Constantin Băjenaru

Ţara Făgăraşului
în timpul stăpânirii austriece
(1691 – 1867)

1
2
 Constantin Băjenaru

Ţara Făgăraşului
în timpul stăpânirii austriece
(1691 – 1867)

Editura ALTIP
ALBA IULIA – 2013

3
 Lucrare apărută cu sprijinul financiar al Consiliului Local şi al Primăriei
municipiului Făgăraş.

Tehnoredactare: Constantin Băjenaru.

Coperta: Andrei Băjenaru.

Ilustraţia coperţilor I şi IV: Harta districtului Făgăraş (1769 – 1773) (I);

Harta districtului Făgăraş (anii 1870) (IV).

Editura ALTIP

ISBN

4
 ARGUMENT

Istoriografia ultimelor decenii nu a făcut eforturi notabile şi cu rezultate majore în

recuperarea şi restituirea unor surse, bibliografice şi arhivistice, referitoare la un segment
important din istoria Ţării Făgăraşului – evoluţia de ansamblu a acesteia în timpul
stăpânirii austriece –, ca de altfel nici repropunerea unor teme sau subiecte despre care
anterior se ştia destul de puţin sau deloc.
Pentru secolul al XIX –lea, cercetările sunt cu totul rare, doar în primele decenii
ale celui următor înregistrându-se unele abordări istoriografice importante, dar care au
vizat în bună măsură numai câteva teme – economia, viaţa socială, biserica sau şcoala.
Din acest motiv, pentru a prezenta o cât mai completă imagine de ansamblu asupra
problematicii în discuţie, pe lângă parcurgerea unei vaste bibliografii, care a stat la baza
abordării şi fundamentării tematicii propuse, a fost necesară şi interogarea câtorva
fondurilor arhivistice accesibile la acest moment.
Lucrarea de faţă a asumat, astfel, o cercetare focalizată în special pe difuzarea
informaţiei şi mai puţin pe interpretarea acesteia, raţiunea determinantă constituind-o
interesul deosebit manifestat în ultima perioadă de doritorii de istorie locală – specialişti
sau profani – pentru o iniţiere bibliografică şi acumularea a cât mai multe date
documentare, la care aceştia nu au acces din varii motive.
Noutatea propusă de lucrare în cercetarea istoriei zonei constă în abordarea
monografică a unei perioade care acoperă mai mult de un secol şi jumătate, răstimp în
care s-au înregistrat evenimente majore ce au avut de cele mai multe ori repercusiuni
importante în viaţa social – economică, în domeniul confesional, în cel şcolar şi nu în
ultimul rând în privinţa mentalităţilor. Deşi lucrarea propune o temă de istorie regională,
reconstituirea istorică are însă în vedere integrarea acestui subiect în istoria Transilvaniei,
ca şi în istoria românilor, în general.
Acest tip de abordare monografică nu îşi propune, finalmente, să acopere
problematica districtului istoric Făgăraş, la care am ataşat şi localităţile care ulterior vor
depinde din punct de vedere administrativ de acesta, ci doar doreşte să deschidă un drum
pe care cercetările ulterioare îl vor îmbogăţi; mai mult, fiecare dintre temele sau
capitolele abordate acum pot deveni în viitor lucrări independente.

5
 Lucrarea a fost structurată pe nouă capitole, după un tipar oarecum clasic, fiecare
dintre acestea având o tematică distinctă. După un preambul referitor la istoria Ţării
Făgăraşului de până la introducerea stăpânirii Imperiului habsburgic (1691), în capitolul
al doilea am stăruit asupra organizării administrativ – teritoriale, menţionând toate
modificările sau revenirile care au avut loc în perioada în discuţie. Capitolul al treilea
supune atenţiei evoluţia demografică a zonei, pe baza conscripţiilor şi recensămintelor
editate până în acest moment. Capitolul patru încearcă să ofere o panoramă asupra vieţii
societăţii făgărăşene, insistând mai mult pe secolul al XVIII –lea şi pe începutul celui
următor. Cel de-al cincilea capitol încearcă să surprindă domeniul economic în toate
ipostazele şi manifestările sale, punctând fiecare subtemă în parte. În cel de-al şaselea se
încearcă, într-o alcătuire cât mai complexă, restituirea fenomenului grăniceriei, care a
avut consecinţe importante pentru societatea făgărăşeană. Al şaptelea capitol supune
atenţiei două teme majore, care fiecare în parte au influenţat puternic viaţa făgărăşenilor
din punct de vedere social şi naţional – revoluţia de la 1848 – 1849 şi lupta politico –
naţională de după acest moment. În al optulea capitol este tratată o problematică sensibilă
a perioadei – cea confesională –, insistând mai mult pe evenimentele tumultuoase ale
secolului al XVIII –lea. Ultimul capitol, al nouălea, se referă la organizarea şi
funcţionarea şcolilor primare confesionale, la evoluţia acestora, dar şi la prezenţele
făgărăşenilor în instituţii de învăţământ cu caracter superior.
Nu putem decât spera că cititorul, fie el specialist sau nespecialist, va aprecia
efortul de a aduna laolaltă toate aceste informaţii referitoare la o zonă cu un încărcat
trecut istoric şi că îi vor servi atât pentru iniţiere şi informare, cât şi pentru aprofundări
viitoare ale temelor analizate în această lucrare.

Autorul

6
 I. INTRODUCERE

În împrejurările speciale manifestate în sud - estul Europei la începuturile Evului

mediu, s-a constituit voievodatul Transilvaniei, devenit ulterior entitate politică autonomă
în cadrul Regatului maghiar, imediat după cucerirea teritoriului intra-carpatic de către
acesta, în care preexistaseră cnezate şi voievodate româneşti. Între aceste voievodate s-a
aflat şi cel al Făgăraşului, teritoriu atestat documentar pentru prima dată la anul 1222, sub
denumirea de ”terra Blachorum”.
Acest voievodat făgărăşean mai este atestat şi de existenţa cetăţilor de la Făgăraş
(secolele XII - XIII), Comăna de Sus (secolul al XIII -lea) şi Breaza (secolele XIII -
XIV). Cu aproximaţie, data la care regalitatea maghiară ajunge cu cucerirea pe linia
Oltului este anul 1150, iar pericolul pe care-l reprezenta înaintarea maghiarilor până la
Carpaţii Făgăraşului a contribuit la organizarea unei puternice formaţiuni statale, sub
conducerea unui voievod care se baza pe cele trei cetăţi amintite, iar mai la vest pe cea de
la Avrig.
Momentul cuceririi voievodatului făgărăşean este plasat în a doua jumătate a
secolului al XIII -lea, odată cu consolidarea Regatului maghiar de după sincopa suferită
din cauza invaziei tătare din anii 1241 - 1242. Este cert că în 1291 Ţara Făgăraşului se
afla şi ea sub stăpânirea maghiară, deoarece la 11 martie fusese convocată la Alba - Iulia
Dieta Transilvaniei, la care participau toate naţiunile ardelene, fiind prima şi ultima dietă
cunoscută în care erau reprezentaţi şi românii, iar cu acel prilej s-a luat în dezbatere şi
plângerea unei anume ,,magister Ugrinus” care afirma că i se luaseră pe nedrept moşiile
Făgăraş şi Sâmbăta, pe care le moştenise de la strămoşii săi.
Despre trecerea Ţării Făgăraşului în stăpânirea Regatului maghiar şi
,,descălecatul” voievodului Radu - Negru în Ţara Românească, tradiţia făgărăşeană
relatează astfel: între voievodatul făgărăşean, care îşi apără stăpânirea, şi regele Ungariei
care voia să i-o uzurpe, au avut loc mai multe lupte. În cele din urmă, Radu - Negru a fost
nevoit să-şi părăsească reşedinţa de la Făgăraş şi să se retragă în cea de la Breaza. Aici a
încercat o nouă rezistenţă, însă fiind înfrânt a hotărât trecerea peste munţi, fiind urmat în
această peregrinare de un mare număr de supuşi; acesta a fost sfârşitul voievodatului
făgărăşean, care acum intra şi el în componenţa Regatului maghiar.

7
 Încheierea procesului de constituire a statelor medievale româneşti, la mijlocul
secolului al XIV -lea, a condus şi la stabilirea unui sistem politico - militar, în contextul
efortului comun antiotoman. Regalitatea maghiară, în ideea păstrării unor relaţii cordiale
cu domnii munteni şi moldoveni, concedează acestora mai multe domenii şi moşii, în
special în zonele de graniţă. Ca urmare, Ţara Făgăraşului va trece în anul 1364 în
stăpânirea domnului muntean Vladislav Vlaicu, stăpânire perpetuată, cu mici excepţii,
până la anul 1462. În toată această perioadă, Ţara Făgăraşului a avut aceeaşi structură
socială ca şi Ţara Românească, aceleaşi instituţii, fiind formată aproape exclusiv din
români. Boierimea locală, ,,deşi nu era recunoscută ca egală cu nobilimea regatului,
deoarece calitatea sa feudală rezulta din modelul răsăritean şi ortodox, şi-a stăpânit
moşiile în virtutea actelor de danie (hrisoavelor) emise de domnii munteni” 1.
Marele istoric Nicolae Iorga descria această situaţie astfel: ,,Ducii - Voievozii
aduc dincoace de vârfuri (munţi - n.n.) boieri de-ai lor, cărora le încredinţează moşii
întinse în schimb pentru slujba de ostaş şi întâmplătoare daruri. Lângă nobilimea
ungurească mai veche, de prin vecinătate, se ridică acum această nouă tulpină sfioasă a
boierimii noastre, stăpână pe acest pământ ardelean al visurilor noastre. Chiar în
mijlocul şesului, la o foarte mică depărtare de şerpuirea lată a Oltului, se ridică o cetate
de priveghere, înconjurată cu ziduri trainice din cărămidă şi bolovani. Acolo stau
judecători de pace şi fruntaşi de război, pârcălabii lui Vodă, mai mari peste toată
această voinicime neastâmpărată ce se zbate în jurul lor ” 2.
La anul 1462, Ţara Oltului a trecut din nou sub stăpânirea maghiară, regele Matei
Corvin formând un district al Făgăraşului, cu întinderea teritorială de la Porumbacu (vest)
până la Cuciulata şi Lupşa (est). Peste câţiva ani, la 1467, Dieta Transilvaniei hotăra ca
Făgăraşul, împreună cu Amlaşul şi Rodna, să nu mai fie atribuite unor persoane, ci, în
calitate de posesiuni regale, să fie puse la dispoziţia domnitorilor munteni şi moldoveni,
ca loc de refugiu pentru ei şi familiile lor. Însă, trecând peste această decizie, Matei
Corvin va dărui districtul, în 1469, Universităţii Săseşti, ca despăgubire pentru daunele
provocate de români în timpul raziilor făcute aici de către Vlad Ţepeş.

1
Ioan - Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX - XIV, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca,
1996, p. 191.
2
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Ed. a II -a, Bucureşti, 1939, p.
35.

8
 Stăpânirea Universităţii Săseşti s-a extins până în anul 1503, cu o scurtă perioadă
(1480 - 1483), în care s-a aflat în posesia boierului muntean Udrişte. În tot acest răstimp,
stăpânirea saşilor a provocat numeroase nemulţumiri, conflicte şi chiar răscoale în rândul
românilor, deoarece aceştia se vedeau supuşi unei naţiuni cu care, încă de la aşezarea ei
aici, s-au aflat în relaţii mai mult decât tensionate. Astfel, chiar în 1469, românii
făgărăşeni i-au luat în captivitate pe delegaţii saşilor care se întorceau de la regele Matei
Corvin şi le-au distrus Diploma de donaţie, după care au trecut la atacarea posesiunilor.
Cu toată această revoltă, Ţara Oltului rămâne în posesia Universităţii Săseşti până
în anul 1503, când regele Ladislau al II- lea o dăruieşte lui Ioan Corvin, fiul fostului rege,
însă fără satele mănăstirii cisterciene de la Cârţa, care rămân în posesia saşilor. După
numai un an, Ioan Corvin moare şi Făgăraşul este dăruit lui Ioan Bornemisza, însă acesta
nu l-a stăpânit personal, ci prin castelani, cel mai renumit fiind Paul Thómory, care în
actele pe care le-a emis se intitula ,,castellaneus et capitaneus castris terrae Fogaros”.
Atmosfera tulbure din Regatul maghiar, creată în urma înfrângerii de la Mohács
(1526) în faţa turcilor, era favorabilă realizării unui principat ardelean autonom, separat
de Ungaria. Lupta pentru tron s-a dat între fostul voievod al Transilvaniei, Ioan Zápolya,
devenit rege al Ungariei în noiembrie 1526, şi fratele împăratului german, Ferdinand de
Habsburg. Această luptă a continuat până în anul 1538, când s-a încheiat pacea de la
Oradea, care a consfinţit compromisul dintre cei doi – la moartea lui Ioan Zápolya, tronul
urma să-i revină lui Ferdinand.
În aceste condiţii, la 1527, în posesia Făgăraşului ajunge nobilul român Ştefan
Mailat (fostul camerier al regelui), născut în Comăna de Jos. După câţiva ani, în 1534,
ajunge voievod al Transilvaniei şi în această calitate a avut o politică oscilantă, ţinând
alternativ partea celor doi pretendenţi la tron, ţelul său fiind acela de realizare a unui
principat autonom.
Bazându-se la început numai pe făgărăşenii săi, Mailat reuşeşte totuşi să obţină
sprijinul fruntaşilor saşi şi secui, precum şi a unei părţi a nobilimii maghiare. Ca urmare,
în 1540, împreună cu celălalt voievod, Emérich Balássa, porneşte campania de înlăturare
a lui Ioan Zápolya şi a cancelarului său, episcopul Georg Martinuzzi. În acelaşi timp, face
demersuri pe lângă sultanul Soliman pentru recunoaşterea sa ca principe al unei
Transilvanii autonome, recunoaştere pe care o şi obţine, în schimbul plăţii unui tribut.

9
 Moartea lui Zápolya şi punerea pe tron de către Soliman a lui Ioan Sigismund, l-
au obligat pe Mailat să jure credinţă atât turcilor, cât şi noului rege. În aceste condiţii,
Emérich Balássa îl părăseşte, iar Mailat se orientează, în taină, către Ferdinand, însă jocul
său nu a făcut decât să-l dezavantajeze. Astfel, părăsit de cei mai mulţi dintre aliaţii săi,
se închide în Cetatea Făgăraşului, unde încearcă să reziste tuturor duşmanilor săi. Însă,
prin vicleşug, este prins de către domnul Moldovei, Petru Rareş, care îl trimite la
Constantinopol, unde şi moare mai târziu în închisoare (1550).
După aceste evenimente, Ţara Făgăraşului va trece cu repeziciune de la un
stăpânitor la altul – Anna Nadásdy, soţia fostului principe (1541 - 1551); habsburgii
(1551 - 1556); Anna Nadásdy şi fiul său, Gabriel Mailat (1556 - 1567); în 1567, acesta
din urmă era obligat să vândă domeniul principelui Ioan Sigismund, iar acesta, în acelaşi
an, îl revinde lui Gaspar Békés.
Deşi a candidat la tronul Principatului, Békés nu a fost ales, din cauza nobililor
unguri care nu vedeau cu ochi buni venirea unui nobil român la conducere. Supărat,
acesta n-a voit a se supune noului principe, Ştefan Báthory; a refuzat să depună
jurământul de credinţă şi s-a retras în Cetatea Făgăraşului, de unde intenţiona să înceapă
lupta pentru atingerea scopului său. Békés se comporta în Ţara Făgăraşului ca un principe
veritabil, independent de cel al Transilvaniei, stăpânind Făgăraşul ca domeniu feudal şi
neplătind impozite, astfel devenind stat în stat. Conflictul dintre cei doi s-a perpetuat din
1571 până în 1573, perioadă în care Békés s-a manifestat tot mai independent şi purtând o
permanentă corespondenţă cu împăratul Germaniei, căruia îi jurase credinţă. Săturat,
Ştefan Báthory atacă Făgăraşul prin surprindere, în octombrie 1573, obligându-l astfel pe
Békés să fugă în Austria. După fuga sa, Dieta Transilvaniei a hotărât ca domeniul
Făgăraşului să intre pentru totdeauna în posesia principilor ardeleni.
Un moment deosebit pentru istoria domeniului l-a reprezentat domnia lui Mihai
Viteazul, cel care şi-a dat seama de rolul important pe care-l putea juca în planurile de
unire a celor trei ţări române, dar şi cel care, în baza vechilor legături cu Ţara
Românească, pretinde stăpânirea Făgăraşului în virtutea acelui ,,Ius antiquum

10
vaivadorum Valachiae Transalpinae” 3. În noiembrie 1598, prin solia trimisă la Praga
împăratului Rudolf II, domnitorul român îi aducea la cunoştinţă că, în schimbul credinţei
sale, va trebui să-i cedeze trei cetăţi din Ardeal, între care pe primul loc numeşte
Făgăraşul 4.
Sfârşitul anului 1599 consemnează intrarea lui Mihai în Ardeal, documentele
vremii amintind despre ocuparea Braşovului şi a Făgăraşului, dar şi despre repeziciunea
cu care a intrat în posesia lor. Domnitorul a numit imediat doi pârcălabi la conducerea
Cetăţii Făgăraşului 5, iar ca stăpân absolut al domeniului dăruieşte castelul soţiei sale,
Doamna Stanca, aşa cum o făcuseră sau urmau să o facă în secolul al XVII -lea principii
ardeleni.
O serie de ştiri de la începutul anului 1600, arată că Făgăraşul reprezenta pentru
domnitor un domeniu de o deosebită importanţă. Acum, când gândurile şi planurile sale
legate de Moldova îl copleşesc, Făgăraşul este mai des menţionat în documentele care
pleacă din Ardeal şi raportează despre evenimentele de aici. Cel mai concludent, în acest
sens, este raportul comisarilor imperiali Ungnád şi Pezzén, din 7 - 8 februarie 1600, în
care aceştia comunicau împăratului, printre altele, următoarele: ,,ne dă (...) mult de gândit
(...) venirea soţiei lui Mihai la Făgăraş şi faptul că o însoţeşte fiul; şi Mihai a plecat într-
acolo să-şi ia nevasta la Alba - Iulia şi să-l trimită pe fiu din nou în Valahia. Asta nu
pare să arate că ar vrea să mai părăsească Ardealul sau să cedeze” 6.
După ce revine biruitor din Moldova, este nevoit să înfrunte trupele nobilimii
răsculate, care-l înfrâng la Mirăslău, lângă Mureş; ca urmare, Mihai este obligat să fugă,
îndreptându-se către un sprijin sigur – Făgăraşul. În luna iulie, în cadrul tratativelor cu
imperialii, voievodul avea şase cereri către împăratul Rudolf II, la punctul cinci figurând
următoarele: ,,Nesigură este vieaţa oamenilor ce nu ştiu când va aduce Dumnezeu
sfârşitul vieţii mele; aşa doresc ca Înălţimea Sa, luând în samă slujba mea cu multă

3
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. XII, Stabilimentul Grafic „I.V.
Socecu”, Bucureşti, 1903, doc. MLXXII, p. 707.
4
Ibidem, doc. DCXXIX, p. 414.
5
Ibidem, doc. DCCCLN, p. 534 – 535.
6
Ibidem, doc. MLXXII, p. 682.

11
oboseală şi muncă, să-mi dea mie şi urmaşilor mei aici în ţara asta Gurghiul, Ieciul
(Brâncoveneşti – n.n.) şi Făgăraşul, cum pertinentiis zius (...)” 7.
Cu toate că pentru Mihai Viteazul, înfrânt în Ardeal, stăpânirea asupra
Făgăraşului era practic pierdută, el nu încetează să-l ceară cu orice ocazie. În acest sens,
la 23 septembrie 1600, trimitea doi boieri la Sibiu cu o scrisoare prin care cerea ca
Făgăraşul să fie reşedinţa familiei sale, zălogită în schimbul alianţei cu austriecii, unde
să-şi aibă curtea, în libertate şi nu ca loc de detenţie 8. Tot acum relua şi cererea ca
Făgăraşul, Gurghiul şi Ieciul să-i fie atribuite în stăpânire perpetuă. Însă, la 2 octombrie
1600, Staturile şi Ordinele Ardealului refuzau cerinţele lui Mihai, cerându-i acestuia să
trimită ca ostatici soţia, cei doi copii şi patru boieri, cărora ”(...) le-am orânduit alt loc cu
cinste şi potrivit: cetatea Jilău (Gilău – n.n.), pe care o pot stăpâni ca şi când ar fi a lor,
câtă vreme Maiestatea Sa Împăratul nu va hotărî altfel. Iar despre aceea că nu putem da
Făgăraşul, după pofta Măriei Tale, Măria Ta ştie bine, că acela este al Alteţei Sale
Maria Christierna şi nu avem chip să putem hotărî despre el, căci chiar Maiestatea Sa
Împăratul s-ar împotrivi” 9.
Familia sa a fost dusă la Gilău, după care, în ianuarie 1601, a fost arestată şi
transportată la Făgăraş, locul în care cu un an în urmă intrase ca stăpână. Încurajat de
victoria de la Gorăslău asupra lui Sigismund Báthory, Mihai Viteazul dorea să revină la
Făgăraş să-şi ia familia10 şi îşi făcea probabil noi planuri îndrăzneţe, însă n-a mai apucat
să şi le pună în aplicare, viaţa fiindu-i curmată brutal de către oamenii generalului Basta
pe Câmpia Turzii.
După moartea lui Mihai Viteazul, Făgăraşul a fost singurul domeniu care în
condiţiile crizei complexe – politică şi economică –, de la începutul secolului al XVII -
lea, putea asigura întreţinerea curţii noului stăpân, principele Gabriel Báthory. Următorul
principe, Gabriel Bethlen (1613 - 1629), a găsit domeniile sărăcite de predecesorii săi, iar
printre cele pe care anunţa că le va reîntregi se afla şi Făgăraşul 11. Atenţia pe care acesta

7
Ibidem, doc. MCCCLI, p. 962.
8
E. Hurmuzaki, Documente, vol. IV, Partea 1, Stabilimentul Grafic „I.V. Socecu”, Bucureşti, 1882, doc.
CXXVIII, p. 142 - 143.
9
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Vol. VI. Acte şi
scrisori (1600 - 1601), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933, doc. 198 , p. 218.
10
E. Hurmuzaki, Documente, vol. IV, Partea I, doc. MDCCXCIII, p. 1218 şi doc. MDCCXCIV, p. 1219.
11
Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, ed. Szilágy S., VII, Budapest, 1881, p. 281.

12
i-a acordat-o reiese şi din faptul că în faţa Dietei din 21 - 22 iunie 1616 putea vorbi
12
despre construcţiile importante realizate din porunca sa . După încheierea lucrărilor de
refacere, Gabriel Bethlen a dăruit, în 1626, Cetatea şi domeniul soţiei sale, Ecaterina de
Brandenburg.
György Rákóczy I (1630 – 1648) a continuat politica de întregire a domeniilor, el
devenind până la sfârşitul domniei (1648) stăpânul unei imense averi princiare în
Transilvania şi Ungaria. După ce a obţinut domeniul Făgăraşului de la văduva Ecaterina
de Brandenburg, l-a donat, asemenea predecesorilor, soţiei sale Zsuzsanna Lórántffy.
După moartea lui G. Rákóczy I şi a fiului său, G. Rákóczy II (1648 - 1657), în
perioada tulbure a deceniului al şaselea domeniul Făgăraşului şi-a schimbat mai des
stăpânul, principii Transilvaniei ţintind întotdeauna preluarea acestuia. Astfel, Acaţiu
Bárcsay (1658 - 1660) l-a numit căpitan suprem pe fratele său, Andrei, cel ce va fi
13
decapitat chiar în cetate (1661) de către János Kemény , odată cu preluarea acesteia.
Noul principe, J. Kemény (1661 - 1662), în locul decapitatului l-a pus căpitan suprem pe
fiul său Simon.
Venirea la domnie a principelui Mihail Apáffy I (1662 – 1690) a însemnat şi
stabilizarea situaţiei politice din Transilvania. Ca şi predecesorii săi şi cu aprobarea
Dietei, ţinută la 24 septembrie 1663, a dăruit domeniul Făgăraşului soţiei sale Anna
Bornemisza, de la care domeniul a trecut în posesia fiului său, Mihail Apáffy II; datorită
rolului principesei în viaţa politică şi economică a Transilvaniei, Făgăraşul va ocupa o
poziţie de prim - plan în istoria Principatului, devenind a doua sa capitală, după Alba -
Iulia.
Însă, în noile condiţii istorico-politice determinate de debutul stăpânirii austriece
în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII -lea, Făgăraşul îşi pierde însemnătatea de
odinioară, pentru ca la 1713 să devină un simplu domeniu fiscal al Imperiului
Habsburgic. În anul 1683 turcii au asediat Viena – acţiune militară la care au luat parte şi
făgărăşeni –, însă austriecii au reuşit să-i respingă pe asediatori şi au trecut la
contraofensivă, obţinând mai multe victorii în luptele purtate pe teritoriul Ungariei în anii
următori. În urma acestor succese, la 1688 au anexat Principatul Transilvaniei,

12
Ibidem, p. 355.
13
Rètyi Péter, Naploja , ed. Maria Ursuţiu, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1983, p. 42 - 43.

13
încorporare care a fost recunoscută şi în urma păcii încheiate cu Imperiul otoman la
Karlowitz (1699).

Instaurarea oficială a stăpânirii austriece în Transilvania s-a realizat prin Diploma

leopoldină din 4 decembrie 1691, act emis de către împăratul Leopold I (1658 - 1705).
Prin acest document s-a menţinut sistemul bazat pe cele trei naţiuni privilegiate şi pe
recunoaşterea celor patru religii „recepte”, românii fiind în continuare excluşi din viaţa
politică, iar confesiunea ortodoxă rămânea „tolerată”. Diploma a ţinut loc de constituţie a
Transilvaniei un veac şi jumătate, până în martie 1849.

În cele 18 puncte ale sale se stabileau principiile după care urma să fie condusă
provincia în cadrul Imperiului Habsburgic, garantându-se statutul separat al principatului.
Diploma menţinea neschimbate raporturile religioase, adică sistemul religiilor „recepte” –
catolică, luterană, calvină, unitariană –, confirma toate donaţiile şi privilegiile făcute de
principii Transilvaniei şi menţinea cele trei legi ale ţării: Tripartitum, Approbatae
Constitutiones, Compilatae Constitutiones.
Tot în secolul al XVII -lea, în paralel cu eforturile principilor transilvăneni de a
include în domeniul lor şi Ţara Făgăraşului, reînvia şi ideea redobândirii ţinutului de către
două puternice familii boiereşti din Ţara Românească – Brâncovenii şi Cantacuzinii.
Astfel, la 1653 - 1654, principesa Zsuzsanna Lórántffy zălogea pentru 2.500 fl. ungureşti
14
satul Sâmbăta de Sus vornicului muntean Preda din Brâncoveni ; apoi, la 1662, satul
Cuciulata era cedat în stăpânirea lui Drăghici Cantacuzino.
Stăpânirea acestor familii boiereşti din Ţara Românească s-a extins şi în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu, cel care, pe lângă Sâmbăta de Sus, mai obţinea
Poiana Mărului, Berivoii Mari, Berivoii Mici şi Rucărul, iar unchiul său Ştefan
Cantacuzino satele Copăcel şi Recea 15.

În perioada de început, ,,Ţara Oltului s-a bucurat de oarecare independenţă în

cadrul statului feudal ungar, constituind aşa zisul ducat sau voievodat al Făgăraşului.
Pentru prima dată este menţionat în 1222 ca terra Blachorum; apoi în 1372 ca terra

14
Ioan Lupaş, Documente istorice privitoare la moşiile brâncoveneşti din Transilvania şi Oltenia (1654 -
1823), Cluj, 1933, p. 2.
15
Ştefan Meteş, Viaţa bisericească a Românilor din Ţara Oltului, Tip. Dacia Traiană, Sibiu, 1930, p. 14.

14
 16
Fogaras, iar cu denumirea de district în 1428 (...)” . Mai târziu, normele juridice din
acest ţinut au fost codificate în Statutele Ţării Făgăraşului (1508) şi în Constituţiile Ţării
Făgăraşului, pentru ca în 1527 Ştefan Mailat să declare zona drept ,,Liber baronatus”,
Ţara Făgăraşului devenind un mare domeniu, format din 63 de localităţi, beneficiind de o
serie întreagă de privilegii: steag propriu, drept de paloş, autonomie juridică – având
propriile sale scaune de judecată şi legi. Plata dărilor nu se făcea către stat, ci locuitorii de
aici prestau servicii corespunzătoare în favoarea domeniului şi a fortăreţei Făgăraşului,
căreia i se atribuia o importanţă strategică deosebită pentru apărarea graniţei sudice 17.
Prin urmare, domnii baronatelor libere aveau jurisdicţie independentă şi proprie a
lor, fără vreo influenţă a principelui sau a altor autorităţi superioare din Principatul
ardelean. Într-un raport din 1552 se arăta că ,,cetatea are o stăpânire întinsă şi un
domeniu liber de sarcini şi contribuţii pe care restul Transilvaniei obişnuieşte să le
presteze şi să le dea regilor, imunitate prin care ea întrece desigur toate celelalte cetăţi
din Ungaria şi Transilvania” 18.
Această largă autonomie obţinută de către Ştefan Mailat pentru ţinutul său natal a
fost mai mereu pusă la grea încercare datorită tentativelor repetate ale Dietei de a-i limita
privilegiile, numai puternicii stăpâni ai Făgăraşului, lezaţi ei înşişi de ştirbirea autonomiei
domeniului, reuşind să împiedice aceste acţiuni. Dieta din 27 septembrie - 4 octombrie
1558 hotăra ca şi districtul Făgăraşului să poarte sarcini egale cu celelalte comitate
ardelene, problemă care revine şi în anii 1560, 1561, 1566. Totuşi, s-a reuşit menţinerea
privilegiilor numai datorită influenţei familiei Báthory, cu care se înrudise familia Mailat
prin căsătoria Margaretei cu Andrei Báthory.
Privilegiile Făgăraşului au fost respectate şi în secolul următor, privilegii care l-au
făcut demn de a fi donat principeselor, cele care prin protecţia lor au menţinut statutul
aparte al ţinutului. Numai în câteva momente de criză economică pentru stăpânii

16
Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 309.
17
Şt. Meteş, Din istoria dreptului românesc din Transilvania, în ,,AARMSI”, seria III, Tomul XVII,
Bucureşti, 1935, p. 98 (nota 1).
18
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Maria Holban (redactor responsabil), Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 60.

15
 19
domeniului – 1603 , 1660, 1662 –, s-a trecut la impunerea de dări, dar în anul 1609,
când au fost şterse baronatele libere, numai Făgăraşul şi-a menţinut statutul.

Această situaţie politică specială a avut urmări importante şi asupra evoluţiei

interne a comunităţii făgărăşene, cunoscut fiind faptul că districtul Făgăraşului era un
teritoriu preponderent românesc – atât din punct de vedere etnic, cât şi instituţional –, cu
excepţia Făgăraşului (populaţie mixtă) şi a satului Şercaia (populaţie săsească).
Reincluderea Ţării Făgăraşului în cadrul Transilvaniei la sfârşitul secolului al XV
-lea a fost întâmpinată cu ostilitate de către populaţia românească, ostilitate ce
culminează în anul 1508 printr-o puternică răscoală care a cuprins întreg ţinutul; acţiunea
a fost legată şi de Statutele întocmite în acelaşi an.
Cel de-al doilea statut, elaborat la sfârşitul anului 1566, prin care era reafirmată
autonomia judecătorească, coincidea şi el cu o altă perioadă tensionată, marcată de
amintitele încercări ale Dietei ardelene de a-i limita privilegiile. Peste un secol,
Approbatae Constitutiones, prin articolul al cincisprezecelea, recunoşteau autonomia
legislativă a Făgăraşului, iar autonomia judecătorească era asigurată de existenţa
Scaunului superior al Căpitanului, de la care pricinile erau preluate de principi.
În perioada stăpânirii Ţării Făgăraşului de către domnitorii munteni, exista un
Scaun de judecată compus din cei mai de seamă boieri: ,,Scaunul de judecată a ajutat pe
vechii Voievozi la împărtăşirea dreptăţii pentru popor. Ungurii l-au menţinut sub
porunca căpitanului cetăţii Făgăraşului. Domnii Ţării Româneşti l-au consolidat,
păstrând însă, pentru ei şi Divanul boieresc din Târgovişte, dreptul de privilegii şi danii,
for de apel şi de a hotărî în chestiuni penale mai mari” 20.
După a doua jumătate a secolului al XV -lea, când Făgăraşul trece din nou în
proprietatea regilor maghiari, exista un Scaun superior al nobililor din Făgăraş, care i se
substituise în chestiunile de judecată Divanului boieresc din Târgovişte. Însă şi acum
judecata se făcea după ,,legea românilor” şi după ,,datina şi legile boierilor” 21, aşa cum
spuneau şi Statutele din anul 1508.

19
Şt. Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935, p. XLIV - XLV.
20
Şt. Meteş, Din istoria dreptului, p. 93.
21
Idem, Situaţia economică, p. 30.

16
 Statutele din 1508 şi Constituţiile Ţării Făgăraşului, întocmite în secolul următor
(1657 - 1690), conţineau o serie de norme de drept cutumiar, formate în acest district şi
codificate la datele amintite, redactate în limba latină şi referindu-se în special la dreptul
penal, organizarea judecătorească şi procedură. „În orice caz, la formarea lor românii
localnici au colaborat prin membrii păturii privilegiate cooptaţi în scaunele de judecată
locale, instanţe care au avut rol decisiv în fixarea cutumelor respective” 22.
În district, scaunele de judecată erau compuse din asesori provenind numai din
pătura superioară a populaţiei româneşti – boierii; aceştia aveau, prin urmare, nu numai
atribuţii administrative şi militare, ci şi judecătoreşti. În general, numărul asesorilor era
de 12, dar putea fi şi de 6 sau, în mod excepţional, 8. După caz, scaunele de judecată
făgărăşene erau prezidate de reprezentanţi ai organelor centrale sau locale ale statului.
După Constituţiile Ţării Făgăraşului din 1657, în secolul al XVII -lea funcţionau
în acest district două tipuri de scaune locale de judecată. Relativ la acestea, se preciza:
,,(...) deoarece la ţinerea judecăţilor, la impunerea şi administrarea justiţiei s-au impus
mai multe încurcături şi confuzii şi fiindcă în urbarii nu erau destul de limpede
exprimate, nespecificându-se de care scaun, cel inferior sau cel superior, să se ţină
cauzele, s-au fixat modalităţile de mai jos (...)” 23. Cel mai important era Scaunul superior
(Fogarasiensis sedes superior), numit şi scaunul căpitanului (sedes capitaneatus), compus
din 12 asesori, un notar, doi juzi ai nobililor şi prezidat de căpitan; scaunul judeca
pricinile civile, în care cel puţin una din părţi era boier, libert, negustor, dorobanţ sau
cleric, dar şi pricinile penale mai grave, cu drept de apel la principele Transilvaniei.
Scaunele inferioare de judecată erau în număr de cinci: 1) Scaunul provizoral al
Făgăraşului (sedis provisoralis Fogarasiensis), numit astfel deoarece era prezidat de
provisores (judecătorii de curte), dar numit şi boieresc (boeronalis), datorită faptului că
era compus din 12 boieri asesori. În faţa acestuia se judecau iobagii care ţineau de
domnul Cetăţii şi persoanele libere ce aveau pretenţii faţă de cele cu libertate limitată; 2)
Scaunul din Porumbacu de Jos, compus din 6 boieri juraţi, un notar şi prezidat de un
provizor, care judeca litigiile dintre iobagi şi boieri, cu drept de apel la Căpitan (făcând
excepţie infracţiunile judecate de Scaunul superior din Făgăraş); 3) Scaunul din Comăna

22
Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 218.
23
Şt. Meteş, Din istoria dreptului, p. 93 - 94.

17
de Jos, cu aceeaşi componenţă şi competenţe ca cel din Porumbacu; 4) Scaunul târgului
(oppidi), care judeca numai cauzele dintre orăşeni; 5) Scaunul din Şercaia, numit şi
Curtea din Şercaia.
Până la sfârşitul secolului al XVII -lea, pentru Scaunul superior ziua de judecată a
fost stabilită a fi sâmbăta, pentru ca după ce Imperiul Habsburgic intră în stăpânirea
Transilvaniei şi introduce administraţia sa complicată, ce a generat creşterea sistemului
de exploatare şi inevitabil sporirea vrajbelor şi nemulţumirilor, să se stabilească două zile
de judecată pe săptămână – miercurea şi sâmbăta –, iar pentru Scaunul boieresc ziua de
marţi.

În perioada medievală, o poziţie deosebită a fost dată Ţării Făgăraşului de

realităţile sale sociale. Dacă legislaţia sa era apropiată de cea din Ţara Românească,
faptul se datora şi existenţei unor structuri sociale aproape identice; era normal, având în
vedere că Făgăraşul şi-a creat şi dezvoltat instituţiile medievale în cadrul Ţării
Româneşti. Boierii din ţinut erau o categorie de oameni liberi, posesori ereditari de
pământuri, păduri, munţi, mori şi alte beneficii privilegiate. Ei conlucrau direct sau
indirect, prin alegere, la problemele administrative, judecătoreşti şi erau datori să
participe, prin mijloace proprii, la acţiunile militare pentru apărarea ţării. Drepturile şi
îndatoririle acestora se prevedeau prin diplome donaţionale sau acte juridice. Primele
diplome donaţionale au fost acordate de către domnitorii munteni, în calitatea lor de
,,duci” ai Ţării Făgăraşului; sub Mircea cel Bătrân, prin hrisoavele din 1392, 1400 şi
1417, s-a folosit întâia oară denumirea de ,,boieri”.
Odată cu anul 1462 s-a încheiat şi prima formă de înjghebare a boierimii din Ţara
Făgăraşului, pentru că după această dată regii maghiari n-au mai făcut daruri de moşii
elementului românesc de aici decât în foarte rare cazuri, obiceiul fiind reluat abia în
secolul următor de către principi. Pământurile rămase neîmpărţite după stăpânirea
munteană au fost lăsate în parte ca teritoriu al Cetăţii Făgăraşului, iar în mare parte au
fost dăruite nobililor unguri, care au devenit ,,domnii de pământ” din Ţara Făgăraşului.
Totuşi, pe la anul 1500, boierimea avea o oarecare forţă economică şi politică
privilegiată, stăpână peste categoria vecinilor, însă după aceea începe un proces de
degradare – prin supunerea acesteia la dări, iar în secolul următor prin deposedare de

18
vecini; o altă cauză a decăderii boierilor a fost şi pierderea atribuţiilor militare. În secolul
al XVI-lea, aceştia au reprezentat un valoros sprijin în luptele pentru câştigarea tronului
Transilvaniei de către Ştefan Mailat, Gaspar Békés şi Mihai Viteazul, însă după 1601
potenţialul lor militar a fost neglijat de către principi.
În epoca Principatului, sub imboldul realităţii boieronale preexistente şi sub
îndemnul calităţilor militare şi civice pe care le prezentau românii făgărăşeni, s-a format
în această,,ţară” un al doilea rând de boieri. Aceştia au fost ridicaţi în rang din rândurile
iobagilor, pentru credinţa faţă de principi sau pentru diverse servicii, având obligaţia să
fie întotdeauna la dispoziţia Cetăţii Făgăraşului (un fel de cavaleri ai Cetăţii), cu cai, arme
bune şi îmbrăcămintea corespunzătoare. Însă, ridicarea acestora la statutul de boier n-a
fost însoţită şi de acordarea de pământuri, motivul fiind lipsa unor moşii de dăruit; ba,
uneori, se întâmpla ca boieria acestora să se acorde numai pe viaţă, nu şi ereditar. Aceştia
primeau la înnobilare numai diploma, în care erau prevăzute anumite drepturi şi scutiri de
servicii şi obligaţii iobagiale, dar sub acest raport, al drepturilor şi privilegiilor, intrau în
rândul boierilor din categoria celor vechi.
În secolul al XVII -lea, pe lângă cele două categorii amintite apare una nouă, cea
a boierilor înnobilaţi de către principii lipsiţi de bani; aceştia proveneau din rândurile
iobagilor mai avuţi, care-şi cumpărau cu bani buni diploma aducătoare de drepturi
boiereşti. Şi aceştia, ca şi ceilalţi, îşi legitimau drepturile prin diplomele pe care le-au
obţinut direct sau prin moştenire, diplome cu sigiliu şi cutie legată de pergament, ceea ce-
i conferea boieriei caracterul oficial. Cine îşi pierdea diploma, trebuia să aducă dovezi
importante pentru a-i fi reînnoită, iar dacă nu reuşea să probeze prin acte şi martori
recunoscuţi decădea din rang.
De-a lungul secolelor, până la anul 1700, se constată că evoluţia socială a fost
rezultatul unei permanente confruntări a două tendinţe: dorinţa de conservare a vechilor
status -uri în interiorul comunităţii făgărăşene, iar din exterior dorinţa stăpânirilor de a
limita sau chiar anula drepturile supuşilor. Însă, cu toate presiunile exercitate, boierimea
făgărăşeană a supravieţuit, rămânând păstrătoarea tradiţiilor sale juridice şi
administrative.
Boierimea făgărăşeană, la fel ca în Ţara Românească, avea şi ea supuşii săi –
vecini, ţărani şi ţigani –, care aveau o serie întreagă de obligaţii. Dacă vecinii apar drept

19
categorie socială undeva pe la începutul secolului al XVI -lea, în schimb ţărănimea apare
încă de la începuturile perioadei medievale, cu titulatura de ţărănime liberă. Această
libertate a fost diminuată de-a lungul vremii prin vrerea nobilimii, urmarea fiind
decăderea ţăranului liber la situaţia de iobag, cu obligaţii din ce în ce mai mari.
Censul era prestaţia de bază şi nelipsită în raporturile dintre ţăran şi stăpânul său.
Acesta a luat diferite forme şi a avut diverse denumiri – census, terragium, fertones,
collecta, taxa, etc. În principiu, censul se plătea în bani, dau au existat şi cazuri de plată în
natură sau de plată combinată.
O altă obligaţie a constituit-o nona, adică a noua parte din semănături şi vin,
impusă prin articolul 6 al decretului din 1351 dat de regele Ludovic cel Mare. Legea îi
obliga nu pe ţărani să presteze, ci pe stăpâni să o strângă, pentru că pe ţărani îi obliga
stăpânul lor în virtutea raporturilor de drept privat dintre el şi supuşi. Nona, deşi se
restrângea la semănături şi vin, putea fi foarte apăsătoare, căci se lua direct de către
stăpân, în natură şi nu răscumpărată în bani.
Ulterior, situaţia ţăranilor se va schimba treptat. Raporturile feudale de sub
stăpânirea domnilor Ţării Românesti neajungând să se desăvârşească, nu s-a desăvârşit
prin urmare nici forma veciniei, care n-a cuprins decât o parte a ţărănimii de aici; din
acest motiv, ţărănimea rămâne în genere în ,,libertăţile” ei: ,,ţăranul îşi avea şi el averea
sa mobilă şi imobilă, moşia sa care se moşteneşte după legea românească” 24.
Pentru prima oară apar oficial în acte vecinii (vilani, rustici, coloni), în Statutele
Ţării Făgăraşului din anul 1508, unde erau prevăzute şi obligaţiile acestora faţă de
stăpânul ţării şi faţă de domnul de pământ. Dacă la 1508 colonul era dator cu câte un
florin, Statutele din 1566 prevedeau ca ,,darea ţării” să fie între 1 florin şi 25 dinari. Prin
urmare, darea nu era uniformă, ci stabilită după situaţia materială a acestora; erau scutiţi
numai cei care îşi făceau casă nouă şi boierii care strângeau darea.
Daturile sau darurile, care completau censul, la 1508 nu erau înregistrate, însă
apar la 1566, ele fiind în natură – fie individuale, fie colective (pe sate). Individual,
colonii dădeau grâu, ovăz, varză, păstrăvi, iar colectiv satele trebuiau să predea unt,
ghindă, răşină de brad, peşte, căprioare (sau bani în locul lor). Pe lângă acestea, colonii

24
David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI -lea, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti,
1968, p. 16.

