mănăstiri
ortodoxe, se înfiinţează episcopia catolică de la Argeş (1381) şi se bat primele
monede locale113. Apogeul puterii Ţării Româneşti este atins în timpul lui
Mircea cel Bătrân (1386-1418). Acesta se implică în cruciada anti-otomană,
soldată însă cu un eşec (Nicopole, 1396), ajută la punerea ca domn în Moldova a
lui Alexandru cel Bun şi are relaţii strânse cu regele Sigismund de Luxemburg şi
conducătorii sârbi şi bulgari. La începutul sec. al XV-lea, Ţara Românească
atinge maximul dezvoltării teritoriale: pe lângă întreg teritoriul dintre Dunăre şi
Carpaţi şi domeniile concedate în Transilvania, Mircea mai controla Dobrogea şi
sudul Moldovei, cu oraşul Chilia. Până la începutul sec. al XV-lea au apărut
majoritatea oraşelor din acest spaţiu114.

Formarea oraşelor

Urbanizarea teritoriului Ţării Româneşti a beneficiat de existenţa unor


factori favorabili, dar şi de elemente care i-au limitat amploarea. Factorii pot fi
împărţiţi după modelul folosit de Ştefan S. Gorovei în analiza începuturilor
Moldovei115 în: factori determinanţi, potenţatori şi incidentali. Primii,
caracterizaţi prin „durata lungă”, prin evoluţia lentă a structurilor, ţin de
condiţiile politice (existenţa „ţărilor”) şi economice (rolul târgurilor periodice,
intensificarea raporturilor comerciale, stabilirea drumurilor) din spaţiul locuit de
români, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea.

la Argeş la rang de mitropolie a avut loc probabil încă din 1353-1354, după cum susţine, cu
argumente pertinente, Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie”,
p. 344-347.
111 Lukács, Ţara Făgăraşului, p. 171-175. Deţinerea de către domnii Ţării Româneşti a

domeniului Făgăraşului confirmă legătura specială ce exista cu acest teritoriu.


112 Şerban Papacostea, „Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382)”, în

Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed. a II-a (Bucureşti:
Editura Corint, 1999), p. 128-132; Şerban Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare:
opţiunea polonă (1459-1472)”, în SMIM, 25 (2007), p. 18-19.
113 Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 321-324, 331-338.
114 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. a II-a îngrijită de Gheorghe Lazăr (Bucureşti:

Editura Corint, 2000), p. 251-258, 321-332, 357-403.


115 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (Iaşi: Editura Universităţii

„Al. I. Cuza”, 1997), p. 29-30.


132 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Factorii potenţatori au un alt conţinut şi cuprind, printre altele, venirea


coloniştilor străini, ce au contribuit decisiv la organizarea instituţională a
oraşelor. În fine, factorii incidentali ţin de evoluţia politică a ţărilor române, de
raporturile cu puterile vecine şi de evoluţia economică a sud-estului Europei. Ca
o particularitate, în zona ţărilor române factorul religios a influenţat în măsură
mai mică formarea urbană, spre deosebire de apusul şi centrul Europei, unde
mănăstirile şi reşedinţele episcopale au contribuit la urbanizare. Până în sec. al
XVI-lea, mănăstirile ortodoxe au fost ridicate departe de oraşe astfel că nu au
influenţat dezvoltarea acestora116.
În secolul al XIII-lea, Europa vestică şi centrală cunoaşte o vastă
expansiune politică şi economică spre răsărit. În 1204, Constantinopolul a fost
cucerit de participanţii la cruciada a IV-a, fapt ce a permis extinderea influenţei
economice a negustorilor italieni până pe coastele Mării Negre. În nord, oraşele
membre ale Hansei controlau comerţul în Marea Baltică. La chemarea regilor
Poloniei şi Ungariei tot mai mulţi colonişti, în special de origine germană, îşi
părăsesc zonele de origine şi se aşează în noile teritorii, contribuind la ridicarea
economică a acestora şi la dezvoltarea oraşelor. Se intensifică exploatările
miniere în munţii Poloniei, Slovaciei, Transilvaniei, Bosniei şi ai Serbiei, aurul şi
argintul scos intrând pe piaţa europeană. La acestea se adaugă creşterea cererii
de lemn pentru construcţii, postavuri şi stofe pentru îmbrăcăminte, mirodenii,
dar şi produse alimentare de bază (grâne, sare, peşte şi vin)117. Urbanizarea din
ţările române a evoluat în acest cadru. Teritoriul acestora s-a aflat pe direcţia
schimburilor dintre apusul şi centrul Europei şi Orient, fiind atât beneficiar, cât
şi furnizor de mărfuri.
Timp de câteva secole spaţiul locuit de români nu a cunoscut oraşe,
situaţie în care s-a aflat de fapt toată partea din Europa care nu a fost cuprinsă
în hotarele Imperiului Roman. În Dacia antică s-au dezvoltat, pentru o scurtă
vreme, oraşe organizate după modelul greco-roman. Acestea nu au supravieţuit
migraţiilor; unele au dispărut cu totul, altele au supravieţuit sub forma unor
aşezări rurale118. La fel ca în majoritatea cazurilor din restul Europei, nu se poate
face legătura între oraşul dezvoltat după modelul antic şi cel din evul mediu,
acesta din urmă fiind un tip urban nou, chiar dacă din punct de vedere al
funcţiilor exercitate există similitudini. Se schimbaseră fundamental structurile

116 Vezi şi Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 78-79.


117 Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. de Maria Holban (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1970), p. 314-322; Jean Gimpel, Revoluţia industrială în evul mediu, trad. de
Constanţa Oancea (Bucureşti: Editura Meridiane, 1983), p. 189-191; Marian Małowist, „The
Trade of Eastern Europe in the Later Middle Ages”, în The Cambridge Economic History of
Europe, vol. II, Trade and Industry in the Midlle Ages, eds. M.M. Postan, Edward Miller, Cynthia
Postan (Cambridge: Cambridge University Press, 1987), p. 525-582.
118 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 45-56.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 133

sociale şi politice, concepţiile privind stăpânirea (pământului sau a oamenilor),


sistemul juridic şi libertatea persoanei. Cadrul în care s-a dezvoltat oraşul
medieval este diferit şi acest fapt nu a rămas fără consecinţe. Punctul nodal al
dezbaterii referitoare la începuturile oraşului medieval din spaţiul locuit de
români este cel al tiparului de dezvoltare urmat de centrele urbane. În condiţiile
inexistenţei unei tradiţii în această direcţie, a urmat oraşul de aici calea pe care au
urmat-o oraşele din celelalte regiuni ale Europei sau a mers pe o cale proprie?
Cercetările întreprinse în ultimele decenii au demonstrat că spaţiul locuit
de români nu a fost izolat sau rupt de legătura cu exteriorul. În apropiere,
urbanizarea a început să se manifeste încă din secolul al XI-lea, din momentul în
care Imperiul Bizantin a revenit cu hotarul la Dunăre. Aşezări precum Vicina,
Dinogeţia, Capidava, aşezarea din insula Păcuiul lui Soare, Silistra etc., toate
porturi la Dunăre, au avut funcţii administrative şi militare în cadrul sistemului
de organizare bizantin. Săpăturile arheologice au evidenţiat existenţa unor
schimburi comerciale în şi între aceste aşezări, precum şi activitate
meşteşugărească119. Comerţul lor s-a extins şi la nord de Dunăre. O hartă a
răspândirii hiperperilor bizantini în regiunea Dunării de Jos cuprinde descoperiri
de astfel de monede emise până în 1261 (de către imperiul de la Niceea), la
Târgovişte, Cetăţeni pe Dâmboviţa, Turnu (Măgurele), Severin, dar şi în
Moldova sau Transilvania120. Legăturile trans-danubiene erau completate de cele
cu Transilvania şi Ungaria. În mai multe rânduri Diploma ioaniţilor pomeneşte
„veniturile” şi „banii” pe care urmau să-i strângă ioaniţii sau regele, morile,
pescuitul şi sarea ce urmau să fie aduse „spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor
dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania”. Toate aceste produse erau obţinute prin
exploatarea resurselor locale sau prin vânzare/cumpărare121. Pomenirea
„banilor” reflectă existenţa unei circulaţii monetare la nord de Dunăre, mai ales
începând din sec. al XIII-lea122, atestată şi de amintitele descoperiri de monede.
Un rol important în regiune l-au deţinut negustorii italieni. Prima menţiune clară
a contactului lor cu românii datează din 1246, când papa scria despre necesitatea
eliberării creştinilor greci, bulgari, ruteni şi români, care fuseseră vânduţi
sarazinilor de către negustorii italieni (ce îi cumpăraseră, probabil, de la

119 Ion Barnea, Dinogeţia, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Meridiane, 1969), p. 47-50; Gr.

Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava. Monografie arheologică, vol. I (Bucureşti: Editura


Academiei Române, 1958); Petre Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, vol. I-II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1972, 1977).
120 Ocavian Iliescu, „L'hyperpère byzantin au Bas-Danube du XI-e au XV-e siècle”, în

RESEE, VII (1969), nr. 1, p. 119; vezi şi Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, 2005,
p. 103-109.
121 DRH, D, I, p. 21-27, nr. 10.
122 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 109.
134 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

mongoli123. După 1261, genovezii au obţinut superioritatea în faţa veneţienilor


în Marea Neagră. Ei încheie tratatul de la Nymphaion cu Imperiul Bizantin,
contribuind la restaurarea acestuia, prin ajutorul dat pentru recucerirea oraşului
Constantinopol. Instalaţi la Caffa, Cetatea Albă, Chilia şi Vicina, genovezii s-au
implicat într-un comerţ prosper, cumpărând grâne, ceară, peşte, piei şi aducând
în schimb postavuri, ţesături sau mirodenii124. Pentru ca genovezii să facă rost
de ceea ce aveau nevoie, dar şi pentru a vinde ceea ce aduceau din Orient
trebuie să fi existat o categorie de cumpărători, probabil cei aflaţi în fruntea
structurilor politice locale, dar şi locuri în care să se facă schimbul, târguri. Este
indubitabilă, prin urmare, existenţa legăturilor comerciale dintre spaţiul locuit de
români şi regiunile înconjurătoare, chiar dacă asupra teritoriului de la nord de
Dunăre se exercita influenţa neamurilor turanice, a regatului maghiar sau a
mongolilor. Aceştia din urmă, după ce şi-au încetat principalele atacuri şi au pus
bazele vastului „imperiu al stepelor”, au instaurat, prin aşa-numita pax mongolica,
un climat favorabil comerţului, care le aducea venituri125.
Un rol considerabil l-a deţinut şi revitalizarea drumurilor comerciale.
Într-o ierarhie a drumurilor, deosebim drumuri continentale, regionale şi locale.
Un drum de importanţă continentală era cel ce lega Europa Centrală de Orient,
pe valea Dunării mijlocii, de la Viena prin Buda, Niš, Filipopol, Adrianopol,
mergând în parte pe traseul vechiului drum roman până la Constantinopol126.
Interesul Ungariei, dar şi al genovezilor, faţă de regiunea sud-carpatică, precum
şi dezvoltarea economică a oraşelor din Transilvania au determinat creşterea în
importanţă a drumurilor care traversau Carpaţii şi coborau spre Dunăre, pe văile
râurilor, drumuri care până atunci fuseseră folosite mai mult pe plan local. Acte
din secolul al XIV-lea, precum cel emis de regele Ludovic în 1358127 sau
privilegiul întărit braşovenilor de Vladislav I în 1368128 sunt menţiuni târzii ale
unor drumuri care legau Ţara Românească de Transilvania. Aceste drumuri
urmau văile Buzăului, Teleajenului şi Prahovei, cel mai important devenind cel
de pe valea Dâmboviţei şi Ialomiţei, cunoscut sub numele de „drumul Brăilei”
sau „drumul Braşovului” (după cele două oraşe aflate la capetele sale). „Drumul
Brăilei” va reprezenta sectorul final al variantei regionale a drumului continental

123 Ştefan Pascu, Contribuţii documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV (Sibiu: 1944), p. 15.
124 Şerban Papacostea, „Genovezii la Marea Neagră (1261-1453). Metamorfozele unei
hegemonii”, în Marea Neagră. Puteri maritime-puteri terestre (sec. XIII-XVIII), coord. Ovidiu
Cristea (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2006), p. 24-36.
125 Spinei, Marile migraţii, p. 332-333; Lawrence N. Langer, „The Medieval Russian Town”,

în The City in Russian History, ed. Michael F. Hamm (Lexington: The University Press of
Kentucky, 1976), p. 20-21.
126 Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 269.
127 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
128 Ibid., p. 86, nr. 46.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 135

amintit mai sus, legând Buda de Dunăre şi Marea Neagră, prin Transilvania. În
fine, alte drumuri coborau spre Dunăre, pe Olt, pe la Slatina, şi pe Jiu, pe la
Craiova. Ca repere obligatorii pentru popas şi comerţ, pe aceste drumuri s-au
dezvoltat oraşe129.
Primele izvoare scrise despre oraşe sunt târzii, astfel că trebuie să
apelăm la informaţiile date de cercetările arheologice. Din păcate, în oraşele
medievale din Ţara Românească, cu mici excepţii (Floci, parţial Câmpulung,
Bucureşti şi Târgovişte), nu s-au întreprins săpături sistematice, din motive ce
ţin de actuala tramă stradală, lipsa fondurilor şi a interesului. Nu a existat un
plan concret de săpături care să urmărească desluşirea începuturilor oraşelor,
identificarea vechilor case, biserici, străzi etc. Majoritatea săpăturilor efectuate în
centrele oraşelor au avut caracter de salvare. Nu putem prin urmare decât să
reunim toate datele la care am avut acces, pentru a oferi o imagine cât de cât
coerentă asupra acestor chestiuni. Cele mai vechi urme ale unei aşezări care în
evul mediu a îndeplinit funcţii urbane s-au descoperit la Argeş. Aici au fost
scoase la lumină ruinele unei biserici, ce probabil deservea reşedinţa unui
conducător local, care a cunoscut două faze de evoluţie. Prima fază îşi are
începuturile în sec. al XIII-lea (funcţiona cu siguranţă în a doua jumătate a
secolului); în a doua fază, după 1340, se construieşte o nouă reşedinţă, probabil
după ce cea veche fusese afectată într-o anumită măsură în urma atacului regelui
Carol Robert de Anjou, din 1330130. O bună parte dintre istorici cred că la Argeş
s-a aflat centrul „ţării” lui Seneslau131. Acest lucru nu poate fi însă afirmat ca o
certitudine, căci nu ştim dacă între Seneslau de la 1247 şi Basarab de la 1324
există vreo legătură. În Câmpulung, săpăturile efectuate cu ocazia restaurării
bisericii catolice Sf. Iacob cel Mare au dus la descoperirea urmelor bisericii
vechi, construită de saşi în ultima parte a veacului al XIII-lea; în această biserică
a fost înmormântat, în anul 1300, comitele local Laurenţiu132. Cercetările
arheologice efectuate la Piteşti au scos la iveală fragmente ceramice care aparţin
unui tip întâlnit şi în sudul Transilvaniei; se presupune că această ceramică a fost
realizată de către un grup de olari care a venit în Piteşti spre finele secolului al
XIII-lea133. Şi în Târgovişte, săpături recente au confirmat o situaţie asemănătoare,

129 Şerban Papacostea, „Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei


(secolele XIV-XVI). Drum şi stat”, în Papacostea, Geneza statului, p. 164-165.
130 Pentru săpăturile arheologice de la Argeş, vezi Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 84-103;

concluzii la p. 143-147.
131 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 101-102; Giurescu, Istoria românilor, I, p. 290-291; Panaitescu,

Introducere la istoria culturii, p. 293.


132 Ştefan Balş, „Restaurarea Bărăţiei din Câmpulung Muscel”, în Monumente istorice. Studii şi

lucrări de restaurare (Bucureşti: 1969), p. 9-14.


133 Dinu V. Rosetti, „Observaţii arheologice privind vechimea oraşului Piteşti”, în

RMMMIA, XLVI (1977), nr. 1, p. 69.


136 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

fiind descoperit un tip de ceramică din a doua parte a sec. al XIII-lea şi din
sec. al XIV-lea, ce poate fi atribuită unor colonişti saşi134. Şi la Râmnicul de pe
Olt135, într-o locuinţă medievală, s-au descoperit urme de ceramică înrudită cu
ceramica din Transilvania, precum şi o monedă, toate datând din prima jumătate
a secolului al XIV-lea136. Acelaşi lucru la Curtea de Argeş137; pe lângă faptul că
vasele descoperite la Argeş (descoperite în inventarul unor locuinţe din afara
zonei curţii) prezintă analogii cu ceramica găsită în Ţara Făgăraşului, aici au ieşit
la iveală şi urmele unei pivniţe ce prezintă un mod de construire întâlnit şi în
Transilvania, la Sighişoara, dar şi în Moldova, la Baia138. Aceste descoperiri
arheologice, cu toate că se limitează la câteva oraşe, confirmă existenţa unor
aşezări implicate în activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, înainte de 1300.
Descoperirea monedelor, practicarea olăriei şi cunoaşterea unor tehnici avansate
de prelucrare a lemnului susţin acest lucru. Iese în evidenţă încă un element
comun: prezenţa unor meşteşugari de origine străină, veniţi probabil din
Transilvania, asupra cărora vom reveni puţin mai jos.
Putem presupune că aşezările amintite îndeplineau rolul de loc de
schimb pentru „ţara” (ca structură politică) şi pentru valea (ca structură
geografică) în care se aflau. După jumătatea secolului al XIV-lea, avem
informaţii că, în majoritatea acestor aşezări, domnia deţinea curţi proprii. Cu
toate că în istoriografia românească curţile au primit o destul de mare atenţie,
rareori s-a afirmat că ele erau mai mult decât o simplă reşedinţă a domnului139.

134 Rezultatele cercetărilor arheologice prezentate în „Semnificaţia rezultatelor arheologice

privind începuturile oraşelor medievale din Ţara Românească”, în HU, III (1995), nr. 1-2, p. 233;
Luciana Muscă, „Noi date privind locuirea feudală timpurie la Târgovişte”, în Valachica. Studii
şi cercetări de istorie, Târgovişte, XVI (1998), p. 22-23. În zonă s-au descoperit locuinţe datând din
a doua jumătate a sec. al IX-lea, începutul sec. al X-lea (Luciana Muscă, Tiberiu I. Muscă,
„Descoperiri feudale timpurii în Târgovişte, cartierul Suseni”, în Valachica, Târgovişte, XII-XIII
(1980-1981), p. 101-107).
135 Iniţial numit Râmnic sau Râmnic pe Olt, azi apare ca Râmnicu Vâlcea, nume pe care îl

vom folosi în lucrare pentru a evita confuzia cu celălalt Râmnic, Sărat.


136 Elena Busuioc, „Vestigii feudale de la Râmnicu Vâlcea”, în Buridava. Studii şi materiale, 3

(1979), p. 24-29; Elena Busuioc, „O casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la
Râmnicul Vâlcea”, în SCIVA, XXXIX (1988), nr. 2, p. 120-129.
137 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 124.
138 Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Cercetări arheologice efectuate în anul 1979 în cuprinsul

aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş”, în CA, IV (1981), p. 150-153.


139 Rusu, Castelarea carpatică, p. 457-459. Suntem de acord cu critica adusă de Adrian Andrei

Rusu susţinerii exagerate a ideii de curte în defavoarea celei de cetate în istoriografia


românească. În mod categoric, curtea era o cetate, indiferent de modul în care era fortificată.
În lucrarea noastră, preferăm să folosim şi denumirea de „curte”, pentru a nu crea confuzii
între reşedinţele domneşti din oraşe (numite de obicei dvor) şi ceea ce s-a împământenit în
istoriografie ca „cetăţi” (numite grad). Există pentru Moldova şi un caz special, cel al Sucevei,
care avea atât o cetate lângă oraş, cât şi o curte în oraş.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 137

Istoricii accentuează rolul aulic al acestor reşedinţe şi îl minimalizează pe cel


militar. Cetăţi sunt considerate doar unele fortificaţii din piatră – majoritatea
neasociate cu oraşele (cetatea de la Poienari, cetatea de la Cetăţeni pe
Dâmboviţa) – care poartă numele de grad în izvoare. În realitate, din punct de
vedere al funcţiei, reşedinţele domnilor din afara sau din interiorul oraşelor pot
fi considerate cetăţi, căci erau întărite. Unele aveau ziduri de piatră, altele
palisade, şanţuri şi val de pământ; din a doua parte a sec. al XIV-lea, majoritatea
aveau în interior turnuri-locuinţă sau case solide de piatră. S-a pus întrebarea
dacă aceste cetăţi fuseseră create după finalizarea formării Ţării Româneşti sau
existau din perioada anterioară? O parte din ele existau probabil dinainte, însă
nu trebuie mers prea departe cu vechimea lor; nu sunt mai vechi de secolul al
XIII-lea140, când intrarea acestei zone în sfera de interes a Ungariei a permis
ridicarea unor fortificaţii ca puncte de sprijin. În cadrul procesului de extindere a
autorităţii sale în faţa celorlalţi cnezi şi voievozi locali, Negru Vodă, Basarab I şi
domnii care au finalizat procesul de unificare a teritoriilor de la sud de Carpaţi
au cucerit centrele de putere ale acestora şi putem prespune că, într-o epocă
marcată de frământări interne şi externe (cum au fost sec. al XIII-lea şi prima
parte a secolului următor), acestea erau întărite (vezi Argeş, Cetăţeni, poate şi
Polata-Gorj sau Celei)141. Aproape toate au fost păstrate pentru că de aici se
putea exercita în continuare puterea domnului în teritoriu; din secolul al XIV-lea, o
bună parte din ele au devenit reşedinţe ale judeţelor. Li s-au adăugat curţi şi
aşezări noi, ridicate după constituirea Ţării Româneşti, în locuri cu poziţie
favorabilă, pe moşii domneşti (precum la Târgşor sau Gherghiţa, probabil şi
Târgovişte; cazurile Piteşti, Râmnic sau Slatina sunt mai greu de lămurit). În
toate aceste aşezări, domnia a impus un reprezentant al puterii sale, pârcălabul,
care avea atribuţii militare, juridice, supraveghea căile comerciale, încasa vămile
şi strângea cetele de slujitori în caz de necesitate. Periodic, curţile îl găzduiau pe
domn când mergea prin ţară, să facă judecata, să supravegheze acţiuni militare
sau să se reculeagă la mănăstiri.
În Ţara Românească, documentele medievale slavone folosesc termenii
dvor sau stol pentru a numi reşedinţele pe care domnii le aveau în oraşe. Rolul lor
este surprins într-o scrisoare a lui Vladislav al II-lea trimisă sfatului Braşovului.
Vladislav cerea ca nişte arme pe care voievodul Transilvaniei, Iancu de
Hunedoara, le trimitea la Chilia să treacă mai întâi pe la „curtea şi casa noastră”
(curiam et domus nostram)142. Cei doi termeni folosiţi, latini, arată că aceste
reşedinţe îndeplineau mai multe funcţii: 1. funcţie simbolică, ca sediu de putere

140 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 112.


141 P.P. Panaitescu, „Comunele medievale în Principatele Române”, în Interpretări româneşti, ed.
a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1994), p. 146; Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 52.
142 DRH, D, I, p. 435, nr. 318.
138 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

pentru principala instituţie a ţării; 2. funcţie juridică, ca loc de exercitare a


judecăţii; 3. funcţie militară, pentru că îl găzduia şi apăra pe domn. Asemenea
acelor curia sau sedes regiae din centrul şi apusul Europei, curţile din oraşele ţărilor
române aveau o organizare complexă, fiind centre ale politicii interne şi externe;
totodată, curtea era şi o simplă domus, palatul domnului, unde se afla familia sa, o
numeroasă suită şi o garnizoană143.
Domnul avea reşedinţe fortificate pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, dar
în special în Muntenia, la răsărit de râul Olt, unde primii domni şi-au avut baza
puterii. La apus, în Oltenia, supravieţuia vechea autonomie a băniei144; din acest
spaţiu, domnii au emis foarte puţine acte în primele două secole de existenţă a
ţării. În secolele XIV-XVI, izvoarele menţionează curţi în următoarele oraşe:
Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Gherghiţa, Râmnicu Vâlcea,
Târgşor, Slatina; se adaugă curtea de la Craiova a banului Olteniei. Din păcate,
impunerea destul de timpurie a dominaţiei otomane (în sec. al XV-lea)145 a făcut
ca în secolele XVI-XVII o bună parte din curţile din oraşe să fie mai puţin
frecventate, chiar abandonate de domni sau transformate în mănăstiri. Din acest
motiv, ştim puţine despre dimensiunile lor şi despre cât de ample le erau
fortificaţiile. O situaţie asemănătoare întâlnim în Moldova146.
În stadiul în care se aflau în a doua parte a sec. al XIII-lea şi folosind
puţinele informaţii furnizate de săpăturile arheologice, este dificil de afirmat
existenţa unui caracter urban pentru aşezările din preajma curţilor cnezilor şi
voievozilor locali. Abia în secolul următor, curţile au jucat în Ţara Românească rolul
pe care l-au jucat în restul Europei cetăţile, fiind nuclee ce au permis dezvoltarea în jurul lor a
oraşelor147. Prezenţa unei fortificaţii reprezenta un factor favorabil pentru
urbanizare căci atrăgea mici negustori, care urmăreau să îşi vândă aici produsele,
pentru că orice reşedinţă reprezenta nu numai un loc întărit, ci şi o aglomerare
de oameni, unii de rang înalt, alţii simpli luptători. Pentru aceştia aduceau
genovezii produse din Orient, mirodenii, postavuri sau obiecte de podoabă.
Exista o piaţă pentru aceste produse. Singurii care şi-ar fi permis în veacul al

143 Un studiu de caz pentru nord-vestul Europei la Malcolm Vale, The Princely Court: Medieval
Courts and Culture in North-West Europe, 1270-1380 (Oxford: Oxford University Press, 2004),
p. 15-33.
144 Achim, Politica sud-estică a regatului ungar, p. 265-266.
145 Pe larg, în Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă: cadrul juridic al relaţiilor româno-

otomane în evul mediu (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993); Viorel Panaite, Pace, război şi
comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII) (Bucureşti: Editura
All, 1997).
146 N. Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal”, în

SCŞI, XI (1960), fasc. 1, p. 88-93; Mircea D. Matei, „Probleme ale genezei şi evoluţiei
oraşului medieval pe teritoriul României”, în RdI, XLII (1989), nr. 12, p. 1174-1175.
147 Max Weber, The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The Free

Press, 1958), p. 78-79.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 139

XIII-lea, la sud şi est de Carpaţi, să cumpere astfel de produse scumpe erau


membrii familiilor cneziale şi voievodale, precum şi boierimea şi anturajul
acestora148. Pe lângă negustori, în astfel de locuri s-au stabilit şi meşteşugari,
implicaţi în activităţi artizanale, precum olăritul, prelucrarea fierului, lemnului
etc., ce erau utili lângă o reşedinţă. Descoperirile de ceramică sunt o dovadă
pentru folosirea zilnică a vaselor, dar nu şi pentru vânzarea pe scară largă a
acestora. Nu trebuie să exagerăm nivelul de dezvoltare al acestor aşezări, unele
erau mai mari, altele mai mici, iar ca aspect exterior, probabil nu difereau cu
mult de un sat obişnuit. Până la jumătatea sec. al XIV-lea, aproape toate se aflau
într-un stadiu pre-urban. Nu toate aşezările care au găzduit curţi locale au
devenit oraşe. Unele au eşuat, din diverse motive, să facă trecerea spre un statut
superior.
Alături de curtea/cetate, un alt factor determinant pentru urbanizare îl
reprezintă târgul. Cum reşedinţa cnezială sau voievodală era centrul unei regiuni,
era firesc ca aici să se localizeze şi târgul, locul în care locuitorii veneau să
cumpere sau să vândă diverse produse. În târguri, schimburile se ţineau
periodic, la anumite intervale de timp, săptămânal, lunar sau o dată pe anotimp.
Locuri în care se practica negoţul existau deja. Termenii care desemnează locul
de schimb, „nedeia”, „zborul”, dar şi „târgul” au denumiri de origine slavă şi au
pătruns în limba română cu mult înaintea secolului al XIII-lea. Numele „nedeii”
trimite la ţinerea târgurilor la anumite date, nedelia însemnând „săptămână” sau
„duminică”, în timp ce cuvântul „zbor” are înţeles de „adunare”, „bâlci” sau
„sărbătoare”149, sugerând de asemenea o întrunire periodică. Dacă „nedeile” şi
„zborul” se ţineau în multe cazuri în regiuni mai înalte150 şi cu ocazia unor
sărbători religioase (precum „zborul” de la Câmpulung)151, târgurile se ţineau în
locuri joase, propice negoţului, având tendinţa de a se permanentiza. Stabilizarea
venea atunci când erau întrunite mai multe condiţii: locul avea potenţialul de a
atrage constant clienţi pentru vânzare-cumpărare din zona înconjurătoare; se
stabileau grupuri de meşteşugari, răspunzând unei cât de sumare cereri de
produse; conducătorul regiunii încuraja dezvoltarea aşezării înfiripate acolo.
Nu întâmplător, multe oraşe medievale din spaţiul locuit de români au
luat numele de „târg”, la care s-a adăugat denumirea râului pe care se aflau. În
Ţara Românească şi Moldova, fenomenul este des întâlnit, fiind prezent şi în
Transilvania, dar şi în Ungaria, Austria şi alte ţări din Europa Centrală. Nu este

148 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997), p. 53-54.
149 August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti (Iaşi: 1939), p. 1434.
150 Nedeia are şi sensul de „loc neted pe vârf de munte” (DLR, s.n., tom VII, partea 1, p. 217.
151 Ioan Răuţescu, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică (Câmpulung-Muscel: 1943), p. 172;

Giurescu, Târguri, p. 75-76. Zborul (sborum) este întâlnit şi în Serbia, însă aici termenul are
sensul de adunare orăşenească (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162).
140 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

un fenomen specific românesc152. Târgul Moldovei (Baia), Târgul Bahluiului


(Hârlău), Trotuşului sunt câteva din târgurile din Moldova, Târgul Jiului, Târgul
Gilort, Târgul Buzăului, Târgoviştea şi Târgşorul sunt în Ţara Românească, iar
Târgul Mureşului în Transilvania. La acestea se adaugă numeroase alte oraşe la
care s-a păstrat astăzi numai denumirea râului pe care se aflau: Suceava, Bârlad,
Vaslui, în Moldova, şi Argeş şi Râmnicul Sărat, în Ţara Românească. Se observă
în cazul tuturor oraşelor româneşti faptul că se află în apropierea unui râu.
Explicaţia alegerii acestui loc stă în faptul că încă din stadiul când aşezarea era
un simplu sat, locuitorii au căutat să aşeze vatra într-un loc favorabil locuirii,
bine situat din punct de vedere geografic, climatic şi strategic, apropiat totodată
de drumurile care însoţeau îndeaproape malurile apelor. Totuşi, vetrele
aşezărilor săteşti sau urbane se aflau rareori pe malul apei, ci pe o poziţie puţin
mai înaltă, neinundabilă.
Trecerea de la aşezarea aflată în stadiu pre-urban la aşezarea urbană a
avut loc în Ţara Românească în sec. al XIV-lea. Precum în multe cazuri de
dezvoltare urbană din restul Europei, tranziţia s-a făcut prin evoluţia „de tip
suburbie”. În Europa Centrală şi de Vest, cercetătorii urbanizării au analizat
ceea ce au numit „policentrismul socio-topografic”, între fortificaţie, suburbie şi
piaţă153. Evoluţia acestuia a fost în Ţara Românească în favoarea pieţei, care a
determinat specificul preponderent comercial al oraşului medieval. Un argument
în favoarea susţinerii acestui tip de evoluţie şi pentru oraşele din Ţara
Românească îl avem în modul de dispunere al spaţiului interior. Cercetarea
planurilor oraşelor arată că toate drumurile mergeau sau se întâlneau la curte,
care se afla aşezată în cea mai favorabilă poziţie. În acest caz, curtea a
impulsionat dezvoltarea aşezării (implicit trama stradală) şi nu invers154. Analiza
topografică şi arheologică arată că spaţiul curţii era în mod firesc separat de
aşezarea din apropiere printr-un zid de piatră sau o palisadă de lemn, dublată cu
val de pământ şi şanţ, la care se adăugau elemente de apărare naturală; incinta
domnului era astfel separată de cea a orăşenilor. Separarea îşi are originile încă
din perioada de formare a localităţilor respective, care iniţial erau simple suburbii
cu rosturi economice, deservind atât reşedinţa, cât şi pe locuitorii regiunii din jur.
152 Karl Gutkas, „Das Österreichische Städtewesen im Mittelalter”, în Die Mittelalterliche

Städtebildung, p. 141.
153 Donald Bullough, „Social and Economic Structure and Topography in the Early

Medieval City”, în Topografia urbana e vita cittadina nell'alto Medioevo in Occidente, vol. publicat în
cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di studi sull'alto medioevo”, Spoleto, XXI
(1974), p. 351-399; Guide international d'Histoire urbaine, p. 344.
154 În această privinţă suntem în mare măsură de acord cu Mircea D. Matei, ce ridică

problema unei mai bune cercetări a impactului implantării curţilor domneşti asupra
planimetriei oraşelor: „Câteva consideraţii în legătură cu punerea în valoare a monumentelor
istorice laice în oraşele contemporane din teritoriul extracarpatic”, în Monumentul, Iaşi, VII
(2006), p. 463-465.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 141

Această situaţie este posibilă pentru oraşele Argeş, Bucureşti, dar şi Câmpulung,
unde curtea (cu biserica adiacentă) a reprezentat nucleul polarizator al aşezării,
fiind simbol de putere şi protecţie155. Alături de curte, cercetarea planurilor
centrelor urbane medievale, mult îngreunată astăzi, a demonstrat evoluţia
spaţiului central al oraşelor în jurul a încă unui nucleu: piaţa156. Curtea, ca centru
de putere, a fost un factor determinant pentru urbanizare, dar cel care a
definitivat acest proces, motorul dezvoltării, a fost factorul comercial, simbolizat
prin piaţă. De altfel, o serie de oraşe, care nu au curţi domneşti, au evoluat
direct din pieţe locale.
În Ţara Românească, identificarea locului în care s-au aflat pieţele
vechilor oraşe este foarte dificilă, mai dificilă decât în Transilvania sau Moldova,
datorită faptului că topografia urbană a suferit transformări semnificative în
perioada pre-modernă, responsabile de această situaţie fiind distrugerile
periodice (războaie, incendii, calamităţi naturale) şi decăderea oraşelor din sec. al
XVIII-lea. Pentru perioada de început, admitem rolul coloniştilor germani, însă
plasarea pe plan a pieţelor oraşelor la a căror fondare au contribuit este greoaie
deoarece nu în toate cazurile putem stabili locul în care s-au aflat bisericile lor
parohiale. În plus, locul pieţei a putut să se schimbe în timp, pe măsură ce aceste
aşezări au crescut şi au inclus şi alte cartiere. Detalii şi încercări de identificare
vom prezenta la studiile de caz dedicate fiecărui oraş din Ţara Românească şi
Moldova.

Terminologie

În documentele interne ale Ţării Româneşti redactate în limba slavonă,


oraşele sunt desemnate prin trei termeni: varoş, trăg şi grad. Cancelaria de la sud
de Carpaţi nu a folosit niciodată termenul de miasto, utilizat numai în Moldova.
În Ţara Românească, sensurile originale ale termenilor folosiţi pentru a numi
oraşele erau în strânsă legătură cu înfăţişarea, topografia şi funcţia aşezării (varoş,
grad, trăg), dar şi cu tipul de comunitate existent acolo (varoş).
Cuvântul varoş apare prima dată într-un document emis de Mircea cel
Bătrân, în 4 septembrie 1389, fiind cuprins în formula de afirmare a stăpânirii
domneşti asupra oraşului: oraşi gospodstva mi glagolemago Râbnic („oraşul domniei

155 Panait I. Panait, „Cetatea Bucureştilor în secolele XIV-XV”, în RM, 1969, nr. 4, p. 314-316;
Nicolae Constantinescu, „Cercetări arheologice de la curtea domnească din Târgovişte”, în
Documente recent descoperite şi informaţii arheologice (Bucureşti: 1987), p. 71-78; Petru Diaconescu,
„Cercetări arheologice la curtea domnească din Târgovişte”, în Valachica. Studii şi cercetări de
istorie, Târgovişte, XV (1997), p. 67.
156 Vezi Teodor Octavian Gheorghiu, Radu Radoslav, „Spaţiul central al oraşului medieval

românesc extracarpatic din secolele XIV-XVI, spaţiu al coeziunii sociale. Elemente pentru
un studiu comparatist european”, în HU, I (1993), nr. 2, p. 153-173.
142 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

mele numit Râmnic”)157. Această formulă apare în multe rânduri, mai ales atunci
când actele domneşti fac referire la oraşe, fiind o exprimare a drepturilor pe care
domnul le exercita asupra acestora. Analiza documentelor emise până la sfârşitul
secolului al XVI-lea arată că în majoritatea cazurilor când o aşezare avea caracter
urban, deţinea instituţii proprii şi un anumit nivel de autonomie, atunci
respectiva aşezare era desemnată prin termenul varoş158. Toate actele emise de
către conducătorul comunităţii oraşului, judeţul, sunt date în numele oraşului,
întotdeauna numit cu acelaşi termen. Varoş apare şi cu referire la orăşeni159,
moşia160 sau pecetea oraşului161, prin urmare nu este nici o îndoială că acesta
este termenul cel mai folosit de către cancelarie pentru a numi o aşezare cu
caracter urban. Aceasta este o diferenţă majoră faţă de Moldova, unde cuvântul
„târg” face referire la oraş, acoperirea sa fiind atât juridică, cât şi economică. Cu
varoş se înrudeşte alt termen folosit în Moldova, miasto, ce are aceeaşi încărcătură
juridică, susţinând statutul privilegiat al comunităţii orăşenilor. În ceea ce
priveşte originea termenului, specialiştii nu au ajuns încă la un acord. Unii
cercetători, mai puţini la număr, înclină spre afirmarea unei origini a cuvântului
în limba greacă162, însă majoritatea merg pe varianta originii maghiare163. În
maghiară, vár înseamnă „cetate”, fortificaţie (precum grad în slava veche)164,
vároş desemnând o aşezare dezvoltată lângă o fortificaţie, fiind sinonim cu
termenul latin suburbium, rusescul posad, sârbo-croatul podgradije165, sau cu
românescul subcetate166. Cu înţelesul de suburbie apare „oraşul” de la Tismana,
de fapt aşezarea dezvoltată sub „cetatea” Tismanei167. În Ţara Românească, varoş
nu se referea numai la funcţia unei aşezări; la origine, desemnase o aşezare

157 DRH, B, I, p. 28, nr. 10.


158 Ibid., p. 82, nr. 39; p. 102, nr. 52; p. 186, nr. 106; p. 189, nr. 108; p. 219, nr. 128.
159 Ibid., III, p. 271, nr. 168; p. 145, nr. 131.
160 Ibid., p. 284, nr. 175; VII, p. 120, nr. 92; XI, p. 81, nr. 59; p. 131, nr. 96.
161 Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în secolul XV şi

XVI (Bucureşti: 1927), p. 75, nr. 67.


162 Varianta luată în calcul de Traian Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 101.
163 Iorgu Iordan, Toponimia românească (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1963), p. 309;

DLR, s.n., tom VII, partea 2, p. 265.


164 Fügedi, Castle and Society, p. 19.
165 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165.
166 Termenul subcetate a fost folosit mai ales în Transilvania, unde s-au identificat cel puţin

cinci aşezări purtând acest nume. Tot aici mai multe cetăţi, unele dispărute, au lăsat urme în
toponimia locală: Oarda de Sus şi de Jos (Warda, Waradja), Feldioara (Feldvar), Turda
(Thordvar) etc. (Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1968), p. 149; Pascu, Voievodatul, vol. II, p. 225-228,
457).
167 DRH, B, I, p. 366, nr. 228; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele

XIII-XVI, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001), p. 47, 240.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 143

dezvoltată lângă o fortificaţie, dar şi un tip de comunitate aparte, care se bucura


de un statut special (varoşani).
Termenul trăg este mai puţin folosit decât varoş în actele interne ale Ţării
Româneşti din secolele XIV-XV şi face referire la o piaţă sau un loc de schimb.
Cuvântul provine din slava veche, unde avea sensul de „loc unde se cumpără şi
se vinde”, fiind folosit peste tot în arealul limbilor slave, în Polonia, Rusia,
Serbia şi Bulgaria168. Din punct de vedere al conţinutului termenului, cele mai
multe similitudini cu spaţiul Ţării Româneşti le întâlnim în Serbia, unde cuvântul
„târg” are trei înţelesuri, desemnând o piaţă, o parte a unei aşezări şi un anumit
tip de aşezare169. În Ţara Românească, cuvântul are sensuri asemănătoare,
nefiind la fel de precis precum termenul „oraş”: 1. sensul iniţial, cel original, era
de loc de schimb periodic al produselor170; 2. parte a oraşului, unde se afla
piaţa171 (Târgul de Sus, Târgul de Jos, cum erau în Bucureşti, Târgovişte şi
Buzău172); 3. aşezare umană sau oraş mai mic (târgul Cornăţel173). Începând cu
ultima parte a secolului al XVI-lea, diferenţierea dintre termenii „târg” şi „oraş”
nu mai este la fel de vizibilă, precum în secolele anterioare. Unul dintre primele
documente în care am identificat termenul „târg” este reînnoirea privilegiului
braşovenilor, dată de Mircea cel Bătrân, la 6 august 1413: „pentru vamă prin
târgurile din ţara domniei mele”174. Dan al II-lea a dat un privilegiu „tuturor
târgurilor domniei mele”, care face referire la târguri şi nu la oraşe, deoarece
avea scopuri exclusiv comerciale175. În alte acte, domnii acordau unor mănăstiri
sau boieri scutiri de vama din târg, adică din piaţa oraşului, precum în 1451 şi în
1469176. Târgurile locale puteau fi dăruite, precum târgul de la Calafat, făcut
danie mănăstirii Tismana împreună cu vama ce se lua la acel loc de trecere a
Dunării177. Existau şi târguri ce aparţineau unor boieri, cum este Târgul
Gilort178.

168 Sever Pop, „Sinonimele cuvântului târg în lumina geografiei lingvistice”, în Revista
Geografică Română, I (1938), p. 49-51; Giurescu, Târguri, p. 23.
169 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165. Traian Stoianovich susţine că atunci când o

suburbie a îndeplinit o funcţie comercială lângă o fortăreaţă, slavii de sud au numit-o târg
(Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 101).
170 DLR, s.n., tom XI, partea 2, p. 334-335.
171 Unele porunci ale domnilor se adresau pârcălabilor din oraşe „unde sunt târguri” (DRH,

B, I, p. 186, nr. 106; p. 219, nr. 128).


172 DIR, XVII, B, IV, p. 367, nr. 377; DRH, B, XXIV, p. 359, nr. 267.
173 DRH, B, IV, p. 76, nr. 59.
174 Ibid., D, I, p. 197, nr. 120.
175 Ibid., B, I, p. 130, nr. 69.
176 Ibid., p. 186, nr. 106; p. 228, nr. 135.
177 Ibid., p. 278, nr. 172; II, p. 426, nr. 224.
178 Ibid., I, p. 273, nr. 170.
144 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Termenul grad provine tot din slava veche (gord), fiind utilizat peste tot
în lumea slavă. Desemnează un „loc întărit”, o „fortificaţie”, o „cetate” sau un
„oraş” (cu sensul de oraş de scaun, reşedinţă)179. Cu înţelesul de „loc întărit”,
cuvântul a fost preluat în limba română. Pe teritoriul României, s-au păstrat
numeroase toponime ce amintesc prezenţa unor locuri fortificate;
Gradiştea/Grădiştea, Horodiştea (numai în nordul Moldovei) sunt numai câteva
exemple180. În Ţara Românească, sensul principal al termenului, întâlnit în
documentele redactate în slavonă, era de „cetate”: cetatea Giurgiului181, cetatea
Dâmboviţei (de la Cetăţeni)182, cetatea Crăciuna183 şi cetatea Poenari184. Din
1459, se adaugă „cetatea Bucureştilor”185, numită şi ea „cetatea Dâmboviţei”
(castro fluvii Dombovicha) în acte latineşti şi în Letopiseţul anonim (al Moldovei) sau
„noua cetate” a Bucureştilor (Novi grad)186. Începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea, începe să se folosească, când se preciza locul de emitere al
hrisoavelor domneşti, forma „cetatea de scaun” (nastolnii grad). Până s-a impus
această formulă, pisarii cancelariei au folosit şi alte forme, pornind de la
termenul stol („scaun”, sinonim cu sedes), care desemna reşedinţa propriu-zisă a
domnului187. „Cetatea” apare menţionată şi atunci când hrisoavele făceau
referire la obligaţiile în muncă ale unor sate, „munca la cetate”188. Datorită
instaurării dominaţiei otomane, cetăţile din Ţara Românească îşi pierd din
importanţă şi cad în ruină. Din acest motiv, dar şi pe măsură ce limba slavonă a
fost înlocuită în cancelarie de limba română, termenul grad a încetat să mai fie
folosit.
În documentele latine, pentru oraşe sunt folosite cuvintele: civitas,
castrum, forum, oppidum şi arx. Pentru curtea principelui se folosea curia189. Civitas
este folosit pentru a desemna oraşele mari, indiferent că erau sau nu reşedinţe
episcopale. Târgovişte apare sub toate denumirile, exceptând pe cea de forum:

179 Pandele Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş (Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1961), p. 253.


180 Sate sau toponime cu numele Gradişte s-au identificat în judeţele Vâlcea, Argeş, Buzău,

Ilfov, Muscel şi Râmnicu Sărat (Marele dicţionar geografic al României, vol. III, ed. George Ioan
Lahovari, C. I. Bratianu, Grigore G. Tocilescu (Bucureşti: 1900), p. 621-623).
181 DRH, B, I, p. 76, nr. 35.
182 Ibid., p. 85, nr. 40.
183 Ibid., p. 285, nr. 176.
184 Ibid., III, p. 288, nr. 176; vezi şi p. 306, nr. 186.
185 Ibid., I, p. 203, nr. 118.
186 DH vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98; p. 89-91, nr. 153-154, 160; Cronicile slavo-române

din sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ed. P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1959), p. 17; DRH, B, I, p. 266, nr. 161.
187 DRH, B, I, p.184, nr. 105.
188 Ibid., p. 414, nr. 255.
189 Ibid., D, I, p. 435, nr. 318.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 145

civitas într-un act emis de Iancu de Hunedoara190; oppidum în 1409191 şi în mai


multe acte emise în secolul al XVI-lea192; castrum într-un act din 1553193; arx în
1507194. Bucureştii apar numiţi castrum în documente din perioada 1460-1476
(castro fluvii Dombovicha, castro Bokoresth, Novo Castro)195, oppidum într-un act din
sec. al XVI-lea196 şi arx în mai multe acte emise în 1509197. Curtea fortificată de
la Argeş este numită arx în mai multe acte emise de Vladislav I şi Mircea cel
Bătrân198. Îşi pierde ulterior funcţia militară şi apare ca oppidum în documente
emise de Neagoe Basarab199. Celelalte oraşe sunt numite cu precădere forum sau
oppidum: Târgşor apare sub numele de Novo Foro (1413, 1424)200, Buzău ca
oppidum (1470)201, la fel Câmpulung (1528)202. În cele mai multe cazuri, când au
folosit termeni latini, pisarii au încercat de fapt să traducă cuvintele sinonime
din slavonă. În general, civitas, castrum şi arx traduc pe grad, iar forum şi oppidum pe
trăg. Nu credem că sunt păstrate în documentele redactate în cancelaria
domnească sensurile exacte pe care aceşti termeni le aveau în diplomatica latină.

Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Ţara


Românească

Analiza terminologiei referitoare la oraşele medievale ridică o altă


problemă, aceea a momentului şi a felului în care termenii amintiţi au pătruns în
spaţiul locuit de români. Probabil au început să fie folosiţi înainte de apariţia
cancelariei, care doar i-a preluat. Termenii grad şi trăg nu pun probleme
deosebite, dovadă fiind numeroasele toponime şi hidronime formate cu aceste
nume pe tot cuprinsul României, inclusiv în Transilvania (Gradiştea,
Horodiştea, Râul Târgului etc.); momentul pătrunderii lor în limba română ţine
de perioada venirii şi stabilirii la nord şi la sud de Dunăre a unor grupuri de

190 Ibid., p. 395, nr. 286.


191 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 419, anexa II.
192 DH, vol. II, partea 1, p. 318, nr. 292; vol. XV, partea 1, p. 283, nr. 513; p. 292, nr.

533; p. 407, nr. 766; p. 490, nr. 910; p. 492, nr. 914.
193 Ibid., p. 320, nr. 294.
194 Ibid., vol. II, partea 2, p. 553, nr. 445.
195 Ibid., vol. XV, partea 1, p. 56, nr. 96; p. 57, nr. 98; p. 64, nr. 111; p. 70, nr. 122; p. 89, nr.

153-154.
196 Ibid., p. 408, nr. 768.
197 Ibid., p. 189, nr. 344; p. 192, nr. 349; p. 194, nr. 354.
198 DRH, D, I, p. 104, nr. 60; p. 175, nr. 106.
199 DH, vol. XV, partea 1, p. 235-236, nr. 429, 431.
200 Ibid., p. 199, nr. 121; p. 228, nr. 141.
201 Ibid., p. 76, nr. 131.
202 Ibid., p. 309, nr. 568.
146 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

slavi, începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea203. Mai dificil de


reconstituit este pătrunderea termenului varoş care a devenit termenul cel mai
utilizat în Ţara Românească pentru desemnarea oraşelor. Nu a putut veni mai
devreme de secolul al XIII-lea, când încep să se stabilească la sud de munţi
comunităţi din Transilvania. Cadrul sosirii primelor grupuri de unguri şi germani
este dat de stabilirea cavalerilor teutoni, înfiinţarea episcopiei Cumaniei şi
impunerea suzeranităţii regelui Ungariei în faţa cnezilor şi voievozilor locali.
Sursele care menţionează transferul de populaţie sunt puţine, dar sunt suficiente
pentru a dovedi existenţa fenomenului. Venirea primilor colonişti este posibil să
fi început încă de când teutonii s-au aflat în Ţara Bârsei, după cum ne sugerează
un act din 1223204. Şi scrisoarea papei Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234
pomeneşte mutarea în episcopia cumanilor a unor unguri (ungari) şi germani
(theutonici)205. Alături de saxones, theutonici erau deja amintiţi în Transilvania ca
hospites, fiind chemaţi de rege cel puţin de la jumătatea secolului al XII-lea206. Putem
admite un caracter organizat şi pentru colonizarea la sud de munţi, după cum
sugerează pentru sec. al XIII-lea Diploma ioaniţilor. În act se precizează că regele
îngăduia preceptorului sau magistrului ordinului „să populeze” ţinuturile
dăruite, cu condiţia de a nu primi „pe ţăranii din regatul nostru, de orice stare şi
neam ar fi, şi pe saşii şi teutonii din regatul nostru”, numai dacă însuşi regele era
de acord207. Regele urmărea să populeze teritoriile dăruite, pentru a-şi consolida
stăpânirea, însă, pe de altă parte, nu dorea pierderea ţăranilor colonişti aduşi în
Transilvania. De aceea era permisă aducerea de colonişti din afara regatului. Nu
ştim în ce măsură venirea coloniştilor a continuat după invazia mongolă din
1241; procesul probabil doar a cunoscut o temporară încetinire, pentru a
continua spre ultima parte a secolului. Unii colonişti au venit în cadrul dat de
autoritatea regală, alţii au căutat să scape de aceasta. Probabil grupuri de saşi din
Transilvania au trecut la sud de munţi după 1277, când a izbucnit o mare revoltă
la care au luat parte saşii din jurul Sibiului; alte revolte au avut loc în 1324 şi
1342208. În 1333, un izvor pomeneşte pe un fiu al unei „nobile doamne” din
regatul Ungariei, care trăia în terra Transalpina209. Tradiţia istorică, consemnată în
cronicile Ţării Româneşti, a păstrat în memorie acest transfer de populaţie210.

203 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 70-83; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 201-212.
204 DRH, D, I, p. 7, nr. 3.
205 Ibid., p. 20, nr. 9.
206 Engel, The Realm of St Stephen, p. 60-61; Nägler, Aşezarea saşilor, p. 100-102.
207 DRH, D, I, p. 24, nr. 10.
208 Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Români în cronica săsească

(Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980), p. 161.


209 DRH, D, I, p. 54, nr. 27.
210 Şerban Papacostea, „Geneza statelor româneşti: schiţă istoriografică şi istorică”, în

Papacostea, Geneza statului, p. 27.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 147

Venirea lui Radu Negru din Făgăraş este însoţită de „mulţime de noroade:
rumâni, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pe apa Dâmboviţii,
început-au a face ţară noao”211. Printre cei care au venit la sud de Carpaţi, s-au
aflat în primul rând germani şi grupuri mici de unguri. Saşii controlau pasurile
dinspre Braşov şi valea Oltului, ce făceau legătura dintre Făgăraş şi Ţara
Românească, astfel că trecerea lui Negru Vodă s-a făcut cu acordul şi susţinerea
lor. Coloniştii au venit din motive economice, căutând locuri bune pentru
practicarea comerţului şi meşteşugurilor. Se adaugă motive politice, ce trebuie
privite din dublă perspectivă, a regilor Ungariei (pentru sec. al XIII-lea) sau a
primului/primilor domni ai ţării (pentru perioada de după 1290/1292), ce i-au
încurajat să vină aici. Acordarea de privilegii pentru grupurile de colonişti oferea
noilor stăpâni ai teritoriului de la sud de Carpaţi o garanţie că se pot baza pe
aceste categorii.
Acestor colonişti li s-au adăugat şi români, care au părăsit Transilvania
din motive mai mult politice şi religioase, datorită presiunii confesionale
exercitate de unii regi şi nobili. Saşii au preferat să se stabilească acolo unde
puteau să-şi pună în valoare cunoştinţele, să-şi practice negoţul şi meseriile, în
aşezările pre-urbane, în timp ce românii s-au aşezat mai mult în sate, dovadă
numeroasele aşezări cu numele de Ungureni din zona subcarpatică212.
Documentele ulterioare ale Ţării Româneşti amintesc comunităţi de saşi în:
Câmpulung, Râmnicul Vâlcii, Argeş, Târgovişte şi, probabil, Piteşti213. Nu
întâmplător acestea sunt cele mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti.
Au contribuit coloniştii străini la urbanizarea acestor centre? După cum
deja am precizat, termenul varoş desemna o aşezare dezvoltată sub o cetate (vár),
o suburbie, cu funcţie preponderent comercială. Comunităţile de saşi şi unguri,
care cunoşteau deja termenul din zona din care au plecat, l-au aplicat aşezărilor
în care ştim cu siguranţă că s-au stabilit, în Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea
şi Târgovişte. Nu aveau cum să dea un astfel de nume decât dacă aşezările
respective erau dezvoltate sub forma unor suburbii, nefiind încă oraşe în
adevăratul sens al cuvântului; au păstrat deci conţinutul original al termenului.
Chiar dacă nu întotdeauna este foarte precisă, terminologia medievală defineşte
în general o aşezare după topografie şi funcţie. Dacă termenii castrum, castellum,
civitas, burgus sau grad denumeau o cetate, suburbium, posad sau podgradije erau
numele date aşezărilor dezvoltate lângă cetate; termenul trăg cu variantele sale

211 Istoria Ţării Româneşti, p. 2.


212 Sate cu numele de Ungurei, Ungureni au fost identificate în judeţele Buzău şi Prahova,
dar şi în Olt şi Gorj (DIR, veacurile XIII-XVI, B, Indicele numelor de locuri, de Ion Donat
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1956), p. 149-150; DIR, veacul XVII (1601-1625),
B, Indicele numelor de locuri, de Ion Donat (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960), p. 128)
213 În prima parte a sec. al XVII-lea, catolicii din Câmpulung încă mai păstrau în memorie

amintirea venirii strămoşilor lor din Transilvania (Călători străini, vol. V, p. 57).
148 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

încorporează numai funcţia comercială. La sud de Carpaţi, varoş a fost folosit şi


după ce aşezările au căpătat trăsături urbane, fiind preluat atât în limba vorbită,
cât şi în „limbajul instituţional” al puterii centrale; încă de la prima apariţie în
documentele interne, oraşul apare ca fiind domnesc214. Fenomenul este similar
şi în părţi ale regatului Ungariei, în Croaţia, unde vároş s-a impus ca denumire
pentru oraş215. La sud de Dunăre, desemnând suburbia, acelaşi cuvânt a înlocuit
după secolul al XV-lea mai vechii podgradije şi tărg, procesul de difuziune a noului
termen încheindu-se în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când apare folosit
şi în Cipru (1573), ce tocmai intrase sub control otoman216.
Cu toate că au acceptat că grupurile de colonişti au venit în Ţara
Românească încă din sec. al XIII-lea, majoritatea istoricilor români au ezitat să
afirme că acestea au jucat un rol decisiv în urbanizare. Petre P. Panaitescu este
printre puţinii care au susţinut acest lucru, fără însă a detalia felul în care
„oaspeţii” au contribuit la dezvoltarea urbană a aşezărilor în care s-au instalat217.
Atestarea saşilor în viitoarele oraşe ale Ţării Româneşti este indubitabilă.
Izvoarele din secolul XV arată că în cele mai vechi oraşe ale ţării saşii au jucat un
rol important din punct de vedere economic. Reforma din sec. al XVI-lea le-a
dat o lovitură importantă. Chiar dacă nu au suferit persecuţiile din Moldova,
numărul saşilor a scăzut considerabil. O bună parte a fugit în Transilvania, alţii
au trecut la protestantism, au revenit apoi la catolicism pentru a sfârşi în secolele
XVII-XVIII prin a fi asimilaţi în rândurile populaţiei autohtone218. Misionarii
catolici care îi vizitează din a doua parte a sec. al XVI-lea surprind numai umbra
comunităţilor bogate şi puternice de odinioară. Identificarea felului în care s-au
instalat în momentul venirii la sud de Carpaţi reprezintă o misiune foarte dificilă.
Admitem că venirea lor nu a fost întâmplătoare, ci au fost chemaţi sau încurajaţi
să vină de către conducătorii locali. Regele Ungariei s-a putut substitui acestor
conducători până spre 1290, când opoziţia locală (vezi episoadele
Litovoi/Bărbat şi Negru Vodă), pericolul mongol dar mai ales disputele din
interiorul regatului l-au împiedicat să mai aibă iniţiative în acest teritoriu.
Acţiunile sale de „populare” au putut reprezenta un model pentru acţiuni
similare ulterioare.
Din păcate, pentru Ţara Românească nu avem nici o dovadă directă
referitoare la o colonizare organizată de principii locali, precum în regatele
polon şi ungar. De asemenea, nu s-a păstrat nici o informaţie privitoare la
întemeierea de noi aşezări. Starea izvoarelor este în această privinţă

214 DRH, B, I, p. 28, nr. 10.


215 Gyorffy, „Les débuts de l'évolution urbaine”, p. 134.
216 Stoianovich, „Model and Mirror”, p. 100-102; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 165.
217 Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 144-149.
218 Detalii privind impactul Reformei şi al Contrareformei în Barbu, Purgatoriul misionarilor,

2008.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 149

dezastruoasă. Din numeroasele acte emise de domni în sec. al XIV-lea s-au


păstrat doar puţin peste 20, iar săpăturile arheologice au evitat zonele locuite de
saşi. Un singur document arată felul cum erau priviţi de către domnie coloniştii
stabiliţi la sud de munţi, şi anume ca „oaspeţi”, hospites. În 1369, Vladislav I
emite un act referitor la catolicii din Ţara Românească. Printre altele, în
document sunt precizate diferitele categorii de catolici existenţi în ţară:
„orăşenii” (civibus), „poporul” (populis) şi „oaspeţii” (hospitibus)219. Interesant este
că o formulă identică apare în decretum minus dat la 1405 de regele Sigismund
oraşelor din Ungaria. Diferenţierea dintre cives, populus şi hospites arată cele trei
categorii din oraşele regatului, anume cetăţenii, alţi orăşeni (primele două
grupuri formau comunitatea propriu-zisă a oraşului) şi locuitorii neprivilegiaţi,
ataşaţi oraşului220. Această coincidenţă nu este întâmplătoare şi arată că în Ţara
Românească, la jumătatea secolului al XIV-lea, se structurase deja o societate urbană ce
păstra specificul întâlnit la nord de munţi. Punerea în contextul local a acestui act
arată că majoritatea catolicilor se aflau în oraşe, fiind parte a grupului de cives,
menţionaţi în mod firesc primii; urmează „poporul”, termen ce ne sugerează ori
grupuri de catolici din afara centrelor urbane sau grupuri încă neacceptate în
rândul orăşenilor, pentru ca, în final, să fie menţionaţi „oaspeţii”. Pisarul care a
redactat actul era de formaţie latină, fapt ce se observă din formularul
documentului: datarea este făcută după sfântul cel mai apropiat, în acest caz
Sfânta Ecaterina, obicei ce nu este specific formularului documentelor
slavone221. Cel care a scris actul nu a folosit întâmplător termenul hospites;
credem că el se referea într-adevăr la coloniştii aduşi de domnie, care aveau un
statut aparte. Nu este vorba de acei hospites din regatul maghiar, căci adresarea
actului este făcută în mod explicit „tuturor credincioşilor săi [ai domnului, n.
ns.]”, fidelibus suis universis. În completare, textul cuprinde şi formula cuiuscunque
nationis seu idiomatis existant, ce arată că catolicii erau de origini diferite, germani,
unguri şi alţii. Cum peste tot în Europa, termenul hospites se referă la categoria
coloniştilor, ce se bucurau de un regim diferit de cel al autohtonilor, trebuie să
admitem că un statut asemănător au avut şi „oaspeţii” veniţi în Ţara
Românească. Dacă aceşti colonişti au venit într-un cadru organizat, au primit un
privilegiu care le prezerva statutul diferit, care presupunea libertate juridică şi
dreptul de a fi judecaţi de către reprezentanţi proprii, aleşi din rândul
comunităţii. Privilegiul era necesar în condiţiile în care aceste comunităţi erau
formate din străini222, care aveau o religie şi o limbă diferită de ale populaţiei

219 DRH, B, I, p. 12, nr. 3.


220 The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. 2, p. 36; 190, nota 9.
221 Francisc Pall, „Diplomatica latină cu referire la Transilvania”, în DIR, Introducere, vol. II,

p. 303-305.
222 Cum bine remarca Panaitescu în „Comunele medievale”, p. 147: „numai prin aşezarea

unor străini pe pământul domnesc se explică autonomia oraşelor”.