20
aveau şi obligaţii de lucru, care la 1508 constau în ducerea la Cetatea Făgăraşului a câte
două care de lemne anual şi cosirea, timp de două zile, a fânului Cetăţii, precum şi
strângerea şi transportarea acestuia. Prin Statutele din 1566 obligaţiile sporesc, pe lângă
obligaţiile din 1508 adăugându-se acum trei zile de secerat la grâu sau ovăz, însă fără
obligaţia de a-l căra (sarcină căzută pe seama orăşenilor).
În ceea ce priveşte oraşul (târgul) Făgăraş, acesta avea în cadrul domeniului o
situaţie specială, datorită privilegiilor sale. Orăşenii erau scutiţi de mersul la oaste sau de
plata ei, de paza la Cetate, puteau exercita liber măcelăritul, iar meşterii ce erau chemaţi
pentru lucru la Cetate trebuiau să fie plătiţi. Totuşi, erau şi ei supuşi la o serie de obligaţii
şi restricţii, printre care amintim: taxele târgurilor oraşului trebuiau cedate castelanilor;
erau opriţi de la crâşmărit şi pescuit; ca şi iobagii, plăteau vamă la podul de peste Olt;
plăteau darea de un florin şi erau datori să semene, să secere şi să facă diverse
transporturi pentru Cetate.
Obligaţiile din secolul al XVI -lea sunt perpetuate şi în secolul următor, un secol
în care se accentuează tendinţa de iobagizare a vecinilor şi chiar a boierilor. De aceea, în
acte apar nenumărate confuzii între vecini şi iobagi; la aceasta a contribuit şi tendinţa
boierilor de a-şi numi vecinii iobagi sau jeleri, nu numai pentru că aceştia erau obligaţi la
mai multe servicii, ci şi din credinţa boierilor că stăpânirea de iobagi şi jeleri i-ar fi
25
apropiat mai mult de statutul de nobil . O altă explicaţie a acestei confuzii constă în
faptul că boierii se aşteptau ca principii să-i deposedeze de vecini (ceea ce şi face G.
Rákóczy I), şi încercau să-i mascheze, trecându-i în urbarii sub numele de iobagi sau
jeleri.
În privinţa raporturilor directe dintre boieri şi vecini există destul de puţine
informaţii. Totuşi, din unele documente reiese că ,,boierul cu vecinul său se găsesc în
raport de stăpân şi om dependent, în acelaşi raport ca nobilul cu iobagul său. Şi vecinul
e supus stăpânului său, îi datorează prestaţii. Asupra acestor prestaţii urbariile studiate
aci ne dau o singură dată indicii, anume acelaşi urbariu din 1640, la satul Grid. Textul
aci, după ce notează că două părţi ale satului le stăpânesc ca boierit boierii, a treia parte
e pe seama fiscului, adaugă: <<Căror boieri şi aici în sat, cât şi în ţara Făgăraşului,

25
D. Prodan, Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în secolele XVI - XVII, în „AIIN”, 6, Cluj, 1963, p. 235.

21
vecinii de la început au fost datori cu astfel de slujbă, anume dacă boierul a dat unui
vecin de fiecare câmp, pământ de două zile arătură şi iarba de cosit pentru două care de
fân, atunci vecinul a fost dator ca pe toate semănăturile lui în timpul aratului să are o zi,
la seceriş să secere patru clăi de bucate şi la cosit de asemeni să cosească o zi, pe care ei
o numesc slujbă de clacă. Peste aceasta de Crăciun fiecare vecin e dator boierului cu un
car de lemne de foc, cu o găină şi cu doi colaci>> ” 26.
Până la sfârşitul secolului al XVII -lea instituţia veciniei este desfiinţată, însă nu şi
aceea a boieriei, care se continuă şi după începerea stăpânirii austriece, chiar dacă urma
să fie supusă la alte încercări. Noul regim venea cu armată proprie, pe care o instala în
Cetate, şi astfel, nemaiavând nevoie de elementele militare tradiţionale făgărăşene, a
stabilit contribuţia acestora la dări, la iobăgie, dar şi impunând noi sarcini şi dări.

Dacă până spre anul 1500 există foarte puţine referiri la viaţa economică a zonei,
pentru secolele XVI şi XVII documentele atestă că regiunea a cunoscut o importantă
dezvoltare economică. Un element considerabil care a contribuit la această dezvoltare a
fost poziţia sa geografică – situată la graniţa cu Ţara Românească, era legată de aceasta
prin trecători numeroase, prin care negustorii făgărăşeni mergeau peste Carpaţi cu
produsele lor; mai multe documente din epocă menţionează trecerile negustorilor din
Făgăraş (1543, 1545, 1549), din Şercaia (1545) sau din Cârţa (1546, 1551) 27.
Acest rol de centru economic românesc a fost amplificat şi de poziţia ocupată în
cadrul Principatului, Făgăraşul fiind legat prin căi directe de marile oraşe săseşti Sibiu şi
Braşov, dar şi de târgurile din Cincu, Cohalm (Rupea), Sighişoara şi Agnita, foarte
frecventate în acea perioadă. Prin urmare, aflată la intersecţia cu mai multe oraşe şi
târguri, Cetatea devine ea însăşi un centru comercial, centru în care erau organizate
târguri săptămânale (în ziua de vineri) şi bâlciuri anuale de Rusalii, Sf. Marie Mică şi Sf.
Nicolae 28. Aceste târguri şi bâlciuri din Făgăraş, ca şi cele anuale de la Şercaia (începând
cu 1556), erau frecventate atât de ţăranii din zonă şi împrejurimi, cât şi de negustori din
ţările vecine Transilvaniei.

26
Ibidem, p. 239.
27
Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV - XVI), Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1965, p. 76.
28
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 119.

22
 Un alt segment important pentru dezvoltarea economică a zonei, l-a constituit
practicarea meşteşugurilor, clasificate distinct, după tipul de meşteşugari, în orăşeneşti,
săteşti şi domeniali. Cei mai importanţi au fost meşterii orăşeneşti (breslaşii), care s-au
constituit în asociaţii specializate, pentru a-şi apăra interesele profesionale.
În Transilvania, breslele au apărut cu o oarecare întârziere faţă de centrul şi apusul
Europei, însă, ca fundament, situaţia a fost identică – dacă nevoile pieţei au dus la
sporirea numărului meşteşugarilor, a devenit inevitabilă asocierea lor pe ramuri de
activitate pentru depăşirea obstacolelor ce le întâmpinau, ca şi pentru îmbunătăţirea stării
lor materiale. Este foarte adevărat, însă, că toate breslele meşteşugăreşti au apărut mult
mai devreme decât sunt consemnate oficial, prin acordarea de privilegii.
Deşi cu întârziere, Făgăraşul s-a înscris şi el în rândurile oraşelor şi târgurilor
ardelene care beneficiau de existenţa unor bresle privilegiate, bazate pe specializarea
strictă pe anumite profesii sau profesii înrudite. Şi aici, trecerea de la meşteşugul casnic la
cel organizat s-a realizat treptat, creându-se condiţiile necesare acestui salt şi prin
reglementări ale principilor ardeleni, reglementări de care a beneficiat şi Făgăraşul –
centru al domeniului princiar de aici.
Constituind o zonă cu bogate resurse materiale – piei, argilă, lemn, piatră ş.a. –,
este evident că districtul Făgăraşului a beneficiat de existenţa unor meşteşugari
neorganizaţi, care prelucrau aceste materiale atât pentru nevoile proprii, cât şi pentru
vânzare. Sporirea numărului populaţiei şi creşterea nevoilor materiale ale acesteia, ca şi
cerinţele principilor care stăpâneau domeniul Făgăraşului, au condus la înmulţirea
numărului de meşteşugari specializaţi, care mai târziu au simţit nevoia de a pune bazele
unor asociaţii profesionale. Aşa cum aminteam, la Făgăraş acestea au apărut mai târziu,
astfel că prima breaslă privilegiată este atestată abia la 4 august 1598, fiind vorba de
breasla pantofarilor (papucarilor), ale cărei statute erau aprobate la acea dată de către
principesa Maria Christierna, stăpâna domeniului.
Şi pentru secolul al XVII -lea constatăm că situaţia anterioară s-a menţinut – atât
în ceea ce priveşte negoţul, cât şi breslele –, ba chiar s-a amplificat. La 1627, Dieta
Transilvaniei îşi dădea acordul ca mărfurile negustorilor greci să poată fi desfăcute în

23
 29
oraşele Braşov, Sibiu, Alba - Iulia, Caransebeş, dar şi la Făgăraş . În aceste condiţii
prielnice, era firească şi o dezvoltare deosebită atât a oraşului, cât şi a satelor din jur. În
privinţa târgului Făgăraş, un capitol însemnat l-a reprezentat existenţa negustorilor greci,
pe care îi întâlnim încă din secolul al XVI –lea. În cel următor numărul lor creşte, încât la
1690, prin privilegiul acordat de principele Mihail Apáffy II, şi-au întemeiat o Companie,
ai cărei membri erau datori a da anual, principelui, un covor şi un călăreţ cu cal, în caz de
război.
În ceea ce priveşte breslele, pentru secolul al XVII -lea constatăm o creştere
progresivă a numărului acestora, ele funcţionând perioade mai scurte sau mai lungi, în
funcţie de necesităţile pieţei, de importanţa meşteşugului, de numărul meşterilor etc.;
majoritatea acestora au funcţionat în oraş, dar întâlnim şi bresle cu sediul în Cetate.
La anul 1614, principele Gabriel Bethlen a acordat privilegiul de funcţionare
breslei olarilor, în care lucrau atât români, cât şi unguri, pe care-i găsim consemnaţi în
diferitele inventare şi urbarii ale acestui secol, ca practicând meşteşugul atât în oraş, cât şi
în Cetate; acelaşi principe acorda, în anul 1621, privilegiul pentru breasla pietrarilor, care
se pare că funcţiona în Cetate, printre cei mai renumiţi meşteri aflându-i pe Balthus,
Andreas şi Feltren Lange; anul următor, la 15 martie, era acordat privilegiul pentru
breasla cizmarilor, care includea şi meşterii pantofari amintiţi la 1598.
Următorul principe, G. Rákoczy I, acorda privilegiu, la 28 martie 1643, celui mai
important meşteşug practicat în zonă – tăbăcitul pieilor. În urma cererii a 12 tăbăcari
români, le aproba statutele, care au fost reîntărite şi de principele M. Apáffy I, la anul
1666. În legătură cu această breaslă, cea mai longevivă, s-au dezvoltat în Făgăraş mai
multe bresle derivate, dintre care cele mai importante au fost cele ale căciularilor,
pielarilor şi curelarilor.
Către sfârşitul secolului al XVII -lea, mai sunt atestate oficial breasla curelarilor
(privilegiu acordat la 1674 de principele M. Apáffy I) şi cea a lăcătuşerilor (la aceeaşi
dată). Despre o serie de alte bresle nu avem atestări oficiale, însă pe baza informaţiilor
din documentele vremii putem deduce că şi acestea funcţionau. Astfel, este foarte
probabil ca la sfârşitul secolului al XVI -lea să se fi înfiinţat în Cetate o breaslă comună a

29
Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636 - 1746, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 22.

24
aurarilor şi argintarilor, fiind consemnate în documente numele câtorva meşteri – Thomas
Stinn (pe la sfârşitul secolului al XVI -lea), Jacobus Schliessen( activ între 1641 - 1671)
şi Georg Belenyesi (la finele secolului al XVII -lea); la începutul secolului următor
documentele nu mai pomenesc nimic despre existenţa altor meşteri.
Tot pe seama secolului al XVII -lea putem pune înfiinţarea breslei tâmplarilor,
probabil cu sediul în Cetate, unde sunt consemnaţi în urbarii, celei a căciularilor (Muzeul
Ţării Făgăraşului ,,Valer Literat” deţinând o tablă de convocare pe care apare anul 1700),
a tăbăcarilor saşi (consemnaţi deja la sfârşitul secolului), a dulgherilor (ai căror meşteri îi
găsim lucrând atât în oraş, cât şi în Cetate), a croitorilor (consemnaţi la anul 1641), a
cojocarilor şi a măcelarilor (pentru care documentele pomenesc de o reglementare de la
25 iunie 1644 a Scaunului Superior de judecată din Făgăraş, în privinţa tăierii vitelor şi a
vânzării cărnii în oraş; oficial, după conscripţia de la 1710, această breaslă exista).
Un domeniu nou pentru viaţa economică a secolului al XVII -lea l-a constituit
apariţia manufacturilor organizate care fabricau sticlă (glajă). Deşi se admite, în general,
că fabricarea sticlei în Transilvania datează de pe la începutul secolului al XV -lea, totuşi
aceasta se făcea numai în mici ateliere, care au avut mult de suferit, unele fiind complet
distruse din cauza năvălirilor turceşti sau a luptelor dintre nobili.
Începuturile fabricării manufacturate a sticlei în Transilvania sunt organic legate
de înfiinţarea, existenţa şi activitatea sticlăriei ridicate la poalele Munţilor Făgăraş, în
satul Porumbacu de Sus: ,,Primele ateliere de sticlă sau <<glăjării>>, cum se numeau în
secolele trecute, atestate documentar (...), au fost înfiinţate în ţara Oltului, în cadrul
domeniului feudal al principelui Gabriel Bethlen, a cărui economie specifică Evului
Mediu era orientată spre consumul propriu, intern, manifestând scopuri vădit
conservative care urmăreau, în primul rând, buna administrare a domeniului prin
valorificarea resurselor locale interne. Producţia sticlăriilor din secolul al XVII -lea
satisfăcea deci cerinţele curţilor nobiliare, receptive la moda central - europeană din
epocă, în organizarea şi amenajarea ambientului cotidian” 30.
Fabricarea sticlei, cunoscută încă din Antichitate, era socotită secret de stat,
denunţătorii secretului fabricării ei fiind pedepsiţi cu moartea. Multă vreme nu s-a putut

30
Ligia Fulga, Sticla transilvăneană. Sec. XVII - XIX. Catalog de expoziţie, Braşov, 1997, p. 3.

25
afla acest secret, deţinut de meşterii din Murano, însă cu timpul, fugarii l-au împărtăşit şi
meşterilor din alte ţări. Atunci când arta fabricării sticlei a ieşit din graniţele Italiei,
principii ardeleni, interesaţi în a asimila şi răspândi această artă în ţinuturile Ardealului, i-
au adus pe vestiţii meşteri italieni şi le-au asigurat toate condiţiile pentru fabricarea sticlei
de calitate. Astfel, a fost introdus stilul Renaşterii italiene, care apare în toată splendoarea
sa pe produsele atelierelor de sticlărie de la Porumbacu de Sus.
Glăjăriile de la Porumbacu de Sus (1619 - 1894) şi de la Comăna de Sus (1632 -
sfârşitul secolului al XVII -lea), pot fi considerate ca primele cu caracter manufacturier
din Transilvania. Deşi dotate cu utilaje rudimentare, ele au reuşit să fabrice cantităţi
importante de produse, atât pentru uzul Curţii princiare din Făgăraş, cât şi pentru circuitul
comercial intern şi extern. Aceste glăjării înlesneau posibilitatea locuitorilor din cele două
localităţi să cumpere produse de sticlă la preţuri mici, pentru ca apoi să le comercializeze
pe tot teritoriul Ardealului, precum şi dincolo de Carpaţi, în Ţara Românească. Numai aşa
se explică prezenţa unui variat şi bogat sortiment de produse de acest gen în întreaga
Transilvanie şi în Ţara Românească (mai ales cele realizate la Porumbacu de Sus).
Glăjăria de la Comăna de Sus nu mai funcţiona către sfârşitul secolului, în schimb
cea de la Porumbacu şi-a continuat existenţa, chiar dacă proprietarii s-au schimbat. În
deceniul 8 al acestui secol, principele M. Apáffy I a arendat-o unor polonezi, pentru suma
de 500 florini, arendatorii mai fiind obligaţi să trimită sub formă de cadou anumite
cantităţi, din toate tipurile de sticlă, Curţii de la Făgăraş. La începutul secolului al XVIII -
lea, după moartea fostului principe M. Apáffy II şi a soţiei sale (1713), domeniul
Porumbacului, ca şi celelalte domenii ale familiei, a devenit proprietate fiscală austriacă.

Primele informaţii despre biserica românească făgărăşeană atestă faptul că aici

exista o anumită organizare bisericească, cu arhierei care se îngrijeau de bunul mers al
treburilor confesionale; credem că a fost cu putinţă şi existenţa unor prelaţi de rang
superior, având în vedere statutul de ,,ţară”. O menţiune din secolul al XV -lea (1466)
atestă că la Galaţi (lângă Făgăraş) exista un episcop Macarie şi asta în momentul în care
organizarea politică românească a Ţării Făgăraşului nu mai era decât o amintire: ,,Pentru
acest episcop scrie voievodul ardelean Ioan Pongrácz, la 1469, Saşilor din Sibiu, să-i

26
dea ajutor ca să-şi poată scoate de la credincioşii săi taxele ce i se cuvin” 31. Totuşi este
greu de crezut, deoarece nici un alt document nu vine să întărească această afirmaţie
despre existenţa presupusei episcopii.
Dacă au existat constrângeri şi presiuni asupra bisericii româneşti după
Tripartitum -ul lui Werböczy, din 1437, situaţia se va înrăutăţi şi mai mult odată cu
apariţia Reformei (1517) din interiorul Bisericii Catolice. Curând după lupta de la
Mohács (august 1526), principele Ioan Zápolya, protector al Reformei lui Luther şi a
noilor confesiuni apărute, a reuşit să facă din Transilvania o puternică citadelă a
calvinismului. Cele trei naţiuni care-şi dăduseră mână la 1437, au trecut în cea mai mare
parte la protestantism. Aceste evenimente, petrecute într-o perioadă când confesiunea
religioasă era cea care determina condiţia de om liber şi obţinerea drepturilor politice şi
civile, au avut urmări grele pentru românii neocrotiţi de legi şi a căror religie era
considerată eretică.
Devenea prin urmare firesc, ca saşii luterani şi maghiarii calvini să încerce, prin
toate mijloacele, să-i atragă şi pe români la Reformă. Altfel, de ce s-ar fi tipărit la Sibiu,
în anul 1544, un Catechism (prima carte în limba română), care cuprindea învăţăturile
Reformei ? Nu cunoaştem cum a primit poporul învăţăturile acestui Catechism, însă ştim
că unii preoţi şi arhierei, datorită inovaţiei tipăririi în limba română, l-au primit cu
bucurie. În concluzie, chiar dacă s-a pornit din partea majorităţii clericilor şi laicilor
români ardeleni, implicit a celor din Ţara Făgăraşului, o acţiune de împotrivire la
protestantism, aceasta era îndreptată numai contra învăţăturilor nepotrivite cu dogma
ortodoxă şi nu împotriva scrierii lor în limba română 32.
Principii ardeleni, preluând maxima occidentală ,,Cujus est regio, illius est
religia”, au început a o aplica ad - literam, astfel că presiunea asupra Bisericii Ortodoxe
s-a exercitat de multe ori cu brutalitate. O serie întreagă de legi adoptate de Dieta
Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVI -lea, certifică acest scop: spre
exemplu, cea din 30 noiembrie 1566, prin art. 36 decreta „(...) esterminarea tuturor
învăţăturilor despre religiune câte ar fi în contra doctrinelor luterane şi calvine, ca tot
atâtea erezii”, iar prin art. 37 dispunea ca „(...) aceia care ar fi contra decisiunei de a

31
I. Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Ed. a II -a, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1995, p. 41.
32
Ibidem, p. 54.

27
estermina religia orientală (...), fie episcopi româneşti, popi sau călugări, să fie scoşi din
ţară” 33.
Dieta din 1573 proclama libertatea conştiinţei, dar numai pentru cele patru religii
recepte, pentru ca în 1575 să se decreteze ca ,,secta olahilor” sau a grecilor să fie tolerată
doar atâta timp cât va avea bunul plac să-i sufere. La 1579, se hotăra ca numirea
episcopului Bisericii Române să fie întărită de principe numai dacă va voi, iar în 1588
Dieta hotăra ca episcopii ortodocşi să nu aibă dreptul de a face vizite canonice fără ştirea
domnului de pământ; peste câţiva ani, în 1593, Dieta de la Alba - Iulia îi supunea pe
episcopi autorităţii civile.
În aceste condiţii, Ţara Făgăraşului a fost scoasă, după moartea episcopului
Ghenadie I (1575 - 1585), de sub jurisdicţia vlădicilor români şi supusă jurisdicţiei
parohului reformat din Făgăraş. Abia la 1595, prin tratatul încheiat cu Mihai Viteazul,
principele Sigismund Báthory a fost înduplecat să treacă din nou ţinutul sub jurisdicţia
episcopului romând Ioan de Prislop 34 (actul care atestă acest eveniment se află publicat în
35
culegerile de documente adunate de A. Veress ). De altfel, prin sârguinţa şi cheltuiala
voievodului Mihai Viteazul la anul 1600 a luat fiinţă ,,Mitropolia Bălgradului, Vadului,
Silvaşului sau Prislopului, Făgăraşului (...), Maramurăşului şi Ţerii Ungureşti (...)” 36.
Totuşi, datorită statutului său administrativ aparte, districtul Făgăraşului s-a
bucurat şi de o relativă autonomie în problemele bisericeşti, atât ale românilor, cât şi ale
consistoriului reformat maghiar, între cele două existând o comunicare destul de bună.
Deşi, aşa cum aminteam, preocupările pentru atragerea românilor la Reformă apar încă
din secolul al XVI -lea, o primă confirmare a trecerii la acţiune o avem din anul 1608,
atunci când ,,Reverendus vere Michaël, conconator ecclesiae possessionis valachalis
vajdafalva nuncupatae, non inta pridem errori Graecorum sive schismaticorum

33
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pre 200 de ani din urmă, vol. I, Tipografia W.
Krafft, Sibiu, 1889, p. 129.
34
Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Tip. Lumina, Blaj, 1944,
p. 63 - 64.
35
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, vol. IV, Cartea Românească, Bucureşti, 1931, p.
230 – 231.
36
N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. I, Ed. a III -a, Ed. Grammar, Bucureşti, 1995, p. 225.

28
renunciasset, ortodoxaeque religioni sponte et libere se addixisset” 37. Prin gestul acesta,
preotul Mihail din Voivodeni îşi câştiga diploma de înnobilare; cazul nu credem să fi fost
singular, mai ales în secolul al XVII -lea.
Foarte adevărat este şi faptul că în secolul din urmă se înteţesc acţiunile
principilor pentru a-i calviniza pe români. Chiar în primul deceniu al acestui veac,
principele Sigismund Rákóczy a scos districtul Făgăraşului de sub jurisdicţia Mitropoliei
de Alba - Iulia şi i-a dat un episcop propriu de religie reformată, numit de el şi supus
direct episcopului calvin. Despre această situaţie, G. Bariţiu afirma: ,,Ceea ce ne vedem
noi deocamdată constrânşi a constata pe baza numeroaselor legi, diplome şi alte acte
este că biserica poporului român din Transilvania (...) a fost şi până la anul 1700
dezbinată în două confesiuni, una greco-răsăriteană sau bizantină ortodoxă, iar alta
reformată calvină sau unită în dogme, canoane şi disciplină cu cea calvină, însă aşa, că
şi biserica greco - răsăriteană rămasă credincioasă învăţăturii celor şapte concilii
ecumenice, îşi pierduse şi cele din urmă resturi ale autonomiei sale” 38.
Mai târziu, la sfârşitul anului 1656, principele G. Rákóczy II, în diploma de
numire a lui Sava Brancovici în scaunul mitropolitan, hotăra să intre în jurisdicţia
acestuia comitatele Alba, Hunedoara, Bihor, Zarand, Crasna, cele două Solnocuri,
Dobâca, Cluj, Turda, Târnava, Mureş (prin urmare, o stăpânire bisericească mai largă
decât cea a înaintaşilor săi), însă nu şi Făgăraşul, care avea cârmuire bisericească proprie,
39
independentă de alte episcopii sau mitropolii , al cărei protopop era Ştefan din Berivoii
Mari (instituit încă de pe timpul lui G. Rákóczy I); acestuia i-a urmat Daniil Panonianul,
care foarte curând a fost alungat, biserica făgărăşeană fiind trecută sub jurisdicţia
mitropolitului Sava Brancovici. Despre acest Daniil se ştie că, mai târziu, la anul 1686, a
luat parte la sfinţirea lui Varlaam ca mitropolit al Ardealului (se semna ,,Daniil Proin
Ardelean”) 40.
Întors în Ardeal, mitropolitul Varlaam primea, la 10 aprilie 1686, diploma de
recunoaştere din partea principelui M. Apáffy I, diplomă prin care i se dădea şi jurisdicţie

37
Apud Ana Dumitran, Gúdor Botond, Nicolae Dănilă, Relaţii interconfesionale româno - maghiare în
Transilvania (mijlocul secolului al XVI -lea – primele decenii ale secolului al XVIII -lea), Alba - Iulia,
2000, p. 123.
38
G. Bariţiu, Părţi alese, vol. I, p. 151.
39
I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 77; vezi şi N. Albu, Istoria învăţământului, p. 64.
40
Ibidem, p. 97.

29
bisericească peste toate bisericile româneşti ardelene, în afară, din nou, de Ţara
Făgăraşului.
Imediat ce Ardealul a ajuns sub stăpânirea austriacă, la sfârşitul secolului al XVII
-lea, acţiunile de calvinizare a românilor au fost schimbate în acţiuni de catolicizare.
Despre acestea vom relata la momentul potrivit, însă trebuie să amintim faptul că
voievodul Constantin Brâncoveanu îi sprijinea pe făgărăşeni prin construirea mănăstirii
de la Sâmbăta de Sus (1696) şi a bisericilor din Făgăraş (1697 – 1698) şi Poiana Mărului
(1707).

Dacă ar trebui să vorbim despre o activitate culturală în perioada ante 1700, nu

putem decât să o punem tot pe seama existenţei bisericii, deoarece atât literatura, cât şi
arta, au purtat amprenta religiosului. Vechea carte românească, preponderent cu conţinut
religios, ca de altfel şi cea străină, a circulat intens atât dintr-o provincie românească în
alta, cât şi din zonele învecinate în Transilvania (evident şi în comunităţile săseşti şi
maghiare din Ţara Făgăraşului), de aceea, graniţele politice n-au fost niciodată obstacole
în propagarea cărţii.
Un făgărăşean cunoscut în domeniul culturii a fost Ştefan Fogaraşi, care ajungea
către mijlocul secolului al XVII -lea predicator în Lugoj şi Caransebeş. Acesta a tradus
Cântările din Psalmi şi Catechismul, care ,,erau întrebuinţate în cele două centre ale
românilor din Banat, dar ele n-avură parte de tipar; le cunoaştem astăzi numai după
copia cu litere latine pe care a făcut-o ceva mai târziu Ioan Viski, predicatorul calvin din
Sântă - Măria Haţegului (...)” 41. Un altul a fost anonimul dascăl de grămătici din Coiceni
42
(Ţara Românească – n.n.) , ce se afla în Ţara Făgăraşului, care a scris la 1677 o
Evanghelie slavo - română, cu puţin timp înaintea celei greco - române publicată de
Antim Ivireanul 43.

Despre un început precis de şcoală organizată nu se poate vorbi, însă cu

certitudine putem afirma că primele şcoli au funcţionat în cadrul mănăstirilor de aici –

41
N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, p. 302.
42
Cioceni (jud. Prahova) ?
43
N. Iorga, Istoria Românilor. Vol. VI. Monarhii, Bucureşti, 1938, p. 443 (nota 6).

30
conform unor documente, au existat şcoli pe lângă mănăstirea cisterciană de la Cârţa
(secolul al XII -lea) şi cea ortodoxă de la Scorei (începutul secolului al XV -lea).
În şcolile mănăstireşti ortodoxe învăţau carte în special copiii boierilor, fiindcă cei
ai iobagilor aveau şanse reduse, dascăli fiindu-le călugării, care îi învăţau rugăciunile şi
cântările bisericeşti, iar mai târziu scrisul şi cititul.
O şcoală confesională cert atestată este cea evanghelică din Cincu (1430), al cărui
prim director menţionat era un anume Heinrich Halbgebchsen. Deşi documentele care
amintesc despre existenţa şcolii sunt destul de rare, ştim totuşi că la 1548 director era
Hermann Laurentiu, iar la 1624 se pomenea despre renovarea şcolii; tot pentru secolul al
XVII -lea sunt amintiţi 25 de directori (regens) 44.
Deşi funcţionau în continuare şcoli pe lângă mănăstirile româneşti, principesa
Zsuzsanna Lórántffy, prin Diploma fundaţională din 3 aprilie 1657, înfiinţa la Făgăraş o
şcoală sistematică pentru românii din district, ca şi pentru maghiari, având la bază
principiile educaţionale ale renumitului Jan Commenius. Cu toate interpretările survenite
de-a lungul vremii asupra acestui subiect, putem afirma cu certitudine că şcoala aducea
un spirit nou: o organizare sistematică, un plan studiat amănunţit, care răspundea tuturor
necesităţilor, condiţii precise de funcţionare – întreţinerea localului, a personalului
didactic, a elevilor, precum şi îndatoririle şi drepturile acestora –, toate acestea fiind
stabilite printr-un regulament foarte riguros 45.
Dintr-un document din februarie 1658 aflăm că au fost examinaţi – conform
articolului 3, paragraful 9 din Regulament – preoţii şi grămăticii din 39 de sate
făgărăşene; printre examinatori se poate să fi fost însuşi Mihail Silvaşi, învăţătorul şcolii
româneşti. După cum reiese din document, dacă preoţilor li s-a cerut să ştie, româneşte,
Tatăl Nostru, Crezul, Cele Zece Porunci, cititul şi scrisul tot în româneşte, grămăticilor
nu li s-a cerut decât să ştie cel mult cititul în limba română 46.
La anul 1662, această şcoală continua să funcţioneze, după cum ne adevereşte o
dispoziţie din 6 mai a principelui M. Apáffy I, prin care era amintit din nou învăţătorul
Mihail Silvaşi. Dintr-un alt ordin, emis la 23 iunie 1662, suntem informaţi despre dorinţa

44
Ionică Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş până în anul 1948, teză de licenţă, Iaşi, 1979, p. 16.
45
N. Albu, Istoria învăţământului, p. 68.
46
Ibidem, p. 76.

31
conducătorilor Cetăţii şi ai şcolii de a schimba plata învăţătorului român, însă principele
n-a fost de acord.
Informaţii despre şcoală mai aflăm şi din alte documente de la sfârşitul secolului,
mai precis din anul 1694, atunci când, în Diploma prin care principele M. Apáffy II îşi
dădea acordul ca domnitorul Constantin Brâncoveanu să ridice o biserică pentru românii
din Făgăraş, se amintea şi despre şcoala românească. Se pare că a funcţionat până la
Unirea religioasă cu Biserica Romei, moment în care românii de aici au ieşit de sub
jurisdicţia parohului reformat. Cert este că la anul 1701 nu mai exista, deoarece Diploma
leopoldină din 19 martie dispunea, printre altele, ca şi în Făgăraş să se înfiinţeze o şcoală
românească 47.
Tot pe la 1700, în Făgăraş exista şi o şcoală săsească, ce funcţiona în case
particulare, aceasta având 4 învăţători cu câte 2 clase fiecare şi o învăţătoare ce preda
lucru manual, ,,de unde se desprinde ideea că saşii făgărăşeni simţeau nevoia şcolii
pentru meseriaşii lor, ca şi cei din Cinc” 48.

47
Ibidem, p. 75 – 76.
48
Apud I. Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş, p. 19.

32
 II. SITUAŢIA ADMINISTRATIV - TERITORIALĂ

În general, în Transilvania organizarea administrativ - teritorială a avut la bază

vechile structuri autohtone româneşti, diviziunile teritoriului transilvănean fiind
statornicite de către regalitatea maghiară în modul următor: comitate, districte şi scaune.
Organizarea din perioada Voievodatului s-a menţinut, în linii mari, atât în
perioada Principatului, cât şi în prima parte a stăpânirii habsburgice, pentru ca spre
sfârşitul secolului al XVIII -lea să se aplice unele măsuri instituţionale care au afectat
domeniul administrativ. Reforma instituţională a împăratului Iosif II (1782 - 1792),
iniţiată totuşi în perioada anterioară, se dorea a aduce o modificare fundamentală a
structurilor administrative, dar şi juridice, ale Transilvaniei. După ce Dieta dispăruse
practic din rândul centrelor de putere ardelene încă din perioada împărătesei Maria
Thereza, reforma lui Iosif II desfiinţează şi al doilea bastion al regimului de Stări –
autonomia jurisdicţională. Reorganizarea administrativă în 11 şi apoi 10 comitate, care nu
mai ţinea seama limitele vechilor comitate, districte româneşti şi scaune săseşti şi
secuieşti, a reprezentat practic desfiinţarea sistemului ,,celor trei naţiuni”, toată populaţia
intrând de acum sub incidenţa aceluiaşi sistem juridic, administrat de un aparat
funcţionăresc numit şi plătit de stat.
Prin urmare, motivând necesitatea acestor măsuri cu existenţa tulburărilor şi a
fricţiunilor dintre cele ,,trei naţiuni”, împăratul Iosif II a procedat la această reorganizare
teritorial - administrativă, desfiinţând teritoriile autonome. Prin ordinul imperial din 26
noiembrie 1783, el a împărţit Transilvania în 10 comitate, fără a mai ţine seama de
vechile entităţi şi de starea excepţională a naţiunilor privilegiate (ungurii, saşii şi secuii).
Nefiind de acord, Guberniul ardelean a intervenit împotriva ordinului, rugând a fi
menţinută vechea organizare a ţării, bazată pe ,,legile patriei” şi privilegiile anterioare 49.
Acţiunea aceasta n-a avut niciun rezultat, ci mai mult, prin rescriptul imperial din 13 iulie
1784, au fost constituite 11 comitate, care au fost în aşa fel structurate încât să împiedice
,,naţiunile privilegiate” de a mai putea uza de vechile privilegii. Cele 11 comitate apărute
în urma rescriptului, cu reşedinţele aferente, au fost următoarele: Hunedoara (cu reşedinţa

49
Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 2000, p. 93.

33
la Deva), Sibiu (Sibiu), Făgăraş (Cincu Mare), Trei Scaune (Sf. Gheorghe), Odorhei
(Odorheiu Secuiesc), Turda (Reghin), Solnocul Inferior (Dej), Solnocul Mijlociu (Cehu
Silvaniei), Cluj (Cluj), Târnave (Târnăveni, apoi Târgu - Mureş) şi Alba Inferioară (Aiud)
50
. Ca urmare a acestor rearondări de localităţi, districtul Făgăraşului, până atunci cu
populaţie majoritar românească, devine eterogen din punct de vedere etnic, prin
includerea în teritoriul său a 29 de localităţi (majoritar săseşti) din fostul comitat Alba de
Sus, împreună cu Cincu, Nocrich, Sighişoara şi Rupea. Probabil că acesta a fost şi
motivul mutării reşedinţei de la Făgăraş la Cincu Mare. Structura noua creată s-a
menţinut şase ani, până în 1790, când s-a revenit la districtul anterior 51.
Noile comitate aveau de acum atribuţii restrânse, fiind anulate autonomiile
tradiţionale şi dreptul de a-şi întocmi fiecare statute proprii. Cum am amintit, aparatul
administrativ, urmând a fi plătit de către stat, era obligat să se subordoneze voinţei puterii
centrale.
Constituirea comitatului Făgăraş s-a înfăptuit în urma ,,Instrucţiunii” de
organizare a celor 11 comitate, ce a fost comunicată de către Guberniu prin ordinul nr.
7558 din 1784, însă instrucţiunile de aplicare au fost comunicate mult mai târziu, prin
ordinul gubernial din 17 august 1787 52.
Conform acestor reglementări, fiecare comitat, pe lângă comitele suprem şi
membrii Tablei Continue, era condus de un vicecomite şi un perceptor general, cercurile
erau administrate de vicecomiţi, substituiţi de juzi ai nobililor şi perceptori regali, iar
plăşile de un vicejude al nobililor şi un comisar imperial (punctul 2).
Comitele suprem, împreună cu Tabla Continuă, trebuia să vegheze asupra
administraţiei generale, precum şi asupra cauzelor juridice care trebuiau înaintate la Tabla
Continuă; pentru a se separa problemele judecătoreşti de cele politice şi economice,
ultimele au fost lăsate pe seama vicecomitelui (punctul 3).
După cum problemele politice şi economice intrau în grija vicecomitelui ordinar,
tot aşa şi cele privitoare fiecărui cerc erau atribuţia vicecomitelui substitut, acesta

50
Ibidem, p. 94; vezi şi I.S. Puşcariu, Disertaţiune despre împărţirea politică a Ardealului, Sibiu, 1864, p.
37 – 38.
51
V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, 1929, p.
126; vezi şi Olivia Pescariu, Comitatul Alba de Sus, în ,,RA”, anul XLVII, nr. 1, 1970, p. 37 – 38.
52
Olivia Pescariu, Comitatul Alba de Sus, p. 40.

34
folosindu-se în exercitarea atribuţiilor sale de ajutorul vicejuzilor subordonaţi lui, care la
rândul lor aveau grija administraţiei politice în plasa pe care o conduceau.
Chiar dacă la nivel central s-a făcut o separaţie de atribuţii, la nivel cercual
activitatea vicecomiţilor substituţi se manifesta în toate cele trei domenii: administrativ -
politic, economic şi judecătoresc. Atribuţiile acestora în treburile politico - administrative
constau în a da dispoziţii pentru arestarea celor vinovaţi, la denunţuri întemeiate sau
plângeri, în cazuri mai grave pentru a fi supuşi cercetării de către vicejuzii ordinari, apoi
să iniţieze urmărirea lor prin acţiune publică – prin mijlocirea procuratorului fiscal – în
faţa Tablei Continue; mai aveau şi însărcinarea de a lua act de abuzurile nobililor şi
stăpânilor de pământ faţă de iobagi.
În problemele economice, aveau obligaţia să vegheze la distribuirea sarcinilor în
natură şi în bani, proporţional cu capacitatea locuitorilor, datoria de a se îngriji de
întocmirea tabelelor de impuneri – prin comisarii plăşilor –, de a încheia în cercul lor
socoteli semestriale, de a strânge chitanţele asupra contribuţiilor în natură pentru armata
staţionară, dar şi asupra altor prestaţii etc.
În privinţa afacerilor judecătoreşti, vicecomiţii substituţi, împreună cu juzii
nobililor, aveau următoarele atribuţii: cercetări la faţa locului, subîmpărţiri teritoriale,
atribuirea dreptului de cârciumărit, hotărniciri, până la sentinţe judecătoreşti date de
Tabla Continuă sau Tabla regească 53.
În anul 1786, împăratul Iosif II mergea chiar mai departe în atingerea scopului
său de accentuare a procesului de centralizare a instituţiilor statului şi a consolidării
puterii centrale, emiţând rescriptul din 16 ianuarie, prin care cele 11 comitate erau
grupate în trei districte mari – unităţi administrativ - teritoriale cu caracter regional –,
conduse de trei comisari imperiali. Şi de această dată Făgăraşul rămâne în prim-plan, ca
reşedinţă a celui de-al doilea district.
Prin rescriptul imperial amintit, primul district era constituit din comitatele
Hunedoara, Sibiu şi Târnava, cu sediul la Sebeş (judeţul Alba actual), comisar imperial
fiind numit contele Wolfgang Kemény.

53
Ibidem, p. 41.

35
 Cel de-al doilea district cuprindea comitatele Făgăraş, Odorhei şi Trei Scaune cu
sediul la Făgăraş, comisar imperial fiind baronul Michael Brukenthal 54.
Al treilea se compunea din comitatele Cluj, Solnocul de Jos, Solnocul de Mijloc şi
Turda, cu sediul la Cluj, comisar imperial fiind numit contele Adam Teleki. Celor trei
comisari imperiali le-a fost acordată demnitatea de consilieri intimi ai împăratului.
Toate aceste măsuri politico - administrative ale lui Iosif II s-au lovit de puternica
opoziţie a stărilor privilegiate ardelene, care în cele din urmă l-au obligat pe împărat să
anuleze reformele, prin rescriptul din 28 ianuarie 1790, revenindu-se astfel la vechea
organizare administrativ - teritorială, compusă din comitate, districte şi scaune. Ca atare,
Ţara Făgăraşului redevine district, cuprinzând, pe lângă târgul Făgăraş, patru procese
(plăşi): Sâmbăta de Jos cu 18 sate, Mândra cu 15, Porumbacu de Jos cu 15 şi Veneţia de
Jos cu 16 sate 55. Această structură administrativă s-a menţinut până puţin după revoluţia
de la 1848 – 1849.
Dacă la nivel instituţional în această perioadă de aproape şase decenii s-a
menţinut o stabilitate generală, nu acelaşi lucru îl putem afirma în ceea ce priveşte
problema naţională. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII -lea românii cereau, prin
Supplex Libellus Valachorum, ca în toate aceste unităţi teritoriale să fie numiţi în slujbe
şi românii, proporţional cu ponderea acestei naţiuni, iar acolo unde românii sunt
majoritari – cum era şi cazul districtului Făgăraşului –, acestea să poarte denumirile
româneşti.
Nefiind luate în seamă aceste revendicări, nici acum şi nici ulterior, una dintre
cerinţele formulate încă de la începutul revoluţiei din 1848 - 1849 se referea la această
chestiune. Astfel, în ,,Manifestul” românilor ardeleni de la sfârşitul lunii martie 1848, la
punctul 12 se specifica: ,,Toate numirile de comitate, scaune şi districturi să vor şterge,
să va face o nouă împărţire şi rotunjire a ţinuturilor, cari pe viitoriu se vor numi
cantoane”. Cantoanele trebuiau astfel organizate, încât în fiecare să intre câte o

54
I. S. Nistor, Comuna şi judeţul, p. 94.
55
V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal, p. 126; vezi şi Ioan Vlad, Ioan Şenchea - Martirul Ardealului, Ed.
Pastel, Braşov, 2004, p. 13.