150 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

autohtone. Bisericile catolice ale saşilor stabiliţi în aşezări de la sud de Carpaţi


necesită o atenţie specială, pentru că biserica a reprezentat un simbol de
autonomie, asigurând supravieţuirea comunităţii. Fără drepturi recunoscute de
domnie, aceste biserici nu puteau fi ridicate într-un mediu majoritar ortodox.
Dintr-un al doilea act referitor la catolicii din Ţara Românească, emis tot în 1369
de acelaşi Vladislav I, aflăm de existenţa unor structuri ecleziastice catolice
organizate, cu parohi şi preoţi (plebanis ac rectoribus), cărora li se cere să primească
cu cinste pe episcopul trimis ca locţiitor de Dumitru, episcopul bisericii
Transilvaniei. Dependenţa catolicilor de la sud de Carpaţi de Episcopia
Transilvaniei data cel puţin din timpul lui Nicolae Alexandru: „sunteţi supuşi
după dreptul diecezan, din vremea înaintaşilor noştri şi a răposatului domn de
bună pomenire, preascumpul nostru părinte”; statutul catolicilor a fost deci
stabilit de la începuturile Ţării223. În legătură cu această perioadă şi cu succesele
catolicismului se află scrisoarea papei Clement al VI-lea care îl informa pe regele
Ludovic al Ungariei de trecerea la credinţa apuseană a unor supuşi. Scrisori
asemănătoare fuseseră trimise „către nobilii bărbaţi, Alexandru al lui Basarab şi
către alţi români” şi către franciscanii care erau în Ţara Românească224. Prezenţa
comunităţilor catolice în viitoarele oraşe este certificată de bisericile pe care le-
au construit. Prima datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi a fost ridicată la
Câmpulung. Altele au fost construite în Argeş, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea.
Catolicii s-au stabilit la sud de Carpaţi într-un mediu predominant ortodox,
astfel că pentru a-şi practica cultul şi pentru a-şi ridica biserici ei au avut nevoie
de privilegii de la domni225. În concluzie, dacă acceptăm existenţa acestor
hospites, trebuie să acceptăm şi ideea că li s-au acordat drepturi, practică obişnuită
în epocă. O situaţie asemănătoare întâlnim în cazul coloniştilor stabiliţi în
regatul polon şi ungar, aici diferenţierea având baze mai mult juridice decât
religioase. Cazul sârb se aseamănă cu cel din Ţara Românească. Sistemul de
organizare al minerilor saşi a fost preluat în o parte a oraşelor din Serbia.
Instituţia purgari-lor era întâlnită iniţial numai în oraşele miniere cu populaţie
majoritară saxonă, pentru ca ulterior, aceasta să apară şi în oraşe care nu aveau
nici o legătură cu saşii sau cu exploatarea subsolului226.

223 DRH, D, I, p. 98, nr. 56.


224 Ibid., p. 60, nr. 32.
225 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144. Preoţii catolici au primit

privilegii separate, amintite într-o întărire dată de Radu Şerban (N. Iorga, Studii şi documente cu
privire la istoria Românilor, vol. I-II (Bucureşti: 1901), p. 273, nr. II-III. Izvorul franciscan din
sec. al XVIII-lea menţionează păstrarea în arhivele Bărăţiei din Câmpulung a unui privilegiu
scris în slavonă, dat catolicilor de aici „în jurul anului” 1320, dat de Mihai vodă; probabil e
un act din 1391-1392, pe care îl vom aminti mai jos (Georgescu, „Cronica franciscanilor din
1764”, p. 351.
226 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 168-169, 172.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 151

Dar de ce să fi fost încurajată venirea de colonişti în Ţara Românească


sau, după cum vom vedea, şi în Moldova? În evul mediu, condiţia etnică nu
reprezenta un impediment, neavând importanţa sau semnificaţiile de astăzi.
Mult mai multă consideraţie se acorda apartenenţei la un grup social, la o
comunitate, în cazul de faţă, la comunitatea privilegiată a orăşenilor; însemnată
era şi apartenenţa la religia creştină. Atitudinea faţă de străini în evul mediu este
foarte bine explicată de următoarea maximă: Nam unius lingue uniusque moris
regnum inbecille et fragile est – „ţara care are o singură limbă şi un singur obicei este
slabă şi şubredă” –, maximă ce era recomandată regilor şi urmaşilor la tron într-
o colecţie de învăţături atribuită regelui Ştefan al Ungariei şi adresată fiului său,
Emeric (cca. 1015)227. Nu credem că o astfel de lucrare a fost cunoscută
domnilor ţărilor române, pentru că se adresa principilor catolici, care erau
îndemnaţi să fie credincioşi şi loiali credinţei şi clerului catolic. Important este
însă felul în care se reflectă în text imaginea străinilor, care probabil nu
reprezintă numai expresia părerilor autorului, ci şi opinia care circula în epocă.
Străinii erau priviţi ca fiind folositori oricărei ţări, ei aducând nu numai limbi şi
obiceiuri diferite, ci şi inovaţii în munca pământului sau în facerea armelor, care
sunt văzute de autorul anonim ca o „podoabă” pentru regate, adăugând
splendoare curţilor regilor228. Într-adevăr, coloniştii germani veneau cu
cunoştinţe mai avansate în ceea ce priveşte tehnicile de lucru în agricultură
(asolamentul bienal şi trienal), în domeniul metalurgiei sau mineritului, fiind
activ implicaţi şi în negoţ. Nici din punct de vedere militar saşii nu erau mai
prejos, ajutorul lor în această privinţă fiind cu siguranţă foarte util. În plus, ei
veneau dintr-o regiune mai avansată din punct de vedere al urbanizării şi al
raporturilor comerciale, fiind consideraţi o sursă de dezvoltare şi prosperitate
pentru regatele în care se aşezau. Un alt motiv al acceptării şi încurajării venirii
elementelor etnice alogene de către regi îl reprezintă situaţia demografică
precară, densitatea populaţiei în evul mediu fiind destul de mică în Europa
Centrală şi de Răsărit.
O astfel de concepţie faţă de străini, larg răspândită în regatele
central-europene, nu avea cum să nu influenţeze şi pe conducătorii statelor
româneşti. În menţiunea expediţiei de pe Dunăre a lui Walerand de Wavrin
(1445) se pomeneşte faptul că domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, ar fi
îngăduit şi chiar ar fi ajutat un grup de bulgari să treacă fluviul şi să se aşeze în

227 Învăţătura nr. VI, De detentione et nutrimento hospitum în Libellus de institutione morum (trad. de
Ioseph Balogh în Scriptores rerum hungaricarum, vol. II (Budapesta: 1938), p. 624-625) este
atribuită Sf. Ştefan, însă mai probabil a fost scrisă de un cleric veneţian sau bavarez de la
curtea regelui. Analiza întregului pasaj arată că prin încurajarea instalării „oaspeţilor”
regalitatea obţinea mari beneficii, prin asigurarea de către noii supuşi a unor servicii militare
şi venituri sigure (Berend, At the Gate of Christendom, p. 40).
228 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 5-6.
152 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

regiunile mai puţin populate ale ţării. Reacţia domnului după trecerea bulgarilor
este surprinsă de cronicarul expediţiei: „domnul Ţării Româneşti s-a arătat
foarte bucuros de a fi câştigat aşa de mult norod şi spunea că neamul bulgăresc
avea oameni foarte viteji”229. Această mărturie directă surprinde foarte bine
atitudinea domnilor faţă de colonizare; fenomenul a fost încurajat, pentru că era
considerat benefic pentru ţară230.
În Ţara Românească, piesele acestui adevărat puzzle ce priveşte
urbanizarea se adună cu greu. Am identificat pe rând structurile politice locale,
raporturile acestora cu spaţiul nord-carpatic, dar şi prezenţa unor hospites, catolici
şi saşi. Noi informaţii ne oferă cercetarea cazului oraşului Câmpulung, a cărui
situaţie este unică în Ţara Românească, prin modul în care s-a dezvoltat,
păstrând mult timp o stare de autonomie mai extinsă decât a celorlalte centre
urbane din ţară. Această evoluţie se datorează, în parte, situaţiei acestei regiuni
înainte şi după definitivarea formării Ţării Româneşti. Numele aşezării trimite la
un tip de structură existentă în tot spaţiul locuit de români, „câmpul”, care era o
formaţiune teritorială ce cuprindea mai multe sate. „Câmpuri” întâlnim şi în
Moldova, unele păstrând o anumită stare de autonomie în evul mediu târziu231.
Un alt Câmpulung se afla în Maramureş, pe valea Tisei, unde la sfârşitul
secolului al XIII-lea a fost aşezat un grup de „oaspeţi” regali, germani şi
maghiari, care au primit privilegii cu caracter orăşenesc (ei au întemeiat aşezarea
Câmpulung-la-Tisa)232. În Câmpulungul din Ţara Românească, o comunitate de
saşi condusă de un comite s-a aşezat în a doua parte a sec. al XIII-lea. Probabil,
ei nu au întemeiat o aşezare nouă, ci s-au stabilit lângă o mai veche aşezare
autohtonă. Probabil primii colonişti au venit aici când regele Ungariei era încă
influent în regiune, înainte de 1290, teorie ce are susţinere dacă analizăm
privilegiul Câmpulungului şi similitudinile cu privilegiile saşilor din Transilvania
(vezi mai jos). Din 1300 ne parvine prima informaţie referitoare la Câmpulung.
Din acest an233 ar data inscripţia funerară a unuia dintre comiţi: comes Laurentius

229 Walerand de Wavrin vorbeşte de 12.000 de bulgari (cifră exagerată), ce ar fi trecut pe la


1445 în Ţara Românească de frica turcilor (Călători străini, vol. I, p. 112). Câteva decenii mai
târziu, aceiaşi turci îi solicitau lui Radu cel Mare returnarea a patru sau cinci mii de oameni
ce trecuseră anterior în Ţara Românească, probabil tot bulgari sau sârbi (DH, vol. XV,
partea 1, p. 169, nr. CCCXIII).
230 Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 66.
231 Ibid., p. 37-39.
232 Popa, Ţara Maramureşului, p. 72-73, 156-158. O poziţie diferită o are lingvistul Dragoş

Moldovanu, ce afirmă despre „câmpuri” că nu au fost structuri teritorial-politice (Dragoş


Moldovanu, „Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395-1789)”, în
Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea IV, ed. Dragoş Moldovanu (Iaşi: Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005), p. XXXVI-XXXVIII).
233 Ioan Albu propune luarea în considerare a unei noi date pentru momentul morţii comitelui

Laurenţiu, plasând evenimentul, pe baza analizei inscripţiei, în intervalul 1310-1349 (Ioan


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 153

de Longo Campo. În jurul acestui personaj s-au stârnit numeroase discuţii,


dezbaterea principală fiind legată de funcţia sa. Unii cercetători consideră că era
un reprezentant al regelui Ungariei234, alţii îl văd ca reprezentant şi fruntaş al
saşilor stabiliţi în Câmpulung235; un număr de autori înclină să vadă în el un
conducător de ţinut, ce a coborât din Transilvania, odată cu Negru Vodă236. În
ceea ce ne priveşte, teoria care îl consideră pe acest comes reprezentant al saşilor
ni se pare cea mai plauzibilă şi în favoarea sa se află mai multe argumente, dintre
care cel mai important provine de la înţelesul termenului latin comes. În
Transilvania, comes desemnează: 1. pe conducătorii comitatelor (comitele, ispán
în maghiară237); 2. pe greavii saşi (Graf, Grew, Greb în germană), juzi ai
comunităţilor săseşti238. La 1300, regele Ungariei nu mai avea nici un control
asupra regiunii, mai ales că la acea vreme întreg regatul era în criză, din cauza
stingerii dinastiei. Dacă înainte de cca. 1290 comitele a avut vreo legătură cu
regele (variantă ce nu trebuie exclusă), între timp aceasta dispăruse. Dacă ar fi
fost conducător de comitat este logic să fi fost retras în momentul în care regele
a pierdut acest teritoriu. Laurentius era comitele comunităţii saşilor, un greav,
înaintaş juridic al judeţilor de mai târziu. Aşa cum remarca şi Ioan Albu,
inscripţia indică atributul de comite al lui Laurenţiu, funcţia precedând numele,
în timp ce Câmpulung reprezintă locul de obârşie al acestuia239. Un argument
suplimentar pentru identificarea în persoana lui Laurentius a unui greav sas
este dat de faptul că a fost îngropat în biserica Sf. Iacob, biserica parohială a

Albu, „Lespedea funerară a comitelui Laurenţiu din Câmpulung”, în Studia Varia In Honorem
Professoris Ştefan Ştefănescu Octogenarii, ed. Cristian Luca, Ionel Cândea (Bucureşti-Brăila: Editura
Academiei Române, Editura Istros, 2009), p. 138).
234 I. Hurdubeţiu, Din trecutul catolicilor la Câmpulung Muscel (Câmpulung: 1941), p. 5; I. Hurdubeţiu,

„Puncte de vedere cu privire la raporturile dintre coloniştii germani şi populaţia autohtonă


românească în spaţiul carpato-danubian în Evul Mediu timpuriu”, în SRdI, XXVI (1973), nr. 6,
p. 1189-1190; Emil Lăzărescu, „Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva
probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea”, în SCIA, IV (1957), nr 1-2, p. 125;
Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV)
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1974), p. 281.
235 Răuţescu, Câmpulung, p. 6; Pavel Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo

Campo»”, în SCIA, seria Artă plastică, XXII (1975), nr. 1, p. 186-187.


236 Stoica Nicolaescu, „De la întemeierea Ţării Româneşti. Inscripţie de pe mormântul lui

«Comes Laurencius de Longo Campo»”, 1300. Privilegiul comercial al lui Vladislav voievod
din 20 ianuarie 1368, în Noua Revistă bisericească, VI (1924), nr. 7-8, p. 165. Paul de Alep, când
vizitează Câmpulungul, înregistrează atât tradiţia unui comes local, cât şi a lui Negru Vodă, pe
care le unifică, Negru Vodă devenind comes (Călători străini, vol. VI, p. 171).
237 Termenul provine din cuvântul slav jupan (Fügedi, Castle and Society, p. 18).
238 Comitele saşilor purta în latină numele de comes Saxonum, iar în germană, Sachsengraf (Pop,

Istoria Transilvaniei, p. 160; Nicolae Lupu, Cetatea Sibiului, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Meridiane,
1968), p. 7).
239 Albu, „Lespedea funerară a comitelui Laurenţiu”, p. 127, 149-150.
154 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

catolicilor din oraş240. Şi în Serbia, comes este atestat în comunităţile de mineri


saşi, unde era ales de locuitori sau numit din rândul acestora241.
Comunitatea orăşenilor din Câmpulung a primit un privilegiu, singurul
de acest fel din Ţara Românească păstrat într-o formă completă până astăzi. În
1747, din porunca lui Nicolae Mavrocordat, toate actele oraşului ce mai existau
au fost strânse la un loc, fiind copiate pe un sul de câţiva metri numit Pânza
oraşului Câmpulung (39 de documente)242. Primul act păstrat a fost emis de Mircea
Ciobanul în 1559 şi conţine confirmarea unei scutiri de dări dată orăşenilor243.
Cele mai cuprinzătoare sunt însă confirmările din secolul XVII, în special cele
date de Matei Basarab244. Acestea menţionează nu numai prevederile
privilegiului („obiceiul cel bătrân”, „aşezământul oraşului”), dar şi pe
predecesorii care l-au dat sau confirmat: Radu Negru (1291/1292); Mircea cel
Bătrân şi Mihail I (1391/1392), Vlad Dracul (1438/1439) şi Vladislav al II-lea
(1451/1452); pentru fiecare act anii sunt daţi pe stil vechi. Toţi domnii de la
Mircea inclusiv au existat, astfel că nu avem motive să ne îndoim de existenţa
confirmărilor date de ei. Controverse a ridicat identificarea actului dat de Radu
Negru. Anul 1291/1292 (6800 pe stil vechi) are legătură cu data întemeierii ţării
din cronicile ţării. Letopiseţul Cantacuzinesc pune întemeierea sau „facerea
oraşului” Câmpulung pe seama lui Radu Negru245, în timp ce în Istoriile domnilor
Ţării Româneşti, Negru Vodă doar s-ar fi aşezat pentru o vreme în acest oraş246. Cei
care pun sub semnul îndoielii existenţa reală a lui Negru Vodă cred că
respectivul an a fost adăugat ulterior în privilegiu, pentru a fi pus în concordanţă
cu tradiţia istorică247. În toate confirmările din sec. al XVII-lea sunt prezente
câteva formule ce aşează începuturile oraşului în concordanţă cu cele ale ţării:
„care este de la întemeierea ţării”; „de la întemeierea oraşului”; „pentru
aşezământul oraşului”; „cum au fost mai dinainte vreme, tocmeala lor, după
obiceiul cel bătrân, din zilele acelor bătrâni domni […]”. Sigiliul latin al oraşului
Câmpulung arată că primii care au beneficiat de acest privilegiu au fost coloniştii
saşi, pe care cronicile îi înregistrează ca venind împreună cu Negru Vodă. Chiar

240 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 187-188. Piatra de
mormânt a comitelui Laurenţiu avea sculptată, în tradiţia catolică, trupul decedatului, fapt ce
arată că era un om cu stare; la acea vreme, comunitatea săsească era înstărită (Lăzărescu,
„Despre piatra de mormânt”, p. 125-126). Greavii au avut un rol foarte important în cadrul
procesului de colonizare a saşilor în Transilvania (Nägler, Aşezarea saşilor, p. 163-165, 216-220).
241 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. II, p. 117-118.
242 Răuţescu, Câmpulung, p. 32. Pânza oraşului Câmpulung se găseşte la Arhivele Naţionale.
243 Ibid., p. 12.
244 Ibid., p. 361; DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 262, nr. 250 şi p. 468, nr. 424.
245 Privilegiul ar fi fost dat la doi ani după „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraş (1290)

(Istoria Ţării Româneşti, p. 2).


246 Istoriile domnilor Ţarii Românesti, p. 5; Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 673-681).
247 Stoicescu, „«Descălecat» sau întemeiere?”, p. 141-159.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 155

şi cu puţinele izvoare pe care le avem, credem că ipoteza acordării primului


privilegiu de către acest domn stă în picioare248. Prezenţa cuvântului „tocmeală”
sugerează o înţelegere, o negociere, dar şi un contract, relaţia dintre cele două
părţi, domnul şi orăşenii privilegiaţi fiind una contractuală. Domnul le acorda un
privilegiu (scutiri, drepturi), iar orăşenii dădeau anumite taxe, veneau la oaste
etc.
Privilegiul avea două componente principale: juridică şi fiscală. Pe plan
juridic se preciza: „să n-aibă să se amestece să strice judecăţile lor nimenea, ci toată legea şi
judecata lor stătătoare, cum au fost mai dinainte vreme tocmeala lor, după obiceiul cel bătrân,
din zilele acelor bătrâni domni” [subl. ns.]. Se garanta astfel că judecata urma să fie
făcută numai în şi de către oraş, potrivit unei legi separate de cea a ţării.
Locuitorii aveau dreptul de a stăpâni deplin vatra şi moşia oraşului: „numai
orăşanii să fie volnici să facă orice vor vrea ei cu aceste moşii, adică loc sau moşie în
oraş, or casă sau loc la oraş, sau delniţă la câmp, sau măcar vie orăşenească”.
Prădalica (versiunea locală a Ius Spolii) nu se aplica în oraş sau pe moşia sa; dacă
vreun orăşean murea fără urmaşi, partea sa rămânea oraşului; dacă murea cu
datorii, creditorii erau obligaţi să vândă numai orăşenilor. Această situaţie este
unică pentru oraşele din Ţara Românească. Din punct de vedere fiscal se acor-
dau scutiri de dări precum darea în grâne, lucrul pentru domnie, vama din târg,
vama de pâine de la bâlciul anual ce se ţinea în oraş. Scutirile fiscale acordate de
domnie au fost completate cu scutiri din dările pentru vii ale orăşenilor249.
Aspectul unic în Ţara Românească al felului de stăpânire a moşiei
Câmpulungului, în care amestecul domniei era redus, are corespondent peste
munţi, în Transilvania. Diploma andreană dată saşilor în 1224 prevedea foarte clar:
„nimeni dintre iobagii [nobilii] noştri să nu cuteze a cere de la majestatea regală
vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar cere cineva, ei [saşii] să se poată împotrivi
în temeiul libertăţii ce le-am hărăzit-o”250. Nobilii nu puteau deci avea domenii
pe pământul saşilor. În confirmarea dată Câmpulungului, în aprilie 1636, se
scria: „să nu fie volnici nici boiariu, nici sluga domniei mele ca să ceară de la
domnia mea niscareva locuri sau niscareva moşii de la aceşti orăşiani, măcar
casă, măcar loc la oraşiu, măcar vad de moară, măcar delniţă la câmp, măcar vie,
măcar ce va fi, ci orăşianii să fie volnici să facă ce le va fi voia lor cu aceste
moşii”. În afara orăşenilor, nici o altă categorie nu avea drepturi de stăpânire,
nici domnia şi nici boierii. Similitudini există şi la capitolul juridic. Dacă
analizăm privilegiul celui mai mare oraş al Ungariei, Buda, observăm şi aici
asemănări cu Câmpulungul: orăşenii din Buda aveau dreptul de a-şi alege liber
reprezentanţii, care aveau puteri juridice şi administrative; le era protejat dreptul

248 Istoria Ţării Româneşti, p. 1-2.


249 DRH, B, XXV, p. 469, nr. 425.
250 DIR, veacul XI, XII, XIII, C, I, p. 210, nr. 157.
156 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

de stăpânire a locurilor din oraş, proprietăţile celor fără urmaşi revenind


comunităţii şi nu regelui; aveau scutire de vămile din ţară, cu excepţia tricesimei şi
a taxelor pentru biserica din oraş; locţiitorul palatului regelui, trimişii şi slujitorii
regelui nu puteau fi găzduiţi în oraş şi nu participau la judecăţi; în caz de război,
orăşenii trebuiau să dea regelui un număr de oameni înarmaţi251. Mai aproape de
Câmpulung, Braşovul primea, în 1353, de la regele Ludovic confirmarea
vechilor lor privilegii: dreptul comunităţii de a alege un jude (judex) şi un
„împuternicit” (prolocutor) cu puteri juridice, dreptul de a folosi pădurile, apele şi
locurile de pescuit („hotarul”), dădeau în schimb regelui 150 de mărci de argint
anual şi un număr de oşteni252. Sibiul primise drepturi asemănătoare253. Şi în
principalele oraşe din Transilvania bunurile unui orăşean decedat fără urmaşi
reveneau oraşului şi nu monarhului254. Păstrând proporţiile, identificăm
similitudini între aceste privilegii şi cel primit de orăşenii din Câmpulung:
drepturile juridice, stăpânirea deplină a locurilor de pe moşia oraşului etc. Pornind
de la aceste argumente, credem că acordarea privilegiului Câmpulungului are
legătură strânsă cu stabilirea la sud de munţi a „oaspeţilor”, în ultima parte a
secolului al XIII-lea.
În prima fază, trecerea lor a avut legătură cu interesele regalităţii
maghiare, ce nu a renunţat după invazia mongolă la acest teritoriu (dovadă
acţiunile de la începutul domniei lui Ladislau Cumanul); din păcate, această fază
este nedocumentată în izvoarele păstrate de după 1247. În a doua fază, primul
conducător al Ţării Româneşti, Negru Vodă, acordă sau confirmă un privilegiu
pentru colonişti. Acest eveniment este înregistrat în cronici prin formula
„facerea oraşului”, ce nu a fost aplicată numai la Câmpulung. Compararea
Istoriilor evidenţiază mici diferenţe. În Istoria Ţării Româneşti, numită şi Letopiseţul
Cantacuzinesc, stă scris că Radu Negru voievod: „întâi au făcut oraşul ce-i zic
Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo
au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie,
făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”255.
Varianta cuprinsă în Istoriile domnilor Ţării Româneşti este puţin diferită: „Ci dar
Radul vodă s-au aşăzat [subl. ns.] în câtăva vreme în Câmpul-Lung unde şi
mănăstire frumoasă şi mare au făcut. După aceea s-au dus la Argeş de au făcut
scaunul acolo, făcând curţi domneşti [subl. ns.] şi bisearică care şi până astăzi iaste”;
acelaşi domn „au început a-şi tocmi şi a-şi îndrepta ţara cu judeţe, cu judecători
şi cu altele ce era de folosul domniei [...]”256. Niciuna dintre Istorii nu pune pe

251 Birnbaum, „Buda between Tatars and Turks”, p. 139-142.


252 DRH, C, X, p. 194, nr. 181.
253 Pascu, Voievodatul, vol. III, p. 170.
254 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 83.
255 Istoria Ţării Româneşti, p. 2.
256 Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 157

seama lui Negru Vodă întemeierea unei curţi la Câmpulung, ci numai la Argeş,
unde într-adevăr s-a aflat prima reşedinţă a Ţării Româneşti („ş-au pus
scaunul”). În 1330, Carol Robert de Anjou a mers cu oastea la castrum Argyas şi
nu la Câmpulung257. Trebuie deci înlăturată definitiv ideea care încă circulă în
istoriografie ce susţine că evoluţia reşedinţelor domneşti a început cu
Câmpulungul. Acest lucru nu se află scris în cronici. „Facerea oraşelor” amintită
în Letopiseţul Cantacuzinesc trebuie pusă în legătură nu cu întemeierea acestora ca
aşezări, căci ele probabil existau deja. Mai degrabă, „facerea” are sens de creare
instituţională, cu recunoaşterea unei autonomii pentru comunitatea stabilită
acolo. Din această perspectivă, venirea lui Negru Vodă, „crearea” oraşelor şi a
ţării se aseamănă cu fenomenul „descălecatului”, pe care îl vom discuta la
Moldova.
În baza drepturilor primite, coloniştii au pus bazele unei organizări pro-
prii în aşezările în care s-au stabilit. Aceasta a fost ulterior extinsă şi pentru
ceilalţi locuitori ai aşezării şi a fost preluată în sistemul de organizare internă al
celorlalte oraşe din Ţara Românească. Dovada stă tocmai în terminologia
instituţiilor orăşeneşti, care a fost împrumutată de la aceste comunităţi258.
Conducătorul oraşului purta numele de judeţ259, nume ce provine din latinescul
judex şi este echivalentul germanului Richter, „reprezentând” dreptul de judecată
care aparţinea judeţului faţă de membrii comunităţii. Judeţul din oraşele Ţării
Româneşti are corespondent în şoltuzul din Ţara Moldovei şi în judex-ul/Richter-ul
din Transilvania (înainte de secolul al XV-lea), atribuţiile lor fiind
asemănătoare260. Era ajutat de un sfat format din 12 pârgari (purgar, prăgar)261, al
căror nume provine din germanul Bürger, mai precis din die Geschworenen Bürger
(cives jurati). În limba română, denumirea a fost introdusă prin preluarea formei
săseşti purger şi nu a celei maghiare polgár262. Sub o formă asemănătoare (purgari),
pârgarii apar în unele oraşe din Serbia; aici, instituţia a fost introdusă de către
minerii saşi263. Reprezentantul domnilor în oraşe purta numele de pârcălab264,

257 DRH, D, I, p. 58, nr. 30; p. 65, nr. 35.


258 Detalii şi la Hugo Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im
Europäischen Städtewesen”, în Die Mittelalterliche Städtebildung, p. 245; Valentin Georgescu,
„Le régime de la propriété dans les viles roumaines et leur organisation administrative aux
XVIIe - XVIIIe siècles - Valachie et Moldavie”, în SB, III (1970), p. 70-71.
259 DRH, B, I, p. 70, nr. 32.
260 Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în DIR, Introducere, vol. II, p. 441.
261 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în

secolele XV – XVI, vol. I (1413-1508) (Bucureşti: 1905), p. 251, nr. CCXI.


262 DLR, s.n., tom VIII, partea 3, p. 720-721.
263 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162.
264 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; B, I, p. 223, nr. 131; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 357,

nr. CCCXII.
158 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

termen ce provine din cuvântul maghiar porkolab265, care a preluat pe germanul


Burggraf266.
Aceste elemente susţin pătrunderea la sud de Carpaţi o dată cu coloniştii
germani a „legii germane”. Am emis mai sus ipoteza asimilării comitelui Laurenţiu
de la Câmpulung cu un greav originar din Transilvania. În Ungaria, comiţii sau
greavii au fost cei care au condus pe „oaspeţii” saşi, în cadrul procesului de locatio,
prin care aceştia au format noi aşezări în regat. Ei s-au ocupat de trasarea şi
distribuirea loturilor de teren fiecărei familii de colonişti, devenind fruntaşii şi
judecătorii comunităţii, organizată după „legea germană”267. Nu vedem de ce
lucrurile ar fi evoluat altfel în cazul saşilor stabiliţi la Câmpulung. Dacă unim
informaţiile referitoare la prezenţa greavului/comitelui (1300) şi la acei cives şi
hospites (1369), obţinem un fragment din imaginea unui proces care s-a
desfăşurat în condiţii nu foarte diferite de cele din Transilvania. Trecerea
coloniştilor germani la sud de Carpaţi s-a făcut cu acordul sau la chemarea
regelui şi apoi a primilor domni ai Ţării Româneşti. Nou-veniţii aveau în frunte
un greav care, folosindu-se de experienţa pe care o avea din Transilvania, a
aşezat comunitatea, împărţind loturile pe bucata de pământ primită, lângă o mai
veche aşezare locală. Cum de obicei cei care îi aduceau pe colonişti deveneau şi
şefii noii comunităţi, putem presupune fără a greşi că Laurentius de la 1300 era
probabil ori cel care organizase instalarea saşilor, ori făcea parte din familia celui
care făcuse acest lucru. Un argument în favoarea unei locatio atât la Câmpulung
cât şi în alte oraşe ale ţării îl reprezintă topografia. În fiecare din aşezările în care
s-au stabilit, coloniştii au primit un teren, în unele locuri chiar unul ce fusese
ocupat anterior de populaţia locală (Târgovişte). În toate cazurile, acel teren
avea o situare relativ centrală, fiind aproape de curte. Cercetări comparate
recente au demonstrat asemănări între planul unor oraşe de la sud de Carpaţi
(Câmpulung, Piteşti, probabil şi Argeş şi Târgovişte) şi cel al altor oraşe
întemeiate de colonişti în Europa Centrală. Planul oraşului avea la bază o piaţă,
dominată de o biserică (la Câmpulung, Sf. Iacob); în apropiere se afla curtea
domnească (Argeş, probabil şi Câmpulung)268. Fiind străini şi catolici, coloniştii
au primit, în primul rând, libertatea de a-şi practica liber cultul, fapt dovedit de
bisericile pe care le-au construit. În al doilea rând, fiind buni meşteri şi

265 DLR, tom VIII, partea 3, p. 717-718.


266 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 294. Este semnificativă această diferenţă: în timp ce
numele pârgarilor a fost preluat direct de la saşi (ceea ce arată contribuţia acestora la
formarea urbană), cel al pârcălabilor a venit prin filieră maghiară (ceea ce susţine o influenţă
maghiară în organizarea anumitor instituţii ale ţării).
267 Nägler, Aşezarea saşilor p. 163-165, 216-220; A History of Hungary, ed. Sugar, p. 49.
268 Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al oraşului”, p. 153-173; Carmen Oprescu, „Rolul

instituţiilor ecleziastice în geneza şi evoluţia oraşului Câmpulung Muscel”, în HU, VIII


(2000), nr. 1-2, p. 130-134.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 159

negustori, coloniştii au primit şi scutiri de dări, libertăţi comerciale, inclusiv


drept de sigiliu (Câmpulung a avut un sigiliu latin). În mod firesc, comunitatea
„oaspeţilor” urmărea să se organizeze pe baza obiceiurilor sale, solicitând şi
primind şi dreptul de judecată, potrivit unei legi proprii. În aceste condiţii, de-a
lungul secolului al XIV-lea, în Câmpulung şi poate şi în alte vechi centre urbane,
a avut loc transformarea treptată a instituţiei greavului în cea a judeţului (în mod
evident, un personaj ales); acestuia i s-a adăugat consiliul orăşenesc, format din
pârgari (de asemenea aleşi). Într-unul din puţinele acte scrise în limba germană
care s-a păstrat la Câmpulung, conducătorul oraşului apare sub numele de
Richter. Prezenţa acestei forme (traducerea din germană a numelui de „judeţ”)
arată că, la 1524, când a fost redactat actul, orăşenii de aici nu mai foloseau
numele de greav pentru a desemna pe liderul comunităţii lor, ci pe cel de judeţ.
Transformarea era încheiată, căci actul fiind scris în germană putea folosi forma
Graf269. Autonomia oraşului era completă. Un fenomen asemănător s-a petrecut
în Transilvania, unde greavii au pierdut treptat din influenţă, fiind înlocuiţi cu un
judex, numit şi birău270.
Alături de comite/greav, s-au mai păstrat şi alte urme ale vechiului mod
de organizare a grupurilor de „oaspeţi” veniţi din Transilvania. Astfel, în două
documente referitoare la Târgovişte, apar birăul şi folnogul, cărora li se poruncea
să nu se amestece într-o danie a domnului271. Numele acestor două personaje
este de origine maghiară, din biró, respectiv falnagy, cei doi termeni desemnând
în Transilvania primarul de sat şi judele comunal272. Iniţial, greavului din
comunităţile rurale săseşti din Transilvania i se alătura un personaj secundar,
numit şi folnog (Hann, villicus), cu atribuţii economice, cei doi fiind supuşi
autorităţii dregătorilor regelui în teritoriu; ulterior, greavul (ereditar) cedează
locul birăului (ales)273. Faptul că la sud de munţi birăul şi folnogul nu apar decât în
legătură cu Târgovişte ne determină să credem că reprezentau o funcţie locală,
legată de organizarea comunităţii coloniştilor din acest oraş274. Probabil ei

269 DH, vol. XV, partea 1, p. 277, nr. 503; N. Iorga, Scrisori de negustori (Bucureşti: 1925), p. 7,
nr. VII.
270 Vezi şi Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 186-187;

Nägler, Aşezarea saşilor, p. 216-219.


271 DRH, B, I, p. 83, nr. 39; p. 102, nr. 52.
272 DLR, tom I, partea I, p. 566; tom II, partea 1, p. 41.
273 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 186-187.
274 Un document datat cca. 1437 ar putea susţine ipoteza existenţei unei organizări aparte

pentru comunitatea „oaspeţilor” de aici. Actul menţionează o dispută comercială cu


Braşovul, context în care doi boieri depun mărturie în faţa lui „Hanăş şi a pârgarilor din
Târgovişte” (DRH, D, I, p. 333, nr. 237; la indice (p. 474) Hanăş este greşit identificat cu un
personaj omonim din Braşov). Adrian Andrei Rusu a observat primul o posibilă similitudine
între numele acestui Hanăş (ce poate fi privit şi ca antroponim) şi numele dat alesului
160 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

răspundeau în faţa domnului de „oaspeţii” de aici, unul având atribuţii juridice şi


administrative, celălalt economice. În Moldova, ungurii dădeau numele de birău
conducătorului oraşului275, dar tot aici apare şi birăul de ocnă, şeful lucrătorilor
unguri de la ocnele de sare din ţinutul Bacăului; acesta era un dregător al
domnului care se ocupa de ocne şi judeca pricinile care apăreau între lucrători276.
În actualul stadiu al informaţiei mai mult decât posibilele atribuţii juridice,
administrative şi economice nu putem deduce referitor la funcţiile precise ale
birăilor şi folnogilor din Târgovişte. Nu ştim dacă erau numiţi de domn sau aleşi de
comunitate. Nu îi putem asimila cu judeţul de oraş pentru că acesta apare într-un
act concomitent cu birăul, respectiv folnogul. Poziţia acestor personaje a diferit
probabil în funcţie de gradul de urbanizare al aşezării. Când aceasta, din punct
de vedere juridic, s-a încheiat, unii au cedat locul altora, judeţul oraşului fiind cel
ce, în cele din urmă, s-a impus ca unic reprezentant al comunităţii reunite a
orăşenilor. În aceleaşi acte apar şi pristavii, care îşi au originea tot în Transilvania,
unde anunţau porunci şi duceau la îndeplinire sentinţe judecătoreşti; de aici au
trecut în Ţara Românească, unde aduceau la cunoştinţă în locurile publice
hotărârile domneşti277. O altă urmă lăsată de comunităţile catolice este obligaţia
de viglu a orăşenilor (amintită tot la Târgovişte)278. Denumirea provine din
latinescul vigilia, care desemna la origine noaptea petrecută de călugări în
rugăciune sau la priveghiul mortului279. În oraşe, vigilia însemna şi obligaţia de
pază pe timpul nopţii. Pe măsură ce numărul saşilor şi ungurilor din oraşe a
scăzut, unele dintre instituţiile introduse de ei şi-au schimbat numele, nu şi
conţinutul; numele de „viglu” a fost înlocuit cu „paza” sau „straja”280.
Cu particularităţi faţă de situaţia din Transilvania sau chiar Moldova,
locatio a cunoscut în oraşele vechi ale Ţării Româneşti (cel puţin în Câmpulung)
două aspecte importante: 1. fizic/topografic, reprezentat de impunerea unui
anumit plan aşezărilor în care coloniştii s-au stabilit; 2. juridic, primirea de
drepturi, potrivit „legii germane”. Rolul „oaspeţilor” saşi a fost considerabil

comunităţii în satele din Transilvania, cu origine în germanul Hann (menţiune într-o recenzie
publicată online la adresa:
[http://www.medievistica.ro/pagini/tribuna/recenzii/texte/Diaconescu_Targoviste/Diaco
nescu.html, 1.10.2010]). Ar fi necesare şi alte izvoare, pentru a avea o confirmare a ipotezei
că acest Hann (fălnogul?, birăul?) era conducătorul ales al comunităţii „oaspeţilor”, având
proprii pârgari, la fel cum armenii, spre exemplu, aveau alesul şi pârgarii lor, în Moldova.
275 Al. Rosetti, Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei (1592-1638) (Bucureşti: 1944), p. 32, nr. 5.
276 DRH, A, XXIII, p. 155, nr. 117; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 44.
277 DRH, B, I, p. 416, nr. 256; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 384.
278 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
279 J. F. Niermeyer, Mediae latinitatis lexicon minus, ed. C. Van de Kieft (Leiden: E. J. Brill,

1976), p. 1100-1101.
280 N. Stoicescu, „Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească în sec. XV-XVII”, în

SMIM, IV (1960), p. 193; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 501.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 161

pentru că aceştia sunt printre primii care au format în Ţara Românească


comunităţi privilegiate, primind libertăţi ce au fost extinse apoi şi asupra celor
care locuiau în apropiere, dar aveau alt statut. În secolele XV-XVI, privilegii
asemănătoare, dar nu la fel de largi, au fost date şi altor comunităţilor ce erau în
curs de urbanizare, dar despre care nu avem informaţii că ar fi cuprins colonişti
veniţi din Transilvania. Domnia a fost interesată în extinderea acestui sistem,
deoarece urmărea dezvoltarea ţării şi asigurarea unor venituri cât mai mari şi mai
sigure. Fenomenul este prezent şi în Serbia, după cum am arătat mai sus281.

Particularităţi ale evoluţiei primelor oraşe

Geneza oraşelor din Ţara Românească cunoaşte unele particularităţi


cronologice, geografice şi chiar politice. Ţara a fost divizată în două regiuni
distincte, dintre care în una se afla reşedinţa principală a domnului (Muntenia),
iar cealaltă a păstrat o vreme un anumit grad de autonomie (Oltenia), fapt ce a
avut consecinţe şi asupra dezvoltării oraşelor. Alături de Câmpulung, cele mai
vechi oraşe ale ţării se află în Muntenia, în regiunea de sub munte, unde s-a aflat
nucleul politic şi centrul puterii primilor domni. Pe măsură ce puterea lor s-a
extins spre Dunăre aşezările locale mai importante, unele probabil reşedinţe ale
conducătorilor locali, altele doar simple târguri, au primit privilegii după
modelul centrelor mai vechi şi s-au transformat în oraşe.
La începutul veacului al XIV-lea, reşedinţa principală a Ţării Româneşti
se afla la Argeş. În 1330, când a avut loc conflictul dintre Basarab I şi Carol
Robert, regele Ungariei, reşedinţa de la Argeş a fost distrusă şi domnul s-a mutat
temporar la Câmpulung282. Curtea din acest oraş îl găzduia deja pe Nicolae
Alexandru, fiul şi domn-asociat al lui Basarab, care a ctitorit acolo o biserică.
După ce a rămas singur domn (1352), Nicolae a condus ţara de la Argeş;
stabilirea în acest oraş a sediului Mitropoliei Ţării Româneşti (1359)
demonstrează că acolo se afla în acel moment reşedinţa ţării. Documentele
emise de Vladislav I în 1369 şi în 1372 (ultimul dat in arce Argies, in nostra
residencia) nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă283. Vechea curte
voievodală a reprezentat elementul polarizator pentru viitorul oraş, care a
evoluat probabil dintr-o aşezare locală, lângă care s-a instalat un grup de saşi, ce
a primit un privilegiu. Din păcate, cu izvoarele ce ne stau la dispoziţie este greu
de stabilit numărul şi rolul lor în oraş în secolele XIV-XV; presupunem că au

281 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 162, 171-172.


282 Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 293; Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 143-147.
283 DRH, B, I, p. 12, nr. 3; D, I, p. 103, nr. 60.
162 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

avut o pondere semnificativă; ştim că au construit o biserică catolică284. Aici şi-a


stabilit sediul episcopia catolică, înfiinţată în 1381285.
Mai multe informaţii avem despre Târgovişte, unde în jurul anului 1400
şi-a stabilit reşedinţa Mihail I, fiu şi domn asociat al lui Mircea cel Bătrân286.
După ce mai mult timp s-a crezut că aici se afla o mai veche reşedinţă
fortificată287, mai nou se afirmă că probabil lui Mihail (sau Mircea) i se datorează
prima amenajare domnească din oraş288. În ceea ce priveşte oraşul medieval,
acesta a pornit de la două nuclee: o aşezare întărită, mai veche, şi o aşezare
formată de colonişti, mai nouă. Prima se afla la sud/sud-vest de viitoarea curte
(al cărei teritoriu iniţial îl includea şi unde pare a se afla atât o clădire cu palisadă,
cât şi locuinţe-ateliere); indicii recente arată prezenţa în jurul acestei aşezări a
unui şanţ (probabil palisadă)289. Coloniştii saşi veniţi din Transilvania s-au
stabilit în nord-vest (viitorul Târg de Sus), unde şi-au construit o biserică, Sfânta
Maria. Aşa-zisa Cronică a franciscanilor, lucrare în care sunt preluate probabil nişte
tradiţii locale, scrie că biserica datează de pe la 1300, din timpul domniei lui
Negru Vodă, când s-ar fi ridicat şi celelalte biserici catolice din ţară290; putem
admite ca moment al ridicării bisericii Sf. Maria prima parte a sec. al XIV-lea.
Topografia oraşului a suferit transformări în timp, din sec. al XVI-lea cartierul
catolic depopulându-se treptat sau schimbându-şi caracterul etnic, structura
loturilor fiind schimbată, astfel că astăzi nu ne mai putem da seama cu
certitudine dacă instalarea saşilor prezintă caracteristicile unei locatio. Nu putem
decât presupune acest lucru, căci saşilor li s-a alocat un teren ce fusese locuit
anterior de populaţia locală, ce probabil s-a retras spre locul unde au fost

284 Pavel Chihaia, „În legătură cu trecutul bisericii Botuşari din Curtea de Argeş”, în Chihaia,
Artă medievală, vol. I, p. 151-160; Drăghiceanu, „Curtea domnească din Argeş”, p. 12; Victor
Brătulescu, Curtea de Argeş (Bucureşti: 1941), p. 26.
285 Pascu, Contribuţii documentare, p. 66; C. Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, în RC, III

(1914), p. 439.
286 DRH, B, I, p. 31, nr. 12; p. 37, nr. 15; p. 86, nr. 42.
287 Constantinescu, „Cercetări arheologice”, p. 71-78; Diaconescu, „Cercetări arheologice”, p. 67;

Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII (Bucureşti:
2000), p. 68-72.
288 Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986), coord. Nicolae

Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009), p. 49-50, 94-96.


289 Ibid., p. 17-20.
290 Această cronică face parte dintr-un text mai amplu, Archivum Tripartitium, de Blasius

Kleiner (Cronica mănăstirii franciscanilor din Târgovişte, în B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României,
tom I, partea a II-a (Bucureşti: 1865), p. 51; vezi şi Pavel Chihaia, „Monumente gotice în
Târgovişte”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 290). O altă ediţie, mult extinsă, a început să
fie publicată de Paul Cernovodeanu, „«Vizitaţia» misionarului franciscan Blasius Kleiner în
Ţara Românească, Banat şi sudul Transilvaniei (1764)”, în Revista de istorie socială, Iaşi, VIII-
IX (2003-2004), p. 436-484.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 163

ridicate ulterior bisericile Sf. Gheorghe şi Creţulescu (în Suseni)291. O situaţie


asemănătoare întâlnim la Baia, în Moldova, unde coloniştii au retrasat loturile în
mai vechea aşezare în care s-au instalat292. Saşii veniţi la Târgovişte aveau din
Transilvania suficientă experienţă pentru a gestiona organizarea unei noi aşezări,
unde şi-au demarcat noi loturi. Prima piaţă a oraşului s-a dezvoltat între cartierul
lor şi aşezarea întărită, biserica Sf. Maria fiind ridicată în apropiere293. Prezenţa
numai în acest oraş a unor dregători cu origine certă din Transilvania (birău,
folnog) şi menţionarea destul de timpurie a judeţului oraşului susţin existenţa unui
regim aparte pentru comunitatea coloniştilor. Până la începutul sec. al XV-lea, acest
regim a fost extins şi pentru ceilalţi locuitori ai aşezării. Înfiinţarea în oraş a unei
mănăstiri dominicane înainte de 1370 pledează pentru plasarea tranziţiei spre
aşezarea cu caracteristici urbane la jumătatea sec. al XIV-lea, ştiindu-se faptul că
ordinele mendicante alegeau ca loc de ridicare a unor conventuri numai aşezări
urbane sau spre final de urbanizare294.
Un alt oraş în care izvoarele atestă o comunitate de saşi şi unguri este
Râmnicu Vâlcea. Starea izvoarelor este aici la fel de precară. Topografia de azi a
oraşului a suferit transformări semnificative, iar cercetări arheologice importante
nu s-au efectuat. Dacă în Argeş avem informaţii certe despre existenţa unor
curţi, în Râmnic nu putem decât presupune acest lucru. S-au păstrat câteva acte
emise de domni din acest loc, dar până în prezent nu s-a identificat locul unde
se afla reşedinţa domnească295. Coloniştii veniţi aici au ridicat o biserică, al cărei
loc nu se mai cunoaşte astăzi cu precizie. În secolele XIV-XV, comunitatea lor
era importantă, mai multe nume germane şi maghiare fiind prezente în primele
acte ale oraşului296. De altfel, Râmnicul este prima aşezare numită varoş în actele
interne ale Ţării Româneşti (1389)297.
Începuturile majorităţii celorlalte oraşe ale ţării sunt la fel de puţin
cunoscute. Faţă de Moldova, privilegiile comerciale acordate de domnii Ţării
Româneşti sunt mult mai puţin darnice în detalii privitoare la oraşe. Cu toate că

291 Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 1, Târgovişte, coord. Gh. I.
Cantacuzino (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006), p. II, VII, planul nr. V; Târgovişte,
reşedinţa voievodală, p. 19.
292 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII

(Iaşi: Editura Junimea, 1980, 1984), vol. 1, p. 22, 156; vol. 2, p. 16, 42; Vasile Neamţu, Istoria
oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis) (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997),
p. 153-154.
293 Călători străini, vol. IV, p. 320-321; vol. V, p. 215; Cristian Moisescu, „Originea şi

structura urbană a oraşului Târgovişte”, în RMMMIA, XLII (1973), p. 14.


294 Alexandru Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos». Conventurile ordinelor

mendicante din Ţara Românească (secolele XIV-XVI)”, în HU, XVII (2009), pag. 9-14.
295 DRH, B, I, p. 28, nr. 10; p. 332, nr. 206; IV, p. 175-176, nr. 141-143; V, p. 99, nr. 91.
296 Ibid., I, p. 112, nr. 57; p. 158, nr. 91; p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252.
297 Ibid., p. 28, nr. 10.
164 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

acest tip de documente arată prezenţa unor vămi ale domnului în majoritatea
oraşelor, ele nu le amintesc decât pe cele principale, de la Câmpulung,
Târgovişte, Târgşor, Slatina şi Brăila. Aceste acte sunt relevante doar până la un
punct; Argeş, capitala ţării din sec. al XIV-lea, nu apare niciodată menţionată în
privilegii. Singura înşiruire a oraşelor ţării într-un act domnesc este cuprinsă într-
o confirmare a libertăţilor comerciale pe care negustorii din Ţara Românească le
aveau pe piaţa de la Braşov dată de Dan al II-lea (act emis după 30 ianuarie
1431): Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila, Buzău şi
Floci; formula „şi celorlalte târguri” din act lasă de înţeles că mai existau şi alte
aşezări în care comerţul reprezenta o activitate principală. Se adăuga numele a
trei vămi, lângă care se dezvoltaseră târguri ce nu ajunseseră la stadiul urban:
Rucăr, Săcuieni şi cetatea Dâmboviţei298. Privilegiul cuprinde numai numele
unor aşezări cu funcţii comerciale din Muntenia, în listă nefiind prezent nici un
oraş din Oltenia. Motivul acestei omiteri nu este clar. Pe de o parte, negustorii
din Oltenia făceau comerţ cu alte oraşe din Transilvania, pe de alta, exceptând
Râmnicu Vâlcea, ei veneau din târguri locale, care nu aparţineau domnului, ci
marilor boieri.
Ştim că o parte din oraşele de mai sus nu atinseseră stadiul urban de
mult. Piteşti prezintă o situaţie deosebită, deoarece nu tot oraşul a fost stăpânire
domnească. O parte a lui a rămas proprietatea unui boier, fapt ce iese la iveală
abia în 1528, când Radu de la Afumaţi dăruia unei mănăstiri jumătate din „satul”
Piteşti, inclusiv jumătate din vamă299. Originile acestei situaţii trebuie căutate la
începuturile oraşului. Unul din domnii din sec. al XIV-lea a cumpărat sau
confiscat de la primul stăpân al moşiei numai o parte din aceasta, cea pe care se
afla un târg local, care a fost transformat în oraş prin acordarea de privilegii şi
atragerea de colonişti. Un grup de colonişti din Transilvania se aşezase aici, pe
seama lor fiind pusă ceramica descoperită acum câteva decenii în oraş300. Din
păcate, biserica lor, dacă a existat, nu a fost încă identificată, iar misionarii
catolici ce au trecut prin Ţara Românească în a doua parte a sec. al XVI-lea nu îi
amintesc, probabil pentru că fugiseră sau fuseseră asimilaţi. În jurul anului 1380,
oraşul nu încheiase tranziţia spre faza urbană301. Mai mulţi călători ce trec pe aici
la acea vreme îl numesc Nuwestad sau Nieuwemere, „oraşul” sau „târgul nou”302.
În Piteşti, mai există o controversă, legată de vechimea curţii domneşti.
Izvoarele ne transmit că aceasta a fost refăcută de Neagoe Basarab înainte de
noiembrie 1517. Cum la acea dată se vorbeşte de „noile curţi din oraşul

298 Ibid., p. 130, nr. 69.


299 Ibid., III, p. 85-87, nr. 51-52; p. 90, nr. 55; DIR, XVII, B, I, p. 293, nr. 273.
300 Rosetti, „Observaţii arheologice”, p. 69.
301 DRH, B, p. 25, nr. 9.
302 Călători străini, vol. I, p. 19-20, 22, 24.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 165

Piteşti”303, se presupune că avem de-a face cu refacerea unor mai vechi


construcţii, aşa cum întâlnim şi în cazul Bucureştilor304. Un argument
suplimentar este dat de faptul că mai mulţi domni au stat şi au emis acte în
Piteşti, înainte de 1517305.
În rândul „oraşelor noi” de la sfârşitul sec. al XIV-lea intră şi Târgşor.
Sub numele de Novo Foro, apare ca loc de vamă într-un privilegiu dat
braşovenilor de Ştibor, voievodul Transilvaniei (1412)306. La dezvoltarea aici a
unui târg, apoi a unui oraş, a contribuit situarea pe drumul de comerţ ce mergea
de la Braşov la Brăila, precum şi ridicarea unei curţi domneşti, probabil în
timpul lui Mircea cel Bătrân sau sub un predecesor al acestuia307. Interesantă
este comparaţia de nume cu Târgovişte, aflat în vecinătate. În limba română,
Târgşor înseamnă „târg mic”, în timp ce sufixul - işte din numele Târgoviştei
arată că pe locul său fusese un târg mai vechi; Târgşor este târgul nou, mai mic,
iar Târgovişte este târgul mai vechi şi mai mare308. Gherghiţa a cunoscut o
evoluţie asemănătoare, fiind situată într-un loc prielnic comerţului, la intersecţia
drumurilor ce mergeau spre Târgovişte, Braşov, Buzău, Floci şi Bucureşti.
Târgul care se ţinea aici s-a dezvoltat după construirea unei curţi domneşti.
Instituţiile orăşeneşti ale Gherghiţei sunt atestate la sfârşitul secolului al XV-lea309,
iar cele ale Târgşorului la începutul secolului următor310, dar credem că existau
din perioada anterioară. Dincolo de Gherghiţa, la o zi de mers pe drumul spre
Brăila, s-a dezvoltat oraşul Buzău, iar de aici spre Moldova la o altă zi, oraşul
Râmnicu Sărat. În toate aceste oraşe, nu avem informaţii despre prezenţa unor
grupuri de colonişti.
Un „oraş nou” este şi Bucureşti, viitoarea capitală a ţării. Cu toate că era
într-o zonă de câmpie, regiunea în care s-a dezvoltat (Ilfov-Vlaşca) cunoscuse în
secolele XIII-XV o bună densitate demografică. Întinsa pădure din acest loc, ca
şi mlaştinile din sud, au făcut ca zona să fie evitată de neamurile migratoare.
Într-unul din satele de aici311 a apărut, la sfârşitul secolului al XIII-lea - începutul
secolului al XIV-lea, un mic târg periodic ce deservea aşezările din jur. La

303 DRH, B, II, p. 322, nr. 166.


304 „Cetatea Bucureştilor” apare în documente sub numele de „Cetatea Nouă”, după
refacerea ei în urma distrugerilor din 1473 (ibid., I, p. 265, nr. 161).
305 Ibid., I, p. 287, nr. 178; II, p. 116, 141, nr. 54, 67.
306 Ibid., D, I, p. 192, nr. 118; p. 199, nr. 121; p. 228, nr. 141.
307 George Potra, N. Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor (1632-1857) (f. l. a.),

p. 399, nr. 64.


308 G. Pascu, Sufixele româneşti (Bucureşti: 1916), p. 250-252.
309 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 199, nr. CLXIV.
310 Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în

secolele XV – XVI (Bucureşti: 1902), p. 309, nr. CLXXXIV.


311 Pe teritoriul de azi al Bucureştilor au funcţionat în evul mediu 41 de sate, câteva datând

de dinainte de 1400 (Donat, „Aşezările omeneşti”, p. 83).


166 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

dezvoltarea sa a contribuit şi faptul că aici se întâlneau mai multe drumuri, ce


legau Dunărea de oraşele din zona de sub munte; drumul spre Giurgiu, port la
Dunăre, este menţionat din 1431312. În izvoarele scrise nu s-au păstrat date
referitoare la târg, dar investigaţiile arheologice au scos la iveală urme ce
sugerează prezenţa schimburilor313. Arheologii susţin existenţa unei cetăţui pe
locul Bucureştilor încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, cu toate că cercetările
efectuate nu sunt complete şi nici pe deplin lămuritoare314. Însă impulsul care a
determinat dezvoltarea oraşului a fost construirea unei noi cetăţi de către Vlad
Ţepeş315, precum şi stabilirea temporară aici a principalei reşedinţe domneşti
începând cu Radu cel Frumos316. Momentul efectiv în care Bucureştii au trecut
la stadiul urban este greu de precizat, datorită lipsei documentelor; acest
moment trebuie plasat la sfârşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a
secolului următor. Definitivarea acestui proces are loc prin acordarea unui
privilegiu, în timpul lui Mircea Ciobanul.
Nu toate oraşele pe care le întâlnim în Ţara Românească din secolul al
XIV-lea au evoluat în acelaşi fel. În alt mod s-au ridicat oraşele de la Dunăre, în
care nu avem informaţii să fi fost construite curţi domneşti. Ne referim în
special la oraşele din răsărit, Brăila şi Floci. Celălalt port la Dunăre, Giurgiu, a
fost cucerit destul de devreme de Imperiul Otoman (1417) şi s-a dezvoltat ca
oraş în cadrul asigurat de imperiu. La fel, Severinul, care a fost temporar în
stăpânirea Ţării Româneşti (până în 1419), fiind controlat mai mult de
Ungaria317; în 1524, a fost distrus de turci. La Dunăre, de o parte şi de alta a
vadurilor fluviului, au apărut mai multe aşezări-pereche: Brăila-Măcin, Floci-Hârşova,
Giurgiu-Ruse, Zimnicea-Sviştov, Turnu-Nicopole, Calafat-Vidin etc318. Poziţia
acestora în locuri favorabile trecerii peste fluviu a determinat dezvoltarea
timpurie a unor locuri de schimb. Din cele mai vechi timpuri, Dunărea a
reprezentat o cale comercială, negustorii şi navigatorii care foloseau această rută
contribuind la urbanizarea multora dintre aşezările aflate de-a lungul fluviului.
Prezenţa genovezilor la gurile Dunării, în Chilia şi Vicina, nu se justifica dacă

312 DRH, D, I, p. 276, nr. 175.


313 Panait I. Panait, „Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice”, în
BMIM, V (1967), p. 23.
314 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 314.
315 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI.
316 DRH, B, I, p. XXXV-XXXVI; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. 98.
317 DRH, D, I, p. 210-212, nr. 129-130. Acesta este şi motivul pentru care nu am inclus

Severinul în cercetarea de faţă. O sinteză a cercetărilor de aici la Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii
Meridionali, p. 16-17, 49-51 şi urm., 128-131.
318 Linia Dunării prezintă o situaţie aparte, pentru că, fiind la hotarul de nord al Imperiului

Bizantin după 1018, i s-a acordat o atenţie deosebită; aşezările de la nord de fluviu
reprezentau adevărate capete de pod, menite să asigure exercitarea controlului sau influenţei
imperiului (Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 112).
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 167

fluviul nu ar fi reprezentat o cale destul de sigură pentru a transporta mărfurile


aduse din Italia sau Orient. Din 1366 avem informaţii legate de plănuite călătorii
pe Dunăre spre Vidin319, pentru ca într-un act emis în 1379 de regele Ludovic al
Ungariei să se permită genovezilor să-şi aducă bunurile „pe apa Dunării şi pe
uscat, venind de la Orşova spre Timişoara”320. Deşi târziu, izvorul confirmă
circulaţia navelor genovezilor pe Dunăre; transportul mărfurilor se practica cel
puţin de la începutul secolului321. Navigatorii italieni veneau pe fluviu până la
Orşova, de unde mărfurile luau calea uscatului. Se opreau în acest loc pentru că
de aici se intra în regatul Ungariei şi pentru că cheile Dunării nu permiteau o
circulaţie fără riscuri. Din prima parte a veacului al XIV-lea, s-au păstrat mai
multe portulane care prezintă atât coastele Mării Negre, cât şi interiorul
continentului, inclusiv cursul Dunării. Pe acesta din urmă, apar încă din
1325/1330 reprezentate porturi, precum Vicina, Vidin şi Drinago, ultimul fiind
probabil Brăila din Ţara Românească322. Pe lângă italieni, la Dunăre veneau cu
mărfuri şi negustori din Transilvania, în special din Braşov. În 1358, regele
Ludovic îi asigura pe aceştia că pot circula liberi la sud de Carpaţi prin teritoriul
cuprins între râurile Buzău şi Prahova şi vărsarea râurilor Ialomiţa şi Siret în
Dunăre. Documentul se referă indirect la oraşul Floci, situat chiar la vărsarea
Ialomiţei în fluviu, şi la Brăila, aflată nu departe de vărsarea Siretului323.
„Drumul Brăilei” (via Braylan) şi Brăila cu vama sa sunt menţionate în privilegiul
dat de Vladislav I braşovenilor în 1368324, iar în 1396, Johann Schiltberger
aminteşte portul Brăilei ca fiind locul în care veneau numeroase corăbii cu
„mărfuri din ţara păgânilor”325. Aceste menţiuni ale oraşului arată indirect că
până la sfârşitul secolului al XIV-lea aşezarea atinsese stadiul urban. După
cedarea Brăilei în favoarea otomanilor, în 1538-1540, oraşul Floci a rămas cel
mai mare port la Dunăre al Ţării Româneşti.

319 Ştefan Andreescu, „«Cruciada târzie» şi Marea Neagră”, în Marea Neagră. Puteri maritime-

puteri terestre, p. 127.


320 Act publicat sub data greşită de 1349 (DIR, XIV, C, IV, p. 486, nr. 702).
321 Constantin C. Giurescu, „The Genoese and the Lower Danube in the XIIIth and

XIVth Centuries”, în The Journal of European Economic History, Roma, V (1976), nr. 3, p. 598-
600.
322 Primele hărţi medievale care cuprind portul Drinago sunt portulanul lui Angellino de

Dalorto din 1325/1330 şi portulanul lui Angelino Dulcert/Dulceri din 1339 (vezi Laurenţiu
Rădvan, „Contribuţii la problema identificării portului medieval Drinago”, în Închinare lui
Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, vol. îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu, Gheorghe
Lazăr (Brăila: Editura Istros, 2003), p. 75-85).
323 DRH, D, I, p. 72, nr. 39; Drumul aflat pe valea Prahovei era practicabil numai pentru

convoaiele de samare (Pavel Binder, „Drumurile şi plaiurile Ţării Bârsei”, în SAI, XIV
(1969), p. 211-212; Iosipescu, „Drumuri comerciale”, p. 275.
324 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
325 Călători străini, vol. I, p. 30.
168 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Situaţia din Oltenia

Oraşele din Oltenia nu se încadrează în categoriile de mai sus.


Exceptând zona oraşului Râmnicu Vâlcea, ridicat la începuturile ţării cu
contribuţia coloniştilor saşi, documentele nu atestă până în secolul al XVI-lea o
viaţă urbană dezvoltată. Analiza izvoarelor din secolele XIV - XV surprinde
toate viitoarele oraşe din Oltenia în stadiul de sate sau simple târguri, care
deserveau regiunile în care se aflau. Atestarea ca oraşe este abia din secolul al
XVI-lea326, când are loc schimbarea de statut din simplu târg local în centru
urban; la această schimbare a contribuit domnia. Pentru oraşe precum Craiova,
un rol important l-au avut şi noile condiţii economice datorate reorientării Ţării
Româneşti spre spaţiul otoman, mai precis creşterea negoţului cu produse
solicitate pe piaţa orientală, precum vitele.
Târgul Jiului apare menţionat în timpul domniei lui Dan al II-lea327. La
fel ca la Piteşti, istoricii contemporani au avut probleme în a explica situaţia
oraşului, căci documentele ne transmit informaţii contradictorii. Aşezarea şi
moşia aferentă apar când ca stăpânire a unor mari boieri, când ca stăpânire
domnească. În realitate, izvoarele transmit o situaţie reală, aşezarea fiind
deţinută de doi proprietari diferiţi. În sec. al XV-lea, o parte era controlată de
puternica familie a Buzeştilor328, cealaltă parte fiind din 1512-1521 o aşezare de
oameni liberi. În urma acuzelor de trădare aduse Buzeştilor, Mircea Ciobanul le
confiscă moşia şi acordă comunităţii de acolo un privilegiu; în urma
recunoaşterii domnului, aşezarea intră în rândul oraşelor329.
Mai la sud, Craiova a fost iniţial moşie a unei alte puternice familii
locale, Craioveştii330. Aceştia aveau aici o curte, ce va deveni ulterior sediu al
băniei Craiovei. Aşezarea şi târgul ce se ţinea aici au intrat temporar în
stăpânirea domniei după ce Neagoe Basarab, membru al familiei, a ajuns domn.
Chiar dacă a fost dăruită iniţial altor boieri331, revine în rândul moşiilor domneşti
în timpul lui Mircea Ciobanul şi i se recunoaşte statutul de oraş332.

326 La vest de Olt, domnia nu a avut vămi în oraşe, ci în afara acestora (la Secui pe Jiu, la
Bistriţa, Vâlcan etc.). Motivul este simplu: vămile aparţineau domnului, în timp ce aşezările
ce vor deveni oraşe încă nu intraseră în posesia sa (vezi şi discuţia de la studiul de caz
Craiova).
327 DRH, B, I, p. 124, nr. 64.
328 Ibid., IV, p. 248, nr. 205-206.
329 DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr. 26; XVII, B, I, p. 132, nr. 137; Alexandru Ştefulescu, Istoria

Târgu-Jiului (Târgu Jiu: 1906), p. 20.


330 Numele Craiovei apare menţionat prima dată la 1 iunie 1475 (jupan Neagoe de la Craiova)

(DRH, B, I, p. 243, nr. 148).


331 Ibid., III, p. 196, nr. 123; IV, p. 195, nr. 159.
332 Filitti, „Banii şi caimacamii Craiovei”, p. 13; DIR, XVI, B, V, p. 405, nr. 420. Ca oraş,

Craiova este amintită în 1582 (ibid., p. 56, nr. 57).


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 169

Singurul oraş minier din Ţara Românească este Ocna Mare, în care
ocupaţia principală era exploatarea sării. Probabil a devenit oraş din secolul al
XV-lea333, dar credem că un târg a funcţionat aici din secolul anterior334.
Dezvoltarea sa a fost stânjenită de vecinătatea oraşului Râmnicu Vâlcea, aflat la
doar câţiva kilometri.
Dacă am aplica în Oltenia definiţia în sens legal a oraşului nu am putea
identifica la 1500 nici o aşezare de acest fel. Singura excepţie o reprezintă
Râmnicul, care se află la marginea cu Muntenia şi avea legături strânse cu oraşele
din Transilvania, dar şi cu Argeş, Câmpulung sau Piteşti. Tipologic, Râmnicul se
înrudeşte cu acestea din urmă şi nu cu oraşele de mai târziu din Oltenia. Faptul
că era singurul oraş domnesc din regiune explică şi alegerea sa ca reşedinţă
episcopală de către Radu cel Mare, ce nu a dorit să instaleze noua episcopie
într-unul din târgurile de la vest de Olt, ce nu îi aparţineau. Până spre 1550,
aproape toate aşezările care vor deveni oraşe în Oltenia s-au aflat în stadiul de
târguri locale şi erau situate pe moşii aparţinând unor mari boieri sau
mănăstiri335. O parte nu vor deveni niciodată oraşe; cazul lor va fi discutat puţin
mai jos. În documentele oficiale, aceste aşezări erau considerate sate, căci
domnia nu recunoştea statutul de oraş decât celor care erau stăpâniri ale sale.
Statutul lor se putea schimba numai dacă moşiile pe care se aflau intrau în
domeniul domnesc (prin confiscare, cumpărare, schimb etc.), aşa cum s-a
întâmplat până la urmă cu Târgul Jiului şi Craiova. Situaţia de mai sus se explică
prin poziţia deosebită pe care a deţinut-o Oltenia în cadrul Ţării Româneşti,
cauzele găsindu-se în însuşi procesul de formare a statului medieval de la sud de
Carpaţi. Formaţiunile locale ce au existat aici înainte de cca. 1290 s-au aflat în
relaţii de dependenţă faţă de regatul Ungariei şi probabil şi de ţaratul bulgar336,
influenţa mongolă fiind mult mai restrânsă decât în Muntenia. După 1290/1292,
regiunea a intrat sub controlul domnului din Muntenia, care i-a lăsat o anumită
autonomie. Însă boierii din Oltenia ţineau să aibă inclusiv autonomie religioasă,
astfel că domnul le-a făcut o concesie, acceptând crearea unei mitropolii,

333 Ibid., XVII, B, II, p. 99, nr. 103.


334 DRH, B, I, p. 62, nr. 27; II, p. 41, nr. 14.
335 Mici oraşe „private” (oppidum) existau şi în Ungaria sau Polonia, nobilii sau Biserica

încurajând aşezarea pe domeniile lor a unor negustori şi meşteşugari, cărora le acordau


drepturi limitate (vezi mai sus). Din păcate nu avem informaţii cu privire la organizarea şi
componenţa comunităţilor din târgurile de pe moşiile boiereşti din Oltenia înainte de sec. al
XVI-lea.
336 Dimitrie Onciul, Originile principatelor române (Bucureşti: 1899), p. 36-39; Spinei, Moldova, p.

212-213 (pentru începutul sec. al XIV-lea); Ovidiu Pecican, „Începuturile organizării vieţii
româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. XII-XIII)”, în
Ovidiu Pecican, Arpadieni, Angevini, români. Studii de medievistică central-europeană (Cluj: Editura
Fundaţiei Desire, 2001), p. 13-32.
170 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

presupusă a fi a Severinului, pentru părţile de apus ale ţării (1370)337. Ca forme


particulare de organizare, în Oltenia au supravieţuit băniile, structuri
administrative ce au preluat probabil un model din Ungaria (banatul Croaţiei,
Severinului etc). Ulterior, acestea au fost unite într-un singur banat, cu reşedinţa
la Craiova. Titularul funcţiei de mare ban, ce devine o dregătorie subordonată
domnului, avea puteri destul de mari, inclusiv dreptul de a da pedeapsa cu
moartea. Funcţia s-a aflat sub controlul membrilor familiei Craioveştilor, care
deţineau un mare domeniu în Oltenia, inclusiv câteva târguri locale. Autonomia
regiunii a fost eliminată treptat de către autoritatea centrală, pe parcursul
secolului al XVI-lea338. După cca. 1530, domnia a intervenit şi a confiscat
moşiile unor boieri acuzaţi de hiclenie, preluând târgurile şi permiţând
dezvoltarea lor într-un nou cadru, mai liber. Noile centre au obţinut
recunoaşterea ca oraşe, având astfel posibilitatea de a-şi afirma instituţii proprii.
Domnia a acţionat în acest sens, fiind interesată în consolidarea autorităţii sale
în regiunea de la vest de Olt. Oraşele nu erau numai locuri ce aduceau venituri,
ci şi centre ale puterii domnului în teritoriu.

Reşedinţe principale domneşti

În cadrul sistemului multiplu de curţi din ţară, domnia prefera una drept
reşedinţă principală, orientându-se în general spre acea curte ce deţinea o poziţie
geografică şi strategică favorabilă. Datorită situaţiei particulare din Oltenia, toate
reşedinţele preferate de domni s-au aflat în Muntenia, majoritatea fiind asociate
cu oraşele acestei regiuni. O vreme istoriografia română a preluat în mod eronat
o informaţie neclară din cronici considerând că prima reşedinţă a Ţării
Româneşti s-ar fi aflat la Câmpulung. Am arătat mai sus că nici măcar Istoriile
din sec. al XVII-lea nu transmit acest lucru, cu toate că au preluat târziu

337 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3; DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 22, nr. 15; p. 25, nr. 19; Izvoare
privind istoria României. Fontes, vol. IV, p. 209; vezi şi Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi
asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în sec. al XVI-lea (Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1960), p. 154-165 şi Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească
(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965), p. 60-71. Noi interpretări, ce văd această a doua
mitropolie a ţării din altă perspectivă şi în altă parte, la Sergiu Iosipescu, în „Contribuţii la
istoria domniei principelui Radu I şi a alcătuirii teritoriale a Ţării Româneşti în secolul al
XIV-lea”, în SMIM, XXVIII (2010), p. 44-47. Totuşi, mitropolia Severinului este atestată, cu
acest nume, în mai multe izvoare de la finele sec. al XIV-lea (Izvoare privind istoria
României. Fontes, vol. IV, p. 253-265, 323-325).
338 Din păcate, în istoriografia românească nu există un studiu complet care să analizeze

situaţia autonomiei Olteniei înainte de sec. al XVI-lea; un astfel de studiu nu poate fi decât
interdisciplinar, în condiţiile stării precare a izvoarelor. Lucrarea citată mai sus a lui Ştefan
Ştefănescu, precum şi capitolul Domeniul Craioveştilor din cercetarea lui Ion Donat privitoare
la Domeniul domnesc, răspund doar în parte acestor cerinţe.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 171

informaţia oferită de tradiţia istorică. Primii domni ai ţării au preferat să stea în


mai vechea reşedinţă locală de la Argeş, în timp ce la Câmpulung a rezidat doar
Nicolae Alexandru, cât a fost domn-asociat (până în 1352). După cum am
amintit deja mai sus, o bună parte a istoricilor susţine că la Argeş s-a aflat
centrul „ţării” lui Seneslau339. Ipoteza, deşi tentantă, trebuie privită cu reţinerea
cuvenită, căci Seneslau ar fi avut la dispoziţie şi fortificaţia de la Cetăţeni, dacă
nu şi altele, încă nedescoperite sau insuficient cercetate. Ceea ce se poate spune
este că, după cum sugerează şi cronicile, Argeşul a devenit important în
contextul venirii lui Negru Vodă340. După cca. un secol, datorită extinderii Ţării
Româneşti spre sud şi est, reşedinţa de la Argeş a devenit excentrică, fiind prea
aproape de munţi şi de Transilvania şi prea departe de Dunăre. De la începutul
secolului al XV-lea, domnul a preferat o reşedinţă situată mai spre centrul ţării,
condiţie pe care o întrunea Târgovişte. De aici erau asigurate legăturile cu toate
părţile statului, oraşul fiind mai bine poziţionat şi din punct de vedere
administrativ. S-au adăugat motive economice, Târgoviştea fiind situat pe cel
mai important drum comercial al ţării. Procesul de mutare aici a reşedinţei nu a
fost direct şi imediat. Mihail I a rezidat la Târgovişte, în timp ce Dan al II-lea a
preferat Argeşul. Începând cu Alexandru Aldea (1431-1436), majoritatea
domnilor (Vlad Dracul, Vladislav al II-lea şi Vlad Ţepeş) preferă Târgovişte,
puţine acte din cele păstrate fiind emise din alte reşedinţe domneşti. Pe locul
probabil al unei cetăţui mai vechi, Vlad Ţepeş a început în 1458 construirea mai
la sud, la Bucureşti, a unei noi cetăţi cu rol de apărare şi de supraveghere a
drumului ce venea de la portul Giurgiu, ocupat de turci341. Primul domn care
alege să rezide aici este urmaşul la tron al lui Vlad, Radu cel Frumos, care a
preferat acest oraş din motive politice (din 1465)342. Fiind pus domn de
otomani, Radu a dorit să stea aproape de aliaţii săi, la care putea apela la nevoie.
Pe parcursul secolului al XVI-lea, preferinţele domnilor s-au îndreptat
în funcţie de orientarea politică când spre Bucureşti, când spre Târgovişte.
Opţiunea pro-otomană sau pro-creştină nu au fost singurii factori care au
contribuit la această pendulare între reşedinţe; aspecte economice, precum şi
unele de ordin personal au avut rolul lor în evoluţia reşedinţei domneşti
(preferinţele domnilor, confortul palatului). În această perioadă, domnii au mers
şi la celelalte curţi, pentru a face judecăţi, vizita mănăstiri sau supraveghea
operaţiunile militare din zonă. Reşedinţa din Târgovişte a fost folosită de unii
domni şi ca loc de retragere pe timpul verii, în timp ce la Bucureşti se stătea
iarna. Târgovişte avea avantaj în faţa Bucureştilor, datorită situării sale centrale,

339 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 101-102; Giurescu, Istoria românilor, I, p. 290-291; Panaitescu,

Introducere la istoria culturii, p. 293.


340 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.
341 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI.
342 DRH, B, I p. 219, nr. 128.
172 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

deţinând în Ţara Românească poziţia pe care o aveau Iaşii în Moldova; influenţa


politică otomană a favorizat însă reşedinţa de la Bucureşti, ce devine capitală
unică din a doua jumătate a secolului XVII343.

Târguri

O categorie de aşezări a fost neglijată în istoriografia românească:


târgurile locale. Cum majoritatea nu au devenit în evul mediu oraşe, nu au
interesat prea mult pe cercetători. Ca peste tot în Europa, şi în Ţara
Românească aceste târguri se aflau în stăpânirea domniei, Bisericii sau boierilor.
În momentul în care unele dintre târgurile ce depindeau de domnie au prezentat
condiţii de dezvoltare suficiente pentru a susţine o comunitate permanentă, cu
perspectiva unor venituri pentru domn, au primit privilegii şi au trecut în rândul
oraşelor. Indiferent de cine le stăpânea, identificarea târgurilor este foarte
dificilă, pentru că nu apar în izvoare, iar dacă apar sunt considerate aşezări
rurale. Criteriile prin care le putem identifica sunt greu de găsit. În Austria de
Sus, orice aşezare care avea un loc de piaţă şi mai mult de o stradă era
considerată un târg (Markt)344. După cum am arătat mai sus, în Ungaria, un
criteriu pentru identificarea lor era dat de mărimea bisericilor sau de prezenţa
unor mănăstiri ale ordinelor de călugări-cerşetori345. Din păcate, pentru Ţara
Românească, nu cunoaştem aproape nimic despre cei ce locuiau în aceste
târguri, de ce origine erau, ce ocupaţii aveau, ce biserici au ridicat etc. Putem
presupune că ocupaţia principală era agricultura, stăpânul aşezării permiţând
unor locuitori, în schimbul unor taxe, să facă negoţ sau să practice meşteşuguri.
O parte din târguri sunt amintite în memorii de călătorie, fiind înregistrate ca
locuri de popas sau de trecere a vadurilor de pe marile râuri. Unele sunt situate
la jumătatea drumului dintre două oraşe, acolo unde călătoria dura mai mult de
o zi. Altele apar sub acest nume incidental sau când li se precizează statutul
juridic. În fine, mici târguri credem că se aflau acolo unde unii mari boieri aveau
reşedinţe. Cele mai multe date le găsim în cazul celor care au devenit oraşe.
Un astfel de târg era situat în sud, în apropierea Dunării, la Cornăţel. Ca
sat boieresc apare în 1492 şi 1526, pentru ca în 1538, aşezarea să fie numită
târg346. Locuitori de aici apar mai înainte cu marfă pe piaţa de la Braşov347.

343 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774
dat mai întâi la lumină în limba grecească la anul 1806 de fraţii Tunusli, trad. G. Sion (Bucureşti:
1863), p. 177.
344 W. Katzinger, „Die Märkte Oberösterreichs. Eine Studie zu ihren Anfängen im 13. und

14. Jahrhundert”, în Forschungen zur Geschichte der Städten und Märkte Österreichs, vol. I (Linz:
Donau, 1978), p. 98-99.
345 Fügedi, „La formation des villes”, p. 966-987; Kubinyi, „Urbanization”, p. 103-149.
346 DRH, B, I, p. 374, nr. 234; III, p. 28, nr. 18; IV, p. 76, nr. 59.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 173

Târgul de la Cornăţel a fost favorizat de situarea în zona lacurilor bogate în


peşte de la gura Mostiştei. În apropiere, un târg mai vechi începuse să se
dezvolte în aşezarea de la Coconi; distrugerea acesteia, în prima parte a secolului
al XV-lea, a creat condiţii pentru ridicarea Cornăţelului348. Ca oraş, se dezvoltă
după domnia lui Mircea Ciobanul349; o parte din moşia pe care se afla nu era
domnească şi aparţinea unor boieri350. Un alt târg era la Săcuieni, locuitorii săi
fiind cuprinşi în rândul negustorilor ţării cărora li se adresa, într-un privilegiu,
Dan al II-lea351. În Ţara Românească, exista un judeţ cu acest nume352 şi se
presupune că aici i se afla reşedinţa, în care domnia a instalat şi o vamă. Locul
unde era situat nu a fost identificat, dar credem că era plasat pe drumul care
mergea la Braşov urmând valea Teleajenului, la Bucov353 sau Văleni354, mai sigur
în ultima aşezare, unde a funcţionat mai târziu şi o vamă355. Alt târg era la Ruşi.
În descrierea călătoriei lor, pelerinii Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstädt
(1385) menţionează un popas la Russenart, între Sviştov şi Nuwestad (identificat
cu Piteşti)356. În acest loc se întâlneau mai multe drumuri: cel folosit de cei doi
pelerini, care pleca de la Piteşti spre Zimnicea/Sviştov, la Dunăre, cu o
ramificaţie spre Turnu, precum şi un drum spre Craiova357. Unii locuitori de aici
mergeau cu mărfuri în Transilvania, la Braşov358. În secolul al XVI-lea,
documentele nu amintesc decât satul Ruşi, ce aparţinea unui boier; va deveni
oraş abia în epoca modernă359.
Un târg este pomenit şi la Soci, în 1471, în timpul luptelor dintre Ştefan
cel Mare şi Radu cel Frumos. Letopiseţul anonim al Moldovei vorbeşte despre lupta
dată de oştile celor doi domni la Soci, bătălia terminându-se cu victoria lui

347 Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la
legăturile cu Ardealul (1346-1603) (Bucureşti: 1931), p. 235, nr. 245.
348 Nicolae Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân.

Studiu arheologic şi istoric (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1972), p. 74, 149.
349 Este atestat ca oraş în 1575 (DRH, VII, p. 351, nr. 257).
350 Ibid., VIII, p. 351, nr. 224; Constantin C. Giurescu, „Un vechi oraş al Ţării Româneşti:

Cornăţelul”, în SAI, II (1957), p. 107-108.


351 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
352 Pomenit târziu, în 1543 (ibid., IV, p. 185, nr. 150).
353 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 309.
354 Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română (Bucureşti: Editura

Albatros, 1977), p. 155-156; Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p. 211.


355 DIR, XVII, B, I, p. 480, nr. 423.
356 Călători străini, vol. I, p. 19.
357 DRH, B, II, p. 208-211, nr. 105. Pe la Ruşi trecea vechiul drum roman, ce lega Dunărea

de Transilvania, prin Rucăr (Florin Fodorean, Drumurile din Dacia romană (Cluj: Editura
Napoca Star, 2006), p. 306-307).
358 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI)

(Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965), p. 260-278.


359 DRH, B, III, p. 14, nr. 11.
174 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Ştefan360. Cronica moldo-germană relatează acelaşi episod adăugând un mic detaliu,


semnificativ pentru noi: „a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi a
avut o mare bătălie cu Radul voievod pe un câmp, lângă un târg numit Soci”361.
Deşi s-a încercat plasarea Socilor în diverse locuri din Moldova362, credem că
vechile cronici nu greşesc când afirmă că Socii se aflau în Ţara Muntenească, pe
un râu aproape de hotarul cu Moldova. Într-un astfel de loc, o aşezare rurală cu
acelaşi nume apare într-un document din 1760363 şi într-o hartă a Ţării
Româneşti din 1833. La acea vreme era sat, fiind trecut chiar la categoria cătune
şi slobozii, fiind situat pe Putna, aproape de vărsarea râului în Siret364. Târgul
Soci se dezvoltase într-o regiune de hotar, probabil pe drumul ce urma valea
Râmnicului, apoi a Siretului (cursul vechi al Bârladului, în evul mediu), spre
Tecuci, nu departe de locul unde a fost ridicată cetatea Crăciuna365. Pe celălalt
mal al Siretului, se afla un alt mic oraş, Olteni, care ţinea tot de Ţara
Românească, la fel ca târgul Putna, ambele cedate ulterior Moldovei366. Dacă
numele târgului Soci vine din cuvântul maghiar szűcs, „cojocar”367, atunci şi în
acest caz este posibilă o influenţă venită de dincolo de munţi (colonişti?). A
decăzut la sfârşitul sec. al XV-lea, prima parte a sec. următor, probabil din cauza
luptelor dintre Moldova şi Ţara Românească.
Izvoarele menţionează în secolele XIV-XV o vamă şi o cetate a
Dâmboviţei, a cărei localizare este controversată. Cetatea este menţionată prima
dată în 1368 când Dragomir, pârcălab de Dâmboviţa (comes Dragmer Olachus

360 Cronicile slavo-române, p. 17.


361 Ibid., p. 30, 179.
362 Mihai Costăchescu, Arderea Târgului Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele

lui Ştefan cel Mare cu muntenii (Iaşi: 1935), p. 79-80.


363 C. Constantinescu-Mirceşti, Ion Dragomirescu, „Contribuţii cu privire la cunoaşterea

hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească de la întemeierea Principatelor şi până la


unire”, în SAI, VI (1964), p. 78-81; C. Constantinescu-Mirceşti, Ion Dragomirescu,
„«Marginea ţării». Aspecte caracteristice în zona hotarului dintre Moldova şi Ţara
Românească”, în SAI, IX (1967), p. 83-84; Socii s-ar afla în zona actualului sat Vadu Roşca.
364 Harta administrativă a Principatului Valahiei, Biblioteca Academiei Române, Hărţi, DXXIX

21; satul Soci figurează şi în harta rusă din 1835 (C. C. Giurescu, Principatele române la începutul
secolului XIX. Constatări istorice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835 (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1957), p. 262). Mai nou, vezi Anton Paragină, Habitatul medieval la curbura
exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV (Brăila: Editura Istros, 2002), p. 42, ce consideră că
Socii s-au aflat câţiva kilometri mai la nord, lângă Bilieşti-Suraia.
365 C. Cihodaru, „Cu privire la localizarea unor evenimente din istoria Moldovei: Hindău,

Direptate, Crăciuna şi Roşcani”, în AIIAI, XIX (1982), p. 630-631; vezi şi Constantin C.


Giurescu, „Despre lupta de la Soci”, în SMIM, IV (1960), p. 424-425; altă opinie, cu plasare
a Crăciunei pe cursul vechi al Milcovului, mai aproape de Focşani, la Paragină, Habitatul
medieval, p. 109-110.
366 C.C. Giurescu, „«Oltenii» şi Basarabia”, în RIR, X (1940), p. 130-140.
367 Vezi şi Ureche, Letopiseţul, p. 71.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 175

castellanus ejus de Domloyka), se luptă în munţi cu voievodul Transilvaniei


(menţiune în cronica lui Ioan de Târnave, păstrată indirect)368, apoi în iarna lui
1396-1397, când Vlad Uzurpatorul este asediat în cetatea Dâmboviţei tot de un
voievod al Transilvaniei, Ştibor369. De asemenea, cetatea şi vama Dâmboviţei
apar des amintite în privilegiile date braşovenilor de domnii Ţării Româneşti370.
Ca variante de localizare s-au propus: Bucureşti şi cetatea de la Cetăţeni, prima
în câmpie, a doua în zona submontană, pe cursul superior al râului
Dâmboviţa371. Ultima variantă pare mai plauzibilă372. Lista vămilor cuprinsă în
privilegii respectă aşezarea geografică, întotdeauna cetatea Dâmboviţei fiind
situată aproape de munţi373. Cercetările arheologice efectuate la Cetăţeni au
evidenţiat existenţa lângă o cetate (numită popular „Cetăţuia lui Negru Vodă”,
menţionată ca atare încă din 1585, de Bongars374) a unei aşezări medievale, în
interiorul căreia au fost descoperite urme de locuinţe de suprafaţă sau
semiadâncite, ateliere meşteşugăreşti, ceramică locală sau de import, semne că
aici funcţiona şi un târg. Locul pe care se află aşezarea poartă şi astăzi numele de
„Poiana Târgului”375. La poalele cetăţii, în partea de sud-est a aşezării, s-au
descoperit rămăşiţele a trei biserici de piatră, care se succed una lângă cealaltă,
din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea376. Vechimea bisericilor arată
că şi aşezarea data cel puţin din sec. al XIII-lea, fiind un centru politic şi
economic local. Nu a evoluat niciodată într-un oraş, fiind prea aproape de mai

368 Scriptores rerum hungaricarum, partea I, ed. J. G. Schwandtner (Trnava: 1765), p. 311-312;

Al. A. Vasilescu, „Cetatea Dâmboviţa”, în BCMI, XXXVIII (1945), p. 29.


369 DRH, D, I, p. 160, nr. 101.
370 Ibid., p. 198, nr. 120.
371 DH, vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98; Cronicile slavo-române, p. 17; Dan Berindei,

„Oraşul Bucureşti în veacurile XIV, XV şi XVI”, în Comunicări şi articole de istorie (Bucureşti:


1955), p. 6; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1961), p. 23; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ed. a
II-a (Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1979), p. 47-48 (în 2009, sub îngrijirea lui Dinu C.
Giurescu a apărut ed. a III-a).
372 Vasilescu, „Cetatea Dâmboviţa”, p. 25-38; Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi

capitală a Ţării Româneşti (1462-1862) (Bucureşti: Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din
România, 1963), p. 14; Petre Ş. Năsturel, „Cetatea Bucureşti în veacul al XV-lea”, în MIM, I
(1964), p. 142 - 143; Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 166-170; Pavel Chihaia, „Cetatea şi
schitul lui «Negru Vodă» de la Cetăţeni-Muscel”, în Artă medievală, vol. I, p. 266-274.
373 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; p. 230, nr. 142; p. 276, nr. 175; p. 340, nr. 243.
374 Călători străini, vol. III, p. 161.
375 Lucian Chiţescu, „Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni puse în

lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă”, în CA, IX (1992), p. 85-86.


376 Ibid., p. 86-87; vezi şi Lucian Chiţescu, Spiridon Cristocea, Anişoara Sion, „Cercetările

arheologice de la complexul monumentelor feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş”, în MCA


(Bucureşti: 1986), p. 275-281.
176 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

importantul centru de la Câmpulung377. În fine, un mic târg s-a aflat tot lângă
Câmpulung, la Rucăr, la ieşirea din ţară spre Braşov. Prezenţa negustorilor de
aici, din Săcuieni şi cetatea Dâmboviţa în privilegiul dat de Mircea cel Bătrân
negustorilor ţării arată că locuitorii lor erau consideraţi supuşi ai domnului, însă
aşezările în care se aflau nu erau încă suficient de dezvoltate pentru a fi
considerate oraşe şi a primi privilegii378. În acest stadiu vor rămâne tot evul
mediu. O situaţie interesantă au aşezările ce apar ca sate în actele interne, dar în
care o parte dintre locuitori se ocupau cu comerţul. Îi întâlnim la Braşov sau
Sibiu, unde sunt înregistraţi venind sau luând mărfuri. Este vorba de: Albeşti,
Câmpina, Floreşti, Nămăeşti, Stoeneşti, Câineni, Muşeteşti etc379.
În Oltenia, numărul târgurilor era mare, majoritatea fiind controlate de
boieri. Dintre acestea, doar Târgul Jiu şi Craiova vor deveni oraşe până la
jumătatea secolului XVI. În apropiere de Târgul Jiu, Târgul Gilort era în
întregime moşie boierească; nu a depăşit niciodată faza de loc de schimb
periodic380. Un târg asemănător s-a aflat la Motru unde, la fel ca la Gilort, a
existat şi un judeţ, ulterior desfiinţat. În apropierea Craiovei, se află Caracal,
moşie şi curte în stăpânirea familiei Craioveştilor381. Devine oraş la sfârşitul
sec. al XVI-lea, după ce moşia îi este cumpărată de Mihai Viteazul382. Între
Craiova şi Severin se afla târgul de la Strehaia, altă posesiune a Craioveştilor383,
unde tradiţia istorică situează al doilea sediu al Mitropoliei Severinului384. Un alt
târg se afla la Calafat, la o vamă de trecere a Dunării. Târgul de aici a aparţinut
iniţial domniei, dar a fost apoi dăruit mănăstirii Tismana385. Tot într-un punct
strategic, pe malul nordic al fluviului, se afla aşezarea de la Celei, unde
fortificaţiile de la sfârşitul antichităţii, ca şi cele bizantine de mai târziu, au fost
refăcute, probabil după 1300; zidurile au reprezentat un element de atracţie
pentru negustori, mai ales că aici s-au descoperit urme de locuire (locuinţe,
vetre, ceramică, morminte etc.) până în sec. al XVI-lea, inclusiv386. În fine,
presupunem că un târg s-a aflat şi lângă cetatea de la Turnu (ce funcţionează de
la finele secolului XIV), la un alt punct important de traversare a fluviului, târgul

377 Probabil în acest loc nu s-a dezvoltat un oraş, cu instituţiile aferente, datorită neinstalării
unui grup de colonişti, căruia domnia să îi fi acordat un privilegiu.
378 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
379 Radu Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul veacului

al XVI-lea”, în AUB, seria Ştiinţe Sociale - Istorie, V (1956), p. 257; Manolescu, Comerţul Ţării
Româneşti, p. 260-267.
380 Vezi DIR, XVII, B, I, p. 498, nr. 441 şi II, p. 200, nr. 187.
381 DRH, B, IV, p. 91, nr. 69.
382 Ibid., XI, p. 360, nr. 271; XXI, p. 334, nr. 191.
383 DIR, XVI, B, V, p. 405, nr. 420.
384 Istoria Ţării Româneşti, p. 1; Ştefănescu, Bănia, p. 60-71.
385 DRH, B, I, p. 278, nr. 172; II, p. 426, nr. 224.
386 Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali, p. 52, 121.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 177

de la Calafat confirmând că lângă astfel de locuri funcţionau mici zone de


schimb. La Turnu, cercetările arheologice s-au concentrat doar asupra incintei
fortificate, astfel că nu avem o confirmare a acestei situaţii387. Călătorii străini
pomenesc aici mai târziu o aşezare, ce se pare că era protejată printr-un val de
pământ388.
O situaţie specială o reprezintă târgul de lângă mănăstirea Tismana. În
mod neobişnuit, aşezarea din acest loc apare în 1491 şi 1535 sub numele de
„oraş”, chiar dacă era dependentă de mănăstire389. Forma „sub cetate” prezentă
într-un act din 1493 (ce face referire la mănăstire) ne determină să credem că
folosirea cuvântului varoş surprindea înţelesul original al termenului, acela de
„suburbie”, funcţie pe care aşezarea de aici o îndeplinea faţă de mănăstirea
fortificată390. În acest loc s-a aflat în secolul al XV-lea reşedinţa banilor
Tismanei391. Ulterior, toate actele emise de cancelaria domnească vorbesc de
Tismana ca sat392; fiind stăpânire mănăstirească, nu putea fi tratată ca „loc
domnesc”, cum erau oraşele. Târgul de aici este menţionat inclusiv în secolul al
XVII-lea, fiind singurul cunoscut înainte de 1600 în apropierea unui aşezământ
bisericesc393. Cu siguranţă, şi lângă alte mănăstiri importante s-au format astfel
de aşezări.
*
Pentru Ţara Românească, am identificat deci două direcţii principale de
formare a oraşelor:
1. evoluţie din suburbii comerciale, situate în preajma curţilor cneziale,
voievodale sau domneşti;
2. oraşe dezvoltate direct din târguri situate în locuri favorabile
schimbului, pe văile râurilor interioare, pe Dunăre sau la intersecţii de drumuri.
Combinarea factorilor politici şi economici, la care s-au adăugat cei
sociali şi juridici ce ţin de noul statut al orăşenilor, a determinat urbanizarea. În
cazul celor mai vechi oraşe, un rol hotărâtor l-au avut coloniştii veniţi din
Transilvania, care au contribuit la organizarea instituţională a oraşelor, prin
numeroasele elemente pe care le-au introdus la nivelul organizării interne a
comunităţilor. Probabil tranziţia de la aşezarea pre-urbană la oraş a fost, înainte
de 1290/1292, una în care cnezii şi voievozii nu s-au implicat direct şi conştient;

387 Sinteza cercetărilor la Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 184-199.


388 Călători străini, vol. I, p. 309 (sat sub ziduri), vol. III, p. 562 (pomenit ca oraş sub turci),
vol. VI, p. 705 (orăşel întemeiat de turci). Pentru val: Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 195.
389 DRH, B, I, p. 365, nr. 228; III, p. 313, nr. 188.
390 Ibid., I, p. 386, nr. 240.
391 Ibid., p. 335, nr. 228; Dragomir, Documente nouă, p. 63, nr. 55.
392 DRH, B, IV, p. 241, nr. 199; vezi şi p. 267, nr. 225; V, p. 42, nr. 41; VII, p. 3, nr. 2.
393 Călători străini, vol. VI, p. 196.
178 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

această etapă din procesul dezvoltării urbane a fost una organică, de creştere
treptată394. Tot pentru această perioadă, se poate admite un rol al regalităţii
maghiare care, atât timp cât a avut posibilitatea de a interveni la sud de munţi, a
sprijinit instalarea aici a unor grupuri de „oaspeţi”. După 1290/1292, domnia, ca
instituţie centrală unică, a intervenit în organizarea oraşelor, recunoscându-le
statutul şi acordându-le privilegii, care le-au permis dezvoltarea din punct de
vedere economic. Spre deosebire de Europa Centrală, în Ţara Românească,
Biserica şi mănăstirile nu au jucat un rol important în geneza urbană. Boierimea
locală deţinea mici târguri, însă atât timp cât acestea rămâneau în stăpânire
„particulară” nu au putut deveni oraşe. Doar trecerea sub controlul domniei le
putea aduce o schimbare de statut şi trecerea oficială în rândul oraşelor.
În cadrul terminologiei urbane, este evident faptul că majoritatea
termenilor sunt străini, fiind împrumutaţi, având origine germană, maghiară şi
slavă. Lipsa termenilor de origine latină se explică prin faptul că spaţiul locuit de
români nu a cunoscut viaţă urbană de la abandonarea acestui teritoriu de către
Imperiul Roman. Timp de câteva secole nu au existat oraşe, iar primele
comunităţi cu tradiţie urbană ce au sosit aici şi au introdus termeni şi moduri de
organizare specifice erau străine. Constantin C. Giurescu considera că străinii
doar au introdus în oraşe termenii, instituţiile preexistând acestora395, însă
credem că sunt prea multe asemănări între structurile de la sud de Carpaţi şi cele
din Transilvania ca să negăm contribuţia hotărâtoare a coloniştilor germani la
urbanizare396. Situaţia similară din Moldova, unde coloniştii au avut o şi mai
mare influenţă, confirmă această stare de lucruri. Faptul că nu au existat
condiţiile politice din Transilvania şi Ungaria a făcut ca oraşele din Ţara
Românească sau Moldova să evolueze în altă direcţie, neatingând un statut de
autonomie mai extins. Câţiva autori au căutat să argumenteze existenţa unei
influenţe bizantine în dezvoltarea oraşelor din principate397. Domnia ca instituţie
a preluat prin intermediul bulgarilor şi sârbilor modelul bizantin şi s-a încercat
realizarea unei argumentaţii similare şi pentru oraşe. S-ar putea spune că domnii
Ţării Româneşti ar fi urmat modelul de acordare de privilegii aplicat în unele
oraşe de împăraţii bizantini de la sfârşitul sec. al XIII-lea, aceştia păstrând
controlul prin dregătorii proprii. Împăratul a confirmat orăşenilor din
Monemvasia scutiri de taxe (1284, 1316), iar celor din Ioannina le-a acordat

394 Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 91.


395 Giurescu, Târguri, p. 132.
396 Vezi Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 139-140.
397 Ştefan Olteanu, „Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara

Românească”, în RdI, XVI (1963), nr. 6, p. 1260-1267; mai nou, vezi Traian-Valentin
Poncea, Geneza oraşului medieval românesc extracarpatic (secolele X-XIV) (Bucureşti: Editura
Biblioteca Bucureştilor, 1999), p. 18-19.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 179

privilegii juridice, cu dreptul de a-şi alege un reprezentant propriu (1319)398.


Există însă numeroase neconcordanţe, ce nu susţin existenţa influenţei bizantine
în geneza oraşelor din Ţara Românească. În zona de contact dintre spaţiul locuit
de români şi cel de influenţă bizantină au existat aşezări urbane, precum erau
cele de pe linia Dunării, de la Dinogeţia, Capidava sau din insula Păcuiul lui
Soare etc. Acestea au funcţionat ca centre administrative şi economice bizantine
până la sfârşitul secolului al XII-lea, după care s-au aflat succesiv sub mai multe
stăpâniri, bulgară, tătară, iar bizantină, în final otomană. În acest context, multe
dintre ele au decăzut sau au evoluat într-un cadru diferit şi având o altă
organizare, care nu a lăsat urme durabile în organizarea centrelor orăşeneşti de la
nord de Dunăre, de mai târziu. În plus, domnii Ţării Româneşti au intrat târziu
în contact cu regiunea Dunării, la jumătatea sec. al XIV-lea, când primele oraşe
ale ţării erau deja formate. De altfel, aceste oraşe s-au dezvoltat din sens opus,
dinspre Carpaţi şi Transilvania spre Dunăre, şi nu dinspre Dunăre şi Bulgaria
vecină. Nici măcar pentru Bulgaria nu avem informaţii dacă a fost aplicat
sistemul de privilegii târzii din Imperiul Bizantin, căci ne lipsesc izvoarele în
acest sens. În fine, analiza instituţiilor şi a terminologiei urbane din Ţara
Românească şi Moldova confirmă lipsa influenţei bizantine399.
Cronologic, geneza urbană are loc mai târziu în Ţara Românească faţă
de Europa Centrală. Spaţiul locuit de români este printre ultimele pe calea
urbanizării, după ce, în secolul al XIII-lea, acest fenomen a cuprins Polonia şi
Ungaria, inclusiv Transilvania; invaziile mongole din 1241 şi după au întârziat
temporar acest proces400. După Ţara Românească, Moldova a încheiat ciclul
transformării urbane în această regiune. Se confirmă astfel cele spuse de Paul
Bairoch, care considera că între anii 1000 şi cca. 1350 se realizează sistemul de
oraşe european, care va rezista în linii mari până în secolul XIX. Oraşele din
ţările române se încadrează în perioada de final a genezei urbane de pe
continent401. Procesul de tranziţie spre tipul de aşezare cu caracter urban s-a
încheiat în Ţara Românească în felul următor: în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, pentru oraşele cu colonişti din Transilvania, Câmpulung, Argeş,
Târgovişte şi, probabil, Râmnicu Vâlcea; în secolul al XIV-lea, pentru Brăila; la

398 Charanis, „Town and Country”, p. 135-136; Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”,

p. 82-86.
399 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea

(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980), p. 58.


400 În Ungaria şi Polonia, invazia mongolilor a avut drept urmări extinderea procesului

acordării de libertăţi pentru comunităţile din oraşe (Rady, Medieval Buda, p. 15-16).
401 Paul Bairoch, Cities and Economic Development. From the Dawn of History to the Present, transl.

Cristopher Braider (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 153. Nu ştim în ce


măsură marea epidemie de ciumă din 1349-1352 a afectat ţările române şi aşezările ce păşeau
aici pe drumul urbanizării.
180 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, pentru Floci, Piteşti,


Târgşor, Gherghiţa, Buzău şi Ocna Mare; în sec. al XV-lea, pentru Râmnicu
Sărat şi Slatina; în secolul al XVI-lea, pentru Bucureşti, Craiova, Târgul Jiului şi
Cornăţel. La stabilirea acestei cronologii foarte util este privilegiul confirmat de
Dan al II-lea negustorilor din ţară. Acest izvor este unic, deoarece menţionează
în prima parte a secolului al XV-lea cele mai importante aşezări în care se aflau
locuri de schimb, de unde plecau negustori care comercializau produse pe piaţa
Braşovului: Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila, Buzău şi
Floci. Lipsesc Râmnicu Vâlcea, Slatina şi Piteşti, care sunt însă amintite în alte
acte402. Este curios faptul că oraşele Ţării Româneşti nu figurează în rândul celor
358 de centre urbane din aşa-zisa „listă a oraşelor” (şi cetăţilor) de la Kiev,
realizată în ultima parte a secolului al XIV-lea403. Cea mai plauzibilă explicaţie a
acestei situaţii este oferită de Constantin C. Giurescu404, anume enumerarea
aşezărilor pe baza unor liste regionale; cel care a întocmit lista nu a avut una şi
pentru Ţara Românească, altfel nu se explică de ce faţă de oraşele şi cetăţile din
Moldova, de Silistra, Chilia sau Vicina, localităţi ca Argeş, Câmpulung sau Brăila
nu apar. Lista este foarte utilă pentru Moldova.
Pentru secolele XIV-XVI am identificat 16 oraşe, alături de care au
funcţionat mai multe târguri locale. Reţeaua urbană a Ţării Româneşti nu
cunoaşte nici măcar în secolul al XVI-lea densitatea întâlnită în centrul şi apusul
Europei. Şi în Ţara Românească, oraşele s-au dezvoltat ca repere comerciale şi
de popas pe drumurile care străbăteau ţara, dar distanţa medie dintre aşezări este
destul de mare, de 50-60 km. Cea mai urbanizată regiune a ţării se afla între
râurile Olt şi Ialomiţa, în zona submontană, care a dat şi denumirea de Muntenia
pentru toată partea de ţară de la est de Olt. În acest spaţiu, distanţa medie dintre
oraşe este de cca. 40 km. Ţinând cont de aceste cifre, oraşele de la sud de
Carpaţi deserveau un teritoriu întins în jurul lor, pe o rază de cel puţin 20-30 de
kilometri. Zonele mai izolate sau prea îndepărtate de oraşe erau deservite de
târguri. Cea mai redusă densitate demografică se află în sudul şi estul ţării, unde
s-au dezvoltat şi cele mai puţine oraşe. După secolul al XIII-lea, secolul marilor
invazii mongole, a urmat un secol de tranziţie, mai liniştit, când au fost condiţii
pentru formarea ca oraşe pentru Brăila, Floci sau Gherghiţa, pentru ca din
secolul al XV-lea pericolul atacurilor otomanilor ce controlau sudul Dunării să
accentueze starea demografică precară de aici. Privind harta răspândirii oraşelor
observăm câteva „goluri urbane”:

402 DRH, B, I, p. 131, nr. 69.


403 Alexandru Andronic, „Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor mai
vechi izvoare ruseşti”, în Romanoslavica, seria Istorie, XI (1965), p. 209-215; vezi şi anexa de
la p. 216.
404 Giurescu, Târguri, p. 71-72.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 181

1. în Muntenia, în Câmpia Bărăganului, între Brăila şi Buzău sau între


Floci şi Gherghiţa; între Bucureşti şi Slatina;
2. în Oltenia, în zona dealurilor de la nord de Craiova, între râurile Jiu şi
Olt, dar şi între Jiu şi Dunăre405. Nu excludem existenţa aici a unor târguri aflate
în sate (dependente de boieri), implicate doar în comerţul local. Izvoarele scrise
nu le menţionează, astfel că aceste târguri nu pot fi identificate, eventual, decât
pe cale arheologică.
În ceea ce priveşte distribuţia în teritoriu a oraşelor, observăm aşezarea
lor pe „linii”, la limita între unităţi geografice, deservind regiuni cu orientări
economice diferite. Primul grup de oraşe se află la marginea munţilor:
Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Târgul Jiului; următorul grup, în zona de
contact dintre dealurile împădurite şi câmpie: Râmnicu Sărat, Buzău, Gherghiţa,
Târgşor, Târgovişte, Piteşti, Slatina şi Craiova; în câmpie se află Bucureşti şi
Cornăţel; ultimul grup este format din oraşele de la Dunăre, Brăila şi Floci,
cărora li s-ar fi adăugat Giurgiu, luat de otomani, şi Severinul, aflat mai mult sub
stăpânirea regatului maghiar. Această distribuţie are legătură cu evoluţia
cronologică a oraşelor, pentru că sub munte se află cele mai vechi oraşe, în care
s-au aşezat importante comunităţi venite din Transilvania, în timp ce la câmpie
se află oraşele noi, apărute din iniţiativă domnească. Acolo unde domnia şi-a
extins puterea, acolo au apărut şi oraşele. Centrele de sub munte se aflau la
ieşirea din zona înaltă a drumurilor care făceau legătura cu centrele comerciale
din Transilvania, Braşov şi Sibiu, astfel că oraşele de la sud de munţi sunt
corespondentele celor de la nord, fiind pentru acestea cele mai apropiate pieţe
de desfacere a produselor.
Societatea românească era una majoritar sătească, iar oraşele s-au
distanţat treptat de sate prin câteva trăsături fundamentale. În primul rând,
aceste aşezări aveau funcţie economică, jucau rolul de piaţă pentru hinterland şi
întreţineau relaţii comerciale cu oraşele din exterior, în primul rând cu cele din
Transilvania; ca ocupaţie principală a locuitorilor predomina comerţul, fapt
dovedit şi de intensa circulaţie a mărfurilor şi a monedei; meşteşugurile erau
secundare, asigurând necesarul local. Al doilea element, poate cel mai important
în susţinerea diferenţierii oraşului de sat în evul mediu, vine din direcţia
statutului juridic. Oraşele Ţării Româneşti aveau instituţii proprii, diferite de cele
ale satului: judeţul şi pârgarii erau exponenţii autonomiei urbane, care cuprindea
în esenţă libertatea membrilor comunităţii, dreptul de judecată şi de a avea
stăpâniri în vatra oraşului. Autonomia era garantată printr-un privilegiu, dar era
limitată de domnie, care lua de la orăşeni o serie de taxe şi avea reprezentanţi

405 Slaba densitate demografică din regiunile de margine ale Ţării Româneşti este remarcată
şi de străini: „domnul Ţării Româneşti […] avea o ţară mare şi încăpătoare şi cu mai puţin
popor în unele ţinuturi de margine” (Walerand de Wavrin în Călători străini, vol. I, p. 112).
182 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

care îi apărau interesele. Din acest motiv, centrele urbane aveau şi funcţie
administrativă, majoritatea fiind reşedinţe de judeţ şi găzduind o curte
domnească. Apăsate de taxe, comunităţile de orăşeni din Ţara Românească nu
au avut niciodată puterea să ridice ziduri de piatră pentru a se apăra. În plus,
presiunea otomană din secolele XV-XVI, ce în mod normal ar fi avut drept
consecinţă fortificarea oraşelor, a avut un efect invers. Creşterea dependenţei
domnilor faţă de Poartă a făcut ca şansa ridicării unor ziduri să fie pierdută sau
nepermisă. Cu toate diferenţele, oraşul păstra o strânsă legătură cu mediul rural.
Fiecare oraş avea moşia sa pe care unii locuitori se ocupau cu agricultura.
Oraşele din Ţara Românească nu s-au închis niciodată faţă de lumea satului;
economia urbană nu putea funcţiona independent de economia rurală, ci
complementar acesteia.
Pornind de la criteriile care separă lumea orăşenească de cea rurală, dar
şi de la diferenţierile terminologice, se poate face o tipologie pentru oraşele Ţării
Româneşti. Astfel, pornind de la aspectul juridic, deosebim oraşe domneşti şi
târguri pe moşii boiereşti sau mănăstireşti; din rândul primelor, diferenţiem
oraşe cu autonomie extinsă (Câmpulung) şi oraşe cu autonomie limitată
(celelalte). Din punct de vedere economic, oraşele erau ierarhizate în funcţie de
nivelul schimburilor şi al producţiei locale: centrele mari, precum Câmpulung,
Târgovişte, Argeş, Târgşor, Gherghiţa, Buzău şi Râmnicu Vâlcea erau implicate
într-un comerţ foarte activ cu oraşele transilvane de peste munţi; se adaugă
Brăila şi Floci, oraşe-porturi aflate în relaţii cu centre de la Marea Neagră şi
Orient; oraşe precum Slatina, Cornăţel sau Râmnicu Sărat se evidenţiau doar
printr-un schimb la nivel local406. Un singur oraş s-a dezvoltat pornind de la o
exploatare minieră, Ocna Mare, unde se scotea sare. Pornind de la funcţia
administrativă, întâlnim oraşe în care se aflau reşedinţe domneşti şi oraşe în care
nu se aflau curţi sau oraşe-reşedinţă de judeţ (majoritatea) şi centre care nu
îndeplineau această funcţie (Ocna Mare, Gherghiţa şi Cornăţel). Funcţia
religioasă, deşi fără un rol deosebit în ceea ce priveşte fenomenul de geneză, are
importanţa sa în evoluţia unor oraşe, datorită impactului pe care l-au avut asupra
vieţii urbane instituţii ca mitropolia (în Argeş, apoi Târgovişte şi Bucureşti) sau
episcopiile (în Râmnicu Vâlcea şi Buzău).

406 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-304.