36
naţionalitate, ,,pentru ca administraţia internă a cantoanelor să fie de tot independentă,
ca în Nord America şi Helveţia, ţinându-şi de limbă oficială, limba genetică proprie” 56.
Nici de această dată cerinţele româneşti în problema administraţiei nu s-au
realizat, căci revoluţia a fost înfrântă, iar din anul 1849 Transilvania devenea provincie
direct dependentă de Curtea imperială din Viena. Prin urmare, a fost numit pentru prima
dată un guvernator civil şi militar al Transilvaniei, în persoana baronului Ludovic
Wohlgemuth, care, pe baza Constituţiei din 4 martie 1849, a introdus o organizare
administrativ - teritorială provizorie a provinciei. Conform propunerilor sale şi ale
comisarului plenipotenţiar în chestiuni civile din Ardeal, Eduard Bach, teritoriul trebuia
împărţit în şase districte civile şi militare - Alba, Cluj, Făgăraş (cu o suprafaţă de 35 mile
pătrate şi 60.000 locuitori, urmând a avea drept comandant militar pe maiorul Mangesius,
57
iar ca vicecăpitan pe căpitanul de cavalerie Eperjessy ), Odorhei, Reteag şi Sibiu –,
noua organizare urmând a intra în vigoare la 21 septembrie 1849. Districtele aveau să fie
compuse din cercuri (Bezirke) şi subcercuri (Unterbezirke), „pe cât posibil cu luarea în
considerare a raporturilor naţionale şi administrative specific locale” 58.
Districtul Făgăraşului, „cel mai mic şi izolat (...), a fost păstrat separat (românesc
– n.n.) – conform spuselor lui Bedeus 59 -, <<momentan fiindcă Wohlgemuth nu s-a decis
dacă să dizolve şi aici armata grănicerească, să militarizeze întregul district ori să
concentreze pe grăniceri în partea exterioară a ţării ...>> (...). În acest sens, importantă
este şi aserţiunea aceluiaşi guvernator, conform căreia administraţia districtului
Făgăraş <<s-a afirmat atât de bine, încât aceasta se va păstra şi în prezent>>” 60.
Dacă acum districtul a fost păstrat, în anul următor au apărut mai multe opinii ale
saşilor, care propuneau ca Făgăraşul să fie fragmentat şi arondat mai multor jurisdicţii sau
chiar să fie inclus în viitorul ţinut săsesc unitar – Kronland. În tendinţa de a deveni
„Kronland” (dependenţi direct de împărat), saşii au făcut o propunere în privinţa grupării
lor în această „ţară a coroanei”: „Soluţia este implementarea unui nou sistem

56
Apud I. S. Nistor, Comuna şi judeţul, p. 95 – 96.
Ela Cosma, Revoluţia de la 1848 - 1849. Un catalog de documente şi regeste (Fondul Institutului de
57

Istorie din Cluj), vol. II, Ed. Argonaut, Cluj - Napoca, 2005, p. 73.
58
Ibidem.
59
Bedeus von Scharberg, unul din liderii Universităţii Săseşti.
60
Loránd E. Mádly, De la privilegiu la uniformizare. Saşii transilvăneni şi autorităţile austriece în
deceniul neoabsolutist (1849-1860), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca, 2008, p. 26.

37
administrativ prin organele statului, dar întâi trebuie clarificată situaţia politică a
naţiunii săseşti: Sibiul şi Braşovul trebuie reunite prin intermediul districtului
Făgăraşului (...)” 61.
După o altă reorganizare provizorie, realizată anul următor (1850), Făgăraşul nu
mai apărea ca district distinct, ci, împărţit în circumscripţii şi cercuri, făcea parte din
Districtul Militar Sibiu. Noua dispunere administrativ - teritorială a zonei, incluzând aici
şi localităţile din dreapta Oltului, arăta în modul următor:
I. Circumscripţia Făgăraş:
Cercul Făgăraş: Beclean, Berivoii Mari, Berivoii Mici, Breaza, Bucium,
Copăcel, Dejani, Dridif, Făgăraş, Galaţi, Hârseni, Hurez, Iaşi, Ileni, Ludişor, Luţa,
Mărgineni, Mândra, Netot, Râuşor, Recea – Telechi, Recea – Vaida, Săsciori, Săvăstreni,
Sebeş, Şercăiţa, Toderiţa.
Cercul Perşani: Augustin, Bogata Olteană, Comăna de Jos, Comăna de Sus,
Cuciulata, Dopca, Fântâna, Grid, Hoghiz, Holbav, Lupşa, Mateiaş, Ormeniş, Părău,
Perşani, Poiana Mărului, Racoş, Şinca – Nouă, Şinca – Veche, Vad, Veneţia de Jos,
Veneţia de Sus.
Cercul Ucea: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Beşimbac, Cârţişoara – Oprea,
Cârţişoara – Streza, Corbi, Drăguş, Lisa, Pojorta, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus,
Sărata, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Scorei, Ucea de Jos, Ucea de Sus, Viştea de Jos,
Viştea de Sus, Voila, Voivodenii Mari, Voivodenii Mici 62.
După cum se observă, la cercul Perşani reapar arondate o serie de localităţi ce
fuseseră incluse în districtul Făgăraş şi către sfârşitul secolului al XVIII -lea prin
reformele iosefine, iar alte localităţi au fost arondate altor circumscripţii. De altfel, aceste
arondări şi rearondări de localităţi vor fi o practică curentă în această perioadă, mai ales
în privinţa satelor ,,de pe Ardeal” (podişul Transilvaniei), care aparţineau când de
districtul/comitatul Făgăraş, când de comitatul Târnava Mare.
II. Circumscripţia Rupea (făcea parte tot din Disctrictul Militar Sibiu):
Cercul Ticuşu: Dacia, Dăişoara, Ticuşu Nou, Ticuşu Vechi.

61
Ibidem, p. 83.
62
Traian Rotariu (coordonator), Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, Cluj - Napoca, 1996, p.
349.

38
 Cercul Rupea: Drăuşeni, Homorod, Jimbor, Mercheaşa, Rupea, Turzun.
Cercul Ungra: Crihalma, Hălmeag, Şercaia, Şona, Ungra.
Cercul Jibert: Cobor, Felmer, Jibert, Lovnic, Viscri 63.
III. Circumscripţia Cincu (Districtul Militar Sibiu):
Cercul Bărcut: Bărcut, Cincu, Grânari, Noiştat, Retiş, Seliştat, Văleni.
Cercul Cincşor: Boholţ, Calbor, Cincşor, Rodbav, Şoarş.
Cercul Dealu Frumos: Dealu Frumos, Iacobeni, Merghindeal, Movile, Ruja,
Stejărişu.
Cercul Agnita: Agnita, Bruiu, Gherdeal, Şomartin, Toarcla, Vărd, Veseud 64.
IV. Circumscripţia Sibiu:
Cercul Avrig: Avrig, Bradu, Cârţa, Colun, Feldioara, Nou Român, Poieniţa,
Rucăr, Săcădate 65.
Şi această structură se va schimba din nou anul următor, fiind sancţionată prin
rezoluţia imperială din 12 mai 1851, astfel încât Transilvania, de data aceasta, va fi
împărţită în cinci districte (Alba - Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag şi Sibiu), divizate în 36
căpitănate – Făgăraşul aparţinând de districtul Sibiului. Problema aceasta a organizării
politico – administrative a Transilvaniei a fost amplu dezbătută şi ca urmare a unui
proiect realizat la începutul anului, care prevedea o împărţire în cercuri (Kreise), conduse
de câte un preşedinte, iar acestea, la rândul lor, în 36 de subunităţi
(Bezirkshauptmannschaften); în privinţa Făgăraşului, au existat două propuneri – una de
a fi alipit districtului Alba - Iulia, iar cealaltă Sibiului, având câştig de cauză varianta
dintâi 66.
Despre această nouă/altă tentativă, un distins istoric ne dezvăluie raţiunile care au
stat la baza ei: „Aspectele compoziţiei etnice a Transilvaniei aveau acum o importanţă
secundară, firul călăuzitor fiind importanţa realizării unei împărţiri civile şi echitabile –
în consens cu principiul egalităţii tuturor naţiunilor (...).
Noul sistem politic al Transilvaniei, reprezentând o împărţire de tip civil, de
inspiraţie austriacă, trebuia să înlocuiască împărţirea de tip militar anterioară; aceasta

63
Ibidem, p. 350.
64
Ibidem, p. 351 – 352.
65
Ibidem, p. 352.
66
L. E. Mádly, De la privilegiu la uniformizare, p. 90.

39
era concepută conform unui echilibru teritorial şi nu mai ţinea seama de realităţile
etnice; cu toate că a fost deja decisă, ea nu va fi niciodată pusă în aplicare întocmai” 67.
Noul guvernator civil şi militar al Transilvaniei, feldmareşalul Karl von
Schwarzenberg, nemulţumit de această rearondare, trimitea împăratului, la 7 decembrie
1851, observaţiile sale, împreună cu propunerile pentru o nouă modificare administrativă.
Printre nemulţumirile acestuia se afla şi modul în care se organizase districtul Alba -
Iulia, căreia îi fusese arondat Făgăraşul, aflat la o distanţă extrem de mare de centrul
acestei unităţi administrative. „Ca o concluzie, se pare că noul guvernator era vădit
deranjat de poziţia privilegiată a saşilor ardeleni, considerând că <<această împărţire
destrămată a ţării, care favorizează numai principiul naţionalităţii săseşti, va fi germenul
unui conflict şi a unei nemulţumiri fără sfârşit>>, pronunţându-se totodată şi împotriva
strădaniilor autonomiste ale saşilor (...)” 68.
În finalul actului, guvernatorul propunea ca provincia să fie împărţită în 20 de
districte (Bezirke) politice sau „căpitănii districtuale”, care să corespundă tot atâtor
tribunale, fiecare cu o suprafaţă de aproximativ 55 de mile pătrate şi o medie de 100.000
locuitori; districtele urmau şi ele a fi divizate în 79 de subdistricte, corespondente şi ele la
79 de judecătorii 69.
Această reorganizare a fost întâmpinată cu nemulţumire de către saşi, printre cei
care au înaintat proteste fiind şi reprezentanţii Cincului, care se pronunţau împotriva
prevederii prin care localitatea lor a fost subordonată administrativ la Rupea, cea din
urmă devenind centrul unui district; pierzându-şi poziţia privilegiată, saşii au cerut
păstrarea vechiului scaun Cincu 70.
Nefiind nici de această dată o soluţie viabilă, se ia hotărârea de a se face o nouă
împărţire provizorie (1852), care nu era altceva decât o menţinere, puţin modificată, a
situaţiei din anul anterior – în locul districtului Reteag, apare Bistriţa, dar celelalte erau
menţinute. Singura deosebire a fost desfiinţarea căpitănatelor, în locul lor apărând
subîmpărţirea în 28 cercuri şi 109 subcercuri. Vechiul district al Făgăraşului constituia un
cerc, iar subcercuri erau cele trei care apăreau şi în 1850 – Ucea, Făgăraş şi Perşani.

67
Ibidem, p. 95.
68
Ibidem, p. 101.
69
Ibidem, p. 102; vezi şi Ela Cosma, Revoluţia de la 1848 – 1849, p. 157.
70
Ibidem, p. 97.

40
 Nici această organizare nu a rezistat prea mult, întrucât nu a fost agreată de Viena.
Prin urmare, o nouă rezoluţie imperială, din 30 decembrie 1852, dădea instrucţiuni
pentru împărţirea ,,definitivă" a ţării în prefecturi şi preturi. Punerea în practică a noii
împărţiri administrativ - teritoriale a fost încredinţată unei comisii care a opinat că, prin
înlăturarea sistemului de cercuri şi subcercuri, Transilvania putea fi divizată în şase
prefecturi: Bistriţa, Braşov, Cluj, Orăştie, Sibiu şi Târgu - Mureş. După mai multe
consultări, proiectul a fost aprobat prin rezoluţia imperială din 17 februarie 1854, însă
cu un singur, dar important, amendament – pentru o mai mare înlesnire a administraţiei,
să fie crescut numărul prefecturilor de la 6 la 10. Sugestia fiind însuşită, teritoriul
ardelean a fost împărţit în 10 cercuri/prefecturi: Alba (cu 6 subcercuri/preturi), Bistriţa
(10), Braşov (10), Cluj (6), Dej (8), Odorhei (6), Orăştie (9), Sălaj (6), Sibiu (11) şi
71
Târgu – Mureş (6) . În urma noii reorganizări, Făgăraşul, împreună cu Branul şi
Rupea, au fost alipite ca preturi la prefectura Braşovului.
După alţi trei ani (1857), zona Ţării Făgăraşului era împărţită între Cercurile
Braşov şi Sibiu în modul următor:
II. Cercul Braşov:
II.3. Plasa Făgăraş: Beclean, Berivoii Mari, Berivoii Mici, Breaza, Copăcel,
Dejani, Dridif, Făgăraş, Galaţi, Hârseni, Hurez, Iaşi, Ileni, Lisa, Ludişor, Luţa,
Mărgineni, Mândra, Netot, Pojorta, Râuşor, Recea – Telechi, Recea – Vaida, Săsciori,
Săvăstreni, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Sebeş, Toderiţa, Voila, Voivodenii Mari,
Voivodenii Mici 72.
II.7. Plasa Rupea: Beia, Caţa, Cobor, Crihalma, Dacia, Dăişoara, Drăuşeni,
Felmer, Fişer, Grânari, Hălmeag, Homorod, Jibert, Jimbor, Lovnic, Mercheaşa, Paloş,
Petecu, Rupea, Şona, Ticuşu Nou, Ticuşu Vechi, Turzun, Ungra, Văleni, Viscri 73.
III. Cercul Sibiu:
VIII.2. Plasa Avrig: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Avrig, Beşimbac, Cârţa,
Cârţişoara – Oprea, Cârţişoara – Streza, Corbi, Drăguş, Porumbacu de Jos, Porumbacu

71
I. S. Nistor, Comuna şi judeţul, p. 96 - 97.
72
T. Rotariu (coordonator), Recensământul din 1857. Transilvania, Ed. a II-a, Ed. Staff, Cluj - Napoca,
1997, p. 517.
73
Ibidem, p. 518.

41
 de Sus, Racoviţa, Sărata, Scorei, Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus, Turnu – Roşu, Ucea de
Jos, Ucea de Sus, Viştea de Jos, Viştea de Sus 74.
VIII.5. Plasa Cincu: Bărcut, Boholţ, Bruiu, Calbor, Cincşor, Cincu, Feldioara,
Gherdeal, Rodbav, Rucăr, Seliştat, Şoarş, Şomartin, Toarcla 75.
VIII.12. Plasa Nocrich: Alţina, Beneşti, Chirpăr, Colun, Cornăţel, Fofeldea,
Glâmboaca, Hosman, Ighişu Vechi, Ilimbav, Marpod, Nocrich, Nou Român, Nucet,
Poieniţa, Vurpăr ş.a. 76.
Prin Diploma imperială din 20 octombrie 1860, se reda tuturor ţărilor din Imperiu
vechea autonomie politică, ceea ce a însemnat reîntoarcerea la sistemul teritorial al celor
trei naţiuni privilegiate. Pentru întărirea acestei hotărâri, s-a emis şi rezoluţia imperială
din 24 martie 1861, prin care se arăta că începând cu 15 aprilie 1861 reintra în vigoare
vechea organizare.
Totuşi, noua politică liberală vieneză a reorientat viziunea asupra reformei
administrativ - teritoriale. În această privinţă a fost emis rescriptul din 26 aprilie 1863,
care a determinat Guvernul ardelean să trimită împăratului Franz Joseph două proiecte,
ca variante ale reformei în acest domeniu. Primul proiect avea la bază reforma lui Iosif
II din 1784 şi propunea constituirea a 10 comitate, printre acestea prevăzându-se şi
reînfiinţarea comitatului Făgăraş, care urma a fi compus din vechiul district (Ţara
Oltului), scaunele Nocrich, Cincu Mare, Rupea, Sighişoara, ,,părţi mărginaşe din Alba
de Sus, precum şi satele de peste Olt din scaunul Sibiului” 77.
Prin cel de-al doilea proiect se propunea constituirea unui număr de 15 comitate –
Alba, Bistriţa, Braşov, Cetatea de Baltă, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Odorhei, Sibiu,
Solnoc, Ciuc, Mureş, Sighişoara, Trei Scaune şi Turda. Se observă că şi în acest proiect
era menţinut comitatul Făgăraş, urmând a i se adăuga satele de peste Olt, din comitatele
78
vecine . Cu toate acestea, după mai multe dezbateri, s-a luat hotărârea de a nu fi
aprobat niciunul dintre proiectele înaintate.

74
Ibidem, p. 540.
75
Ibidem, p. 541.
76
Ibidem, p. 543.
77
V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal, p. 126.
78
Ibidem.

42
 În timpul acestor frământări pentru reforma administrativă, se petrecea o
modificare importantă în structura districtului Făgăraş. Prin decretul gubernial din 13
martie 1863, au fost incluse în acest district (până la reforma administrativă din anul
1925) satele domeniului Bran – Bran, Zărneşti, Tohanu Vechi, Tohanu Nou, Ţânţari (
Dumbrăviţa), Vlădeni, Predeal - Bran, Sohodol, Fundata, Moeciu, Poarta, Măgura,
Peştera, Şirnea, Şimon –, care până atunci ţinuseră de Braşov.
O ultimă încercare de reorganizare administrativ - politică s-a petrecut în timpul
Dietei româneşti a Transilvaniei, care şi-a deschis lucrările la 3/15 iulie 1863. La acea
dată existau 8 comitate, 9 scaune şi 2 districte săseşti, 5 scaune secuieşti şi numai 2
districte româneşti – Făgăraş şi Năsăud –, care împreună cu cetăţile libere regeşti,
târgurile privilegiate şi oraşele nobiliare formau un total de 186 jurisdicţii administrative
şi politice, în cea mai mare parte a lor eterogene.
Pentru rezolvarea acestei stări de fapt, Guvernul ardelean a înaintat Dietei, în
1864, un proiect de reorganizare pe care să-l dezbată şi în care se propunea ca fiind
fundamentală arondarea localităţilor în jurul municipiilor şi a zonei în care acestea îşi
exercită forţa de gravitaţie. Comitatele astfel constituite, urmau să fie divizate în cercuri
(vicecomitate, vicecăpitănate, scaune şi scaune filiale); Făgăraşul continua să se
79
menţină ca municipiu şi comitat . Dieta Transilvaniei nu a mai apucat să ia în
dezbatere acest proiect din cauza dizolvării sale în octombrie 1864, chestiunea
rămânând a fi rezolvată ulterior.

79
Ibidem.

43
44
 III. EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ

Pentru această perioadă, de peste un veac şi jumătate, în privinţa Ţării Făgăraşului

constatăm o creştere simţitoare a numărului populaţiei, în ciuda tuturor vicisitudinilor
întâmpinate – războaie, molime, conflicte naţionale, sociale, confesionale ş.a. Dacă în
prima jumătate a secolului al XVIII -lea sporul demografic a fost mai mic, din a doua sa
parte, până la 1867, datorită unor perioade de oarecare linişte internă, cu excepţia
revoluţiei de la 1848 - 1849, şi fără alte mari conflicte în zonă, creşterea demografică a
fost cu mult mai însemnată.
Dintre epidemiile care au provocat cele mai importante suferinţe şi pierderi
umane, rolul principal l-a deţinut cu siguranţă ciuma. Aceasta a reapărut extrem de
virulentă la începutul secolului al XVIII –lea (1709 - 1710), la extinderea sa contribuind
în mare măsură şi mişcarea curuţilor, astfel încât, „cu toate măsurile adoptate de
autorităţi (...) epidemia reapare într-un sat românesc (nenominalizat – n.n.) din districtul
80
Făgăraş” . Victime numeroase în acest secol au mai făcut şi alte epidemii de ciumă,
una extrem de puternică fiind înregistrată în anul 1756.
Dinamica (creşterea) populaţiei se poate evalua, totdeauna, doar pe baza unor
evidenţe precise. Însă, ca regulă generală, în aprecierea populaţiei de aici am întâmpinat
dificultăţi, datorate faptului că în „perioadele prestatistice” – cum le numesc specialiştii
-, izvoarele demografice, în marea lor majoritate, sunt parţiale, ele înfăţişând numai unele
aspecte ale problematicii demografice. De pildă, pentru secolul al XVIII -lea, pe lângă
conscripţii, cele mai de folos surse demografice sunt urbariile, a căror cercetare permite
elaborarea unor concluzii privitoare la evoluţia populaţiei făgărăşene, chiar dacă numai a
unei părţi a acesteia, totuşi cea mai numeroasă – ţărănimea dependentă. Pe lângă sursele
amintite, dar nu la nivelul general al Ţării Făgăraşului, se mai pot folosi conscripţiile
fiscale şi cele militare (acestea din urmă numai pentru fostele sate grănicereşti), registrele
81
parohiale etc. Un caz singular rămâne cel al conscripţiilor confesionale, ordonate de

80
Anton E. Dörner, Epidemia de ciumă în Scaunul Orăştiei în prima jumătate a secolului al XVIII -lea, în
„AMN”, XX, Cluj - Napoca, 1983, p. 542.
81
În acestea preoţii ţineau evidenţa botezurilor, căsătoriilor şi deceselor. Pentru secolul al XVIII -lea, astfel
de registre s-au păstrat mai ales la parohiile romano-catolice şi cele reformate (care le introduseseră încă

45
către Curtea imperială din Viena în privinţa credincioşilor ortodocşi sau greco - catolici,
care ne redau în mare măsură configuraţia populaţiei din zonă, ţinând cont că aici exista o
populaţie majoritar românească, cu excepţia a foarte puţine localităţi din sudul Oltului şi
a ceva mai multe din nordul acestuia.
Prin urmare, pentru aproape întreg secolul al XVIII -lea au lipsit recensămintele
generale, cel puţin în accepţiunea lor actuală. Primul astfel de recensământ, care a cuprins
întreaga populaţie a Transilvaniei, a fost cel efectuat în timpul împăratului Iosif II, în
perioada anilor 1784 - 1787; din păcate, acest recensământ ne-a fost inaccesibil, deşi a
82
fost publicat în anul 1960 , însă unele date generale le-am identificat în alte lucrări de
specialitate, pe care le vom aminti la momentul respectiv. Acelaşi inconvenient este
valabil, în mare parte, şi pentru perioada de până la 1867, singurele recensăminte aproape
complete de care am dispus fiind cele realizate în anii 1850 şi 1857.
Pentru a urmări situaţia (evoluţia) demografică a Ţării Făgăraşului în această
perioadă, am folosit ca surse de bază conscripţiile din anii 1713, 1721 - 1722, 1733, 1750,
1760 - 1762, 1766, 1776, 1805 şi, cum am amintit, recensămintele generale din anii 1850
şi 1857; acolo unde a fost posibil, am ataşat şi localităţile care în acele momente nu
făceau parte din districtul (comitatul) Făgăraş, ci numai după anul extrem al lucrării
(1867).

Conscripţia anului 1713.

Este prima conscripţie oficială „integrală” realizată după anul 1691, dorinţa
conscriptorilor fiind aceea de a cuprinde toţi locuitorii din Transilvania, implicit din Ţara
83
Făgăraşului, cu tot avutul lor. Vom prezenta varianta publicată de Ştefan Meteş , după
un extras al istoricului maghiar I. Acsády 84, despre care primul spune că este „nelipsit de
85
greşeli şi tendinţe voite” . Cu toate aceste lacune, redăm şi noi acest tabel cu populaţia
conscrisă la anul 1713, fără starea economică, pe care o vom aborda cu alt prilej:

din veacul anterior); deşi au existat preoţi români care au ţinut şi ei aceste evidenţe, totuşi registrele
parohiale s-au introdus abia din anul 1791, când li s-a acordat şi ortodocşilor dreptul de a ţine astfel de acte
de stare civilă cu caracter oficial.
82
Az Első Magyarországi Népszámlálás (1784 - 1787), Budapest, 1960.
83
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. VI - VII.
84
În Magyarorszag nepessege a pragmatica sanctio koraban 1720 - 1721, Budapest, 1896, p. 205 – 206.
85
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. V.

46
Nr. LOCALITATE Situaţia de drept a populaţiei Populaţia după etnie
crt. Nobili Cetăţeni Iobagi Zileri Libertini Alţii Total Români Unguri Sârbi
Boieri
1. Arpaşu de Jos 6 - 48 28 - - 82 82 - -
2. Arpaşu de Sus 1 - 29 - - 1 31 31 - -
3. Beclean 9 - 32 1 - - 42 37 5 -
4. Berivoii Mari 2 - 18 - - - 20 20 - -
5. Berivoii Mici 3 - 16 4 - - 23 23 - -
6. Beşimbac 9 - 8 - - - 17 17 - -
7. Breaza 1 - 24 5 - - 30 30 - -
8. Bucium 4 - 6 - - - 10 10 - -
9. Comăna de Jos 7 - 9 - - 1 17 17 - -
10. Comăna de Sus 4 - 4 2 - - 10 10 - -
11. Copăcel 2 - 16 1 - - 19 19 - -
12. Corbi - - 10 1 - - 11 11 - -
13. Cuciulata - - 24 26 - - 50 50 - -
14. Dejani 1 - 14 4 - - 19 19 - -
15. Drăguş 12 - 13 - - - 25 25 - -
16. Dridif 6 - 7 1 - - 14 14 - -
17. Făgăraş 31 38 - 7 61 - 137 17 118 2
18. Grid 5 - 8 2 - - 15 15 - -
19. Hârseni 9 - 14 1 - - 24 24 - -
20. Holbav - - 8 3 - - 11 11 - -
21. Hurez 4 - 8 2 - - 14 14 - -
22. Iaşi 3 - 13 - - - 16 16 - -
23. Ileni 9 - 7 - - - 16 16 - -
24. Lisa 7 - 15 - - - 22 22 - -
25. Ludişor 9 - 10 - - - 19 19 - -
26. Lupşa - - 6 2 - - 8 8 - -
27. Luţa 8 - 9 - - - 17 17 - -
28. Mărgineni 29 - 19 - - - 48 48 - -
29. Mândra 8 - 12 3 - - 23 23 - -
30. Netot 2 - 24 3 - - 29 29 - -
31. Ohaba 1 - 17 6 - - 24 23 1 -
32. Oprea-Cârţişoara - - 14 - - - 14 14 - -
33. Părău 2 - 22 5 - - 29 29 - -
34. Perşani - - 13 2 - - 15 15 - -
35. Poiana Mărului - - 48 28 - - 76 76 - -
36. Pojorta 4 - 4 - - - 8 8 - -
37. Porumbacu de Jos 3 - 35 11 - 14 63 63 - -
38. Porumbacu de 5 - 33 14 - 5 57 57 - -
Sus
39. Râuşor 4 - 10 4 - - 18 18 - -
40. Sărata 1 - 26 2 - - 29 29 - -
41. Săsciori 6 - 7 - - - 13 13 - -
42. Săvăstreni 12 - 4 - - - 16 16 - -
43. Sâmbăta de Jos 1 - 17 - - 1 19 18 1 -
44. Sâmbăta de Sus 2 - 51 5 - - 58 58 - -
45. Scorei 11 - 14 - - - 25 25 - -

47
46. Sebeş 4 - 11 - - - 15 15 - -
47. Streza-Cârţişoara - - 9 3 1 1 14 14 - -
48. Şercaia - - 91 6 - - 97 6 - 91
saşi
49. Şercăiţa - - 14 4 - - 18 18 - -
50. Şinca (Veche) 8 - 15 10 - - 33 33 - -
51. Telechi-Recea - - 24 2 - - 26 26 - -
52. Toderiţa 4 - 31 6 - - 41 41 - -
53. Ucea de Jos 10 - 51 2 - - 63 63 - -
54. Ucea de Sus 11 - 18 5 - - 34 34 - -
55. Vad 5 - 20 7 - - 32 32 - -
56. Vaida-Recea 11 - 18 - 3 - 32 32 - -
57. Veneţia de Jos 29 - 8 7 - - 44 44 - -
58. Veneţia de Sus 2 - 12 2 - - 16 16 - -
59. Viştea de Jos 12 - 9 - - - 21 21 - -
60. Viştea de Sus 17 - 65 2 - - 84 84 - -
61. Voila 9 - 6 - - - 15 15 - -
62. Voivodenii Mari 3 - 9 - - - 12 12 - -
63. Voivodenii Mici 3 - 7 1 - - 11 11 - -
TOTAL 371 38 1165 230 65 23 1891 1673 125 93

După cum se observă, în acel an existau în Ţara Făgăraşului 1.891 de familii, care
ar reprezenta 9.455 locuitori, cifră care credem că este mai mică decât situaţia reală,
pentru că este aproape imposibil ca peste numai 8 ani numărul acestora să se dubleze. La
aceşti 9.455 locuitori prezenţi, mai trebuiesc adăugaţi şi cei 472 iobagi fugiţi, aşa cum
apare în tabelul prezentat de Şt. Meteş.

Conscripţia din 1721 - 1722.

Această conscripţie s-a efectuat, începând cu luna iulie a anului 1721 până în 10
iunie 1722, de către Johann Venies de Arenberg, deputat comisar din partea armatei, şi
Stephan Waldhutter de Adlershaus, senator al oraşului Sibiu şi deputat comisar. A fost
considerată ca cea mai deplină conscriere de până atunci din Transilvania (Anexa I).
Şi de această dată numerotarea s-a făcut pe familii, reieşind următoarele cifre: 176
preoţi, 659 boieri, 66 văduve boiereşti, 1906 iobagi, 204 văduve iobăgeşti, 384 zileri, 51
vagabonzi şi exempţi (!?), 1 scutit şi 11 absenţi din Porumbacu de Sus. La aceştia s-au
adăugat familiile din Făgăraş: 194 cetăţeni, 52 văduve ale cetăţenilor, 29 zileri, 11 iobagi,
plus 29 locuitori şi 5 văduve în cartierul Ciuta (Vadkert). În total, aflăm un număr 3.778
familii, pe care înmulţindu-l cu cifra uzitată 5 (membri/familie) ar rezulta în final 18.890

48
locuitori. După unii istorici, numărul total de locuitori este altul, însă aceştia fie au adunat
greşit numărul de familii 86, fie au socotit de două ori unele cifre 87.
Cert este că toţi aceşti cercetători sunt de acord că şi acum numărul oficial de
locuitori a fost mai mic decât cel real, fapt „explicat de două fenomene importante care
au avut loc în ţinut în această vreme: emigraţiile foarte numeroase în Ţara Românească
şi o molimă anterioară conscripţiei” 88.
După doi ani, în 1724, s-a efectuat o nouă conscriere, şi după datele publicate de
89
acelaşi Ştefan Meteş găsim, pe familii, următoarele cifre: 70 preoţi (numai cei
recunoscuţi oficial în slujbă), 652 boieri, 57 văduve boiereşti, 12 meseriaşi, 45 zileri,
1.888 iobagi, 207 văduve ale iobagilor, alţi 107 meseriaşi şi 346 zileri, 45 vagabonzi; în
târgul Făgăraş (cu cartierul Ciuta) existau 190 cetăţeni, 57 văduve ale cetăţenilor, 9
iobagi, 57 zileri, 201 negustori şi meseriaşi. În total, se aflau în districtul Făgăraşului
3.853 familii, adică 19.265 locuitori, însă nici acum, ca şi în cazul conscripţiei anterioare,
Şt. Meteş nu redă totalurile corect, acesta numărând de două ori meseriaşii şi negustorii
din Făgăraş – o dată ca atare şi a doua oară prin includerea lor în categoria cetăţeni. Cu
toate aceste mici inadvertenţe, compararea cifrelor celor două conscripţii ne indică cu
certitudine existenţa unui spor demografic:

Categorie 1721/22 1724

Preoţi 176 70
Boieri 659 652
Văduve ale boierilor 66 57
Zileri şi meseriaşi 384 510
Iobagi 1.906 1.888
Văduve ale iobagilor 204 207
Scutiţi 1 -
Vagabonzi 52 45
Fugiţi 11 -
Făgăraş (cu Ciuta) 320 514
TOTAL 3.779 3.933

86
Alexandru Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică a Ţării Oltului, Cluj, 1938, p. 15.
87
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. XII.
88
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică., p. 16.
89
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. XII.

49
 Din acest tablou, constatăm că la nivelul Ţării Făgăraşului, în numai doi ani, se
produsese un spor demografic de 154 familii, adică 770 locuitori. Cel mai mare progres
se observă în ceea ce priveşte târgul Făgăraş, cu o creştere de 194 familii (970 locuitori),
ceea ce denotă faptul că nu s-a recenzat corect, pentru că ar fi fost imposibil un asemenea
progres spectaculos într-un timp aşa de scurt. La restul rubricilor cifrele sunt apropiate,
cu excepţia categoriei preoţilor, dar aşa cum am specificat au fost luaţi în evidenţă numai
cei recunoscuţi oficial.
În anul 1726 s-a efectuat o conscripţie incompletă (parţială), pentru numai 33 de
sate din cele 63 de localităţi ale districtului Făgăraşului, motiv pentru care nu o vom
analiza, însă, pentru informare, se regăseşte în amintita lucrare a istoricului Şt. Meteş 90.

Conscripţia din 1733.

Următoarea conscripţie importantă, deşi cu destule lacune, s-a realizat în anul
1733, numai pentru români, cu consimţământul autorităţilor austriece şi din ordinul
episcopului greco - catolic Inochentie Micu - Klein, prin autorităţile bisericeşti; în urma
acesteia, a reieşit că pe teritoriul transilvănean locuia o populaţie de 462.468 români 91. În
paralel, însă, s-a efectuat şi o altă conscripţie cu acelaşi scop în scaunele săseşti, dar în
acest caz prin autorităţile civile 92.
Pentru Ţara Făgăraşului, am folosit varianta publicată de canonicul Augustin
Bunea 93, din care am extras cifrele pentru 84 de localităţi, care făceau parte atunci sau au
aparţinut ulterior districtului (comitatului) Făgăraş, iar mai târziu judeţului. Am luat în
calcul acum, ca şi ulterior, toate aceste localităţi şi din cauza anomaliilor existente în
această perioadă de peste un veac şi jumătate în privinţa arondării administrative – cele
mai elocvente cazuri întâlnindu-le la localităţile Galaţi şi Şona, care erau incluse în
comitatul Alba de Sus (Alba Superioară). Totuşi, le vom prezenta separat (Anexa II) –

90
Ibidem, p. 366 – 367.
91
Traian Dumitrescu, Transilvania – pământ românesc multisecular, vol. II, Cluj - Napoca, 1997, p. 146.
92
Haralambie Chircă, Întregire la conscripţia confesională din 1733 privind populaţia românească din
Transilvania, în vol. „Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p.
89 – 90.
93
Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Blaj, 1900, p. 361 - 362, 367 - 369, 408
- 410, 412. A mai fost publicată şi de către George Bogdan - Duică, Statistica românilor din Transilvania
în 1733, în „CL”, XXX, 1896, p. 626 – 642 şi Nicolae Togan, Statistica românilor din Transilvania în
1733, în „Transilvania”, XXIX, 1898, p. 169 – 213.

50
mai întâi districtul făgărăşean, cu cele 63 de localităţi (şi nu 64, cum apare de multe ori
eronat, deoarece până după anii 1761 - 1762 exista o singură Şinca), apoi celelalte
localităţi aparţinătoare altor unităţi administrative..
O primă observaţie ar fi aceea că, pentru teritoriul istoric Ţara Oltului, conscripţia
nu a cuprins toate localităţile, ci numai 61, din motive necunoscute nefiind conscrise
satele Sâmbăta de Sus şi Lupşa. De asemenea, nu apare numărul de familii din Oprea -
Cârţişoara, ci doar amănuntul că exista un preot.
În al doilea rând, n-au fost incluse familiile de români ortodocşi; totuşi, credem că
din zel confesional un număr important de familii de credinţă ortodoxă au fost încadrate
în rândul celor greco - catolice, în ideea de a demonstra autorităţilor austriece că s-a
înregistrat o creştere simţitoare a uniatismului, agreat de către acestea.
Lăsând la o parte aceste lacune şi inadvertenţe, prin însumarea cifrelor reiese că în
acel an, în cele 61 de localităţi, exista un număr de 4.130 familii româneşti unite, adică
20.650 locuitori, ceea ce reprezintă, comparativ cu anterioara conscripţie, un uşor spor
demografic. Este de la sine înţeles că nu am putut include aici populaţia de etnie
maghiară şi săsească (în special pe cea din Şercaia).
În ceea ce priveşte celelalte localităţi din arealul făgărăşan, care făceau parte
atunci din comitatul Alba de Sus sau din scaunele săseşti Sibiu şi Cincu Mare, am
totalizat un număr de 1.451 familii greco - catolice, care ar însuma 8.270 locuitori.

Conscripţia din 1750.

A reprezentat tot o conscripţie confesională greco - catolică, realizată din ordinul
episcopului Petru Pavel Aron pe numărul de locuitori şi nu pe cel de familii, ca la cea
94
anterioară . Conform acesteia (Anexa III), nu au fost conscrise localităţile Şercaia şi
Lupşa, iar Recea apare ca atare – fără distingere între Vaida şi Telechi. Din acest motiv
apar pentru districtul Făgăraş 60 de localităţi, a căror populaţie românească de confesiune
unită însuma un total de 22.975 locuitori. Prin urmare, în cei 17 ani de la anterioara
conscripţie, s-a înregistrat un spor de peste 2.300 români uniţi; pe de altă parte, în 22 de
localităţi de la nordul Oltului exista un număr de 7.537 români greco - catolici.

94
DGAS, Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1986, p. 256 - 260, 264, 309.

51
 Conscripţia anilor 1760 - 1762.
Statistica aceasta s-a efectuat tot pentru populaţia românească, însă într-un cadru
oficial, prin hotărâre a Curţii imperiale, între anii 1760 - 1762. Ea a fost publicată de către
95
Virgil Ciobanu în anul 1926 , pe baza cercetărilor sale din anii 1906 - 1914 în arhivele
vieneze. Titlul oficial al conscripţiei era „Tabellae Dismembrationis Templorum
Unitorum et non Unitorum in Principatu Transilvaniae existentium, ab aulica
Comissione in Annis 1760, 1761 et 1762 succesive elaborata et authentice extradata” 96.
Statistica (Anexa IV) a fost realizată sub supravegherea unei comisii aulice
imperiale, formată din baronii Adolf Buccow, general de cavalerie şi comandantul
trupelor imperiale austriece din Transilvania, L. B. Moringer, consilier al Tezaurariatului
– dar şi consilier al comisiei de recenzare –, şi Fr. L. Dietrich, consilier al Tezaurariatului
97
. Scopul a fost acela de a informa corect, pentru prima oară, Curtea din Viena asupra
numărului real al românilor ardeleni şi totodată despre progresele uniaţiei.
După încheierea minuţioasei recenzări, pentru Ardeal au reieşit următoarele date:
-126.652 familii ortodoxe;
- 1.380 preoţi ortodocşi;
- 25.164 familii greco - catolice;
- 2.238 preoţi greco - catolici.
Toate aceste cifre însumează 155.434 familii româneşti, pe care înmulţindu-le cu
obişnuitul număr 5 (membri/familie) ar rezulta o populaţie de 777.170 români.
Pentru districtul Făgăraşului, titulatura statisticii a fost „Extractus Summarius in
Incl(itu) Districtu Fagaras Unitorum et Non unitorum Poparum et Laicarum
Familiarum, Templorumque concessorum et horum, beneficiorum una cum domibus
98
parochialibus reperibilium” ; aceeaşi formulă s-a folosit şi în cazul listelor pentru
99 100 101
scaunele săseşti Sibiu , Rupea şi Cincu Mare , liste din care am extras datele
pentru celelalte localităţi din arealul făgărăşean.

95
Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760 - 1762, în „AIINC”, III (1924 - 1925), Cluj,
1926, p. 61 - 61, 79, 83, 85, 87.
96
Ibidem, p. 3.
97
Ibidem; vezi şi Matei Voileanu, Să se facă lumină. Biserica românilor din Ardeal în veacul XVIII, Sibiu,
1926, p. 3.
98
V. Ciobanu, Statistica românilor, p. 61.
99
Ibidem, p. 78 – 79.

52
 Însumând datele reieşite din cele 62 de sate ale districtului, plus târgul Făgăraş, au
rezultat următoarele cifre:
- 5.344 familii ortodoxe;
- 145 preoţi ortodocşi;
- 472 familii greco - catolice;
- 107 preoţi greco - catolici.
Prin urmare, totalizând aceste cifre oficiale din statistică, a reieşit un număr de
6.068 familii de români, din care ar rezulta 30.340 locuitori. Bineînţeles că nu aceasta era
populaţia totală a districtului, nefiind incluşi aici locuitorii celorlalte etnii, în special
maghiarii şi saşii (prezenţi în cea mai mare parte în Făgăraş şi Şercaia).
Raportând acest număr la întreaga populaţie românească din Ardeal, rezultată în
urma acestei conscripţii, reiese că românii din districtul Făgăraşului reprezentau,
procentual, puţin peste 4%, ceea ce înseamnă o pondere nu foarte importantă în
ansamblu, dacă este să ne raportăm la aproape toate unităţile administrativ - teritoriale
ardelene din acea vreme.
Pentru celelalte localităţi, incluse acum în scaunele săseşti de la nord de Olt, au
fost însumate următoarele date:
1. În scaunul Sibiului, pentru patru localităţi (Cârţa, Colun, Feldioara şi Rucăr),
rezultă o populaţie de 3.710 români (742 familii x 5 membri);
2. În scaunul Rupea, pentru şase localităţi (Lovnic, Felmer, Ticuşu Nou, Cobor,
Hălmeag şi Şona) aflăm 2.370 români (475 familii) – nu se regăseşte aici Crihalma;
3. În scaunul Cincu Mare, în 12 localităţi (Calbor, Boholţ, Toarcla, Cincu,
Rodbav, Cincşor, Gherdeal, Bruiu, Şomartin, Merghindeal, Bărcut şi Şoarş), exista o
populaţie de 4.090 români (818 familii).
Totalizând populaţia celor 85 de localităţi avute în vedere, rezultă cifra de 8.102
familii româneşti, adică 40.510 locuitori, dintre care trei sferturi (30.340) erau prezenţi în
districtul istoric.

100
Ibidem, p. 83.
101
Ibidem, p. 85.

53
 Conscripţia din 1766.

Câţiva ani mai târziu, în 1766, s-a demarat o nouă conscripţie, de data aceasta
numai pentru românii ortodocşi ardeleni, datele finale fiind publicate integral şi în
102
România în anul 1986 (Anexa V). Recenzarea făcându-se pe protopopiate, n-au fost
conscrise decât localităţile majoritar sau integral ortodoxe; din acest motiv, nu putem lua
în discuţie decât 73 de localităţi - 47 din districtul propriu-zis şi 26 din zona adiacentă.
Conscrierea nu s-a mai făcut pe numărul de familii sau de locuitori, ci pe sexe,
cuprinzând laolaltă atât membrii familiilor preoţilor, cât şi pe cei ai credincioşilor
ortodocşi. Însumând cifrele reieşite în urma conscrierii, rezultă că în cele 47 de localităţi
aparţinătoare districtului Făgăraş existau 20.547 români ortodocşi (10.462 bărbaţi şi
10.085 femei), iar în celelalte 26 se afla o populaţie de 8.818 români de confesiune
ortodoxă (4.522 bărbaţi şi 4.296 femei).
Analizând cu atenţie această conscripţie, observăm cu claritate existenţa unor
anomalii. Despre ce este vorba ? Ştim că în principiu, din diferite motive, numărul
femeilor a fost preponderent faţă de numărul bărbaţilor. Totuşi în această conscripţie – şi
tindem să credem că nu este valabil exclusiv pentru ortodocşi sau pentru Ţara Făgăraşului
–, observăm limpede că numărul bărbaţilor este mai mare decât cel al femeilor (aproape
51% bărbaţi din total şi puţin peste 49% femei). Mai mult, pentru localităţile ce nu făceau
parte din district procentul populaţiei de sex masculin creşte uşor, ajungând la peste 51%,
iar cel al femeilor scăzând sub 49%.
Dacă la nivelul general făgărăşean diferenţele nu par chiar foarte mari, în schimb,
observând fiecare localitate în parte, reies câteva lucruri interesante:
1. Din cele de 47 localităţi conscrise în district, în 30 consemnăm preponderenţa
bărbaţilor (cca. două treimi din total), în 16 majoritate feminină, doar într-un singur caz
existând paritate – Hurez.
Acelaşi fenomen îl întâlnim şi în zona radiantă, mai accentuat chiar, mergându-se
progresiv până în jurul procentului de 80% preponderenţă masculină (în 21 de localităţi),
iar restul cu majoritate feminină (în 5).

102
DGAS, Izvoare de demografie istorică, p. 401 - 402, 406 - 407, 409.

54
 2. Diferenţele de majoritate au mers de la o persoană la 90, bineînţeles şi în
funcţie de mărimea localităţilor. Dintre acestea, le-am selectat numai pe cele în care s-au
consemnat diferenţe de cel puţin 40 de unităţi/persoane. Deşi, în general, diferenţele sunt
mici sau aparent mici, există destule cazuri în care acestea sunt mari şi chiar extrem de
mari.
Dintre localităţile cu preponderenţă mare masculină amintim: Viştea de Jos (254
bărbaţi - 210 femei 103), Ucea de Sus (430 - 390), Streza – Cârţişoara (151 - 110), Scorei
(190-150), Porumbacu de Sus (350 - 310), Veneţia de Jos (207 - 165), Părău (295 - 249),
Nou Român (300 - 260). Pe lângă acestea, au fost şi cazuri cu diferenţe foarte mari:
Arpaşu de Sus (340 - 270), Şona (425 - 318) şi mai ales Oprea - Cârţişoara, în care se
comsemna o pondere a bărbaţilor de peste două ori mai mare (165 - 75).
În celălalt caz, existau doar 5 localităţi cu majoritate feminină de peste 40 de
unităţi, pe care le vom enumera în ordine crescătoare: Drăguş (400 - 444), Boholţ (405 -
450), Cuciulata (328 - 382), Sâmbăta de Sus (570 - 655) şi Făgăraş (354 - 442).

Conscripţia din 1776.

104
După 10 ani s-a hotărât efectuarea unei noi conscripţii oficiale la nivelul
întregii provincii transilvănene, pentru a reflecta situaţia demografică din acel an, mai
ales din considerente militare. La nivel general, situaţia populaţiei a fost redată în mod
global şi nu pe localităţi, luându-se ca principiu de recenzare în primul rând starea socială
şi apoi, în parte, naţionalitatea. Conform tabloului prezentat de recenzori în acel an, în
districtul Făgăraş existau:
- boieri nobili: 387 taţi şi 49 văduve;
- boieri libertini: 258 taţi şi 33 văduve;
- iobagi: 3.908 taţi şi 437 văduve;
- inquilini/jeleri: 442 taţi şi 35 văduve;
- vagabonzi: 51 taţi şi 3 văduve;
- evrei: 2 taţi;
- ţigani stabiliţi: 78 taţi;

103
În ambele cazuri, vom consemna mai întâi populaţia masculină şi apoi pe cea feminină, aşa cum apar şi
în conscripţie.
104
DGAS, Izvoare de demografie istorică, Tabel XI.

55
 - ţigani vagabonzi: 114 taţi;
- străini: 820 în total;
- cetăţeni în Făgăraş: 162 soţi şi 27 văduve.
Însumând familiile din fiecare categorie – cu excepţia străinilor, care au fost
recenzaţi ca persoane –, obţinem cifra de 5.986, adică 30.875 locuitori; adăugându-i şi pe
cei 820 de străini, ar rezulta o populaţie totală de 31.695 locuitori.
Conscripţia/Recensământul anilor 1784 - 1787.
Ordonat de împăratul Iosif II pentru estimarea forţei de muncă existente, dar şi din
raţiuni militare, a constituit primul recensământ general care a cuprins populaţia din
Transilvania în totalitatea ei. În ceea ce priveşte comitatul Făgăraş, neavând la dispoziţie
datele pentru fiecare localitate vom aminti doar informaţiile generale, aşa cum au fost ele
publicate într-un studiu de acum jumătate de secol.
În urma recensământului a reieşit că pe teritoriul comitatului de atunci locuiau
111.308 persoane, care reprezentau 4,51 % din totalul populaţiei ardelene (2.489.147
105
locuitori) ; existau 24.369 familii, care locuiau în 21.896 case (0,89 case/familie; 4,56
106
membri/familie) . Se mai constatase că 2.366 făgărăşeni erau plecaţi din localităţile de
origine, în schimb apărând ca prezenţi 1.275 străini 107.
De asemenea, era consemnată prezenţa a 56.650 bărbaţi (50,89 %) şi a 54.658
108
femei (49,11 %) . Dintre bărbaţii peste 17 ani (42.180), ca stare civilă, 24.403 erau
căsătoriţi (57,85 %), iar 17.777 dintre ei erau necăsătoriţi (42,15 %) 109.
Din punct de vedere social, bărbaţii de peste 17 ani erau grupaţi, procentual, pe
următoarele categorii:
- 0,93 % preoţi;
- 0,88 % nobili;
- 0,14 % funcţionari;
- 2,58 % orăşeni;

105
Natalia Giurgiu, Populaţia Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII -lea şi începutul secolului al XIX
-lea, în vol. „Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 102.
106
Ibidem, p. 104.
107
Ibidem, p. 136.
108
Ibidem, p. 110.
109
Ibidem, p. 111.

56
 - 36,58 % ţărani;
- 29,90 % moştenitori ţărani;
- 21,29 % jeleri;
- 7,42 % alţii;
- 0,28 % soldaţi eliberaţi 110.

Conscripţia religioasă din 1805.

Şi aceasta a avut tot un caracter oficial, însă fiind realizată numai pentru românii
ortodocşi transilvăneni, recenzarea lor făcându-se după numărul de familii din localităţi,
dar şi după alte criterii, care nu fac însă obiectul acestui demers. Ca şi în cazul
conscripţiei din anul 1766, nici acum nu putem stabili cu certitudine totalul populaţiei din
Ţara Făgăraşului, fiind luate în evidenţă doar localităţile total sau majoritar ortodoxe. Cu
toate acestea, pentru cel mai important segment de populaţie din zonă putem descoperi
dacă a existat un spor de populaţie sau nu, lăsând la o parte fenomenele de trecere a unor
greco - catolici la ortodoxie sau invers.
111
Prin urmare, însumând cifrele conscripţiei din 1805 (Anexa VI) şi
comparându-le cu cele din anul 1766, putem afirma cu certitudine că a existat o creştere
demografică importantă, în cei aproape 40 de ani, în rândul populaţiei române ortodoxe
făgărăşene. Dacă în 1766, în cele 47 de localităţi conscrise, exista o populaţie ortodoxă de
20.547 suflete, la 1805, în 52 de localităţi, era constatată o populaţie de 31.310 locuitori.
Cu toate că în acest an din urmă au fost luate spre recenzare cu 5 localităţi mai mult,
putem afirma categoric că sporul demografic a fost apreciabil.
Acelaşi fenomen de creştere numerică a populaţiei a avut loc şi în zona adiacentă
districtului Făgăraş, consemnând, în aceeaşi perioadă de patru decenii, un spor al
populaţiei chiar mai consistent. Dacă la 1766 în cele 26 de localităţi conscrise existau
8.818 români ortodocşi, în urma recenzării din 1805, în 25 de localităţi, exista o populaţie
ortodoxă de peste două ori mai mare - 19.985 suflete.

110
Ibidem, p. 113.
111
Eugen Gagyi, Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805, Sibiu, 1928, p. 16 - 19, 94 - 107,
110 – 113.

57
 Până după revoluţia de la 1848 - 1849 s-au mai efectuat conscripţii, totale sau
112
parţiale, despre care vom aminti numai câteva date generale. Astfel, pentru anul 1833 ,
în privinţa districtului Făgăraş (incluzând aici oraşul şi 63 de sate), au fost consemnate
următoarele cifre:
- 105 clerici
- 4.125 nobili
- 33 funcţionari
- 1.810 meseriaşi
- 49.657 ţărani
Total - 55.730 locuitori.

În 1844 s-a realizat o altă conscripţie generală bisericească pentru Transilvania, în

urma căreia, pentru districtul Făgăraş şi scaunul Cincu, au reieşit următoarele cifre 113:

Confesiunea Districtul Scaunul

Făgăraş Cincu
Catolici şi armeni 1.500 86
Greco-catolici 20.000 1.773
Reformaţi 622 -
Luterani 1.522 13.164
Unitarieni - -
Ortodocşi 32.039 7.442
TOTAL 55.683 22.465

Câteva date aproximative pentru anul 1849, relative la români şi saşi, indică în
district şi scaunele săseşti vecine următoarele realităţi:
Scaunul Cincu: 9.000 români - 13.200 saşi;
Scaunul Cohalm (Rupea): 11.000 români - 12.500 saşi;
Districtul Făgăraş: 52.000 români - 1.500 saşi
-------------------------------------------------------------------------
TOTAL: 72.000 români - 27.200 saşi 114.

112
DGAS, Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 51.
113
Ibidem, p. 77.
114
Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională (1848 - 1881), Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 43.

58
 Observăm că şi pentru această primă jumătate de secol XIX datele demografice
sunt contradictorii, de multe ori apărând în documente sau diversele scrieri câte două
variante, care indică mari fluctuaţii de populaţie în ani foarte apropiaţi. Pentru a vizualiza
aceste contradicţii, vom înfăţişa câteva astfel de exemple, atât pentru districtul Făgăraş,
cât şi pentru scaunul Cincu:
1. Districtul Făgăraş:
- 1825: 75.382 locuitori;
- 1828: 55.151;
- 1830: 30.000 (estimativ);
- 1835 - 1836: 40.000 (estimativ);
- 1837: 58.903 sau 59.800;
- 1838: 56.452 sau 58.064;
- 1839: 47.349 sau 61.300;
- 1841: 52.651;
- 1844: 55.683 sau 63.300 sau 68.000;
- 1846: 57.000 sau 63.250;
- 1847: 58.700 115.
2. Scaunul Cincu:
- 1828: 23.844 locuitori;
- 1835: 23.000 (estimativ);
- 1837: 27.100 sau 27.175;
- 1838: 24.117 sau 24.340;
- 1839: 27.200 sau 32.270;
- 1841: 22.844;
- 1844: 23.382 sau 24.500 sau 27.400;
- 1846: 22.000 sau 25.300;
- 1847: 26.800 116.

115
Aurel Răduţiu, Ladislau Gyemánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania. 1690 - 1847,
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 690 – 691 (Anexa 4).
116
Ibidem.

59
 După importantul dezechilibru demografic provocat de evenimentele revoluţiei
generale de la 1848 - 1849, populaţia Ţării Făgăraşului a început să crească uşor, însă
creşterea a fost bruscată destul de repede, în perioada 1853-1855, din cauza războiului
Crimeii, la care a luat parte şi Austria, motivele principale ale stopării fiind mişcările
permanente de trupe din această zonă, recrutările la care au fost supuşi făgărăşenii,
rechiziţiile forţate de alimente, animale şi furaje ş.a.

Recensământul din 1850.

Imediat după revoluţia de la 1848 - 1849, în anul 1850, s-a efectuat unul dintre
primele recensăminte aproximativ complete din Transilvania, acesta înscriindu-se „în
rândul primelor acţiuni ale guvernării militare austriece asupra teritoriului transilvan,
după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 - 1849, fiind parte organică a unor acţiuni similare
desfăşurate şi în restul provinciilor. Urmărind cu precădere un scop militar, acela de
completare în timp a armatei, acest recensământ a avut în vedere şi alte obiective
economico - sociale: împărţirea populaţiei în diferite clase, pe principiul obligaţiilor
egale faţă de impozitare şi serviciul militar, indiferent de naţionalitate şi religie;
cunoaşterea generală a ţării, pentru rezolvarea problemelor administraţiei interne” 117.
Recenzarea populaţiei a început în vara acelui an şi, fiind complexă, s-a întins
până la finele acestuia. Strângerea datelor „a fost efectuată în comun de către autorităţile
militare (un ofiţer şi un grefier) şi cele civile (primarul şi doi consilieri), (...) un membru
al poliţiei şi preotul. Informaţiile (...) s-au înregistrat la primărie, pe baza declaraţiilor
capului de familie” 118.
De această dată, rubricatura recensământului (Anexa VII) este mai bogată, fiind
incluse aici: casele, locuinţele (familiile), populaţia de drept, locuitorii plecaţi, străinii,
populaţia prezentă, numărul bărbaţilor şi al femeilor, naţionalitatea şi religia.
După datele generale ale recensământului, a reieşit că pe teritoriul ardelean
structura etnică era următoarea:
- români: 59,4%;
- maghiari: 17,3%;
- secui: 8,8%;

117
Tr. Rotariu, Recensământul din 1850, p. 10.
118
Ibidem.

60
 - saşi: 8,5%;
- ţigani: 3,8%;
- germani: 0,8%;
- evrei: 0,8%;
- armeni: 0,4%;
- alte naţionalităţi: 0,2% 119.
Cum am amintit mai sus, în acest an se pusese în practică o nouă împărţire
administrativă a Transilvaniei, districtul făgărăşean a fost desfiinţat şi împărţit în mai
multe circumscripţii, arondate districtului militar Sibiu, unele dintre ele cuprinzând atât
localităţi din vechiul district, cât şi din zona adiacentă. Din acest motiv, am luat în
evidenţă 90 de localităţi - majoritatea foste, dar şi viitoare componente ale districtului,
apoi comitatului Făgăraş.
În privinţa primelor două rubrici – case şi locuinţe (familii) –, în primul rând se
observă că există o nepotrivire, care constă în faptul că recenzorii au găsit mai multe case
decât familii (21.817 – 20.698), ceea ce ar însemna că peste 1.100 de case erau nelocuite
sau părăsite (!?). Puşi în faţa unei astfel de diferenţe, este firească întrebarea: discrepanţa
a fost cauzată de revoluţia de la 1848 - 1849, de o depopulare prin emigrare în Ţara
Românească sau a fost pur şi simplu o greşeală a recenzorilor ? Credem că, întrucâtva,
toate trei au contribuit la acest rezultat.
Au existat şi cazuri de paritate/egalitate sau de diferenţe mici şi foarte mici, însă
în destul de multe localităţi s-au consemnat diferenţe mari sau foarte mari, atât în privinţa
preponderenţei caselor, cât şi a locuinţelor:
1. Localităţi cu case în excedent: Hurez (+72), Hârseni (+60), Copăcel (+229 !),
Mărgineni (+234 !), Sebeş (+131), Lisa (+259 !), Pojorta (+85), Ileni (+174), Şona (+71),
Vaida – Recea (+168), Netot (+189), Bucium (+98), Viştea de Jos (+112), Drăguş
(+108), Voila (+94), Dridif (+154), Ludişor (+79), Arpaşu de Jos (+116), Scorei (+86); se
observă cu claritate că localităţile cu un mare excedent de case făcuseră parte din
Regimentul I românesc de graniţă.
2. Localităţi cu mai multe familii: Făgăraş (+128), Calbor (+51), Cincu (+104),
Cuciulata (+64), Poiana Mărului (+61), Perşani (+59), Sâmbăta de Sus (+68), Holbav

119
Ibidem, p. 12.

61
(+57), Arpaşu de Sus (+43), Bruiu (+54), Şomartin (+77), Cârţa (+49), Oprea –
Cârţişoara (+71), Streza – Cârţişoara (+61), Merghindeal (+60), Sărata (+56).
120
Din datele recensământului , în ceea ce priveşte numărul locuitorilor, reies
următoarele aspecte:
- populaţia de drept a celor 90 de localităţi, însuma cifra de 85.122 suflete (dintre
care 58.918 în fostul district 121). Pe sexe, existau 41.647 bărbaţi (28.582) şi 43.475 femei
(30.336);
- plecaţi în afara localităţilor de origine erau 2.080 de oameni (1.378);
- erau prezenţi, în total, 1.488 străini (1.117);
- suma populaţiei prezente era de 84.350 locuitori (58.647).
După naţionalitate, existau:
- 65.709 români (52.979);
- 4.011 maghiari (1.073);
- 95 secui (92);
- 9.514 saşi (1.698);
- 979 germani (941);
- 3.686 ţigani (1.791);
- 29 armeni (21);
- 305 evrei (263);
- 81 de alte naţionalităţi (60).
Recenzorii de la 1850 au raportat populaţia şi din punct de vedere confesional, şi
conform datelor acestora, în cele 90 de localităţi, situaţia se prezenta astfel:
- ortodocşi: 47.513 (36.020);
- greco - catolici: 21.890 (18.747);
- romano - catolici: 1.575 (1.461);
- reformaţi: 2.093 (709);
- evanghelici: 11.324 (1.699);
- unitarieni: 422 (9);
- izraeliţi: 305 (305).

120
Ibidem, p. 82 - 99, 300 - 301, 304 - 309, 312 – 313.
121
Vom reda, între paranteze, cifrele corespunzătoare districtului.

62
 În acelaşi an, în târgul Făgăraş se înregistra următoarea situaţie: 920 case, 1.048
familii, 3.930 locuitori populaţie de drept, 68 locuitori plecaţi, 301 străini, 4.163 locuitori
prezenţi, 1.924 bărbaţi, 2006 femei, 1.129 români, 878 maghiari, 60 secui, 678 saşi, 558
germani, 391 ţigani, 21 armeni, 183 evrei, 32 de alte naţionalităţi, 699 ortodocşi, 811
greco - catolici, 935 romano - catolici, 617 reformaţi, 684 evanghelici, 1 unitarian şi 183
izraeliţi.
Conform recensământului, constatăm că din aproape fiecare localitate erau
făgărăşeni plecaţi – excepţie făcând doar satele Comăna de Sus şi Veneţia de Sus –,
începând de la una până la peste 100 de persoane. Vom aminti numai pe cele din care
absentau peste 40 de localnici: Toarcla (44), Ticuşu Românesc (46), Şercaia (48), Breaza
(50), Felmer (51), Arpaşu de Jos (51), Viştea de Sus (53), Hălmeag (58), Lisa (63),
Făgăraş (68), Sâmbăta de Sus (68) şi Drăguş (110).
În privinţa străinilor veniţi în zonă, se observă că numai în 18 din cele 90 de
localităţi nu sunt consemnaţi, iar dintre cele cu astfel de prezenţe sunt cazuri în care
numărul lor era de câteva zeci: Lisa (24), Toderiţa (25), Şoarş (26), Arpaşu de Sus (29),
Şercaia (29), Bărcut (30), Ucea de Jos (38), Porumbacu de Jos (44), Bruiu (46),
Porumbacu de Sus (56), Copăcel (66), Streza – Cârţişoara (73), Cincu (90) şi Făgăraş
(301).
Faţă de conscripţia din anul 1766, când am întâlnit anomalii, acum se revenise la
o stare de normalitate, în sensul că pe ansamblul populaţiei generale din zonă sexul
feminin redevine uşor în majoritare, cu o diferenţă totală de aproape 2.000. Parcurgând
datele recensământului întâlnim şi câteva localităţi cu mare excedent masculin, însă cele
mai multe aveau totuşi excedent feminin, uneori destul de important. Dintre acestea, le
vom aminti numai pe cele oarecum disproporţionate:
- excedent masculin mare: Calbor (+48), Părău (+41), Şomartin (+34);
- excedent feminin mare: Făgăraş (+82), Galaţi (+63), Copăcel (+111 ), Mărgineni
(+63), Lisa (+99), Vad (+94), Şinca – Veche (+145), Bucium (+55), Ucea de Sus (+62),
Viştea de Jos (+69), Drăguş (+61), Voila (+63), Holbav (+51), Nou Român (+50),
Porumbacu de Jos (+59), Scorei (+84).
Din punct de vedere etnic, românii erau minoritari în 17 din cele 90 de localităţi,
în marea lor majoritate în cele generic numite „săseşti”, la care se adăuga Făgăraşul:

63
Cincu, Toarcla, Lovnic, Hoghiz, Şercaia, Hălmeag, Bărcut, Felmer, Rodbav, Cobor,
Cincşor, Bruiu, Gherdeal, Şomartin, Cârţa şi Merghindeal.
Populaţie maghiară numeroasă se găsea în Făgăraş (878 locuitori), Hoghiz (749),
Hălmeag (1.126), Cobor (934) şi Nou Român (105), iar săsească în Făgăraş (678), Cincu
(1.475), Toarcla (509), Lovnic (520), Şercaia (964), Bărcut (701), Felmer (722), Rodbav
(339), Cincşor (576), Bruiu (616), Gherdeal (315), Şomartin (848), Cârţa (526) şi
Merghindeal (666).
Dintre celelalte naţionalităţi care se regăseau în unele localităţi în număr mai
important, amintim:
- secui: Făgăraş (60), Streza – Cârţişoara (16), Porumbacu de Jos (9);
- germani: Făgăraş (558), Arpaşu de Sus (101), Oprea – Cârţişoara (23), Streza –
Cârţişoara (62), Porumbacu de Sus (97); destul de numeroasa populaţie germană din
ultimele patru localităţi amintite este cert legată de existenţa şi funcţionarea glăjăriilor
(sticlăriilor) de acolo;
- ţigani: Făgăraş (391), Cincu (331), Toarcla (153), Şercaia (103), Şoarş (170),
Bărcut (106), Felmer (141), Bruiu (111), Şomartin (110), Merghindeal (110). Este de
remarcat prezenţa unui număr mare de ţigani mai ales în localităţile cu majoritate
săsească;
- evrei: Făgăraş (183), Hoghiz (35), Streza – Cârţişoara (28).

Recensământul din 1857.

Deşi în acest interval de ani s-au mai efectuat recensăminte, incomplete însă, cel
de acum a fost din nou unul complex, care în mare parte nu diferă ca rubricatură de cel
din 1850 – a fost eliminată recenzarea pe naţionalităţi, însă s-au introdus rubrici cu
caracter economico-social, iar la capitolul populaţie s-a făcut departajarea pe categorii de
vârstă ( 0 - 5 ani, 6 - 13, 14 - 23, 24 - 39, 40 - 59, peste 59 de ani).
122
Structura acestui recensământ (Anexa VIII) se baza pe următoarele rubrici:
case, locuinţe (familii), populaţia prezentă (localnici, străini, total), localnici plecaţi,
bărbaţi (prezenţi, plecaţi), femei (prezente, plecate), total populaţie localnică, populaţia

122
Tr. Rotariu, Recensământul din 1857, p. 116 - 147, 472 – 491.

64
după religie, după starea civilă, după categorii de vârstă, populaţia după ocupaţie, alţi
bărbaţi peste 14 ani, femei şi copii sub 14 ani.
Relevăm de la început că în cazul acestui recensământ, pentru a fi mai expliciţi,
nu vom lua în discuţie toate rubricile, ci numai pe acelea pe care opinăm că sunt mai
apropiate de demersul nostru.
În privinţa caselor, recenzorii au găsit un număr de 19.812, adică cu aproximativ
2.000 mai puţine decât în 1850, situaţie în care ne punem din nou întrebarea: Ce s-a
întâmplat ? Au greşit recenzorii din 1850 sau cei din 1857 ? Se impune această întrebare,
deoarece era imposibil ca numai în 7 ani să dispară un număr atât de mare de case, cu atât
mai mult cu cât nu s-a întâmplat nimic special în zonă în acest răstimp.
Cele mai mari diferenţe în minus la numărul de case s-au înregistrat în localităţile
Arpaşu de Jos (111), Bucium (112), Copăcel (237 !), Dejani (127), Drăguş (122), Dridif
(151), Ileni (168), Lisa (311 !), Mărgineni (227 !), Netot (199), Pojorta (133), Vaida –
Recea (139), Scorei (135), Sebeş (131) şi Viştea de Jos (129).
Case în excedent faţă de anul 1850 s-au înregistrat în localităţile: Oprea –
Cârţişoara (68), Comăna de Jos (44), Făgăraş (55), Hoghiz (42), Poiana Mărului (89),
Sâmbăta de Sus (141 !), Şinca – Nouă (89), Şinca – Veche (46), Vad (40) ş.a.
Număr identic de case, pentru ambele recensăminte, sunt consemnate numai
pentru Galaţi (175), Gherdeal (105), Lovnic (185) şi Merghindeal (284).
În aceeaşi perioadă, numărul locuinţelor/familiilor a crescut cu puţin peste 1.500
de unităţi, de la 20.698 la 22.202. Unele localităţi au avut creşteri însemnate în cei 7 ani,
aici amintindu-le doar pe cele în care s-au înregistrat sporuri de peste 40 familii: Arpaşu
de Sus (51), Calbor (65), Comăna de Sus (46), Cuciulata (71), Făgăraş (68), Hoghiz (45),
Lovnic (88), Poiana Mărului (81), Şercaia (42), Şinca – Nouă (81), Şinca – Veche (78) şi
Veneţia de Jos (51).
În contrast, observăm existenţa a aproximativ 30 de localităţi cu numărul de
familii în regres, printre care Bruiu (11), Bucium (24), Cincşor (29), Dejani (14),
Feldioara (11), Gherdeal (23), Hălmeag (10), Merghindeal (21), Perşani (11), Pojorta
(15), Porumbacu de Jos (54), Sărata (16), Sâmbăta de Sus (17), Şercăiţa (26), Şomartin
(26) şi Toarcla (14).

65
 Populaţia localnică (de drept) din cele 90 de localităţi însuma 90.158 suflete
(63.173 în district), ceea ce reprezintă un spor demografic de aproape 5.000 de oameni
(4.255 în district). Dintre localităţile cu o creştere semnificativă amintim: Arpaşu de Sus
(152), Berivoii Mici (99), Breaza (121), Comăna de Sus (177), Copăcel (132), Cuciulata
(252 !), Făgăraş (407), Hoghiz (226), Holbav (92), Lisa (202), Netot (100), Ohaba (107),
Părău (97), Perşani (90), Poiana Mărului (149), Porumbacu de Sus (106), Sâmbăta de Jos
(136), Şinca – Nouă (149), Şinca – Veche (408 !!), Vad (130).
Au existat însă şi numeroase localităţi cu un uşor sau important regres
demografic, printre acestea aflându-se: Bărcut (48), Bucium (22), Cârţa (83), Cincşor
(72), Cobor (42), Colun (22), Comăna de Jos (48), Feldioara (37), Felmer (43), Gherdeal
(22), Hălmeag (188 !), Lovnic (62), Porumbacu de Jos (67), Rodbav (28), Scorei (40),
Şercaia (159), Şoarş (35), Şomartin (38), Ticuşu Românesc (25), Veneţia de Jos (84); se
constată cu limpezime că regresul a avut loc în cea mai mare măsură în localităţile din
dreapta Oltului.
În urma recensământului s-a mai constat că erau plecaţi din localităţile de origine
3.804 oameni, dintre care 2.535 erau bărbaţi şi 1.269 femei. Printre cele cu un număr
mare de absenteism s-au aflat: Arpaşu de Jos (54), Arpaşu de Sus (83), Beclean (51),
Breaza (70), Cincu (135), Comăna de Jos (51), Copăcel (130), Dejani (66), Drăguş
(270!), Făgăraş (131), Felmer (55), Grid (60), Lisa (90), Mărgineni (71), Netot (78),
Perşani (50), Poiana Mărului (55), Vaida – Recea (53), Sâmbăta de Sus (87), Sebeş (57),
Şercăiţa ( 62), Şinca – Nouă (55), Şomartin (52), Toarcla (50), Ucea de Sus (75), Viştea
de Jos (73) şi Viştea de Sus (135).
Diferenţe mari în privinţa celor plecaţi atunci faţă de anul 1850 s-au înregistrat în
localităţile: Arpaşu de Sus (+54), Beclean (+25), Bucium (+29), Cincşor (+29), Cincu
(+42), Comăna de Jos (+50), Copăcel (+91), Dejani (+40), Drăguş (+160!), Făgăraş
(+63), Grid (+54), Hârseni (+30), Lisa (+27), Mărgineni (+37), Netot (+41), Vaida –
Recea (+37), Sebeş (+41), Şercăiţa (+50), Şinca – Veche (+48), Şomartin (+30), Ucea de
Sus (+34), Veneţia de Jos (+27), Viştea de Jos (+26), Viştea de Sus (+82). În contrast cu
această situaţie, au existat şi cazuri în care numărul celor plecaţi era în scădere: Bărcut,
Boholţ, Calbor, Oprea – Cârţişoara, Cobor, Crihalma, Hălmeag, Lovnic, Lupşa, Luţa,
Merghindeal, Şercaia şi Ticuşu Nou.

66
 La rubrica „Străini” este consemnat un număr de peste 1.000 de persoane (824 în
district), dintre care cele mai multe erau aşezate în localităţile Bărcut (30), Oprea –
Cârţişoara (43), Cincu (74), Făgăraş (177), Porumbacu de Jos (30), Şercaia (27), Şoarş
(41), Viştea de Jos (26) şi Voila (27). Cu un număr în scădere faţă de recensământul
anterior consemnăm localităţile Arpaşu de Sus (de la 29 la 2), Beclean (15 - 7), Breaza
(12 - 0), Bruiu (46 - 20), Bucium (10 - 0), Cârţa (16 - 11), Streza – Cârţişoara (73 - 7!),
Cincu (90 - 74), Copăcel (66 - 1!), Cuciulata (9 - 4), Dejani (15 - 2), Drăguş (18 - 2),
Dridif (13 - 5), Făgăraş (301 - 177), Hârseni (14 - 4), Ileni (7 - 1), Lisa (24 - 1), Lovnic (9
- 4), Mărgineni (23 - 4), Mândra (11 - 6), Nou Român (18 - 13), Perşani (14 - 9),
Porumbacu de Jos (44 - 30), Porumbacu de Sus (56 - 6!), Telechi – Recea (11 - 1), Vaida
– Recea (7 - 0), Rodbav (26 - 12), Săsciori (6 - 1), Sâmbăta de Jos (20 - 4), Sebeş (18 -
0), Ticuşu Nou (15 - 5), Toderiţa (25 - 18), Ucea de Jos (38 - 17) şi Voivodenii Mari (26 -
6).
După datele recenzorilor, scăzând din populaţia localnică de drept numărul celor
plecaţi şi apoi adunând străinii, ar rezulta pentru cele 90 de localităţi o populaţie prezentă
de 87.539 locuitori (61.037 în district), adică cu aproximativ 3.000 mai mulţi decât în
anul 1850.
Luând ca bază totalul populaţiei de drept, aflăm că existau la acea dată 44.340
bărbaţi – ceea ce ar însemna un spor de populaţie masculină, faţă de 1850, de circa 2.700
de suflete –, iar populaţia feminină era în număr de 47.513, înregistrându-se un spor
demografic de numai 1.700 femei.
Cele mai semnificative creşteri demografice masculine, în acest interval de şapte
ani, le întâlnim în Arpaşu de Sus (+86), Berivoii Mici (+53), Breaza (+61), Comăna de
Sus (+91), Copăcel (+102), Cuciulata (+119), Făgăraş (+211), Hoghiz (+91), Lisa (+99),
Mărgineni (+55), Netot (+69), Ohaba (+59), Poiana Mărului (+77), Porumbacu de Sus
(+53), Sâmbăta de Jos (+52), Şinca – Nouă (+73), Şinca – Veche (+250!), Ucea de Sus
(+83) şi Vad (+83). Pe de altă parte, descoperim şi localităţi în regres demografic
masculin, cele mai mari diferenţe întâlnindu-le în Cârţa (-58), Cincşor (-35), Hălmeag (-
85), Şercaia (-64) şi Veneţia de Jos (-58).
Preponderenţă masculină exista în Arpaşu de Jos (+33), Berivoii Mici (+4),
Breaza (+5), Bucium (+1), Calbor (+43), Streza – Cârţişoara (+10), Comăna de Sus (+6),

67
Cuciulata (+9), Dridif (+21), Feldioara (+46), Felmer (+12), Gherdeal (+12), Grid (+9),
Hălmeag (+5), Ludişor (+9), Luţa (+14), Netot (+10), Părău (+36), Săsciori (+1),
Săvăstreni (+14), Şercaia (+5), Şinca – Nouă (+9), Şomartin (+46), Ticuşu Nou (+19) şi
Ucea de Sus (+13).
În trei localităţi s-a înregistrat paritate (Beclean, Râuşor şi Toarcla), iar în restul
exista majoritate feminină, dintre care cele mai mari diferenţe s-au aflat în: Oprea –
Cârţişoara (+53), Comăna de Jos (+26), Copăcel (+39), Crihalma (+51), Drăguş (+37),
Făgăraş (+69), Galaţi (+86), Holbav (+65), Ileni (+74), Lisa (+88), Mărgineni (+26),
Mândra (+38), Nou Român (+49), Olteţ (+44), Pojorta (+39), Porumbacu de Jos (+34),
Telechi – Recea (+27), Rodbav (+26), Rucăr (+44), Sărata (+61), Sâmbăta de Jos (+56),
Sâmbăta de Sus (+32), Scorei (+64), Şercăiţa (+39), Şinca – Veche (+53), Şoarş (+29),
Ucea de Jos (+48), Vad (+70), Viştea de Jos (+33), Viştea de Sus (+31), Voila (+53) şi
Voivodenii Mari (+29).
Până în anul 1867 au mai fost efectuate câteva recensăminte, însă nu de
amploarea şi complexitatea celor din 1850 şi 1857, cel mai semnificativ, prin prisma
datelor sale generale, fiind cel din anul 1865, când s-a înregistrat o populaţie de 86.461
locuitori – dintre care 81.262 români şi 5.199 de alte naţionalităţi –, care vieţuiau pe
teritoriul districtului Făgăraş, în care acum era inclusă şi plasa Bran 123.
Este evident că şi numai cu aceste elemente demografice avute până acum la
dispoziţie ne putem forma o părere destul de corectă asupra evoluţiei populaţiei din zona
Ţării Făgăraşului de-a lungul unui secol şi jumătate, populaţie care a sporit permanent, cu
toate sincopele întâmpinate într-o perioadă dominată uneori de conflicte de toate genurile,
molime, emigrări etc.

123
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 16.

68
 IV. PROBLEMATICA SOCIALĂ

Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania nu aducea, în aparenţă, mari

modificări în sistemul politic, economic, social existent, Diploma leopoldină din anul
1691 – actul fundamental al organizării provinciei în noile condiţii –, menţinând regimul
celor „trei naţiuni” şi patru „religii recepte”. „Aşa numita Diplomă leopoldină, care a
fost un fel de constituţie, având valabilitate în Transilvania până la revoluţia din 1848 şi
constituind baza dreptului public, a recunoscut autonomia politică a principatului şi a
confirmat drepturile tradiţionale şi poziţiile prioritare ale cercurilor privilegiate.
Conducerea politică a principatului a revenit pe mai departe celor trei naţiuni
recunoscute constituţional şi celor patru religii recepte” 124. Însă, conservarea integrală a
vechilor rânduieli s-a dovedit, foarte repede, a fi o ficţiune, deoarece în practică Curtea
din Viena a inaugurat o politică sistematică de valorificare a resurselor Transilvaniei, în
totalitatea lor.
„Astfel, punându-se în aplicare preceptele cameralismului austriac, se urmăreşte
în principal inventarierea resurselor Transilvaniei, conscripţiile fiscale iniţiate în 1698,
125
1700 şi 1703 aducând paşii inaugurali în această direcţie” . De aici, a decurs o
creştere considerabilă a contribuţiei fiscale transilvănene, la care s-au adăugat şi
prestaţiile extraordinare în natură pentru întreţinerea armatei imperiale; toate acestea au
condus la agravarea sensibilă a fiscalităţii, care apăsa în special pe umerii ţărănimii,
libere sau dependente.
Conştiente că ridicarea veniturilor statului din propriile resurse nu ar aduce un
prea mare spor, autorităţile austriece au considerat că mai valoroasă era contribuţia
directă a supuşilor, „şi cum primul contribuabil e iobagul, spre el trebuie să se îndrepte
atenţia politicii fiscale” 126.
Ca atare, trebuiau să fie revizuite metodele fiscale, trebuia crescută darea
contribuabilului şi de asemenea erau necesare lărgirea cercului impozabilităţii, considerat

124
Keith Hitchins, Die Idee der Nation bei den Rumänen Transsilvanien (1691 - 1849), Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 11.
125
Ladislau Gyémánt, Transilvania între anii 1690 - 1790, în “Istoria României. Pagini Transilvane”,
Centrul de Studii Transilvane. Fundaţia Culturală Română, Cluj - Napoca, 1994, p. 138.
126
David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania. 1700 - 1848, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989, p. 7.

69
prea strâmt atunci, şi sporirea numărului populaţiei contribuabile. Problematica aceasta,
extrem de complexă, n-a putut fi rezolvată definitiv până la desfiinţarea iobăgiei, la
începutul anilor ’50 ai secolului al XIX –lea, cu toate foarte desele încercări ale statului
austriac în acest sens.
În această perioadă, pământurile erau împărţite în două mari categorii: domeniale
(alodiale) – aparţinătoare nobililor (domnilor de pământ)– şi rusticale (urbariale,
colonicale), aflătoare în folosinţa iobagilor sau a jelerilor (inquilinilor) urbariali. Păşunile
şi pădurile erau în folosinţa comună a nobililor şi ţăranilor.
În Ţara Făgăraşului, exista o clasă numeroasă de boieri şi oameni liberi, nobili cu
proprietăţi individuale, pentru ca după 1762 să existe „locuitori liberi cu moşii în
devălmăşie (grănicerii) şi în fine, iobagii trăitori pe pământurile celor dintâi. Printre ei,
în măsură foarte mică, găsim şi jileri (zileri, inquilini), care aveau numai casă şi
grădină, şi subinquilini, care n-aveau casă, ci şedeau pe la alţii şi-şi agoniseau
mijloacele de traiu ca păstori, ori ca pălmaşi, plătiţi cu ziua, în rândul cărora intrau şi
argaţii” 127.

Nobilimea (domnii de pământ).

Şi înainte, dar şi după anul 1700, în Ţara Făgăraşului se constată existenţa
ereditară a numeroşi nobili (uzual, domni de pământ), care stăpâneau sate întregi sau părţi
de sate, aceştia fiind scutiţi de obligaţii. Către sfârşitul perioadei în discuţie – datorită atât
fărâmiţării permanente a domeniilor lor, cât şi desfiinţării iobăgiei –, marea nobilime (în
principal maghiară) dispare din zonă.
Totuşi, până către mijlocul secolului al XIX -lea, nu putem vorbi de mari domenii
– în accepţiunea generală –, aşa cum existau de exemplu în Ungaria, ci mai mult de nobili
cu doar 100 - 300 familii de supuşi. Însă şi aceste moşii au avut tendinţa fărâmiţării şi
dispersării, printre cauze regăsindu-se înmulţirea nobilimii, moştenirile, subdivizările
etc.; acestea toate au condus la situaţii grele pentru supuşi, care erau nevoiţi de foarte
multe ori să parcurgă zeci şi chiar peste 100 km, spre a ajunge la o moşie mai îndepărtată
a domnului lor de pământ (în zona Târnavelor, a Mureşului ş.a.).

127
Constantin Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Sibiu, 1928, p. 11.

70
 Boierimea.
Boierii făgărăşeni „erau o clasă de oameni liberi, posesori ereditari de moşii, de
munţi, de mori şi alte beneficii privilegiate; ei conlucrau direct sau indirect, prin alegere,
la consiliile comunale municipale şi la adunările obşteşti (...); din ei se compuneau
scaunele judecătoreşti (sedes judiciaria duodecim boeronum); din ei şi prin ei se alegeau
organele administrative ş.a. Erau însă datori a participa din mijloacele proprii la
insurecţiunile militare pentru apărarea ţării. Drepturile şi îndatoririle acestea se
asigurau prin diplome donaţionale sau alte acte judiciare” 128.
În districtul Făgăraşului, care a rămas unul autonom, s-a păstrat vechea categorie
a boierilor care-şi aveau sigiliu propriu (sigillum boieronum). Existau câţiva boieri vechi,
împroprietăriţi cu pământuri de către domnitorii Ţării Româneşti la sfârşitul secolului al
XIV -lea şi în cel următor, mai mulţi boieri noi (boerones recentiores) şi o categorie
mică, numită sclopetari (puşcaşi), care avea anumite privilegii. Toţi aceştia, ca oameni
liberi, au fost socotiţi în rândul nobililor, bucurându-se de drepturi constituţionale,
drepturi de care nu beneficia – ca şi armenii, evreii, grecii, sârbii, bulgarii şi ţiganii din
Ardeal –, majoritatea românilor, care nu era recunoscută din punct de vedere
constituţional; având statutul de toleraţi, românii aserviţi erau supuşi tuturor poverilor
statului, neavând nici un drept.
Boierii erau destul de numeroşi în fiecare sat făgărăşean, foarte puţine fiind
cazurile în care nu-i întâlnim (Anexa IX), aceştia având printre atribuţiile lor conducerea
treburilor administrative şi nu numai ale satului, alcătuind aşa-numitele „boieronate”. În
aproape toate satele – cu excepţia celor mici, fără boieri – întâlnim astfel de instituţii,
care erau diriguite de anumite familii cu drept ereditar la conducerea treburilor comunale
şi la participarea în administraţia politică şi judiciară a ţinutului, conform vechilor
obiceiuri din perioada anterioară.
Numărul acestor boieri (mici nobili) se regăsesc în anexele anterioare, însă sunt
de reţinut şi următoarele informaţii referitoare la această categorie:

128
Teodor V. Păcăţian, Enciclopedia Română, tom I, Sibiu, 1898, p. 523.

71
 1791 - 537 boieri (fără cei din graniţa militară) 129;
1808 - 623 boieri (fără cei din graniţa militară) 130;
1816 - 595 boieri (numai grăniceri) 131;
1821 - 736 boieri (figurau ca nobili cu o sesie) 132.
Dintre boierii făgărăşeni, o mică parte s-a ridicat „în decursul timpului la rangul
de boieri nobili, intrând în rândul domnilor de pământ (la 1721 - 22 erau 10 români). Pe
lângă drepturile asupra pământului lor şi privilegiile boiernale obişnuite, diplomele
acestor boieri nobili cuprindeau şi pe locuitorii ce se găseau pe pământul lor, ca făcând
parte din inventarul moşiei” 133.
Alţii, fără să intre în rândul nobililor, au ajuns la o situaţie materială extrem de
înfloritoare, cum a fost cazul boierilor Şincai din Şinca, desprinşi din neamul
Strâmbeştilor. Primul dintre aceştia, Ioan Şincai, pomenit pe la 1640, avea ca avere 20
jugăre de pământ arabil, 10 jugăre pentru fâneţe, 4 cai, 4 boi, 27 porci, 8 oi, un viţel, o
parte din moara de pe râul Ohaba, iar pentru lucrarea pământului se ajuta de 25 de ţărani.
Cu timpul, „Şincanii ajung să stăpânească aproape întreg satul. Tatăl viitorului istoric
(Gh. Şincai – n.n.), tot Ioan Şincai, avea o situaţie materială şi mai înfloritoare decât
înaintaşul său (...), de vreme ce tot pământul din Şinca Veche devenise proprietatea lui,
care se lăţeşte apoi şi peste o bună parte din Şinca - Nouă, din Perşani şi din Veneţia de
Jos. Pe la 1764, aceste domenii vor fi luate în folosul Regimentului I de graniţă (...)” 134.
Referitor la apariţia categoriei boierilor în Ţara Făgăraşului, informaţii interesante
se găsesc în urbariul satului Beclean din anul 1758: „Boierii din acest sat şi care locuiesc
pe cuprinsul districtului Făgăraş, au fost scoşi din iobăgie şi ridicaţi în stare boierească
de principii şi principesele Transilvaniei (...), cu condiţia ca să fie totdeauna la dispoziţia
domnului de pământ, gata bine înarmaţi, cu haine corespunzătoare, călare şi să ducă şi

129
Eugen Csétri, I. Imreh, Erdély változó társadalma 1767 - 1821, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1980, p. 19;
vezi şi L. Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 - 1848, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 364.
130
Ibidem.
131
Carl Bernhard von Hietzinger, Statistik der Militärgränze des österreichischen Kaiserthums, II/II,
Wien, 1823, p. 252.
132
Al. Csétri, Şt. Imreh, Stratificarea socială a populaţiei din Transilvania la sfârşitul orânduirii feudale
(1767 - 1821), în “Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p.
191.
133
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 27 (nota 2).
134
Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1983, p. 10.