YZ

Structuri instituţionale, sociale, etnice şi economice

Administraţie urbană, privilegii

Pentru publicul larg, oraşul-comună, înconjurat de ziduri puternice, care


ducea politică proprie, bătea monedă şi întreţinea armate sau flote, reprezintă
imaginea tipică a oraşului medieval. Acesta însă reprezenta o excepţie chiar şi în
Occident, pentru că majoritatea aşezărilor urbane se bucurau doar de autonomie
internă, fiind în continuare dependente de regi sau principi1. Felul în care s-au
acordat libertăţi oraşelor în vestul şi centrul Europei nu trebuie generalizat
pentru restul continentului, fiecare regiune având specificul său. Oraşele din
ţările române au beneficiat de un anumit grad de autonomie, mai redusă faţă de
centrele similare situate mai la vest. Şi la baza acestei autonomii a stat privilegiul,
care în evul mediu reprezenta un „fragment de putere”2, o sumă de drepturi la
care autoritatea centrală renunţa în favoarea altor categorii sociale. Condiţiile în
care se produceau astfel de cedări de drepturi au fost foarte diverse de la o
regiune la alta.
În ţările române, la fel ca în Ungaria, Polonia sau Serbia, cel care a
reglementat drepturile oraşelor a fost monarhul. În teritoriul locuit de români,
instituţia monarhiei a preluat modelul bizantin, afirmându-se ca fiind de drept
divin şi revendicând o autoritate superioară tuturor celorlalte. Pornind de la
această bază, domnia a încercat, şi a reuşit într-o anumită măsură, să-şi
subordoneze celelalte puteri în stat. Pe fondul încercărilor de centralizare, care
au implicat o organizare temeinică a sistemului administrativ şi fiscal, s-au aşezat
şi raporturile cu comunităţile care păşeau pe drumul urbanizării3. Pentru cele
mai vechi oraşe ale ţării, Argeş, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte,

1 Paul M. Hohenberg, Lynn Hollen Less, The Making of Urban Europe, 1000-1950

(Cambridge: Harvard University Press, 1985), p. 42.


2 Şerban Papacostea, „Statul românesc în secolele XIV-XVI. Rolul său în consolidarea

entităţii poporului român”, în Papacostea, Geneza statului, p. 146-147.


3 Ibid., p. 143-148.
184 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

momentul când s-a stabilit ce drepturi şi ce obligaţii aveau fiecare este secolul al
XIV-lea4. Primul reper cronologic în acest sens este ulterior acordării primelor
privilegii, în 1389, când termenul varoş apare în actele interne pentru prima dată5.
Folosirea de către cancelarie a acestui termen este strâns legată nu numai de
afirmarea drepturilor domneşti (exprimate prin formula varoş gospodstva mi – „oraş
al domniei mele”), dar şi de existenţa în aşezarea respectivă a unei autonomii
instituţionale, confirmată de puterea centrală. În esenţă, orăşenilor li s-a
recunoscut libertatea personală, dreptul de a se judeca după propriile norme, de
a-şi alege reprezentanţi, de a stăpâni deplin terenuri în vatra aşezării, de a folosi
moşia din jur; în unele cazuri s-au acordat scutiri pentru anumite taxe şi vămi.
Dreptul de a ţine un târg săptămânal sau un bâlci anual era acordat sau
confirmat tot de către domnie. În cazul Câmpulungului, mai exista dreptul de
„comunitate închisă”; fără acordul orăşenilor, nici un străin nu se putea aşeza în
oraş. În schimb, domnia a impus de la început reprezentanţi proprii, care
răspundeau de cei ce nu făceau parte din comunitatea orăşenească,
supravegheau luarea unor taxe şi se ocupau de respectarea hotărârilor domneşti.
Domnul îşi păstra un drept superior de stăpânire asupra moşiei oraşului, ce era
astfel considerat domnesc6. Privilegiul se prezenta sub forma unui act ce era
adus periodic pentru a fi reînnoit. Numele sub care aceste adevărate carte
urbane apar în Ţara Românească este de „cărţile oraşului”7. Cu excepţia
Câmpulungului, nu s-a păstrat forma completă a nici uneia din aceste „cărţi, ci
doar fragmente de privilegiu ce fac referire la moşia oraşului şi unele scutiri de
taxe (Târgovişte, Gheghiţa, Piteşti)8. Este de asemenea posibil ca unele privilegii,
anume cele ce priveau scutiri, să fi avut doar o aplicabilitate temporală limitată,
de câteva decenii sau un secol, în nici un caz pe parcursul întregului ev mediu
(precum probabil privilegiul Târgoviştei, amintit în timpul lui Dan al II-lea)9.
Oraşele şi-au pierdut mare parte din documente, distruse în timpul numeroaselor
lupte din evul mediu, dar mai ales în vremea nesfârşitelor războaie din secolul al
XVIII-lea. Să nu uităm contribuţia incendiilor, foarte frecvente în epocă. E
drept că şi comunităţile orăşeneşti sunt „vinovate” de această situaţie. Din sec.
al XVI-lea a început un lent proces de erodare a autonomiei urbane, astfel că

4 DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144.


5 Ibid., I, p. 28, nr. 10.
6 Această concepţie a supravieţuit până în sec. al XVIII-lea, inclusiv (Theodor Codrescu,

Uricariul, vol. XI (Iaşi: 1889), p. 252-253).


7 DIR, XVII, B, I, p. 389, nr. 350.
8 O situaţie asemănătoare întâlnim în Serbia, unde nu s-a păstrat nici o cartă dintre cele care

conţineau privilegiile acordate minerilor saşi, deşi ştim din alte surse că aceştia aveau
autonomie (Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 161). Amintim periodic cazul Serbiei,
deoarece prezintă numeroase similitudini cu Ţara Românească.
9 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 185

oraşele, pierzându-şi drepturile, nu au mai fost interesate să-şi păstreze


documentele vechi care, practic, nu mai prezentau importanţă. Acolo unde
privilegiile mai reprezentau ceva, precum la Câmpulung, comunitatea a fost mai
interesată să le conserve. Mult mai atente în păstrarea şi transmiterea în timp a
documentelor au fost mănăstirile. Nu trebuie exclusă posibilitatea ca pentru
unele oraşe să nu fi fost dat un privilegiu scris, ci doar o simplă poruncă a unui
domn, prin care se întărea acordarea unor drepturi către o anumită comunitate,
după modelul oraşelor mai vechi.
În izvoarele interne, conducătorul comunităţii orăşenilor poartă un
singur nume, cel de judeţ. În actele slavone, este numit sudeţ, în cele latine judex,
iar în cele germane Richter10. În toate cazurile, numele înseamnă acelaşi lucru,
„judecător”, şi îşi are originea în atribuţia iniţială pe care acest personaj o
deţinea, judecata11. În oraşele din vestul şi centrul Europei, cei ce purtau nume
precum judex, scultetus sau advocatus erau iniţial reprezentanţi ai regelui sau
seniorilor, împărţind judecata în numele acestora. În schimb, prima instituţie a
orăşenilor a fost consiliul juraţilor, ce s-a implicat în lupta pentru obţinerea de
drepturi şi pentru controlul pieţei interne. În urma acestor dispute, orăşenii au
obţinut dreptul ca alegerea lui judex să le aparţină. Juraţii au continuat să deţină
un rol important, asigurându-se că judele nu va concentra o putere prea mare în
mâinile sale12. Pentru Ţara Românească, Transilvania vecină a reprezentat un
adevărat model pentru felul în care au apărut oraşele şi s-au acordat privilegii.
Acesta este şi motivul pentru care la sud de Carpaţi se regăsesc numeroase
elemente întâlnite şi în organizarea oraşelor de la nord de munţi13. În acest sens
avem cazul oraşului Câmpulung, unde se distinge evoluţia de la instituţia greav-
ului (iniţial ereditar), specifică grupului coloniştilor, la cea a judeţului (ales),
specifică comunităţii orăşenilor. La Târgovişte, birăul şi folnogul au funcţionat o
vreme concomitent cu judeţul14, acesta din urmă impunându-se ca lider unic al
orăşenilor. Judeţilor li se adăugă un alt organism ce asigura auto-guvernarea,
consiliul orăşenesc, format din pârgari.
Chiar dacă instituţia exista din secolul XIV, primul judeţ de oraş este
amintit în documente la Târgovişte în 142415, câţiva ani mai târziu (cca. 1433-
10 Ibid., p. 102, nr. 52; DH, vol. XV, partea 1, p. 277, nr. 503; Iorga, Scrisori de negustori, p. 7,

nr. VII.
11 În documentele medievale redactate în limba latină, termenul judex are numeroase sensuri:

oficial al statului, aristocrat, comite, duce, om al comitelui ce avea însărcinări juridice,


administrator de domeniu, asesor etc. (Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 561-563).
12 Fritz Rörig, The Medieval Town, ed. D.J.A. Matthew (Berkeley: University of California

Press, 1967), p. 23-24; Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 23-24; Zientara, „Socio-
Economic and Spatial Transformation”, p. 76-77.
13 Detalii la Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 85-114.
14 DRH, B, I, p. 102, nr. 52; vezi şi ibid., p. 83, nr. 39.
15 Ibid., p. 102, nr. 52.
186 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

1437) fiind pomeniţi şi pârgarii din acest oraş16. În 1425, întâlnim pe Haneş
pârgar, actul în care este pomenit neindicând locul de unde acesta provenea17.
Judeţul şi cei 12 pârgari erau aleşi anual în urma unei adunări a comunităţii
orăşeneşti. În fiecare centru urban existau o dată şi un loc anume pentru
ceremonia acestei alegeri. Singurele informaţii care s-au păstrat sunt târzii şi se
referă la cele mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti: Câmpulungul şi Târgoviştea.
În Câmpulung, s-a păstrat unica mărturie din ţările române care prezintă în
detaliu ceremonia alegerii judeţului. În prima monografie din istoriografia
modernă referitoare la un oraş din Ţara Românească, C. D. Aricescu descrie într-un
stil romantic felul în care era ales conducătorul oraşului18. El a preluat mărturiile
bătrânilor din oraş, având şi experienţă în familie, tatăl său fiind unul din ultimii
judeţi ai Câmpulungului. Ceremonialul prezentat în monografia lui Aricescu nu
poate fi mai vechi de secolul al XVIII-lea, dar cu siguranţă păstra măcar o parte
din tradiţia medievală, fiind deci demn de luat în considerare. Oraşul era
împărţit în două tabere care alegeau proporţional pe cei 12 pârgari; aceştia, la
rândul lor, alegeau pentru fiecare tabără un reprezentant. Până în sec. al XVII-
lea, inclusiv, saşii şi românii alegeau alternativ judeţul19. Încă din acest secol, saşii
erau în curs de asimilare. Ei şi-au pierdut limba dar şi-au păstrat religia catolică20,
astfel că atunci când se alegea noul judeţ, se alăturau uneia dintre cele două
tabere amintite mai sus, înclinând balanţa spre reprezentantul celei mai
puternice, care dădea judeţul pentru următorul an. Acesta era ales dintre
locuitorii cei mai cinstiţi şi influenţi ai oraşului, iar dacă se dovedea a fi demn de
această poziţie, putea fi ales şi în alţi ani21. În izvoare, întâlnim judeţi ai
Câmpulungului care au condus mai mulţi ani la rând (cu periodică realegere),
fără a fi înlocuiţi22. Data alegerii judeţului era prima marţi după Paşti, iar locul
era în „biserica lui Negru Vodă” (viitoarea mănăstire Câmpulung), unde
reprezentanţii celor două tabere erau duşi cu alai de către pârgarii ce îi susţineau.
Dezbaterile aveau loc în piaţa oraşului din faţa bisericii, loc ce a păstrat până
târziu denumirea de Piaţa Judeţului. Alesul pârgarilor intra apoi în biserică, unde
era binecuvântat şi depunea în faţa altarului un jurământ de credinţă.
Ceremonialul se încheia cu prezentarea noului judeţ în faţa orăşenilor şi cu
ospăţul de rigoare, în care alesul dădea 12 vedre de vin, câte una pentru fiecare

16 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 251, nr. CCXI.


17 DRH, B, I, p. 112, nr. 57.
18 C.D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, partea I (Bucureşti: 1855);

fragment în C.D. Aricescu, Scrieri alese, ed. Dan Simonescu, Petre Costinescu (Bucureşti:
Editura Minerva, 1982), p. 335-361.
19 Călători străini, vol. VII, p. 452.
20 Ibid., vol. V, p. 209.
21 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 131.
22 Dumitru I. Băjan, Documente de la Arhivele Statului, vol. I (Câmpulung: 1929), p. 55.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 187

pârgar23. Judeţului i se predau de către pârgari însemnele puterii sale: sigiliul,


vechile cărţi şi catastiful oraşului, pe care le păstra în casa sa sau în biserica
oraşului. Până în secolul al XVIII-lea, actele şi sigiliul se aflau la biserica catolică
a Sf. Iacob cel Mare24. Am detaliat acest ceremonial pentru că, probabil, un
obicei asemănător trebuie să fi existat şi în celelalte oraşe ale Ţării Româneşti,
fiecare având propriile tradiţii. La Târgovişte, o mărturie târzie consemna
alegerea pârgarilor la cele şase răspântii ale oraşului, la fiecare răspântie fiind
aleşi doi pârgari; aceştia alegeau apoi pe judeţ25. Se pare că alegerea judeţului era
făcută indirect de orăşeni. La vot nu participau toţi locuitorii oraşului, ci numai
cei care erau consideraţi membri ai comunităţii. Aceştia îi alegeau pe pârgari în
aşa fel încât fiecare cartier să fie reprezentat, iar ulterior pârgarii erau cei care îl
alegeau pe judeţ. Alegerea coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, de obicei
sărbătoarea sfântului protector al oraşului. După alegere, principalii
reprezentanţi ai oraşului, pârgarii, „oamenii buni şi bătrâni” şi preoţii de vază,
uneori şi judeţul nou ales, mergeau la domn, pentru a obţine de la acesta
confirmarea noului conducător al comunităţii26, situaţie ce nu este specifică
numai Ţării Româneşti27. Legitimitatea judeţului venea astfel din două direcţii:
de la comunitate, care îl alegea, şi de la domnie, care îl confirma.
Judeţul nu emitea niciodată singur vreun act, fiind întotdeauna însoţit de
cei 12 pârgari. Jurisdicţia sa se exercita doar în cadrul oraşului şi pe moşia
acestuia. Cei ce nu făceau parte din comunitate se aflau sub autoritatea
reprezentanţilor domnului, pârcălabii şi vornicii. La fel, clerul mănăstiresc
depindea de instanţele ecleziastice superioare. Ca şi în Moldova, cele mai multe
acte păstrate de la judeţi şi pârgari sunt de confirmare a vânzărilor sau
cumpărărilor de imobile sau pământ. Cu toate că ei au emis acte în domenii
dintre cele mai variate ale vieţii oraşului, s-au păstrat doar cele ce ţin de
stăpânirea unor bunuri mobile sau imobile, căci acestea erau importante, mai
ales când deţinătorul trebuia să-şi dovedească dreptul de proprietate. Orice
schimbare în ceea ce priveşte stăpânirea bunurilor sau a terenurilor din oraş sau
de pe moşia acestuia necesita mai întâi confirmarea din partea judeţului; apoi se
apela la confirmarea domnului28. Redactarea actelor se făcea de obicei în casa
23 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 132-133.
24 Ibid., p. 136; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 486-487; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 292, nr.
XLVII; Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 339; Călători străini, vol. VII, p. 460.
25 Mircea B. Ionescu, Târgoviştea, schiţe istorice şi topografice (Oradea: 1929), p. 41. Alegerea

judeţului de către pârgari, prezentă şi la Câmpulung, este întâlnită şi în Transilvania sau


Ungaria, în oraşele mai mari, unde judele era ales de (şi dintre membrii) consiliul lărgit al
oraşului; în centrele urbane mai mici, se pare că întreaga comunitate făcea alegerea (Rüsz-
Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 89-90).
26 Călători străini, vol. VII, p. 452; Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 137.
27 Marsina, „Pour l'histoire des villes”, p. 34-35.
28 DRH, B, VII, p. 81, nr. 61; DIR, XVI, V, p. 369, nr. 388; VI, p. 4, nr. 4 şi altele.
188 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

judeţului29, unde acesta îşi afla reşedinţa şi în calitatea sa oficială. La fel ca în


oraşele din Serbia, probabil şi Moldova, nu exista o clădire special destinată să
găzduiască pe reprezentanţii oraşului (primăria, Rathaus din oraşele din Europa
Centrală)30. În mod simbolic, locul primăriei este luat de biserica oraşului, care
găzduia privilegiile şi sigiliul (precum la Câmpulung)31.
Cea mai importantă componentă a puterii judeţului era cea juridică.
Asistat de pârgari sau de „oamenii buni şi bătrâni”, reprezentantul comunităţii
judeca pricinile din oraş sau cazurile în care obiectul judecăţii ţinea de oraş,
având rolul de primă instanţă, ulterior putându-se face apel la instanţa
domnească. În câteva situaţii la judecată participa şi pârcălabul sau
episcopul/mitropolitul, însă este vorba de situaţii de la finalul evului mediu,
când autoritatea judeţilor începe să scadă32. Majoritatea pricinilor identificate în
documentele păstrate se referă la stăpâniri de locuri de casă, prăvălii, vii sau
pământuri din oraş şi de pe moşie. Judeţul avea dreptul de a ancheta şi depune
mărturie în cauze judecate direct de domn sau de dregătorii acestuia. El putea da
şi încasa amenzi (gloabe) pentru pricini mai puţin semnificative33 şi trimitea
domnului cauze pentru judecată, probabil pe cele care îi depăşeau autoritatea34.
În istoriografia românească, există o amplă dezbatere referitoare la
introducerea sau nu în oraşe a unor elemente juridice împrumutate din aşa-zisa
„lege germană”. Cu excepţia lui Nicolae Iorga, majoritatea istoricilor nu au
susţinut această idee35. În favoarea introducerii măcar parţiale în oraşele din
Ţara Românească a unor astfel de elemente stau câteva argumente: prezenţa
unor hospites de origine germană; instalarea lor printr-o posibilă locatio în oraşele
cele mai vechi ale ţării; privilegiul ce le-a permis accesul la conducerea acestor
oraşe; terminologia de origine germană a unei bune părţi din instituţiile oraşului;

29 DIR, XVII, B, I, p. 249, nr. 235 şi I, p. 130, nr. 130.


30 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 168. Cum procesul de obţinere de drepturi de către
oraşele din ţările române nu a fost dus la capăt, datorită circumstanţelor locale, comunităţile
nu au avut puterea de a-şi ridica o primărie. Doar pentru Moldova există câteva sugestii în
izvoare că un astfel de sediu al puterii orăşeneşti ar fi existat (vezi mai jos). În regatul
Ungariei, în majoritatea oraşelor, primăria a apărut abia la începutul sec. al XV-lea (Katalin
Szende, „The Uses of Archives in Medieval Hungary”, în The Development of Literate
Mentalities in East Central Europe, ed. Anna Adamska, Marco Mostert (Turnhout: Brepols,
2004), p. 119).
31 Iorga, Studii şi documente, I-II, p. 292, nr. XLVII.
32 DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr. 26; p. 32, nr. 40; DRH, B, XXI, p. 37, nr. 25.
33 DIR, XVI, B, V, p. 73, nr. 76; XVII, B, IV, p. 349, nr. 354.
34 DRH, B, XXIV, p. 360, nr. 269.
35 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. Adrian Anghelescu (Bucureşti: Editura Eminescu,

1981), p. 115; N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, reluată în Opere economice, ed.
îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), p. 83-84;
Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 189

dreptul de judecată şi de deţinere deplină a terenurilor din oraş. Din păcate,


starea izvoarelor este destul de precară, informaţiile privitoare la normele după
care se conduceau orăşenii lipsind aproape cu totul. Cercetarea privilegiilor
oraşului Câmpulung oferă câteva detalii ajutătoare. În primul rând acestea
pomenesc „obiceiul cel bătrân”, folosit în „legea şi judecata lor stătătoare”36.
Ultima formulă arată că dregătorii domnului nu aveau voie să se amestece în
judecata locuitorilor, căci exista o „lege” şi un „obicei” al oraşului. Cum la
Câmpulung exista o comunitate semnificativă de saşi, probabil unele elemente
de drept german au pătruns în această „lege”37. Dacă aceste elemente au
supravieţuit până în secolul al XVII-lea şi dacă au căpătat vreodată o formă
scrisă este greu de spus. În oraşele în care nu avem atestată nici un fel de
colonizare, presupunem că exista un „obicei al oraşului”, care îmbina dreptul
cutumiar cu elemente specifice vieţii urbane.
Judeţul împreună cu orăşenii împărţeau anual loturile de pământ de pe
moşia oraşului38. Toţi cei care se stabileau sau aveau case în oraş aveau dreptul
de a deţine astfel de loturi39. De altfel, judeţul avea puterea de a face şi
hotărnicii, uneori acest lucru fiindu-i solicitat chiar de domn40. Nu rare au fost
situaţiile când judeţii veneau personal în faţa domnului pentru a-i reprezenta pe
orăşeni în diferite procese. Majoritatea informaţiilor păstrate se referă la
protejarea drepturile orăşenilor asupra moşiei oraşului. Locuitorii din Argeş au
avut un proces ce a durat mai bine de un secol pentru o parte din moşia lor, ce
fusese dăruită mănăstirii Argeşului de către ctitorul ei, Neagoe Basarab41.
Aceeaşi situaţie în cazul orăşenilor din Gherghiţa, care s-au judecat cu un sat
vecin pentru o parte din moşie42. Există însă şi momente când orăşenii încercau
să se extindă pe seama vecinilor. Judeţul şi pârgarii din Râmnicu Vâlcea au

36 DRH, B, XXV, p. 262, nr. 250.


37 După cum argumenta şi Andrzej Janeczek pentru oraşele din Rutenia, acordarea dreptului
german ţinea de prezenţa unui mediu german şi catolic. Şi în Rutenia au existat
compromisuri, prin care s-a extins aplicabilitatea dreptului de la Magdeburg la grupuri
ortodoxe şi s-a stabilit o paritate în ceea ce priveşte distribuirea puterii municipale (Andrzej
Janeczek, „Ethnicity, Religious Disparity and the Formation of the Multicultural Society of
Red Ruthenia in the Late Middle Ages”, în On the Frontier of Latin Europe, p. 37-40). Moldova
prezintă mai multe cazuri de acest fel, după cum se va vedea mai jos.
38 DRH, B, XXV, p. 80, nr. 63; XXXII, p. 302, nr. 292; Călători străini, vol. V, p. 80.
39 DRH, B, II, p. 335, nr. 175.
40 Ibid., IV, p. 11, nr. 9.
41 Procesele sunt amintite în acte emise de Radu de la Afumaţi (ibid., II, p. 464, nr. 249 şi

III, p. 52, nr. 30), Pătraşcu cel Bun, Mircea Ciobanul (ibid., V, p. 145, nr. 131) sau Petru cel
Tânăr (ibid., p. 207, nr. 191 şi p. 221, nr. 205); nici unul nu dă dreptate locuitorilor din
Argeş, considerând validă hotărârea lui Neagoe Basarab.
42 Ibid., V, p. 225, nr. 208.
190 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

încercat fără succes să preia satul Uliţa, de lângă oraş, afirmând că acesta este sat
domnesc43.
În fine, judeţul şi pârgarii interveneau în favoarea orăşenilor în disputele
comerciale pe care le aveau cu locuitori din alte oraşe, din ţară sau din afară. În
arhivele Braşovului şi Sibiului s-au păstrat numeroase documente care certifică
strânsele legături ce existau între aceste oraşe şi cele din Ţara Românească.
Conducătorii din Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte au întreţinut
o bogată corespondenţă pe probleme comerciale cu omologii lor din
Transilvania. În câteva acte, judeţii adeveresc apartenenţa la comunitate a unor
membri. Interesant este un document de la 1500, emis de judeţul şi pârgarii din
Argeş care, împreună cu negustorii din oraş, confirmă că un anume Gherghe, ce
trăise anterior în Râmnic, devenise între timp membru al comunităţii lor. Actul
fusese solicitat de orăşenii din Sibiu, care nu-i îngăduiau lui Gherghe să facă
negoţ deoarece în Râmnic izbucnise o molimă şi ei credeau că negustorul venea
de acolo44. Tot pe la 1500, judeţul şi pârgarii din Brăila confirmau că un anume
Mihoci Latineţul se stabilise în oraşul lor de cinci ani45. Nu ştim dacă cei cinci
ani reprezentau termenul necesar pentru a fi recunoscut ca membru al unei
comunităţi de orăşeni; probabil era mai puţin. De asemenea, nu ştim care erau
condiţiile pentru care cei care veneau din alt oraş puteau fi acceptaţi.
Judeţii care se bucurau de încrederea domnului erau trimişi şi cu
însărcinări diplomatice sau economice46. Totodată ei reprezentau comunitatea la
reuniuni importante internaţionale. În 1415, izvoarele germane menţionează
participarea la conciliul de la Constance (1414-1418) a delegaţiilor din câteva
oraşe din Ţara Românească: Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş), Newmarckt
(Piteşti sau Târgşor), Zurm (Severin?) şi alte oraşe, al căror nume nu poate fi
recunoscut47. Probabil era vorba de reprezentanţi ai comunităţilor catolice,
alături de care a venit cavalerul Tugomir (sau Dragomir), trimis de Mircea cel
Bătrân48.
Izvoarele din epocă nu ne transmit nimic concret cu privire la veniturile
judeţului. Ei aveau se pare dreptul la o anumită parte din amenzile pe care le
dădeau la judecăţi sau din taxele luate pentru eliberarea de acte de proprietate49.

43 Ibid., VII, p. 52, nr. 39.


44 P.P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470 – 1653) (Bucureşti: 1938), p. 19, nr. XI.
45 Bogdan, Documente şi regeste, p. 236, nr. CCXXVI.
46 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 304, nr. CCXLIX; Bogdan, Documente şi regeste, p. 267,

nr. LXXXI.
47 Constantin I. Karadja, „Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa (în Baden) în

anul 1415”, în AARMSI, seria III, tom VII (1926-1927), p. 70-71, 82-83.
48 Ibid., p. 63.
49 Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 282; Răuţescu, Câmpulung, p. 142.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 191

Majoritatea judeţilor deţineau o poziţie socială şi economică importantă în oraş,


fiind implicaţi în afaceri cu oraşele de peste munţi50.
Alături de judeţ şi de consiliul pârgarilor, un rol însemnat în oraş îl
aveau „oamenii buni”, numiţi şi „oamenii buni şi bătrâni” (dobri i stari liudi)51.
Din secolul al XVI-lea, rolul lor creşte, la fel rolul preoţilor, în special al celor de
la bisericile domneşti52. În majoritatea cazurilor, „oamenii buni” apar doar ca
martori la diverse tranzacţii; ca emitenţi îi întâlnim împreună cu judeţul şi
pârgarii doar în cazuri deosebite53. Condiţiile particulare din Ţara Românească
(dar şi din Moldova) au făcut ca grupul „oamenilor buni” să nu capete o formă
instituţionalizată, cum era sfatul mare în oraşele din Transilvania, păstrând doar
un rol consultativ. În cazuri de importanţă majoră, îl însoţea pe judeţ când
reprezenta oraşul la procese, cum erau cele care priveau moşia oraşului, sau
când se solicita domniei întărirea vechilor drepturi. În rândul lor identificăm pe
membrii aşa-zisului „patriciat urban”, meliores din actele latine, de unde şi numele
de „mari” din câteva documente interne54.
Nu s-au păstrat informaţii legate de participarea „oamenilor buni”, a
judeţului şi pârgarilor la marile adunări ale ţării. Informaţiile despre acestea sunt
sumare, dar presupunem că erau chemaţi şi reprezentanţii orăşenilor. De
asemenea, nu avem nici o mărturie directă referitoare la existenţa unor adunări
ale orăşenilor. Putem totuşi considera că în această categorie intrau adunările
pentru alegerea judeţului şi pârgarilor sau cele întrunite în momente însemnate
din viaţa oraşului. Denumiri precum „orăşenii” sau „toţi oamenii buni şi
bătrâni” fac trimitere la astfel de reuniuni. O adunare de acest fel trebuie să se fi
întrunit în 1597, când orăşenii din Târgovişte au acceptat cedarea unei părţi din
moşia oraşului către mănăstirea Golgota, în urma daniei lui Pătraşcu cel Bun55.
În oraşele din Ţara Românească nu întâlnim o arhivă propriu-zisă. În
schimb, exista un registru numit catastif, în care se păstrau în copie diferitele acte
emise de judeţ sau diversele tranzacţii încheiate în oraş. De la judeţii de oraş nu
s-au păstrat numai acte slavone. Corespondenţa păstrată cuprinde numeroase
scrisori trimise oraşelor din Transilvania, o bună parte fiind redactate în latină
sau germană. Cunoaşterea limbilor vremii şi a formularului necesar redactării
50 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 236, nr. CCXXV; p. 267, nr. LXXXI; Manolescu,

„Cu privire la problema patriciatului”, p. 98.


51 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81-82, nr. LVI; p. 193, nr. CLIX; DRH, D, I, p. 351,

nr. 255; B, IV, p. 118, nr. 90; V, p. 87, nr. 81; p. 291, nr. 266.
52 DIR, XVI, B, V, p. 275, nr. 289; p. 294, nr. 307; DRH, B, XI, p. 64, nr. 48; XXII, p. 494,

nr. 261.
53 DRH, B, V, p. 291, nr. 266; XI, p. 354, nr. 268.
54 Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 92.
55 DRH, B, XI, p. 355, nr. 268; p. 357, nr. 269. În actul din 1597, apar ca martori judeţul, cei

12 pârgari şi „toţi oamenii buni şi bătrâni orăşeni”, care includ: patru foşti judeţi, trei preoţi,
trei negustori, un logofăt, un zugrav, un grec şi unsprezece alţi orăşeni.
192 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

actelor arată că cel puţin în sec. al XV-lea exista o cancelarie orăşenească, în care
lucrau dieci permanenţi sau temporari. Aceştia erau specializaţi în scrierea
documentelor oraşului, în citirea poruncilor domneşti, a corespondenţei, în
consemnarea hotărârilor judecătoreşti sau în ţinerea evidenţelor oraşului (în
oraşele mari, la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Buzău)56. Din secolul XVI, în
oraşele noi sau în cele reşedinţă domnească, actele sunt scrise de grămătici de la
cancelaria domnească, de orăşeni cu ştiinţă de carte sau de preoţi57.
Oraşele au avut şi dreptul de a deţine un sigiliu. La origine, acest drept
era domnesc, în consecinţă comunitatea orăşenească nu se puteau folosi de el
decât dacă exista o concedare din partea domnului58. La fel se petrecuse în
Ungaria, unde saşii au primit dreptul de a avea sigiliu de la rege. Diploma andreană
din 1224 prevedea: „le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete (sigillum), care
să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştri în chip lămurit”59. În mod similar,
atunci când au recunoscut instituţiile reprezentative ale orăşenilor, domnii Ţării
Româneşti le-au acordat şi dreptul de a avea un sigiliu propriu, un adevărat
simbol al autonomiei. Nu ştim dacă această concedare a cunoscut şi o formă
scrisă, de confirmare oficială, probabil că nu; nu s-a păstrat nici un act în acest
sens. Sigiliul – numit „pecete” în limba română (peciat este varianta slavă a
latinescului sigillum60) – aparţinea comunităţii, şi nu judeţului, care se folosea de
el doar în calitate de reprezentant ales al acestei colectivităţi; ca persoană
particulară, judeţul avea sigiliul său. Prin aplicarea lor, sigiliile dădeau formă
oficială documentelor emise de autorităţile oraşului, fiind puse pe acte de
întărire, cărţi de judecată, hotărnicii, mărturii, acte emise pentru domnie, către
alte oraşe etc.61
Sigiliile erau timbrate sau imprimate. Cele timbrate erau puse în ceară, în
general folosindu-se ceara neagră, verde şi albă, mai rar cea roşie62, pentru a nu
se face confuzie cu sigiliul domnului63. Din sec. al XVI-lea, sigiliile sunt tot mai
des imprimate sau puse în tuş negru sau în fum, modalitate întâlnită mai ales la

56 DRH, B, II, p. 302, nr. 157; XI, p. 94, nr. 69; Radu Manolescu, „Cultura orăşenească în
Ţara Românească în sec. XV–XVI”, în AUB, seria Istorie, XVIII (1969), nr. 2, p. 38–39.
57 DRH, B, VIII, p. 121, nr. 73; p. 173, nr. 109; p. 211, nr. 136; p. 535, nr. 329; DIR, XVI, B,

V, p. 456, nr. 471; DRH, B, XI, p. 195, nr. 150.


58 Emil Vîrtosu, „Despre dreptul de sigiliu”, în Studii şi cercetări de numismatică, III (1960),

p. 338, 342-343; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România (Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977), p. 183.
59 DIR, veacul XI, XII şi XIII, C, I, p. 209, nr. 157. Vezi, ca un exemplu, cazul Clujului, în

Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 117-120.


60 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 333.
61 Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; DH, vol. XV, partea 1, p. 309, nr. 568.
62 D. Năstase, F. Marinescu, Les actes roumains de Simonopetra (Mont Athos). Catalogue sommaire

(Atena: Manoutios, 1987), p. 26, nr. 59; Călători străini, vol. VI, p. 111.
63 Năstase, Marinescu, Les actes roumains, p. 27-28, 31, 34, nr. 68-69, 74, 82, 104.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 193

actele fără importanţă deosebită. Ca mărime, sigiliile oraşelor erau mijlocii şi


mici, având cca. 3-4 centimetri, iar ca formă, erau rotunde. Cele mai vechi sigilii
cunoscute de oraşe au o semnificaţie legendară, cuprind reprezentări
hagiografice, religioase sau amintesc de ocupaţiile locuitorilor: o pasăre
(Câmpulung); o acvilă (Argeş); Maica Domnului cu Pruncul (Târgovişte); Sfânta
Treime (?) (Râmnicu Vâlcea); scena Bunei Vestiri (Bucureşti); cruce latină
(Piteşti); un peşte (Floci)64. Dan Cernovodeanu a identificat două perioade de
evoluţie a sigiliilor oraşelor: 1. perioada clasică, în secolele XIV-XV, când
mobilele din armele oraşelor au fost influenţate de heraldica din spaţiul central-
european (precum la Câmpulung); sigiliile din această perioadă dau dovadă de o
bună execuţie artistică, reprezentările fiind corecte din punct de vedere heraldic;
2. perioada modernă, începând din secolul al XVI-lea, când se remarcă o lentă
decădere în tehnica de realizare a sigiliilor, dar şi în respectarea canoanelor
heraldice; mobilele sunt plasate direct în câmpul sigilar, constituind mai mult
nişte embleme decât steme propriu-zise (precum la Argeş). Majoritatea oraşelor
se pare că aveau un singur exemplar al sigiliului; când acesta se uza, datorită
folosirii îndelungate, era schimbat, păstrându-se de obicei tiparul sigilar original.
În timp, reprezentările noi devin imitaţii tot mai stângace după cele vechi,
punând probleme specialiştilor interesaţi de descifrarea evoluţiei sigilografiei
urbane. Legenda sigiliilor oraşelor mai vechi nu aminteşte nici numele, nici
instituţia judeţilor sau pârgarilor, şi cuprinde doar menţionarea numelui oraşului
căruia îi aparţineau sau un text religios (în cazul oraşelor cu sigilii cu simboluri
religioase)65.
Cele mai mari discuţii le-au ridicat sigiliile celor mai vechi oraşe. La
Câmpulung, sigiliul exista din secolul al XIV-lea66. La fel ca sigiliile oraşelor Baia
şi Roman din Moldova, legenda sigiliului Câmpulungului era în latină:
Si<gillum> + Campo + Longo; scutul rotund este de tip german şi cuprinde ca
emblemă o pasăre67. Ca un detaliu semnificativ, sigiliul a fost păstrat până în
1713 în biserica catolică a oraşului, informaţie ce arată că la origine sigiliul a

64 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 482-501; Dan Cernovodeanu, Ioan N. Mănescu, „Noile steme
ale judeţelor şi municipiilor din Republica Socialistă România”, în RA, 36 (1974), nr. 1-2,
p. 8-11, 65-74; Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 184; Ştefan S. Gorovei, „Am pus
pecetea oraşului”, în Magazin istoric, XII (1978), nr. 2, p. 35-38, 55; Maria Dogaru, Din
heraldica României (Bucureşti: Editura JIF, 1994), p. 66-67; Marius Păduraru, „Cele mai vechi
sigilii ale oraşului Piteşti, imprimate pe două acte inedite din prima jumătate a secolului al
XVII-lea”, în HU, XVI (2008), nr. 1-2, p. 177-180.
65 Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 183-184; Cernovodeanu, Mănescu, „Noile steme

ale judeţelor”, p. 8-9.


66 Primele sigilii în Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67; Iorga, Studii şi documente, vol. I-II,

p. 275, nr. VI.


67 Vîrtosu, Din sigilografia, p. 483 – 491; Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric.

Album sigilografic (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976), p. 162-163, fig. 149.
194 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

aparţinut comunităţii saşilor68. Emil Vîrtosu credea că între pasărea din sigiliul
oraşului şi emblema similară (pasăre cruciată) din stema Ţării Româneşti există o
legătură. Acelaşi lucru s-a spus despre sigiliul oraşului Argeş, care are o
reprezentare şi mai originală, ce trimite spre spaţiul bizantin, acvila bicefală.
Textul legendei acestui sigiliu este slavon şi trimite la o renovare a sigiliului, din
secolul al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea69. Legenda sigiliului oraşului
Târgovişte conţine o formulă asemănătoare cu cea de la Argeş, numai că de
această dată se precizează numele domnului în timpul căruia s-a făcut renovarea,
Neagoe Basarab. Probabil, ambele sigilii au fost refăcute în vremea şi din
porunca sa70.
Din privilegiile oraşelor Ţării Româneşti s-au păstrat doar câteva,
majoritatea în copii târzii. Am discutat deja prevederile şi condiţiile în care a fost
emis cel mai extins şi mai complet privilegiu, cel al oraşului Câmpulung. Acesta
lăsa în întregime orăşenilor dreptul de a se judeca potrivit „obiceiului” lor, nici
un dregător al domnului neavând voie să intervină. O prevedere întâlnită numai
în acest oraş este dreptul locuitorilor de a stăpâni deplin terenuri nu numai în
vatră, precum în alte oraşe, ci şi pe moşie; domnia şi boierii nu aveau nici un
drept pe moşie. Dacă vreun orăşean murea fără urmaşi, averea sa rămânea
oraşului. O bună parte din dările pe care alţi orăşeni erau obligaţi să le dea
domniei nu apar la Câmpulung, la fel taxele ce se luau pentru vânzarea sau
cumpărarea de produse în piaţa oraşului; vin aveau voie să vândă numai cei ce
locuiau aici71 (o prevedere similară întâlnim şi la Cluj72). Autonomia de la
Câmpulung îşi are explicaţia în perioada de formare a oraşului. Privilegiul dat
coloniştilor veniţi în a doua parte a secolului al XIII-lea s-a inspirat din actele
similare date saşilor din Transilvania; modelul a venit deci de peste munţi.
Privilegiile păstrate ale celorlalte oraşe se referă doar la scutiri de taxe
sau la moşie. Orăşenii din Târgovişte au beneficiat de un privilegiu păstrat doar
într-o confirmare, dată de Dan al II-lea în intervalul 1424-1426, 1427-143173.
Comunitatea primea scutire de toate dările şi vămile din ţară, cu excepţia celor

68 Aricescu, Istoria Câmpulungului, p. 136; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 486-487; Iorga, Studii şi
documente, vol. I-II, p. 292, nr. XLVII; p. 293, nr. XLIX; Georgescu, Cronica franciscanilor din
1764, p. 339; Călători străini, vol. VII, p. 460.
69 Emil Vîrtosu şi Maria Dogaru susţin că acest sigiliu preia o reprezentare mai veche, din

timpul lui Mircea cel Bătrân (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 494-495; Dogaru, Din heraldica, p.
66), în timp ce Pavel Chihaia merge pe varianta refacerii acestui sigiliu în timpul lui Neagoe
Basarab (Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti (Bucureşti: Editura Meridiane,
1974), p. 99).
70 DRH, B, II, p. 192, nr. 94; XI, p. 354, nr. 268; Bogdan, Documente şi regeste, p. 310, nr.

CLXXXVII.
71 DRH, B, XXIII, p. 252, nr. 144; XXV, p. 262, nr. 250 şi p. 468, nr. 424.
72 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 105-106.
73 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 195

din propriul lor oraş. Ei urmau să dea vamă doar din ceară, 12 ducaţi la o majă,
la fel cum dădeau braşovenii74, iar pentru şofran, fier şi bumbac, vama era
micşorată („cum aţi dat în zilele vechilor domni”). Pomenirea acestor „vechi
domni” trimite la emiterea acestui privilegiu de către un înaintaş al lui Dan al II-lea,
probabil unul din domnii din a doua parte a sec. al XIV-lea. Scutirile date pentru
Târgovişte nu sunt la fel de generoase precum cele de la Câmpulung, unde
orăşenii erau liberi de vămi în propriul oraş. Domnia dorea să păstreze o sursă
sigură de venituri, mai ales că este vorba de oraşul ce devenise reşedinţa
principală a ţării; în schimb, locuitorii puteau să circule liberi cu mărfurile lor
prin ţară. Orăşenii din Târgovişte au primit şi o reducere a dărilor pentru vinul
pe care-l obţineau din viile aflate în moşia oraşului, una din sursele lor principale
de venituri. De o reducere asemănătoare au beneficiat şi orăşenii din Piteşti. Nu
s-au păstrat documente în acest sens, dar în inscripţiile a două cruci din 1635,
una situată lângă Târgovişte, alta lângă Piteşti, este consemnat cuantumul dărilor
pe vin ce urmau să le ia slujitorii domnului75.
Alte fragmente de privilegiu avem pentru Argeş, Gherghiţa şi Târgşor.
Orăşenii din Argeş încasau o parte din vama târgului, cedată în sec. al XVI-lea
mănăstirii din oraş76. Cei din Gherghiţa şi Târgşor invocau târziu, în secolul
XVIII, o scutire pentru dările ce se luau din produsele obţinute pe moşia
oraşului (dijma); din păcate nu s-a păstrat nici un izvor din secolele XIV-XVI
care să confirme această iertare de dări77.
Precum în alte ţări, nu trebuie să excludem ipoteza că privilegiile au
variat de la un oraş la altul, cunoscând forme şi conţinuturi diferite. Drepturile
mari (de judecată, deţinere liberă a locurilor din vatra aşezării, folosire a moşiei
etc) sunt întâlnite în toate oraşele. Însă, după cum a intuit şi Petre P. Panaitescu,
privilegiul se acorda individual, fiind dat comunităţii orăşenilor (în urma unei
negocieri), astfel că organizarea internă a acestora nu se baza pe obiceiul ţării,
idee ce susţine posibilitatea existenţei unor diferenţe între aşezările urbane; unele
au avut autonomie mai extinsă decât altele78.

74 Ibid., D, I, p. 197-198, nr. 120-121.


75 Virgil Drăghiceanu, „O tocmeală a lui Matei Basarab”, în BCMI, IV (1911), p. 148; XIX
(1926), p. 88; Radu Gioglovan, „O «tocmeală» a lui Matei Basarab privitoare la scutirea
târgoviştenilor de unele dări pentru vin”, în SAI, IV (1962), p. 45-47.
76 I. Ionaşcu, „Din relaţiile mănăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni”, în RIR, XIV

(1945), fasc. IV, p. 459.


77 Potra, Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor, p. 439, nr. 90; Documente privind relaţiile agrare în

veacul al XVIII-lea, vol. I (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1961), p. 735, nr. 584.
78 Vezi P.P. Panaitescu, “Oraşe din Moldova”, în Magazin istoric, III (1969), nr. 9, p. 17.
196 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Raporturi cu domnia

O altă caracteristică a oraşelor din Ţara Românească o reprezintă


dualismul instituţional, autorităţile alese ale orăşenilor fiind dublate de
reprezentanţi numiţi ai domniei. Dacă judeţul şi pârgarii se ocupau de
respectarea autonomiei oraşului, reprezentanţii domnului garantau respectarea
autorităţii acestuia şi asigurau perceperea dărilor. Fenomenul este întâlnit, în
diverse proporţii, în tot spaţiul european. În oraşele din Ţara Românească,
principalul om al domnului era pârcălabul, alături de care se afla vornicul, în
oraşele unde existau curţi domneşti. La vest de Olt, dregătorii domniei
răspundeau şi poruncilor marelui ban79. Existau mai multe tipuri de pârcălabi: de
oraş, de cetate, de sat sau de curte, fiecare cu jurisdicţia sa. Pârcălabii de cetate
aveau putere de comandă militară şi exercitau atribuţii judecătoreşti şi
administrative în cetăţi şi în teritoriul subordonat acestora, în timp ce pârcălabii
de sat judecau pricini mărunte în aşezările rurale80. Din pârcălabii de cetate
derivă cei de oraş. Ţara Românească a avut în secolele XIV-XV cetăţi la:
Poenari, Giurgiu, Turnu, cetatea Dâmboviţei, Bucureşti, Teleajen; la 1417,
Giurgiu şi Turnu au fost ocupate de turci, iar de la începutul secolului XVI,
restul au fost abandonate sau şi-au pierdut funcţia defensivă. Prima menţiune a
unui pârcălab este în privilegiul dat de Vladislav I negustorilor din Braşov
(1368), unde apare sub numele de „castelan”81. În acelaşi an, Dragomir,
castelanul cetăţii Dâmboviţa, lupta cu oştile lui Nicolae Lackfy, voievodul
Transilvaniei82. Originea dregătoriei trebuie căutată în mediul apusean, anume în
cel maghiar83, de unde a fost preluată şi adaptată în organizarea administrativă
de la sud şi est de Carpaţi. Numele provine din cuvântul maghiar porkolab84, care
la rândul său a preluat termenul german Burggraf85. În a doua parte a sec. al
XIV-lea, dregătoria a fost introdusă şi în oraşe; prima atestare este din 145186.
Atribuţiile pârcălabului erau juridice, fiscale, administrative şi militare. În
jurisdicţia sa intrau în primul rând cei care ieşeau din sfera de influenţă a

79 DIR, XVI, B, VI, p. 25, nr. 29.


80 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 360-361.
81 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; vezi şi ibid., B, I, p. 12, nr. 3.
82 Scriptores rerum hungaricarum, partea I, p. 311-312; traducerea fragmentului în Vasilescu,

„Cetatea Dâmboviţa”, p. 29.


83 În mediul apusean, termenul castellanus desemna la început pe un dregător însărcinat cu

conducerea unui castel, apoi pe stăpânul castelului (Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 153).
84 DLR, s.n., tom VIII, partea 3, p. 717-718.
85 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 294; Georgescu, „Le régime de la propriété”, p. 73.

Există şi o altă teorie, potrivit căreia la origine ar fi nu Burggraf, ci cuvântul latin purcravius,
care cunoaşte şi varianta Burgrabius, tot cu înţelesul de castelan (Antonius Bartal, Glossarium
mediae et infimae latinitatis regni Hungariae (Leipzig: 1901), p. 86, 545).
86 DRH, B, I, p. 186, nr. 106.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 197

judeţului: cei din aşa-numitele „12 sate”, din hinterlandul oraşului (oameni
dependenţi), şi cei care trăiau în oraş dar nu făceau parte din comunitate
(slujitori, ţigani robi). Acolo unde existau curţi, probabil aveau atribuţii legate şi
de acestea, alături de vornici. Pârcălabii strângeau şi vămile cuvenite domniei din
produsele ce tranzitau aşezarea şi din cele ce se comercializau în târgul ţinut în
oraş87. Singurii orăşeni despre care ştim că erau scutiţi de vama pârcălabilor din
oraş erau cei din Câmpulung (în oraşul lor) şi Târgovişte (în alte oraşe decât al
lor)88. Vama plătită de orăşenii din Argeş a fost cedată egumenului mănăstirii de
lângă oraş, care strângea taxa cu propriul pârcălab89. De vămi erau scutite şi
unele mănăstiri, precum Cozia şi Nucetul90. Împreună cu judeţul, pârcălabii se
ocupau de respectarea liniştii. Ei aveau puterea „să caute pentru curvii şi pentru
hoţii, iar pe cei care-i va găsi să-i globească şi să le facă certare”; cei cu „vină
mare” urmau să fie trimişi în faţa domnului91.
Asemănător cu pârcălabul, dar de altă origine, era chefalia din Silistra
(Dârstor), oraş situat la sud de Dunăre. Acesta este menţionat la 1404-1406 într-un
document în care Mircea cel Bătrân solicita chefaliei din Silistra să lase „în pace”
bălţile mănăstirii Cozia de la gura râului Ialomiţa92. Mircea cel Bătrân a stăpânit
Silistra pentru puţin timp, între 1388-1389 şi 141793. Dregătoria chefaliei este de
certă origine bizantină, în limba greacă numele însemnând „căpetenie”94. În
timpul Paleologilor, chefalia era alături de prokathemenos cel mai important
reprezentant al împăratului în oraşele imperiului. Avea însărcinări administrative,
fiscale şi juridice nu numai asupra oraşelor, ci şi asupra regiunilor din jur;
strângea taxe şi judeca pricini legate de stăpânirile funciare, de viaţa cotidiană
etc. În carta acordată în 1319 de Andronic al II-lea oraşului Ioannina, tribunalul
urban format din „oameni buni”, aleşi de comunitate, era condus de un chefalia,
ce era de obicei numit de împărat din rândul membrilor familiei imperiale sau ai

87 Ibid., p. 186, nr. 106; p. 219, nr. 128; Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă

(1718-1739), ed. îngrijită de Gheorghe Lazăr (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 108-110.
88 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
89 DRH, B, XI, p. 49, nr. 34.
90 Ibid., XXIII, p. 237, nr. 135.
91 Dinu C. Giurescu, „Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin

Brîncoveanu”, în SMIM, V (1962), p. 366, nr. 1.


92 DRH, B, I, p. 63, nr. 28.
93 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 257-258; Petre Ş. Năsturel, „Une victoire du voïvode

Mircea l'Ancien sur les turcs devant Silistra (c. 1407-1408)”, în Studia et Acta Orientalia,
Bucureşti, I (1957), p. 242-243; vezi şi DRH, B, I, p. 63, nr. 28; p. 70, nr. 32. Mai nou, Sergiu
Iosipescu consideră că domnii Ţării Româneşti şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din
Dobrogea încă din timpul lui Radu I (Iosipescu, „Contribuţii la istoria domniei principelui
Radu I”, p. 26-31).
94 Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 296; Georgescu, Bizanţul şi instituţiile, p. 58, nota 91.
198 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

aristocraţiei locale95. Dregătoria a fost preluată şi în Serbia şi Bulgaria. Iniţial,


câte un kefalija se afla în calitate de comandant militar (rezida în fortăreaţă), în
fruntea oraşelor de hotar Skopje şi Scutari, luate de la bizantini. În timpul
împăratului Ştefan Dušan, dregători cu acest nume sunt numiţi la conducerea
fiecărei provincii a statului (župa)96. Reşedinţele lor erau în oraşele importante,
care aveau câte un mic district numit metochion al oraşului, ce conţinea satele din
imediata vecinătate (metoh gradski)97. Situaţia a fost identică în fostele provincii
bizantine intrate în stăpânirea ţaratului bulgar, în rândul cărora s-a aflat şi
teritoriul Silistrei, unde kephalia era cel ce conducea o unitate teritorial-
administrativă98. Şi Ţara Românească a preluat obiceiul ca oraşelor nou-cucerite
să li se recunoscută autonomia internă. În Silistra se aflau mulţi greci, care
probabil şi-au păstrat modul de organizare de influenţă bizantină; locuitorilor
oraşului li se datorează inscripţia grecească din 1407-1408, pusă în semn de
recunoaştere a faptului că Mircea scăpase oraşul de ameninţarea otomană99.
Funcţia locală de chefalia a fost păstrată, Mircea cel Bătrân numind un om de
încredere. Probabil acest dregător primise încă din perioada stăpânirii bizantine
autoritate în regiunea din jurul oraşului, inclusiv la nord de Dunăre, dovadă actul
din 1404-1406 în care i se cerea să nu intervină în bălţile situate la nord de
fluviu, până în preajma oraşului de la Floci100. Dregătoria nu a fost introdusă în
celelalte oraşe ale ţării, unde exista deja funcţia de pârcălab101. O situaţie
asemănătoare întâlnim la Cetatea Albă şi Chilia, când aceste oraşe au intrat în
stăpânirea Moldovei102.
Al doilea dregător al domnului din oraşe era vornicul. După cum îi
spune şi numele (din dvor, „curte” în slavonă), acesta se ocupa la origine de
curtea domnească. În Ţara Românească în secolele XIV-XVI am identificat
curţi în oraşele: Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Gherghiţa,
Târgşor, probabil şi Râmnicu Vâlcea, respectiv Slatina; se adaugă curtea banului
de la Craiova. Curtea principală a domnului era condusă de marele vornic, de
obicei un boier important, membru al sfatului domnesc. Vornicii din oraşele

95 Pljakov, „Le statut de la ville Byzantine”, p. 75-79.


96 Jireček, La civilization serbe, p. 8, 27-28.
97 Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 175.
98 Ivan Biliarsky, „Some Observations on the Administrative Terminology of the Second

Bulgarian Empire (13th-14th Centuries)”, în The Expansion of Orthodox Europe. Byzantium, the
Balkans and Russia, ed. Jonathan Shepard (Aldershot: Ashgate Variorum, 2007), p. 335.
99 Năsturel, „Une victoire”, p. 246-247.
100 Donat, Domeniul domnesc, p. 114.
101 Georgescu, Bizanţul şi instituţiile, p. 58.
102 Vezi mai jos.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 199

Ţării Româneşti nu se ridică la importanţa celor din Moldova. Apar în puţine


izvoare şi aveau probabil atribuţii fiscale, juridice şi militare103.
Obligaţiile orăşenilor faţă de domn pot fi grupate în câteva mari
categorii: 1. taxele directe (individuale sau pe construcţii) şi dările luate pe
produsele obţinute pe moşia oraşului (doar pentru cei ce se ocupau cu
agricultura); 2. taxele pe activitatea comercială (vămi); 3. muncile la cetăţi, mori,
fân, paza oraşului etc.; 4. obligaţia de a participa la oaste. Din punct de vedere
fiscal, orăşenii erau trataţi de către domn ca o categorie separată. Ei plăteau
„birul” oraşului, menţionat pentru prima dată într-un act emis de Mihail I104.
Taxa era strânsă de slujitorii aflaţi în subordinea pârcălabului, judeţul fiind cel
care fixa suma pe care trebuia să o dea fiecare orăşean. La o procedură
asemănătoare se apela şi în cazul prestaţiilor în muncă sau alte servicii. Nu ştim
dacă orăşenii erau scoşi la munci pentru domnie, la fel ca oamenii dependenţi;
probabil lucrau la întreţinerea unor construcţii ce priveau oraşul (mori, iazuri,
întărituri)105. În Transilvania, în oraşele ce au stăpânire deplină asupra hotarului,
aceste obligaţii fuseseră convertite într-o singură taxă, situaţie ce nu are
confirmare în Ţara Românească106.
Scutirile de dări pentru orăşeni (ca indivizi) au caracter excepţional şi
erau acordate tot de către domn107. În oraşe, funcţiona principiul
responsabilităţii colective: pentru cel care fugea sau nu putea da taxa oraşului
plăteau ceilalţi orăşeni108. La fel, în situaţia când se fura ceva, cei care păzeau
erau responsabili de plata pagubei109. Locuitorii oraşului, la fel ca cei ai satelor,
aveau obligaţia de a preda pe cei care făceau omoruri pe moşia lor, fiind pasibili,
în caz contrar, de plata în solidar a unei taxe numită duşegubina. Dintr-un act din
1559 aflăm că orăşenii din Floci fuseseră chemaţi la judecată de moştenitorii
unui evreu şi a patru femei, ce fuseseră ucişi în oraşul lor. Pentru că au predat
slujitorilor domneşti pe răufăcători şi lucrurile lor, locuitorii au scăpat de
represalii110. În alt caz, bucureştenii dintr-un cartier au fost obligaţi să plătească
taxa de mai sus într-o pricină de omor. După ce au plătit, orăşenii s-au
despăgubit vânzând o ocină a celui care înfăptuise crima; în acest caz,
responsabilitatea a revenit numai unei părţi din oraş, acolo unde se petrecuse
103 Paul I. Cernovodeanu, „Consideraţii privitoare la organizarea administrativă a oraşului
Bucureşti în secolele XVI – XVII”, în MIM, I (1964), p. 170.
104 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
105 CDTR, VII, p. 146, nr. 393.
106 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 79-80, 155.
107 DIR, XVII, B, I, p. 82, nr. 95; p. 89, nr. 101; III, p. 50, nr. 45.
108 CDTR, VI, p. 395, nr. 1072; p. 499, nr. 1334; Ştefan Trâmbaciu, Câmpulungul medieval în

cincizeci de documente (1368 – 1800) (Bucureşti: Editura Semne, 1997), p. 72, nr. 15.
109 CDTR, VII, p. 280, nr. 810.
110 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. II, partea 1, ed. Victor Eskenasy

(Bucureşti: Editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, 1988), p. 189, nr. X.
200 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

omorul111. Orăşenii nu erau scutiţi de îndatoririle militare, trebuind să dea un


număr de oşteni, ce probabil acţionau ca un corp aparte în oastea domnească.
Scutirea de oaste era rar acordată112.
În secolul al XIV-lea, pe măsură ce Ţara Românească şi-a definitivat
organizarea, au fost instituite vămi. Acestea aveau în primul rând importanţă
economică, aducând o categorie aparte de venituri la vistierie. În cazul vămilor
de hotar putem vorbi şi de o semnificaţie politică, pentru că domnia îşi afirma
prin controlul lor suveranitatea în raport cu puterile vecine113. Un act de la
Vladislav al II-lea precizează locurile unde se lua vamă: „la târguri, vaduri sau pe
drumurile munţilor, de la Severin până la Brăila”114. Vămile din târguri includeau
vămile din principalele oraşe, instalate în sau în apropierea pieţelor. Situate de-a
lungul principalelor drumuri, vămile erau de două tipuri: de trecere (prohodna) şi
pe mărfuri (trăjna)115. Influenţa maghiară s-a repercutat şi în domeniul vamal din
Ţara Românească, unde s-a introdus tarifarea pe baza tricesimii, faţă de vămile
din Moldova, ce au preluat şi elemente din sistemul vamal mongol116. În actele
scrise, vămile apar sub mai multe nume: tributum, termen latin folosit în actele
scrise în această limbă117; vama, cuvântul care s-a impus în limba română, având
origine maghiară (din vám)118; cumercă, termen cu origine în bizantinul
kommerkion, la rândul său provenit din latinescul commercium119; scala, termen ce a
desemnat iniţial porturile din Levant, unde negustorii genovezi şi veneţieni
aveau puncte comerciale; iniţial, scala reprezenta probabil numai vămile ce se
luau în porturi, pentru ca apoi termenul să se extindă, cuprinzând toate punctele
de ieşire şi de vamă din ţară120. La scală sau vamă se aflau schileri sau vameşi, a
căror însărcinare era de a controla traficul de mărfuri şi persoane, încasând
taxele vamale hotărâte de domnie121. Vămile erau concedate pe un an, de obicei
unor boieri122, practică ce exista încă din timpul lui Mircea cel Bătrân123. În

111 DIR, XVI, B, V, p. 476, nr. 493.


112 DRH, B, XI, p. 59, nr. 43 şi p. 87, nr. 64.
113 Istoria românilor, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et al. (Bucureşti: Editura

Enciclopedică, 1998), p. 174.