72
scrisori şi ştiri, şi să le readucă, să ajute la paza şi apărarea cetăţii Făgăraşului. Cei
care erau găsiţi că sunt incapabili de a suporta acest serviciu boieresc, erau readuşi la
starea de iobăgie, împreună cu bunurile lor (...). Aceasta e cauza pentru care atâtea
familii cer boieria în acest district” 135.
Cele de mai sus sunt cât se poate de adevărate, deoarece în secolul al XVII -lea
începuse, dacă o putem numi aşa, „goana” după boierie, acţiune care a condus la apariţia
şi existenţa a două categorii de boieri: boierii propriu-zişi, cu proprietăţi, şi boierii
armalişti, fără pământ. În acel secol, mulţi iobagi mai avuţi şi-au cumpărat diplome de
nobilitare de la principii ardeleni, iar unii dintre aceşti principi au procedat la verificarea
vechilor documente, făcând investigaţii genealogice spre a le reînnoi diplomele, sub titlul
„de armalis”.
Aceste verificări şi reverificări au fost făcute şi după 1691, şi repetate până târziu,
după mijlocul secolului al XIX -lea, boierii trebuind să-şi prezinte documentele şi
diplomele de înnobilare spre a putea fi menţinuţi în situaţia avută şi a profita în
consecinţă de drepturile ce le reveneau de pe urma acestui statut. A continuat totuşi, cel
puţin în primele decenii ale secolului al XVIII -lea, acordarea de diplome nobilitare
făgărăşenilor şi nu sunt rare aceste cazuri, dintre care vom aminti câteva:
- la 5 noiembrie 1701, împăratul Leopold I acorda diplomă de ridicare în boierie
fraţilor Teodor şi Ştefan Boer Halmagy din Comăna de Jos 136;
- la 23 aprilie 1703, Leopold I îi nobilita pe Ioan Buta din Perşani şi copiii săi,
Ioan şi Gavriil 137;
- la 24 februarie 1718, împăratul Carol VI nobilita pe Stanciul, Mihail şi Ioan
Balya, originari din Moldova şi aşezaţi în Drăguş 138;
- la 7 martie 1718, Carol VI îl ridica la rangul de boier pe Popa Vasilie, preot în
Voila, împreună cu fiii săi, Nistor, Ioan şi Mihail 139.
Pe lângă noile nobilitări, s-au înregistrat şi cazuri de reîntărire a vechilor diplome
de boierie:

135
Apud Şt. Meteş, Situaţia economică, p. XXVIII – XXIX.
136
Ioan cavaler de Puşcariu, Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului, Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1907, p. 477.
137
Ibidem, p. 488.
138
Ibidem, p. 502.
139
Ibidem, p. 506.

73
 - la 10 martie 1702, Leopold I reîntărea titlul de nobil lui Ladislau Boier din
Mărgineni 140;
- la 23 mai 1715, împăratul Carol VI reîntărea nobilitatea boierilor Borzea din
Viştea de Jos 141 etc.
Cei care nu-şi puteau dovedi boieria erau decăzuţi din drepturi şi trecuţi în
categoria ţăranilor, cazurile acestea fiind dese deoarece mulţi dintre ei, de-a lungul
vremii, şi-au pierdut diplomele şi alte acte originale prin distrugeri, războaie, incendii,
simple pierderi, procese, furturi sau prin punerea lor în locuri ascunse, dar apoi uitate. Un
alt motiv al decăderii lor, cel puţin în ceea ce priveşte boierii din Berivoii Mari, ar fi că
„din cauza nesupunerii şi neascultării şi-au pierdut libertatea de boieri şi au ajuns iar
142
iobagi” . Despre aceşti „decăzuţi” berivoieni, în conscripţia din 1820 se spunea: „Se
află între iobagii cei fiscuşeşti <<boieri scăzuţi>>, în nume: Matei Ganea, Iuon Ganea,
George Ursa, Samoilă Ursa, Iacob Ganea, Naftanail al lui Iuon Ganea, Radu lui
Machedon, Naftanail al Manii Ganea; aceşti <<boieri scăzuţi>>, acum iobagi
fiscuşeşti, au munte de păşune cu Boierii şi cătanele călăraşi cu nume Socoleşti, munte
cu nume Petrile Popii în hotarul Dejanilor (...)” 143.
Prin urmare, la începutul secolului al XVIII -lea, sub noua stăpânire, instituţia
boieriei a fost ameninţată de primejdia căderii ei în servitute. Situaţia s-a tergiversat totuşi
până la introducerea instituţiei grăniceriei (1764 - 1766), prin care boierimea făgărăşeană
a fost salvată în bună măsură de la pierderea drepturilor şi libertăţilor sale.
Nerecunoaşterea drepturilor boiereşti şi încercările de aservire a acestora nu s-au
oprit, totuşi, ci au continuat şi în prima jumătate a secolului al XIX -lea. „Faptul că multe
familii boiereşti au fost încorporate în Regimentul I de graniţă, neputându-şi dovedi prin
acte nobilitatea spre a fi scutite de serviciul militar, a determinat protestul acestora şi
constituirea (...) unei comisii oficiale de cercetare a nobilităţii.
Astfel, în 8 iulie 1843, se instituia <<Comisia mixtă civilă şi militară pentru
cercetarea nobilităţii a 98 de familii boieronale din districtul Făgăraş, încorporate la

140
Ibidem, p. 482.
141
Ibidem, p. 496.
142
Apud Şt. Meteş, Vieaţa Agrară, Economică a Românilor din Ardeal şi Ungaria. Documente
contemporane. 1508 - 1820, vol. I, Tipografia “România Nouă”, Bucureşti, 1921, p. 260.
143
Ibidem, p. 259.

74
 144
graniţa militară a Reg. I român din Orlat>> . Comisia a funcţionat în satul Lisa, la
sediul Căpităniei de acolo, având ca scop anchetarea nobilităţii soldaţilor grăniceri din
împrejurimile Făgăraşului şi a celor aflaţi sub arme.
„După cercetarea documentelor, comisia lua <<hotărâri>> privind admiterea
sau respingerea cererii de recunoaştere a nobilităţii sau recomandarea pentru a apela la
forurile superioare pentru redobândirea drepturilor” 145.
În privinţa diferenţierilor sociale, se pare că acestea erau destul de abrupte,
nelăsând loc niciunei concesii, aşa după cum se observă în cazul satului Scorei, dar care
se aplicau, în principiu, în întreagă Ţara Făgăraşului: „Existenţa unei ţărănimi stratificate
în Scorei, înainte de 1848, este descrisă de învăţătorul Scoreiului, Ioan Georgescu, de
acum 100 de ani, în felul următor: <<În Scorei (...), erau 4 clase sociale (...). Întâi, era
clasa boierilor, a doua – clasa grănicerilor, a treia a iobagilor şi a patra a zilierilor.
Înainte de 1848, locuitorii aparţinători acestor clase sociale diferite nici nu se înrudeau
între ei (...) prin căsătorii. (...) Boierii erau 4 familii, cu diplome nobiliare din timpul
principelui ardelean Mihail Apáffy I mai cu seamă. Grăniţerii încă aveau diplome din
timpul împărătesei Maria Tereza şi a fiului ei Iosif II. Colonii, erau iobagii fostului
guvernator al Transilvaniei Samuel Brukenthal (...), iar zilerii erau şi ei tot un fel de
iobagi, dar mai săraci, pripăşiţi aici de pe alte părţi>>.
În Scorei, foştii iobagi au fost împroprietăriţi cu pământ devenit disponibil prin
legea din 1848, privind desfiinţarea iobăgiei. Acest teren se afla pe lunca Oltului şi pe
prima terasă a Oltului, teren stăpânit până atunci de „domnul de pământ”. Aceste
terenuri erau mai bune şi mai fertile decât pământurile stăpânite de foştii boieri şi
grăniceri, situate pe terasa a doua a Oltului şi pe cea sub-montană, fapt ce i-a
nemulţumit pe foştii boieri şi grăniceri. Din această cauză, cu toate că din punct de
vedere economic iobagii vor egala în scurt timp pe foştii boieri şi grăniceri, diferenţierile
(...) dinainte de 1848 se vor menţine (...). Boierii se credeau mai vechi pe acest teritoriu
decât iobagii, pe care-i numeau venetici. Diferenţierea era menţinută şi chiar amplificată

144
Vezi I. cav. de Puşcariu, Fragmente istorice, p. 799 – 826.
145
Gavrilă Popa, Scoreiul, veche vatră românească din Ţara Făgăraşului, mss., Scorei, 1985, p. 152.

75
şi din punct de vedere confesional. Boierii şi grănicerii aveau religia (...) unită, iar
iobagii religia (...) ortodoxă” 146.
Diferenţierile se manifestau şi pe tărâm şcolar - boierii şi grănicerii aveau şcoală
confesională unită, iar iobagii şcoală confesională ortodoxă – dar nu numai: „Până şi
horele, jocurile ţărăneşti, cu toate că erau aceleaşi – învârtita, haţegana, pe sub mână,
fecioreasca, căluşarul etc .- se organizau separat, iar de se întâmpla ca muzica să
provină de la acelaşi <<fluier>>, iobagii jucau fetele lor, iar boierii pe ale lor” 147.
Destul de evidente erau diferenţierile şi după modul în care se îmbrăcau sau erau
obligaţi să se îmbrace, un astfel de caz întâlnindu-l în Şercaia: „Până şi portul lor (al
iobagilor – n.n.) era reglementat prin legile feudale ale ţărei, ca unele ca acestea A.P.V.
art. 47 din 1650, ca clăcaşul să nu poarte haine de postav fin ori cizme, cămaşe subţire
de bumbac şi pălărie mai scumpă de un florin şi să nu cuteze a purta la sine arme de foc
148
etc., căci i se va tăia mâna dreaptă” . Cei din Scorei purtau „cămaşă fără guler, dar
brodată în jurul gâtului, mai larg deschisă la gât şi cu mâneci largi terminate tot cu
broderie. În picioare toţi purtau opinci” 149.
În schimb, boierii „purtau cămăşi cu guler înalt şi brodat alb – mânecile strânse
cu pumnicei; vara purtau pălării mari în streşini cu băieri (...) şi iarna căciuli mari á la
Mihai Viteazu.
Apoi şi ei purtau frigiuri şi cioareci albi, zeghi seine ori negre, cernite în casă,
cioarecii albi resfrânţi jos cu broderii negre, şi pieptare crăpate înainte, pe care le
trăgeau în (peste – n.n.) cap, şi cizme, călţuni şi opinci. Ei mai purtau şi un fel de cojoace
întoarse cu laţele în afară, mai calde decât săricele şi mai durabile la ploaie decât
cojoacele. Dulama la dânşii se vede a fi fost haina de gală. Ca arme aveau ghioage,
măciuci ferecate în târgul Agnita, apoi puşti şi pistoale cu cremene (...).

146
Ibidem, p. 144 – 145.
147
Ibidem, p. 145.
148
George Maior, O pagină din luptele românilor cu saşii pe terenul cultural, social şi economic. Şercaia.
1809 - 1909, Ed. Tipografiei “Universala”, Bucureşti, 1910, p. 23.
149
Gavrilă Popa, Scoreiul, p. 145.

76
 Femeile şi fetele lor nu se deosebeau în port de ale iobagilor, decât după stare şi
avere; le aveau de o materie mai subţire, alese cu mai multă îngrijire şi iscusinţă (...)”
150
.
Dacă diferenţierile sociale erau destul de mari, nu la fel stătea situaţia şi în
privinţa stării materiale, de multe ori aceasta fiind asemănătoare. Pe lângă cei amintiţi, cu
o stare materială mai bună, boierii aveau „în general, o modestă situaţie ţărănească;
uneori era chiar sărăcăcioasă. Sesiunile boiereşti, care în general nu întreceau ca
mărime pe cel iobagiale, aveau îndeobşte mărimea cuprinsă între 10 - 15 jugăre arătură
şi fâneţe” 151.
În cazul satelor săseşti din zonă, majoritatea locuitorilor era constituită din ţărani
liberi, excepţie făcând cei din Şercaia, care erau în cea mai mare parte iobagi. De altfel,
cele două mari categorii sociale ale saşilor erau ţărănimea liberă şi orăşenimea, puţinii
iobagi şi jeleri nefiind dependenţi de un nobil, ci de oraşe. De amintit este şi faptul că în
scaunele săseşti existau numeroase familii româneşti de ţărani liberi în secolul al XVIII -
lea, pentru ca în al treilea deceniu al secolului următor numărul acestora să fie aproape
dublu; de altfel, tendinţa de scădere a numărului celor aserviţi şi de creştere a numărului
ţăranilor liberi a fost generală în aceste zone.
Pentru a confirma statistic cele de mai sus, redăm o situaţie din intervalul 1767 -
1821, care cuprinde populaţia contribuabilă din scaunele săseşti, stratificată astfel 152:

Categorie socială 1767 1791 1808 1821

Iobagi 9.853 (18,02%) 11.237(14,87%) 12.353(14,00%) 11.250 (12,71%)
Jeleri 1.524 (2,79%) 3.660 ( 4,85%) 4.560 (5,17%) 5.148 (5,81%)
Ţărani liberi 33.898 (61,98%) 49.099(64,99%) 60.588(68,67%) 60.203 (67,99%)
Taxalişti 5.637 (10,31%) 7.299 (9,66%) 5.612 (6,36%) 7.304 (8,25%)
Nobili cu o sesie - - 1 12 (0,02%)
Nobili posesori 2 - - -
Alte categorii 3.773 (6,90%) 4.256 (5,63%) 5.111 (5,80%) 4.624 (5,22%)

150
Ibidem, p. 26.
151
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 25.
152
Cf. Al. Csétri, Şt. Imreh, Stratificarea socială, p. 168.

77
 Iobagii şi zilerii (jelerii):
Pe umerii acestei categorii sociale cădeau cele mai grele sarcini, atât din partea
statului, cât şi din cea a seniorilor (nobililor – domnilor de pământ). De altfel, până
imediat după revoluţia de la 1848 – 1849, statutul lor juridic a fost unul asupritor şi
umilitor:
- iobagul n-avea nici un drept la proprietatea pământului, ci numai îl muncea (în
posesie) pentru a putea subzista;
- nefiind considerat o persoană juridică, el era legat de pământ, fără a se putea
strămuta;
- domnul de pământ îi putea lua oricând terenul înapoi, fără nici o despăgubire;
- era stăpân numai pe averea sa mobilă;
- avea numai obligaţii, fără nici un drept etc..
Pământurile iobăgeşti, în genere, nu erau dispersate în mai multe hotare, ci erau
dispersate în mici bucăţi în hotarul propriu, prin fărâmiţare succesorală (urmaşi), ceea ce
a reprezentat un mare dezavantaj economic pentru aceştia. Aceste pământuri, numite
sesiuni 153 (averea internă – de lângă casă –, şi cea externă – în hotarul satului), variau ca
154
dimensiune între 10 - 50 jugăre de arătură şi fâneţe . De pe acestea, iobagii erau
obligaţi să dea şi să efectueze statului şi domnului de pământ următoarele:
1. Censul (darea în bani), pe care-l plătea anual fiecare cap de familie, în sumă
fixă, dar la care se mai adăugau şi alte dări după voia stăpânului. Nu erau scutiţi decât
nobilii, boierii, uneori cei foarte săraci sau neputincioşi şi unii slujbaşi ai domnului de
pământ;
2. Darurile sau daturile în natură, din toate produsele câmpului, din animale şi
păsări, unele zarzavaturi, produse alimentare prelucrate ş.a.;
3. Dijmele, care se dădeau din semănături, porci, oi, albine;
4. Slujbele sau obligaţiile în muncă;
5. Întreţinerea armatei, atunci când era cantonată în zonă;
6. Altele: reparaţii de drumuri, lucrări publice, cărăuşii, lucru la cetatea
Făgăraşului etc., etc.

153
O sesiune era echivalentul a 2,5 ha (sau 9 câble).
154
1 jugăr unguresc = 0,4316 ha; 1 jug. cadastral = 0,5755 ha.

78
 Spre deosebire de alte zone ale Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului nu s-a plătit
nona (a noua parte din produse), după cum reiese din toate urbariile şi conscripţiile
acestei perioade. Spre exemplu, în timpul conscripţiei Czirákyene din anii 1819 - 1820, la
întrebarea referitoare la această obligaţie, ţăranii făgărăşeni răspundeau invariabil că nu
se aplica: „(...) de dijma a nouălea nu ştim nimica; n-am dat, nici nu se dă în Ţara Oltului
(...)” 155, spuneau cei din Berivoii Mari, iar locuitorii din Hârseni replicau aproape similar
– „(...) a noua dijmă n-au dat, nici noi nu dăm, nici în Ţara Oltului nu să dă” 156.
În privinţa tuturor sarcinilor senioriale (cele datorate exclusiv domnilor de
pământ), statul austriac a încercat scăderea sau cel puţin limitarea lor, în primul rând a
celor mai grele şi extrem de apăsătoare. Şi cum aceasta nu se putea face decât prin Dieta
ţării, adică prin nobilii stăpâni de pământuri, articolul de lege din anul 1714 reglementa
sarcinile tot în favoarea lor. În motivaţie, se arăta că „răul vine de acolo că unii
încărcându-şi peste măsură cu muncă iobagii, pe jeleri <<îi ţin sub aripa lor ca pe
trântori>>, ceea ce duce la pustiirea satelor, la migraţia sărăcimii dintr-un loc în altul,
la fuga ei. Prin aceasta, stăpânii nu numai că îşi fac loruşi pagubă, dar în genere întregii
ţări, căci acei jeleri trăind ca trântorii, nu obişnuiesc nici să poarte sarcinile publice şi
nici să plătească <<contribuţia>> în aceeaşi măsură cu iobagii (...). <<Ex publici ergo
status ratione>> se hotărăşte ca de acum încolo slujba să se facă peste tot la fel, iobagii
ereditari (sau veşnici) să slujească 4 zile, jelerii 3 zile pe săptămână, rămânând la voia
(<<arbitrium>>) domnului de pământ dacă vrea slujba iobagului său sau jelerului său,
cu vitele sau cu braţele” 157.
Cu alte cuvinte, statul „se mărgineşte la politica sa de ocrotire a iobagului, fără
să tulbure obligaţiile în uz. Statul îşi ocroteşte contribuabilul în raport cu stăpânul
domenial, aşa cum stăpânul îşi ocroteşte supusul în raport cu fiscul. Stăpân şi stat se
întrec de acum în a îmbrăca haina mizericordiei, umanităţii, în a invoca mizeria
ţăranului, insolvabilitatea fiscală sau greutatea insuportabilă a sarcinilor lui ori de câte
ori vrea să-l încarce celălalt scăzându-l pe el” 158.

155
Şt. Meteş, Vieaţa Agrară, p. 262.
156
Ibidem, p. 284.
157
David Prodan, Problema iobăgiei, p. 9 – 10.
158
Ibidem, p. 15.

79
 În acelaşi timp, se încerca şi schimbarea sistemului fiscal de impunere pe „porţi”
159
. „Porţile stabilite cândva şi ele pornind de la realităţi, deşi revizuite temporar, se
menţin la genere în cifre constante, în ciuda variaţiilor continui în numărul sau în
economia contribuabililor”, însă „deplasările mari în numărul populaţiei, prin spor
natural, prin migraţii, molime, decese, duc la inechităţi flagrante” 160.
Inechităţi mari apăreau şi din cauza multelor scutiri, totale sau parţiale,
permanente sau temporare, legale sau arbitrare, sub felurite titluri şi pretexte. Situaţia
aceasta este surprinsă pertinent de către istoricul David Prodan: „În fruntea listei
interminabile a scutiţilor stă, fireşte, nobilimea stăpână de pământ şi de iobagi.
Neimpozabilitatea e unul din privilegiile sale fundamentale, de care trebuie să
beneficieze în virtutea obligaţiei sale de a apăra ţara cu armele. E scutit nu numai
nobilul în persoană, ci şi pământul nobiliar. Darea o plătesc supuşii săi după pământul
iobăgesc din cadrul moşiei sale. Nu e scutită însă nobilimea mică, de o sesie, fără iobagi.
E scutit personalul bisericesc (cu excepţia celui ortodox – n.n.): preoţii, călugării,
diferiţi oameni în serviciul bisericii sau clerului. Sunt scutiţi profesorii, învăţătorii. E
scutit aparatul funcţionăresc (...) de sus până jos. Mai mult, e scutit şi aparatul domenial,
diferiţii slujbaşi ai stăpânului sau oameni în serviciul lui, de la provizor până la păstor
(...). E scutit şi aparatul satului, jude, juraţi, paznicul de câmp, de pădure, păstorul
satului. Sunt scutiţi în principiu jelerii sau plătesc mai puţin. Câte scutiri apoi sub
motivul incapacităţii de plată: văduve, bătrâni, săraci, cerşetori, infirmi, bolnavi. Alţii
sunt scutiţi ca nou aşezaţi, ca întemeietori de noi familii pentru a-şi putea clădi casă, ca
loviţi de nenorociri, de apă , de foc, de grindină. Etc. etc. Câte înscrieri sau omisiuni
arbitrare, ilegale, câte discuţii în jurul lor de fiecare dată !
Scutiţii, omisiunile, se ridică la părţi mari din masa locuitorilor” 161.
Pe domeniul Făgăraşului, obligaţiile stabilite în 1714 nu erau aplicate la fel peste
tot, aceasta depinzând de fiecare domn de pământ în parte. Aşa, iobagii din Vad (ai
contelui Mikes) şi cei din Ohaba lucrau 3 zile pe săptămână, pe când cei din Veneţia de
Jos (ai lui András Szegedi şi Petru Boer) lucrau 4. Gravă era situaţia altor iobagi care

159
Poarta era unitatea de dare fiscală echivalentă cu 10 case iobăgeşti.
160
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 8.
161
Ibidem, p. 8 – 9.

80
trebuiau să lucreze toată săptămâna, în afară de duminica – cei de pe moşiile lui Mihály
Apáffy, ale contelui József Teleki sau Paul Inczédi şi ale familiei Naláczy 162.
Pe ansamblul districtului Făgăraşului, la 1721 - 1722, când s-a efectuat prima
mare conscripţie, existau 2.123 iobagi capi de familie (dintre care 206 văduve), 399 zileri
ai nobililor, 52 zileri boiereşti, 114 scutiţi de dare, 53 vagabonzi şi 22 capi de familie
fugiţi în cursul conscripţiei. Iobagii stăteau pe 1.620 1/3 sesiuni, adică 4.050, 81 ha,
având împreună 3.233 boi, 4.240 vaci, 1.099 junci, 801 cai, 9.328 oi şi capre, 4.600 porci,
36.645 clăi de secară şi grâu, 18.662 clăi de ovăz şi orz, 2.663 clăi de mei, 800 clăi de
hrişcă, 356 clăi de in şi 4.927 clăi de cânepă. „În comparaţie cu boierii, ei au deci o
situaţie mai bună în ce priveşte numărul sesiunilor de lucru. Aceasta însă nu exprimă
prea mult, ţinând seama de varietatea mărimii acestor sesiuni” 163.
Situaţia iobagilor devenise deosebit de grea în anul 1717, stare care s-a prelungit
mai bine de două decenii, până în 1739. Cauza a fost stăpânirea Austriei asupra Olteniei
şi pentru ca populaţia nemulţumită de acolo să nu se răscoale austriecii au hotărât
aducerea armatei la graniţa dintre Ardeal şi provincia nou anexată. Însă, datorită opoziţiei
saşilor, armata de intervenţie n-a mai fost încartiruită în zona Sibiului, ci în satele Ţării
Făgăraşului. „Aceasta era armata nedisciplinată a împăratului care nemulţumea şi
secătuia populaţia din satele Făgăraşului, contra căreia se plângeau sătenii” 164.
Contribuţia militară pentru susţinerea numeroasei armate stabilite în zonă era
foarte apăsătoare, constând nu numai în bani, ci şi în cereale (în special grâu, ovăz) şi fân.
„Modul de fixare a contribuţiei militare băneşti din 1721, era următorul: un iobag la 2
fl.; de la pământ, la o câblă 165 se percepeau 17 coroane, iar de la un bou sau o vacă 17
cor.” 166.
„Strigătul de revoltă, pentru fărădelegile şi necunoscutele sisteme de sărăcire a
satelor, se vede cu prisosinţă din răspunsul boierilor şi iobagilor dat la ancheta din
1726, în cele 33 de sate cutropite. Soldaţi flămânzi şi goi, ofiţeri stricaţi şi beţivi au
năpădit satele istovite şi sărăcite din acest ţinut de graniţă, gata să-i despoaie de tot ce le

162
Ibidem, p. 12.
163
Al. Bărbat, Vieaţa Agrară, p. 29.
164
Gheorghe Dateş, Monografia satului Netotu. Dos. III (Date istorice despre desvoltarea satului), mss.,
Netot, f.a., fila 48.
165
Măsură de capacitate pentru cereale (1 câblă = 4 ferdele; 1 ferdelă = cca. 20 litri).
166
G. Popa, Scoreiul, p. 107.

81
mai rămăsese bieţilor iobagi, numai ca ei să se poată ghiftui cu toate bunătăţile oferite
prin <<daruri>> silite. Nicăiri nu s-a putut vedea o mai cumplită secătuire supt toate
raporturile a unei populaţii harnice şi nevinovate, ca în ţara Făgăraşului, din partea
armatei austriace” 167.
Ilustrăm această situaţie grea prin redarea câtorva răspunsuri ale boierilor şi
iobagilor făgărăşeni la întrebările anchetatorilor de la anul 1726 (4 - 16 iulie). Astfel, cei
din Arpaşu de Jos, printre alte sarcini faţă de armată, amintesc că cel mai greu le este
„când vine timpul găzduirilor de iarnă”, căci „dl. Teleki, pentru liniştea curţii sale, pe cei
adăpostiţi în Cârţişoara îi trimite în cele două Arpaşe şi cu aceasta ni se sporesc
mizeriile şi greutăţile întreţinerii celor încartiruiţi; când se aşează în satul nostru un
ofiţer, aşteaptă foarte multe danii, cum în anul trecut a fost găzduit la noi un locotenent,
căruia i-am dat 35 fl. bani gata, apoi grâu, ovăs, fân şi alte pentru bucătărie, cari s-au
urcat la 45 fl.; la fiecare soldat i-am dat 2 cămăşi, 1 sac de pânză, 1 măsură de unt, şi
mai mult trăiau pe spatele noastre” 168.
Şi locuitorii din Arpaşu de Sus dezvăluiau aproximativ aceleaşi abuzuri: „(...)
soldaţii trimişi înainte, pentru pregătirea rechiziţiei, mănâncă şi beau şi se îmbată şi apoi
bat, persecută şi neliniştesc oamenii(...).
4. Soldaţii împăratului, după ce sunt încartiruiţi, pretind daruri peste măsură,
cum a fost înainte cu 4 ani în satul nostru un sublocotenent căruia i-am dat dar
(<<discretis>>) bani gata 8 fl. ungureşti, 1 junc, 1 berbece, un porc gras, 12 măsuri de
unt, în toată luna 10 găini, 4 câble de grâu, 14 câble de ovăs, 6 care de fân. În afară de
acestea a cerut pe bani o vită de tăiat şi pe care a oferit-o satul n-a vrut s-o primească, ci
fără voia şi ştirea satului a prins un bou sdravăn al unui preot, i-a tăiat capul şi l-a
jupuit, pentru carne au plătit ce-a voit, restituind pielea şi silind apoi satul să întregească
popii preţul boului. Am dat soldaţilor, cât au staţionat la noi, nu numai celor cari au fost
cu sublocotenentul, ci şi altora: slănină, varză, unt, brânză, ceapă şi alte produse
necesare alimentării, apoi fiecăruia i-am făcut câte 2 cămăşi; aceste excese şi altele le
face armata pe socoteala noastră; vor fi bonificate sau nu toate acestea de undeva ( ?);
noi nu ştim, pentru că nouă nu ni se dă nici un ban pentru acestea (...).

167
Apud Şt. Meteş, Viaţa economică, p. LX.
168
Şt. Meteş, Viaţa economică, p. 281.

82
 6. Şi când primesc în natură grâul, ovăsul şi fânul, fără danie nu le iau, ci ne ţin
acolo câte 2 - 3 săptămâni; dacă le iau, pretind ca fânul să fie de grădină, deşi noi n-
avem de acela, ci facem puţin pe unde putem prin tufişuri, dar niciodată nu-l iau ca mai
înainte, când măsurau cu stânjenul lăţimea, lungimea şi înălţimea carului de fân, ci două
care de acelea le iau în unul, şi grâul pretind să fie curat într-atât, (că) dacă nu-i ca
mărgăritarul, nu-l primesc şi îl măsură cu vârf şi ovăsul cernut şi îndesat îl iau în câte 5
ferdele” 169.
Aceste abuzuri se regăseau în toate plângerile făgărăşenilor, cu foarte puţine
diferenţe, datorate în special stării economice a localităţii. În unele, localnicilor li se
cereau şi produse care nu se cultivau acolo, cum arătau cei din Corbi: „(...) în satul nostru
soldaţii nu se mulţumesc numai cu mâncare şi lângă ea bere sau rachiu, ci ne cer şi vin,
care în satul nostru se găseşte foarte rar şi trebuie să-l aducem din alt sat, căci altfel ne
bat şi ne ruinează” 170.
La rândul lor, cei din Iaşi se plângeau că soldaţii cumpărau orz „şi noi a trebuit
să-l fierbem în câteva rânduri, deşi noi n-avem pădure şi a fost foarte greu să ne
aprovizionăm cu lemne şi după ce l-am fert, dânsul (sublocotenentul – n.n.) îl crâşmuia
(ca bere) (...)” 171.
Locuitorii din Ucea de Sus aveau alte motive de a se plânge: „(...) iarna ne mânau
la pescuit şi numai cât nu ne-au îngheţat picioarele în apă rece; când mergeau la vânat
ne duceam câte 15 oameni la gonit (...)” 172.
Aceeaşi anchetă oferă informaţii elocvente şi despre greutatea sarcinilor şi
obligaţiilor pe care le aveau făgărăşenii faţă de stat („darea împăratului”), faţă de Cetatea
Făgăraşului şi de domnii de pământ.
În ceea ce priveşte obligaţiile satelor domeniului faţă de Cetate, locuitorii
Arpaşului de Jos arătau următoarele realităţi: „(...) Trebue să slujim foarte mult atât cu
carele cât şi cu palma cetăţii Făgăraş, când ni se cere, dar îndeosebi trebuie să ducem
fără măsură lemne de iarnă, de vară şi de magazine, şi cui dăm lemnele acelea, are lipsă

169
Ibidem, p. 286 – 287.
170
Ibidem, p. 297.
171
Ibidem, p. 306.
172
Ibidem, p. 349.

83
de atâtea sau nu, noi nu ştim (...)” 173. Dacă se întâmpla să nu presteze sarcina, din cauza
celorlalte greutăţi (darea către Fisc, obligaţiile senioriale, drumurile impracticabile ş.a.),
174
erau „siliţi a le plăti câte 10 - 12 polture pentru un car de lemne la comisarul
perceptor de lemne”, iar de nu plăteau nici acestea, le venea „grea execuţie, ca şi pentru
porţie bea, mănâncă de pe noi, ia bani de potcoavă (...). Solgăbirăul dă peste măsură
libertate executorilor să ne chinuiască, să ne închidă iarna în coteţul porcilor, cum ne-au
şi închis în câteva rânduri, şi acolo ne stropesc cu apă rece şi nici aceea n-au permis, să
175
ne aducă de mâncare (!!)” . Ceea ce afirmau arpăşenii, era valabil şi pentru celelalte
sate, poate doar cu unele diferenţe.
Deşi de multe ori li se promiteau bani în schimbul lemnelor cărate, în afara celor
stabilite prin slujbă, aceştia erau mai mereu înşelaţi, după cum se plângeau aceiaşi
arpăşeni: „Am dus şi alte lemne pentru edificarea cetăţii Făgăraş: borne de stejar şi
brad, leţe şi alte lemne pentru edificat, am dus şi în Sibiu lemne <<palizata>>, în
speranţa că ni le vor plăti, dar până acum n-am văzut nici un ban” 176.
La fel de grea, dacă nu şi mai grea, era povara obligaţiilor faţă de domnii de
pământ, deoarece, deşi legiferate în anul 1714, nu erau niciodată respectate, ci, mai rău,
se proceda la creşterea lor arbitrară. Aceasta cu atât mai mult, cu cât organele de control
însărcinate cu supravegherea respectării textului de lege şi sancţionarea abuzurilor, erau
compuse tot din nobili.
De aceleaşi bariere s-a lovit şi articolul de lege nr. 18 din anul 1723, care legifera
ca iobagii „să nu mai fie încărcaţi, spre paguba binelui public, cu sarcini peste obicei sau
peste cele înscrise în urbariile întocmite în regulă” 177. Că aceste stări de lucruri nu s-au
schimbat, o dovedesc şi plângerile iobagilor din cuprinsul aceleiaşi anchete efectuate în
anul 1726, plângeri care sunt, invariabil, aproape identice, diferenţierile de sarcini
iobăgeşti fiind destul de neînsemnate, cu excepţia numărului zilelor de muncă pe care
trebuiau să le presteze.

173
Ibidem, p. 280; în cazul mai tuturor localităţilor apare cantitatea de lemne nedefinită (“multe lemne”),
singura cuantificare apărând în cazul satului Sărata - 110 care anual (Ibidem, p. 328).
174
Monedă austriacă sau poloneză care a circulat în secolul al XVIII -lea.
175
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 280.
176
Ibidem, p. 280 – 281.
177
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 15.

84
 Iobagii din Arpaşu de Jos îşi exprimau şi ei supărarea, afirmând că domnul lor de
pământ (contele Iosif Teleki) „spre iarnă, după ce şi-a isprăvit tot lucrul, ne lasă şi nouă
2 zile (pe săptămână - n.n.) să ne lucrăm, dar primăvara, îndată ce începe lucrul, cei cari
avem boi, când cu carul sau când cu plugul lucrăm, asemenea la toate strânsurile facem
serviciu săptămâna întreagă şi cari n-au vite, pe aceia pedestru îi mână în fiecare zi şi
astfel nouă nu ne dă o singură zi; când avem sărbătoare, afară de Duminecă, pe toţi
oamenii din casă, capabili de lucru, îi scoate la slujbă, aşa ca şi când noi n-am avea
niciodată sărbătoare. Pentru o piele de vulpe plătim d[umnea]lui 3 fl. ungureşti şi în
fiecare an îi dăm 1 ferie 178 de unt, 60 câble de ovăs sau cel puţin 55, ori se produce, ori
nu. În afară de acestea, de la fiecare casă câte 2 ferdele de mere pădureţe, când se
produc, pentru oţet, şi 2 ferdele de ghindă de fag, 1 măsură (<<ejtel>>) de alune, pe
care trebuie să le adunăm Dumineca, pentru că peste săptămână n-ajungem din cauza
slujbelor (...)” 179.
Pe lângă lucrul în hotarul satului, iobagii din unele localităţi mai erau obligaţi şi la
grele deplasări la moşii îndepărtate ale domnilor de pământ, aşa după cum se plângeau
cei din Berivoii Mici: „Noi cari suntem iobagii d-lui Francisc Földvari, din cauza
serviciului greu nu puţin ne consumăm, pentru că în cursul anului, când cu borne, când
cu leţe, când cu pari de vie de 2 - 3 ori trebue să mergem în satul Găneşti de lângă
180
Târnava [mică, lângă Diciosânmărtin] , de unde nu ne mai lasă acasă câte 3
săptămâni şi ne-am speriat foarte că vom rămâne fără vite de jug”181.
La fel vorbesc şi iobagii din Dejani: „(...) Peste acestea, servim anual 4
săptămâni, şi cu poştăşitul în dreapta şi stânga ne consumă pe noi, fiindcă numai
Dumnezeu ştie câte lemne pentru edificii am cărat la Şard (jud. Târnava mică) 182, pentru
183
care mulţi dintre noi am rămas fără vite (...)” ; cei din Arpaşu de Sus se plângeau
„contra domnului (Teleki) (...), fiindcă (...) vara (...) adeseori ne trimite pe noi bărbaţii în

178
Măsură de capacitate, echivalentă cu 20 de litri.
179
Apud Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 282 – 283.
180
Astăzi în jud. Mureş.
181
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 291.
182
Astăzi sat al comunei Ighiu, jud. Alba.
183
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 301.

85
 184
Zagăr (lângă Ibaşfalău, jud. Târnava mică) , Şoroştin (lângă Blaj, jud. Târnava mică)
185
sau şi în altă parte (...)” 186.
187
Aparent, o situaţie mai uşoară se pare că aveau iobagii taxalişti din câteva
localităţi făgărăşene:
- Corbi: „Noi ca taxalişti dăm anual pentru slujbă 50 fl. şi mai demult slujeam 4
săptămâni, aduceam 1 bute de vin de la Blaj sau Ibaşfalău 188, dar acum ne mână de 2 - 3
189
ori; numai în anul acesta am fost de 3 ori la Mănărade , de 2 ori la Cetatea de baltă
190
cu câte 2 care şi o dată cu 3 care; am datora 4 măsuri de unt, pe care-l dam înainte în
natură, acum ne ia 192 bani pentru el, fiindcă e belşug de unt, dar când era puţin din
cauza morţii vitelor, atunci nu ne luau bani, ci trebuia să ne ducem în Ţara Românească
şi de acolo să cumpărăm unt (...). Acum sub dregătorul curţii Toma Deak din Sevestreni
s-a început să ne dijmuiască din tot felul de bucate (...)” 191;
- Ludişor: „Noi cari suntem iobagi fiscali slujim fiscului 4 zile în fiecare
săptămână, dar mai grea decât aceasta e lucrul crâşmei şi plata altor taxe (...). Anual am
fi datori cu o vită de tăiat şi bucuros am da-o, dar acum fiindcă sunt lesne vitele nu ne-o
iau, ci ne cer 8 fl. pentru ea. Mai înainte dădeam 4 măsuri de unt, acum şi pentru acesta
192
trebuie să plătim câte 16 şuştaci , dar îndată ce se scumpeşte ne cer untul. Trebuie să
plătim 16 şuştaci pentru 4 trunchiuri de brad pentru scândură, deoarece noi pădure n-
avem (...)” 193;
- Netot: „Noi iobagii suntem taxalişti şi dăm anual fiscului suma de 315 florini, la
plata căreia suntem foarte puţini, abia vreo treizeci; înainte slujiam 3 săptămâni, acum
4; pentru o ferie de unt trebuie să dăm 4 fl. şi totuşi ni să dă pentru crâşmuit 6 buţi de vin
de câte 40 ferii la cele 3 mari sărbători, pe când înainte ni se da numai 3 (...). Când nu
ne dă vin pentru crâşma atuncea plătim crâşmă seacă 72 fl. ungureşti, ca venit după 6

184
Astăzi în jud. Mureş.
185
Astăzi sat al comunei Şeica Mică, jud. Sibiu.
186
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 287.
187
Iobagii care locuiau pe pământurile aflate în proprietatea Fiscului.
188
Astăzi Dumbrăveni, jud. Sibiu.
189
Actualmente, aparţinător de oraşul Blaj, jud. Alba.
190
Astăzi în jud. Alba.
191
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 298 – 299.
192
Monedă poloneză de argint.
193
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 312.

86
buţi de vin de câte 40 ferii (...). Executorii mănâncă şi beau cât voesc şi totuşi pe fiecare
zi ne iau bani de potcoavă câte un şuştac, îndeosebi executorii români din Beclean: Hoza
şi Taflan, pe care-i ţin slujbaşii fiscali şi-i trimit în satele fiscale pentru încasarea taxelor
şi preţul crâşmei, cari fac mai multe lucruri rele şi blăstămăţii decât executorii nemţi şi
cauzează mai multe pagube (...)” 194.
Această uşoară relaxare a sarcinilor iobăgeşti din satele taxaliste nu este prezentă
peste tot, după cum observăm din plângerea sătenilor din Viştea de Jos, unde existau
ambele categorii de iobagi: „În ce priveşte slujba noastră, d. Keszei are între noi trei
familii de iobagi, cărora le merge mai bine ca nouă (...)” 195.
O altă povară care apăsa greu asupra iobagilor era şi crâşmăritul (vânzarea
vinului), care în cea mai mare parte a anului se făcea în folosul domnului de pământ.
Greutatea acestei sarcini este evidentă, ea apărând în toate plângerile iobagilor din cele 33
de sate făgărăşene ca fiind insuportabilă. Vom prezenta în continuare câteva cazuri pe
care le considerăm mai elocvente pentru ilustrarea acestei stări de lucruri:
- Berivoii Mici: „(...) în vremea răposatului principe Apaffi crâşmuiam împreună
cu Viştea de jos 3 buţi de vin de câte 40 ferii; acum tot acesta numai noi trebuie să-l
vindem; dar ne dă un vin aşa de slab şi scump, că nu se poate vinde, ci se măsură şi i se
duce partea fiecăruia, care vrea s-o ia bine, care nu i se varsă înaintea uşii şi apoi se
încassează de la fiecare preţul fixat pe măsură; când nu dau vin pentru crâşmă, atunci
încasează ca venit, după fiecare bute de 40 ferii câte 12 fl.; aceasta se zice crâşmă
seacă” 196;
- Lisa: „(...) dar ceia ce ne mistuie şi mai mult ca darea împărătească e faptul că
trebuie anual să crâşmuim 6 buţi de vin de câte 40 ferii şi ne dau vinuri foarte slabe,
având numai numele de vin, căci apa bună e mai bună ca acesta şi fiindcă ni-l vând mai
scump ca în altă parte e imposibil să treacă, ci să apucă să ni-l împarte, după case pe
fiecare, ni-l aduc şi ne îmbie cu el, dacă-l luăm bine, dacă nu, ni-l varsă în ceva în curte

194
Ibidem, p. 315.
195
Ibidem, p. 356.
196
Ibidem, p. 293 – 294.

87
şi apoi ne încassează preţul fixat pe măsură. Când nu ne dau vin pentru crâşmă, atunci
ne iau câte 12 fl. venit după fiecare bute de 40 ferii (...)” 197;
- Arpaşu de Jos: „(...) Mai înainte am fost liberi, dacă am vrut să ţinem crâşmă,
afară de cele trei mari sărbători, vânzând atât bere, vin, cât şi rachiu, dar nu numai că
nu ne lasă să ţinem crâşmă, dar acum nu ne permite să fierbem bere sau vinars nici pe
seama noastră (...)” 198;
- Voivodenii Mici: „(...) Deşi suntem puţini se aruncă pe noi vin, şi stă pe capul
nostru o vreme, dacă se vinde, bine, dacă nu, trebuie să-l plătim noi cu bani uscaţi” 199.
Cum aminteam, la 1726 pe domeniul Făgăraşului slujba iobagilor nu era peste tot
la fel; dacă în marea majoritate a satelor slujba era apropiată de cea stabilită de Dietă,
existau totuşi şi excepţii. Astfel de abateri de la norma generală întâlnim în Grid – unde
se făceau 4 săptămâni pe an, însă erau obligaţi să cărăuşească vinuri de pe alte domenii,
trunchiuri pentru moara de scânduri din Sebeş ş.a. –, Şinca – unde apărea şi obligaţia de a
face şindrilă şi a căra trunchiuri –, Copăcel şi Viştea de Sus, sate în care iobagii îşi
duceau la îndeplinire cele 4 săptămâni, dar mai departe de casă – primii la Budiu de
Câmpie 200, iar ceilalţi la Blaj201.
Jelerii (zilerii), în mod obişnuit, nu erau obligaţi la slujbe, mai ales că în Ţara
Făgăraşului apăreau şi foarte puţini înregistraţi în timpul conscripţiei efectuate în anii
1721 - 1722 – doar 40 de capi de familie pe tot domeniul. Însă, s-a încercat de către
domnii de pământ a-i sili şi pe aceştia să facă slujbele, după cum observăm în cazul
localităţii Şercaia: „Jelerii (inquilinii) până acum din neglijenţa judelui n-au făcut nici o
slujbă, acum însă sunt obligaţi” 202.
În 20 iulie 1742, se emitea o nouă ordonanţă imperială în privinţa sarcinilor
iobăgeşti, dar care nu făcea altceva decât să reîntărească articolul de lege din 1714,
singura noutate fiind legată de categoria jelerilor, pe care ordonanţa încearcă să-i
strâmtoreze: „Ba pentru asigurarea stabilităţii şi a jelerilor şi a dării (contribuţiei) lor,

197
Ibidem, p. 309.
198
Ibidem, p. 284.
199
Ibidem, p. 364.
200
Azi comuna Papiu Ilarian, jud. Mureş.
201
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 13.
202
Apud D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 19.