114 DRH, B, I, p. 186, nr. 106.
115 Ibid., p. 93, nr. 47; p. 118, nr. 62.
116 Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 100-101.
117 DRH, D, I, p. 86, nr. 46.
118 Scriban, Dicţionarul, p. 1390; Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 173-175.
119 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; Panaite, Pace, război şi comerţ, p. 260.
120 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 95, nr. LXXIV; DRH, B, III, p. 308,

nr. 187; Instituţii feudale. Dicţionar, p. 429.


121 DRH, B, I, p. 296, nr. 183; C. Rădulescu-Codin, I. Răuţescu, Dragoslavele (Câmpulung:

1923), p. 21.
122 DRH, B, I p. 279, nr. 172; II, p. 426, nr. 224; III, p. 117, nr. 71.
123 Ibid., I, p. 66, nr. 30.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 201

fiecare vamă se afla un catastif, în care se ţinea socoteala mărfurilor intrate şi


ieşite şi a taxelor plătite124, ca şi o „carte”, în care erau menţionate trecerile de
persoane125. Vămile jucau un rol hotărâtor în sistemul fiscal al ţării, veniturile
obţinute de domnie din acestea fiind destul de mari. Oraşele nu aveau mult de
câştigat, căci sumele obţinute mergeau la vistierie. Franco Sivori amintea că în a
doua jumătate a sec. al XVI-lea, din vămi se strângeau şi 60.000 de scuzi
anual126. Puţinele scutiri sau reduceri de vamă pe care le ştim au fost date unor
comunităţi (de exemplu, negustorilor din Târgovişte)127. Din afară, negustorii
din Braşov aveau reduceri consistente de taxe, în baza unui privilegiu comercial
dat încă din 1368, de când avem şi primele menţiuni de vămi128.
Nu putem încheia discuţia raporturilor dintre orăşeni şi domn fără a
pomeni şi existenţa unor conflicte între aceştia. Singura menţiune a unui astfel
de incident este consemnată de cronici, care pomenesc problemele pe care
orăşenii din Târgovişte le-au avut cu Vlad Ţepeş, care i-a considerat vinovaţi de
moartea unui frate al său. Domnul i-a pedepsit diferit pe orăşeni: cei „mari” şi
bătrâni (patriciatul) au fost traşi în ţeapă, iar cei tineri au fost luaţi de Paşti şi
duşi să lucreze împreună cu familiile lor la cetatea Poenari129. Cercetările au
arătat că este vorba de o acţiune din a doua domnie a lui Vlad, care a răzbunat
moartea fratelui său, Mircea, ucis în 1447 odată cu Vlad Dracul, tatăl celor doi.
Pedepsirea orăşenilor a fost plasată de istorici în 1457, când Vlad Ţepeş se afla
la Târgovişte130. Conflictul trebuie situat în contextul luptelor pentru putere
dintre cele două ramuri ale familiei domneşti, la care au luat parte atât marile
grupări boiereşti, cât şi membrii influenţi ai orăşenilor, a căror implicare politică
este scoasă acum la iveală131. Faptul că cei pedepsiţi au fost puşi la muncă la
cetate reprezintă o situaţie rar întâlnită; obligaţia muncii apare menţionată
formal în câteva acte, însă evenimentul descris mai sus reprezintă singura
atestare a punerii în practică (forţată) a acestei îndatoriri132. Dintre cronicile
interne, Istoria Ţării Româneşti relatează numai trimiterea tinerilor la muncă, în
timp ce în Istoriile domnilor se scrie despre trimiterea şi a femeilor şi copiilor.
Excepţională este trimiterea oamenilor la lucru în zi de Paşti, fapt ce l-a

124 Ibid., p. 278, nr. 172.


125 Ibid., II, p. 71, nr. 30.
126 Călători străini, vol. III, p. 14.
127 DRH, B, I, p. 109, nr. 55.
128 Ibid., D, I, p. 86, nr. 46.
129 Istoria Ţării Româneşti, p. 4; Istoriile domnilor Ţarii Românesti, p. 15; acest episod nu apare în

versiunea arabă a cronicii Ţării Româneşti.


130 DRH, B, I, p. 198, nr. 115; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula) între legendă şi adevăr

istoric, ed. a II-a (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 92-93.


131 Conflictul dintre Dăneşti (Vladislav al II-lea) şi Drăculeşti (Vlad Ţepeş) (vezi Chihaia, De

la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab, p. 150-151; Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 92-93).


132 DRH, B, I, p. 82, nr. 39.
202 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

determinat pe Nicolae Stoicescu să aprecieze pedeapsa aplicată orăşenilor ca o


formă mai gravă a duşegubinei133.

Moşia oraşului

În Ţara Românească, teritoriul oraşului era împărţit în două părţi: oraşul


propriu-zis şi moşia (ocina sau moşia). În zona de locuit se aflau casele, prăvăliile,
bisericile, dar şi vii, grădini, livezi şi mori. Deţinerea de terenuri şi imobile era
deplină în această zonă, proprietăţile putând fi vândute, cumpărate, schimbate
sau moştenite, fără încuviinţarea prealabilă a domnului134; era necesar în schimb
acordul comunităţii şi confirmarea judeţului şi a celor 12 pârgari. În perioada
secolelor XIV-XVI, beneficiari ai acestor stăpâniri au fost orăşenii; din a doua
parte a sec. al XVI-lea, creşte numărul proprietăţilor deţinute de mănăstiri,
boieri şi domn. Se remarcă totuşi diferenţe între oraşele mai vechi (Râmnicu
Vâlcea, Târgovişte) şi cele mai noi: în primele numărul stăpânirilor orăşenilor
continuă să fie preponderent. În Câmpulung, numai orăşenii aveau dreptul de a
deţine locuri în vatra oraşului, drept reînnoit periodic de către domni135. În
comunitatea orăşenilor funcţiona dreptul de protimisis, prin care o persoană
aflată în anumite raporturi de solidaritate (rudenie, vecinătate, devălmăşie etc.)
cu o alta, silită să-şi vândă anumite bunuri, avea prioritate la cumpărarea sau
folosirea acestora136.
Moşiile oraşelor din Ţara Românească cuprindeau rareori sate
(exceptând Floci137) şi ca întindere nu erau foarte mari. Doar moşiile oraşelor
vechi Câmpulung şi Argeş, ce erau situate în zona montană, aveau suprafeţe
mari şi cuprindeau mai mulţi munţi138. Putem căuta originea moşiilor oraşelor în
mai multe direcţii, toate având legătură cu domnul:
1. unde avem colonizări, principele a acordat noilor-veniţi teritoriul din
jurul aşezării pentru a se întreţine; în baza privilegiilor largi date de primii domni
ai ţării, coloniştii din Câmpulung şi, probabil, Argeş, au primit stăpânire deplină
asupra acestui teritoriu;
2. unde nu avem colonizări, situaţia este asemănătoare, cu precizarea că
terenul alocat fusese folosit de locuitori şi înainte ca aşezarea să devină oraş; se
schimbase doar statutul oamenilor, care din dependenţi ai domnului au devenit

133 Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976), p. 50.
134 Donat, Domeniul domnesc, p. 121.
135 Răuţescu, Câmpulung, p. 361; DRH, B, XXV, p. 262, nr. 250.
136 Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 275, nr. VI; p. 277, nr. IX; Instituţii feudale. Dicţionar,

p. 390-392.
137 DRH, B, VII, p. 13, nr. 12.
138 Răuţescu, Câmpulung, p. 360, 363; DRH, B, V, p. 221, nr. 205; XXIII, p. 252, nr. 144;

XXV, p. 468, nr. 424.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 203

liberi; pământul ce a format viitoarea moşie aparţinuse domnului, care l-a cedat
orăşenilor doar pentru a-l folosi.
Informaţii despre moşii ies de obicei la iveală atunci când domnii apelau
la dreptul lor de stăpânire asupra acestora şi începeau să facă danii din ele. Acest
proces a început timid în sec. al XVI-lea şi a devenit cronic în sec. al XVIII-lea,
când se dăruiesc moşii întregi. Beneficiarii daniilor din moşiile oraşelor erau de
obicei mănăstirile, ulterior şi boierii.
Pentru că în sec. al XVI-lea, importanţa economică a oraşelor era încă
recunoscută, domnii nu au dăruit moşii orăşeneşti. Au dăruit în schimb din
sursele lor de venituri, din vadurile, morile şi braniştile pe care le deţineau în
oraşe. Statisticile făcute de Ion Donat arată că, în afara curţilor, morile au
reprezentat cele mai numeroase bunuri pe care domnii le-au avut în oraşe139. Cu
excepţia Câmpulungului, danii de mori s-au făcut în toate celelalte oraşe din ţară.
Dreptul de a construi o moară era acordat prin carte domnească140, astfel că
domnul se folosea de acesta pentru a face danii, chiar dacă vadurile se aflau pe
moşiile oraşelor. Cel care primea dreptul de a face moară putea să îşi aleagă
orice vad, dacă acesta nu era deja folosit, primind totodată şi dreptul de a-şi
alege un loc împrejur. O situaţie asemănătoare cu morile întâlnim în cazul
braniştilor, care reprezentau o pădure rezervată folosinţei domnului141. În Ţara
Românească, majoritatea braniştilor se aflau în preajma oraşelor, fiind iniţial
ataşate moşiilor acestora. Apropierea de oraş făcea ca braniştile să fie mai uşor
de administrat şi supravegheat de către reprezentanţii domnului în teritoriu. Din
a doua jumătate a sec. al XV-lea încep daniile de branişti: Vlad Călugărul
dăruieşte mănăstirii Glavacioc braniştea de la Slatina142; Neagoe Basarab a dat
mănăstirii Argeş braniştea de la Piatra, mai sus de oraşul Argeş143; Radu de la
Afumaţi a făcut danie episcopiei din Buzău dreptul de a lua lemne din braniştea
de lângă oraş144, iar Radu Paisie dăruieşte întreaga branişte145.
Domnia mai putea dărui părţi din dările pe care le strângea de la orăşeni,
în special din cele care se luau din produsele obţinute din munca pământului de
pe moşie. Cel mai des era dăruită darea pe vin, numită vinărici (cel domnesc), ce

139 Donat, Domeniul domnesc, p. 116-120.


140 Emil Cernea, „Dreptul asupra vadului de moară”, în AUB, seria Drept, XL (1991), p. 93-99.
141 Semnificaţia termenului de branişte era iniţial de „loc de margine, fără stăpân”, intrat apoi

în domeniul domnesc. Din sec. al XV-lea, în documente, principalul sens al braniştei era de
pădure rezervată, în care exista interdicţie de intrare (braniti în slavonă înseamnă „a opri”)
(Instituţii feudale. Dicţionar, p. 56); vezi şi Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele
mai vechi timpuri până astăzi, ed. a III-a de Radu Cârneci (Bucureşti: Editura Orion, 2004),
p. 55-63.
142 DRH, B, I, p. 415, nr. 356.
143 Ibid., III, p. 245, nr. 153.
144 Ibid., II, p. 454, nr. 242.
145 Ibid., IV, p. 11, nr. 9.
204 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

constituia o sursă importantă de venituri. Aşa se întâmplă cu o parte din


vinăriciul de la Râmnicu Vâlcea, dăruit mănăstirilor Govora şi Ostrov146.
Vinăriciul de la Ocna Mare fusese făcut danie mănăstirii Bistriţa, 200 de vedre
de vin mergând la mănăstirea Iezer147. Mănăstirea Sfânta Troiţă de la Bucureşti
primise dreptul de a lua de la 150 de case din Târgovişte găleţile de grâu şi orz,
fân, brânză, un cântar de ceară şi 1.000 de vedre de vin148. Domnii nu renunţau
întâmplător la darea numită vinărici. Viile erau una din bogăţiile majore ale Ţării
Româneşti, majoritatea oraşelor având podgorii. Deţinerea de vie avea un statut
aparte pe moşiile oraşelor. Locurile în care se aflau vii în ţările române purtau de
obicei denumirea de „deal”, deoarece majoritatea viilor se aflau pe înălţimi, în
locuri bine expuse la soare. Obiceiul de a le numi astfel venea probabil din
Transilvania, unde „dealuri” cu vii apar la Sibiu încă din 1223 (mons vinearum de
villa Hermani)149. Astfel de „dealuri” sunt menţionate în Ţara Românească în:
Târgovişte, Bucureşti, Piteşti, Floci; nu sunt atestate în Câmpulung şi Argeş, ce
erau într-o regiune nepropice cultivării viilor. Viile de lângă oraşe se aflau în
primul rând în posesia orăşenilor150. Pentru că aceste vii erau în afara vetrei
locuite a oraşelor, şi în acest caz se aplica regula dreptului de folosinţă al
orăşenilor şi de deţinere a viţei, în schimbul plăţii unor dări, de obicei în vin.
Din sec. al XVI-lea, mănăstirile au primit tot mai multe vii de la domni.
Deoarece nu aveau forţa umană şi banii necesari pentru a le întreţine, acestea le
încredinţau tot orăşenilor, care le dădeau o parte din vin. Asupra viei, se exercita
deci o stăpânire dublă: cel care se ocupa de vie, de la punerea butaşilor în
pământ până la strânsul recoltelor, avea drept de transfer (vânzare, schimb) şi
folosinţă a viei; nu avea însă drept asupra pământului, ce rămânea în stăpânirea
proprietarului original151. Acest mod de lucru al viei nu este specific numai
ţărilor române. Orăşenii din Bratislava şi Trnava aveau vii proprii, însă
„închiriau” şi alte vii, de la marii deţinători de pământuri din zonă152.
O instituţie ignorată de cercetători o reprezintă aşa-numitele „12 sate”.
Ele sunt diferite de moşia oraşului, fiind amintite în documente abia în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea153. Reprezentau un grup de sate care serveau
nevoilor domnului în oraşe sau vămi, motiv pentru care erau alese din aşezările
146 Ibid., I, p. 457, nr. 280; p. 491, nr. 300.
147 Ibid., V, p. 364, nr. 326; XXIV, p. 145, nr. 110.
148 DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
149 Ibid., XI, XII şi XIII, C, I, p. 199, nr. 145.
150 DRH, B, XXII, p. 284, nr. 130.
151 D. Mioc, Maria Bălan, „Aspecte ale rentei funciare feudale în Ţara Românească.

Vinăriciul boieresc (otaştina)”, în SAI, VII (1965), p. 130-131); Damaschin Mioc, „Les
vignobles au Moyen Âge en Valachie. I. Les formes de propriété viticole”, în RRH, VI
(1967), nr. 6, p. 865-879.
152 Engel, The Realm of St Stephen, p. 259.
153 Vezi Potra, Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor, p. 344, nr. 5; p. 349, nr. 10 şi urm.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 205

aflate în apropiere acestora. Explicaţia lipsei prezenţei înainte de secolul al


XVII-lea ţine probabil de faptul că abia din această perioadă s-a împământenit
formula „12 sate” ca mod de denumire a lor, formulă pe care nu am identificat-o
în izvoarele anterioare. În Moldova, Dimitrie Cantemir, în a sa Descrierea
Moldovei, afirma existenţa aceluiaşi număr de sate în jurul centrelor urbane:
„oraşele sau târgurile Moldovei împreună cu 12 sate mai apropiate de ele”154.
Acolo ştim din documente că satele ce depindeau de curţile domnului din oraşe
erau grupate în ocoale, iar numărul lor a variat, nefiind de 12155. Se pune
întrebarea care a fost rostul acestor sate? Se aseamănă ele cu satele din
Moldova? În secolul XVII, sunt menţionate 12 sate nu numai în jurul oraşelor,
ci şi în jurul unor simple târguri şi vămi. Astfel de grupuri de aşezări sunt
amintite în jurul următoarelor localităţi: Râmnicu Sărat şi Buzău (grupate
împreună), Ruşii şi Zimnicea, Gherghiţa, Târgovişte, Piteşti şi Slatina, Bucureşti,
Focşani, Odivoaia şi Caracal156. Se adaugă cele de la Bucureşti şi de la vămile de
la Rucăr, Dragoslavele şi Câineni157. Probabil şi oraşele în care nu sunt amintite
(Argeş, Râmnicu Vâlcea) au avut grupul lor de sate, care până în secolul XVII
fuseseră deja dăruite. Ca jurisdicţie, aceste sate nu depindeau de oraş, pentru că
erau proprietăţi ale domnului, iar judeţul era reprezentantul orăşenilor; din acest
motiv, cel care răspundea de ele era pârcălabul. Oraşele din Ţara Românească
nu au avut suficientă autonomie şi nu au fost într-atât de puternice încât să-şi
poată forma un grup de sate pe care să le deţină şi administreze.

Structuri sociale

Izvoarele scrise arată că cei ce făceau parte din comunităţile urbane se


detaşau în interiorul societăţii medievale din Ţara Românească printr-o
denumire unică: varoşani (orăşeni). Judeţul şi pârgarii puneau „sigiliul orăşenilor”,
poruncile domnului erau către „orăşeni” şi chiar unele procese aveau loc între
diverse persoane şi „orăşeni”158. Existenţa unor judecăţi cu „orăşenii” confirmă
că exista o solidaritate în interiorul orăşenilor care, atunci când le erau
ameninţate drepturile, luptau pentru a le apăra159.
154 Dimitrie Cantemir, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. II, ed. Dan
Sluşanschi, Valentina Eşanu, Andrei Eşanu (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2007), p. 158,
274.
155 DRH, A, III, p. 188, nr. 96.
156 Giurescu, „Anatefterul”, p. 366, 373-377, 379-381, nr. 1, 10, 15-17, 19-22.
157 Ibid., p. 371, nr. 8; Călători străini, vol. X, partea 1, p. 181; Rădulescu-Codin, Răuţescu,

Dragoslavele, p. 21.
158 DRH, B, III, p. 271, nr. 168; p. 145, nr. 131; Dragomir, Documente nouă, p. 75, nr. 67 şi

multe altele.
159 Vezi procesele orăşenilor din Argeş şi Gherghiţa pentru moşia oraşului (DRH, B, IV, p. 201,

nr. 164; V, p. 145, nr. 131, p. 207, nr. 191, p. 221, nr. 205, p. 225, nr. 208 şi altele).
206 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Primele semne că o societatea urbană era deja conturată sunt din 1369,
când Vladislav I se adresează prin două acte catolicilor din ţara sa. Folosirea în
primul act a termenilor civibus, populis şi hospitibus cu privire la catolici arată că
exista deja diferenţiere în rândul acestora, unii făcând parte din grupul
orăşenilor privilegiaţi (cives şi hospites), alţii fiind încă în aşteptarea acestui statut
(populus)160. De asemenea, Biserica Catolică avea deja aici structuri bine
conturate, cu parohi şi preoţi (plebanis ac rectoribus)161. Lumea oraşului cunoştea o
ierarhie proprie încă din perioada de început. Pentru a înţelege mai bine această
ierarhie trebuie să ţinem cont de câteva criterii majore: statutul, ocupaţia şi
funcţia. Pentru perioada medievală, statutul juridic era foarte important, pentru
că împărţea oamenii în două: liberi şi neliberi. În comunitatea orăşenilor intrau
numai oameni liberi. Ocupaţional, detaşăm tot două mari categorii: negustori şi
meşteşugari. În fine, funcţia îi împărţea în oameni cu funcţii – judeţul, pârgarii,
preoţii, dregătorii domnului –, şi cei fără funcţii. Religia şi etnia au avut rolul lor
în societatea urbană din Ţara Românească, în comunităţile de orăşeni aflându-se
membri de origini şi cu orientări religioase diferite: români şi greci ortodocşi,
saşi şi unguri catolici, armeni, evrei, ţigani.
În vârf, se afla o categorie restrânsă de oameni, în care intra un mic grup
de orăşeni influenţi, categorie pe care preferăm să o numim „patriciat”, după o
denumire încetăţenită în istoriografie. Istoricii români au afirmat cu timiditate
existenţa acestui patriciat. De altfel, cu mici excepţii, în majoritatea studiilor
referitoare la centrele urbane din ţările române, societatea ocupă un loc redus162.
Radu Manolescu163, Konrad G. Gündisch164 şi Ştefan S. Gorovei165 sunt printre
puţinii care s-au îndreptat cu mai mare atenţie spre cercetarea şi înţelegerea
patriciatului din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. De obicei, membrii
acestui grup apar în regiunile de la sud de Carpaţi sub numele deja amintit de
„oameni buni”166 sau „orăşeni mari”167. În rândul lor intrau oamenii influenţi
din oraş: judeţii, pârgarii, negustorii şi meşterii cu avere, ce făceau afaceri la nivel

160 Ibid., I, p. 12, nr. 3.


161 Ibid., D, I, p. 98, nr. 56.
162 Excepţie fac lucrările următoare şi cele din notele de mai jos: Panaitescu, „Comunele

medievale”, p. 141-144; Giurescu, Târguri, p. 108-124).


163 Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 91-99.
164 Konrad G. Gündisch, „Patriciatul orăşenesc medieval al Bistriţei până la începutul

secolului al XVI-lea”, în File de istorie, Bistriţa, IV (1976), p. 147-181; Konrad G. Gündisch,


Das Patriziat Siebenbürgischer Städte in Mittelalter (Köln: Böhlau Verlag, 1993).
165 Ştefan S. Gorovei, „Note de istorie suceveană”, Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, X

(1983), p. 210-213; Ştefan S. Gorovei, „Cu privire la patriciatul orăşenesc în Moldova


medievală. Câteva observaţii preliminare”, în AIIAI, XXV (1988), nr. 1, p. 253-265.
166 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81-82, nr. LVI; p. 193, nr. CLIX; DRH, D, I, p.

351, nr. 255; B, IV, p. 118, nr. 90; V, p. 87, nr. 81; XI, p. 194, nr. 150 şi altele.
167 DIR, XVI, B, V, p. 240, nr. 265; DRH, B, XXI, p. 400, nr. 238 şi altele.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 207

înalt, ştiau carte şi duceau un stil de viaţă mai luxos decât restul orăşenilor. Una
dintre primele menţiuni ale unui „om bun” o întâlnim într-un act dat de Vlad
Dracul, care scria braşovenilor în legătură cu Zanvel din Târgovişte, ce fusese
omorât şi jefuit în Transilvania. Domnul solicita înapoierea valorilor pe care le
avea asupra sa, a căror descriere arată că Zanvel era un om foarte înstărit: 250 de
florini, 500 de perperi, o pungă cu 300 aspri şi un inel de aur în valoare de 10
florini. Hainele cu care era îmbrăcat trădează aceeaşi stare de prosperitate: haine
de Ypres, spadă şi şapcă. Personajul făcea parte din patriciatul din Târgovişte,
fiind în relaţii apropiate cu domnul, de vreme ce acesta dădea răgaz doar o
săptămână pentru ca vinovatul să fie găsit şi pedepsit, iar avutul să fie înapoiat
urmaşilor168. Alţi membri pot fi identificaţi după felul afacerilor în care sunt
implicaţi, ca şi după atitudinea faţă de ei a domniei sau a conducătorilor oraşului,
care le susţin interesele economice. În 1427, pentru fidelis noster Gaşpar din
Câmpulung intervenea regele Sigismund de Luxemburg, care cere o dispensă169.
Alexandru Aldea scria în 1431 în favoarea fiului lui Gaşpar, Ioan, care avea de
recuperat nişte datorii; Ioan era numit nobilis viri şi domini nostri et nostrum
continuum servitorem170. Un anume Peterman din Câmpulung este prezent la Roma
în anturajul aceluiaşi rege, în 1433, cu ocazia încoronării ca împărat; în iulie
acelaşi an, Peterman cerea în persoană de la papa Eugeniu al IV-lea indulgenţe
pentru cei ce urmau să viziteze şi să contribuie la repararea bisericii Sf. Iacob din
Câmpulung171. Legătura specială pe care Peterman o avea cu regele este
demonstrată şi de acordarea de către acesta a unui loc de aşezare în Transilvania,
folosit de orăşeanul din Câmpulung şi de familia sa după plecarea din Ţara
Românească, din motive politice172. Tot un orăşean de vază trebuie să fi fost şi

168 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 81, nr. LVI; DRH, D, I, p. 351, nr. 255.
Monedele cu numele „aspron" erau din argint si au fost bătute de-a lungul timpului atât de
bizantini, cât şi de bulgari sau turci. Când documentele nu menţionează explicit emitentul,
este imposibil de precizat din ce ţară proveneau si ce valoare exactă aveau.
169 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. III (Bucureşti: 1897), p. 82.
170 DRH, D, I, p. 281, nr. 180. Vezi şi Gustav Gündisch, „Zur Deutschen Vergangenheit

von Câmpulung (Langenau)”, în Deutsche Forschungn in Südosten, I (1942), p. 253-259.


171 Daniel Barbu, „Pèlerinage à Roma et croisade. Contribution à l’histoire religieuse des

Roumains dans la première moitié du XVe siècle”, în RRH, XXXIII (1994), nr. 1-2, p. 31-33,
38-40; Daniel Barbu, „Formarea elitelor din Ţara Românească în secolul XV. Un studiu de
caz: Peterman din Câmpulung”, în Arhiva Genealogică, Iaşi, II (1995), nr. 3-4, p. 5-9.
Barbu crede că acest Peterman este acelaşi cu Petriman, ce îşi lasă averea Coziei în 1425
(DRH, B, I, p. 112, nr. 57), deşi nouă ne pare un alt personaj, mai apropiat de zona
Râmnicului, martor la donaţie fiind şi Voico de la Ocna; pe de altă parte, de ce şi-ar fi lăsat
Peterman averea mănăstirii Cozia, de vreme ce, din alt act, aflăm că Peterman din
Câmpulung avea doi fii, Peterman şi Iacob (ibid., D, I, p. 415, nr. 303)?
172 Posesiunea respectivă i-a fost dată temporar lui Peterman probabil în perioada 1436-

1437: în 1436 a pierdut tronul Alexandru Aldea, ce avusese relaţii bune cu câmpulungenii, în
1437 moare Sigismund, iar despre Peterman ştim că în 1439 nu mai trăia (ibid., p. 356, nr. 256).
208 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Andreas Pogner (mai sigur „bogner” – „arcar”, cum îl vede Radu Manolescu, şi
nu „bogen” – „prăvălie”, precum la Daniel Barbu), tot din Câmpulung, al cărui
fiu merge şi el la Roma şi a cărui familie s-a stabilit ulterior la Sibiu173. Din
rândul orăşenilor importanţi ai Câmpulungului, unul era ales periodic pentru a
îndeplini funcţia de „goţman”, adică administrator al bunurilor bisericii catolice
din oraş174. Un astfel de personaj, custos al bisericii saşilor, era Iohannes P.,
generosus dominus, îngropat la Sf. Iacob, în 1373175.
Pentru secolele XIV-XV, comerţul cu oraşele din Transilvania a furnizat
orăşenilor din Ţara Românească posibilitatea de a acumula averi şi a-şi extinde
influenţa. Existau orăşeni implicaţi şi în negoţul cu sudul Dunării, dar acesta nu
a crescut în importanţă decât după stabilizarea situaţiei din Balcani (după 1456).
Marii negustorii făceau comerţ cu obiecte din metal. Radu cel Mare intervenea la
Braşov pentru Rădilă din Câmpulung, solicitând acordarea banilor pentru cele
18.000 de cuţite pe care acesta le vânduse acolo176. În registrele vamale sibiene,
în 1500, Dragotă din Argeş apare ca aducând în Ţara Românească nu mai puţin
de 109.000 de cuţite, în valoare de 130.800 de dinari; în alt transport, acelaşi
personaj, fără îndoială mare negustor, scotea din Sibiu 70.500 de cuţite, în
valoare de 84.600 dinari177. Asemenea cifre arată puterea financiară şi economică
a unora dintre orăşenii din Ţara Românească, într-o vreme când fierul era un
metal foarte scump, pe care puţini îşi puteau permite să îl cumpere. De altfel,
registrele de la Braşov îi înregistrează separat pe marii negustori veniţi din Ţara
Românească, ce sunt puşi la rubrica mercatores magni seu grandi178. În documentele
slavone, erau desemnaţi prin termenul cupeţ179. O altă bază a bogăţiei
patriciatului urban o reprezenta deţinerea de vie şi comercializarea vinului.
Afacerile se desfăşurau în familie. Stoica, fiul lui Rădilă, prelua afacerile de la
Braşov ale tatălui său. În Râmnicu Vâlcea, este pomenită în izvoare o familie de
armeni înstăriţi, Hacicu, ce printre altele făcea afaceri cu evrei cămătari din
Braşov180. Familiile se constituiau de obicei la nivel de grup. Dreancea pârgar lua

173 Ibid., p. 415, nr. 303; Barbu, „Pèlerinage à Roma”, p. 31-33, 38-40; Daniel Barbu,
„Formarea elitelor”, p. 7; Radu Manolescu, „Relaţii economice şi demografice între oraşe din
Ţările Române şi din Europa Centrală în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în D. Prodan.
Puterea modelului, coord. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu et al. (Cluj-Napoca: Fundaţia
Culturală Română, 1995), p. 37-40.
174 Călători străini, vol. V, p. 264.
175 Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, trad. S. Cris-Cristian (Iaşi: 1929),

p. 11-12.
176 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 221, nr. CLXXV.
177 Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 234.
178 Manolescu, „Cu privire la problema patriciatului”, p. 96.
179 DRH, B, V, p. 291, nr. 266; VII, p. 37, nr. 26; p. 100, nr. 77; XI, p. 194, nr. 150.
180 Ibid., I, p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 234, nr. CXCV.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 209

de soţie pe fata lui Badea pârcălab, primind zestre o jumătate de sat181, în timp
ce o vară a lui Hans cojocarul din Târgovişte se căsătorea cu un croitor182. În
oraşele în care locuiau, marii negustori îşi permiteau să ridice locuinţe cu sobe
cu cahle, după modelul transilvan, sobe ce au pătruns în centrele urbane de la
sud de Carpaţi încă din a doua jumătatate a sec. al XIV-lea. O astfel de locuinţă,
de dinainte de 1400, cu sobă cu cahle tip oală şi disc, cu reprezentări de cavaleri,
a fost scoasă la iveală în Târgovişte183. Călătorii care au trecut prin acest oraş
remarcaseră „locuinţe mult mai bune şi mai mândre”, faţă de Bucureşti, unde
„casele sunt în cea mai mare parte ridicate din lemn şi lut, mici dar bune de
locuit”184. Descoperiri similare, cu datare tot din a doua parte a sec. al XIV-lea,
au fost făcute la Argeş185. O altă casă, cu pivniţă, din prima jumătate a secolului
al XV-lea, a fost descoperită în Râmnicu Vâlcea şi aparţinea unui negustor de
postavuri186.
În secolul al XVI-lea, componenţa patriciatului se schimbă lent, dar
sigur. Formula „oamenilor buni” cunoaşte în documente o extindere a
cuprinderii, incluzând şi alte categorii, precum preoţii187. În rândurile
patriciatului pătrund acum, pe lângă români, şi greci, evrei şi armeni, majoritatea
veniţi din Imperiul Otoman. Aceştia înlocuiesc treptat pe saşi şi unguri. Putem
vedea în această transformare o trecere la un patriciat de tip nou, implicat mai
mult în afaceri cu Orientul decât cu centrul şi apusul Europei; această trecere a
avut loc după cucerirea Ungariei şi transformarea Budei în paşalâc, pe fondul
reorientării treptate a economiei ţărilor române spre Imperiul Otoman188.
Tendinţa unei părţi a acestui patriciat de tip nou era de a intra în rândurile
boierimii, de a obţine un statut superior celui deţinut de orăşeni. Unii negustori
se folosesc de relaţiile apropiate pe care le aveau cu boierii şi domnia pentru a
obţine poziţii privilegiate189. Fenomenul nu este specific numai Ţării Româneşti.
Patriciatul se schimba continuu şi în vestul Europei. Mulţi din cei veniţi din
afară în oraşe reuşeau să strângă averi prin negoţ şi urmăreau să obţină funcţii în

181 DRH, B, II, p. 200, nr. 99.


182 N. Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri români (Bucureşti: 1926), p. 1, nr. I.
183 Nicolae Constantinescu, Cornel Ionescu, „Asupra habitatului urban de la Târgovişte înainte

de 1394. Repere din vatra curţii domneşti”, în SCIVA, XXXI (1980), nr. 1, p. 61-74.
184 Călători străini, vol. III, p. 8, 11.
185 L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Cercetări arheologice efectuate”, p. 166-167.
186 Busuioc, „Vestigii feudale”, p. 24-29; Busuioc, „O casă de orăşean”, p. 119-142.
187 DRH, B, IV, p. 318, nr. 270.
188 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 73-78.
189 DRH, B, XI, p. 282, nr. 212; DIR, XVI, B, V, p. 321, nr. 335.
210 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

oraş, care le aduceau beneficii. În scurt timp ei intrau în relaţii de rudenie cu


vechiul patriciat sau cu elemente ale nobilimii190.
Alături de patriciatul urban, un rol important îl jucau preoţii şi Biserica.
Autoritatea dată de îndeplinirea serviciului religios oferea preoţilor, într-o lume
profund religioasă precum cea medievală, un mare prestigiu. De aceea îi
întâlnim participând la luarea unor decizii importante pentru oraş, la judecăţi,
hotărnicii etc191. O situaţie particulară prezintă saşii din Câmpulung. Ei au avut
dreptul de a-şi alege parohul, la fel ca în oraşele regale din Transilvania, unde
bisericile erau considerate exempta plebania192. Din sec. al XVI-lea, clerului mirean
i se adaugă cel de la mănăstirile ce încep să fie ridicate în oraşe. Pentru oraşe,
Biserica, în special cea ortodoxă, a jucat un rol ambivalent. Pe de o parte, prin
forţa economică pe care o reprezenta, Biserica era un client important al
negustorilor şi meşterilor ce activau în oraşe. Produsele sau serviciile oferite
răspundeau cererii unui grup tot mai numeros de preoţi şi călugări. Se
construiau tot mai multe biserici şi mănăstiri şi era nevoie de oameni calificaţi
care să le ridice şi de obiecte ce să le împodobească. Pe de altă parte, Biserica a
căutat să-şi asigure o anumită autonomie, prin numeroasele sate de oameni
dependenţi ce i-au fost dăruite, dar şi prin numeroasele scutiri de care acestea
beneficiau, deseori în defavoarea orăşenilor193. Cu încuviinţarea domniei, în
oraşe s-au construit iniţial doar mănăstiri catolice (aparţinând ordinelor
mendicante), acolo unde majoritatea credincioşilor era formată din catolici. În
Câmpulung, dominicanii au ridicat o mănăstire, cu renume de făcătoare de
minuni, iar în Târgovişte, s-a construit o mănăstire franciscană, alături de care
funcţiona şi una dominicană194. În schimb, primele mănăstiri ortodoxe, Vodiţa,
Tismana, Cozia sau Cotmeana au fost ridicate departe de oraşe. Din secolul al
XV-lea, mănăstirile ortodoxe încep şi ele să se apropie de lumea urbană:

190 Rady, Medieval Buda, p. 87-88; vezi şi Balász Szelényi, „The Dynamics of Urban
Development: Towns in Sixteenth and Seventeenth-century Hungary”, în American Historical
Review, apr. 2004, p. 360-386; Topolski, „Sixteenth-century Poland”, p. 70-71, 74-89.
191 Preoţii sunt prezenţi la luarea unor decizii în oraşe în special din sec. al XVI-lea, însă

aceasta este doar o aparenţă, dată de stadiul precar al izvoarelor de dinainte de 1500 (DRH,
B, IV, p. 318, nr. 270; XI, p. 354, nr. 268; XXIII, p. 100, nr. 53 ; XXV, p. 423, nr. 377; DIR., XVI,
B, V, p. 242, nr. 256; p. 294, nr. 307).
192 N. Iorga, Istoria poporului românesc, ed. îngrijită de Georgeta Penelea (Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985), p. 143; Iorga, Studii si documente, vol. I-II, p. 288, nr. XXXVII;
mai nou, vezi Al. Ciocâltan, „Biserica şi organizarea bisericească a saşilor din Câmpulung”,
în RI, XVII (2006), nr. 5-6, p. 9-18.
193 DRH, B, I, p. 66, nr. 30; p. 240, nr. 143; p. 448, nr. 275; XXII, p. 494, nr. 261; DIR,

XVII, B, II, p. 104, nr. 110 şi multe altele.


194 Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 81-82; Călători străini, vol. I, p. 20; vol. V, p. 211;

Ciocîltan, „«Prope Turcos et inter Scismaticos»”, p. 7-23.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 211

mănăstirea Dealul e ridicată lângă Târgovişte195. Fenomenul se amplifică în


secolul următor, în special în a doua jumătate. Chiar dacă multe din mănăstiri
erau departe de oraşe, domnii le-au dăruit locuri, mori şi venituri în oraşe196. În
ceea ce îi priveşte pe boieri, erau prezenţi în număr mai mic în oraşe înainte de
secolul al XVI-lea. Aveau case în special în oraşele în care se aflau reşedinţele
cele mai importante ale domnului: Argeş, Târgovişte, apoi Bucureşti197. Din
secolul al XVI-lea, ei încep să cumpere tot mai multe proprietăţi în oraşe, cu
excepţia Câmpulungului, unde nu aveau acest drept198. Pe măsură ce acumulează
case, terenuri şi dughene, puterea lor economică creşte şi încep să concureze pe
orăşeni.
Patriciatul, preoţii şi puţinii boieri din oraşe reprezentau o minoritate.
Cea mai mare parte din comunitate era formată din micii negustori şi
meşteşugari. Dacă negustorii apar cu acest nume în documente, meşteşugarii
poartă de obicei denumirea meşteşugului pe care îl practicau. Din prima
jumătate a secolului al XV-lea, izvoarele pomenesc o categorie de oameni
implicaţi în mici afaceri, numiţi siromahi sau, mai rar, săraci (siraci). Identificarea
acestor siromahi a împărţit istoricii în două tabere. O parte îi consideră oameni
săraci, chiar dependenţi; spre această interpretare s-au îndreptat Constantin şi
Constantin C. Giurescu199 sau Gheorghe I. Brătianu200. În schimb, Ştefan
Ştefănescu şi Petre P. Panaitescu văd în siromahi populaţia de jos, rurală şi
orăşenească, neprivilegiată, care avea avere proprie, de care dispunea după bunul
plac201. Cercetarea atentă a izvoarelor înclină să dea dreptate celei de-a doua
ipoteze, cel puţin când ne referim la siromahii din oraşe. Mulţi oameni purtând
acest nume sunt pomeniţi în corespondenţa cu oraşele din Transilvania, în care

195 DRH, B, I, p. 133, nr. 72.


196 Ibid., p. 457, nr. 280; p. 491, nr. 300; V, p. 364, nr. 326; XXIV, p. 145, nr. 110.
197 Călători străini, vol. III, p. 11-13.
198 Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 335.
199 Constantin Giurescu, „Despre rumâni” în Studii de istorie socială, ed. îngrijită de Dinu C.

Giurescu (Bucureşti: Editura Eminescu, 1993), p. 345; Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 335;
C.C. Giurescu, „Despre «sirac» şi «siromah» în documentele slave muntene”, în RI, XIII
(1927), nr. 1-3, p. 25-36.
200 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române (Bucureşti:

Editura Enciclopedică, 1995), p. 45-47.


201 Ştefan Ştefănescu, „Despre terminologia ţărănimii dependente din Ţara Românească în

sec. XIV-XVI”, în SRdI, XV (1962), nr. 5, p. 1158-1161; Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 46-
47. Vezi mai nou şi Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor
din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Nemira, 2001), p. 77-79,
dar şi Cristian Nicolae Apetrei, „Observaţii pe marginea conotaţiilor economice şi sociale ale
termenilor «sirac» şi «siromah» în documentele slavo-române redactate în secolele XV-XVI
în Ţara Românească”, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, ed. Ionel Cândea et el. (Brăila:
Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2004), p. 651-662.
212 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

apar implicaţi în comerţul mărunt, cu animale, obiecte de metal sau alte produse.
Domnia intervine în favoarea lor în diverse situaţii, solicitând restituirea unor
bunuri reţinute sau respectarea drepturilor lor202. Documentele ni-i arată ca
oameni liberi, neavând un stăpân, exceptând pe domn, care îi trata ca pe „ai săi”,
cum făcea de fapt cu toţi orăşenii. Suntem de acord cu identificarea siromahilor
cu elemente din masa generală a populaţiei oraşului. În rândul lor existau
diferenţe de avere, căci nu toţi erau săraci, de vreme ce pe unii îi întâlnim în
afaceri cu mari negustori din Braşov şi Sibiu sau vehiculând sume şi produse
destul de scumpe; nu se rezumau deci numai la comerţ în ţară. Siromahii din
oraşe erau integraţi în comunitate, beneficiind de drepturile de care se bucura
aceasta, prin urmare nu trebuie priviţi în mod obligatoriu ca neprivilegiaţi, cum
afirmă Ştefănescu şi Panaitescu. Este greu de spus dacă formau o categorie
fiscală distinctă203, mai ales pentru cei aflaţi în interiorul grupului orăşenilor, ce
sunt ei înşişi o categorie fiscală aparte. Privind din perspectiva societăţii urbane,
ei par totuşi diferiţi de membrii patriciatului; cei care vehiculau sume mari de
bani şi aveau afaceri la nivel înalt poartă rar în documente numele de siromah sau
sărac. Există tentaţia asimilării „siromahilor” cu pauperes din actele latine204, dar
izvoarele determină adoptarea unei atitudini prudente în această privinţă;
acceptăm doar posibilitatea unei instituţii corespondente, dezvoltată diferit în
oraşele Ţării Româneşti.
Pe cea mai de jos treaptă a societăţii urbane intrau oamenii dependenţi
(rumânii), robii şi marginalii (mişeii, calicii), ce oficial nu făceau parte din
comunitatea orăşenilor. În oraşe, numărul oamenilor ce depindeau de alţi
stăpâni, în special de mănăstiri, a fost mic, ei fiind pomeniţi foarte rar în
izvoarele din secolele XIV-XV205. Dacă ar fi fost mai numeroşi, actele de
confirmare pe care mănăstirile le solicitau periodic domnilor i-ar fi menţionat, în
condiţiile în care edificiile ecleziastice îşi apărau cu îndârjire stăpânirile.
Documentele atestă în schimb fenomenul fugii de pe moşii a rumânilor, care
încercau să scape de dependenţă şi de numeroasele obligaţii, unii căutând
adăpost în oraşe. Domnii îi împuterniceau pe stăpâni să-i caute în toată ţara,
inclusiv în oraşe206. Abia din sec. al XVI-lea, mănăstirile „se apropie” de oraşe,
aducând cu ele şi oamenii dependenţi, pe care i-au aşezat la margine (Buzău,

202 DRH, D, I, p. 217, nr. 133; p. 234, nr. 145; p. 310, nr. 211; p. 350, nr. 253; Bogdan,

Documente privitoare la relaţiile, p. 78, nr. LIV; Dragomir, Documente nouă, p. 38, nr. 28;
Bogdan, Documente şi regeste, p. 266, nr. LXXVIII.
203 Apetrei, „Observaţii pe marginea”, p. 662. Trebuie precizat că acest autor se referă la

„siraci” în general, fără a insista pe cei aflaţi în oraşe.


204 Cum face Giurescu, în „Despre «sirac» şi «siromah», p. 39. Vezi şi Livadă-Cadeschi, De la

milă la filantropie, p. 80.


205 DRH, B, II, p. 198, nr. 98.
206 DIR, XVII, B, III, p. 361, nr. 323; DRH, B, XXI, p. 11, nr. 9.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 213

Bucureşti, Gherghiţa)207. În secolele XVII-XVIII, aceste locuri vor fi incluse în


oraşe, pe măsura extinderilor teritoriale, oamenii mănăstirilor păstrându-şi
statutul de dependenţă. Prin urmare, trebuie înlăturată opinia, nesusţinută de
sursele istorice, potrivit căreia, în secolele XIV-XVI, în oraşe se aflau vecini sau
rumâni208. În preajma sau în interiorul oraşelor trăiau şi robi ţigani, care
îndeplineau diferite munci pe lângă curţile domneşti şi boiereşti sau pe lângă
mănăstiri. Ţiganii locuiau în sălaşe (corturi care grupau una sau mai multe
familii)209, iar locul unde se aflau mai multe sălaşe era numit ţigănie. Ţigănii se
aflau în aproape toate oraşele; bănuim că cele mai cuprinzătoare se aflau în
oraşele mari, ca Târgovişte, Râmnicu Vâlcea sau Bucureşti210. O parte din ţigani
erau rudari, ocupându-se cu scoaterea aurului din râuri (ţiganii domneşti de la
Râmnic, cei ai mănăstirii Cozia211), alţii erau meşteşugari, pe lângă cei care nu
aveau o reşedinţă stabilă212. Spre deosebire de oamenii dependenţi, robii erau
lipsiţi de personalitate juridică, depinzând complet de stăpânii lor, care însă nu
aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor213. Pe lângă domnie, mănăstiri şi
boieri, întâlnim şi orăşeni care deţineau ţigani214; robi tătari nu apar în Ţara
Românească.
Societatea urbană din principate avea marginalii săi, cei excluşi din
comunitate şi care trăiau la periferie. În izvoarele din Ţara Românească, aceştia
poartă numele de mişei. Un grup de mişei trăia lângă Câmpulung, încă de la
începuturile oraşului. Un deal de lângă oraş a păstrat până în sec. al XIX-lea numele
de „Câmpul mişeilor”, ce amintea de prezenţa şi locul unde îşi duceau
existenţa215. Pentru îngrijirea şi hrana lor, a morii şi a bisericii pe care le aveau,
satul Măţău, situat tot lângă oraş, era scutit de dări216. Alţi mişei se aflau lângă
Râmnicu Vâlcea, prezenţa lor acolo fiind atestată tot printr-un toponim: „la
Mişei”217. Cuvântul mişel este de origine latină şi provine din misellus, misella,

207 DRH, B, II, p. 499, nr. 244; DIR, XVII, B, I, p. 452, nr. 399; II, p. 220, nr. 204; IV,

p. 211, nr. 227; Donat, Domeniul domnesc p. 122-123.


208 Giurescu, Târguri, p. 119.
209 Viorel Achim, Ţiganii în istoria României (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), p. 53.
210 DRH, B, I, p. 98, nr. 49; VII, p. 32, nr. 22; DIR, XVI, B, V, p. 178, nr. 190; XVII, B, II,

p. 426, nr. 367.


211 DRH, B, XXIII, p. 619, nr. 420.
212 Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, p. 33-34.
213 Achim, Ţiganii, p. 38.
214 DRH, B, II, p. 310, nr. 163; VIII, p. 254, nr. 163.
215 Bătrânii oraşului Câmpulung păstrau şi în sec. al XIX-lea amintirea faptului că pe acest

deal erau trimişi („exilaţi”) mişeii (Aricescu, Istoria Câmpulungului, partea II, p. 117).
216 Ion I. Şucu, „Contribuţiuni la istoricul satului Măţău-Muscel”, în RA, IV (1940-1941), p.

144. Actele de scutiri date satului Măţău au fost strânse, precum actele Câmpulungului, într-
o ocolnică de hrisoave, alcătuită în timpul lui Constantin Mavrocordat.
217 DRH, B, VIII, p. 510, nr. 313; XI, p. 412, nr. 306.
214 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

numele dat leproşilor în documentele latine, preluat şi în italiană şi germană218.


În Ţara Românească, termenul a fost folosit iniţial pentru a-i desemna în
română pe leproşi (în slavonă: prokajen)219. Pe măsură ce numărul leproşilor a
scăzut, cuvântul şi-a pierdut vechea semnificaţie şi a căpătat un sens peiorativ
(„om de nimic”); pentru a denumi această categorie de bolnavi s-a impus
cuvântul sârb „gubav”220. Din secolul al XVI-lea, este atestat un nou termen,
„calic”, de origine ucraineană, care are un conţinut mai larg, desemnând pe
infirmi221.
Leproşii de la marginea oraşelor Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea aveau
un statut bine precizat, pe care Nicolae Vătămanu îl considera existând încă de
la începuturile Ţării Româneşti. Putem pune această categorie de oameni în
legătură cu saşii din oraşele amintite care, fiind catolici, au preluat din apus şi au
introdus şi în Ţara Românească tradiţia îngrijirii leproşilor222. Biserica catolică
închinată Sfintei Elisabeta la Câmpulung avea renumele de a fi vindecătoare, iar
în Transilvania, aşezămintele închinate acestei sfinte se ocupau de leproşi223.
Odată cu acordarea de privilegii orăşenilor de la Câmpulung, primii domni au
reglementat şi statutul leproşilor de aici224. În actele satului Măţău, ce era obligat
să se ocupe de leproşi, sunt menţionate vechi privilegii de la Negru Vodă,
Vladislav al II-lea, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi mulţi alţii225. O
reacţie împotriva mişeilor şi infirmilor întâlnim în timpul lui Vlad Ţepeş. Viaţa lui
Vlad Ţepeş cuprinde povestirea uciderii nevolnicilor din ţară. Domnul ar fi
adresat o poruncă celui care era „bătrân şi neputincios sau vătămat cu ceva sau
sărac, orb sau şchiop”, şi astfel „toţi să vie la dânsul”, să se strângă într-un
anumit loc. După ce i-a ospătat, ar fi poruncit să se închidă casa în care erau şi

218 Niermeyer, Mediae latinitatis, p. 692; DLR, s.n., tom VI, fasc. 8, p. 631-634.
219 DRH, B, V, p. 20, nr. 16; VII, p. 205, nr. 154; Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi
tâlcuirea numelor din 1649, ed. Grigorie Creţu (Bucureşti: 1900), p. 218.
220 În 1639, când Matei Basarab scuteşte satul Măţău de dări o face pentru că acel sat „n-au

fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana săracilor şi a gubavilor şi a şchiopilor din oraşul
domnii mele din Câmpulung” (CDTR, IV, p. 654, nr. 1514 bis; Nicolae Vătămanu, De la
începuturile medicinei româneşti (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1966), p. 94, anexa nr. I).
221 DRH, B, V, p. 19, nr. 15; Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, „Consideraţii asupra

„calicilor” bucureşteni în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Câteva identificări topografice


legate de aşezările lor”, în MIM, III (1965), p. 26-27; Vătămanu, De la începuturile medicinei,
p. 15-21.
222 Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 50-52.
223 Călători străini, vol. V, p. 211.
224 Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 54-55.
225 CDTR, IV, p. 654, nr. 1514 bis; Vătămanu, De la începuturile medicinei, p. 94, anexa nr. I; p. 96,

anexa nr. II; vezi şi Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie, p. 77-82; în ceea ce ne priveşte,
am dedicat recent un studiu mişeilor din Ţara Românească: Laurenţiu Rădvan, „Câteva
consideraţii privitoare la statutul mişeilor din oraşele medievale din Ţara Românească”, în
HU, XVIII (2010), p. 17-26.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 215

să i se dea foc226. Nu ştim dacă această povestire este reală. În Viaţa lui Vlad
Ţepeş au fost introduse numeroase anecdote de origine săsească, ce-l puneau
într-o lumină negativă pe domn, care nu a avut relaţii foarte bune cu saşii din
Transilvania227. Pe lângă mişei, care aveau un statut bine precizat, cerşetorii din
oraşe trăiau din mila domnului şi a orăşenilor, la fiecare sărbătoare importantă
primind haine şi mâncare de pomană. Într-o relatare târzie, ni se spune că a
doua zi de Crăciun, în 1583, Petru Cercel a dăruit haine şi mâncare tuturor
cerşetorilor din Bucureşti228. Câţiva ani mai târziu, Mihai Viteazul a hotărât
trimiterea infirmilor la mănăstiri229.

Structuri etnice

În cele mai vechi oraşe ale ţării, s-au aşezat grupuri de germani şi unguri,
a căror pondere este greu de stabilit cu datele pe care le deţinem în momentul de
faţă. Alături de români, în oraşele mai noi, au venit din sec. al XV-lea oameni din
Balcani: greci, raguzani, evrei, armeni şi chiar turci; nici ponderea şi numărul
acestora nu poate fi determinată cu precizie. Statutul străinilor varia în funcţie
de confesiune. Pentru creştini (ortodocşi şi catolici) nu exista nici o interdicţie
pentru a deţine pământ, indiferent că se aşezau în mediul rural sau urban. Cei de
altă religie decât cea creştină nu puteau deţine ocini la sate. Domnul a fost
interesat în dezvoltarea oraşelor, astfel încât principiul mai sus enunţat a
cunoscut o derogare în cazul evreilor şi armenilor, care au primit dreptul de a
deţine deplin locuri în vetrele târgurilor; armenii puteau stăpâni şi vii. Aceasta a
fost situaţia atât în Moldova230, cât şi în Ţara Românească231. Musulmanii erau
consideraţi păgâni şi nu aveau dreptul de a deţine nici un fel de stăpâniri pe
teritoriul ţărilor române; în caz de deces, ei nu se puteau nici măcar înmormânta
aici232. Faptul că domnii au trecut în cazul oraşelor peste principiul confesiunii
arată că puterea centrală a urmărit cu atenţie procesul de colonizare, văzut ca un
mijloc aducător de beneficii nu numai pentru ţară.
În multe situaţii, identificarea în documente a celor cu origine străină
din oraşe pune probleme, din cauza faptului că nu întotdeauna li se precizează
locul de unde provin. În ceea ce priveşte numele de persoane, se impune
precauţie, deoarece nu întotdeauna un nume se identifică cu o anumită categorie

226 Cronicile slavo-române, p. 202, 209.


227 Ibid., p. 198-199.
228 Ibid., vol. III, p. 11.
229 N. Iorga, „«Calicii» lui Mihai Viteazul”, în AARMSI, seria III, tom XXI (1938-1939), p.

26-28; CDTR, V, p. 414, nr. 967.