88
hotărăşte acum că trebuie puşi şi ei sub chezăşie (cautioni et fidejussioni), ca stăpânii să-
i poată readuce şi pe ei când îşi readuc iobagii fugiţi” 203.
O altă ordonanţă, având ca scop „înblânzirea” situaţiei iobagilor, a fost emisă în
anul 1746, ca urmare a unei întâmpinări a „Stărilor şi Ordinelor”, în care se recunoşteau
condiţiile grele ale iobagilor şi jelerilor. Întâmpinarea cerea ca proporţia serviciilor
stabilite „legal, să se menţină în înţelesul ca fiecare cap de familie după puteri să
servească patru zile pe săptămână (...), să se interzică domnului pământesc să ceară
peste cele prescrise. Iar dacă ar face-o, dregătorii locului să-l oprească de la asemenea
exces. Dacă ar refuza să fie deferit”, pe rând, Guvernului, directorului fiscal şi Tablei
regeşti. „Cât priveşte pe jeleri, să se intervină la majestatea sa ca cei care au slujit până
acum o zi pe săptămână, de acum încolo să slujească două” 204.
Datorită câtorva neclarităţi ale textelor de lege din 1714 şi 1742, împărăteasa
Maria Tereza emitea în 1747 o nouă ordonanţă, care hotăra, printre altele, următoarele:
- iobagul să presteze stăpânului său 4 zile pe săptămână cu braţele şi 3 cu vitele;
- jelerii cu sesie să presteze 2 zile pe săptămână, fie cu braţele, fie cu vitele, iar cei
fără sesie să facă o zi pe săptămână cu braţele;
- dacă domnul are înţelegere cu supuşii pentru mai puţină robotă, aşa să rămână,
însă sub nici o formă să-i constrângă la mai mult decât prevede ordonanţa;
- în zilele de sărbătoare şi duminicile, să nu se facă nici o slujbă; dacă sunt
urgenţe, să li se scadă din zilele următoare de lucru;
- supuşii să nu mai fie duşi la slujbă în afara moşiei pe care locuiesc, decât dacă
sunt datori în virtutea urbariilor sau a vechiului obicei;
- supuşilor să nu li se mai impună anumite bucate, ca bere, vin, vinars, caş, unt,
vite, păsări şi alte asemenea, pentru a le plăti cu un anumit preţ, rămânându-i însă
domnului de pământ dreptul crâşmăritului;
- supuşii să nu mai fie siliţi de dregătorii domneşti la slujbe pentru ei şi nici să le
vândă vite sau alte asemenea cu preţ scăzut, sub nici o formă;
- domnii de pământ care fac datorii personale, să şi le plătească;

203
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 18.
204
Ibidem, p. 19.

89
 - iobagii şi jelerii să fie reţinuţi la graniţe şi daţi înapoi dacă nu au scrisoare
(Passuales) de la domnul lor 205.
De altminteri, împărăteasa Maria Tereza, în ceea ce priveşte problematica socială,
prin această ordonanţă şi prin cele care au urmat şi-a propus ca rezolvare a ei intervenţia
statului în relaţiile stăpân - supus prin reglementări urbariale, care să clarifice drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi, dar şi înlăturarea tuturor surselor de abuz. Prin prevederile
amintite mai sus, se introduceau acum distincţii între munca cu vitele şi cea cu braţele,
stabilindu-le la un nivel mai scăzut decât în 1714. Totodată, erau prescrise şi modalităţi
de efectuare a muncii, care să înlăture posibilele surse de abuz, ce puteau aduce mari
nemulţumiri în rândul supuşilor.
În urma acestei ordonanţe, s-a luat şi hotărârea de a se realiza o nouă conscripţie
generală în Transilvania, pentru a inventaria şi evalua sursele fiscale ale acesteia, după
care să fie reformat şi sistemul fiscal. Proiectul a început a fi întocmit încă din 1749, de
către o comisie formată din delegaţi ai Transilvaniei şi funcţionari ai Cancelariei aulice,
iar acţiunea de conscriere a început în primăvara anului următor.
În tabelele conscriptorilor erau trecute câteva date generale privitoare la localitate,
calitatea pământului, produsele de bază, producţia pământului (cereale, fânaţe, vii),
păduri şi păşuni, familia contribuabilă, animale, venituri, restanţe. Totodată, erau
recenzaţi negustorii şi meseriaşii, clasificaţi după câştig – mare, mai mic şi foarte mic. Pe
lângă aceste tabele - bază, au mai fost introduse şi unele tabele suplimentare.
Neavând la dispoziţie datele acestei conscripţii, vom parcurge, în schimb, urbariul
domeniului Făgăraş din anul 1758, întocmit de către Michaël Endez şi Franciscus
Lakatos. Conform acestuia, domeniul se compunea din următoarele sate: Ileni, Râuşor,
Mândra, Şinca, Şercăiţa, Mărgineni, Sebeş, Hârseni, Copăcel, Săsciori, Săvăstreni,
Dejani, Breaza, Netot, Lisa, Pojorta, Voivodenii Mari şi Mici, Ludişor, Voila, Dridif,
Hurez, Beclean şi Galaţi 206.
Mai întâi se descriau Cetatea şi curtea din oraş, apoi pământurile şi păşunile
domeniului, crâşmele, măcelăriile, berăriile, vinărsăriile şi morile de cereale. După
conscrierea locuitorilor din oraş cu numele, pe cartiere şi străzi, se specifica robota

205
Ibidem, p. 19 – 20.
206
Bujor Surdu, Urbariile domeniului Făgăraş, în “RA”, 2, Bucureşti, 1958, p. 237.

90
prestată de iobagi - 2 zile pe săptămână pentru cei cu o sesie şi o zi pentru cei cu jumătate
de sesie; de asemenea şi obligaţiile breslaşilor pielari şi cizmari.
207
Censul orăşenilor se ridica la valoarea de 25 xrs. pentru o sesie întreagă şi 12
½ pentru o jumătate. Revenindu-se la robotă, se făcea specificarea că în unele sate
iobagii prestau 2 zile pe săptămână, iar în altele 4 săptămâni pe an, apoi se arătau
celelalte obligaţii, printre care de mare importanţă era transportul unui număr de
trunchiuri de copac la joagăr.
Conform urbariului, pe domeniul Făgăraş locuiau 757 iobagi (capi de familie), 40
văduve iobăgeşti, 156 fii căsătoriţi, 1.205 fii necăsătoriţi, 50 jeleri (capi de familie), 76 fii
de jeleri; împreună, aceştia deţineau 370 cai, 1.066 boi, 1.076 vaci, 542 juninci, 2.660 oi
şi capre, 1.139 porci şi 312 stupi. Sesii locuite erau 459, iar nelocuite (părăsite) 436. Mori
de cereale erau 13, iar de scărmănat lână 8 208.
La finalul conscrierii erau indicate satele scoase de sub administraţia Fiscului,
aflătoare în proprietate particulară:
1. Poiana Mărului, proprietate a lui Constantin Brâncoveanu;
2. Holbav – văduva contelui Joseph Teleki de Szék;
3. Vad – văduva baronului Joseph Naláczi;
4. Bucium – Joseph Jasinczi, Stephan Naláczi, Gábor Alvinczi;
5. Berivoii Mari – Constantin Brâncoveanu;
6. Recea Mică (Telechi) – văduva contelui Joseph Teleki;
7. Iaşi – Pál Teleki;
8. Luţa – Ladislau Balassi;
9. Sâmbăta de Sus – Constantin Brâncoveanu;
10. Ucea de Jos – văduva lui András Horváth;
11. Arpaşu de Jos – familia Teleki;
12. Arpaşu de Sus – familia Teleki;
13. Streza – Cârţişoara – familia Teleki;
14. Oprea – Cârţişoara – familia Teleki 209.

207
Xrs. = creiţar (a o sută parte dintr-un florin).
208
B. Surdu, Urbariile domeniului Făgăraş, p. 238 – 239.
209
Ibidem, p. 239.

91
 Situaţia făgărăşenilor domeniali se va agrava începând cu anul 1760, moment în
care Curtea din Viena, având nevoie de bani, dădea în arendă Universităţii Săseşti din
Sibiu, pe 99 de ani, întreg domeniul fiscal al Făgăraşului, pentru suma de 200.000 florini,
din care, peste 6 ani, statul înapoia saşilor 60.000 fl. în contul satelor intrate în
componenţa Regimentului I român de graniţă.
În răstimp de aproape 60 de ani, până la 1821, numărul familiilor contribuabile
din Ţara Făgăraşului fluctuează permanent, atât ascendent, cât şi în sens invers, pentru ca
în final să se înregistreze o scădere de sub 5% faţă de anul iniţial:
1767 - 7.703 familii;
1791 - 6.427 familii;
1807 - 7.069 familii;
1808 - 7.096 familii;
1816 - 6.317 familii;
1821 - 7.477 familii 210.
Despre obligaţiile iobagilor faţă de noua stăpânire, urbariile anilor 1766 şi 1767
pentru câteva sate făgărăşene ne oferă unele informaţii interesante. Astfel, din urbariul
anului 1766, pentru satele Şercaia, Grid şi Perşani, reies următoarele aspecte:
- Şercaia: „(...) după dispoziţiunile camerale, fiecare <<Oaspe>> (iobag sas –
n.n.) face cu palmele sau cu 2 vite câte 3 zile pe săptămână, cu 4 vite una şi una cu
palmele (...). Jelerii din Şercaia sunt obligaţi la 2 zile pe săptămână cu palmele sau cu 2
vite de jug, o zi cu vite” 211.
- Grid şi Perşani: „iobagii (...) fac 4 săptămâni pe an, răscumpărând restul cu
taxă. Şi mai fac diferite cărăuşii cu vin, cu lut la Braşov sau var la sticlărie ( la Comăna
de Sus – n.n.), cu trunchiuri la moara de scânduri din Sebeş (...). Cei din Perşani, mai
înainte, întrucât nu aveau nici loc de casă, nici pământuri în câmp, n-au făcut slujbă. De
trei ani încoace, însă, fac câte 2 săptămâni pe an şi mai sunt mânaţi şi la alte slujbe
<<extraordinare>>” 212.

210
Al. Csetri, Şt. Imreh, Stratificarea socială, p. 150.
211
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 78.
212
Ibidem, p. 78 – 79.

92
 Pentru acelaşi an, avem specificate şi obligaţiile ţăranilor din Porumbacu de Jos şi
de Sus, Scorei şi Sărata: „(...) iobagii fac cu palmele 3 zile pe săptămână, [iar] cu 2 sau 4
vite de jug fac 2 zile. Jelerii fac 2 zile pe săptămână cu palmele sau 1 cu vitele. Lucrează
în jurul sticlăriei din Porumbac, cărând lemne sau sunt puşi la orice altă slujbă (...)” 213.
Cam aceeaşi era situaţia, la 1767, şi în satul Cuciulata: „(...) mai înainte iobagii
slujeau 4 zile cu palmele şi 3 cu vitele, acum însă slujesc 3 zile cu palmele şi 2 cu vitele
de jug, după puterea fiecăruia. Jelerii însă, cum nu au pământ în câmp, slujesc numai 1
zi pe săptămână fie cu palmele, fie cu vitele” 214.
O nouă reglementare, care se voia din nou a fi adusă în interesul ţărănimii, a fost
emisă în 23 ianuarie 1767. Prin aceasta, erau delimitate clar intravilanele (sesia internă) şi
extravilanele (pământurile de arătură şi fâneţele). Intravilanul era compus din locul de
casă - cu curte, loc de şură şi grădină -, şi era stabilit la mărimea de o jumătate de jugăr
unguresc 215 (sau 2 mierţe 216), iar sesia externă varia în funcţie de comitate şi de calitatea
pământurilor.
De asemenea, erau stabilite şi obligaţiile ţăranilor, robota fiind fixată la o zi pe
săptămână cu vitele sau două zile cu palmele, iar „ziua de lucru se socoteşte de la
răsăritul soarelui până la apus, incluzând în ea mersul şi venitul, precum şi timpul de
mâncat, de hrana şi adăpatul vitelor (...)” 217. Pentru jelerii cu casă, lucrul era fixat la 18
zile, iar pentru cei fără casă la 12 zile pe an, cu palmele.
Erau statuate şi unele constrângeri ale nobililor, însă ca şi până atunci ele au fost
ignorate cu bună ştiinţă; dintre acestea, cele care ar fi dus la o uşurare reală a sarcinilor
sunt următoarele două:
- în timpul coasei, a secerii sau a altor munci urgente, domnul de pământ putea
dubla zilele de lucru ale iobagilor, însă numai punându-se în contul celorlalte săptămâni;
jelerul nu putea fi obligat la această dublare;
- slujba iobagilor să se distribuie în aşa fel, încât cel puţin un sfert din ea să cadă
în cele 6 luni de iarnă.

213
Ibidem, p. 79.
214
Ibidem.
215
1 jugăr unguresc = 1.200 stânjeni2 = 0,4316 ha.
216
Veche unitate de capacitate pentru cereale, variabilă.
217
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 32.

93
 Prin aceeaşi reglementare erau fixate şi celelalte obligaţii ale iobagilor faţă de
domnii de pământ:
1. O singură cărăuşie lungă pe an, care, însă, să se facă la nu mai mult de două
zile depărtare şi nu în timpul aratului, secerişului, cositului sau culesului viţei-de-vie. Nu
trebuia să fie amânată de pe un an pe altul sau să fie preschimbată în bani sau alte slujbe;
toate cheltuielile legate de cărăuşie trebuiau suportate de domnul de pământ;
2. Avându-se în vedere că li se îngăduia iobagilor să primească gratuit lemne
pentru foc şi pentru clădit, cei cu vite şi sesie întreagă erau obligaţi la transportarea unui
stânjen de lemne pentru domnul de pământ;
3. Toate celelalte munci, în afara robotei, şi cărăuşiile pe care urbariile nu le
stabileau trebuiau să fie socotite în robota săptămânală;
4. Fiecare iobag sau jeler cu casă, era dator domnului de pământ 1 fl., ca cens
anual, jumătate plătibil în ziua de Sf. Gheorghe, iar cealaltă jumătate la Sf. Mihail şi
Gavril; jelerii fără casă erau scutiţi;
5. Daturile (darurile) iobagilor cu sesie întreagă către seniori erau următoarele: 2
pui, 2 claponi 218, 12 ouă, o jumătate (icze !?) de unt topit; celor cu mai puţin de o sesie, li
se scădeau proporţional. În plus, 30 de iobagi cu sesie întreagă trebuiau să dea împreună,
anual, 1 viţel sau 1 fl. 30 cr. ş.a. 219.
O altă reglementare importantă a fost aşa-numita Certa Puncta (Bizonyos
Punctumok), emisă la 12 noiembrie 1769, care trebuia să servească drept norme
provizorii până la o reglementare definitivă; acest provizorat va rămâne, însă, în vigoare
până la desfiinţarea iobăgiei.
Prin Capitolul I al noii reglementări, se adoptau de fapt hotărârile ordonanţei din
1747 (o revenire), ceea ce însemna că robota era stabilită la 4 zile pe săptămână cu
palmele sau 3 cu vitele, cu unele diferenţieri în funcţie de mărimea sesiei. Dacă locul
slujbei era mai departe, la 1-2 zile de drum şi numai dacă erau obligaţi prin învoieli
urbariale, iobagii puteau face slujba 1-2 săptămâni la rând, cu condiţia ca dusul şi venitul
să fie socotite în slujbă. Se socoteau ca slujbe: căratul de poveri, cărăuşiile, vânatul,

218
Cocoş castrat şi îngrăşat.
219
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 33 – 34.

94
pescuitul, poştăşitul (purtatul scrisorilor), săpatul verzei, plivitul, îmblătitul, lucrul la
cânepă, la in, torsul, ţesutul etc. 220.
Crâşmăritul în folosul domnilor de pământ trebuia efectuat de bunăvoie, însă cu
obligaţia ca iobagul să fie scutit de slujbă în timpul acestuia, primind chiar şi o plată;
dacă nu s-ar fi respectat această obligaţie, supusul se putea plânge la Tabla Continuă 221.
În Capitolul al II -lea erau prescrise celelalte obligaţii ţărăneşti – dijma, nona şi
daturile -, hotărându-se ca primele două să nu mai fie date din produse pe alese, ci la
rând. Censul şi prestaţiile rămâneau aceleaşi ca şi până atunci, însă erau socotite ca
abuzuri următoarele: ţinerea sau iernarea în şurile iobagilor a vitelor stăpânilor, plăţile
pentru paza viilor domnilor de pământ, zeciuiala din lucrurile vândute de iobagi sau
jeleri, obligaţia de a măcina la morile stăpânilor ş.a.
Prin capitolul următor, erau statorite şi obligaţiile domnilor de pământ faţă de
supuşi: să le acorde acestora din urmă locuri de casă, pământuri de arătură şi fânaţe, iar
acestea să rămână ereditare; să le dea gratuit lemne de foc şi pentru construit; să sisteze
crâşmăritul propriu în perioada Sf. Mihail – Crăciun; să nu le poată lua bunurile mobile
după placul propriu; comerţul să fie liber pentru supuşi, în afara crâşmăritului, etc.
Capitolul al IV -lea prevedea pedepsele aplicate ţăranilor în cazul în care nu-şi
respectau obligaţiile ce le reveneau, printre care se regăseau următoarele două:
- refuzând să-şi facă slujba, supuşii nu erau pedepsiţi cu bani, ci corporal - 24 bâte
sau lopeţi pentru bărbaţi, 24 bice pentru femei şi câteva zile de închisoare pentru bătrâni
sau bolnavi;
- la încălcarea legii, supusul putea fi judecat după normele ţării şi judecat.
Cu toate aceste statuări, Certa Puncta a avut destule neclarităţi şi nepotriviri, cum
ar fi acela că nici acum nu era stabilită mărimea sesiei care i se cuvenea supusului. „În
ciuda adoptării de obligaţii şi interdicţii noi, ordonanţa, neschimbând nimic în baza
raporturilor existente, le lăsa cursul înainte, le adăuga chiar un spor de legitimare” 222.
Prin urmare, sarcinile iobăgeşti au rămas la fel de grele, după cum demonstrează
şi extrasele conscripţiei anului 1772. Într-un astfel de extras, după ce se spunea că Fiscul

220
Ibidem, p. 50.
221
Tabla Continuă era cel mai înalt for judecătoresc la care puteau apela iobagii.
222
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 53.

95
a răscumpărat mai multe porţiuni de moşii din Voivodenii Mari şi Mici, Ludişor, Hurez şi
Beşimbac, ţinute până atunci în zălog de diferiţi nobili, erau arătate şi slujbele - 3 zile pe
săptămână, fie cu palmele, fie cu vitele. Totuşi, existau şi unele diferenţieri: pe porţiunea
nobilului Alvinczi din Ludişor iobagii, pe lângă taxă, trebuiau să facă 8 săptămâni pe an
robotă pe moşia acestuia din Bogata 223; pe porţiunea din Voivodenii Mari a lui Enyedi, 2
zile pe săptămână; cei din acelaşi sat, dar de pe porţiunea Palffy, semănau de la ei pentru
acesta 6 gălete de secară şi 3 de ovăz, le lucrau şi cărau recolta 224.
Iobagii din Sâmbăta de Sus, aflaţi atunci în stăpânirea lui Nicolae şi Emanoil
Brâncoveanu, îşi aminteau că pe vremea tatălui acestora, principele Constantin
Brâncoveanu, împreună cu iobagii din cele două Berivoaie, făceau slujbe primăvara şi
vara câte trei zile pe săptămână, fie cu vitele, fie cu palmele, iar iarna câte două zile pe
săptămână; din acest motiv, ei cereau să se revină la vechile obiceiuri.
Şi celelalte obligaţii rămâneau cam aceleaşi, aşa cum a fost spre exemplu în cazul
crâşmăritului, pentru care se dădea, la 10 aprilie 1787, un decret special de către
Guberniu. Prin acesta se hotăra că fiecare „colon are dreptul a vinde vinul” (...), „dar
numai pre stradă şi nicidecum n-au voie a ţine crâşmă” 225.
La toate greutăţile de până atunci, în anul 1783 le-au fost adăugate iobagilor şi
îngrădiri cu caracter civil: nu se puteau căsători fără voia stăpânilor, nu puteau purta
arme, modul de a se îmbrăca le era impus de domnii de pământ ş.a. 226.
Reformistul împărat Iosif II s-a aplecat cu atenţie şi asupra rezolvării problemei
esenţiale a societăţii transilvane – cea a raporturilor sociale dintre domnii de pământ şi
ţărănime. Până la el, fuseseră expediate Curţii din Viena o serie de memorii prin care se
227
cerea uşurarea sarcinilor supuşilor, însă fără efect. De pildă, în 1768, generalul Hadik
ataca şerbia, afirmând că aceasta „e originea răului, ea este povara cea mai apăsătoare
228
ce face pentru supus aerul înăbuşitor (...)” . Generalul propunea ca robota să fie

223
În judeţul Mureş.
224
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 79.
225
Caius T. Jiga, Ordine guberniale transilvane şi alte publicaţii româneşti (1766 - 1848), Braşov, 1970, p.
12.
226
T. Dumitrescu, Transilvania, p. 37.
227
Andreas Hadik von Futak (1710 – 1790), general – comandant al Transilvaniei şi preşedintele
Guberniului ardelean în perioada 1764 – 1767.
228
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 106.

96
proporţionată cu averea iobagului şi scoasă de sub arbitrariul stăpânilor. Memoriul a fost
dezbătut în Consiliul de Stat, însă n-a fost aprobat, la fel cum s-a întâmplat şi cu
memoriul înaintat peste scurt timp de preşedintele Guberniului ardelean, generalul
O`Donell 229, la 9 august 1769.
Primele măsuri le-a luat Iosif II în 17 iulie 1783, hotărând în privinţa supuşilor
următoarele: căsătoria liberă a iobagilor, fără consimţământul stăpânului; accesul liber la
învăţarea şi practicarea meşteşugurilor; iobagii să dispună liber de avutul lor; aceştia nu
puteau fi scoşi din sesiile lor, decât cu motivaţie legală; robota şi celelalte obligaţii să fie
prestate conform urbariilor etc. 230.
Împăratul, cunoscând situaţia prin vizitele făcute în Transilvania, după o
îndelungă cumpănire, hotărăşte că trebuia desfiinţată iobăgia, decizia sa fiind legiferată
prin Patenta imperială din 22 august 1785, al cărui text cuprindea următoarele prevederi:
„ 1. Condiţia iobăgească, în sensul obligaţiei perpetue şi legării de glie, pentru
viitor se desfiinţează şi de acum încolo nici numele de iobag în acest sens să nu se mai
întrebuinţeze. În consecinţă, toţi colonii, de orice naţiune sau religie, sunt declaraţi în
persoana lor oameni de <<liberă migraţiune>> (adică de liberă strămutare) (...).
2. Colonul să fie liber a se căsători în voie şi fără consimţământul domnului său
pământesc, a se dedica studiilor şi ştiinţelor, a învăţa arte şi meserii şi a le exercita
oriunde.
3. Nici un colon şi nici fiul, fiica sau alt membru al familiei sale să nu poată fi
silit să slujească, împotriva voinţei sale, la curtea domnului pământesc, ci să rămână la
voia oricăruia dacă vrea să ia asupra sa asemenea slujbe; şi să facă cum îi va plăcea şi
cum se va putea de bună voie tocmi cu domnul pământesc, învoială.
4. Oricare colon poate lucrurile sale mobile şi pe cele câştigate, adică estimarea
cuvenită a pământurilor, fânaţelor, morilor sau viilor, după plac să le vândă, dăruiască,
schimbe, zălogească, să le testeze copiilor săi sau altui consângean, sau să le lase cui va
voi mai bine; în sfârşit, să dispună liber de ele după voia sa, menţinându-se însă dreptul
legal de perpetuitate (de stăpânire veşnică asupra lor) a domnilor pământeşti (...).

229
Karl O’Donell von Tyrconnel (1715 – 1771), general – comandant al Transilvaniei, comisar imperial şi
preşedinte al Guberniului ardelean între anii 1767 – 1770.
230
Vezi D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 156.

97
 5. Spre a asigura pe coloni în ceea ce posedă, nici ei, nici urmaşii lor să nu poată
fi scoşi sau tulburaţi din sesia colonicală sau din orice alte pământuri ale lor fără o
legală şi suficientă cauză şi fără cunoştinţa prealabilă a comitatului respectiv, ci să
rămână totdeauna în pace şi netulburaţi în sesia lor şi nici să nu fie strămutaţi fără voia
lor dintr-un loc sau dintr-un comitat în altul.
6. Cât pentru cele necuprinse în aceste puncte, colonii să se ţină de orânduielile
în vigoare, până când prin introducerea treptată a urbariului va urma o altă
reglementare; şi dacă li s-ar întâmpla vreo supărare, comitatul să fie dator a le rândui
asistenţă fiscală şi a pedepsi nedreptăţile suferite” 231.
Deşi şerbia a fost desfiinţată legal prin acest act, practic nu s-a realizat nimic în
anii următori, totul culminând chiar cu anularea patentei, în anul 1791, când, printr-un
articol de lege, Dieta hotăra următoarele:
- iobagul care dorea să se mute în altă parte, trebuia să aducă altul în locul lui;
- dacă iobagul fugea de la domnul de pământ, era adus înapoi;
- robota se stabilea la 3 zile pe săptămână cu vitele şi a patra zi cu palmele, „fără
232
ca stăpânul să-i dea mâncare lui şi vitelor sale, în schimb bătaie îi dădea cât vroia” ;
mai mult, iobagul era obligat să lucreze numai în zilele fără ploaie, cele ploioase fiindu-i
lăsate lui.
Cum era de aşteptat, anularea patentei lui Iosif II a fost primită cu entuziasm de
către domnii de pământ, care-şi văzuseră poziţiile serios periclitate. „O atare mentalitate
de restaurare a vechilor rânduieli îşi pune puternic amprenta şi asupra proiectului de
reglementare generală a raporturilor urbariale, elaborat de o comisie numită de Dieta
din 1790 - 1791, care porneşte, în mod semnificativ, de la principiul dreptului exclusiv şi
nelimitat al nobilimii asupra pământului, folosinţa acordată producătorului direct
depinzând ca durată şi extindere de bunul plac al stăpânului. (...) declararea drept
ilegale a tuturor schimbărilor adoptate de reformismul terezian şi iosefin în raport cu
reglementarea din 1714, legiferarea pedepselor corporale, dreptul stăpânului de a scoate
oricând ţăranul din lotul său (...), constituie semnele evidente ale unui spirit retrograd
care face doar aparent paradoxul după care neincluderea proiectului pe ordinea de zi a

231
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 172.
232
Tr. Dumitrescu, Transilvania, p. 50.

98
dietelor următoare a fost principala concesie făcută ţăranilor în cele două decenii
următoare anului 1790” 233.
Vechea legislaţie s-a menţinut chiar până în preajma revoluţiei de la 1848 - 1849,
aceasta şi pentru că reformismul austriac n-a avut rezultatele dorite, cauzele eşecului fiind
cel puţin două: nerespectarea legilor de către domnii de pământ şi ambiguitatea ce a
caracterizat aceste legi, care puteau fi interpretate în moduri diferite, majoritatea
conforme cu interesele stăpânilor.
Secolul al XIX-lea, din punct de vedere social, „se deschide în plină stagnare,
dezbateri dietale amânate, operaţii ale deputaţiilor sistematice nediscutate, raporturi
urbariale nereglementate. Problema reglementării, în loc să facă paşi înainte (...), face
paşi înapoi (...)” 234.
Nici nu se punea problema uşurării sarcinilor iobăgeşti, ci mai mult a creşterii lor,
datorită numeroaselor războaie pe care Austria le-a purtat cu Franţa napoleoniană. Pentru
susţinerea acestor războaie, statul austriac a procedat la creşterea continuă a dărilor,
întreţinerea armatelor, rechiziţii forţate, recrutări etc. Toate acestea au condus la sporirea
sarcinilor iobăgeşti, la scăderea resurselor umane apte de lucru şi la reducerea
inventarului agricol. Abia târziu, înspre 1820, problema reglementării urbariale este
reluată, culminând cu aşa-numita Conscripţie Czirákyană din anii 1819 - 1820. După
nenumărate plângeri iobăgeşti faţă de robotele excesive, problema urbarială a fost luată în
discuţie de către Consiliul de stat, care l-a încredinţat pe Anton Cziráky, preşedinte
cameral ungar, ajutat de trei comisari imperiali, să realizeze o conscripţie generală
sistematică.
Situaţia grea a iobăgimii din Ţara Făgăraşului la acest început de secol se observă,
spre exemplu, în cazul Galaţiului, însă ea era asemănătoare şi în celelalte localităţi.
Aşadar, se constata că la anii 1814 - 1815 iobagii din Galaţi ai baronului Apor Péter
plăteau anual o rentă (taxă) în bani între 8 - 16 fl., pe lângă care se mai adăuga obligaţia

233
L. Gyémánt, Mişcarea naţională, p. 157.
234
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 307.

99
la arat, însămânţat şi culesul recoltei de pe circa 13 jugăre; de asemenea, iobagii trebuiau
să cosească şi să strângă fânul de pe fânaţul alodial de 17 care (8,5 jug.) 235.
Pentru anul 1820, în aceeaşi localitate, se constată că existau 9 stăpâni de pământ
cu 70 de familii dependente, acestea din urmă având, împreună, următoarele obligaţii:
6.678 zile pe an robotă cu boii, 5.178 zile pe an robotă cu palmele şi 622 fl. rhenani taxe
pentru răscumpărarea obligaţiilor în muncă şi în natură 236.
În privinţa abuzurilor, conscripţia Czirákyană arăta că acestea erau cam aceleaşi
cu cele constatate în decursul veacului trecut. Iobagii din Viştea de Sus, dependenţi de
baronul Iosif Brukenthal, se plângeau de nenumăratele drumuri lungi pe care trebuiau să
le facă la Sibiu şi la Mediaş pentru vinuri. Nu numai de distanţe erau nemulţumiţi, ci şi de
marile greutăţi pe care le transportau, aceştia ducându-se sau venind cu carele încărcate
„de poveri mari, care la patru vite se suia până la 14 şi 15 găleţi de bucate (vreo 1.300 -
1.400 kg) şi unii dintre noi dacă s-au plâns, în loc să ne ajute, ne-a tras jos şi ne-a dat
câte 20 de lopeţi” 237.
Şi căratul lemnelor a rămas o corvoadă istovitoare şi nemulţumitoare: „(...) nu mai
ştim ce să facem (...), că atâtea lemne cărăm la curtea Sâmbetei de Jos, de căratul
lemnelor mai trece de slujba noastră cea de an. (...) un om într-un an şi de câte 20 de ori
duce lemne şi asta tot din pădurea noastră” 238.
O problemă importantă o constituia şi mâncarea iobagilor pentru drumurile lungi,
deoarece dacă înainte domnul de pământ le oferea merinde, „(...) acum ne mână la Avrig,
la Scorei, la Sebeş câte 6 - 7 zile şi mai multe şi nici dusul, nici venitul nu ni-l ia de bun,
merinde a uitat de tot să ne mai dea, fără cine va avea în traistă ori în pungă, almintrelea
poate flămânzi” 239.
În continuare, iobagii de aici se arătau nemulţumiţi şi în privinţa celorlalte
prestaţii: „(...) facem slujba cea multă despre care nici pomelnic nu-i în urbarium. (...)
Când ne mână la curte la îmblătit atâta ne sileşte cu îmblătitul din cale afară, deşi câte

235
Liviu Botezan, Situaţia rentei în bani din comitatele transilvănene în perioada 1785 - 1820, în “SUBB.
SH”, Fasciculus 2, Cluj, 1970, p. 32.
236
Ibidem, p. 46.
237
Apud D. Prodan, Despre condiţiile în care se făcea robota, în “Studii şi referate privind istoria
României”, Partea I-a, Bucureşti, 1954, p. 851.
238
Ibidem.
239
Ibidem.

100
trei clăi vine pe un îmblătitor şi aşa ne face de-l batem şi muncim de cine lucră la domn
acela a doua zi nici lui, nici la domnul său nu-i bun (...). Vara la coasă, care-i lucru mai
decât toate, nu ne lasă dacă se toceşte coasa s-o batem, fără aşa groasă caută să tăiem
cu ele până nu mai vedem, şi de un om nu taie iarba cum se cade, bătaie ne dă” 240.
Ca o concluzie la aceste abuzuri, iobagii vişteni spuneau: „Cu o vorbă, la
lucrurile cele domneşti alta nu poate vedea omul numai suduiturile şi bătăile cele multe.
(...) Nici nu poate omul alta vedea fără tot bătaie peste bătaie, toate obiceiurile s-au
schimbat (...), aşa ne-a păgubit pe noi curtea mai cu una, mai cu alta, a pus gând se vede
să ne pustiască pe satul nostru întreg” 241.
Cum aminteam, situaţiile acestea abuzive erau regăsite în mai toate localităţile
făgărăşene, indiferent de cine le stăpânea. Spre exemplu, în Comăna de Sus localnicii se
plângeau că de „când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu
băţul în mână şi de se întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai
îndărăpt, îl bătea. Când iobagii făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de
la lucru fără voia domnului, atunci îi puneau jos pe scaun şi le dădeau 10 - 25 de beţe şi
apoi îi puneau iarăşi la lucru” 242.
Cert este că statutul de iobag era acelaşi pentru toţi, fie el român sau sas, aşa după
cum se observă la Şercaia în plângerea din 1817 înaintată de ţărani împăratului Francisc
I: „Domnul arendaş însuşi ne-a bătut pe noi sărmanii rugători şi ne-a târât de păr
trântindu-ne la pământ şi ne-a călcat cu picioarele” 243.
Pe lângă robotă, daturile în natură, deşi puţin numeroase, erau şi ele destul de
împovărătoare, după cum mărturiseau în 1819 iobagii din Sâmbăta de Sus: „Noi la curte
am dat, şi dăm şi acum, la Crăciun, o găină, pentru care mai de mult ni se ierta slujba pe
o săptămână, dară acum nu ni se iartă. Alte nu dăm nimică” 244.
În principiu, aceste daturi se reduceau la o găină şi 10 ouă, de Paşti sau de
Crăciun, însă în unele sate făgărăşene s-a menţinut şi datul vacii grase, cum întâlnim în
1820 la Hârseni: „Noi iobagii cei fiscăleşti (...) dăm şi au dat şi părinţii noştri la fiscum,

240
Ibidem.
241
Ibidem, p. 851 – 852.
242
Ibidem, p. 852.
243
Ibidem.
244
Apud L. Botezan, Daturile iobăgeşti din comitatele Transilvaniei în perioada 1785 - 1820, în “SUBB.
SH”, Fasciculus 1, Cluj - Napoca, 1973, p. 16.

101
după urbariu, adecă vacă grasă, vin sec (?) şi pentru 4 cupe de unt topit şi pentru 2 groşi
de scânduri la moara Sebeşului au dat şi dăm în tot anul bani gata 18 zloţi 245 şi 12 cr., şi
toată gazda şi văduva 1 pui, 10 ouă, care se numeşte găina Crăciunului (...)” 246.
Un fenomen aparte, care ia amploare după anul 1800, este cel al folosirii muncii
salariate, plata fiind mixtă – în bani şi în natură. Creşte acum rolul anumitor categorii –
argatul, birişul –, considerate a fi un personal stabil, „mână de lucru incomparabil mai
stabilă, mai eficientă decât cea servilă” 247.
În privinţa modalităţii de plată a acestora, după anul 1770, marele istoric David
Prodan afirma: „(...) Se angajează obişnuit îmblătitori. E obişnuită salarizarea lor în
natură, cu 1/15 din grâul îmblătit, dar şi cu alte părţi. La producţie mai mare de porumb,
se angajează şi la srunicat. Plăţi la felurite munci de pricepere, ca ridicarea morii,
echipament economic, făcutul cărbunilor, varului, cărămizii, în bani sau în natură.
Ţiganii cărămidari primesc şi ei bani, făină, slănină.
Plătiţi în bani şi în natură, provizii, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte. O
mare tulburare a produs marea inflaţie din timpul războaielor napoleoniene.
Preţurile muncii se reglementează din când în când, dar totdeauna tocmeala
prevalează.
Pe primul plan birişii. O reglementare din 1777, de pildă, prevede pentru
<<marele biriş>> 17 fl. bani, 6 ferdele semănătură de toamnă, 6 de primăvară, 2
ţundre, 2 perechi de cioareci de iarnă, 2 cămăşi de cânepă, 2 ciorapi de câlţi, 2 fl. şi 3
denari pentru căciulă. Cel care nu ştie să cioplească, e deci inapt pentru munci de
tâmplărie, e plătit cu 2 fl. mai puţin. Un ajutor (ucenic de biriş) de vreo 14 ani, primeşte
numai jumătate semănătură şi nici pentru căciulă decât 36 denari.
Un vizitiu la 4 cai primeşte 20 fl. bani. Felurite convenţii individuale pentru
servitori, servitoare. Mai ales acestea se angajează cu felurite articole de îmbrăcăminte,
cămăşi, rochii, brâie, năframe, articole de podoabă.

245
Nume dat florinului austriac.
246
L. Botezan, Daturile iobăgeşti, p. 26.
247
D. Prodan, Problema iobăgiei, p. 68.

102
 (...) De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se poate cita un tabel de preţuri ale
muncii în oraşele Braşov, Sibiu, Cluj, în alte oraşe ale Transilvaniei, în sate, preţurile
muncii cu mâncare şi fără:

Cluj-Sibiu-Braşov Celelalte oraşe Satele ardelene

Cosaş: cu mâncare 30 cr. 34 cr. 30 cr.
fără mâncare 36 cr. 28 cr. 24 cr.
Strângător: cu mâncare 20 cr. 18 cr. 16 cr.
fără mâncare 30 cr. 28 cr. 24 cr.
Secerător bun: cu mâncare 24 cr. 20 cr. 18 cr.
fără mâncare 34 cr. 30 cr. 28 cr.
Legător de snopi: cu mâncare 24 cr. 20 cr. 18 cr.
fără mâncare 34 cr. 30 cr. 28 cr.
Săpător la porumb: cu
mâncare 18 cr. 15 cr. 12 cr.
fără mâncare 28 cr. 25 cr. 22 cr.
Bărbat la vie, păruit, cercuit:
cu mâncare 20 cr. 18 cr. 16 cr.
fără mâncare 30 cr. 28 cr. 24 cr.

Mâncarea socotită, deci, obişnuit 10 creiţari” 248.

Că aceşti salariaţi aveau o situaţie materială mai bună o dovedeşte şi afirmaţia
iobagilor din Calbor, Şercaia, Mândra, Ileni, Hârseni, Berivoi, Drăguş, Voivodeni, Viştea
de Jos, Voila, Galaţi şi alte localităţi, care mergeau la Făgăraş pentru a lucra pământurile
orăşenilor, cu scopul de a-şi întregi veniturile băneşti: „(...) cu lucrul mâinilor mergând
acolo ... cu aceasta bine ne hăznuim (folosim)” 249.
Totuşi, până spre anul 1848 situaţia iobagilor din Ţara Făgăraşului nu se schimbă
mai deloc, plângerile faţă de abuzurile domnilor de pământ, a fiscului sau a altor
proprietari sau substituţi, necontenind. Spre exemplu, iobagii din Poiana Mărului, la
1835, după ce cereau odăjdii şi cărţi bisericeşti pe seama bisericii lor, nu uitau să se
plângă de faptul că „în loc ca omul cu 2 boi să facă 12 zile (robotă – n.n.), pârcălabul le
cere trei mai mult (...)” 250.

248
Ibidem, p. 75 – 76.
249
Apud L. Botezan, Aspecte ale vânzării forţei de muncă de către iobagii transilvăneni la începutul
veacului al XIX -lea, oglindite în conscripţia czirakyană (I), în “AMN”, XVI, Cluj-Napoca, 1979, p. 348.
250
Nicolae Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din Archivele Companiei de comerţ oriental din Braşov,
Vălenii de Munte, 1932, p. 238.