230 Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 263.
231 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 234, nr. CXCV.
232 Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 297-298; Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, p. 242-245.
216 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

etnică. În unele documente întâlnim nume care par maghiare, dar care sunt
însoţite de apelativul saşi (Iştfan „sasul”)233. Probabil numele de saşi a fost extins
asupra tuturor coloniştilor catolici veniţi din Transilvania234. Germanii şi ungurii
au venit în Ţara Românească în cadrul colonizărilor din secolele XIII-XIV,
perioadă în care au format majoritatea, cel puţin în oraşul Câmpulung235. În
număr mare, germani se aflau şi în Argeş, Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea. Fiecare
comunitate avea biserică proprie, unele chiar impozante (Sf. Iacob din
Câmpulung, Sf. Maria din Târgovişte). Pentru catolicii din Muntenia a fost
înfiinţată o episcopie, la 1381, în Argeş; în jurul anului 1380, la Severin a fost
creată o altă episcopie catolică, ce acoperea teritoriul de la vest de Olt. Motivele
înfiinţării episcopiilor au fost politice şi religioase, papa sperând în convertirea la
catolicism a domnilor, fruntaşilor şi populaţiei ţării. La conducerea episcopiei de
la Argeş s-au succedat mai mulţi episcopi, dar puţini au venit să îşi ia în primire
dioceza236. În sec. al XVI-lea, informaţiile privitoare la saşi sunt sporadice,
pentru că Reforma i-a rupt pe catolicii din Ţara Românească de Roma. Ungurii
şi saşii din Transilvania au aderat la calvinism şi luteranism, exemplul lor fiind
urmat şi de saşii din Ţara Românească; o parte a lor a plecat definitiv în
Transilvania237. În 1581, când misionarul catolic Jeronim Arsengo scrie despre
ei, singura comunitate mai importantă de saşi se afla în Câmpulung, unde mai
trăiau doar cca. 400 de oameni, într-un oraş cu 900 de case de români; la acea
dată, mănăstirea catolică era dărăpănată, iar în biserica săsească slujea un preot
luteran238. Cu toate că până la sfârşitul sec. al XVII-lea şi-au pierdut limba, saşii
din Câmpulung şi-au păstrat religia şi au rămas cel mai semnificativ grup catolic
din Ţara Românească.
Aşa cum la curţile regale din centrul Europei, din Ungaria şi Polonia,
veneau foarte mulţi călugări străini, ce urmăreau consolidarea şi păstrarea
rigorilor credinţei239, la fel şi la curtea domnului din Ţara Românească veneau
călugări, în mare parte de origine greacă sau sud-slavă. Acest fenomen s-a

233 DIR, XVI, B, V, p. 219, nr. 230.


234 DRH, B, II, p. 192, nr. 94.
235 În Câmpulung, în sec. al XVIII-lea, printre catolici încă circula informaţia că la

începuturile oraşului, saşii fuseseră mai mulţi la număr decât românii (Georgescu, Cronica
franciscanilor din 1764, p. 335).
236 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a (Bucureşti:

1929), p. 66. Primul episcop al Argeşului a fost Nicolae Antoniu (Pascu, Contribuţii
documentare, p. 65).
237 Pentru efectele Reformei asupra catolicilor din oraşele din Ţara Românească, vezi

Laurenţiu Rădvan, „Catolicii din oraşele Ţării Româneşti în a doua jumătate a secolului al
XVI – lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea”, în Revista de Istorie Socială, Iaşi, VIII-IX
(2003-2004), p. 81-111.
238 Călători străini, vol. II, p. 510.
239 Zientara, „Foreigners in Poland”, p. 6.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 217

intensificat probabil după apariţia unei prime posibile episcopii la Argeş şi după
întemeierea mitropoliei ţării (în anii 1350), când a fost adus ca mitropolit Iachint
de la Vicina, o dată cu care au venit desigur şi călugării din anturajul său240.
Aceştia au fost printre primii greci stabiliţi mai mult sau mai puţin temporar la
nord de Dunăre. În timpul lui Mircea cel Bătrân vin alţi greci: în 1415,
negustorul grec Polos apare ca posesor al unei însemnate averi, strânsă pe când
se afla în slujba domnului Ţării Româneşti241. În aceeaşi vreme, în Târgovişte,
întâlnim mai mulţi oameni cu nume greceşti242. Grecii de mai sus s-au refugiat în
Ţara Românească în urma presiunilor politice şi confesionale datorate extinderii
puterii otomane. După căderea ţaratelor bulgare şi a Imperiului Bizantin, grecii
au continuat să se ocupe cu comerţul din Marea Neagră şi de pe Dunăre, tot mai
mulţi venind în oraşele din Ţara Românească243. Erau implicaţi şi în comerţul cu
oraşele din Transilvania, făcând concurenţă negustorilor locali, care nu priveau
acest lucru cu ochi buni244. Cei mai mulţi greci s-au aşezat în Bucureşti, unde
sunt menţionaţi în mai multe documente din secolul XVI. O parte ajung destul
de înstăriţi şi îi întâlnim cumpărând sau vânzând case, prăvălii şi locuri în oraş,
în special în regiunea pieţei245. Grecii s-au stabilit şi în alte oraşe: Târgovişte,
Piteşti, Buzău, Gherghiţa şi Târgşor246. Puterea şi numărul lor cresc continuu,
astfel că putem spune, cu o anumită probabilitate – dată de lipsa unor
recensăminte –, că devin principalul grup etnic din oraşe, după români.
În secolele XIV-XVI, vin şi raguzani şi italieni. Raguzanii făceau afaceri
cu oraşele Serbiei, de unde au trecut şi în Ţara Românească247. Nu evitau
Bulgaria, unde aveau deschise oficii consulare, după modelul oraşelor italiene248.
Unii dintre negustori s-au aşezat temporar sau definitiv în oraşele de la nord de
Dunăre. Din 1438, s-a păstrat numele unor raguzani din Târgovişte, care se
judecau din cauza unor neînţelegeri cu privire la nişte postav249. Într-un act emis

240 Vezi, mai nou, Mureşan, „Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de Hongrovalachie”,

p. 344-358.
241 Iorga, Studii istorice, p. 35.
242 DRH, B, I, p. 82, nr. 39; p. 102, nr. 52.
243 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 356, nr. CCCXI; DH, vol. XV, partea 1, p. 152,

nr. 279.
244 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 74-78; Tocilescu, 534 documente, p. 340, nr. 343.
245 DRH, B, V, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266.
246 DIR, XVI, B, V, p. 219, nr. 230; p. 312, nr. 326; VI, p. 220, nr. 178; DRH, B, XI, p. 355,

nr. 268; p. 282, nr. 212; Ion I. Şucu, „O seamă de documente medievale inedite din Ţara
Românească” (I), în SMIM, IX (1978), p. 161, nr. 21.
247 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 125.
248 DH, vol. I, partea 2, p. 781, nr. 638; Ioanna D. Spisarevska, „Les relations commerciales

entre Dubrovnik et les regions bulgares sous la domination ottomane (XVe-XVIe s.)”, în EH,
VII (1975), p.104; Ćirković, „Unfulfilled Autonomy”, p. 163-164.
249 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, epoca veche, ed. a II-a (Bucureşti: 1925), p. 129.
218 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

în jurul anului 1500 de judeţul Brăilei se atesta braşovenilor calitatea de orăşean


a lui Mihoci Latineţul, venit în Brăila de la Raguza de cinci ani250. Raguzanii au
rămas activi intermediari comerciali şi în sec. al XVI-lea251. În timpul domniei lui
Petru Cercel, Franco Sivori scria că la biserica mănăstirii Sf. Francisc din
Târgovişte mergeau la slujbă „toţi italienii, francezii şi mulţi raguzani care făceau
negoţ în Ţara Românească”252. Italienii erau în număr mic. Majoritatea veneau
temporar în ţară, când afacerile îi aduceau aici. Gaşpar „italianul” este amintit în
1469, când se judeca pentru nişte piper la Târgovişte, dar nu ştim dacă era sau
nu stabilit în oraş253. După căderea în faţa otomanilor a centrelor pe care le
aveau la Marea Neagră şi la Dunăre, numărul italienilor scade. În secolul al XVI-lea,
ei mai sunt prezenţi în calitate de negustori, doctori, secretari sau arhitecţi,
răspunzând unor solicitări ale domnilor254.
În oraşe întâlnim şi familii de armeni, însă numărul acestora nu a fost la
fel de mare precum în Moldova, unde veniseră din nord, din Podolia sau
Rutenia255. De aici, dar şi din Constantinopol, câţiva armeni au trecut în Ţara
Românească. Într-o menţiune confuză, Johann Schiltberger aminteşte venirea
pe la 1400 a unor armeni în Bulgaria şi Ţara Românească256. Îi întâlnim în Argeş,
Târgovişte şi Râmnicu Vâlcea, unde fac parte din patriciatul oraşului257. În
secolul al XVI-lea, principala sursă de emigraţie a lor a fost Asia Mică; s-au
format comunităţi mai mari în Târgovişte şi Bucureşti258. Alături de armeni, apar
şi evrei, a căror prezenţă în oraşele Ţării Româneşti este atestată documentar cu
certitudine abia în secolul al XVI-lea. Unii au venit şi înainte de acest secol, dar
nu au fost consemnaţi deoarece erau în număr redus, nu deţineau terenuri (nu

250 Bogdan, Documente şi regeste, p. 236, nr. CCXXVI.


251 S. Goldenberg, „Italieni şi raguzani în viaţa economică a Transilvaniei în secolul al XVI-lea”,
în SRdI, XVI (1963), nr. 3, p. 612-616; Francisc Pall, „Relaţiile comerciale dintre braşoveni şi
raguzani (cu documente inedite despre negoţul lânii în anul 1578)”, în RA, s.n., I (1958),
p. 102-107.
252 Călători străini, vol. III, p. 12.
253 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 356, nr. 311; Iorga, Istoria comerţului, p. 128.
254 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I

(Bucureşti: 1929), p. 124, nr. 160; vezi şi Endre Marosi, „Participazione di architetti militari
veneziani alla construzione del sistema della fortezze di confine in Ungheria tra il 1541 e il
1593”, în Rapporti veneto-ungheresi all'epoca del Rinascimento, ed. Tibor Klaniczay (Budapesta:
Académiai Kiadó, 1975), p. 200; Călători străini, vol. III, p. 12, notele 34 şi 35.
255 Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 360-365.
256 Călători străini, vol. I, p. 31.
257 DH, vol XV, partea 1, p. 152-153, nr. 279-280; Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile,

p. 81-82, nr. LVI; DRH, B, I, p. 316, nr. 196; p. 411, nr. 252; D, I, p. 351, nr. 255; Iorga, Istoria
comerţului, p. 132;
258 H. Dj. Siruni, „Armenii în viaţa economică a ţărilor române”, în Balcanica, II-III (1939-

1940), p. 116; Grigore Goilav, „Bisericile armene de prin Ţările Române”, în RIAF, vol. II
(1911), partea II, p. 457; Călători străini, vol. V, p. 3, 216, 390.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 219

au fost deci înregistraţi) şi se ocupau cu comerţul şi schimbul sau împrumutul


banilor. Până în jurul anului 1500, aceştia au avut ca loc de origine regiunile
balcanice (evreii romanioţi)259 şi Europa Centrală (evreii aşkenazi). Persecuţiile
din Europa Centrală şi de vest i-au determinat să plece în răsărit. În 1360 şi
1376, regii Ungariei au emis decrete de expulzare din regatul lor, printr-o situaţie
asemănătoare trecând evreii din Franţa (1394) şi Bavaria (1470)260. S-au păstrat
informaţii referitoare la migrarea unora dintre aceşti evrei în ţaratul bulgar, apoi
în Imperiul Otoman, unde atitudinea faţă de ei era favorabilă261. În Ţara
Românească, martorul unui act de danie din 1425 poartă un nume cu rezonanţă
evreiască (Ştefan, fiul lui Han David), însă nu ştim dacă era cu adevărat evreu262.
Situaţia evreilor din Europa s-a schimbat radical după 1492 şi 1497, când s-au
luat măsuri dure împotriva evreilor din Spania şi Portugalia (evreii sefarzi), ce au
fost expulzaţi sau supuşi la convertiri forţate. Migrând în masă spre Imperiul
Otoman şi Balcani, aceştia au ajuns până la Dunăre, unde îi întâlnim în
Nicopole şi Vidin263. Venirea lor a dus la impunerea în acest spaţiu a tradiţiilor
sefarde, în defavoarea celor ale romanioţilor şi aşkenazilor. Această mutare are
drept consecinţe creşterea numărului evreilor şi în Ţara Românească. În jurul
anului 1550, în Bucureşti, se afla un grup de evrei condus de David Ibn Usa,
probabil liderul religios al comunităţii. Tot acum sunt pomeniţi Isac Rufus şi
Habib Amato, care aveau prăvălii în oraş264. David Ibn Usa se afla în legătură cu
rabinul Salonicului, puternic centru al sefarzilor, astfel că probabil evreii din
Bucureşti erau tot sefarzi265. Evreii se bucurau de o anumită autonomie în
interiorul comunităţii, statutul lor fiind reglementat prin acte domneşti; cele mai

259 Prezenţa evreilor în oraşele bizantine şi în cele din ţaratul bulgar este atestată de mai
multe izvoare din secolele X-XIV: Leon Diaconul, Benjamin de Tudela, privilegiul dat de
Andronic al II-lea oraşului Ioannina etc. Pentru rolul şi atitudinea faţă de evrei în ţaratul
bulgar, vezi Kočev, „The Question of Jews”, p. 60-79. În scrierea unui rabin sunt pomeniţi
evreii caraiţi care practicau negoţul între Bizanţ, Rusia şi Polonia, traversând Bulgaria şi
„ţările dunărene” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 9, nr. 6).
260 Fine Jr., The Late Medieval Balkans, p. 449-450; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, p. 11, nr.

10-11.
261 Esther Benbassa, Aron Rodrigue, The Jews of the Balkans. The Judeo-Spanish Community, 15th

to 20th Centuries, ed. a II-a (Oxford: Blackwell, 1995), p. 4-6; Bowman, The Jews of Byzantium,
p. 289, nr. 96; cronologia aşezării evreilor în Balcani în The Balkan Jewish Communities, ed.
Daniel J. Elazar (Lanham: University Press of America, 1984), p. 61.
262 DRH, B, I, p. 112, nr. 57.
263 Benbassa, Rodrigue, The Jews, p. 9.
264 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 30, nr. 38; p. 34, nr. 42.
265 În 1529, în urma politicii favorabile a sultanilor, în Salonic se aflau 2.645 de gospodării

de evrei, majoritatea originari din Spania (Benbassa, Rodrigue, The Jews, p. 9).
220 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

vechi păstrate sunt din sec. al XVIII-lea, dar în arhivele evreieşti se pare că
existau şi acte din secolele XVI-XVII266.
Izolat, în oraşe au venit şi sârbi sau bulgari, refugiaţi aici din cauza
presiunii fiscale şi religioase la care erau supuşi de otomani în sudul Dunării. Ei
sunt pomeniţi mai târziu, de obicei cu un singur nume generic, cel de sârbi267.
Un grup de bulgari a trecut în Ţara Românească o dată cu refugierea aici a
episcopului Vidinului, în jurul anului 1372268. Într-un act de întărire a
metohurilor din Serbia ale mănăstirilor Tismana şi Vodiţa, despotul Ştefan
Lazarevici pomeneşte oamenii „din ţara împărăţiei mele”, probabil sârbi, fugiţi
în „Ţara Ungurească sau în cea Bulgărească”269. Informaţia confirmă amplele
mişcări de populaţie dinspre sud spre nord, unde oamenii căutau refugiu în faţa
atacurilor otomane. În menţiunea expediţiei lui Walerand de Wavrin, se
pomeneşte trecerea unor bulgari peste fluviu, Vlad Dracul aşezându-i în
regiunile mai puţin populate ale ţării (1445). Se afirma că ar fi trecut peste
12.000 de oameni270; cifra este cu siguranţă exagerată, dar relatarea este una de
primă mână şi surprinde un eveniment real. În fine, alte grupuri de bulgari s-au
aşezat la nord de Dunăre în vremea domniei lui Vlad Ţepeş271 şi în timpul lui
Radu cel Mare272.
Prezenţa elementelor sud-slave în oraşe este amintită sporadic în
documente. Ca o particularitate, cercetările arheologice au confirmat că printre
cei care au trecut Dunărea şi s-au stabilit în preajma oraşelor s-au aflat şi
bogomili. Problema bogomililor a deschis o amplă dezbatere, datorită misterului
care învăluie aceste comunităţi; izvoarele nu ne transmit aproape nimic despre
ei, ce obiceiuri aveau sau cum erau organizaţi. În timpul lui Ştefan Nemanja, în
Serbia (cca. 1170), s-a ţinut un mare consiliu bisericesc în care a fost
condamnată o erezie despre care izvoarele spun că afirma că Hristos nu ar fi
fost Fiul Domnului; cu această ocazie s-a hotărât exilarea liderilor ereticilor. Unii
istorici consideră că ceea ce promova această erezie seamănă cu doctrina
dualistă a bogomililor, dar nu s-a ajuns la un consens, datorită lacunelor
surselor273. În Bulgaria, după formarea celui de-al doilea ţarat, în 1211, ţarul

266 Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice (Timişoara:
Editura Amarcord, 1996), p. 33-34.
267 DRH, B, VII, p. 34, nr. 24; Stelian Brezeanu, „Schei/Şchei. Etnonimie şi toponimie

românească”, în Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale, p. 363-364.


268 DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 25, nr. 19.
269 DRH, B, I, p. 67, nr. 31.
270 Călători străini, vol. I, p. 112.
271 Cronicile slavo-române, p. 201, 208; vezi şi Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 116-117.
272 În acest caz, este vorba probabil de bulgari sau sârbi (DH, vol. XV, partea 1, p. 169, nr.

CCCXIII).
273 Fine Jr., The Late Medieval Balkans, p. 41.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 221

Boril a convocat un sinod bisericesc, care i-a condamnat pe bogomili. Măsura a


fost luată pentru a consolida poziţiile ţarului, dar şi ale Bisericii, bogomilii fiind
văzuţi ca o ameninţare la adresa stabilităţii interne. Un alt sinod de condamnare
a ereziei a avut loc în timpul ţarului Ivan Alexandru, în 1360, aceasta fiind ultima
referinţă la prezenţa bogomilismului în Bulgaria. Sursele otomane nu pomenesc
deloc pe bogomili, probabil deoarece aceştia nu mai reprezentau un element
semnificativ în societatea creştină de la sud de Dunăre274. Se crede că, în urma
persecuţiilor de după 1211 şi 1360, grupuri de bogomili s-au refugiat şi în ţările
române, venind în mai multe valuri275. Un grup s-a aşezat lângă Câmpulung,
într-o aşezare ce ulterior a devenit cartier al oraşului, Schei (cel târziu în sec. al
XVI-lea)276. Săpăturile arheologice au scos la iveală aici, ca şi într-un sat vecin,
urme ale unor rituri de înmormântare nespecifice ortodocşilor: dispoziţie
specială a antebraţelor şi mâinilor, lipsa completă a inventarului funerar, inclusiv
a vestimentaţiei, stelă funerară reprezentând o palmă etc., obiceiuri puse pe
seama ereticilor bogomili, ce s-ar fi stabilit lângă oraş, începând cu secolul al
XIV-lea277. Alt grup s-a aşezat lângă Râmnicu Vâlcea, însă aici avem de-a face cu
o situaţie particulară, căci în documente apare un termen care îi defineşte pe
eretici în Europa apuseană: catar. Alexandru Sacerdoţeanu a demonstrat
utilizarea acestui termen şi în spaţiul locuit de români, unde avea un sens
apropiat de cel din apus („afurisenie”, „excomunicare”)278. Mai multe
documente târzii pomenesc locurile aflate la „Fântâna Catarăi”, lângă Râmnicu
Vâlcea şi Ocna Mare, amintind prezenţa acolo la o dată imposibil de precizat a
unui grup de bogomili; toponimul Govora trimite tot la influenţe bulgare279.
După ce i-a prezentat pe saşii din Râmnic, misionarul Jeronim Arsengo scrie

274 Ibid., p. 99-100; 440-442.


275 Scrisoarea patriarhului Eftimie din Târnovo către stareţul Nicodim de la Tismana conţine
referiri la lupta bisericii şi preoţilor pentru a împiedica alunecarea credincioşilor spre erezii
(Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 322). Pentru influenţa bogomilismului la români,
vezi ibid., p. 321-323.
276 DRH, B, V, p. 248, nr. 229.
277 În Câmpulung, s-au descoperit opt astfel de morminte, şase fiind datate în sec. al XVI-lea

(Flaminiu Mârţu, „Prezenţe arheologice bogomilice în zona Câmpulung-Muscel, judeţul


Argeş”, în Studii şi comunicări, Piteşti, II (1969), p. 219-225). În toată ţara, până în 1975, se
descoperiseră 43 de morminte, inclusiv lângă Bucureşti (G. Cantacuzino, „Les tombes
de Bogomiles découvertes en Roumanie et leurs rapports avec les communautés hérétiques
byzantines et balkaniques”, în Actes du XIVe Congrès International des études byzantines, vol. II
(Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 515-523).
278 Potrivit lui Aurelian Sacerdoţeanu, termenul provine din grecescul hatara (Aurelian

Sacerdoţeanu, „Catarii” la Râmnicul Vâlcii”, în Mitropolia Olteniei, XIII (1961), nr. 5-6, p. 319-320),
iar după August Scriban, din katarroi/katarroe (Scriban, Dicţionarul, p. 239).
279 DRH, B, XXIV, p. 253, nr. 189; XXXII, p. 136, nr. 126; CDTR, IV, p. 495, nr. 1107; p.

612, nr. 1406; Sacerdoţeanu, „Originea şi condiţiile”, p. 54.


222 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

despre un grup de pavlicieni, maniheeni, care „nu cinstesc crucea şi nimeni nu


poate sta de vorbă cu ei”, şi care s-ar fi aflat la cinci zile de drum de Silistra280; în
evul mediu, o călătorie între acest oraş şi Râmnic dura cca. cinci-şase zile de
drum, prin urmare mărturia lui Arsengo pare veridică.
Odată cu impunerea stăpânirii Imperiului Otoman până la Dunăre, în
Ţara Românească încep să vină şi negustori turci. La un an după căderea
Constantinopolului, judele Sibiului amintea într-o scrisoare turcii care veneau în
număr mare în iarmaroacele din Ţara Românească (1454)281. Două decenii mai
târziu, Basarab Laiotă scria braşovenilor, înştiinţându-i de venirea la Bucureşti a
unui negustor turc „cu marfă bună şi multă”282. Numărul turcilor implicaţi în
comerţul cu produse şi bani (cămătărie) a crescut în secolul al XVI-lea. Tot mai
mulţi localnici se împrumutau la ei pentru a scăpa de datorii283. Unii turci se
căsătoreau cu localnice, precum face un ienicer, care ia de soţie fosta soţie a
unui bărbier din Bucureşti284. Potrivit înţelegerilor (ahidnâme) încheiate între
domnii ţărilor române şi sultani, turcii (musulmanii în general) nu aveau voie să
deţină pământuri şi averi la nord de Dunăre; excepţie făceau viitoarele kazale de
la Brăila şi Giurgiu, care aveau alt statut, fiind controlate direct de otomani285.
Ţiganii robi, pe care i-am amintit deja, locuiau la marginea oraşelor,
separat de orăşeni. Ei au început să vină în Ţara Românească în a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, probabil începând cu domnia lui Vladislav I286.
Mult mai dificilă este estimarea numerică a populaţiei oraşelor. Pentru
secolele XIV-XVIII nu există nici un fel de catagrafii edificatoare în această
privinţă, singurele informaţii fiind oferite din sec. al XVI-lea de călătorii străini,
în special de misionarii catolici. Datele lor sunt însă ori aproximative, ori
exagerate, astfel încât nu ne putem baza prea mult pe ele. Oraşele mici aveau
probabil până în 1.000 de locuitori, iar cele mari, inclusiv capitalele (Câmpulung,
Târgovişte, apoi Bucureşti), până în 5.000287. Situaţia este valabilă şi pentru
Moldova.

280 Călători străini, vol. II, p. 510.


281 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
282 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. XCVIII.
283 DRH, B, VII, p. 342, nr. 250; p. 338, nr. 246.
284 Ibid., V, p. 259, nr. 238.
285 Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, p. 242-245. Vezi şi Mustafa A. Mehmed, „Despre

dreptul de proprietate al supuşilor otomani în Moldova şi Ţara Românească în sec. XV-XVIII”,


în Cercetări istorice, Iaşi, s.n., III (1972), p. 73-80.
286 Achim, Ţiganii, p. 25-26.
287 Călători străini, vol. II, p. 510; V, p. 207-208, 215. Probabil Bucureştii să fi ajuns la

cca. 10.000 locuitori, spre finele sec. al XVI-lea (Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a
istoriei (Timişoara: Editura Facla, 1974), p. 122-129).
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 223

Economie: comerţ internaţional şi local, meşteşuguri, îndeletniciri agricole

Negustorii au reprezentat elementul cel mai important al societăţii


oraşelor, astfel că ocupaţia lor principală, comerţul, a reprezentat esenţa
economiei urbane. Negoţul a stat la baza dezvoltării oraşelor în sec. al XIV-lea
şi a continuat să reprezinte o componentă majoră economică până la începutul
epocii moderne. Izvoarele păstrate ne limitează percepţia privitoare la economia
oraşelor, căci ne oferă informaţii aproape exclusiv referitor la comerţul extern.
Din prima jumătate a sec. al XIV-lea, prin Ţara Românească se stabilizează
traseul unei variante a drumului ce lega Ungaria de Marea Neagră şi Imperiul
Bizantin. După ce traversa Transilvania şi ajungea la Braşov, această variantă
trecea munţii la Câmpulung, de unde se despărţea în două: traseul principal
mergea la Brăila, la Dunăre (via Braylan), trecând prin Târgovişte, Târgşor,
Gherghiţa, Buzău; un traseu secundar pleca spre Argeş, Piteşti, Slatina şi Turnu,
unde trecea Dunărea spre Bulgaria la Nicopole; de la Slatina se putea merge prin
Oltenia, la Vidin288. Prin stăpânirea temporară a regiunii de sud a Moldovei,
domnii Ţării Româneşti şi-au impus controlul şi asupra unui alt drum ce lega
Braşovul de Marea Neagră. Acesta trecea munţii folosind pasul Oituz, cel mai
important pas între regiunile de la răsărit de Carpaţi şi Transilvania, de unde
cobora pe valea râului Trotuş spre Târgul Putnei, Tecuci, probabil Olteni şi
Galaţi, până la portul Chilia289. Pentru controlul acestui drum şi al regiunii pe
care o traversa, domnii Moldovei şi Ţării Româneşti s-au luptat câteva decenii
(cca. 1420-1473/1482); în final, Ţara Românească a pierdut290. Datorită
comerţului cu Transilvania, apogeul economic al oraşelor din Ţara Românească
a fost atins în secolul XV – începutul secolului XVI. Cedarea Brăilei către
otomani (1538-1540) a marcat simbolic începutul unei crize, care s-a adăugat
efectelor Reformei religioase şi celorlalţi factori care au influenţat negativ
dezvoltarea oraşelor din Ţara Românească, acestea intrând treptat într-o nouă
etapă.
Stabilirea raporturilor comerciale cu oraşele din Transilvania s-a făcut pe
fondul vasalităţii dintre domnul Ţării Româneşti şi regele Ungariei, Ludovic.
Acesta a depus eforturi considerabile la nivel politic pentru a-şi extinde

288 DRH, D, I, p. 86, nr. 46; B, I, p. 148, nr. 84; III, p. 184, nr. 114; Petkov, The Voices of
Medieval Bulgaria, p. 507, nr. 233.
289 Şi azi, traseul drumului ce însoţeşte valea Trotuşului este în mare parte pe la sud de râu.

Pentru drumul spre Chilia nu vedem alt traseu, pentru că de la Tecuci nu se putea merge
spre Prut peste dealuri, de vreme ce acestea au o orientare nord-sud şi ar fi făcut ca drumul
să le traverseze perpendicular, călătoria fiind astfel mult îngreunată. De la Galaţi se urca pe
corăbii sau se trecea Prutul pe la vechiul vad de la Giurgiuleşti-Reni. Această discuţie va fi
continuată la Moldova.
290 Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”, p. 13-28.
224 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

controlul asupra gurilor Dunării spre Marea Neagră. Cu toate că planul său nu a
avut succesul dorit, unele acţiuni au avut consecinţe pe termen lung. Printre
acestea se află privilegiul din 1368. Regele încercase din 1358 să asigure un
regim de libertate vamală negustorilor de la Braşov, care mergeau spre Dunăre;
datorită dificultăţii stabilirii regimului teritoriului în discuţie, nu ştim dacă actul
dat atunci a avut efecte în Ţara Românească291. Zece ani mai târziu, negocierile
au dus la stabilirea unui regim mai clar pentru negustorii din Braşov (1368), care
au obţinut scutiri de vămi pentru comerţul desfăşurat la sud de Carpaţi; se
adăugau scutirile complementare pentru negoţul în zona gurilor Dunării,
acordate de „principele tătarilor”, Dimitrie292. În Ţara Românească, vama de la
Slatina era explicit eliminată (se încuraja negoţul cu Vidinul), însă braşovenii
erau totuşi obligaţi la plata vămii de la Câmpulung, una din cele mai importante
pieţe ale ţării. Până la domnia lui Mircea cel Bătrân, raporturile comerciale şi
vamale cu braşovenii au cunoscut o nouă schimbare. Radu I sau Dan I au
modificat privilegiul, precizând noi vămi şi cuantumul acestora. Actul în care s-
au făcut aceste modificări nu s-a păstrat293, în schimb avem confirmările sale
ulterioare, începând din 1412-1413294. Vama din oraşul Câmpulung a fost
eliminată, în schimb era introdusă obligativitatea plăţii unor taxe pentru anumite
produse în apropiere, la cetatea Dâmboviţei, şi la Rucăr; la Brăila, Târgşor,
Târgovişte şi cetatea Dâmboviţei s-au introdus taxe pe peşte. O altă prevedere
preciza că în cazul braşovenilor nu se aplica despăgubirea prin responsabilitatea
solidară a membrilor comunităţii, ci numai prin responsabilitate individuală: cine
avea o datorie trebuie să-şi găsească datornicul şi nu putea să-şi recupereze banii
luând de la un concetăţean al acestuia. Judecarea cauzelor legate de comerţ urma
să se facă de către domnie, în cazul supuşilor ei, şi de conducătorii Braşovului,
pentru supuşii lor295. În strânsă legătură cu privilegiile din Ţara Românească,
braşovenii obţinuseră în 1369 de la regele Ludovic drept de depozit296, la care se
adăuga monopolul pentru ceara adusă de la sud de Carpaţi şi libertatea de a
merge cu mărfuri spre Viena297. Dreptul de depozit se aplica iniţial numai
pentru negustorii polonezi şi germani cărora, cel târziu în prima parte a sec. al

291 DRH, D, I, p. 72, nr. 39. Actul din 1358 a provocat o întreagă dezbatere în istoriografia
românească: Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 143-144; Şerban Papacostea, „Triumful luptei
pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti”, în
Constituirea statelor feudale româneşti, p. 170-172; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 115; Giurescu,
Istoria românilor, vol. I, p. 305; Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor”, p. 148-152.
292 DRH, D, I, p. 90, nr. 49.
293 Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor” p. 150; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti,

p. 28-29.
294 DRH, D, I, p. 191, p. 118; p. 197-198, nr. 120-121.
295 Ibid., p. 217, nr. 133.
296 DH, vol. I, partea 2, p. 146, nr. CX.
297 DRH, D, I, p. 135, nr. 86.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 225

XV-lea, li s-au adăugat şi cei veniţi din Ţara Românească; primul act prin care li
impune acestora să-şi desfacă mărfurile la Braşov datează din 1468298. Aceste
măsuri au avut efecte asupra comerţului Ţării Româneşti, deoarece se acorda
Braşovului (ca şi Sibiului) controlul asupra produselor care erau duse la sud de
munţi şi asupra celor care intrau în Transilvania. Impactul a fost negativ.
Preţurile variau în funcţie de locul de origine: creşteau pentru mărfurile care
erau exportate şi erau scăzute pentru cele care intrau în Transilvania. De
asemenea, era mult stânjenită libertatea de mişcare în Transilvania a negustorilor
din oraşele Ţării Româneşti.
Dreptul de depozit nu era o procedură neobişnuită în evul mediu, însă
uneori avea drept consecinţă adevărate războaie comerciale. Oraşele din Ungaria
s-au lovit de aceeaşi problemă în prima parte a secolului al XIV-lea, când Viena
a primit drept de depozit. Regele Carol Robert de Anjou a replicat prin
introducerea unui embargo împotriva comerţului cu Austria; măsura a fost
anulată de Ludovic cel Mare, în 1346, iar privilegiile date negustorilor din Viena
au fost extinse în 1366299. La rândul lor, pentru a contracara efectele negative ale
dreptului de depozit al Braşovului, domnii Ţării Româneşti (mai sigur Mircea cel
Bătrân) au negociat sau au impus un privilegiu pentru orăşenii lor pe această
piaţă. Dan al II-lea confirma în 1431 acest privilegiu, de care beneficiau
negustorii din oraşele Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghiţa, Brăila,
Buzău, Floci şi din târgurile locale de la Rucăr, Săcuieni şi cetatea Dâmboviţei300.
Actul cuprindea dreptul acestor negustori de a merge la Braşov şi a vinde „ce le
va plăcea, fie ceară, fie seu, fie argint, fie aur, fie mărgăritar, fie ce le va plăcea şi
să nu se teamă de nimic”, şi să cumpere de acolo „fie postav, fie argint, fie
florini, fie ce le va plăcea”. Regimul de reciprocitate în relaţiile comerciale cu
Braşovul nu a fost întotdeauna respectat, în special de orăşenii din Transilvania
sau de vameşii acestora. Ca dovadă avem numeroasele intervenţii ale domnilor
de mai târziu în favoarea propriilor negustori. Cu toate acestea, relaţia era din
start inegală. Negustorii din oraşele Ţării Româneşti se loveau de dreptul de
depozit al Braşovului, fiind deseori nevoiţi să vândă la preţul pieţei de acolo, în
timp ce braşovenii aveau libertate de circulaţie în întreaga Ţară Românească301.
După cca. 1450, situaţia începe să se schimbe. Creşterea influenţei
otomane a făcut ca regimul politic internaţional al Ţării Româneşti să fie pus în
discuţie. Tratativele dintre Ungaria şi Imperiul Otoman prevedeau ca începând
din 1451 domnii să recunoască atât vasalitatea faţă de regat, cât şi faţă de
imperiu, care se angajau să-i respecte autonomia. Profitând de echilibrarea

298 DH, vol. XV, partea 1, p. 69, nr. 121.


299 Zs. P. Pach, „Levantine Trade and Hungary in the Middle Ages (Theses, Controversies,
Arguments)”, în Etudes Historiques Hongroises, Budapesta, I (1975), p. 296.
300 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
301 Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 178-179.
226 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

relaţiilor dintre Ţara Românească şi Ungaria, Radu cel Frumos a încercat


introducerea dreptului de depozit pentru negustorii veniţi din Braşov302. Nu
ştim pentru ce oraş a fost instituit acest drept (Câmpulung, Târgovişte?)303, însă
s-au păstrat informaţii că Radu cel Frumos a negociat în 1470 cu un
reprezentant al regelui Matia Corvin dreptul negustorilor munteni de a merge cu
mărfuri până la Oradea, unde puteau să-şi lase marfa o lună sau mai mult,
putând să o recupereze în caz că nu era toată vândută. Era un prim pas spre
depăşirea obstacolelor ce stăteau în calea accesului liber al negustorilor din Ţara
Românească pe pieţele din Transilvania304. Mai departe a mers Neagoe Basarab,
care a impus noi restricţii libertăţii de mişcare a negustorilor braşoveni. Aceştia
au fost avertizaţi că dacă nu renunţă la dreptul de depozit, vor fi obligaţi să
vândă sau să cumpere mărfuri numai la Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor, ce
primeau astfel la rândul lor drept de depozit. În corespondenţa păstrată, domnul
dădea de înţeles că măsura se putea anula, numai dacă se permitea negustorilor
săi să meargă prin Transilvania, la Oradea, Cluj sau Timişoara305. Orăşenii din
Braşov au reacţionat cu duritate la aceste măsuri, atacând şi omorând mai mulţi
negustori din Ţara Românească306. Situaţia a revenit la normal sub urmaşul lui
Neagoe, Teodosie. Domnii care au urmat nu au fost la fel de consecvenţi în
apărarea drepturilor propriilor negustori, revenind la ceea ce se numea „legea
veche”307.
Alături de Braşov, orăşenii din Sibiu au beneficiat de un privilegiu de
comerţ dat de regele Ludovic în 1351, prin care li se permitea să meargă cu
mărfuri în tot regatul308. În 1382, acelaşi rege acorda oraşului drept de depozit,
negustorilor străini fiindu-le interzis să meargă cu mărfurile desfăcute în Sibiu
spre Ţara Românească309. Precum în cazul Braşovului, nu s-a păstrat nici un act
care să confirme dreptul de depozit al Sibiului faţă de negustorii ce veneau din
sud; această obligaţie era însă impusă. După cum arată registrele vamale, pe
piaţa Sibiului veneau în special orăşeni din centrele aflate în apropiere: Râmnicu
Vâlcea şi Argeş, dar şi negustori din Câmpulung, Târgovişte, Slatina, Piteşti,
Bucureşti şi Craiova. În 1500, cei din Argeş erau cei mai activi: 71 de negustori
făcuseră afaceri la Sibiu în valoare de peste 600.000 dinari; pe locul doi venea
Râmnicul, cu afaceri de peste 350.000 dinari; urma Câmpulung, cu peste

302 Ibid., p. 183-191.


303 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 95, nr. LXXIV; p. 98, nr. LXXVI.
304 Ibid., p. 108, nr. LXXXIII.
305 Bogdan, Documente şi regeste, p. 80, nr. LXXXII.
306 Ibid., p. 154, nr. CLVI.
307 Ibid., p. 195, nr. CXCI.
308 DRH, C, X, p. 100, nr. 87.
309 Ibid., D, I, p. 113, nr. 69; p. 117-118, nr. 71-72; p. 120, nr. 74.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 227

210.000 de dinari310. Nu s-au păstrat informaţii referitoare la existenţa unui


regim vamal privilegiat pentru negustorii din Sibiu care veneau cu mărfuri în
Ţara Românească311.
Comerţul cu Braşovul şi Sibiul se integra într-un circuit economic mult
mai larg care implica nu numai Transilvania şi Ţara Românească, ci toată
regiunea sud-estului Europei, cu ramificaţii până în centrul şi nordul
continentului. Este vorba de comerţul cu Orientul, în care Transilvania şi ţările
române jucau rol de intermediari312. Raporturile economice pe direcţia centrul
Europei-Orient au rămas în linii mari acelaşi; periodic, s-au schimbat doar
beneficiarii şi cei care controlau rutele comerciale. Până în secolul al XV-lea,
italienii luau partea leului, pentru ca, din a doua jumătate a acestui secol (după
1475-1484), treptat să devină predominantă poziţia negustorilor levantini: greci,
turci, evrei şi raguzani. Drumurile maritime şi de uscat au trecut atunci de sub
controlul statelor balcanice şi al Bizanţului sub cel otoman. Aceste schimbări au
determinat firesc modificarea obiceiurilor, specializarea pe anumite produse,
ruinarea unor oraşe şi ridicarea altora. Până în secolul al XVI-lea, dinspre Levant
spre Ungaria şi Polonia, existau trei mari direcţii de desfăşurare a acestui comerţ,
pe mare şi uscat: 1. prin Mediterana, Adriatica, apoi pe uscat, prin Veneţia sau
centrele dalmate; 2. prin Marea Neagră, apoi pe uscat, prin porturile italiene,
oraşele Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei; 3. numai pe uscat, prin
oraşele Bulgariei, Serbiei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei313. În acest circuit,
oraşele din Transilvania şi Ţara Românească au jucat rolul de actori, beneficiind
şi ele de pe urma acestui schimb. Un bun exemplu îl constituie implicarea
negustorilor Ţării Româneşti în intermedierea exportului de produse din metale
pe pieţele orientale. Cuţitele din Styria intrau în Imperiul Otoman sub numele
de „cuţite valahe”, treceau prin pieţele de la Skopje, Adrianopol şi Bursa,
ajungând în final în Egipt, prin Antalya314. În acest „lanţ” comercial, negustorii
din Ţara Românească preluau cuţitele de la negustorii austrieci şi transilvăneni şi
le vindeau mai departe negustorilor levantini.

310 Aceste date reprezintă valoarea la vamă a produselor, aşa cum a fost înregistrată de către
vameşi: Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, vol. I (Sibiu:
1880), p. 271-322, 434, 469; Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 257.
311 Mária Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania

(Köln, Weimar, Viena: Böhlau Verlag, 2007), p. 9-12; pentru relaţiile dintre negustorii din
Sibiu şi cei din Ţara Românească vezi şi p. 105-115.
312 Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, „Consideraţii asupra abordării mondiale a proceselor

istorico-economice”, în AIIADX, XXX (1993), p. 539-542.


313 Pach, „Levantine Trade”, p. 295-303.
314 Irène Beldiceanu-Steinherr, Nicoară Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I concernant

quelques échelles danubiennes de Valachia, de Bulgarie et de Dobrudja”, în SF, XXIII


(1964), p. 94.
228 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

În legătură cu comerţul sud-dunărean, trebuie amintiţi şi negustorii ce


veneau din Balcani. Raguzanii erau încurajaţi să vină în Bulgaria încă din 1192,
când împăratul bizantin Isac Anghelos le-a dat un privilegiu de comerţ, care
prevedea libertate deplină a negoţului „în toată Romania şi în regatul
Bulgariei”315. Ţarii bulgari au preluat şi continuat această politică. Ţarul Ioan
Asan al II-lea le-a acordat în 1230 un privilegiu comercial, prin care li se
îngăduia să meargă până la Târnovo, Vidin şi Cărvuna, unde îşi puteau instala
stabilimente comerciale proprii316. Chiar dacă oraşele amintite aveau drept de
depozit317, odată ajunşi la fluviu, raguzanii intrau în contact şi cu negustorii
veniţi din Ţara Românească. Tratatul din 1349, încheiat între Raguza şi regele
sârbilor, Ştefan Dušan, aminteşte indirect într-una din prevederile sale comerţul
cu regiunile locuite de români (le era interzis comerţul cu arme spre Ţara
Românească)318. Impunerea stăpânirii otomane nu a afectat comerţul
raguzanilor. În 1442, ei au obţinut un privilegiu de comerţ de la turci, care le
îngăduia să vină cu produse în Bulgaria şi Ţara Românească319. În secolele
XV-XVI, au continuat să joace rolul de intermediari în comerţul cu Orientul sau
sudul Dunării. Pe piaţa Braşovului aduceau lână bulgărească de calitate
superioară. Corespondenţa unui raguzan stabilit temporar în Ţara Românească,
Piero di Giovanni, surprinde grija acestuia de a-şi vedea marfa ajunsă cu bine la
destinaţie, precum şi negocierile pe care le ducea pentru a importa acest produs.
Mai mult, Piero însoţea personal convoaiele cu sacii de lână, de la Silistra până la
ieşirea din ţară; îl găsim în Gherghiţa şi Câmpina, pe drumul de pe valea
Prahovei320. Pe măsură ce Ţara Românească intra în sfera de influenţă a
Imperiului Otoman, în oraşele ţării veneau din ce în ce mai mulţi negustori turci
şi greci. Pe la 1474-1476, Basarab Laiotă scria braşovenilor să-şi trimită oamenii
la Bucureşti, căci acolo sosise un negustor turc, apropiat al domnului, „cu marfă
bună şi multă”321. Turcii şi grecii făceau concurenţă negustorilor locali şi celor
din Braşov, care nu priveau acest lucru cu ochi buni322.
Relaţiile comerciale cu Polonia au avut un caracter secundar. În 1390, la
Lublin (cu negocieri continuate la Suceava), s-a încheiat un tratat de alianţă între
reprezentanţii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Vladislav Jagiello, reînnoit în
315 Cankova-Petkova, Primov, „Dubrovnik, Byzantyum and Bulgaria”, p. 81-82.
316 DH, vol. I, partea 2, p. 781, nr. 638.
317 Al. Grecu (P.P. Panaitescu), „Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Raguza

(sec. XV-XVIII)”, în Studii. Revista de Istorie şi Filosofie, II (1949), nr. 4, p. 109.


318 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 125.
319 Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV (Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

1973), p. 45.
320 Pall, „Relaţiile comerciale”, doc. din anexă, p. 115-120, nr. I-VII.
321 Tocilescu, 534 documente, p. 90, nr. 95.
322 Ibid., p. 340, nr. 343; vezi şi remarcile lui Sivori cu privire la negustorii străini, în Călători

străini, vol. III, p. 17; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 74-78.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 229

1391 şi 1411323. Mircea a completat înţelegerea politică cu un privilegiu de


comerţ, acordat în 1403 negustorilor din Polonia şi Lituania, cărora li se
permitea negoţ liber în toată Ţara Românească. Oraşul Târgovişte primea drept
de depozit pentru produsele aduse de ei, fiind totodată singurul loc unde urma
să li se ia vama (tricesima); domnul îşi rezerva dreptul de a alege primul ceea ce
dorea din mărfuri324. Un alt privilegiu, cel dat oraşului Liov de Alexandru cel
Bun în 1408, face referire la negustorii polonezi care mergeau la Brăila după
peşte sau la cei care duceau în ţara lor sau în Moldova piper şi lână din Ţara
Românească325. Prezenţa polonezilor pe pieţele din Ţara Românească în 1408
arată că înlesnirile date de Mircea în 1403 dădeau roade. Pentru a cumpăra piper
din Ţara Românească, negustorii lioveni trebuiau să intre în contact cu alţi
intermediari care aduceau acest produs din Orient, genovezii sau negustorii
locali. În 1409, Mircea reînnoieşte privilegiul şi confirmă dreptul de depozit al
Târgoviştei; acum aflăm că negustorii polonezi aduceau postavuri din Flandra,
dar le era interzis să importe argint, necesar pentru baterea monedei326. La
solicitarea orăşenilor din Liov, Vlad Dracul a reînnoit în 1439 privilegiul dat de
tatăl său. Printre beneficiari sunt amintiţi negustorii din Cracovia, Liov, din „ţara
rusească” (Rutenia), dar şi din Ţara Moldovei. Vechiul privilegiu este modificat,
scutirea de vămi dată de Mircea cel Bătrân fiind restrânsă. Prima vamă pe care
trebuiau să o dea se afla la Râmnicu Sărat, la care se adăugau vămile din celelalte
oraşe; li se îngăduia accesul liber spre „ţara turcească”327. La sfârşitul secolului al
XV-lea, informaţii din surse otomane de la Chilia şi Cetatea Albă arată că din
Ţara Românească se exportau în Polonia ceară, vin, blănuri de jder, peşte
proaspăt sau în saramură, iar din Polonia se aduceau stofe şi postavuri328. În
secolul al XVI-lea, comerţul de tranzit al negustorilor polonezi prin Ţara
Românească nu s-a mai desfăşurat cu regularitate, situaţie care se va schimba,
pentru scurtă vreme, abia în a doua parte a secolului următor329.

323 DRH, D, I, p. 122, nr. 75; p. 125, nr. 78; p. 186, nr. 115; Suceava. File de istorie. Documente

privitoare la istoria oraşului, 1388-1918, vol. I, ed. Vasile Gh. Miron et al. (Bucureşti: Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, 1989), p. 79, nr. 2.
324 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 3-4.
325 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II (Iaşi: 1932), p. 630,

nr. 176.
326 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 122; p. 419, anexa II.
327 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 84, nr. 108.
328 Nicoară Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane au XVe siècle. Etudes et actes (Paris: Libraire

D’Amérique et D’Orient, 1973), p. 127-130.


329 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 405, nr. 314; p. 430, nr. 353; p. 443, nr. 381;

Alexandru Ciocîltan, „Martin Grunewerg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea”, în


SMIM, 27 (2009), p. 229; L. Demeny, „Comerţul de transit spre Polonia prin Ţara
Românească şi Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea)”, în SRdI, XXII (1969),
nr. 3, p. 465-467.
230 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Domnii Ţării Româneşti nu au neglijat importanţa economică şi militară


a accesului direct la Marea Neagră. În partea a doua a domniei lui Mircea cel
Bătrân, până în timpul lui Dan al II-lea, Ţara Românească a stăpânit Chilia
(după 1403-1404, până în 1426)330. După 1388-1389, a controlat Dobrogea, cu
Silistra331. Domnii Ţării Româneşti au mai stăpânit Chilia probabil între 1439 şi
1445/1446332, pentru ca din 1448 oraşul să intre sub controlul lui Iancu de
Hunedoara. Stăpânirea porturilor de la Dunăre facilita şi accesul negustorilor
ţării la Marea Neagră şi, implicit, la porturile adiacente acesteia. Un raport
veneţian din 1462 relata că o corabie „a valahilor” fusese reţinută la
Constantinopol, apoi eliberată333, o altă corabie fiind semnalată în Creta334.
Multe produse obţinute din Ţara Românească erau transportate pe apă. Printre
tarifele vămii de la Calafat este pomenit şi peştele, care era transportat sărat „cu
corabia”; pentru o corabie de peşte, vama era de 30 de aspri335.
*
Negustorii din oraşele Ţării Româneşti, dar şi cei străini, aduceau în ţară
mărfuri de calitate mai bună decât cele realizate aici sau care nu se găseau în
aceste locuri: mirodenii sau condimente, piper, şofran, ghimber, cuişoare etc.336
Aceste produse erau aduse direct de pe piaţa levantină, pe mare, şi pe Dunăre
sau pe uscat, dar şi de pe piaţa din Mediterana337. În 1382, când s-a întărit
dreptul de depozit al Sibiului, se preciza că negustorii străini nu mai aveau
dreptul de a trece cu piper şi şofran spre Ţara Românească, aceste produse fiind
aduse aici pe calea Adriaticii sau a Mării Negre, ca şi pe uscat, prin Balcani338. Pe
lângă condimente, negustorii străini aduceau postav de calitate superioară,
fabricat în Ypres, Bruges, Louvain, Nürnberg şi Köln, postav franţuzesc,

330 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362; P.P. Panaitescu, „Legăturile moldo-polone în

secolul XV şi problema Chiliei”, în Romanoslavica, III (1958), p. 98-103; Ştefan Andreescu,


„O cetate disputată: Chilia în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în Ştefan Andreescu,
Din istoria Mării Negre (genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII) (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2001), p. 46-48.
331 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 257-258; Năsturel, „Une victoire”, p. 239-246.
332 Andreescu, „O cetate disputată”, p. 38-42.
333 Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea

(Sighişoara: 1921), p. 13.


334 Menţiune în Pascu, Voievodatul, vol. III, p. 219.
335 DRH, B, II, p. 41, nr. 14.
336 Vezi Mária Pakucs, „Comerţul cu mirodenii al oraşelor Braşov şi Sibiu în prima jumătate

a secolului al XVI-lea”, în SMIM, XX (2002), p. 73-87; Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt,


p. 85-89.
337 DRH, D, I, p. 191, nr. 118; p. 198, nr. 120.
338 Ibid., p. 113, nr. 69; Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 88-89.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 231

polonez şi din Boemia339, haine şi încălţăminte de calitate superioară (cojoace,


blănuri, cizme, căciuli, şepci sau pălării), funii, dar şi metale sau obiecte de metal
(fier, săbii, suliţe, cuţite sau arcuri)340. Braşovenii aduceau în Ţara Românească şi
aramă, import care era periodic interzis de domni, ce exploatau arama la Baia de
Aramă341. Negustorii străini nu aveau monopol asupra acestor produse, care
erau aduse la sud de Carpaţi şi de autohtoni. Aceştia cumpărau şi apoi revindeau
în principalele târguri ale ţării postavuri, arme, obiecte de fier, haine, chiar şi
cai342. Circuitul economic era completat de exporturile din Ţara Românească, ce
cuprindea produse brute, obţinute din exploatarea solului, a subsolului sau din
creşterea animalelor. Printre acestea se aflau numeroase produse agricole. Sarea
deţinea un loc important în export, Ţara Românească fiind bogată în ocne343. La
fel ca în Transilvania, procesul de vânzare a sării era controlat de monarh. Acest
produs nu apare în nici unul din privilegiile comerciale date de domni, fapt ce
arată că nu era disponibil pe această cale pentru negustorii străini. Circulaţia sării
apare în alte acte. Astfel, încă din 1375, regele Ludovic al Ungariei poruncea
comitelui Timişoarei să oprească la Orşova importul de sare din Ţara
Românească344. Genovezii cumpărau multă sare, aceasta fiind menţionată şi în
privilegiul comercial pe care aceştia l-au primit de la Ivanco al Dobrogei345. La
vămi, sarea era taxată după locul de destinaţie: sarea care mergea la vadurile
Dunării, negustorească, turcească sau „împărătească”; transportul se făcea sub
forma bolovanilor şi a sării mărunte346. Ceara era un alt produs căutat. În
dreptul de depozit al Braşovului se preciza dreptul orăşenilor de a strânge ceara
adusă „ori din ce parte şi mai ales din Ţara Românească”, care urma să fie

339 Din oraşele Transilvaniei, se aduceau şi postavuri italiene, de la Florenţa, Bergamo,


Verona etc. (S. Goldenberg, „Comerţul, producţia şi consumul de postavuri de lână în ţările
române (sec. XIV - jumătatea sec. XVII)”, în SRdI, XXIV (1971), nr. 5, p. 881).
340 DRH, D, I, p. 191, nr. 118; p. 197-198, nr. 120-121; p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136;

p. 227-230, nr. 141-142; p. 276, nr. 175; p. 340, nr. 243.


341 Ibid., B, I, p. 33, nr. 14; p. 39, nr. 16; D, I, p. 286, nr. 186; Bogdan, Documente privitoare la

relaţiile, p. 64, nr. XLI.


342 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 88, nr. LXV; p. 241, nr. CCII; p. 221, nr. CLXXV;

DH, vol. XV, partea 1, p. 69, nr. 121; Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri, p. 1, nr. I.
343 Sarea apare încă din Diploma ioaniţilor la 1247 (DRH, D, I, p. 21-27, nr. 10); Walerand de

Wavrin preluase de la Vlad Dracul informaţia că cetatea Giurgiului fusese ridicată de Mircea
cel Bătrân cu venituri obţinute de pe urma sării (Călători străini, vol. I, p. 109).
344 DH, vol. I, partea 2, p. 213, nr. 159. O poruncă otomană târzie confirmă faptul că

domnii Ţării Româneşti şi oamenii lor nu aveau voie să vândă sare la sud de Dunăre decât în
sectorul de la Vidin spre vărsare; de la Vidin în amonte se vindea sare din Transilvania
(Relaţiile ţărilor române cu Poarta otomană în documentele turceşti (1601-1712), ed. Tahsin Gemil
(Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1984), p. 145, nr. 47).
345 DIR, veacul XIII, XV şi XV, B, p. 34, nr. 24.
346 DRH, B, XXII, p. 665, nr. 353.
232 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

topită, vărsată şi limpezită şi apoi pusă în vânzare în acest oraş347. Ceara din Ţara
Românească ajungea până pe piaţa Veneţiei; Bartolomeo Locadello şi Petru
Bakšić îi pomenesc în izvoare mai târzii pe negustorii greci din Târgovişte care
mergeau la Veneţia în fiecare an cu ceară348. Privilegiile acordate Braşovului de
Mircea cel Bătrân adaugă alte produse: vin, mied, miere, animale, piei de animale
domestice şi sălbatice, brânză etc.349 Temporar, domnii au interzis vânzarea
anumitor produse, precum pieile de animale sălbatice, pe care le păstrau ca venit
propriu350. În schimb, cojocarii din Sibiu şi alte oraşe transilvane obţinuseră de
la regele Ungariei dreptul ca numai ei să cumpere şi să vândă pieile crude
importate din Ţara Românească351. Împreună cu braşovenii, sibienii erau intere-
saţi şi în cumpărarea indigoului, adus de la sud de munţi şi folosit la vopsirea
postavurilor352.
Alte produse solicitate în exterior erau grânele. Numeroase izvoare îi
arată pe genovezi interesaţi de grâne, care erau strânse şi duse la Constantinopol
prin intermediul centrelor în care aceştia aveau reprezentanţe353. Împiedicaţi să
facă acelaşi lucru, veneţienii înaintau în 1349 un protest la Genova, acuzându-i
pe rivalii lor din Marea Neagră că nu îi lasă să facă negoţ cu acest produs354.
Genovezii obţineau grânele prin intermediul negustorilor din Dobrogea,
Moldova şi Ţara Românească, schimbul desfăşurându-se în porturile de la
Dunăre, în special la Brăila355. Ei însă nu se opreau aici, ci intrau mult pe fluviu,
dovadă menţionarea unei călătorii pe care o corabie o plănuia în 1366, urmând
calea apei, de la Constantinopol la Vidin; în 1379, regele Ludovic al Ungariei le
permitea oficial genovezilor să vină cu mărfuri până la Orşova356. După ce oto-
manii şi-au impus controlul asupra Mării Negre, negustorii italieni au pierdut

347 Ibid., D, I, p. 135, nr. 86; Bogdan, Documente şi regeste, p. 140, nr. CXLII; Bogdan,
Documente privitoare la relaţiile, p. 78, nr. LIV.
348 Călători străini, vol. V, p. 35, 216.
349 DRH, D, I, p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136; p. 227-230, nr. 141-142; p. 276, nr. 175; p. 340,

nr. 243.
350 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 108, nr. LXXXIII.
351 DH, vol. II, partea 3, p. 133, nr. 124.
352 S. Goldenberg, S. Belu, „Postăvăritul din Braşov în secolul al XVI-lea”, în RA, s.n., X

(1967), nr. 2, p. 169-174.


353 Ştefan Andreescu, „Problema exportului de cereale din ţările române către spaţiul pontic

în secolul al XV-lea”, în Andreescu, Din istoria Mării Negre, p. 66-73.


354 Iorga, Studii istorice p. 49-50.
355 Ştefan Andreescu, „Noi ştiri despre exportul de cereale prin Cetatea Albă şi gurile

Dunării (prima jumătate a secolului al XV-lea)”, în SMIM, 20 (2002), p. 325.


356 Corabia din 1366 era trimisă de Amedeu de Savoia, însă, din cauza unei furtuni, nu a mai

ajuns la destinaţie. Dacă la acea vreme se plănuiau astfel de călătorii rezultă că se practica
navigaţia pe fluviu, cel puţin până la Cazanele Dunării (Andreescu, „«Cruciada târzie»”,
p. 127); DIR, XIV, C, IV, p. 486, nr. 702.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 233

beneficiile de pe urma comerţului cu grâne, care au trecut în buzunarul


negustorilor levantini. Exportul de grâne se făcea şi pe drumurile de uscat,
dovadă menţionarea în tarifele vamale de la Dunăre a măsurii „sacului de grâu”,
taxat cu doi aspri357.
Un comerţ profitabil era cu animale, în care Ţara Românească era foarte
bogată. Laonic Chalcocondil menţiona că în campania otomană din 1462 ar fi
fost luaţi peste 200.000 de cai, boi şi vaci358; cifra, deşi probabil exagerată,
reflectă beneficiile uneia din cele mai vechi ocupaţii ale populaţiei locale,
creşterea animalelor. Carnea era necesară pentru acoperirea cererii de pe piaţa
din centrul şi vestul Europei; animalele ajungeau aici după ce treceau prin
mâinile mai multor intermediari. De la negustorii din Ţara Românească, ele erau
preluate de negustorii din oraşele transilvănene, care le vindeau în marile târguri
din partea de vest a Ungariei, de unde erau duse în Austria, la Viena, şi în
Moravia. De aici, animalele intrau pe piaţa germană, la Regensburg şi Augsburg,
ajungând chiar şi în zona Rin-Main359. Din secolul al XV-lea, creşte cererea de
animale în Imperiul Otoman, în special la Istanbul. În 1476, sunt pomeniţi caii
din Valahia, ce erau aduşi pe uscat în capitala imperiului360. De achiziţionarea şi
transportul acestora se ocupau negustorii numiţi gelepi, din ce în ce mai numeroşi
în secolul XVI361. Cu negoţul cu animale se vor îndeletnici mai târziu şi unii
domni, precum Mircea Ciobanul, al cărui supranume se pare că îşi are originile
în afacerile cu animale pe care le făcea pe când se afla la Poartă362. Craiova
devine în sec. al XVI-lea o piaţă importantă de animale363.
Pentru a-şi duce la capăt afacerile, unii locuitori din Ţara Românească
luau pe credit produse de la negustorii turci sau evrei. Stabileau un termen de
plată a datoriei, după care vindeau produsele cu adaos la preţ în Braşov sau
Sibiu. Neplata datoriei ducea la ruinarea unora dintre orăşeni, domnii sau
conducătorii oraşelor fiind nevoiţi să intervină în câteva cazuri364. Alţi orăşeni se
ocupau cu alt fel de afaceri. Un anume Turcul, aflat în relaţii cu Rădilă din
Câmpulung, răscumpăra prizonieri de la turci, acţiune care nu avea întotdeauna

357 DRH, B, II, p. 41, nr. 14.


358 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, trad. Vasile Grecu (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1958), p. 291.
359 Pach, „The Shifting of International Trade”, p. 310-311.
360 Beldiceanu, Les actes des premiers sultans, vol. I, p. 112, nr. 36; p. 146, nr. 54.
361 DIR, XVI, B, V, p. 204, nr. 216.
362 Iorga, Istoria românilor, vol. IV, p. 298. Înainte de a fi domn, Mircea, al cărui nume de

botez era Dimitrie, a petrecut o vreme în Imperiul Otoman; supranumele de „Ciobanul” i-a
fost atribuit în sec. al XVIII-lea (Rezachevici, Cronologia critică, p. 224, 226).
363 DIR, XVI, B, V, p. 434, nr. 452.
364 Bogdan, Documente şi regeste, p. 266, nr. LXXVIII; Bogdan, Documente privitoare la relaţiile,

p. 175, nr. CXLV, p. 234, nr. CXCV; Dragomir, Documente nouă, p. 77, nr. 69.
234 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

final fericit365. Alţi orăşeni, în special grecii şi evreii, se ocupau cu cămătăria,


împrumutând cu bani pe boieri366.
S-au păstrat mai multe mărturii care atestă existenţa unui comerţ
prosper în principalele oraşe ale Ţării Româneşti. Renumele Câmpulungului,
unul din cele mai dezvoltate centre urbane de la sud de Carpaţi, se reflectă şi în
prezenţa sa în Cosmografia lui Sebastian Münster367. În acest oraş, în fiecare lună
iulie, se ţinea timp de aproape o lună „zborul Sfântului Ilie”, un mare bâlci care
atrăgea negustori din toată Europa368. Până în sec. al XVII-lea, bâlciul s-a ţinut
în oraş, lângă biserica Sf. Ilie, de aici fiind mutat spre margine, lângă mănăstirea
Câmpulung. În perioadele de restrişte, cum se întâmpla în vremea invaziilor
otomane sau în timpul epidemiilor de ciumă, târgul nu se mai ţinea369.
Începuturile sale datează probabil cel puţin din sec. al XV-lea. Bâlciurile
asemănătoare din marile oraşe ale Transilvaniei îşi au începuturile în prima
jumătate a secolului anterior (Bistriţa – acordare 1353, Braşov – acordare 1364,
Sibiu – atestare 1378)370, şi un decalaj mai mare de un secol între apariţia
acestora şi a celui de la sud de munţi credem că nu poate fi posibil. O
confirmare indirectă a existenţei iarmaroacelor în Ţara Românească la jumătatea
sec. al XV-lea o avem dintr-o scrisoare trimisă de la Sibiu, unde sunt pomeniţi
turcii care veneau în număr mare în târgurile anuale (jarmeerkt în original) din
Ţara Românească (1454)371.
Dintre celelalte oraşe, Târgovişte a fost unul din cele mai favorizate de
către domni. Mircea cel Bătrân i-a acordat drept de depozit pentru mărfurile
aduse de polonezi, ca şi privilegiul de a face comerţ liber prin târgurile ţării. Cel
mai mare port la Dunăre al Ţării Româneşti se afla la Brăila. Oraşul a beneficiat
de pe urma decăderii Vicinei, preluând, alături de Chilia, mare parte din exportul
de produse brute al ţărilor române, precum şi importul de mărfuri orientale.
Prima menţiune a comerţului cu Orientul a Brăilei o întâlnim la Schiltberger, pe
la 1400: „acolo îşi au locul lor de aşezare luntrele şi corăbiile cu care negustorii
aduc (niderlegung) mărfuri din ţara păgânilor”372. În acest caz, „ţara păgânilor”
poate fi Imperiul Otoman, dar şi hanatele tătărăşti. Folosirea termenului
niderlegung l-a determinat pe Dinu C. Giurescu să afirme ca probabilă existenţa la

365 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 187, nr. CLIV; p. 285, nr. CCXXX.
366 DRH, B, XI, p. 480, nr. 339.
367 Călători străini, vol. I, p. 504-505.
368 Armbruster, Dacoromano-Saxonica, p. 294.
369 Răuţescu, Câmpulung, p. 172-179.
370 Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 58-59; Maria-Emilia Crîngaci Ţiplic, Paul

Niedermaier, „Privilegiile comerciale ale oraşelor din Transilvania până la sfârşitul secolului
al XV-lea”, în Oraşe şi orăşeni/Városok és városlakók, p. 119, 124, 136.
371 DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
372 Călători străini, vol. I, p. 30.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 235

Brăila a dreptului de depozit pentru mărfurile orientale373. Afirmaţia nu are


susţinere directă în izvoare, dar porneşte de la argumente plauzibile, şi astăzi
unul din sensurile verbului niederlegen fiind „a depozita”, „a înmagazina”.
Prezenţa corăbiilor care transportau mărfuri de la Brăila spre Levant este
confirmată şi de alte mărturii (mărturia expediţiei lui Walerand de Wavrin,
Laonic Chalcocondil)374. Într-un raport otoman din 1520 adresat Porţii de
Mevlana Küčük Piri, cadiu de Kazanlik (Bulgaria), sunt cuprinse extrase dintr-un
registru de vamă; printre altele, este pomenită sosirea în portul Brăilei a peste 70
de corăbii venite de pe Marea Neagră, de la Trebizonda, Caffa, Sinope, Samsun
şi Istanbul. Mărfurile orientale pe care le aduceau erau vândute, în schimb fiind
încărcate cereale, pe care negustorii căutau să le treacă fără să plătească vama
turcească375. Târgşorul şi Gherghiţa erau activ implicate în comerţul cu
Braşovul. În registrul vigesimal din 1503, an de vârf în relaţiile cu piaţa
braşoveană, acestea apar cu transporturi în valoare de peste 950.000 aspri
(Târgşor) şi 400.000 aspri (Gherghiţa), cele două oraşe situându-se pe locul al
doilea şi al patrulea după Câmpulung (primul loc) şi Târgovişte (locul trei). În
1529-1530, an mai slab pentru comerţul cu Braşovul, Târgşorul a surclasat toate
celelalte oraşe din ţară, cu 110.000 aspri376. În Târgşor, bâlciul anual avea loc
înainte de Paşti, după cum dă de înţeles un act emis în jurul anului 1533
(funcţiona probabil din secolul XV)377. Râmnicu Vâlcea depindea în mare
măsură de comerţul cu Sibiul, unde numeroşi negustori figurează cu produse în
registrele vamale378. Piteştii erau renumiţi pentru vinurile care se făceau în
podgoria situată pe dealurile din jur379, oraşul Floci era cunoscut pentru lâna
care ieşea din ţară pe acolo, iar Cornăţelul beneficia de pe urma vânzării peştelui
din bălţile aflate în apropiere.
În oraşe se practicau şi alte ocupaţii, Deşi ocupă un loc secund faţă de
activităţile comerciale, meşteşugurile se aflau în strânsă legătură cu acestea.
Produsele obţinute în urma practicării diverselor meşteşuguri erau
comercializate, acoperind astfel necesităţile în hrană şi vestimentaţie ale
orăşenilor şi populaţiei rurale. Întâlnim mai multe tipuri: meşteşugari ce
prelucrau produse agricole şi alimentare (măcelari, miedari etc.); meşteşugari
specializaţi în prelucrarea pieilor şi în realizarea de ţesături (croitori, cojocari,

373 Dinu C. Giurescu, „Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice

din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, în Romanoslavica, seria Istorie,
XI (1965), p. 176.
374 Călători străini, vol. I, p. 85; Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 285.
375 Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I”, p. 107-108.
376 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-264.
377 Bogdan, Documente şi regeste, p. 309, nr. CLXXXV.
378 Meteş, Relaţiile comerciale, p. 22-23.
379 Călători străini, vol. V, p. 208-209.
236 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

blănari); meşteri pricepuţi în prelucrarea metalelor şi realizarea de arme simple


(fierari, potcovari, arcari), mai puţin în facerea de arme grele şi de foc
(archebuze, tunuri etc.) sau în ridicarea de fortificaţii (chemaţi de obicei din
afară380). În oraşe se aflau şi numeroşi olari care asigurau necesarul local de vase;
în Argeş si Câmpulung, au apărut cartiere numite Olari, iar în Floci s-au
descoperit urmele mai multor cuptoare de ars ceramica381. Alături de ceramică,
printre primele meşteşuguri care s-au dezvoltat în oraşe se afla morăritul. Toate
oraşele erau aşezate pe malul unor râuri, pe care au fost ridicate mori de apă, ce
necesitau prezenţa unor meşteri specializaţi în folosirea lor382.
Din sec. al XV-lea avem semne că în rândul meşteşugarilor începe să se
producă o diferenţiere. Lipsa izvoarelor nu ne permite să afirmăm dacă la acel
moment existau sau nu bresle. Un anume Laslău „protomeşter” sau „prim-meşter”
vindea în 1440 o vie la Râmnicu Vâlcea383; numele sub care apare indică o
ierarhie între meşterii din oraş. Unii dintre meşteşugarii din oraşele din zona
submontană, Argeş, Râmnicu Vâlcea sau Câmpulung, erau înscrişi ca membri în
organizaţiile profesionale de peste munţi. Astfel, din „Frăţia Sfântului Ioan” a
cizmarilor din Sibiu făceau parte şi trei meşteri argeşeni ce se ocupau cu acest
meşteşug (perioada 1484-1499), iar în breasla blănarilor din Braşov erau înscrişi
doi orăşeni din Câmpulung (1489-1509)384.
O parte a orăşenilor avea şi preocupări specific agricole. Fiecare oraş
avea moşia sa, mai mult sau mai puţin întinsă, al cărei teren era folosit pentru
cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Munca pământului este dovedită şi
de dările pe care orăşenii trebuiau să le dea domniei din produsele pe care le
obţineau pe moşie385. Produsele agricole obţinute erau păstrate mai mult pentru
uzul propriu, dovadă şi faptul că din acestea s-au făcut puţine danii. Una din
rarele astfel de danii s-a păstrat într-un act târziu, din 1588, când Mihnea
Turcitul acorda unei mănăstiri dreptul de a lua de la 150 de case din Târgovişte
găleţile de grâu şi orz, fân, brânză, un cântar de ceară şi 1.000 de vedre de
vinărici386. Principala îndeletnicire agricolă – totodată comercială şi
meşteşugărească – era cultivarea viţei de vie şi vinderea vinului. În tot spaţiul
Europei Centrale şi de Răsărit, coloniştii valoni şi germani introduseseră tehnici

380 Vezi Paul I. Cernovodeanu, „Un meşter constructor sas la Târgovişte, în 1494”, în Studia
Valachica, Târgovişte, II (1970), p. 225-236.
381 Anca Păunescu, „Cuptoare medievale de ars ceramica descoperite la Oraşul de Floci,

judeţul Ialomiţa”, în CA, XI, partea 1 (1998-2000), p. 175-186.


382 Cernea, „Dreptul asupra vadului”, p. 98-99.
383 DRH, B, I, p. 158, nr. 91.
384 Manolescu, „Cultura orăşenească în Ţara Românească”, p. 38.
385 DRH, B, I, p. 102, nr. 52.
386 DIR, XVI, B, V, p. 376, nr. 394.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 237

noi şi eficiente de cultivare a viţei de vie. Îi întâlnim în Austria387, apoi în


Ungaria, pe râul Tisa, unde au plantat viile din regiunea Tokaj388. Ajung apoi în
Transilvania, unde în privilegiul din 1206, dat de regele Andrei al II-lea saşilor
din Cricău, Ighiu şi Romos, se preciza: „să nu plătească nimănui vreo dare
pentru viile pe care le vor fi sădit ei”389. De aici au trecut în Ţara Românească şi
Moldova, unde s-au ocupat de obţinerea vinului lângă oraşe. Nu ştim în ce
măsură viţa de vie se cultiva în regiune înainte de venirea saşilor390, care au
introdus tehnici noi şi au extins locurile cultivate. Au avut viile lor, cum era cazul
saşilor din Câmpulung, ce deţineau vii mai în sud, în dealul Topolovenilor,
regiunea lor nefiind una propice viţei de vie391. Alături de orăşenii din
Câmpulung, şi cei din Târgovişte şi Piteşti beneficiau de anumite scutiri din
dările pentru viile pe care le deţineau; cei din Câmpulung aveau chiar monopol
pe vânzarea vinului în oraşul lor392. Comercializarea vinului reprezenta o bună
sursă de venituri pentru orăşeni. Braşovenii cumpărau mult vin din Ţara
Românească, în privilegiul din 1413 fiind stabilită o taxă de şase ducaţi pentru
butoiul de vin pe care îl cumpărau393.
Cercetarea economiei oraşelor ridică o serie de întrebări. De ce din Ţara
Românească (ca şi din Moldova) se exportau în special produse brute? Au jucat
negustorii străini un rol important în economia oraşelor din Ţara Românească?
De ce meşteşugurile ocupă un loc secund în economia urbană? Explicaţia
acestor situaţii trebuie căutată în factorii care au influenţat specializarea
comerţului, factori care au acţionat în urma cererii de anumite produse pe piaţa
europeană sau orientală. Pe fondul treptatei creşteri demografice de după secolul al
XIV-lea, ca şi în urma îmbunătăţirii standardelor de viaţă, a crescut cererea de
tot mai multe postavuri de calitate superioară, blănuri, dar şi de produse agricole
şi mirodenii. Se adaugă faptul că agricultura era principala ramură economică în
ţările române, care s-au specializat în cultivarea cerealelor, a viţei de vie şi în
creşterea animalelor, a albinelor etc. Beneficiind de importante resurse de sare,
era firesc ca această bogăţie să fie folosită pentru obţinerea de venituri. O
situaţie asemănătoare avem în cazul peştelui. În oraşe nu s-au dezvoltat
meşteşuguri care să acopere mai mult decât cerinţele locale, astfel că negoţul din
387 Gutkas, „Das Österreichische Städtewesen”, p. 154.
388 A History of Hungary, ed. Sugar, p. 20.
389 DIR, XI, XII şi XIII, C, I, p. 32, nr. 53.
390 Rusu, „Creştinismul românesc”, p. 45-46.
391 La vânzarea unei vii, actul cuprinde următoarea precizare: „şi o am vândut lor, căci s-au

tras acele vii de moşie de la saşii lor” (Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. 278, nr. XII; Ioan
Răuţescu, Topoloveni. Monografie istorică (Bucureşti: 1939), p. 35-36).
392 DRH, B, XXV, p. 469, nr. 425; CDTR, VI, p. 184, nr. 470 bis; Drăghiceanu, „O

tocmeală”, p. 88 (Târgovişte), p. 148 (Piteşti); Gioglovan, „O «tocmeală» a lui Matei


Basarab”, p. 45-47.
393 DRH, D, I, p. 197, nr. 120; DH, vol. II, partea 2, p. 293, nr. 262.
238 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Ţara Românească, controlat în mare parte de domnie şi orăşeni, se baza pe


produsele din care ţara era bogată. Importurile acopereau necesarul de mărfuri
care nu se găseau pe plan local: postavuri scumpe, obiecte din metal şi arme,
solicitate de elita societăţii, familia domnului, boierii şi patriciatul urban, la care
se adăuga Biserica.
Factorii geografici se îmbinau cu ocupaţiile tradiţionale. Exista o
complementaritate economică la nivel european şi la nivel regional, ce a
funcţionat până în secolul al XVI-lea, inclusiv394. În acest fenomen, factorul
politic a avut rolul său. Specializarea exportului şi importului pe anumite produse
a fost influenţată de privilegiile acordate de domnii Ţării Româneşti, în
momentul în care aceştia s-au aflat în relaţii de vasalitate faţă de regii Ungariei.
Prevederile referitoare la mărfuri ţineau cont de cererea şi oferta din centrele din
Transilvania şi din ţară, precum şi de interesele domniei. În mare măsură, la fel
stau lucrurile şi pe măsură ce se impune dominaţia otomană care, din punct de
vedere economic, a determinat specializarea pe alte produse, căutate la sud de
Dunăre sau cerute oficial de Poartă.
O explicaţie a puternicei influenţe a străinilor în comerţul din oraşe vine
şi din direcţia implicării Ţării Româneşti în circuitul comercial internaţional.
Spaţiul sud-carpatic reprezenta o zonă intermediară între două mari regiuni
economice şi politice: Imperiul Bizantin continuat de ţaratul bulgar, apoi de
Imperiul Otoman (regiunea levantină) şi regatul maghiar (regiunea central-
europeană). Regiunea locuită de români a pendulat între cele două părţi,
înclinând în funcţie de condiţiile politice spre o regiune sau alta. Până la sfârşitul
secolului al XV-lea, mai importantă a fost influenţa apuseană, dovadă şi faptul
că oraşele cele mai bogate ale Ţării Româneşti se aflau în zona submontană
(Câmpulung, Argeş şi Târgovişte), aproape de centrele de comerţ transilvane
(Braşov şi Sibiu); în toate aceste oraşe, s-au aşezat comunităţi de saşi şi unguri.
În această perioadă, fiind vasali ai regelui Ungariei, domnii Ţării Româneşti au
recunoscut negustorilor din oraşele Transilvaniei drepturi mai mari decât
propriilor negustori, chiar dacă ulterior au încercat să schimbe această situaţie.
Prima parte a secolului al XVI-lea a reprezentat momentul de cumpănă între
cele două influenţe, pentru ca, din a doua jumătate a acestui secol, influenţa
levantină să devină mai însemnată. Din acest moment, în centrele urbane ale
Ţării Româneşti, în special în cele din jumătatea sudică a ţării (Bucureşti, Floci),
încep să se stabilească tot mai mulţi greci, armeni şi evrei. Faptul că străinii
deţineau un rol apreciabil în comerţ şi meşteşuguri nu exclude pe autohtoni.
Izvoarele surprind prezenţa în număr mare a acestora în oraşe, ei fiind implicaţi

394 Jerzy Topolski, „A Model of East-Central European Continental Commerce in the


Sixteenth and the First Half of the Seventeenth Century”, în East-Central Europe in Transition,
p. 130-139.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 239

în activităţi economice atât pe plan local, cât şi în exterior. Rolul străinilor a fost
important şi datorită fragilităţii urbanizării în Ţara Românească. Densitatea
urbană este destul de redusă, iar în unele regiuni oraşele au apărut abia în
secolele XV-XVI. Dacă oraşele mai vechi aveau privilegii mai generoase, cele
noi nu s-au bucurat de acelaşi regim; au primit modul de organizare întâlnit în
toate oraşele ţării, nu şi scutirile de taxe sau drepturi mai extinse de stăpânire a
moşiei. Toate acestea au creat inegalităţi între oraşe, care nu au putut face faţă
concurenţei oraşelor din Transilvania.
În economia oraşelor, comerţul deţinea ponderea principală,
caracteristică imprimată încă din procesul de formare. Istoriografia românească
nu a putut evita dezbaterea referitoare la funcţia principală a oraşelor medievale,
din punct de vedere economic395. În favoarea afirmării oraşelor ca centre
preponderent comerciale se află izvoarele scrise, în timp ce pentru susţinerea ca
locuri de producţie meşteşugărească ne stau la dispoziţie mai mult izvoarele
arheologice. După părerea noastră, cele din urmă nu oferă suficiente informaţii
pentru a considera aspectul producţiei de mărfuri ca fiind mai însemnat decât
negoţul. Meşteşugurile din oraşe erau de importanţă locală, rolul lor fiind de
acoperire a cererii interne, a necesităţilor primare ale mediului rural şi urban,
producţia lor nefiind suficientă, cantitativ şi calitativ, pentru a trece peste hotare.
Din Ţara Românească, se căutau mai ales materii prime, în care aceasta era
bogată. Mai dezvoltate erau probabil tocmai meşteşugurile ce ţineau de exportul
acestor materii, precum era pielăritul396. Nu avem nici o informaţie,
documentară sau arheologică, care să ateste până la sfârşitul secolului al XVI-lea
existenţa în oraşele Ţării Româneşti a unor ateliere cu producţie mare, implicate
în export. Veniturile obţinute din meşteşuguri nu se apropie nici pe departe de
cele din negoţ, în care se vehiculau milioane de aspri anual. În plus,
documentele nu îi surprind pe meşteşugari implicaţi în cumpărarea de locuri şi
case cu valoare ridicată. Situaţia începe să se schimbe parţial abia la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor, în sensul creşterii numărului
meşteşugarilor pomeniţi în izvoare şi a rolului lor economic şi social în oraşe.
Economia oraşelor din Ţara Românească depindea foarte mult de
situaţia locală şi internaţională. Periodicele lupte dintre taberele boiereşti pentru
impunerea pretendenţilor la domnie sau atacurile din exterior aveau efecte
negative asupra desfăşurării în bune condiţii a negoţului. Oraşele erau printre
cele mai afectate, deoarece reprezentau ţinta predilectă a atacurilor şi jafurilor.
În oraşe erau concentrate mai multe averi şi mărfuri, fapt ce le făcea şi mai
atractive oştilor venite din exterior. Luptele din ultima parte a secolului XV - prima

395 Vezi discuţia lui Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 112-118.


396 DH, vol. II, partea 3, p. 133, nr. 124.
240 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

parte a secolului XVI dintre domnii Moldovei (Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea
şi Ştefăniţă) şi cei ai Ţării Româneşti (Radu cel Frumos, Basarab Ţepeluş, Radu
cel Mare şi Radu de la Afumaţi), au avut efecte negative asupra oraşelor din
partea de răsărit a Munteniei şi din sudul Moldovei397. Pentru Ţara Românească,
izvoarele menţionează incursiuni ale domnilor Moldovei în 1470 (Brăila şi Floci
sunt incendiate)398, în 1471 (lupta de la Soci), culminând cu incursiunea lui
Ştefan cel Mare din 1473, care a dus la ocuparea Bucureştilor399. Alte expediţii
au fost întreprinse în 1474, 1476, 1481, 1482, 1507 şi 1526400. Pe lângă Brăila şi
Floci, au mai avut de suferit Râmnicu Sărat şi târgul de la Soci; acesta din urmă
a decăzut în prima parte a secolului al XVI-lea401. Pe lângă urmările pe care
luptele dintre puterile din zonă le-au avut asupra vieţii orăşenilor, şi economia
avea de suferit. Uneori, simple zvonuri afectau relaţiile comerciale cu oraşele de
peste munţi. La un moment dat, Vlad Ţepeş trimitea un vameş la Braşov să
anunţe că vestea venirii turcilor este falsă; un trimis al braşovenilor îşi amânase
vizita în Ţara Românească datorită acestui zvon402.
Din secolul al XV-lea, în special din a doua jumătate, în Ţara
Românească creşte influenţa otomană. Consecinţele se observă în timp la mai
multe niveluri: 1. etnic şi demografic: în oraşe vin tot mai mulţi greci şi evrei;
2. economic: negustorii din Imperiul Otoman concurează atât pe negustorii din
Transilvania, cât şi pe cei din oraşele din Ţara Românească; 3. teritorial:
impunerea controlului otoman asupra aşezărilor de la vadurile Dunării de la
Turnu şi Giurgiu, implicit asupra vămilor de acolo, a reprezentat o pierdere,
vistieria domnească fiind lipsită de venituri importante403; mai târziu, cedarea
Brăilei, cel mai mare oraş al ţării la Dunăre, va fi şi mai semnificativă, Ţara
Românească fiind nevoită să renunţe la portul prin care se desfăşura cea mai
mare parte a comerţului său cu Orientul. Chiar dacă efectele nu au fost vizibile
imediat404, pe acest fond, se produce o treptată reorientare a principalelor
direcţii de desfăşurare a schimburilor, astfel încât circuitul economic din sudul şi
estul Europei, din Mediterana şi Marea Neagră, capătă un caracter secundar.

397 Pentru relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi domnii Ţării Româneşti, vezi Laurenţiu Rădvan,
„Din relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ţara Românească”, în Ştefan cel Mare la cinci secole de la
moartea sa, ed. Petronel Zahariuc, Silviu Văcaru (Iaşi: Editura Alfa, 2003), p. 269-284.
398 DRH, A, II, p. 286, nr. 191; Cronicile slavo-române, p. 16, 30.
399 Cronicile slavo-române, p. 17, 30-31; Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”,

p. 13-28.
400 Cronicile slavo-române, p. 17-19, 94; Ureche, Letopiseţul, p. 137-138, 146-147.
401 Giurescu, „Despre lupta de la Soci”, p. 428-429; Giurescu, Târguri, p. 310-312.
402 DRH, D, I, p. 454, nr. 335.
403 Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 401-403.
404 Spre exemplu, cu toate transformările ce au avut loc în regiune după 1500, comerţul cu

mirodenii prin Sibiu nu a fost afectat (Pakucs-Willcocks, Sibiu-Hermannstadt, p. 145-146).


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 241

Grosul comerţului internaţional se mută spre vestul continentului şi Atlantic, pe


fondul marilor descoperiri şi al transformărilor economice din Europa (scăderea
comerţului cu produse de lux şi creşterea producţiei de produse de bază:
produse alimentare, postavuri accesibile unor categorii mai largi ale populaţiei
etc)405. Oraşele din ţările române nu vor putea evita transformările, şi, pe măsură
ce avansăm în secolul al XVI-lea, intră într-o nouă fază de dezvoltare.

405 Pach, „The Shifting of International Trade”, p. 290-303.


YZ

Micro-monografii

Argeş

Argeş face parte din rândul celor mai vechi oraşe ale Ţării Româneşti.
Numele său vine de la râul lângă care se află, a cărui identificare cu Ordessos,
menţionat de Herodot, este nesigură1. Deoarece numele oraşului apare în
documentele slavone sub forma Arghiş2, N. Drăganu a propus o etimologie
peceneagă sau cumană, din arghiš - „înălţime”3, considerând că originea numelui
trebuie căutată în Transilvania, unde întâlnim nume asemănătoare (Mardeş,
Ardeş)4. În epoca modernă, pentru acest oraş s-a impus denumirea Curtea de
Argeş, formă care însă nu a fost folosită în actele medievale. Responsabilă de
transformarea numelui este cancelaria domnească, deoarece actele emise de
domni din Argeş (din sec. al XVI-lea) erau considerate de pisari ca fiind emise la
curte, cea mai veche a ţării5.
În aşezarea situată pe cursul superior al râului Argeş s-a stabilit centrul
unei structuri politice locale, de la care majoritatea istoricilor consideră că a
plecat acţiunea de unificare a teritoriilor de la sud de Carpaţi6. Cele mai vechi
urme ce indică existenţa unui centru de locuire la Argeş datează dinainte de
1300. Prima fază din evoluţia acestuia cuprindea cel puţin din a doua parte a

1 Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, ed. Radu Florescu (Bucureşti: Editura Meridiane,

1982), p. 155.
2 DRH, B, I, p. 19-22, nr. 7-8; p. 80, nr. 38.
3 N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii (Bucureşti: 1933), p.

530-532; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti: Editura Academiei


Române, 1963), p. 182.
4 Drăganu, Românii în sec. IX-XIV, p. 531-532.
5 DRH, B, II, p. 143, nr. 68; B, IV, p. 149-150, nr. 118-119.
6 Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 101-102; Giurescu, Istoria românilor, I, p. 290-291; Panaitescu,

Introducere la istoria culturii, p. 293.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 243

sec. al XIII-lea o biserică din piatră, cu incintă proprie7. Săpăturile efectuate


până în prezent nu au putut lămuri dacă aceasta făcea parte dintr-un complex
mai larg, care să fi avut şi o funcţie militară (ce poate fi doar bănuită); ce e drept,
aceste investigaţii nu au depăşit aria fostei curţi domneşti. La Argeş şi-a avut
probabil reşedinţa Basarab I, menţionat prima dată într-un act emis de regele
Ungariei, Carol Robert de Anjou, în 13248. În anul următor, izvoarele dau de
înţeles că între voievod şi rege a izbucnit un conflict, Basarab fiind numit sancte
regis corone infidelem9. În cadrul expediţiei din 1330, oastea regală ajunge la castrum
Argyas, despre care nu ştim dacă a fost sau nu cucerit10. Identificarea acestui
castrum nu întruneşte încă adeziunea tuturor specialiştilor, o parte considerând că
este vorba de reşedinţa de la Argeş, alţii cetatea de la Poenari11. Urmele
identificate de N. Constantinescu ar sugera o distrugere la Argeş, însă nu trebuie
neglijat faptul că aceasta putea avea loc şi din alte motive decât expediţia din
1330. În ceea ce ne priveşte, indiferent că actele respective fac referire la Argeş
sau Poenari, credem complet plauzibilă ipoteza că oastea regală a trecut şi pe la
Argeş. Aici se afla centrul puterii de la răsărit de Olt şi nici o oaste nu ar fi evitat
capturarea unei astfel de poziţii. Cu siguranţă, curtea stăpânului locului, ca şi
aşezarea din apropiere, au avut de suferit cu această ocazie12.
Cronicile Ţării Româneşti au o altă viziune faţă de începuturile oraşului.
Înaintea lui Basarab, ce nu este pomenit, Negru Vodă trece din Transilvania la

7 Alăturându-se ideilor lui Sacerdoţeanu (Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş”, p. 52-54),


Grigore Ionescu susţinea în 1940 ipoteza existenţei acestei biserici mai vechi (Grigore
Ionescu, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui (Bucureşti: 1940), p. 13-14);
confirmări în acest sens au fost aduse de cercetările arheologice ulterioare întreprinse de
N. Constantinescu şi publicate în Curtea de Argeş, p. 84-92, 143-147. Autorul săpăturilor a
datat descoperirile de aici în jurul anului 1200, pornind de la două monede din acea
perioadă, atribuite cu prudenţă lui Alexios al III-lea (1195-1203) (ibid., p. 119); acestea sunt,
mai nou, considerate imitaţii bulgare după monedă bizantină din anii 1195-1225/1241 (în
special din 1210-1225), potrivit lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, „Moneda bizantină şi de
tip bizantin pe teritoriul de la sud de Carpaţi în secolele XII-XV – o analiză critică a
documentelor numismatice”, în Mousaios, Buzău, VII (2001), p. 353, 376); prima monedă de
aici ce poate fi cu certitudine atribuită este de la Ladislau Cumanul, prin urmare se poate
merge cu datarea complexului şi spre a doua jumătatea a sec. al XIII-lea.
8 DRH, D, I, p. 36, nr. 15.
9 Ibid., p. 37, nr. 16.
10 Ibid., p. 58, nr. 30; p. 65, nr. 35.
11 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 56, 145-146; Iosipescu, „Românii din Carpaţii
Meridionali”, p. 76-93; mai nou, vezi S. Iosipescu, „Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie
1330). O contribuţie la critica izvoarelor istoriei de început a principatului Ţării
Româneşti”, în RI, XIX (2008), nr. 1-2, p. 59-82; Rusu, Castelarea carpatică, p. 491-493.
12 În favoarea identificării Argeşului cu castrum Argyas se situează şi Alexandru Madgearu,

„Castrum Argyas: Poienari sau Curtea de Argeş?”, în Studia Varia In Honorem Professoris,
p. 203-215.
244 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

sud de Carpaţi (1290/1292). Lui i s-ar datora „facerea oraşelor” Câmpulung şi


Argeş, unde ar fi ridicat bisericile domneşti şi o curte (numai la Argeş)13.
Informaţia transmisă de cronici confirmă că la începutul sec. al XIV-lea numai
Argeşul a fost reşedinţă a primilor domni ai ţării, nu şi Câmpulungul. Spre
jumătatea secolului (după 1340), la Argeş s-a ridicat o nouă biserică, mai
impunătoare14, cu un zid în jur, ce cuprindea o incintă relativ întinsă (79 m/103 m),
cu o suprafaţă de cca. 0,76 ha15. Alături de alţi autori, Tereza Sinigalia şi-a
exprimat îndoiala cu privire la această curte de la Argeş, care, aşa cum se
prezintă în momentul de faţă, întruneşte cu greu condiţiile necesare pentru a
îndeplini rolul unei autentice reşedinţe domneşti16. Sub semnul întrebării şi încă
fără un răspuns hotărâtor sunt: funcţia originală a bisericii domneşti (care putea
fi biserică a mitropoliei)17, rolul bisericii Sân Nicoară, dar şi locul unde se află
fortificaţia şi palatul domnesc (căci construcţiile identificate în curtea bisericii
sunt prea modeste pentru a îndeplini acest rol)18.
La Argeş au rezidat toţi domnii până la Mircea cel Bătrân inclusiv, şi tot
aici s-a stabilit sediul Mitropoliei Ţării Româneşti (întâi episcopie, de pe la
1353-1354)19. Din timpul lui Mircea, ştim că domnii rezidau şi în reşedinţa de la
Târgovişte. În 1396, Johann Schiltberger ar fi vizitat ambele oraşe-reşedinţă, cu
toate că afirmaţia sa este privită de unii autori cu suspiciune20. Domnii au rezidat
periodic la Argeş şi în sec. al XV-lea, pentru ca din secolul următor, curtea să fie
tot mai rar vizitată.
Prezenţa în acest loc a unei posibile reşedinţe a unui voievod local (înainte
de 1290/1292) şi a curţii domnului Ţării Româneşti (după această dată) a
contribuit decisiv la urbanizarea aşezării din imediata apropiere. Nu ştim care era

13 Istoria Ţării Româneşti, p. 2; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 5.


14 Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 34-35, 143-148. În legătură cu locul morţii lui Basarab
I, vezi: Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), ed.
Constantin Bălan (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994), p. 249, nr. 284; Iorga,
Istoria românilor, vol. III, p. 157; Sacerdoţeanu, „Mormântul de la Argeş”, p. 51-53; Chihaia,
Din cetăţile de scaun, p. 77-78.
15 Ionescu, Curtea de Argeş, p. 9; Constantinescu, Curtea de Argeş, p. 34.
16 Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 32-40.
17 Vezi punctele de vedere ale lui Pavel Chihaia, „Despre biserica domnească din Curtea de

Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I,
p. 36-46 şi „Cele două lăcaşuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeş deduse din hrisoavele
bisericii lui Neagoe Basarab”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 56-74.
18 Între bisericile domnească şi Sân Nicoară a existat în evul mediu târziu o legătură, care a

fost suprimată prin tăierea de noi străzi în sec. al XIX-lea şi de ridicarea unor construcţii
moderne (Nicolae Moisescu, Curtea de Argeş. Micromonografie (Bucureşti: 1998), p. 41); vezi şi
nota 31.
19 DH, vol. XIV, partea 1, p. 1, nr. 3.
20 Călători străini, vol. I, p. 30; Târgovişte, reşedinţa voievodală, p. 36-37.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 245

situaţia acestei aşezări înainte de 1290. Cercetările arheologice s-au concentrat


asupra unui spaţiu relativ restrâns, în zona considerată azi reşedinţa domnului,
neglijând oraşul medieval, astfel că din această direcţie nu avem prea multe date.
Din izvoare mai târzii aflăm că în oraş s-a stabilit cel târziu în prima parte a sec. al
XIV-lea un grup de saşi. Cum Argeşul este primul oraş din Ţara Românească pe
drumul ce vine de la Sibiu, nu este exclus ca de aici să fi provenit unii dintre saşii
stabiliţi lângă curtea domnului. Din punct de vedere religios, ei au fost puşi sub
autoritatea episcopului Transilvaniei. În 1369, Vladislav I se adresa catolicilor şi
preoţilor lor, solicitându-le să primească cu cinste pe sufraganul acestui episcop21.
În 1381, la Argeş se înfiinţează singura episcopie catolică din Ţara Românească,
dependentă de Arhiepiscopia de Kalocsa22. În fruntea ei s-au succedat mai mulţi
episcopi, însă puţini au venit să îşi ia în primire dioceza23; la începutul secolului al
XVII-lea, datorită scăderii numărului catolicilor, s-a hotărât mutarea sediului de la
Argeş la Bacău24. Locul unde s-a aflat biserica saşilor nu a fost localizat. Pavel
Chihaia a avansat două propuneri de identificare: biserica Botuşari sau biserica
Sf. Nicolae din Târg, ambele aflate la mică distanţă de curte25. Istoricii mai vechi,
precum Virgil Drăghiceanu sau Victor Brătulescu, considerau că biserica catolică
ar fi putut să se afle în locul unde acum stau ruinele bisericii Sân-Nicoară26.
Turnul clopotniţă ataşat acestei biserici, după tradiţia arhitectonică occidentală, ar
pleda în favoarea acestei interpretări, însă cercetările arheologice din anii '70 nu
susţin această ipoteză. Aceste săpături sugerează existenţa mai multor faze de
evoluţie pentru monument, prima fază, în care turnul nu exista, datând din sec. al
XIV-lea. Biserica ale cărei ruine se văd şi astăzi ar fi mai târzie, iar turnul ce o
însoţeşte ar fi ridicat, la rândul lui, ulterior27. O contribuţie a unor locuitori veniţi
din Transilvania la „botezarea” lăcaşului este susţinută de forma Nicoară a
numelui bisericii, ce nu este specifică Ţării Româneşti, ci unor regiuni din

21 DRH, D, I, p. 98, nr. 56; B, I, p. 12, nr. 3.


22 Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, p. 439; Pascu, Contribuţii documentare, p. 65-67.
Blasius Kleiner ne transmite în sec. al XVIII-lea că pe lângă biserica catolică, pusă şi ea de
tradiţie pe seama lui Negru Vodă şi a doamnei lui, ar mai fi existat o mănăstire, probabil
sediul episcopiei (Cernovodeanu, „Vizitaţia”, p. 460).
23 Iorga, Istoria bisericii, vol. I, p. 66.
24 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, vol. I, Documente privitoare la episcopatele catolice din

Principate (Bucureşti: 1913), p. 90-91, nr. XCI-XCIII. Ca o amintire a prezenţei saşilor aici a
rămas un hidronim local, Valea Sasului (Moisescu, Curtea de Argeş, p. 7), aflată în partea de
sud a oraşului (Chihaia, „În legătură cu trecutul”, p. 159).
25 Chihaia, „În legătură cu trecutul”, p. 151-160.
26 Drăghiceanu, „Curtea domnească”, p. 12; Brătulescu, Curtea de Argeş, p. 26.
27 Pentru fazele 2 şi 3 autorii săpăturii nu au emis variante de datare (Nicolae Moisescu,

„Biserica Sân-Nicoară în lumina ultimelor săpături arheologice”, în Studii şi comunicări. Muzeul


Curtea de Argeş, 1980, p. 35-39). Primele săpături au fost realizate aici de Drăghiceanu,
„Curtea domnească”, p. 40.
246 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei28. Confuze sunt şi afirmaţiile primilor


misionari catolici. În 1603, Bernardino Quirini transmite că sediul episcopiei
catolice fusese distrus din temelie29, iar în 1623, Andrei Bogoslavič, fără să dea de
înţeles dacă a văzut într-adevăr biserica, scria că era închinată Sfintei Fecioare şi că
era acoperită cu plăci de aramă şi de plumb (potrivit lui, în acel loc ar fi fost şi
sediul episcopiei). Biserica ar fi fost luată între timp de ortodocşi, pentru că în oraş
ar mai fi rămas la acel moment doar 30 de case de catolici, fără preot30. Preluarea
fostei biserici catolice de către ortodocşi a avut loc probabil în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, când numărul saşilor s-a redus simţitor, datorită Reformei.
Importanţa şi rolul jucat la Argeş de această comunitate nu trebuie judecat după
informaţiile din secolele XVI-XVII, care o surprind când era deja în curs de
dizolvare sau asimilare.
Este posibil ca instalarea coloniştilor saşi să fi fost parte a unei locatio.
Cum la Argeş, cercetările arheologice sugerează existenţa unei reşedinţe locale
înainte de 1290/1292, presupunem că nou-veniţii s-au stabilit lângă aceasta, dar şi
lângă o mai veche aşezare autohtonă. Ca şi în alte centre urbane, topografia
oraşului poate furniza argumente suplimentare în favoarea susţinerii unei astfel
de ipoteze. Lateral de curte, spre sud, se afla axa principală a oraşului, Uliţa
Mare31. Topografic, curtea era separată de oraş32 printr-o mică vale, în care
curgea un pârâu, imediat la sud aflându-se piaţa oraşului33. Plasarea pieţei şi a
oraşului la sud de curte şi de acea vale ar susţine ipoteza existenţei unui
ansamblu aulic unic în zona bisericii domneşti – Sân Nicoară. De implantarea
unui astfel de plan au fost probabil responsabili coloniştii veniţi de la nord de
Carpaţi. Identificarea locului bisericii lor ne-ar fi facilitat o mai bună înţelegere a
modului în care a evoluat aşezarea în prima ei perioadă de existenţă, însă, din
păcate, acest lucru nu a fost încă reuşit.

28 Atlasul linguistic român, ed. Sever Pop, Emil Petrovici, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, fasc. 1
(Bucureşti: 1936), harta nr. 9.
29 Călători străini, vol. IV, p. 49.
30 Ibid., vol. V, p. 9.
31 Despre Uliţa Mare (azi Str. Negru Vodă), G. Ionescu spunea în 1940 că e „destul de largă

pentru o aşezare de provincie” şi că, în punctul ei cel mai ridicat, „se lărgeşte” unde e piaţa
(Ionescu, Curtea de Argeş, p. 5); strada dintre bis. domnească şi Sân Nicoară (azi B-dul
Basarabilor) a fost tăiată la finele sec. al XIX-lea.
32 Interesant este că cercetările întreprinse în vecinătatea curţii (din păcate fără a fi extinse)

nu au relevat urme de locuire pentru perioada când curtea a fost edificată şi nici din perioada
imediat următoare (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Cercetările arheologice de la Curtea de
Argeş”, în Cercetări arheologice, V (1982), p. 98).
33 Cercetările viitoare trebuie să se concentreze pe evoluţia străzilor din zona pieţei în

perioada modernă, pentru a vedea dacă nu cumva în evul mediu târziu piaţa se prezenta într-o
formă mai extinsă (vezi şi Ionescu, Curtea de Argeş, planul oraşului anexat).
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 247

S-au păstrat, indirect, fragmente din privilegiul pe care l-au primit şi care
le conferea un statut diferit de cel al autohtonilor. În primul rând, coloniştii au
primit dreptul de a-şi alege reprezentanţi proprii, care aveau iniţial autoritate
numai asupra lor. Ulterior, statutul privilegiat a fost extins şi asupra
autohtonilor. Acest proces era cu siguranţă încheiat pe la 1500, când judeţul şi
pârgarii din Argeş apar menţionaţi. În primul act în care sunt atestaţi, ei şi mai
mulţi negustori şi orăşeni de vază confirmau sibienilor apartenenţa unui locuitor
la comunitatea lor34. Oraşul avea sigiliu propriu; nu s-a păstrat sigiliul folosit de
comunitate până în jurul lui 1500, ci doar cel renovat în timpul lui Neagoe
Basarab, care are ca simbol o acvilă bicefală35.
Într-o lucrare anterioară, am emis ipoteza că la Argeş, precum la
Câmpulung, domnia a acceptat ca orăşenii să păstreze o stăpânire deplină a
moşiei. Negocierile care au avut loc între Neagoe Basarab şi orăşeni în 1512-1521
confirmă indirect acest lucru. În alte oraşe, domnul considera moşia ca fiind
stăpânire a sa, de care putea dispune după voie, locuitorii având drept doar de
folosinţă. Faptul că Neagoe a negociat cu orăşenii, de la care a luat o parte din
moşie şi a dat la schimb o alta arată că la Argeş exista o situaţie deosebită36.
Partea de moşie cedată de orăşeni, precum şi dreptul de a ridica vama din piaţă
au ajuns în stăpânirea mănăstirii Argeş, ctitorie a lui Neagoe. Abuzurile
călugărilor i-au nemulţumit pe orăşeni, care au cerut înapoi moşia, iar procesul
care s-a declanşat la puţin timp după domnia lui Neagoe a durat mai bine de un
secol. Încăpăţânarea şi consecvenţa cu care orăşenii au revendicat partea de
moşie cedată nu s-ar justifica dacă respectiva moşie ar fi fost domnească37.
Piaţa, inima comercială a oraşului, şi-a păstrat probabil neschimbată
poziţia până în epoca modernă, în apropierea curţii, dar şi a bisericii Sf. Nicolae
din Târg (azi dispărută, numită astfel pentru a o deosebi de biserica domnească,
ce avea acelaşi hram)38. Cu denumirea de „bazar”, această parte a oraşului apare
în câteva documente târzii39. Economic, Argeşul era orientat mai mult spre
comerţul cu Sibiu, fiind primul oraş din Ţara Românească pe drumul care venea
dinspre Transilvania, pe la Turnu Roşu, pe valea Oltului şi prin Ţara Loviştei40.

34 Panaitescu, Documente slavo-române, p. 19, nr. XI.


35 Chihaia, Din cetăţile de scaun, p. 99.
36 Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea (Iaşi: Editura

Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004), p. 289-291, 349-351. Vezi şi Chihaia, „Cele două lăcaşuri”,
p. 56-64.
37 DRH, B, V, p. 145, nr. 13l, p. 207, nr. 191, p. 221, nr. 205; Ionaşcu, „Din relaţiile

mănăstirii”, p. 458-465.
38 Călători străini, vol. VI, p. 164; Pavel Chihaia, „În legătură cu originea şi structura oraşelor

de reşedinţă din Ţara Românească”, în Chihaia, Artă medievală, vol. I, p. 308; Chihaia, „În
legătură cu trecutul”, p. 160.
39 DIR, XVI, B, V, p. 73, nr. 76; DRH, B, XXII, p. 472, nr. 245.
40 DH, vol. XV, partea 1, p. 81, nr. 140.
248 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

În registrele vamale de la Sibiu apar numeroşi argeşeni; dintre aceştia se remarcă


membri ai patriciatului oraşului, precum Nichifor şi Dragotă. În 1500, Dragotă
aducea în Ţara Românească 109.000 de cuţite, în valoare de 130.800 de dinari; în
alt transport, tot acesta scotea din Sibiu 70.500 de cuţite, în valoare de 84.600 de
dinari41. Alţi negustori se ocupau cu intermedierea aducerii de peşte de la
Dunăre la Sibiu. În 1500, din Argeş s-au exportat mărfuri în valoare de 300.000 de
dinari, s-au importat în valoare de 117.000, în tranzit fiind produse de peste
200.000 dinari; oraşul se află pe primul loc în relaţiile cu Sibiul, fiind urmat de
Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung42. Cu Braşovul, relaţiile nu au fost la fel de
dezvoltate. Potrivit statisticilor, în 1503, Câmpulungul domina această piaţă, în
timp ce Argeş era pe unul din ultimele locuri43.
Ridicarea mănăstirii Argeş lângă oraş nu a avut efecte benefice pentru
dezvoltarea acestuia. Începând cu ctitorul Neagoe Basarab, domnii au favorizat
mănăstirea, care s-a bucurat de numeroase danii: drept de judecată în piaţă,
vama, mori, o parte din moşie. S-au făcut abuzuri şi autonomia comunităţii a
fost stânjenită44.
Deşi în secolele XIV-XV a fost unul din principalele oraşe ale Ţării
Româneşti, Argeşul a decăzut lent începând din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, fără a-şi mai recăpăta vreodată strălucirea pe care a avut-o ca reşedinţă
a ţării. Mutarea de aici a sediului mitropoliei în timpul lui Neagoe Basarab
(1517)45, impactul Reformei asupra comunităţii catolice şi încetarea activităţii
episcopiei (1519), lipsa atenţiei din partea domnilor, scăderea nivelului
comerţului cu Braşovul şi Sibiul, au dus la diminuarea populaţiei.

Brăila

Brăila este situată la Dunăre, pe singurul platou ce domină malul stâng


al fluviului pe o distanţă apreciabilă la sud de vărsarea Siretului, la un vad de
trecere spre Dobrogea. Dunărea a fost din antichitate o adevărată cale
comercială continentală, astfel că situarea în această poziţie favorabilă a facilitat
apariţia aici a unui loc de schimb. Anterior secolului al XIV-lea, pe locul Brăilei

41 Manolescu, „Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti”, p. 234.


42 Ibid., p. 257-258.
43 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 205, 260-261; Quellen zur Geschichte der Stadt

Kronstadt in Siebenbürgen, vol. III (Braşov: 1896), p. 243, 298, 303.


44 DRH, B, II, p. 411, nr. 215; p. 418, nr. 218; III, p. 135, nr. 83; DIR, XVII, B, I, p. 488, nr.

430; IV, p. 47, nr. 51.


45 Viaţa Sfântului Nifon, ed. Vasile Grecu (Bucureşti: 1944), p. 94-97; Istoria Ţării Româneşti,

p. 35-41.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 249

s-a aflat o aşezare mai veche46, probabil un sat de pescari şi mici negustori, aflaţi
în relaţie cu diferiţii stăpânitori care s-au succedat pe ambele maluri ale Dunării.
Spre deosebire de viitoarele oraşe din regiunile mai înalte ale Ţării Româneşti,
mica aşezare de la vad nu a fost reşedinţa vreunei structuri politice locale. Fiind
o zonă de câmpie, regiunea de răsărit a ţării a fost de-a lungul timpului culoar de
trecere a migratorilor. După 1241, mongolii şi-au exercitat aici hegemonia,
pentru ca la jumătatea sec. al XIV-lea, acest teritoriu să intre sub controlul
domnilor Ţării Româneşti. Aceştia au organizat aici un judeţ, ce a luat numele
oraşului ce i-a servit drept centru administrativ47.
Un act din 1358 sugerează existenţa Brăilei, dar prima menţiune
documentară certă a aşezării se află în privilegiul dat Braşovului de Vladislav I în
1368, unde apare ca loc de vamă48. S-a mai propus ca ipoteză identificarea
Brăilei cu portul Drinago, care apare în câteva hărţi aparţinând şcolii catalano-
genoveze49: în portulanul realizat în 1325/1330 de Angellino de Dalorto50,
portulanul lui Angelino Dulcert, din 133951, Atlasul catalan, din 137552 sau în
portulanul lui Guillelmus Soleri, cca. 138553. De asemenea, numele Drinago a
fost inserat într-o descriere geografică şi de călătorii (Libro del conoscimiento sau
Cartea cunoaşterii), scrisă la începutul sec. al XIV-lea54. Ipoteza ca Drinago să facă
referire la fluviul Drina55 nu are susţinere, deoarece pe harta lui Dalorto, între

46 Ionel Cândea, Brăila, origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea (Brăila: Editura
Istros, 1995), p. 75-88.
47 DRH, B, I, p. 330, nr. 205.
48 Ibid., D, I, p. 72, nr. 39; p. 86, nr. 46.
49 J. Bromberg, „Toponymical and Historical Miscellanies on Medieval Dobrudja,

Bessarabia and Moldo-Wallachia”, în Byzantion. Revue Internationale des Études Byzantines,


Bruxelles, XII (1937), fasc. II, p. 467-469; Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din
cele mai vechi timpuri până astăzi (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968), p. 43-44; Rădvan,
„Contribuţii la problema identificării”, p. 75-85.
50 Facsimil color în The Portolan Chart of Angellino de Dalorto, MCCCXXV, ed. Arthur R. Hinks

(Londra: Royal Geographical Society, 1929); Sea Charts of the Early Explorers, 13th to 17th Century,
ed. Michel Mollat du Jourdin et al. (Fribourg: Thames and Hudson, 1984), p. 201; vezi şi
Konrad Kretschmer, Die italienischen Portolane des Mittelalters (Hildesheim: G. Olms, 1962), p. 117.
51 Sea Charts of the Early Explorers, nr. 7.
52 Facsimil în Choix de documents géographiques conservés à la Bibliothèque Nationale, ed. L. Delisle

(Paris: 1883).
53 Sea Charts of the Early Explorers, nr. 9.
54 Book of the Knowledge of all the Kingdoms, Lands and Lordships that are in the World, and the Arms

and Devices of Each Land and Lordship, or of the Kings and Lords who Possess Them, ed. Clements
Markham (Londra: 1912) (prima ediţie a fost întocmită de Marcos Jiménez de la Espada şi a
fost publicată în Boletin de la Sociedad Geográfica de Madrid, Madrid, februarie 1877).
55 Andrei Pippidi, „De l'utopie à la géographie: une «Roumanie» au XIVe siècle”, în RRH,

XXV (1986), nr. 1-2, p. 71; Silvia Baraschi, „Numele oraşului Brăila în sursele medievale
(secolele XIV-XV)”, în Istros, Brăila, V (1987), p. 225.
250 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Drinago şi Buda, este plasat un afluent dinspre sud al Dunării ce poartă chiar
numele de flum(en) Drinis. Este posibil ca autorii portulanelor, ce se bazau pe
mărturiile navigatorilor italieni ce străbăteau şi cunoşteau bine Dunărea de Jos,
să fi plasat Brăila la Drinago. O evoluţie a numelui Brăila-Brillago-Brinago-Drinago
nu este imposibilă56; forma Brillago/Brelago apare folosită în descrierile de
călătorii şi în hărţile din secolul XV: în descrierea expediţiei burgunde din 1445,
realizată de Walerand de Wavrin57 şi în harta lui Fra Mauro din 145958. În
celelalte izvoare din secolele XV-XVI, oraşul figurează sub numele de: Brigala
(în italiană), Brailova, Ibrail (în turcă) şi Proilavon (în greacă)59. Originea numelui
aşezării trebuie căutată într-un antroponim local60.
În 1358, regele Ludovic al Ungariei dădea voie negustorilor din Braşov
să meargă liberi printr-un teritoriu de la sud de Carpaţi, ale cărui limite răsăritene
erau cuprinse între vărsarea râurilor Siret şi Ialomiţa în Dunăre61. Cum la
vărsarea Ialomiţei se va afla oraşul Floci, iar aproape de vărsarea Siretului vom
avea Brăila, menţionarea celor două limite face probabil trimitere la aşezările
respective, care la acel moment funcţionau deja ca porturi şi centre de schimb.
Documentul nu lămureşte în schimb sub ce autoritate se aflau aceste centre, sub
cea a domnului Ţării Româneşti sau a regelui Ungariei? Cu actul lui Vladislav I
din 1368 părăsim stadiul ipotezelor şi intrăm pe terenul certitudinilor. Prezenţa
Brăilei în acest privilegiu arată că oraşul se afla sub puterea domnului Ţării
Româneşti. Prin acest document, se stabileau şi drumurile pe care negustorii din
Braşov beneficiau de scutiri de vămi. Principala rută pe care aceştia urmau să
meargă era drumul care venea prin Bran, Câmpulung, Târgovişte şi care este
numit după punctul său terminus la Dunăre, via Braylan62. Forma numelui

56 În mod asemănător, oraşul Mangalia din Dobrogea a figurat în portulane sub nume ca
Pangala, iar într-o tipăritură grecească de la Veneţia chiar ca Bagalia (Petre Ş. Năsturel,
„Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec”, în
SCIV, VIII (1957), nr. 1-4, p. 297).
57 Călători străini, vol. I, p. 83.
58 Il mappamondo di Fra Mauro, vol. II, ed. Tullia Gasparini Leporace, Roberto Almagia

(Roma: Istituto Poligrafico dello Stato, 1956), pl. XXIX.


59 Baraschi, „Numele oraşului Brăila”, p. 224.
60 Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 213-214; Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 138;

Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 37-38.


61 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
62 Ibid., p. 86, nr. 46. Raliindu-se opiniilor unor istorici români, Dennis Deletant admite

existenţa unui culoar maghiar în nord-estul Ţării Româneşti, cu Brăila (inclusiv la 1368) ca
parte componentă a sa; Brăila ar fi fost capătul spre Dunăre al drumului folosit de
braşoveni, care apoi vor merge spre Chilia (după ce aceasta va trece sub control ungar, la
începutul sec. al XV-lea): Dennis Deletant, „Genoese, Tatars and Rumanians at the Mouth
of the Danube in the Fourteenth Century”, în The Slavonic and East European Review, 62
(1984), nr. 4, p. 527-528.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 251

acestui drum arată că aşezarea exista cel puţin de câteva decenii; dacă ar fi fost
proaspăt înfiinţată drumul s-ar fi numit probabil altfel. Traseul drumului
confirmă că aşezarea s-a dezvoltat înainte de stabilirea sa; în evul mediu,
majoritatea drumurilor urmau îndeaproape văile râurilor, în timp ce acesta se
îndepărtează de valea Buzăului (probabil la Măxineni) şi traversează câmpia
pentru a ajunge Dunăre; dacă drumul determina aşezarea oraşului, acesta ar fi
trebuit să se afle în mod firesc mai la nord, la vărsarea Siretului. În 1368, oraşul
pare deja integrat în sistemul fiscal al ţării, de vreme ce aici funcţiona o vamă.
Privilegiul a avut efecte benefice pentru aşezare, care a continuat să se dezvolte.
Nu ştim dacă la jumătatea sec. al XIV-lea Brăila atinsese statutul de
oraş, dar cu siguranţă avea un nivel pre-urban, confirmat şi de săpăturile
arheologice. Cercetările din ultimele decenii au evidenţiat existenţa schimburilor,
practicate înainte de 1300 între regiunile de la sud şi nord de Dunăre. Mai multe
tezaure monetare bizantine sau mongole s-au găsit în această zonă, confirmând
circulaţia monedei pe ambele maluri ale fluviului. Săpăturile au mai evidenţiat
locuirea zonei din apropierea terasei înalte a Dunării în secolele XIV-XVI, unde
au fost găsite nu mai puţin de trei necropole creştine deservite probabil de tot
atâtea biserici: una din necropole s-a aflat pe locul unde s-a ridicat mai apoi
citadela otomană (str. Cetăţii); o alta era în zona Pieţei Traian, lângă biserica
Sf. Arhanghel Mihail; a treia se afla în partea de sud a oraşului medieval,
devenind ulterior cimitir al Mitropoliei Proilavei (str. Biserica Veche)63.
Dezvoltarea Brăilei ca principal port la Dunăre al Ţării Româneşti a fost
favorizată de decăderea Vicinei, a cărei localizare este controversată. Portulanele
o plasează după Drinago, aproape de vărsarea fluviului în mare, la sud de cursul
principal64. Folosind hărţile epocii, o mare parte a istoricilor cred că s-a aflat la
Isaccea65. Gh. I. Brătianu merge pe ipoteza localizării la Mahmudia66, în timp ce
Petre Diaconu afirmă că Vicina s-a aflat mai probabil în insula Păcuiul lui
Soare67; o aşezare Pacui este trecută pe harta lui Fra Mauro (1459), fiind plasată

63 Sinteza descoperirilor la Ionel Cândea, „Geneza oraşului medieval Brăila”, în Analele


Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1, p. 26-29; Cândea, Brăila, origini şi evoluţie, p. 73-102; Cronica
Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2003 (Bucureşti: CIMEC, 2004), p. 59-61.
64 The Portolan Chart; Sea Charts of the Early Explorers, p. 201, nr. 7 şi 9.
65 N. Grămadă, „Vicina”, în Codrul Cosminului, Cernăuţi, I (1924), p. 26; Năsturel, „Aşezarea

oraşului Vicina”, p. 298; Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 36; Michel Balard, „Les ports du
Bas-Danube au XIVe siècle”, în Les pouvoir central et les villes en Europe de l'Est et du Sud-Est du
XVe siècle aux débuts de la révolution industrielle. Les villes portuaires (Sofia: Editions de l’Académie
Bulgare des Sciences, 1985), p. 152.
66 Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă (Bucureşti: 1935), p. 88-92; Gh. I.