103
 În jurul anului 1840, de nenumăratele abuzuri se plângeau, punctual, şi iobagii din
Sâmbăta de Sus:
„1. Pentru <<un pământu în hotaru din jos, la şanţu de obşte al nostru ce îl
vindem până acum şi ce să capătă de pe dândul ne căbăveamu (uşuram ?- n.n.) de câte
un necaz din cele ce ne vin asupră pururea; acum l-au luat cu sila (domnul de pământ –
n.n.)>>.
(…) <<3-lea. Căli mai lungi pre la Sibii şi Braşov şi pre aicea în anii trecuţi, la
alţi arendaşi făceam câte o cale sau şi 2, acum câte 3 şi 4 căle... şi ne încarcă povara
foarte mare, cât abia sosim prin câtă silă.
4-lea. ... Ne face de mai ducem şi cu spatele până plinim cât v[re]a dânsul lemne.
5-lea. La dijmă încă ne păgubeşte, că nu-ş ia precum să cuvine, ci pre domniia lui
îl vedem ca cum ar avea voe de oare unde să aleagă znopi şi altele, şi cei de deasupra şi
dedesuptu nu-i ia; numai de la mijlocu clăi[i] ce i să pare... .De[s]leagă znopu şi [i]a
jumătate şi cel remas să resipeşte.
6-lea. Şumele ni le-au înmulţit (...)” 251.
Aceiaşi iobagi se plângeau către biserica din Şcheii Braşovului, la 9 iunie 1840, şi
în privinţa datului oilor: „Noi care mai jos ne vom iscăli ne plângem la stăpânitori[i]
noştri ai sf[i]nt[e]i biserici greceşti din Braşov, precum au avut la alţi arândaş[i] mai di
de mult pentru o[i]erit c-am avut un potor de oae care au trăit pe earnă în Ţara-
Rumânească şi, de ar fi fost cât de multe oi, dacă dam un miel, bani nu dam. Dar acum
dumnealui ne ia [de] oae doi cre[i]ţar[i], dar acum ne numără zili (?) şi ne pune şi
sterpili în număr şi tot [pe] capu de ea doi cre[i]ţar[i] şi din 50 de oi cu m[i]ei ne ia 3
miei. Şi mai avem doazăci de oi fătate şi am vândut m[i]ei în Ţara-Rumânească, de am
plătit datoriea care au făcut acolo pes[te] earnă, şi ni le pune şi pe acelea în număr la
altele cu m[i]ei care-s de faţă acum şi ne ea doi cre[i]ţar[i]. Şi, vinin[d] oili acum la
hotaru[l] nostru, nu le-am putut aduce, că s-au mai prăpădit şi am rămas dator[i], şi
dumnealui au mânat oameni de ni le-au numărat şi acolo şi ne sileşte să plătim. Dar

251
Ibidem, p. 238 – 239.

104
acum ne rugăm la stăpânitori[i] noştri din Braşov ai sfinti[i] biserici să ne ea sama a-i
porunci ca să ne lase pe rânduiala care am avut până acum [cu] domnul arândaş.” 252.
În anii 1846 - 1847 s-a introdus un nou urbariu, prin care s-a fixat mărimea
sesiilor iobăgeşti, însă situaţia nu s-a schimbat cu nimic nici de data aceasta, motivul fiind
cel dintotdeauna – legea n-a fost respectată. „Acest urbariu a hotărât în principiu
mărimea sesiei la teren intravilan între 400 - 1.200 stânjeni, iar a celei de extravilan
proporţional cu întinderea hotarului fiecărei comune” 253.
În privinţa mărimii sesiilor iobăgeşti din zona Ţării Făgăraşului, istoricul Ştefan
Meteş spunea: „Din informaţiile culese (în 1892) de la nişte ţărani bătrâni care făcuseră
iobăgie înainte de 1848, cunoaştem întinderea unei moşii iobăgeşti (...). De ex.: în
Comana de jos o moşie mare era aproximativ de 100 gălete (=50 jugăre), iar cea mai
mică de 10 gălete (=5 jug.); în Comana de sus de 10 – 15 - 20 jugăre arătură şi fânaţe;
în Veneţia de sus, iobagii, care făceau 3 zile de lucru săptămânal, aveau o moşie de 2 5-
40 gălete, iar cei cu două zile, până la 20 gălete semănătură şi fâneţe. Iobagii din Părău,
care lucrau 4 zile, aveau cca. 30 jugăre de 60 - 70 gălete arătură şi fâneţe, cei cu 3 zile
c[irca] 20 - 25 jugăre, iar cei cu 2 zile până la 20 jugăre etc.” 254.
Dintre celelalte prevederi ale acestui urbariu mai amintim:
- jumătate din păşuni aparţin domnilor de pământ, iar din cealaltă jumătate iobagii
puteau să primească 5 - 15 jugăre după o sesie întreagă;
- robota iobagilor se stabilea la 2 zile pe săptămână cu palmele sau una cu 4 boi;
totuşi, iobagii îşi puteau răscumpăra robota anuală prin bani;
- alte îndatoriri – plata rentei în natură, zeciuiala pentru biserică, nona pentru
stăpân, impozitele faţă de stat şi de comitat, diverse cheltuieli şi munci obşteşti 255.
În anul 1848, când s-a luat în discuţie legea agrară, ţărănimea dependentă era
cuprinsă în trei categorii: iobagi, jeleri şi slugile de curte sau servitorii. Sesiile iobăgeşti –
locuite sau pustii –, se compuneau din locurile de casă şi grădini, în sat, şi din pământ
arător, fâneţe, păduri, păşuni, vii, ape şi terenuri necultivate, în hotarul satului. Dintre

252
Ibidem, p. 243.
253
Iosif Kovács, Desfiinţarea relaţiilor feudale în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1973, p. 11.
254
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. LXV.
255
I. Kovács, Desfiinţarea relaţiilor feudale, p. 11.

105
acestea din urmă, pădurile şi păşunile erau unele exclusiv domneşti, altele iobăgeşti, dar
şi comune, folosite împreună de domni şi iobagi.
În afara folosirii sesiilor iobăgeşti, în schimbul obligaţiilor amintite, iobagii mai
practicau, individual sau în comun, crâşmăritul, măcelăritul, morăritul, boltăritul (ţinerea
de prăvălii), vânatul, pescuitul ş.a.. Aducătoare de venit, domnii de pământ au cedat
exercitarea lor iobagilor în schimbul banilor.
Jelerii (inquilinii), în principiu, primeau numai loc de casă, casă şi grădină.
Motivele pentru care stăpânii acordau pământ jelerilor au fost: „întinderea prea mare a
proprietăţii şi imposibilitatea de a o lucra cu iobagii lor; dorinţa de a-şi spori veniturile,
care creşteau în raport cu numărul iobagilor aşezaţi pe moşie şi pentru a înlocui pe
iobagii care au părăsit sesiile lor” 256.
Servitorii sau slugile de curte (sluji, famuli conventionali, servitori prin învoială),
cum aminteam, erau angajaţi pe timp determinat, cu plată în bani, îmbrăcăminte sau în
natură, casă de locuit şi puţin pământ în folosinţă, după caz.
Aceasta era situaţia ţărănimii dependente la anul 1848, an în care, la 6/18 iunie, a
fost adoptată legea desfiinţării iobăgiei, însă aplicată numai după revoluţia de la 1848 -
1849. Prin legea aceasta se hotăra ştergerea iobăgiei şi împroprietărirea individuală a
iobagilor, pe lângă care li se mai acordau, în comun, păşuni, păduri, locuri pentru şcoală
şi pentru biserică. În acelaşi sens, jelerii (zilerii) primeau şi ei loc de casă şi grădină, ceva
pământ şi dreptul la păşunat.
Legea a nemulţumit, însă, majoritatea nobililor, care au căutat să tergiverseze cât
mai mult posibil punerea ei în aplicare. „Când n-au mai putut tergiversa, au cerut
aproape în toată Transilvania ca foştii iobagi să-şi facă robotele restante, iar acolo unde
nu erau, scorneau robote mai vechi” 257.
Despre modul în care a fost receptată desfiinţarea iobăgiei, dintr-o însemnare
contemporană aflăm că în acea zi (18 iunie) au răsunat clopotele toată ziua şi toată
noaptea, în întreaga Transilvanie, însă „bucurie a fost, dar n-a fost entuziasm, deoarece

256
Liviu Patachi, Situaţia agrară a ţărănimii dependente din Transilvania în 1848, în “SAI”, IV, Bucureşti,
1962, p. 112.
257
Gelu Neamţu, Faţa necunoscută a revoluţiei române de la 1848 - 1849 din Transilvania, Ed. Argonaut,
Cluj - Napoca, 2004, p. 135.

106
aproape peste tot ţăranii îşi aminteau de pământurile, păşunile sau pădurile care le-au
fost răpite prin diverse metode (…)”258.
Totuşi, în Ţara Făgăraşului se pare că această lege a condus la o situaţie
entuziasmantă, aşa cum amintea „preotul” din Făgăraş: „Să se ştie precum la anul 1848,
la Duminica Mare sau la Duminica Tuturor Sfinţilor, am scăpat de supt frigul cel greu al
iobăgiei, adecă am scăpat, am fost slobozi, n-am mai fost iobagi” 259.
Ulterior adoptării legii, foştii iobagi n-au mai lucrat pentru foştii domni de
pământ, motiv care a condus la scăderea producţiei agricole. Oarecum alarmată de
situaţie, Curtea vieneză adopta Ordonanţa nr. 564 din 27 noiembrie 1849, prin care, după
ce se dădeau asigurări că robota a fost ştearsă pentru totdeauna, li se cerea foştilor iobagi
ca, după ce lucrau în gospodăriile proprii, să nu se oprească, ci „ajutând acelora care vă
îmbie cu lucru de plată”, să mai câştige „un bănişor” pentru ei şi copiii lor 260.
Următoarele legi şi decrete imperiale au păstrat, însă, anumite ambiguităţi,
începând cu decretul de la sfârşitul anului 1851, care stabilea foştilor proprietari „o
potrivită despăgubire”. Prin acest decret, „în timp ce iobagilor li se puneau tot felul de
piedeci pentru a intra în posesia drepturilor lor, guvernul s-a arătat foarte zelos să
acorde despăgubirile cerute de foştii proprietari, care, deşi se arătau refractari aplicării
legii pentru desfiinţarea iobăgiei, cereau totuşi cu insistenţă aplicarea ei cu privire la
despăgubiri, făcându-şi din aceasta o nouă sursă de venituri” 261.
Totuşi, cele mai importante legi care au consfinţit desfiinţarea iobăgiei, au fost
Patentele imperiale din anii 1853 şi 1854, care transformau vechea proprietate în
proprietate privată pentru toţi, indiferent de categoria socială de care aparţineau. Ca
urmare, până în anul 1861, au fost trecute în proprietate 173.783 „sesii iobagiale”, care
au însemnat 1.615.781 jugăre din suprafaţa totală de 4.680.000 jugăre pământ cultivabil.
Singurul inconvenient rămânea fărâmiţarea pământurilor – prin căsătorii, moşteniri etc. –,
astfel că puţine familii mai puteau avea o sesie întreagă (9,20 jug.). În Ţara Făgăraşului,
în timpul recensământului din 1857, în 61 de localităţi ale districtului istoric, pentru care

258
Ibidem, p. 139.
259
Apud Iosif Kovács, Desfiinţarea relaţiilor feudale, p. 21.
260
Tr. Dumitrescu, Transilvania, p. 79 – 80.
261
Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania, p. 73.

107
avem date, existau 10.076 proprietari de pământ, iar în alte 24, aparţinătoare atunci sau
mai târziu de comitat, alţi 4.977 proprietari.
În urma numeroaselor neclarităţi şi ambiguităţi ale patentelor imperiale, în anul
1865, când districtul (comitatul) Făgăraş a fost extins teritorial – administrativ, din punct
de vedere juridic era constatată aici următoarea situaţie:
- în 74 de localităţi reglementarea păşunilor şi a pădurilor era în curs;
- în 3 localităţi reglementările ajunseseră în instanţă;
- într-o singură localitate s-au făcut reglementări de altă natură;
- în 22 de localităţi nu s-a făcut nici o reglementare 262.
Toate acestea urmau a fi rezolvate în perioada de după 1865, însă numai după
nenumărate amânări, procese ş.a.
Meşteşugarii orăşeneşti.
Deşi părea că statutul social al acestora era mai bun, practic şi ei aveau o serie de
obligaţii, care numai uşoare nu erau. Cel puţin pentru o mare parte a secolului al XVIII -
lea, aceste obligaţii, moştenite din perioada anterioară, a principilor, rămâneau identice.
În lipsa documentelor referitoare la alte bresle făgărăşene, ne vom baza pe cele ale breslei
tăbăcarilor –cea mai numeroasă –, ale cărei obligaţii considerăm că erau, în cea mai mare
parte, aceleaşi şi pentru celelalte asociaţii profesionale.
În primul rând, pe lângă taxa (renta) plătită către stat, erau cheltuielile obligatorii
faţă de Cetate şi pentru întreţinerea din forţele băneşti proprii a breslelor. Cel puţin pentru
tăbăcari, se observă obligaţia de a întreţine şi a repara Valea Tăbacilor, care curgea prin
oraş. O astfel de cheltuială, o întâlnim la 26 octombrie 1810, ea însemnând următoarele
costuri:
„pe lemne s-au dat Rfl. 13 xr.12
la bărdaş pentru lucru 9
pe mlânjet (!?) 6
pe căratul mlânjetului 4 xr.12
pe piroane 2
cu lucrătorii, pe rachiu 3 xr.12

262
I. Kovács, Desfiinţarea relaţiilor feudale, p. 112.

108
 pentru ascuţitul piroanelor xr.24
detto iarăşi xr.12
pe doao scânduri xr.48
pe doao bârne xr.48
3 lutunoi, câte 2 du[t]ce xr.36
-----------------------------------------------------
Suma (...) Rfl.41 xr.48 (…)” 263.
O altă obligaţie, care-i apăsa pe meşteşugari încă de pe vremea principilor, a fost
obligaţia la poştărit. Aceştia, ca şi locuitorii satelor, erau siliţi să dea gratuit celor aflaţi în
serviciul conducătorilor, ca şi însoţitorilor lor, adăpost, hrană, nutreţ pentru vite, căruţe,
cai şi chiar boi spre ajutor. Chiar dacă Ţara Făgăraşului fusese declarată „liber
baronatus”, de aici decurgând şi scutirea de poştărit, nu s-a ţinut mai niciodată seama de
acest favor.
Sarcina aceasta a devenit mai grea odată cu mutarea, de către guvernatorul G.
264
Bánffy , la 1790, a sediului guvernului ardelean de la Sibiu la Cluj, unde
corespondenţa autorităţilor făgărăşene se putea duce mai anevoios. Din acest moment,
poştăritul devine obligatoriu, în special pentru tăbăcari.
O primă mărturie în privinţa obligativităţii poştăritului pentru tăbăcari o întâlnim
în anul 1816, când 12 meşteşugari înaintau o plângere (reclamaţie) către Căpitanul
265
suprem şi Oficiolatul Făgăraşului, „ca să apere pe meşteşugari şi pe alţi orăşeni de
abuzurile conducerii oraşului, care îi obligă la poştărit, deşi orăşenii, afară de iobagi şi
de zileri, au fost scutiţi prin scrisorile privilegiale din trecut. Dacă meşterii ţin câte un
cal, asta o fac pentru ca să-şi poată purta meseria mai bine. Acuma conducerea oraşului
îi obligă pe unii (...) ca să dea cai de poştă şi cară, pe când pe alţii nu-i atinge (...)” 266.
Plângerea aceasta ajungea, la 8 mai 1816, în mâna vice-judelui Szabó János, cel
care urma să facă o anchetă printre conducătorii oraşului, pentru rezolvarea pricinii.
Întrebându-i pe aceştia de când au fost obligaţi şi cetăţenii (oameni liberi – n.n.) la

263
Valeriu Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului (breslei) tăbăcarilor români din Făgăraş. 1643 -
1943. Cercetări şi documente, mss., Făgăraş, 1956, p. 161.
264
György Bánffy (1746 – 1822), guvernator al Transilvaniei între anii 1787 – 1822.
265
Instituţie oficială a comitatelor.
266
V. Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului, p. 207.

109
această sarcină, ei răspundeau că numai „lipsa mare şi nevoia i-a adus ca să constrângă
şi pe cetăţeni la poştărit, dar că de când se practică asta, n-ar putea-o hotărî” 267.
După anchetă, Oficiolatul impunea conducerii oraşului să nu mai pretindă
reclamanţilor cai şi care pentru transport, însă cu amendamentul ca, în caz de nevoinţă
urgentă, să dea câte 1 florin de fiecare, aşa cum aflăm dintr-un alt act, din anul 1818,
când se strânseseră 23 de florini pentru ca tăbăcarii „să nu meargă în poştărie” 268.
Această situaţie n-a durat prea mult, deoarece, trecându-se peste hotărârea de mai
sus, în februarie 1821 erau din nou obligaţi la poştărit. De aici încolo, au urmat câţiva ani
de memorii şi plângeri, de hotărâri care mai de care mai ambigue, fără ca situaţia
meşteşugarilor să fie rezolvată. Totuşi, se pare că în anul 1824 situaţia fusese soluţionată,
în documentele breslei nemaifiind consemnate decât sumele plătite în contul acestei
sarcini.
Toate aceste obligaţii ale meşterilor făgărăşeni erau consecinţa faptului că încă de
la început, ca statut social, fuseseră socotiţi drept iobagi ai Cetăţii, căreia îi erau datori cu
produse specifice meşteşugului. Încă de la început, până după mijlocul secolului al XVIII
-lea, aceste obligaţii erau relativ uşoare faţă de împovărătoarele sarcini iobăgeşti. Situaţia
s-a înăsprit odată cu debutul stăpânirii Universităţii săseşti, care „îi leagă pe viitorii
ucenici la tăbăcărit, în autorizaţiile ce le eliberează, ca să-şi îndeplinească, când vor fi
ajuns la majorat, absolut toate obligaţiile iobăgeşti decurgând din urbarii, în orice caz şi
totdeauna” 269.
Către sfârşitul veacului al XVIII -lea, printre tăbăcari sunt întâlniţi şi membri cu
statutul de boieri sau nemeşi, însă şi ei lucrau pieile pentru a-şi achita îndatoririle faţă de
curte ca şi iobagii, în documente neapărând informaţii despre „vreo împotrivire a vreunui
tăbăcar la această obligaţie” 270. Dintre tăbăcarii cu statut privilegiat, este pomenit Ioan
Fogoroşi, notar al breslei între anii 1798 - 1815, care era şi dascăl la biserica şi şcoala
ortodoxe din oraş. În câteva documente referitoare la un proces cu biserica reformată de
aici, acesta se semna „Nobilis Ioannes Fogarasi, disunit(orum) ludi magister”, având şi

267
Ibidem.
268
Ibidem, p. 394 (Anexa 66).
269
Ibidem, p. 197 – 198.
270
Ibidem, p. 198.

110
 271
sigiliu propriu, pe care se observa un braţ „ţinând în mână o ramură de brad” . Cu
certitudine, acest Fogoroşi îşi obţinuse nobilitatea pentru merite militare, cum dealtfel
este şi cazul altor doi boieri tăbăcari: Axente Comănar, care la 1799 îşi aplica sigiliul cu
272
însemnele proprii – „un buzdugan, o ghiulea mare şi alte globurele mai mici” -, şi
Ştefan Şoneriu alias Poap, pe al cărui sigiliu se observa, la 1 aprilie 1803, „un călăreţ, cu
paloşul ridicat în sus” 273.
Cu timpul, sub stăpânirea austriacă tăbăcarilor nu li s-a mai cerut să prelucreze
piei, ci au fost supuşi nenumăratelor impozite oficiale, datorită cunoscutei lipse perpetue
de bani a habsburgilor. Aceste impozite şi prestaţii, repartizate global pe breaslă, erau
cerute de la toţi, deci inclusiv de la membrii privilegiaţi.
Că meşteşugarii, în marea lor majoritate, nu aveau o situaţie materială bună, stă
dovadă un document de la sfârşitul anului 1812, prin care breasla tăbăcarilor se adresa
conducerii districtului, afirmând că ei, în afară de meşteşugul lor, n-au nici un alt venit:
„Chiar şi acest venit e foarte slab, pe de o parte fiindcă banii s-au devalorizat, de alta
pentru că în acelaşi timp, când vitele mari sunt ieftine, oile şi caprele s-au scumpit, aşa
că tăbăcarii nu pot vinde ieftin mărfurile pregătite de ei. Pentru traiul lor ei sunt siliţi să
cumpere bucatele de la piaţă şi, neavând bani, sunt siliţi să-i ia împrumut, cu dobânzi
mari. Alţi orăşeni sunt mai favorizaţi, fiindcă au pământ, din care îşi pot scoate pâinea,
care astfel nu-i costă nimic. În acelaşi timp, tăbăcarii n-au fost învredniciţi să capete nici
măcar parcele din aşa-zisa Grădina Inului, pe când la toţi ceilalţi cetăţeni din oraş li s-
274
au dat . Se roagă, de aceea, comunitatea ţehiului tăbăcarilor, ca Oficiolatul să-i
uşureze încâtva de la contribuţiile împovărătoare (...), fiind ei foarte săraci (...).

271
Ibidem.
272
Ibidem.
273
Ibidem.
274
În anul 1805 se repartizaseră loturi în această zonă a oraşului – Grădina Inului (actuala str. Inului): “Se
pare că nu toţi tăbăcarii să fi fost împroprietăriţi cu acea ocazie, dar dintre numele cunoscute (…), numai
din însăşi strada Tăbăcarilor am numărat 32 de meşteri tăbăcari, împroprietăriţi, care cu ½ sesiune, cei
mai mulţi cu ¼, iar alţii cu şi mai puţin, care după cum aveau de mare curtea pe care locuia. Pe lângă ei,
se mai găsesc 5 tăbăcari împroprietăriţi, locuitori în str. Căciularilor (numită şi a Chivărarilor, ori a
Braşovului, iar în era românească str. Brâncoveanu)” (V. Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului, p.
204).

111
 În răspunsul său de la 1 dech. 1812, Oficiolatul nu discută mult, ci aminteşte că
contribuţia (...) fiind aşezată pe baza unei ordonanţe mai înalte, Oficiolatul nu are putere
să scoată pe niminea de sub obligaţiune” 275.
Reacţii şi manifestări.
Starea aceasta extrem de grea, mai ales a iobăgimii – plină de nedreptăţi, supusă
nenumăratelor exploatări, deposedărilor de pământ, de drepturi şi libertăţi, ca şi bunul
plac al domnilor de pământ –, a condus inevitabil la anumite reacţii şi manifestări ale
asupriţilor, care au constat în necontenitele plângeri, rămase fără urmări pozitive, dar şi în
fugă, emigrări şi chiar ridicări la luptă.
Încă de la începuturile stăpânirii austriece apar aceste reacţii, recunoscute de
însăşi forurile conducătoare ale Transilvaniei. În decembrie 1694, Dieta ardeleană,
întrunită la Târgu - Mureş, părea să fie îngrijorată de faptul că din cauza situaţiei grele o
treime din populaţia Ţării Făgăraşului trecuse munţii în Ţara Românească 276.
Însă nu numai cauzele sociale au contribuit la această emigrare masivă, ci şi cele
de ordin religios, datorate dorinţei habsburgilor ca românii ortodocşi să treacă la
uniatism. Pe lângă acestea, „prilej pentru a-şi părăsi satele sunt şi tranzacţiile de moşii.
Astfel, în 18 iunie 1707, într-o scrisoare adresată Braşovului, Constantin Brâncoveanu
arată că a cumpărat satul Poiana Mărului <<de la Nalaţi Andreas cu fraţii lui şi de la
Sechil Adam cu fraţii lui... cu iobagi cu tot>>, arătând însă că judele satului a dat pe
unii iobagi ca fugari în ţară (...)” 277.
Conscripţia anului 1713, oferă un tablou elocvent asupra fenomenului emigraţiei
românilor făgărăşeni peste munţi, indiferent de cauzele care au condus la acesta. Dintre
cele 63 de localităţi ale domeniului Făgăraşului, numai în relativ puţine nu apar iobagi
fugiţi (Arpaşu de Sus, Beclean, cele două Berivoaie, Corbi, Cuciulata, Făgăraş, Hurez,
Luţa, Mândra, Perşani, Porumbacu de Sus, Scorei, Săvăstreni, Şercaia, Telechi - Recea,
Veneţia de Sus, Viştea de Jos, Voila şi Voivodenii Mici), în celelalte figurând de la o
persoană până la 83: câte unul (Comăna de Sus, Ludişor, Lupşa), 2 (Beşimbac, Comăna

275
V. Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului, p. 204.
276
Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania între secolele XIII - XX, Ed. a II -a, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 89; vezi şi Milton G. Lehrer, Ardealul – pământ românesc: Problema
Ardealului văzută de un american, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 382.
277
Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848, Ed. Thausib, Sibiu, 1997, p. 281 – 282.

112
de Jos, Drăguş, Grid, Părău, Porumbacu de Jos), 3 (Iaşi, Ucea de Sus, Voivodenii Mari),
4 (Arpaşu de Jos), 5 (Breaza, Dridif, Lisa, Ohaba, Râuşor, Săsciori), 6 (Holbav, Ileni,
Sebeş), 7 (Sâmbăta de Jos, Streza - Cârţişoara, Veneţia de Jos), 8 (Pojorta), 9 (Viştea de
Sus), 10 (Copăcel, Şinca), 12 (Toderiţa), 13 (Dejani, Netot, Sâmbăta de Sus), 14 (Vaida -
Recea), 15 (Poiana Mărului), 18 (Oprea - Cârţişoara), 19 (Hârseni), 20 (Şercăiţa), 23
(Bucium), 30 (Sărata, Vad), 35 (Ucea de Jos), 83 (Mărgineni); un total de 472 iobagi
fugiţi în acel an, dar şi cu zece ani mai înainte 278.
Fuga sau emigrarea n-au fost caracteristice numai iobagilor, ci şi boierilor, care,
cum aminteam, n-aveau nici ei o situaţie materială prea bună. Observăm acest fenomen
mai ales în cuprinsul conscripţiei anilor 1721 - 1722, în ale cărei rubrici au fost trecute şi
sesiunile pustii sau părăsite ale acestora. Situaţia cumulată rezultată era următoarea:
Arpaşu de Jos - 8 ¾ sesiuni boiereşti pustii, Arpaşu de Sus - 10 ½, Beclean - 15, Berivoii
Mari - 17, Berivoii Mici – 18, Breaza - 30, Bucium - 36, Streza - Cârţişoara - 10, Comăna
de Jos - 30, Comăna de Sus - 6, Copăcel - 10, Cuciulata - 18, Dejani - 21, Drăguş - 17,
Hârseni - 12, Hurez - 19 ½, Iaşi - 21, Ileni - 16, Lisa - 27, Luţa - 5, Mândra - 8, Netot -
21, Părău - 15, Pojorta - 7, Porumbacu de Jos - 9 ¾, Râuşor - 2, Vaida - Recea - 25,
Sâmbăta de Sus - 26, Sărata - 19, Săsciori - 25, Scorei - 9 ¾, Sebeş - 20, Săvăstreni - 24,
Şercăiţa - 14, Toderiţa - 14, Ucea de Jos - 19, Ucea de Sus - 14, Vad - 46, Veneţia de Sus
- 5, Viştea de Jos - 16, Viştea de Sus - 34, Voivodenii Mari - 26. Pentru celelalte localităţi
nu apar înscrise sesiuni pustii, în cazul câtorva motivul fiind lipsa acestei categorii (a
boierilor) – Oprea - Cârţişoara, Corbi, Holbav, Lupşa, Perşani, Poiana Mărului, Telechi -
Recea, Sâmbăta de Jos, Şercaia şi Făgăraş (Anexa IX).
Suprapunerea din ce în ce mai apăsătoare a fiscalităţii statului austriac peste
nemiloasa exploatare a domnilor de pământ, a agravat condiţia socială a iobagilor,
determinându-i pe aceştia să afirme în 1726 că sunt gata să plece cu toţii din sat: „Dacă
ar fi în Ţara Românească aşa cum a fost pe vremea voievodului Constantin
(Brâncoveanu), puţini oameni ar fi rămas până acum în satul nostru” 279.
Cauzele fugii şi emigrării făgărăşenilor au apărut şi în timpul anchetei oficiale din
iulie 1726, pentru cele 33 de sate, anchetă care a cuprins şi întrebările: Câţi oameni au

278
Şt. Meteş, Situaţia economic, p. VI – VII.
279
Apud Şt. Meteş, Emigrări româneşti, p. 96.

113
pribegit din sat şi cine sunt aceia ?; De ce au pribegit şi de ce se pustieşte şi sărăceşte
satul ? Din răspunsurile localnicilor la chestionarul anchetatorilor, aflăm următoarele
informaţii:
- Arpaşu de Jos: erau fugite 3 familii boiereşti, cauzele fiind „multele poveri,
porţia, poştăşitul şi alte mizerii”; „Şi dintre iobagi vreo trei s-au pregătit să plece, dar s-
a vestit că domnul îi va aduce înapoi, şi noi mărturisim drept, dacă am fi auzit că undeva
e o situaţie mai bună, am fi pribegit cu toţii din sat (...)” 280;
- Arpaşu de Sus: „Din satul nostru de vreo 6 - 7 ani aceşti oameni au pribegit,
cari şi acum sunt acolo: Stanciu Pădure, Comşa Pădure şi Bucur Pădure (...)” 281;
- Berivoii Mari: „Din satul nostru s-au pustiit din cauza multor mizerii şi anume:
Micloş Gheorghe, Stanciul Gheorghe, Coman Gagaleţ, Dumitraş Gagaleţ, Man Eftimie şi
Stan Eftimie şi Iuon Tehene, cari au pribegit după ciuma din urmă (...)” 282;
- Berivoii Mici: „Din satul nostru, din cauza nespuselor mizerii, au pribegit” 19
familii 283;
- Beşimbac: „Numai alaltăieri au fugit din satul nostru 2 gazde: Popa Iuon şi
Popa Ioachim; înainte de asta cu vreo 7 - 8 ani, au pribegit următorii: Stoica Bivol,
Radul Purle, Iuon Purle, Iuon Purtoş, Bucur Netoţian şi Iuon Netoţian, nemaiputând
suferi porţiile mari, poştăşitul, slujbele şi alte poveri (...)” 284;
- Breaza: „pentru multele şi marile mizerii au pribegit de vreo 5 - 6 ani 17
familii” 285;
- Corbi: „În prezent din satul nostru n-a fugit nici o gazdă, fără înainte cu vreo 10
- 12 ani au plecat, din cauza apăsării porţiei, 3 oameni: Helmats Bolde, Hango Stanimir
şi Oprea Somordon, pentru că în timpul scris mai sus era aşa de grea porţia, că soldaţii
nemţi pe unii din satul nostru îi lega ghem şi aşa îi durigau (chinuiau – n.n.) şi-i
năcăjeau, încât s-au speriat aşa de tare că puţini oameni au rămas în sat care nu ar fi
plecat; şi oamenii numiţi mai sus atunci au plecat şi acum sunt acolo” 286;

280
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 279 – 280.
281
Ibidem, p. 285.
282
Ibidem, p. 289.
283
Ibidem, p. 290.
284
Ibidem, p. 292.
285
Ibidem, p. 294.
286
Ibidem, p. 297.

114
 - Dejani: „de vreo 5 - 6 ani au pribegit din satul nostru (...) fiindcă n-au putut
suferi mai departe multele mizerii” 19 localnici 287;
- Drăguş: „au pribegit trei gazde şi anume: Oprea Stanimir, Man Stanimir şi
Lazar Purentsa, nemaiputând îndura multe mizerii din sat care s-au înmulţit (...)” 288;
- Iaşi: „de vreo 6 - 7 ani încoace au pribegit 16 familii” de iobagi „şi un boer cu
numele Petraşc, nemaiputând suferi marile mizerii şi purtarea poverilor peste măsură
(...)” 289;
- Lisa: „Din satul nostru de vreo 5 - 6 ani s-au pustiit şi au pribegit din cauza
multor mizerii 12 familii (...)” 290;
- Ludişor: „De la ciuma din urmă, au pribegit aceste gazde: Iuon Popa, Boer
Nicula, Şorban Todor, Corne Coman, Corne Oprea, Lascu Făt, Comşa Renşa şi Radul
Negotz, şi ar fi plecat şi mai mulţi, îndeosebi dacă în Ţara Românească situaţia ar fi mai
bună (...)” 291;
- Netot: „Din vremea ciumii au pribegit din satul nostru” 64 de persoane 292;
- Oprea - Cârţişoara: „Ştim sigur că de 4 ani au pribegit din satul nostru 13
perechi de oameni (...)” 293;
- Pojorta: „(...) în decurs de 5 - 6 ani, din cauza multor mizerii, au pribegit patru
gazde, numite: Mihailă Dreguşil, Cornile Zernivan, Bucur Bărbat şi Stan Orbul (...)” 294;
- Porumbacu de Jos: „În curs de 5 - 6 ani au pribegit din satul nostru iobagii
fiscali: Coman Glăjar, Stan Glăjar, Avram Ciore, Comşa Groza, Stoica Marc şi Iuon
Şchiopul, nemaiputând suporta marile dări, slujbe, poştăşitul şi alte încasări de biruri
(...)” 295;
- Porumbacu de Sus: „De când a fost conscripţia generală (din 1721 - 1722 –
n.n.) au fugit din satul nostru 13 iobagi ereditari (...)” 296;

287
Ibidem, p. 299.
288
Ibidem, p. 302.
289
Ibidem, p. 305.
290
Ibidem, p. 307.
291
Ibidem, p. 310.
292
Ibidem, p. 313.
293
Ibidem, p. 316.
294
Ibidem, p. 318.
295
Ibidem, p. 319.
296
Ibidem, p. 323.

115
 - Sâmbăta de Jos: „Din satul nostru, de prezent n-a pribegit nimeni, fiindcă de
când a luat satul în stăpânire Excelenţia Sa episcopul român ( greco - catolic, Ioan Pataki
– n.n.), oamenii Măriei Sale îi prestează toate poverile, deşi darea împărătească apasă
greu (...)” 297;
- Sâmbăta de Sus: „(...) de vreo 5 - 6 ani au pribegit 33 de părechi de oameni (...),
pentru multele mizerii (...)” 298;
- Sărata: „(...) au fugit în curs de 3 - 4 ani 9, 10, 11 părechi de oameni (...)” 299;
- Săsciori: „(...) au pribegit de vreo 6 - 7 ani un boier cu numele Popa Pavel şi 3
perechi de oameni: Mihai Terlog, Stoica Boştea şi Bucur Antoni, nemaiputând suporta
grelele poveri (...)” 300;
- Săvăstreni: „(...) de vreo 6 ani au pribegit aceşti oameni: boierii Gheorghe al
Popii, Aldea Dobrin şi Onea Hangul, şi iobagii Dumitraş Rad, Aldea Neagoş, Iuon Ştef şi
Iuon Ianoş, nemaiputând suferi poverile cele mari şi multele mizerii (...)” 301;
- Streza - Cârţişoara: „Oamenii cari au pribegit de la noi de vreo 5-6 ani, domnul
i-a căutat şi i-a adus înapoi (...)” 302;
- Teleki - Recea: „De vreo 5 - 6 ani au pribegit din satul nostru” 27 de familii 303;
- Ucea de Jos: „De vreo 3 - 4 ani au pribegit din satul nostru 5 părechi de oameni
(...) cari au fost iobagi şi n-au mai putut suferi dările mari, slujba şi poverile, pentru cari
şi noi dacă am avea unde merge şi am auzit că undeva e o situaţie şi ocazie mai bună am
merge îndată şi am lăsa aici satul (...)” 304;
- Ucea de Sus: „(...) de curând n-au pribegit oameni, fiindcă atât în Ardeal cât şi
în Ţara Românească mizeria este egală, şi de aceia n-au avut unde, dar altfel până acum
puţini oameni ar fi rămas în satul nostru (...)” 305;
- Vaida - Recea: „(...) de vreo 6 - 7 ani au pribegit” 38 de familii 306;

297
Ibidem, p. 326.
298
Ibidem, p. 327.
299
Ibidem, p. 328.
300
Ibidem, p. 331 - 332.
301
Ibidem, p. 337.
302
Ibidem, p. 339.
303
Ibidem, p. 342.
304
Ibidem, p. 345.
305
Ibidem, p. 348.
306
Ibidem, p. 351.

116
 - Viştea de Jos: „(...) numai de 2 ani au pribegit patru familii: Vasile Todoran,
Radul Surdului, Bucur Gheorghe şi Man Deneţ, iobagi fiscali, nemaiputând suporta
multa mizerie, trasul şi împinsul şi multele slujbe” 307;
- Viştea de Sus: „ De la ciuma din urmă au pribegit din satul nostru pentru multe
mizerii” 12 familii 308;
- Voila: „(...) de curând au pribegit 2 gazde şi anume: Bucur Itu şi Micloş Codra
(...)” 309;
- Voivodenii Mari: „(...) au pribegit de vreo 6 - 7 ani” 25 de familii, „pentru că n-
au putut suferi mai departe jugul (...)” 310;
- Voivodenii Mici: „De prezent din satul nostru n-a pribegit niciun om, deşi darea
pământului apasă greu asupra noastră, pentru care adeseori suferim execuţii, cu care
avem multe cheltuieli (...)” 311.
Prin urmare, ancheta destul de lungă de la 1726 de pe domeniul Făgăraşului,
întreprinsă pentru a afla cauzele extrem de numeroaselor şi alarmantelor emigrări, ne
dezăluie din abundenţă şi gravitatea situaţiei sarcinilor nenumărate, extrem de apăsătoare,
ale iobagului, ca şi abuzurile nesfârşite la care acesta era supus.
Câţiva ani mai târziu, la 1731, Guvernul ardelean încerca să ia măsuri împotriva
fenomenului fugii şi emigrării făgărăşenilor, acum fiind vorba chiar de ţărani înarmaţi,
aşa cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de către Guvern, la 26 iunie, către saşii din Sibiu:
„Excelenţa Sa Ilustrul general - comandant scrie cu <<proxima ocasio>> Guvernului că
50 sau 60 de ţerani din Făgăraş s-au strâns şi în grup au trecut în Ţara Românească şi,
fiind pe jumătate înarmaţi, înainte de a li se lua înainte sau de a-i opri, au fugit, ca
exemplu rău pentru alţii şi spre paguba obştii. De aceea, pentru înlăturarea acestui rău,
consideră Guvernul (...) că în toate localităţile din întreg principatul trebuie a se ordona
<<super eo>> ca dregătorii comitatelor, Scaunelor şi localităţilor să promulge în toate
părţile ca <<dominus terrestris>> şi posesorii să strângă îndată din toate părţile armele

307
Ibidem, p. 354.
308
Ibidem, p. 357.
309
Ibidem, p. 359.
310
Ibidem, p. 361.
311
Ibidem, p. 363.

117
de la comune şi să le iea la ei, aşa că nimănui să nu-i fie îngăduit <<e plebe
rusticana>> să umble cu armă, puşcă şi să o ţină pe aceia (...).
Ceia ce d-voastră aducâdu-o la îndeplinire şi observând-o strict, de asemenea
păzind sârguincios şi aceia, în tot locul, şi mai cu seamă supt munte, ca să cunoaşteţi
localităţile din apropierea munţilor şi să vă ţineţi de strictă datorie ca obştea birnică,
nici în taină, nici pe faţă, nici cu de-a sila, să nu o iea la sănătoasa; de altfel, unde se va
întâmpla aşa ceva din pricina lipsei de grijă sau neglijenţei, acela va trebui să dea seamă
de acestea şi, dacă va urma că el ce nu socotise, să şi-o atribuie însuşi” 312.
Emigrarea, însă, a continuat, cu toate încercările stăpânirii de a o stopa. Ba, mai
313
mult, după trecerea vicarului Nicolae Pop din Balomiri în 1748 în Ţara Românească,
acesta propunea domnitorului Grigore II Ghica aşezarea în Muntenia a 16.000 de români
ortodocşi, care ar fi fost gata să părăsească Transilvania. Convins în cele din urmă,
domnitorul emitea, la 14 mai 1750, „o carte cuprinzând regimul <<multor rumâni
ungureni>>, din partea cărora s-a rugat Nicolae din Balomir, după ce vor veni să se
aşeze în ţară. Însă, o asemenea masivă deplasare în anii imediat următori nu ştim a se fi
întâmplat (...)” 314.
Totuşi, trecerile (emigrările) făgărăşenilor dincolo de Carpaţi, chiar dacă nu la
scară mare, sunt foarte dese, aşa cum pomeneşte şi conscripţia din anul 1758, realizată în
22 de localităţi ale districtului, arătându-se că erau fugiţi 377 iobagi, capi de familie 315.
Emigrări mai importante au avut loc, însă, după înfrângerea mişcării religioase
conduse de Sofronie din Cioara, la anul 1761, iar în 1766 se amintea despre un mare
număr de emigranţi făgărăşeni – numai din şase sate de pe cuprinsul Curţii fiscale din
Porumbacu de Jos fugiseră 140 de iobagi 316.
În luna mai, a aceluiaşi an, cronicarul maghiar Ştefan Halmágyi afirma: „Atât din
ţinutul Rodnei cât şi de pe pământul Făgăraşului au fugit grănicerii cu grămada (...).

312
E. Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea II (1601 - 1805), Ed. Socec, Bucureşti, 1913, p. 1633 –
1634.
313
Pentru scurtă vreme (1747 – 1748) vicar episcopesc greco – catolic la Blaj, iar după trecerea sa în Ţara
Românească a revenit la ortodoxie.
314
Louis Roman, Aşezarea statornică a românilor transilvăneni în Ţara Românească (1739 - 1831), în
“Studii”, tom 24, nr. 5, Bucureşti, 1971, p. 903.
315
Şt. Meteş, Emigrări româneşti, p. 99.
316
L. Roman, Aşezarea statornică a românilor, p. 903.

118
 317
Dintre iobagi au plecat numai din Făgăraş luna aceasta 700” ; astfel de cazuri, cu
treceri masive peste munţi, mai apar consemnate şi pentru anii 1767, 1769, 1771, dar şi
mai târziu.
Trecerile acestea dincolo de munţi în număr mare, i-a obligat pe domnitorii Ţării
Româneşti „să recurgă, mai frecvent ca până atunci, la măsuri de ordin general, valabile
în întreaga ţară, spre asigurarea unor condiţii ademenitoare şi a unei aşezări mai
trainice pe pământul ţării.
În acest context (...), domnitorul Alexandru Ipsilanti instituie, în 1776, cele două
isprăvnicate de <<ungureni>>, unul în Valahia Mare (Muntenia – n.n.) şi altul în
Valahia Mică (Oltenia – n.n.)” 318.
În 1784, izbucnea răscoala ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, care
însă în Ţara Făgăraşului n-a avut intensitatea din alte zone ale Transilvaniei, ridicările
iobagilor de aici fiind mai mult sporadice. În schimb, Cetatea Făgăraşului a avut un rol
important, servind ca una dintre grelele închisori în care au fost încarceraţi răsculaţii din
comitatele apropiate 319.
Documentele vremii vorbesc, totuşi, despre evenimentele anilor 1784 - 1785,
oferindu-ne o serie de informaţii privitoare la acţiunile iobagilor făgărăşeni în timpul
răscoalei. Încă de la debutul acesteia, oficialităţile făgărăşene au încercat să ia o serie de
măsuri pentru stoparea extinderii revoltei şi în partea stângă a Oltului, cum spre exemplu
a procedat comitele Făgăraşului, care a dispus „ca de la Avrig până la Făgăraş să se lase
libere numai 4 trecători, celelalte le-a oprit, scoţându-le podurile umblătoare pe uscat,
pe malul stâng al Oltului. Cele lăsate libere erau la Avrig, la Porumbacu, la Feldioara şi
la Sâmbăta.
A dispus comitele ca podurile umblătoare ale acestor trecători să staţioneze
permanent pe partea stângă a Oltului şi paza lor să fie încredinţată unor oameni de
încredere. Cel de la Avrig unor saşi din această localitate, cel de la Feldioara unor saşi

317
Apud Şt. Meteş, Emigrări româneşti, p. 99.
318
Gheorghe D. Iscru, Un dregător mai puţin cunoscut: ispravnicul de “ungureni” în Ţara Românească, în
“RA”, XI, 1, 1968, p. 36 – 37.
319
Vezi la Corneliu Câmpeanu, Date noi în legătură cu răscoala ţărănească din Transilvania din anul
1784, în “SAI”, IV, Bucureşti, 1962, p. 58 – 62.

119
din Cârţa şi cele de la Porumbacu şi Sâmbăta unor persoane alese de către domnii
feudali din aceste localităţi.
A mai dispus comitele ca la fiecare pod plutitor, în locul unde staţionează, să se
facă câte o colibă, ca paznicii să poată sta şi iarna” 320.
Într-un document din 24 decembrie 1784, se arăta că, mai devreme cu două zile,
Comandamentul general austriac expediase Guberniului un anunţ al comitatului Târnava,
„primit de la regimentul Savoia, din care rezultă că diferite sate din acest comitat şi două
localităţi din comitatul Făgăraş (nespecificate – n.n.) au trimis delegaţi la Horea şi că
localităţile acestea au încercat să cumpere arme la Sighişoara. Ca urmare, Regimentul
Savoia a trimis îndată, la cererea Tablei, câteva trupe în satele arătate.
Se ordonă atunci Tablelor din amândouă comitatele amintite ca, împreună cu
armata, să prindă pe provocatorii tulburărilor din satele amintite şi să-i judece, dar cu
băgare de seamă, pe propria răspundere, ca nu cumva vinovaţii să fie amestecaţi şi
trataţi la fel cu cei mai puţin vinovaţi sau chiar cu cei fără vină” 321.
Totuşi, în unele localităţi din Ţara Făgăraşului au avut loc şi acţiuni directe,
îndreptate contra domnilor de pământ, cum s-a întâmplat la începutul lunii decembrie
1784 în Cârţişoara, de unde „s-a primit ştire de la dl. conte Kemény că ţăranii români s-
au răsculat (...)” 322.
În aceeaşi perioadă, în Râuşor au fost prădate casele lui „Kenderessy Samuel şi a
323
copiilor Russos” , realitate întărită de o altă sursă narativă, anonimă: „În R[â]uşor, au
prădat curţile, casele onoratului Kenderesi Sámuel şi ale moştenitorilor Ruzosi” 324.
Pentru localitatea Rucăr, unele documente de la începutul aceleiaşi luni ne
informează că „(...) nobilul Ştefan Ujvárosi din Rucăr, arată că deşi <<răscoala
periculoasă a răufăcătorilor>> încă n-a izbucnit în aceste părţi, totuşi ţăranii aşteaptă
cu nerăbdare, pregătiţi, momentul prielnic pentru a se deda la acte <<periculoase>>. În
satul Rucăr – relatează acelaşi nobil –, se află o mulţime de peste 250 valahi, adunată

320
David Prodan, Răscoala lui Horea, Ed. I, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 557
– 558.
321
Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative, vol. I (1773 - 1785), Sub redacţia acad. Ştefan
Pascu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 267.
322
Ibidem, p. 305.
323
Ibidem, p. 308.
324
Ibidem, p. 418.