Brătianu, Vicina II. Nouvelles recherches sur l’histoire et la toponymie médiévales du littoral roumain de la
Mer Noire (Bucureşti: 1940), p. 22-27.
67 Petre Diaconu, „Despre localizarea Vicinei”, în Pontica, III (1970), p. 287-291.
252 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

faţă în faţă cu Duracam (Silistra?)68. În fine, Octavian Iliescu consideră că s-a


aflat undeva în regiunea Hârşova-Topalu69. Posesiune bizantină la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi primele decenii ale veacului următor70, Vicina a decăzut
lent în decursul acestui din urmă secol. Dintr-un act emis prin 1337-1338 aflăm
că locul era stăpânit de „păgâni nelegiuiţi”, probabil mongoli sau turci71. La
puţin timp, în alt document se afirma ridicarea şi apoi coborârea în ierarhia
scaunelor mitropolitane a Vicinei, datorită faptului că „locul e supus barbarilor
şi are puţini locuitori creştini”72. În 1353-1354 (la 1359 gestul mutării era deja
înfăptuit), mitropolitul Iachint prelua scaunul de la Argeş, cu acordul Patriarhiei
de la Constantinopol, semn evident al decăderii oraşului73. Vicina apare totuşi în
lista oraşelor ruseşti, realizată în ultimul sfert al secolului al XIV-lea74.
Şerban Papacostea sugerează că responsabilă de decăderea Vicinei nu a
fost cucerirea mongolă, ce nu ar fi afectat major oraşul, ci războiul genovezo-
bizantin din 1351-1352. Constantinopolul a pierdut şi astfel s-a pus capăt
prezenţei Imperiului la gurile Dunării75. Intrată în stăpânirea Ţării Româneşti,
Brăila s-a bucurat de stabilitate politică, foarte necesară dezvoltării economice.
Nu acelaşi lucru îl putem spune despre Vicina, aflată într-o zonă agitată din
acest punct de vedere76. Regiunea a fost afectată de luptele dintre mongoli,
bulgari, conducătorii locali din Dobrogei, apoi turci, în luptă intervenind în final
şi Mircea cel Bătrân. Trecerea de la începutul secolului al XV-lea a malului drept
al Dunării sub o singură stăpânire, otomană, a înlăturat o mare parte din
piedicile pricinuite negustorilor şi navigatorilor de multiplele stăpâniri şi
regimuri vamale, favorizând negoţul77.
În jurul anului 1400, Brăila atinsese cu siguranţă stadiul de oraş. Deja
din 1368 se vorbea de trecerea pe aici a negustorilor braşoveni spre „ţări

68 Il mappamondo di Fra Mauro, vol. II, pl. XXIX.


69 Octavian Iliescu, „Nouvelles contributions à la géographie historique a la Mer Noire”, în
Il Mar Nero, I (1994), p. 231-236.
70 În 1249-1250, Vicina a fost trecută în rândul mitropoliilor dependente de Constantinopol

(DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 5, nr. 2).


71 Ibid., p. 12, nr. 6; despre un atac al turcilor, vezi M. Alexandrescu-Dersca, „L’expédition

d’Umur beg d’Aydin aux bouches du Danube (1337 ou 1338), în Studia et acta orientalia, 2
(1959), p. 13-23.
72 DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 12, nr. 7.
73 Ibid., p. 13-14, nr. 9-10; Mureşan, Philothée Ier Kokkinos, la Métropole de

Hongrovalachie, p. 344-358.
74 Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 209-215. Detalii despre listă la formarea oraşelor din

Moldova.
75 Şerban Papacostea, „De Vicina à Kilia. Byzantins et génois aux bouches du Danube au

XIVe siècle”, în RESEE, XVI (1978), nr. 1, p. 69-78.


76 DIR, XIII-XIV şi XV, B, p. 11, nr. 6.
77 Vezi Todorova, „River Trade”, p. 44-45.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 253

străine”78, pentru ca în 1396 Schiltberger să pomenească portul Brăilei ca fiind


locul în care veneau numeroase corăbii cu „mărfuri din ţara păgânilor”79. Pentru
aceste mărfuri, Brăila avea se pare drept de depozit80, însă, în afara câtorva
sugestii, nu ni se confirmă această situaţie din alte surse. Un document din 1440
arăta că punctul de încărcare pentru genovezi a cerealelor (mei, în acest caz) din
Ţara Românească era Brăila81. Obligaţia negustorilor străini ce veneau pe
Dunăre dinspre Marea Neagră de a-şi descărca mărfurile la Brăila ar putea reieşi
şi dintr-o informaţie cuprinsă în descrierea expediţiei lui Walerand de Wavrin
(1445): „în acest port al Brăilei se afla o mică navă care adusese mărfuri de la
Constantinopol şi care se înapoia acolo”82. În fine, Laonic Chalcocondil spune
despre Brăila că era: „oraş al dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în
toate oraşele ţării”83. Activitatea în port a crescut continuu astfel că, în 1520, un
raport otoman vorbeşte de venirea în portul Brăilei a 70-80 de corăbii, ce
plecaseră din porturi din Asia Mică sau Crimeea. În locul mărfurilor orientale,
aici erau încărcate cereale84.
Brăila era renumită şi datorită comerţului cu peşte. După acest produs
veneau în oraş negustorii polonezi (1408); pescarii din Brăila sunt pomeniţi şi
într-un act dat de Ştefan cel Mare85. Dacă bălţile de lângă Floci apar foarte des
în izvoare86, cele din regiunea Brăilei nu sunt menţionate, situaţie ce s-ar putea
explica prin faptul că au rămas probabil în stăpânire domnească şi nu au fost
dăruite; de ele se foloseau orăşenii şi locuitorii judeţului Brăila. La negoţul cu
peşte se referă şi privilegiile date Braşovului în 1412-1413. Dacă în 1368,
braşovenii nu dădeau nici o vamă la Brăila, unul din domnii ce i-au urmat lui
Vladislav I a introdus o mică taxă în bani pe transportul de peşte; comerţul cu
acest produs era prea profitabil pentru a nu fi taxat87. Pe lângă negustorii din
Braşov, de reduceri sau scutiri la vama din Brăila se bucurau şi cei din
Târgovişte, dar şi căruţele mănăstirilor Cozia, Bolintin şi Târgşor88.
Nu ştim aproape nimic despre comunitatea ce locuia în Brăila. La fel ca
celelalte oraşe ale ţării, avea autonomie, dar nu avem nici un indiciu când i-a fost
acordată şi cât de extinsă era. Judeţul şi pârgarii sunt menţionaţi doar în câteva

78 Braşovenii beneficiau şi de scutirile date de principele Dimitrie (DRH, D, I, p. 90, nr. 49).
79 Călători străini, vol. I, p. 30.
80 Giurescu, „Relaţiile economice”, p. 176.
81 Andreescu, „Noi ştiri despre exportul”, p. 325.
82 Călători străini, vol. I, p. 85.
83 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 285.
84 Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du règne de Selim I”, p. 107-108.
85 Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; Bogdan, Documente privitoare la

relaţiile, p. 282, nr. CCXXIX.


86 Bălţi dăruite Coziei (DRH, B, I, p. 42, nr. 17; p. 63, nr. 28).
87 Ibid., D, I, p. 191, nr. 118; p. 197, nr. 120; p. 218, nr. 134; p. 221, nr. 136.
88 Ibid., B, I, p. 109, nr. 55; p. 186, nr. 106; p. 268, nr. 162; p. 448, nr. 275.
254 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

ocazii. Prima dată apar în jurul anului 1500, când solicitau Braşovului să facă
„dreaptă lege şi judecată” unui brăilean, Mihoci Latineţul, a cărui apartenenţă la
comunitate este cu această ocazie confirmată. Mihoci era raguzan şi venise la
Brăila de cinci ani; este singurul indiciu că structura etnică a oraşului era
eterogenă89. Orăşenii din Brăila sunt enumeraţi în rândul celor care beneficiau
de privilegiul referitor la negoţul pe piaţa braşoveană dat negustorilor din
Muntenia de Mircea cel Bătrân şi reînnoit de Dan al II-lea90. Oraşul a avut
probabil şi o moşie, despre care, la fel ca în cazul bălţilor din apropiere, nu
deţinem nici o informaţie. În oraş nu a fost ridicată o curte; nu s-a păstrat nici
un document emis de domni din oraş91.
Dacă despre Brăila şi locuitorii ei nu s-au păstrat prea multe date,
zbuciumata istorie a oraşului a fost consemnată în izvoare. În 1462, flota
sultanului Mehmed al II-lea, formată din 25 de trireme şi alte 150 de vase, a
urcat pe Dunăre şi a ars oraşul92. Şi conflictul dintre domnii Ţării Româneşti şi
Ştefan cel Mare a avut efecte nefaste pentru dezvoltarea Brăilei, ca şi a oraşului
Floci, mai la sud. În 1470, ambele oraşe sunt cucerite şi distruse de domnul
Moldovei93; într-o descriere plastică, Cronica moldo-germană arăta că la Brăila s-a
„vărsat mare şi mult sânge şi a ars târgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copii
din mame şi a despicat sânul mamelor şi a scos copii din el”94. Atacul avea
legătură cu conflictul dintre Ştefan şi Radu cel Frumos, ce era nemulţumit de
luarea Chiliei de către moldoveni în 1465; vechi probleme de hotar au contribuit
la această criză din relaţiile dintre cele două ţări româneşti95. În spatele
expediţiilor întreprinse de domnul Moldovei stăteau, pe lângă interesele politice,
şi unele economice, Brăila fiind un concurent al Chiliei. Luptele încetează după
1482-1484, când cetatea Crăciuna a fost ocupată de Ştefan, iar Chilia este
cucerită de otomani96. Brăila s-a refăcut, păstrând poziţia de principală poartă de
ieşire din Ţara Românească a produselor spre Levant. Oraşul a mai suferit un
atac în 1512, din partea urmaşului lui Ştefan, Bogdan, care a acţionat deoarece
un pretendent la tronul Moldovei îşi găsise adăpost în Ţara Românească97.
Între vara lui 1538 (expediţia lui Soliman I în Moldova) şi toamna lui
1540 (începutul ridicării de fortificaţii la Brăila de către otomani), oraşul a trecut

89 Bogdan, Documente şi regeste, p. 236, nr. CCXXVI.


90 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.
91 Dat fiind poziţia Brăilei de port la Dunăre, să fie acestea indicii că a avut o situaţie

asemănătoare cu Chilia sau Cetatea Albă, ce au păstrat un statut aparte de autonomie?


92 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 285.
93 Cronicile slavo-române, p. 16.
94 Ibid., p. 30.
95 Ureche, Letopiseţul, p. 93, 96-97; Rădvan, „Din relaţiile lui Ştefan”, p. 269-284.
96 Cronicile slavo-române, p. 19.
97 Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 67.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 255

în stăpânirea directă a Imperiului Otoman. Sultanul a decis organizarea oraşului


şi a teritoriului din jur sub forma unei kaza-le, precum la Giurgiu şi Turnu98. În
sistemul de organizare otoman, kaza-ua avea un regim aparte, fiind un complex
militar şi economic compus dintr-o cetate (kale), în care se afla garnizoana
militară, un oraş (varoş) şi o zonă agricolă, ce grupa un număr de 20-50 de sate99.
Luarea Brăilei a fost pusă de unii istorici pe seama expediţiei militare întreprinse
în 1538 de Soliman în Moldova, în urma căreia Petru Rareş şi-a pierdut tronul;
noul domn, Ştefan Lăcustă, a fost nevoit să cedeze Tighina către turci100. Domn
al Ţării Româneşti era Radu Paisie, care a acceptat în condiţii nu foarte clare să
renunţe la Brăila, ce s-a adăugat punctelor de sprijin pe care imperiul le avea la
nord de fluviu101. Doar descoperirea de noi documente în arhivele otomane va
lămuri această chestiune. După cum reiese dintr-un raport polonez din
octombrie 1540102, la puţin timp după luarea Brăilei (civitatem magnam et
opulentam), turcii au început să ridice o cetate de zid, la nord de vatra oraşului
(arcem muro erigendam construere occepit)103. Ridicarea într-un timp atât de scurt a
unei fortificaţii arată motivaţiile politico-militare şi strategice ale instaurării
controlului otoman asupra Brăilei. De aici, se puteau controla nu numai
mişcările domnilor de la Bucureşti, care erau mai uşor de supravegheat de la
Giurgiu şi Turnu, dar mai ales cele ale domnilor Ţării Moldovei. Credem că
acţiunile politice şi militare din prima domnie a lui Petru Rareş au fost
hotărâtoare pentru decizia luată de otomani de a ocupa, alături de Tighina, şi
Brăila, pentru a ţine sub ascultare domnii de la Iaşi104. De asemenea, lanţul de
stăpâniri otomane de la nord de Dunăre avea menirea de a supraveghea fluviul,
devenit o arteră vitală de transport în condiţiile ofensivei politice a imperiului

98 Hotarul kaza-lei Brăilei s-a stabilit în 1542 (Radu Perianu, „Raiaua Brăilei – noi
contribuţii”, în RIR, XV (1945), fasc. III, p. 291-296).
99 Kaza-ua Brăilei depindea de sangeacbei-ul Silistrei. Denumirea de raia a fost folosită până

recent în istoriografia românească pentru a denumi teritoriile controlate de otomani la


nordul Dunării; raiaua se referea de fapt la o categorie de supuşi, creştini sau musulmani, ce
plăteau impozite în Imperiul Otoman (Mihai Maxim, „Teritorii româneşti sub administraţie
otomană în secolul al XVI-lea” (I), în RdI, XXXVI (1983), nr. 8, p. 806-814).
100 Ion-Radu Mircea, „Ţara Românească şi închinarea raielii Brăila”, în Balcania, Bucureşti,

IV (1941), p. 464-475; Beldiceanu-Steinherr, Beldiceanu, „Acte du regne de Selim I”, p. 95.


101 Călători străini, vol. IV, p. 504; Rezachevici, Cronologia critică, p. 208-211; Iorga, Istoria

românilor, vol. IV, p. 289; Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 119.
102 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 46, nr. XLV.
103 Pe locul cetăţii a funcţionat, înainte de 1540, o veche necropolă creştină, aflată probabil

în apropierea unei biserici (Cândea, „Geneza oraşului medieval Brăila”, p. 27-28).


104 Pentru fiecare ţară, otomanii au luat două puncte strategice de supraveghere, adevărate

capete de pod în caz de încălcare de către domni a înţelegerilor cu Poarta. Bucureştii şi


Târgoviştea erau controlaţi de la Turnu şi Giurgiu, Iaşii de la Bender şi Brăila. Dacă vreunul
din aceste puncte cădea, celălalt îl suplinea.
256 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

spre centrul Europei, ofensivă ce urma tocmai cursul Dunării105. Motivaţia


economică a luării Brăilei este una secundară, căci imperiul controla deja toate
trecerile fluviului, unde se aflau vămi care-i aduceau venituri semnificative. Din
acest punct de vedere, mai mult a avut de suferit Ţara Românească, lipsită de un
port important. Oraşul Floci a luat parţial locul Brăilei.
După ce a trecut sub controlul Imperiului Otoman presupunem că, la
fel ca la Cetatea Albă şi Chilia, populaţia locală creştină şi-a păstrat unele
drepturi. În favoarea acestei teorii stă prezenţa mai multor negustori din oraş,
dar şi a unor preoţi, ce fac afaceri sau depun mărturii106.

Bucureşti

Oraşul Bucureşti s-a dezvoltat pe cursul inferior al râului Dâmboviţa şi


îşi datorează începuturile unui târg şi unei cetăţui locale. Prima care apare în
izvoare este fortificaţia, numită „cetatea Dâmboviţei”; denumirea nu a fost
folosită mult timp în cancelaria Ţării Româneşti, pentru că pe valea superioară a
aceluiaşi râu mai exista o cetate cu un nume identic107. În cele din urmă, s-a
impus numele de Bucureşti, care aparţinea unuia dintre satele din vecinătatea
cetăţuii, cel în care s-a stabilit târgul, în secolele XIV-XV108.
În mediile cărturăreşti medievale târzii au circulat diverse legende, care
încercau să pună începuturile oraşului pe seama unui cioban, pe nume Bucur,
sau a lui Negru Vodă şi Mircea cel Bătrân. Legenda lui Bucur se încadrează în
şirul de povestiri care încearcă să explice naşterea unei aşezări, de regulă
sătească, dintr-un întemeietor, real sau imaginar109. Numele lui Bucur a fost
asociat şi cu o biserică din oraş, care s-a dovedit a fi în realitate o construcţie din
secolul al XVIII-lea110. Nu ştim ce bază are varianta de explicare a genezei prin
„întemeiere” domnească, pentru că vechile cronici nu amintesc oraşul printre
cele „făcute” de Negru Vodă. Primii domni ai ţării stăpâneau în prima jumătatea
a sec. al XIV-lea această regiune, situaţie confirmată de ctitorirea în apropiere de

105 Maxim, „Teritorii româneşti”, p. 808-809.


106 DRH, B, V, p. 362, nr. 325; Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, p. 76-77; Rădvan, Oraşele din
Ţara Românească, p. 364-365.
107 DH, vol. XV, partea 1, p. 56-57, nr. 96, 98.
108 Denumirea oraşului provine de la un antroponim, Bucur (Drăganu, Românii în sec. IX-XIV,

p. 262; Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 219; Iordan, Toponimia, p. 164).


109 Paul Cernovodeanu, Paul Simionescu, „Consemnări şi tradiţii privind întemeierea cetăţii

de scaun a Bucureştilor”, în Revista de etnografie şi folclor, XIX (1974), nr. 3, p. 190-204. Vezi,
pe larg lucrarea aceloraşi autori, Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu, Cetatea de scaun a
Bucureştilor, consemnări, tradiţii, legende (Bucureşti: Editura Albatros, 1976).
110 I. Ionaşcu, Vlad Zirra, „Mănăstirea Radu Vodă şi biserica Bucur”, în Bucureştii de odinioară

în lumina săpăturilor arheologice, sub red. lui I. Ionaşcu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959),
p. 57, 75.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 257

către Basarab I a mănăstirii Bolintin111, ce ar fi cea mai veche mănăstire


cunoscută documentar din Ţara Românească. Unul din urmaşii lui Basarab a
ridicat mica cetate de la Bucureşti. Cercetările arheologice din anii '60 ai
secolului XX susţin existenţa unui turn patrulater din cărămidă, cu laturile de 12
m pe 14,5 m (suprafaţă de cca. 160 mp), cu şanţ de jur-împrejur (dar fără o
intrare clar delimitată)112, a cărui ridicare a fost plasată în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea113. S-a mai susţinut că în secolul al XIV-lea rolul cetăţuii a
fost de sediu al pârcălabului judeţului Ilfov şi de reşedinţă temporară pentru
domn, când trecea prin zonă, fără însă ca vreun domn să emită vreun act de aici.
Fortificaţia era aşezată într-o poziţie strategică, fiind apărată natural dinspre
vest, sud şi est de malurile râului Dâmboviţa şi ale pârâului Bucureştioara114. Din
păcate, cercetările efectuate nu lămuresc pe deplin structura şi evoluţia acestei
prime fortificaţii; până la noi săpături, acceptăm aceste date, însă cu prudenţa
necesară.
Ridicarea cetăţuii a contribuit probabil la grăbirea procesului de
dezvoltare în apropiere a unui târg. În partea centrală a oraşului modern,
săpăturile au dus la descoperirea a numeroase obiecte, ce întăresc ideea
practicării aici a comerţului şi meşteşugurilor. Zona bisericilor Răzvan, Sf.
Gheorghe Vechi şi Nou, dar şi Colţea, situate relativ aproape de fosta
fortificaţie, era locuită cel puţin de la jumătatea secolului al XIV-lea, din a doua
parte a secolului următor datând urme ce trimit spre practicarea aici a unor
activităţi meşteşugăreşti (cuptoare pentru reducerea minereurilor de fier şi
cupru, pentru ars ceramica etc.). Zona amintită ne oferă cele mai multe indicii că
aici s-a aflat probabil vatra vechiului târg; s-au adăugat la puţin timp ariile de
locuire de la nord şi de la vest de curte115. Acestui târg i-au trebuit mai multe
decenii pentru a fi considerat oraş. Nu este menţionat în privilegiile date

111 DRH, B, I, p. 137, nr. 75; P. Ş. Năsturel, „D'un document byzantin de 1395 et de

quelques monastères roumains”, în Travaux et mémoires, 8, Hommage à M. Paul Lemerle (Paris:


Éditions E. de Boccard, 1981), p. 351. P.Ş. Năsturel a văzut la Simopetra actul slavon
original dat de Alexandru Aldea Bolintinului în 1433 (rezumat în DRH, B, I, p. 137, nr. 75);
în original se pomeneşte că întărirea se face aşa cum făcuseră înainte străbunul Basarab şi
Mircea cel Bătrân.
112 Adrian Andrei Rusu, „Cetatea” Bucureştilor (observaţii la 550 de ani de la prima ei

pomenire)”, publicat pe web la: [http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Intre%20ziduri/


texte/Bucuresti/bucuresti.htm, 24.05.2010].
113 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 314; mai nou, aprecieri în Panait I. Panait, Gheorghe

Mănucu-Adameşteanu, „Centrul istoric. Repere documentare, arheologice şi numismatice”,


în Gheorghe Mănucu-Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările
arheologice din anul 2007 (Bucureşti: Editura Agir, 2008), p. 27-29.
114 D. V. Rosetti, „Curtea Veche”, în Bucureştii de odinioară, p. 151.
115 Panait, „Începuturile oraşului Bucureşti”, p. 23; Panait, Mănucu-Adameşteanu, „Centrul

istoric”, p. 34-41.
258 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Braşovului şi nici în privilegiul acordat negustorilor din Muntenia de Mircea cel


Bătrân (reînnoire sub Dan al II-lea)116. Până spre 1450, dacă a existat, a avut
doar o importanţă locală. Acordarea unui regim de autonomie pentru
comunitate va întârzia încă aproape un secol.
Motive strategice, dar şi dezvoltarea noilor oraşe de la nord de regiunea
Ilfovului (Târgşor, Gherghiţa), ce era traversată de drumul care lega Târgovişte
de portul Giurgiu, au atras atenţia domniei. Vlad Ţepeş a decis în 1458 să
construiască la Bucureşti o cetate mai mare117. Un an mai târziu, noua cetate era
aproape gata, numele său figurând pentru prima dată într-un document
intern118. De aşezarea din apropiere, cetatea era despărţită printr-un şanţ de
apărare şi de pârâul Bucureştioara119. Prin ridicarea noii construcţii, Vlad Ţepeş
nu a intenţionat stabilirea aici a principalei reşedinţe domneşti, cum cred unii
autori120. Fortificaţia făcea parte din planul de luptă împotriva otomanilor, pus
în aplicare de Vlad în anii 1461-1462121. Din acest loc şi de la ctitoriile domneşti
de la Comana şi Snagov se putea supraveghea mai uşor drumul care venea de la
Giurgiul ocupat de turci122. Mare parte din domnie, Vlad a stat la Târgovişte; în
1462, trupele otomane venite pentru a-l înlătura, nu l-au găsit la Bucureşti, ci la
Târgovişte123. Primul domn care a rezidat la Bucureşti a fost fratele şi urmaşul
său la tron, Radu cel Frumos, apropiat turcilor, care, a căutat să facă din cetatea
de aici o reşedinţă mai confortabilă124. Cetatea este refăcută şi extinsă după
distrugerea din 1473, datorată unui atac al lui Ştefan cel Mare125. Basarab cel
Tânăr a ridicat o biserică în interiorul zidurilor, pentru ca întreaga curte să fie

116 DRH, B, I, p. 130, nr. 69.


117 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 320, nr. CCLXI; Panait, „Cetatea Bucureştilor”,
p. 316.
118 DRH, B, I, p. 203, nr. 118.
119 Panait, „Cetatea Bucureştilor”, p. 316; Panait I. Panait, „Evoluţia perimetrului Curţii

Vechi în lumina descoperirilor arheologice (sec. XVI-XVIII)”, în BMIM, VIII (1971), p. 82-83;
Năsturel, „Cetatea Bucureşti”, p. 143; pentru ipoteze privind traseul Bucureştioarei, vezi N.
Vătămanu, Istorie bucureşteană (Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1973), p. 25-29.
120 Berindei Oraşul Bucureşti, reşedinţă, p. 16-17.
121 Năsturel, „Cetatea Bucureşti”, p. 143-147; Stoicescu, Vlad Ţepeş, p. 92-96.
122 Ridicarea acestor două mănăstiri (sau refacerea lor) este atribuită, prin tradiţie, lui Vlad

Ţepeş; mănăstirea Comana, şi nu mănăstirea Snagov, ar fi, potrivit ultimelor cercetări, locul
în care a fost înmormântat Vlad Ţepeş (Constantin Rezachevici, „Mormântul lui Vlad Ţepeş
- cea mai plauzibilă ipoteză”, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel, p. 245-264).
123 Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 289; Cronici turceşti privind ţările române, vol. I, ed. M.

Guboglu, Mustafa Mehmet (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1966), p. 67; Stoicescu,
Vlad Ţepeş, p. 113; Andreescu, Vlad Ţepeş, p. 131-132.
124 Primul act în care Bucureştii apar sub numele de „cetate de scaun” este din 1465 (DRH,

B, I, p. 219, nr. 128).


125 Cronicile slavo-române, p. 17.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 259

extinsă semnificativ în timpul lui Mircea Ciobanul126. Complexul ocupat de


curte acoperea în secolele XVI-XVII cca. 25.000 mp, zidul din jur urmând
aproximativ traseul câtorva străzi existente (Gabroveni, Şepcari, Şelari, spre sud
zidul era paralel cu Dâmboviţa)127; în faţa palatului se afla o piaţă, pomenită de
Sivori128. Pe tot parcursul sec. al XVI-lea, domnii Ţării Româneşti au stat
alternativ când la Bucureşti, când la Târgovişte, încercând să ducă o abilă
politică de echilibru şi de legătură între spaţiul creştin şi cel otoman. De aceea,
curtea de la Târgovişte a fost preferată de domnii ce s-au îndepărtat de la linia
colaborării politice cu Poarta, în timp ce, cu mici excepţii, în reşedinţa din
Bucureşti au stat domnii favorabili politicii otomanilor. Din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, reşedinţa de la Bucureşti a fost mai puţin folosită de unii
domni pe timp de vară, curtea de la Târgovişte fiind considerată mai potrivită în
acest sens, datorită climei mai puţin aspre. Bucureşti se impune drept capitală
abia în a doua jumătate a sec. al XVII-lea.
Venirea periodică după 1462 a domnilor în cetatea de la Bucureşti a dat
un impuls hotărâtor procesului de tranziţie a aşezării din apropiere spre stadiul
urban. Importanţa sa economică creşte şi devine atractivă şi pentru negustorii
străini; încă din timpul lui Laiotă Basarab, la Bucureşti încep să vină negustori
turci129. Localnicii pleacă tot mai departe în călătorii de afaceri. În jurul anului
1500, câţiva negustori din Bucureşti apar pe pieţele Sibiului şi Braşovului, unde
duceau peşte, animale şi piei şi cumpărau postav, unelte, cuţite şi
îmbrăcăminte130. În sec. al XVI-lea, îi întâlnim până la Liov sau Moscova, după
blănuri sau alte mărfuri131. Cu adevărat, Bucureştii cunosc o mare dezvoltare
economică în a doua jumătate a acestui secol, când au profitat de pe urma
orientării treptate a relaţiilor comerciale ale Ţării Româneşti spre Imperiul
Otoman. În 1583, când Franco Sivori ajunge în Bucureşti, oraşul avea „prăvălii
bine îndestulate cu tot felul de mărfuri”, semn al unui negoţ activ132. Creşterea
în importanţă a aşezării de pe malul Dâmboviţei este surprinsă şi cartografic:

126 Viaţa preacuviosului Nicodim, p. 66-67; Panait I. Panait, „Curtea domnească din Bucureşti în
secolul al XVI-lea”, în BMI, XLII (1973), nr. 2, p. 3-9.
127 Panait, „Evoluţia perimetrului curţii”, p. 83-86; Panait, „Curtea domnească din

Bucureşti”, p. 5; Panait, Mănucu-Adameşteanu, „Centrul istoric”, p. 45.


128 Călători străini, vol. III, p. 9.
129 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 123, nr. XCVIII.
130 Rechnungen, vol. I, p. 296-297; Quellen, vol. I, p. 9-14, 26; vol. III, p. 194-213, 240-242,

297; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 205; Radu Manolescu, „Aspecte din istoria
negoţului bucureştean în secolul al XVI-lea”, în SRdI, XII (1959), nr. 5, p. 48-52.
131 Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 405, nr. CCCXIV; p. 430, nr. CCCLIII; p. 443, nr.

CCCLXXXI.
132 Călători străini, vol. III, p. 8.
260 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

Bucureşti figurează pe Planiglobul lui Martinus Behaim (1492) şi în harta Valahiei


din Atlasul lui Mercator, din 1594133.
Curtea a fost cel mai important punct de reper al oraşului, în funcţie de
care s-a conturat şi topografia locului. În apropiere de curte s-a stabilit traseul
principalei străzi (Uliţa Mare)134, podită cu trunchiuri de copaci din secolul
XVI135; pe această stradă s-au concentrat dughenele negustorilor şi atelierele
meşterilor ce au format bazarul, piaţa oraşului136. Tot în zonă, din secolul al XVI-lea
boierii încep să cumpere tot mai multe case137. Oraşul s-a împărţit în cartiere,
numite iniţial enorii, în funcţie de parohia şi de biserica de care aparţineau
locuitorii138. De la sfârşitul secolului, numele de enorie este înlocuit treptat cu
cuvântul mahala, de origine arabă sau turcă139.
Mai multe indicii arată că cel care a acordat un privilegiu comunităţii din
Bucureşti a fost Mircea Ciobanul (în prima domnie, 1545-1552). Acest domn se
află şi în spatele ridicării la statutul oficial de oraş pentru Târgu Jiu şi Cornăţel.
Ca şi în alte cazuri de oraşe târzii, privilegiul de la Bucureşti nu a conţinut
prevederi speciale faţă de cele obişnuite pentru alte oraşe. Locuitorii au primit
dreptul de a alege un judeţ şi 12 pârgari, ce exercitau judecata în comunitate,
aveau sigiliu etc140. Nu li s-au dat scutiri de taxe şi nici posibilitatea de a deţine
pe deplin locuri pe moşie, cum întâlnim în oraşele vechi. Moşia oraşului a fost în
întregime stăpânire domnească, orăşenii primind îngăduinţă să se folosească de
locuri, pentru agricultură141. Faţă de alte oraşe, domnia a păstrat în oraş şi pe
moşie numeroase locuri: Ciutăria (locul unde se ţineau animale sălbatice),
grădina, băile, jitniţa, sulgeria etc142. Prima hotărnicie cunoscută a locului cedat
orăşenilor a fost făcută în timpul lui Mircea Ciobanul143, tot el a înconjurat

133 Marin Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei până la 1600, vol. I (Bucureşti: 1938),
p. 107, 147-148.
134 Menţionată din 1558 (DIR, XVI, B, V, p. 413, nr. 427); vezi Panait, Mănucu-Adameşteanu,

„Centrul istoric”, p. 41, inclusiv nota 88.


135 Lescalopier aminteşte străzile din Bucureşti acoperite cu trunchiuri de copaci (Călători

străini, vol. II, p. 426).


136 DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
137 DIR, XVI, B, V, p. 413, nr. 427; DRH, B, XXIII, p. 533, nr. 346.
138 Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos, 1372-1658

(Bucureşti: 1937), p. 77, nr. 12; DIR, XVI, B, V, p. 476, nr. 493.
139 DIR, XVII, B, II, p. 220, nr. 204.
140 Pe larg în studiile lui Cernovodeanu: „Consideraţii privitoare la organizarea”, p. 159-176 şi

„Consideraţii privitoare la peceţile oraşului Bucureşti în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea”,


în BMIM, IV (1966), p. 3-14.
141 DRH, B, XXI, p. 295, nr. 158; XXX, p. 308, nr. 253.
142 DIR, XVI, B, V, p. 212, nr. 224; p. 294, nr. 307; p. 458, nr. 474; DRH, B, XXIV, p. 427,

nr. 323.
143 DRH, B, XXV, p. 423, nr. 377.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 261

oraşul cu o palisadă144, a refăcut complet curtea şi a ridicat aici o biserică mai


mare, al cărei hram – Buna Vestire – va fi reprezentat pe al doilea sigiliu al
oraşului145. Un alt indiciu că Mircea Ciobanul a dat privilegiul ce permitea
auto-administrarea comunităţii este dat de apariţia în izvoare a judeţilor. Primul
act emis de un judeţ este din 1563; până în acel an nu avem nici o sugestie că un
astfel de personaj ar fi existat146. Brusc, din acest moment, izvoarele
consemnează aproape toate numele conducătorilor oraşului, astfel că putem
reconstitui în mare lista acestora – fapt unic pentru Ţara Românească – până la
1600147. Singura concluzie logică este că instituţia exista în oraş de puţină vreme.
Se pune totuşi problema statutului locuitorilor până la primirea privilegiului.
Comunitatea nu obţinuse autonomie, însă izvoarele de după 1500 ne arată că la
Bucureşti exista o aşezare care din punct de vedere al funcţiilor administrativ-
politice şi economice întrunea condiţiile pentru a fi considerată oraş. În lipsa
altor informaţii, presupunem că cel puţin de la jumătatea sec. al XV-lea aşezarea
a aparţinut domnului. Fiind supuşi ai acestuia, locuitorii aveau în principiu
acelaşi statut precum locuitorii din alte oraşe, fără a fi privilegiaţi. Pentru că se
aflau lângă o reşedinţă importantă, ei au primit anumite libertăţi, în primul rând
economice; altfel nu i-am întâlni mergând după mărfuri în afara ţării. Prin
decizia de a-i lăsa pe orăşeni să se organizeze la fel ca alţi orăşeni şi prin
acordarea dreptului de folosire a moşiei, Mircea Ciobanul a încheiat practic
procesul de transformare a vechiului târg în oraş. Acest lucru era necesar
deoarece comunitatea de aici devenise una eterogenă etnic, prin venirea unor
grupuri de greci şi evrei148. Exista riscul ca prin stabilirea acestor străini – oameni
liberi – să crească numărul locuitorilor cu statut juridic diferit, ce ar fi putut
afecta dezvoltarea oraşului. Prin acordarea privilegiului statutul a fost nivelat,
fiind acelaşi pentru toţi membrii comunităţii. Străinilor li s-a făcut o concesie,

144 Călători străini, vol. II, p. 426. Vezi şi cronica lui Hieronimus Ostermayer, care susţine că
Mircea Ciobanul a poruncit ridicarea palisadei la 1545 (trimitere în ibid., p. 426, nota 67).
Urme ale palisadei au ieşit la iveală în urma cercetărilor arheologice (Panait, Mănucu-Adameşteanu,
„Centrul istoric”, p. 31-32).
145 Iorga, Inscripţii, vol. I, p. 260-261; Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I

(1395-1800), redactor responsabil Alexandru Elian (Bucureşti: Editura Academiei Române,


1965), p. 245, nr. 106; Vîrtosu, „Despre dreptul de sigiliu”, p. 340.
146 DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
147 Năstase, Marinescu, Les actes roumains, p. 21, nr. 37; p. 23, nr. 47; p. 26, nr. 59; p. 27, nr. 68-69;

DRH, B, VII, p. 37, nr. 26; p. 132, nr. 100; VIII, p. 120, nr. 73; p. 173, nr. 109; p. 211, nr. 136;
vezi şi Petronel Zahariuc, „Nouă documente din secolul al XVI-lea privitoare la istoria oraşului
Bucureşti”, în Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, ed.
Laurenţiu Rădvan (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006), p. 205-221.
148 DRH, B, V, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii, vol. I, p. 30,

nr. 38; p. 34, nr. 42.


262 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

anume acceptarea unui „başa al străinilor”149, personaj care, după cum arată şi
numele său de origine turcă150, avea probabil autoritate asupra negustorilor şi
meşterilor străini din târg (bazar); funcţia sa a apărut tocmai datorită creşterii
numărului acestora151.
Din acest moment, erau create toate condiţiile pentru ca oraşul să
continue să se dezvolte. Creşterea sa se observă prin ridicarea a tot mai multe
biserici; într-un act din 1587, printre „popii din oraş” ce figurează ca martori
apare numele a nu mai puţini de 15 preoţi152. Numărul mare al bisericilor şi
mănăstirilor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea indică o mărire a
populaţiei; înainte de devastatoarele evenimente din 1595, când e distrus de
turci, Bucureştii aveau în jur de 10.000 de locuitori153.

Buzău

Oraşul Buzău a apărut pe cursul mijlociu al râului cu acelaşi nume, a


cărui etimologie a stârnit la un moment dat controverse aprinse. Pârvan
considera iniţial că Buzăul poate fi identificat cu Mouseos, râu pomenit în
izvoarele privitoare la sfârşitul Sfântului Sava Gotul, în urma persecuţiilor duse
de Athanaric împotriva creştinilor (372)154. P. Papahagi susţinea în schimb
originea românească a numelui Buzăului, care ar fi un antroponim, Buză sau
Buzea, cu origine în radicalul budz155. În replică, Pârvan a revenit, argumentând
că budz şi „buză” provin din limba tracică, de unde ar fi fost preluate în limba
română156. Sufixul –ău pledează în schimb pentru o posibilă influenţă maghiară.
Ca în cazul tuturor denumirilor de oraşe care provin din nume de râuri, credem
că nu putem găsi originea numelui Buzăului într-un antroponim; de obicei, doar
numele oraşelor care provin din sate, ce au luat numele vreunui stăpân sau al
celui considerat întemeietorul aşezării, pot fi considerate antroponime157; în
plus, precum în cazul altor oraşe situate pe râuri mari, este mai plauzubilă

149 DIR, XVI, B, V, p. 448, nr. 430.


150 Din termenul turc bâš, însemnând „căpetenie”, „mai-mare”, „staroste” (DLR, tom I,
partea 1, p. 505).
151 Giurescu, în Istoria Bucureştilor, p. 221, vede în acest „başa al străinilor” un reprezentant

sau conducător al negustorilor străini din oraş.


152 DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307.
153 Ştefănescu, Demografia, p. 122-129.
154 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (Bucureşti: Editura

Libra, 2000; ed. I, Bucureşti: 1911), p. 175-176; opiniei lui Pârvan i se alătură Giurescu,
Istoria românilor, vol. II, p. 281.
155 P. Papahagi, „Buzău”, în Analele Dobrogei, Constanţa, IV (1923), nr. 3, p. 338-344.
156 V. Pârvan, „Buzăul”, în Analele Dobrogei, Constanţa, IV (1923), nr. 3, p. 47-48.
157 Pentru originea tracică şi românească a numelui Buzăului, vezi şi Drăganu, Românii în

sec. IX-XIV, p. 248-249; Constantinescu, Dicţionar onomastic, p. 226.


ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 263

ipoteza preluării numelui râului de către oraş, decât invers158. În ceea ce priveşte
identificarea Buzăului cu anticul Mouseos, aceasta este greu de demonstrat cu
puţinele surse existente159.
În mare parte din documentele interne, numele oraşului Buzău apare de
fapt sub forma „Târgul Buzăului”; probabil că acesta a fost numele iniţial al
aşezării, precum la Târgul Jiului160. Negustorii din Buzău sunt pomeniţi prima
dată în confirmarea privilegiului dat negustorilor din oraşele Munteniei de
Dan al II-lea. Cum privilegiul era în vigoare din timpul lui Mircea cel Bătrân,
aşezarea funcţiona ca oraş sau aşezare în curs de urbanizare încă de pe vremea
acestuia161. Pe parcursul secolelor XV-XVI, domnii au emis puţine acte din
Buzău şi nu avem nici o informaţie despre existenţa în oraş a unei curţi
domneşti. Săpăturile arheologice lipsesc aproape complet, astfel că nu ştim
nimic despre situaţia aşezării înainte de sec. al XV-lea162. De asemenea, lipsa din
izvoare a coloniştilor nu ne permite să punem pe seama acestora vreun rol în
urbanizarea aşezării. Am identificat o singură menţiune, a unor saşi şi armeni,
despre care Martin Gruneweg spune, la finele sec. al XVI-lea, că ar avea aici,
fiecare, o biserică163. Primii ar fi putut veni aici pe vremea când regiunea se afla
sub influenţa regelui Ungariei (la mijlocul sec. al XIV-lea, după cum sugerează
actul din 1358164. În absenţa altor date concrete privitoare la posibile grupuri de
colonişti, ne rămâne ipoteza evoluţiei dintr-un târg local. Buzăul face parte din
rândul oraşelor din Ţara Românească ridicate în zona de contact a câmpiei
(Bărăganul) cu dealurile (Subcarpaţii Buzăului). Poziţia geografică i-a permis să
atragă oameni din ambele regiuni, care făceau aici schimbul de produse. Pentru
că a luat numele râului pe care se afla, presupunem că a fost târgul văii acestuia.

158 Vezi cazul Bârladului în Dragoş Moldovanu, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la
câmpul hidronimic Moldova) (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2010), p. 29-39.
159 Pornind de la scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, Pârvan a stabilit că Sfântul Sava a

predicat în stânga Dunării; identitatea Buzău - Mouseos se bazează pe transformarea literei B


în M în scrisorile respective (Pârvan, Contribuţii epigrafice, p. 176).
160 DRH, B, II, p. 188, nr. 91; III, p. 330, nr. 197.
161 Ibid., I, p. 130, nr. 69.
162 Singurele care pot oferi un răspuns acestei dileme sunt săpăturile arheologice. Ne

interesează în special efectuarea de cercetări detaliate în zona episcopiei, căci acolo s-ar fi
putut afla o curte. La fel ca la Huşi, chiar Roman sau, posibil, Râmnicu Vâlcea, şi aici
domnia ar fi putut ceda o parte din curte pentru noua episcopie.
163 Editorul acestui izvor, Al. Ciocîltan, bazându-se pe Dimitrie Gh. Ionescu şi pe situaţia

din Moldova, pune la îndoială această afirmaţie (Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 238). Nu
cred că trebuie să respingem în mod categoric această ipoteză, căci saşii puteau trece din
Transilvania şi aici, la fel cum au trecut în alte oraşe ale Ţării Româneşti. Armenii erau deja
prezenţi în alte oraşe (Argeş, Râmnic şi Bucureşti). În plus, Martin Grunewerg traversează
ţările române cu caravane armeneşti (ibid., p. 209-210), astfel că o biserică armeană în acest
loc probabil ar fi reprezentat un detaliu demn de a fi menţionat.
164 DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
264 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

În judeţul Buzăului – ce îşi avea reşedinţa în acest oraş – se afla o grupare


importantă de boieri, ai cărei reprezentanţi au fost foarte activi politic în secolele
XV-XVI. Cu sprijinul lor, mai mulţi domni au încercat sau chiar au ajuns la
tron165; nu trebuie exclusă existenţa aici a unui centru de putere de dinaintea
formării ţării.
La dezvoltarea oraşului a contribuit şi faptul că se afla situat la o
importantă intersecţie de drumuri. Aici se întâlneau: drumul care venea direct de
la Braşov (pe valea râului Buzău), drumul Brăilei (de la Braşov, prin Câmpulung
şi Târgovişte), principalul drum spre Ţara Moldovei166, la care se adaugă, cel
puţin din sec. al XVI-lea, un drum direct spre Floci167. Pe drumul dinspre
Moldova veneau cu mărfuri negustorii moldoveni şi polonezi, ultimii
beneficiind din timpul lui Mircea cel Bătrân (1403, 1409) de un privilegiu
comercial168. În reînnoirea acestui act, făcută de Vlad Dracul în 1439, este
amintită vama de la Râmnicu Sărat, aflat puţin mai la nord169. Datorită stabilităţii
politice interne din sec. al XIV-lea, aşezarea de la Buzău a crescut, astfel că
locuitorii au primit de la unul din domnii de până la Mircea cel Bătrân, inclusiv,
un privilegiu (prima menţiune a judeţului şi pârgarilor datează abia din secolul
XVI)170. Oraşul ajunsese din sec. al XV-lea suficient de cunoscut: sub numele de
Boza, apare în harta lui Nicolaus Germanus (1466) şi în harta Europei Centrale
din atlasul tipărit la Ulm (1482)171. O altă confirmare a statutului urban al
Buzăului o reprezintă stabilirea aici a scaunului unei episcopii, înfiinţată în
timpul lui Radu cel Mare, în urma măsurilor de reformare a Bisericii luate
datorită patriarhului Nifon172; prima menţiune a sa datează din 1525173.
Situarea la intersecţia a două drumuri ce veneau din Transilvania a
favorizat comerţul Buzăului cu oraşele de peste munţi. Ca intermediari între
acestea şi centrele de la Dunăre, negustorii din Buzău se ocupau cu aducerea

165 Istoria Ţării Româneşti, p. 42; Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 37-38, 45; Rezachevici,

Cronologia critică, p. 186.


166 Bogdan, Documente privitoare la relaţiile, p. 98, nr. LXXVI; DRH, D, I, p. 72, nr. 39; p. 86,

nr. 46; Binder, „Drumurile şi plaiurile”, p. 209-211; Cantacuzino, Cetăţi medievale, p. 176;
Pavel Mircea Florea, Transporturile în Ţara Românească (sec. XIV-XIX) (Bucureşti: Editura
Academică, 2002), p. 39.
167 Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 218-219, 223-224.
168 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 3-4; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 419, anexa

II.
169 Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea I, p. 84, nr. 108.
170 DRH, B, IV, p. 11, nr. 9.
171 Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. I, p. 98; Marin Popescu-Spineni,

România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate şi până în pragul veacului nostru (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978), p. 115.
172 Viaţa Sfântului Nifon, p. 83.
173 DRH, B, II, p. 454, nr. 242.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 265

peştelui la Braşov174. În 1503, ei erau prezenţi pe piaţa Braşovului cu mărfuri în


valoare de peste 210.000 aspri, ocupând locul al cincilea în rândul oraşelor Ţării
Româneşti ce activau acolo175. În schimb, braşovenii veneau în Buzău pentru a
cumpăra animale, piei, ceară, lână şi alte mărfuri aduse şi vândute în oraş de
ţăranii din împrejurimi sau strânse de la aceştia de negustorii buzoieni176.
Despre comunitatea orăşenilor din Buzău avem date doar din sec. al XVI-lea,
când alături de români în oraş se aşează câţiva greci177. La marginea oraşului se
afla un grup de ţigani, stabiliţi în ţigănia episcopiei178. Nucleul comercial al
oraşului era reprezentat de piaţă, aflată probabil în preajma episcopiei, lângă o
intersecţie de drumuri179. Creşterea influenţei orientale a făcut ca din a doua
parte a sec. al XVI-lea (1575) piaţa să fie numită bazar180. Din sec. al XVI-lea, în
partea de jos a oraşului, apare o prelungire a zonei comerciale, Târgul de Jos181.
Nu ştim vechimea bâlciului anual, Drăgaica, ce se ţinea în sec. al XVIII-lea pe
24 iunie; este posibil să dateze din perioada anterioară. Călătorii străini descriau
oraşul ca unul întins, cu majoritatea caselor din lemn182. Principalele construcţii
din oraş erau bisericile. După episcopie, al doilea lăcaş bisericesc ca importanţă a
fost mănăstirea Banu, ridicată la marginea de sud a oraşului („din jos” de
Buzău)183. Ctitor a fost o rudă a lui Mihai Viteazul, Andronic Cantacuzino, fiul
lui Mihai Cantacuzino Şeitanoglu, stabilit în Ţara Românească după ce scăpase
din închisoarea unde tatăl său şi-a pierdut viaţa (1578)184. Prezenţa episcopiei şi a
mănăstirii Banu a afectat autonomia oraşului. Cele două încep să cumpere tot
mai multe locuri, case şi mori în oraş, pe lângă oamenii dependenţi şi ţiganii ce
le erau supuşi185. Terenurile pe care le deţineau au devenit un obstacol în

174 Quellen, vol. III, p. 189-202, 236-245; Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, 1965, p. 204-205.
175 Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-261.
176 Meteş, Relaţiile comerciale, p. 12.
177 Şucu, „O seamă de documente”, p. 161, nr. 21.
178 DRH, B, III, p. 315, nr. 190.
179 Singurul reper cu privire la localizarea pieţei este dintr-un act târziu, din 1624, ce dă de

înţeles că aceasta se afla pe o terasă mai sus de Gârla domnească, un braţ al Buzăului, pe care
se aflau mai multe mori (DIR, XVII, B, IV, p. 375, nr. 384).
180 DRH, B, VII, p. 323, nr. 236; DIR, XVI, B, V, p. 148, nr. 157.
181 DIR, XVII, B, IV, p. 367, nr. 377.
182 Călători străini, vol. III, p. 294.
183 DIR, XVII, B, IV, p. 157, nr. 169.
184 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII

(Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1971), p. 41; Andronikos Falangas, „Cu privire
la genealogia lui Mihai Viteazul”, în Arhiva Genealogică, Iaşi, s.n., I (VI) (1994), nr. 3-4, p. 231-236.
185 DIR, XVI, B, V, p. 456, nr. 471; VI, p. 34, nr. 41; DRH, B, XI, p. 81, nr. 59; p. 131, nr. 96.
266 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

extinderea oraşului, locuitorii fiind nevoiţi să le încalce pentru a-şi ridica


locuinţe186.
Aflându-se pe drumul care făcea legătura cu Brăila şi Moldova, Buzăul a
avut de suferit de pe urma atacurilor venite din aceste direcţii. Pe la Buzău s-a
retras din Ţara Românească sultanul Mehmed al II-lea, după încercarea eşuată
de a-l scoate din domnie pe Vlad Ţepeş, în 1462. În preajma oraşului s-a dat şi o
luptă, pe care izvoarele otomane o prezintă, potrivit specificului lor, ca pe o
strălucită victorie turcească187. Încercările pretendenţilor originari din părţile
Buzăului de a pune mâna pe tron au avut efecte asupra acestei părţi de ţară.
După eşecul tentativei lui Dragomir Călugărul de a lua domnia, Mehmed beg a
trimis oşti care au prădat judeţul şi oraşul Buzău, distrugând case şi luând mulţi
robi (1522)188. De fiecare dată, oraşul s-a refăcut şi a încercat să meargă mai
departe.

Câmpulung

Oraşul Câmpulung a cunoscut o situaţie aparte, pentru că a conservat


până la începutul epocii moderne un statut de autonomie mult mai extins faţă de
cel din celelalte oraşe. Numele aşezării reflectă nu numai un tip de formaţiune
geografică, o vale largă între două înălţimi, ci şi una politică. Câmpul reprezenta o
unitate teritorială ce cuprindea mai multe sate, fiind întâlnită şi în Maramureş
sau Moldova189; într-un astfel de „câmp” s-a dezvoltat şi oraşul Câmpulung din
Ţara Românească. Deşi apare în mai multe forme, numele oraşului traduce
acelaşi denumire, de „câmp lung”: Longo Campo sau Campo Longo în latină;
Langenau sau Langnaw în germană; Hosszúmezö în maghiară; Dlăgopole în
slavonă190. În sec. al XV-lea, Câmpulungul devenise unul din cele mai
importante oraşe ale Ţării Româneşti: apare în lista centrelor care au trimis
delegaţi la conciliul bisericii catolice de la Constance (1415)191, iar cu numele
Capolongo apare reprezentat pe harta lui Fra Mauro de pe peretele mănăstirii Sf.
Mihail, din Murano (1459)192.

186 Dimitrie Gh. Ionescu, „Lupta orăşenilor din Buzău cu Episcopia (1550-1850)”, în SAI,
VIII (1966), p. 86-89; DRH, B, XXIII, p. 100, nr. 53.
187 Cronici turceşti, vol. I, p. 69-70; pentru localizarea luptei în regiunea Buzăului, vezi Andreescu,

Vlad Ţepeş, p. 133-134.


188 Cândea, „Letopiseţul Ţării Româneşti”, p. 683; I. I. Georgescu, „O copie necunoscută a

Letopiseţului Cantacuzinesc”, în Mitropolia Olteniei, XIII (1961), nr. 7-9, p. 504.


189 Popa, Ţara Maramureşului, p. 72-73, 156-158; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 37-39.
190 În evul mediu, pisarii aveau obiceiul de a traduce în limba în care scriau numele care

aveau un sens concret. În cazul de faţă este dificl de spus care nume a fost primul, cel
german sau român.
191 Karadja, „Delegaţii”, p. 82-83.
192 Il mappamondo di Fra Mauro, pl. XXIX şi XXXV.
ORAŞELE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 267

Hotărâtoare pentru evoluţia oraşului a fost stabilirea aici a unei colonii


de saşi, venită din Transilvania. O parte din cercetători, în speciali istoricii locali,
neagă contribuţia majoră pe care saşii au avut-o la urbanizarea aşezării,
considerând că aceştia au fost „primii străini” care au intrat în „obştea sătească”
autohtonă, pentru ca aceeaşi autori să afirme că aceste comunităţi [obştile] erau
în aşa fel organizate încât să nu permită pătrunderea străinilor (!!)193. Urmele
lăsate de saşi la Câmpulung sunt evidente. Cea mai veche menţiune a oraşului
datează din 1300, an în care moare Laurenţiu, comitele saşilor din
Câmpulung194, personaj ce nu putea fi decât greavul sas care coordonase
instalarea coloniei ori un membru al familiei celui care făcuse acest lucru.
Topografia şi privilegiul oraşului arată că aşezarea coloniştilor s-a făcut printr-o
locatio. Valea în care s-au instalat i-a determinat pe nou-veniţii să adopte ca plan
al aşezării tipul alungit; în partea de la sud de Bărăţie195, spre biserica Sf.
Nicolae-Domnească, se afla probabil piaţa centrală a oraşului196, în timp ce
lateral, spre vest, lângă biserica Sf. Ilie, se ţinea bâlciul anual („zborul”)197. La
Câmpulung, rolul decisiv jucat de colonişti în urbanizare se vede tocmai din
faptul că loturile lor se află în centrul viitorului oraş. Ceilalţi locuitori ocupau
periferia, fapt demonstrat de prezenţa aici a unor biserici ortodoxe ridicate în
secolele XIV-XV. Fiecare grup avea statutul său, dar o situaţie specială au avut
la început numai coloniştii. Privilegiul pe care l-au primit a luat ca model actele
de acelaşi fel date saşilor din Transilvania. La Câmpulung, conducătorul
comunităţii a fost iniţial un comes, al cărui loc a fost luat de un judex (probabil în
sec. al XIV-lea), ales de orăşeni. Acesta avea drept de judecată, în baza unui
obicei propriu, care conţinea probabil elemente din dreptul german ce se aplica

193 Gh. Pârnuţă (coord.), Câmpulung-Muscel, ieri şi azi (Câmpulung-Muscel: 1974), p. 17, 45;
Ştefan Trâmbaciu, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni în Evul Mediu şi prima jumătate a
sec. al XIX-lea (Bucureşti: Editura Semne, 1997), p. 98. Critică a obştei de la Câmpulungul
Moldovei (o creaţie târzie) la Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LI.
194 Binder, „Din nou despre «comes Laurentius de Longo Campo»”, p. 185; Lăzărescu,

„Despre piatra de mormânt”, p. 125-126. În Cronica franciscanilor, redactată de Blasius


Kleiner, se citează textul inscripţiei, adăugându-se că Laurenţiu ar fi decedat la mijlocul lui
octombrie (Georgescu, Cronica franciscanilor din 1764, p. 345). Noi interpretări cu privire la
lespedea comitelui Laurenţiu şi la inscripţia acesteia la Albu, „Lespedea funerară a comitelui
Laurenţiu”, p. 123-176.
195 Despre turnul de la Bărăţie se afirmă că, în forma de piatră, datează din sec. al XVIII-lea,

anterior fiind de lemn (Răuţescu, Câmpulung, p. 339).


196 Aricescu confirmă că Bărăţia se afla în piaţa veche a oraşului (Aricescu, Istoria

Câmpulungului, partea I, p. 80)


197 Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al oraşului”, p. 154-173; Oprescu, „Rolul

instituţiilor”, p. 130-134; Atlas istoric al oraşelor din România, seria B, Ţara Românească, fasc. 2,
Câmpulung, coord. Dan Dumitru Iacob (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2008), planul nr. I
(Specht, 1790-1791), nr. II (Szathmary, 1864) şi nr. IV (1923).
268 ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU

în oraşele din Transilvania. Coloniştii au primit dreptul de a stăpâni în mod


deplin atât locurile din oraş, cât şi cele de pe moşie, nefiind permisă deţinerea de
terenuri de nici o altă categorie, în afara orăşenilor (prevedere ce apare şi în
Andreanum, dat saşilor din Transilvania în 1224)198. Nu ştim dacă şi ce scutiri
fiscale au fost acordate la început. Nu este exclus ca iniţial comunitatea să fi
primit dreptul de a-şi plăti obligaţiile în bani faţă de domn într-o singură sumă.
Din confirmările de mai târziu, aflăm doar că orăşenii nu dădeau darea în grâne,
vama din târg, vama de pâine de la bâlciul anual ce se ţinea în oraş, aveau
reduceri la dările din vii şi nu lucrau pentru domnie.
Dar când au venit coloniştii la Câmpulung? Izvoarele scrise şi cele
narative sugerează două ipoteze, ce nu se exclud. Pe de o parte avem posibila
instalare a lor încă de pe vremea când regele maghiar mai avea un cuvânt de
spus la sud de Carpaţi, înainte de cca. 1290. Documentele din 1285 şi 1288, ce îi
pomenesc pe Litovoi şi Bărbat în relaţii de vasalitate faţă de regele Ladislau al
IV-lea199, cu toate că par să facă referire la regiunea de la apus de Olt permit
acceptarea şi pentru zona de la răsărit de acest râu a unei influenţe politice a
regatului, cel puţin pentru zonele submontane, precum Râmnicul sau
Câmpulungul. Este deci posibil ca grupuri de saşi să fi trecut munţii înainte de
1290 şi să fi primit un privilegiu asemănător cu cel pe care îl aveau germanii de
la nord de munţi. În ceea ce priveşte cronicile Ţării Româneşti, precum şi
confirmările interne ale privilegiilor, acestea ne transmit două date pentru
„facerea oraşului” Câmpulung: 1. în cronici, aceste eveniment este plasat o dată
cu venirea lui Radu Negru din Transilvania, în 1290200; doar într-o versiune
arabă a cronicii, „cucerirea” lui Negru Vodă este plasată în 1292201; 2. în
privilegii, cel mai vechi act dat Câmpulungului este considerat cel dat de acelaşi
Radu Negru în 1291/1