120
din mai multe părţi (coadunata), pregătită să ia parte la <<tristele împrejurări de
acum>>. Întrucât el, nobilul Ştefan Ujvárosi, se află singur în mijlocul atâtor răzvrătiţi,
lipsit de orice siguranţă, şi, fiindcă a mai păţit-o odată, de i-au fost incendiate casele
(...), roagă tabla continuă a comitatului Făgăraş să intervină, să aresteze şi închidă cel
puţin şase dintre ţăranii fruntaşi din Rucăr, pe cei mai puternici (...)” 325.
A găsit înţelegere la forurile de drept, căci acestea au luat hotărârea de a interveni
„în momentul când vor afla cele mai mici semne despre vreun <<tumult>> în pregătire
şi să aresteze trei dintre fruntaşii satului (...), pe care să-i trimită în închisoare” 326.
După stingerea răscoalei, fluxul migrărilor a continuat, culminând în perioada
foametei din anii 1815 - 1817, când au luat drumul Ţării Româneşti sute, poate mii de
făgărăşeni. Mare parte dintre aceştia s-au aşezat definitiv dincolo de munţi, cazurile celor
reîntorşi reprezentând „un număr restrâns (...) sau numai reveniri vremelnice (...)” 327.
Aceste emigrări au avut caracter permanent, deoarece chiar şi după desfiinţarea
iobăgiei recensămintele vremii consemnează destul de mulţi locuitori din Ţara
Făgăraşului plecaţi definitiv sau temporar:
- la recensământul din 1850, reieşeau a fi plecaţi 2.080 de oameni, dintre care
1.378 din cele 64 de localităţi ale districtului istoric;
- în 1857 recenzorii constatau că erau plecaţi şi mai mulţi făgărăşeni, adică 3.804,
din 91 localităţi (2.961 numai din cele 64 ale districtului).
Cu alte cuvinte, desfiinţarea iobăgiei n-a însemnat şi stoparea emigrărilor,
deoarece nu a adus cu sine şi o bunăstare deosebită. Fenomenul a continuat să se
manifeste şi mai departe de anul 1867, iar către sfârşitul secolului a cunoscut o altă
destinaţie atractivă – America.

325
C. Câmpeanu, Date noi în legătură cu răscoala, p. 70 – 71.
326
Ibidem, p. 71.
327
L. Roman, Aşezarea statornică a românilor, p. 906.

121
122
 V. ECONOMIA

Este absolut evident că în această perioadă economia zonei a evoluat în cadrele

trasate de politicile economice succesive ale Imperiului habsburgic, care urmăreau, mai
întâi, reorientarea din acest punct de vedere a Transilvaniei spre Austria, în detrimentul
vechilor sale legături – pentru Ţara Făgăraşului, în special cea cu Ţara Românească –, iar
mai apoi transformarea Marelui Principat în piaţă de desfacere pentru industria din zonele
vestice ale Imperiului, cu mult mai dezvoltată decât aici. Viena stăruia pentru realizarea
unei economii unitare, bazată pe un comerţ intern care să aibă ca polarizare capitala şi
provinciile ereditare, iar cel extern să fie orientat spre zona balcanică şi asiatică, unde
produsele sale manufacturate, mai slabe calitativ decât cele din Apusul Europei, să poată
fi vândute.
Încă de la începutul secolului al XVIII -lea, factorii politici austrieci au căutat să
servească noua concepţie economică, atraşi fiind de ideea mercantilistă că administraţia,
justiţia şi armata nu se mai puteau întreţine doar din veniturile obţinute din fiscalitate, ci
şi din producţia economică; astfel, statul a trecut destul de repede la o politică economică
de organizare, dezvoltare şi protejare a industriei şi comerţului prin înfiinţarea de
manufacturi şi companii comerciale privilegiate, măsuri vamale protecţioniste,
expansiune comercială ş.a.
Deoarece Transilvania prezenta un mare deficit comercial, pentru redresarea
situaţiei Curtea vieneză a intervenit cu o serie de măsuri economice prohibitive, care au
dus la restrângerea libertăţii comerţului, fapt care a nemulţumit în special breslele, dar şi
Dieta. Opoziţia Dietei ardelene a permis pentru încă o perioadă de timp rămânerea
comerţului din această provincie atât în mâna saşilor, cât mai ales în cea a companiilor de
negustori greci, armeni şi evrei, acestea obţinând chiar reînnoirea vechilor lor privilegii
de către împăratul Leopold I.
O primă măsură de „îndreptare economică şi financiară”, recomandată de
Camera Aulică a Transilvaniei, s-a luat prin Patenta imperială din 3 iulie 1702, emisă de
Leopold I, prin care se ordona ca, începând cu 1 ianuarie 1703, să fie oprită introducerea
pe teritoriul Imperiului – fie pentru comerţ, fie pentru industrie –, a oricărui fel de pânză
sau piele străină, cu excepţia pieilor din Prusia şi Rusia. Această măsură lovea foarte

123
puternic şi în interesele economiei făgărăşene, dovadă stând protestul breslei tăbăcarilor
din Făgăraş, care, spuneau ei, nu ar fi putut subzista decât dacă aduceau, ca şi până
atunci, piei din Ţara Românească.
Aceasta, dar şi alte măsuri luate în spiritul mercantil al epocii, „erau privite în
Transilvania totdeauna cu rezervă şi împotrivire, lumea de aici considerându-le simple
328
mijloace de exploatare fiscală în folosul vistieriei împărăteşti” . Neîncrederea
guvernului ardelean, dar şi a populaţiei, faţă de aceste măsuri economice era normală.
„Mercantilismul vienez nu avea în vedere interesele economice ale Transilvaniei, adică
dezvoltarea comerţului şi industriei acestei provincii şi a agriculturii ei, ci transformarea
Transilvaniei în debuşeu important al produselor prelucrate în atelierele şi industriile
Vienei şi ale Boemiei (...)” 329.
Fiind convins de aceasta, Guvernul ardelean a convocat reprezentanţii breslelor
interesate, care s-au plâns că fără lâna şi pieile din Ţara Românească nu pot subzista,
neputând acoperi nevoile consumului intern. „De aceste plângeri însă guvernul imperial
nu ţinu seamă, deoarece pentru politica economică a cercurilor conducătoare din Viena
regimul breslelor era de mult condamnat în favoarea marei industrii, capabilă să
alimenteze comerţul de export şi de concurenţă. Măsurile prohibitive fură menţinute deci
cu atât mai mult, cu cât prin ele se urmărea oprirea monetei bune în ţară, pentru nevoile
armatei imperiale, însărcinate cu potolirea răscoalei lui Francisk Rákoczi” 330.
Acestea au fost numai începuturile, pentru că politica protecţionistă în favoarea
industriei austriece ia amploare sub împărăteasa Maria Tereza. Încă din anul 1748 erau
urcate toate taxele vamale de import şi export ale Transilvaniei şi Ungariei, în raporturile
cu alte ţări decât Austria, motivaţia fiind aceea că Austria şi Boemia aveau un pronunţat
caracter industrial, iar cele două provincii trebuiau îndrumate spre agricultură. Această
reorientare displăcea în Ardeal, deoarece „avusese relaţiuni fireşti de completare cu Ţara
Românească. Prin noua politică, industria lui a fost apăsată de greutăţi şi interdicţii,
începând a fi înlocuită de industria internă protejată din apusul teritoriului politic”

328
Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Ed. a II-a, Ed. Tipocart Braşovia, Braşov, 1995,
p. 191.
329
Ibidem.
330
Ioan Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul al XVIII -lea, în „AIINC”,
vol. VII (1936 - 1938), Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 95.

124
austriac. „Postăvăriile, fabricile de sticlă, ţesătoriile de pânză, pielăriile etc., câştigară
tot mai multă însemnătate în Austria şi Boemia, ele făcându-şi loc tot mai important în
importul Ungariei şi Ardealului. Ţara Oltului (...), a suferit, fireşte, prin noua politică în
care a fost încadrată şi ea (...)” 331.
Interesată şi de înlesnirea unei activităţi comerciale profitabile, conducerea
austriacă ia o serie de măsuri pentru atragerea de comercianţi străini, care să spargă
monopolul deţinut în special de saşi. Ca urmare, grecii, armenii, evreii, românii, bulgarii
vor „rămâne adevăraţi piloni şi stăpâni ai comerţului oriental al imperiului austriac şi
Maria Tereza şi-a dat toată osteneala de a-i lega de imperiu, obligându-i să se aşeze aci
cu familiile lor, acordându-le cetăţenia austriacă” 332.
În anii 1758 şi 1774, erau acordate noi privilegii comerciale grecilor şi armenilor,
în urma cărora s-au înfiinţat Companiile greceşti din Sibiu şi Braşov, însă nu acelaşi lucru
s-a întâmplat şi în privinţa negustorilor din Făgăraş, grupaţi într-o companie (breaslă)
încă de la sfârşitul secolului anterior. Această Companie a fost desfiinţată în anul 1758,
iar membrii săi au fost „obligaţi să dea dajdie anuală de-adreptul camerei şi tezaurului
imperial. Noua dajdie, împreunată cu împuţinarea continuă a relaţiilor comerciale cu
Ţara Românească, relaţii care cădeau în atribuţiile lor, au dus rând pe rând la
distrugerea acestei negustorimi” 333.
Totuşi, în urma măsurilor amintite, industria şi comerţul din Ardeal au regresat,
motiv pentru care, alarmată fiind de situaţie, împărăteasa Maria Tereza cerea, în martie
1766, Cancelariei aulice transilvane să găsească mijloacele de redresare a breslelor şi
manufacturilor. La rândul său, Cancelaria cerea Guvernului provinciei să răspundă,
printr-un raport, asupra situaţiei şi funcţionării acestora, a mijloacelor prin care puteau fi
ajutate să progreseze şi să-şi desfacă mai uşor produsele etc. La aceste întrebări
Guberniul n-a răspuns nicicum, limitându-se doar să încheie un contract cu Societatea
comercială din Triest, care trebuia să furnizeze negustorilor ardeleni mărfurile de lipsă şi
să le asigure exportul propriilor produse.

331
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 63.
332
V. Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, p. 193.
333
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 63.

125
 Mai târziu, sub împăratul Iosif II, măsura economică cea mai importantă a
reprezentat-o desfiinţarea graniţelor vamale dintre Transilvania, Ungaria şi Banatul
Românesc (1784), hotărâre care a fost destul de bine primită, însă instituirea unor taxe
vamale protectoare şi unele prohibiri la import au folosit tot industriei din părţile apusene
ale Imperiului.
Şi la începutul secolului următor se constată în Transilvania o opoziţie internă faţă
de înnoiri, predominant rămânând spiritul de breaslă. Cu toate insistenţele imperiale de a
pune, oarecum, bazele unei economii capitaliste transilvănene, s-au consemnat puţine
rezultate notabile, ardelenii preferând să rămână credincioşi vechilor deprinderi
economice. Din acest motiv şi după anul 1800 Transilvania se pretează mai mult la
agricultură şi la activitatea meşteşugărească - breslaşă, preponderent orientată după
nevoile locale de consum, cu uşoare desfaceri pe pieţele vecine şi mai deloc în afara
graniţelor.
Factorii ardeleni de decizie aveau o gândire economică extrem de conservatoare,
fiind adepţii păstrării status-quo-ului şi chiar ai involuţiei dacă progresul le-ar fi subminat
privilegiile; formula cea mai potrivită pentru această situaţie poate fi exprimată astfel:
„Totul este bun numai aşa cum este, deoarece şi până acum aşa a fost” 334.
Către mijlocul secolului al XIX -lea intensele frământări politice au dezavantajat
în continuare activitatea industrială din Ardeal, la acestea adăugându-se acum
introducerea unor impozite mai ridicate decât cele din apusul Imperiului; împreună au
condus la slăbirea accelerată a puterii de concurenţă a produselor industriilor locale.
Regimul post-revoluţionar (neoabsolutist) a fost cel care a reuşit să deblocheze
pentru Transilvania o situaţie care părea fără ieşire, noul tip de regim având să se bazeze,
pe lângă structurile specifice, pe un sistem legislativ modern. Totuşi, desfiinţarea
barierelor vamale pentru tot Imperiul, în anul 1850, a pus noi piedici industriilor ardelene,
deoarece, fără a mai fi supuse la taxe vamale, mărfurile venite dinspre provinciile
apusene erau mult mai ieftine decât cele locale.
Nici în perioada regimului liberal austriac de până la dualism (1861 - 1867),
condiţiile economice din Transilvania nu se schimbă semnificativ, cu excepţia câtorva

334
Apud Ivanciu Nicolae - Văleanu, Toader Ionescu, Iuliu Pinczés, Gândirea economică din Transilvania
(1784 - 1918), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 38.

126
legiuiri care aduceau atingere regimului breslelor şi privilegiilor comerciale – ca de
exemplu, introducerea libertăţii muncii industriale (1859).

Economia ţărănească.

1. Agricultura.

Prin condiţiile specifice Ţării Făgăraşului, agricultura constituia ocupaţia cea mai
importantă a locuitorilor săi, pământurile fiind cultivate cu diferite plante cunoscute din
vechime, la care s-au adăugat în această perioadă altele nou descoperite. Urbariile şi
conscripţiile vremii, întocmite pentru fiecare localitate, ne vorbesc în general despre o
oarecare rotaţie a acestor culturi – bienală şi mai puţin trienală.
Solul fiind în bună măsură sărăcăcios, se ara de trei ori pe an, cu câte patru boi, şi
obligatoriu era gunoit, dintr-un simplu motiv – „pământurile de arat negunoite nu
335
prăsesc bucate” . Neîndoielnic, însă, cu toată aceasta stare sărăcăcioasă, făgărăşenii
trebuiau să scoată din acest pământ toate produsele de care aveau nevoie pentru traiul
zilnic, dar şi pentru a-şi putea onora obligaţiile faţă de domnii de pământ şi faţă de stat.
Până la anul 1700 s-a reuşit producerea a diferite soiuri de cereale – grâu, secară,
orz, ovăz, mei –, pentru ca după mijlocul secolului al XVIII -lea să se producă tot mai
mult porumb (introdus în Transilvania încă din veacul anterior). Este de la sine înţeles că
aceste plante cerealiere nu aveau acelaşi randament peste tot în arealul făgărăşean, ci
numai în funcţie de caracteristicile solului – grâul se producea îndeosebi în lunca Oltului,
iar celelalte se cultivau mai ales în localităţile submontane şi în părţile dinspre Podişul
Transilvaniei.
Conform conscripţiei realizate de autorităţi în anii 1721 - 1722, reiese existenţa
unei suprafeţe cultivabile de 31.524 2/4 câble pământ arător ţărănesc (al preoţilor,
336
boierilor şi iobagilor) şi 17.721 câble pământ arător al domnilor de pământ . Împreună
337
însumau 15.169 ha actuale (aproximativ 8% din suprafaţa totală a Ţării Oltului) , pe
care dacă le împărţim la cele 3.630 familii existente atunci ar rezulta o medie de circa 4

335
Apud Şt. Meteş, Vieaţa agrară, p. 289.
336
Idem, Situaţia economică, p. LXX şi 268 – 273.
337
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 38.

127
ha/ familie, suprafaţă care reprezenta foarte mult pentru acea vreme, având în vedere în
primul rând tipurile de utilaje agricole pe care le foloseau.
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai problematicii economice făgărăşene, Al.
Bărbat, arăta că din cele 9.070 ha pământ arabil ale boierilor şi iobagilor, repartizarea pe
culturi de producţie era următoarea:
- 3.000 ha cu grâu şi secară (33%);
- 1.500 ha cu orz şi ovăz (16,5%);
- 150 ha cu mei (1,7%);
- 104 ha cu cânepă (1,15%);
- 4.316 ha ogoare nesemănate în cea mai mare parte, dar şi puţine cu culturi de in,
porumb, hrişcă, mazăre şi linte 338.
Făcând o serie de calcule, privitoare la perioada anilor 1726 - 1789, Al. Bărbat a
ajuns la concluzia că producţia medie era de 800 kg/ha pentru grâu şi de 1.000 kg/ha
339
pentru secară . Spre exemplificare redăm şi câteva date ale autorului citat privitoare la
culturile şi producţia acestora între două date extreme, care aproape că reprezintă polii
perioadei pe care o avem în discuţie – 1721/1722 şi 1845 340:

1721-1722 1845
Felul culturii Ha Quintale Ha Quintale
Grâu şi secară 5.500 50.000 7.500 71.000
Porumb, mei, orz, ovăz 2.000 20.000 8.000 83.000

Din tabel se observă o creştere semnificativă a suprafeţei arabile (cu puţin peste
100%), fenomen care trebuie pus pe seama defrişării pădurilor pentru a fi introduse noile
plante – porumbul şi apoi cartoful – spre cultivare. „O nouă plantă agricolă cerea
terenuri noi de cultură. Nu i se putea da terenul necesar din terenul culturilor vechi de
care omul nu se putea deslipi. Introducerea porumbului în Ţara Oltului n-a făcut nici

338
Ibidem.
339
Ibidem, p. 39.
340
Ibidem, p. 72.

128
un fenomen de înlocuire, ci de adăugare de produse de cultură. Ca şi cartoful ceva mai
târziu” 341.
„Porumbul şi cartoful au înlocuit cel mult ghinda de stejar şi de fag (jir), care
fusese foarte importantă mai înainte de creşterea şi îngrăşarea porcilor. În alimentaţia
omului, au înlocuit într-o măsură oarecare secara, care a început să fie întrebuinţată şi
în alimentaţia vitelor, ca amestec cu alte cereale” 342.
Din datele conscrise la 1721 - 1722, reiese că în aproape nici o localitate a Ţării
Făgăraşului nu figura că se începuse serios cultivarea porumbului – doar ici-colo „abia
343
găsim câteva ferdele semănate” -, apărând numai aceleaşi cereale cultivate din
vechime: grâu, secară, ovăz, orz, mei, alac şi hrişcă (Anexa X).
Din conscripţia fiscală de la mijlocul secolului al XVIII -lea( 1750), aflăm alte
date extrem de interesante privitoare la situaţia economiei rurale din Ţara Făgăraşului. De
pildă, în privinţa cadrului natural al districtului Făgăraş rezultau următoarele cifre:
- 30,1% din suprafaţă o reprezentau munţii şi zonele subalpine;
- 53,1% reprezentau şesul şi luncile;
- 8,8% văile;
- 8% zonele păduroase 344.
Se remarca preponderenţa agriculturii, ca de altfel în toate unităţile administrativ -
teritoriale din Ardeal – 71,4% reprezentând media celor 63 de localităţi aparţinătoare
districtului –, cu observaţia însă că acest domeniu era întrecut de creşterea animalelor -
345
73% (singura excepţie din toată Transilvania) . De asemenea, „muncile manuale
necesitate de acest sector, cu specificarea deosebită a treieratului, sub forma angajării
contra plată în bani sau în natură, constituie o importantă sursă de subzistenţă pentru
locuitorii a 41,3% din localităţile cu menţiuni privind structura ocupaţională în districtul

341
Ibidem, p. 41.
342
Ibidem.
343
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. LXIX.
344
Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, Conscripţia fiscală a
Transilvaniei din anul 1750. Vol. I. Descrierea localităţilor conscrise, Partea I, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2009, p. XXV.
345
Ibidem, p. XXX.

129
 346
Făgăraş (...)” , procent care era cu mult peste cele ale altor unităţi administrative
ardelene.
Din transporturi şi cărăuşii se întreţineau în procent de 7,9% (unul din cele mai
mici), iar din tăiatul, transportul, prelucrarea şi vânzarea lemnelor de foc sau de
construcţie (îndeosebi cherestea) într-o proporţie considerabilă - 46,1% (cea mai mare din
Ardeal) 347.
În fine, din meşteşuguri (mai ales producerea cărbunilor din lemn, morărit,
lemnărit, pive, fierberea rachiului şi berărit) se întreţineau 12,8% dintre făgărăşeni, iar din
comerţ (în special cu piei şi funii) în proporţie de 4,8% 348.
Culturile de primăvară şi toamnă „se practică într-o proporţie echilibrată, fiind
semnalată şi cultura orzului (3,9%), precum şi a porumbului (3,1%) (se observă, încă,
lipsa culturii cartofului – n.n.). Productivitatea este echilibrată şi ea în cazul culturilor de
toamnă între palierul redus şi mediu, în timp ce pentru culturile de primăvară domină net
productivitatea medie, sterilitatea preponderentă a solului fiind echilibrată prin folosirea
îngrăşămintelor în proporţie de peste 90% din localităţi” 349.
Conscriptorii din acel an notau aproape pentru fiecare localitate a districtului dacă
pământul era bun pentru agricultură sau nu, atribuindu-l următoarelor categorii:
- pământ slab/steril: Arpaşu de Sus, Breaza, Bucium, Comăna de Sus, Dejani,
Drăguş, Dridif, Grid, Holbav, Iaşi, Lisa, Lupşa, Netot, Ohaba, Olteţ, Oprea şi Streza -
Cârţişoara, Părău, Perşani, Poiana Mărului, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus,
Telechi şi Vaida - Recea, Sărata, Sâmbăta de Sus, Scorei, Sebeş, Şercăiţa, Şinca (Veche),
Toderiţa, Ucea de Sus, Veneţia de Jos, Veneţia de Sus, Viştea de Jos, Viştea de Sus;
- pământ cu fertilitate medie sau moderată (potrivit): Arpaşu de Jos, Berivoii
Mari, Berivoii Mici (doar spre N), Copăcel, Corbi, Făgăraş, Hârseni, Hurez, Ileni,
Ludişor, Luţa, Mărgineni, Mândra, Pojorta, Râuşor, Săsciori (spre N), Săvăstreni (spre
N), Sâmbăta de Jos, Şercaia, Vad, Voila, Voivodenii Mari, Voivodenii Mici;

346
Ibidem, p. XXXI.
347
Ibidem.
348
Ibidem, p. XXXI - XXXII.
349
Ibidem, p. XLVI.

130
 - pământ fertil: Beclean (spre Olt), Comăna de Jos (spre Olt), Cuciulata şi Ucea de
Jos 350.
În cele câteva sate de peste Olt pentru care s-au păstrat documentele conscripţiei,
situaţia era următoarea:
- sol slab: Galaţi 351, Nou Român 352 şi Rucăr (în parte) 353;
354 355 356 357 358
- sol mediu: Crihalma , Hoghiz , Cârţa , Cobor , Colun (în parte) ,
Feldioara (în parte) 359, Felmer 360, Hălmeag 361, Lovnic 362, Rucăr (în parte) 363, Şona 364.
Indiferent însă de calitatea solului, acesta era gunoit în permanenţă (anual sau la 2
ani), iar rotaţia culturilor se făcea la 2 - 6 ani.
În privinţa plantelor agricole cultivate întâlnim următoarea situaţie (acolo unde
este specificat, iar pentru localităţile nenominalizate neînsemnând că nu cultivau măcar
un tip din aceste plante):
- grâu (de toamnă sau de primăvară) se cultiva în: Arpaşu de Jos, Beclean,
Berivoii Mici (mai rar), Corbi, Cuciulata, Dejani, Drăguş, Dridif, Hârseni, Holbav –
„aşezat în adâncul pădurilor, printre munţi abrupţi”; deoarece nu „există nici ogoare,
nici fâneţe obişnuite (...), locuitorii obişnuiesc să-şi practice culturile restrânse şi
insuficiente pentru subzistenţa lor în ogoare şi fâneţe micuţe, din poieni ascunse şi colţuri
de pădure, defrişate prin muncă grea, tăind copacii din rădăcini” 365 –, Hurez, Iaşi, Ileni,
Lisa, Ludişor, Luţa, Netot (foarte rar), Ohaba (nu de calitate bună), Olteţ, Pojorta,
Săsciori, Săvăstreni, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Scorei, Viştea de Jos, Viştea de

350
Ibidem, Partea a II -a, p. 1617 – 1701.
351
Ibidem, Partea I, p. 268.
352
Ibidem, p. 290.
353
Ibidem, p. 314.
354
Ibidem, p. 256.
355
Ibidem, p. 275.
356
Ibidem, Partea a II -a, p. 2365.
357
Ibidem, p. 2320.
358
Ibidem, p. 2368.
359
Ibidem, p. 2377.
360
Ibidem, p. 2322.
361
Ibidem, p. 2324.
362
Ibidem, p. 2328.
363
Ibidem, p. 2403.
364
Ibidem, p. 2333.
365
Ibidem, p. 1642.

131
Sus, Voila, Voivodenii Mari, Voivodenii Mici, Crihalma, Galaţi, Hoghiz, Nou Român,
Colun, Feldioara, Rucăr;
- secară: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Beclean, Breaza, Dridif, Hârseni, Holbav,
Hurez, Ileni, Ludişor, Netot, Olteţ, Cârţişoara, Râuşor, Săsciori, Săvăstreni, Toderiţa,
Vad, Voila;
- ovăz: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Beclean, Breaza, Dridif, Făgăraş, Hârseni,
Hurez, Ileni, Netot, Cârţişoara, Pojorta, Recea, Săsciori, Săvăstreni, Sebeş, Sâmbăta de
Sus, Toderiţa, Vad, Voila, Voivodenii Mari, Cobor, Felmer, Hălmeag;
- porumb: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Poiana Mărului („unii dintre ei îşi
practică restrânsele lor culturi, mai cu seamă de porumb, pe sub copaci, în pământuri
unde nu poate ajunge plugul, doar cu sapa” 366).
Situaţia aceasta din prima jumătate a secolului al XVIII -lea, în ceea ce priveşte
cultura cerealelor şi a cartofilor, va suferi modificări serioase abia după 1800, când
cartoful şi porumbul încep să se cultive pe scară largă – şi în urma extinderii suprafeţelor
agricole, prin defrişări şi desţeleniri –, fapt care a dus la schimbări importante şi în modul
de alimentaţie.
În privinţa plantelor textile, făgărăşenii cultivau, fiind absolut indispensabilă
367
pentru îmbrăcămintea lor, cânepa, iar „inul se cultiva numai de saşii din Şercaia” .
Cantitatea mare de cânepă ce se producea este ilustrată şi în numărul pivelor existente în
1721 - 1722 – 66 de astfel de instalaţii; practic nu exista gospodărie care să nu o cultive.
După cum am amintit mai sus, în anii 1721 - 1722 fuseseră cultivate cu această plantă
104 ha (1,15% din total), de pe care s-a realizat o producţie de 337 quintale, cantitate din
368
care, după prelucrare, ar fi rezultat 33.759 kg „materiale textile curate” . Conform
preţurilor din târgurile vremii respective nu se câştiga mult de pe urma cânepii sau a
produselor realizate din ea, valoarea sa constând în principal în necesitatea pe care o
aveau gospodăriile.
Spre sfârşitul secolului al XVIII -lea se constată totuşi o mai mare preocupare
pentru cultura plantelor industriale, necesare acum pentru noile manufacturi sau pentru

366
Ibidem, p. 1664.
367
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 37.
368
Ibidem, p. 40.

132
comerţ. Însuşindu-şi această direcţie, Dieta de la Cluj din anii 1790 - 1791, printre alte
lucruri dezbătute, propunea următoarele:
- extinderea suprafeţelor semănate cu in şi cânepă, pentru a creşte veniturile
ţăranilor, venituri din care să-şi poată plăti mai uşor impozitele; erau chiar fixate preţurile
pentru aceste plante textile în târgurile din Făgăraş, Sibiu, Sighişoara, Rupea ş.a.;
- extinderea culturii viermilor de mătase prin creşterea plantaţiilor de duzi,
concomitent cu dezvoltarea mai multor manufacturi şi filaturi de mătase, printre care şi la
Făgăraş şi Vaida - Recea 369.
Şi atunci, ca şi mai târziu, se cerea ca pentru extinderea noilor culturi şi aplicarea
unor metode mai raţionale de cultivare de către agricultori, regulile economice agrare de
bază să fie studiate în şcolile elementare (parohiale - confesionale sau domeniale), cu
recomandări speciale pentru preoţi şi învăţători.
Alte produse agricole strict necesare, care erau cultivate în Ţara Făgăraşului, le
reprezentau legumele şi zarzavaturile, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt:
mazărea albă, mazărea verde (românească), cartofii (cum aminteam, doar ceva mai
târziu), ceapa, usturoiul, varza, pătrunjelul şi morcovul. Şi din acestea se dădeau dijme
370
către domnii de pământ (din cartofi numai de pe la 1820 ) sau daruri pentru armata
imperială – după cum se plângeau locuitorii din Dejani în 1726 că au trebuit să dăruiască
pentru armata încartiruită acolo, printre alte produse, o ferdelă de pătrunjel şi două de
morcovi 371.

2. Creşterea animalelor.
Şi domeniul acesta a avut dintotdeauna o strânsă legătură cu pământul. Fâneţele
au fost baza creşterii animalelor, în complementaritate şi cu alte plante. De aceea, fiecare
familie căuta să aibă nu numai animale de muncă, ci şi pentru alimentaţia proprie sau
vânzare. Pentru iobagi, de cele mai multe ori, acestea erau unele şi aceleaşi. În principiu,
de-a lungul anilor numărul acestora a fost în creştere, sincopele înregistrate fiind destul

369
P. Iambor, Propuneri în Dieta de la Cluj, p. 198 – 199.
370
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 69.
371
Ibidem, p. 300.

133
de puţine, datorate în special molimelor, calamităţilor şi, de câteva ori, rechiziţiilor pentru
armatele aflate în războaie.
Pentru primul sfert al veacului al XVIII –lea, pe ansamblul districtului Făgăraş
numărul animalelor era următorul 372:

Anul Boi de muncă Vaci Tineret Total bovine Cai Oi şi capre Porci
1713 5.046 5.762 1.460 12.268 1.383 12.551 6.078
1721 5.396 6.009 1.574 12.979 1.563 13.586 7.485
1726 5.456 6.329 1.601 13.386 1.758 13.586 7.955

Sunt consemnate aici numai animalele boierilor, iobagilor şi zilerilor, fără cele
conscrise pentru curţile fiscale şi nobilimea din zonă.
Conscripţia anilor 1721 - 1722 relevă faptul că, în general, în Ţara Făgăraşului
erau crescute cu mult mai multe animale decât în restul Transilvaniei, aşa cum demonstra
într-un studiu de demografie istoricul Ştefan Pascu: „Faţă de media pe întreagă
Transilvania, populaţia din Ţara Făgăraşului avea (...) o situaţie sensibil mai bună: în
Transilvania întreagă media la boi era de 1,4 de familie, pe când în Făgăraş era aproape
dublu, 2,2; media la vaci pe întreaga Transilvanie era de 1,3 de familie, iar în Ţara
Făgăraşului aproape îndoit, 2,2; juncii (junincile) ajungeau în Transilvania întreagă la
0,3, iar în Ţara Făgăraşului la 0,7, deci mai mult decât dublu; media cailor e mai
apropiată: în Transilvania întreagă 0,6 şi în Făgăraş 0,8. La vitele mari la un loc, media
pe Transilvania întreagă era de 3,6, pe când în Ţara Făgăraşului se ridica la 5,9.
Repartizarea oilor este egală, 5,5 de familie (...); diferenţele apar la porci, care în
Transilvania întreagă reprezentau o medie de 0,1, pe când în Făgăraş media era de 3,8,
iar la stupi diferenţa este mai mult decât dublu: 0,6 pe întreagă Transilvania şi 1,5 în
Ţara Făgăraşului” 373.
Regresele sau creşterile insesizabile ale economiei de vite în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea s-au datorat secetei şi foametei din anii 1717 - 1718 şi ocupaţiei
Olteniei de către austrieci (1718 - 1739), aceasta din urmă fiind o mare piedică în calea
creşterii animalelor de muncă, de vânzare sau de consum, datorită nenumăratelor

372
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 42.
373
Şt. Pascu, Demografia istorică, în „Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică”, vol. I, Ed.
Dacia, Cluj, 1972, p. 66.

134
rechiziţii pentru armata imperială. Conform declaraţiilor urbariale din anul 1726,
locuitorii spuneau că li s-a „oprit iarba, atât în grădinile din sat, cât şi în hotar, şi nu mai
pot face un fir de fân decât toamna târziu, când, apoi, li se făcea în <<porţie>> pentru
caii soldaţilor. Iarna erau obligate comunele să ţie cireada de vite a împăratului
(boaria), pentru care nu vedeau <<nici un ban>>” 374.
În Ţara Făgăraşului nu întâlnim foarte des situaţiile particulare din Ţara Bârsei şi
zona Sibiului, unde se aflau mari crescători de animale (mai ales de oi), deoarece
„Românii de la Făgăraş au fost mai mult paznicii caselor lor la ei acasă, menţinându-şi
poziţiile prin gospodăriile lor autarhice. Au plecat şi dintre ei foarte mulţi în Ţara
Românească (...), cei care plecau, însă, erau plecaţi <<cu totul>>, cum spun urbariile,
375
adică pentru totdeauna” ; starea aceasta de fapt n-a fost reprezentativă numai pentru
secolul al XVIII -lea, ci şi pentru cel următor.
În privinţa ovinelor (şi uneori a cailor), se constată o transhumanţă permanentă
peste Carpaţii făgărăşeni, ceea ce denotă că şi aici existau oieri cu turme destul de
importante numeric; pe lângă ovine, mai erau trecute peste munţi şi turme de porci şi vite.
Aceasta o relevă şi o declaraţie a iobagilor din Berivoii Mari, din timpul conscripţiei
Czyrákyene de la 1820: „Se află în satul nostru iobagi fiscuşeşti ( fiscali – n.n.) cari au oi
şi cai mai multe ca ceilalţi şi le ţin în Ţara Românească şi vara le aduc pe munţii ţerii
acesteia la păşune, cu numele: Matei Ganea, Iuon Ganea, Radu lui David Chiuşdea,
Comşa Chiuşdea, Gheorghe Ursa, Dumitru Chiuşdea, Nicolae lui Irimie Chiuşdea şi
Radu Stoia; acestea cu oile şi cu caii fac câştig bun şi bine să hăznuiesc (...)” 376.
În secolul al XVIII -lea, chiar domnitorii Ţării Româneşti, spre a-i atrage pe
românii ardeleni peste munţi cu turmele lor, acordau unele scutiri de taxe. Spre exemplu,
Constantin Racoviţă scutea pe ardelenii care-şi aduceau vitele, indiferent de care, în Ţara
Românească. „Vodă credea, prin astfel de hotărâri, dealtfel repede retrase, să atragă
statornic în ţară la dânsul pe aceşti oaspeţi trecători (...). Totuşi, porcii de la Făgăraş
erau mânaţi şi după aceia la păscut până în munţii Muscelului. Şi trecerea vitelor era
îngăduită.

374
Ibidem, p. 43.
375
Ibidem, p. 44.
376
Şt. Meteş, Vieaţa Agrară, p. 260.

135
 377
Ciuma singură putuse să aducă în 1757 o întrerupere (...)” . Ciumă şi alte
epizootii care să afecteze şeptelul de animale mai fuseseră şi înainte (în anii 1730 - 1731,
iarna 1731 - 1732), dar şi ulterior, până în secolul al XIX -lea.
Oierii făgărăşeni făceau chiar şi înţelegeri personale cu alţi mocani, mai ales din
Ţara Bârsei, în privinţa păscutului oilor în comun, aşa cum reiese dintr-un document de la
anul 1748: „Lazăr Perşinaru şi Dumitru lui Lazăr din Perşani arată magistratului că au
făcut înţelegere cu Mihăilă Râşnoveanu din Săcele ca să-şi aducă oile la păscut în comun
pe muntele Sarica din Ţara Românească (...)” 378.
Deşi sunt date complete în privinţa păşunilor şi fâneţelor în conscripţia anilor
379
1721 - 1722 , ne vom folosi de cele ale conscripţiei fiscale de la mijlocul secolului al
XVIII –lea (1750), editate parţial de curând. Informaţiile culese de conscriptori indică
faptul că în districtul Făgăraş existau doar 4 localităţi fără fâneţe (5,1%), iar în 28% erau
insuficiente. Deficitul acesta de fân era suplinit prin arendări şi cumpărări din alte
localităţi (18%) sau prin defrişări (1,3%) 380; „(...) sistemul tăierii fâneţelor la doi sau trei
ani poate oferi o explicaţie, cel puţin în parte, a insuficienţei semnalate” 381.
Deficitul de fâneţe a mai fost compensat şi de excedentul de păşuni din district;
deşi în conscripţie nu apar date în această privinţă, pentru 15 localităţi s-a constatat
existenţa de păşuni abundente în cazul a 5% dintre localităţi, a celor suficiente în
proporţie de 33,8% 382.
Vom înfăţişa mai jos situaţia concretă pentru fiecare localitate în care apar
informaţii despre aceste surse importante de hrană pentru animale, dar şi despre acestea:
Arpaşu de Sus: fâneţe slabe, care nu ajung pentru iernatul animalelor; animalele
sunt puţine, slabe şi de proastă calitate, iar locuitorii, pentru a le întreţine, sunt nevoiţi să-
şi procure fâneţe din alte localităţi 383;

377
N. Iorga, Opere economice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 650 – 651.
378
D.G.A.S., Arhiva Magistratului oraşului Braşov. Inventarul actelor neînregistrate, vol. I, Bucureşti,
1959, p. 184.
379
Vezi la Şt. Meteş, Situaţia economică.
380
L. Gyémánt ş.a., Conscripţia fiscală a Transilvaniei, Partea I, p. L – LI.
381
Ibidem, p. LII.
382
Ibidem, p. LIII.
383
Ibidem. Partea a II -a, p. 1618.

136
 Beclean: „Comunitatea aceasta deţine un rât care furnizează 70 de care de fân,
dar acesta fiind zălogit de circa 30 de ani onoratului domn Sigismund Balásfi, nu este de
nici un folos pentru localnici (...). Unii dintre ei posedă fâneţe şi ogoare în posesiunile
Cincşor, Ludişor şi Hurez (...)” 384;
Berivoii Mari: „Fâneţele sunt destul de abundente şi se cosesc la doi ani o dată
(...)” 385;
Berivoii Mici: „Fâneţele restrânse se află în păduri şi într-o parte defrişată a
munţilor, de unde fânul este adunat prin muncă grea. Ele se cosesc alternativ, la fiecare
doi ani o dată. De păşuni se beneficiază în măsură suficientă”; existau şi străini de sat
care deţineau fâneţe aici 386;
Breaza: Boierii şi iobagii aveau păduri comune de fag, din care puteau îngrăşa
câte 200 de porci. „În lipsa fânului şi a păşunilor necesare, ei îşi iernează oile în mod
obişnuit în Ţara Românească şi acolo (pe lângă alte cheltuieli), când vine vremea plăţii,
achită oieritul de 12 creiţari şi jumătate după fiecare oaie. Cei ce rămân în această
provincie, sunt nevoiţi să cumpere fân pe bani din scaunele săseşti, care au din
abundenţă păşuni, plătindu-se câte un creiţar şi jumătate/ după fiecare oaie / atât pentru
păşunatul de primăvară, cât şi cel de toamnă (...)” 387;
Bucium: Localnicii îşi creşteau animalele pe păşuni arendate de la vecini 388;
Comăna de Jos: „Locuitorii se întreţin (...) uneori din creşterea şi vânzarea
animalelor (...). Fâneţele nu sunt tăiate aici în fiecare an, ci la alternarea părţilor de
hotar, când partea respectivă este în rod (...), iar păşunile ajung pentru necesităţile
proprii” 389;
Comăna de Sus: Locuitorii luau în arendă fâneţe „în hotarele satelor învecinate,
anume Comana de Jos şi Cuciulata, cu mari cheltuieli”; păşuni aveau suficiente 390;
Copăcel: „Păşunile şi fâneţele sunt de-ajuns (...)” 391;

384
Ibidem, p. 1619 – 1620.
385
Ibidem, p. 1621.
386
Ibidem, p. 1622.
387
Ibidem, p. 1623 – 1624.
388
Ibidem, p. 1625.
389
Ibidem, p. 1626.
390
Ibidem, p. 1628.
391
Ibidem, p. 1629.

137
 Corbi: „Partea de hotar orientată spre munţi rămâne în mare măsură necultivată,
fiind potrivită numai pentru păşunatul animalelor” 392;
Cuciulata: Lângă Olt revărsările râului produceau pagube fâneţelor; unii localnici
posedau fâneţe în Părău şi Lupşa. „Păşunile ajung numai pentru animalele proprii, dar
ele nu sunt comode din pricina depărtării/ de sat/” 393;
Dejani: „Ambele părţi de hotar sunt în mare măsură joase, umede şi acoperite cu
tufe de arini, slujind pentru păşunatul vitelor mari. (...) Pădurile sunt, în general de fag,
şi învecinate cu crângurile de la Gura Văii şi Vaida - Recea. Ele pot îngrăşa 100 de
porci, în perioada când se face jirul, plătindu-se Fiscului Regesc cinci creiţari după
fiecare. Locuitorii însă nu pot beneficia din aceste păduri decât de nişte păşuni, în timpul
primăverii scurte, pentru oile lor (până când le mână în munţii arendaţi de obicei pe
bani) (...). Din pricina lipsei de păşuni în teritoriul lor restrâns, oile şi le iernează în
Ţara Românească, unde fiecare nou-venit plăteşte aşa-numitul oierit de 12 creiţari şi
jumătate, sau le ţin cu fân cumpărat scump din scaunele săseşti, toamna şi primăvara
procurându-şi locuri de păşunat contra unei anumite taxe” 394;
Drăguş: Jumătate din hotarul de sus „este potrivită numai pentru păşunatul
animalelor şi rămâne necultivată” 395;
Dridif: Cele două părţi de hotar, „ambele în parte muntoase, argiloase şi umede,
nu prea potrivite nici măcar pentru păşunatul animalelor (...). Comunitatea acceptă
pentru păşunat în teritoriul său, aproape în fiecare an, primăvara, circa 200 şi chiar mai
multe oi din satele subalpine lipsite de păşuni, taxa obişnuită încasată după fiecare oaie
fiind de un creiţar şi jumătate (...)” 396;
Făgăraş: „Râturile pe care le cuprind sunt cosite alternativ la fiecare doi ani o
dată”; păşunatul era restrâns, motiv pentru care mulţi locuitori posedau fâneţe în Râuşor,
Mândra, Ileni, Beclean, Hurez şi Dridif 397;
Grid: „Fâneţele sunt tăiate aici nu în fiecare an, ci la alternarea părţilor de hotar
(...)”; păşunile erau suficiente 398;

392
Ibidem, p. 1631.
393
Ibidem, p. 1632.
394
Ibidem, p. 1633 – 1634.
395
Ibidem, p. 1635.
396
Ibidem, p. 1636 – 1637.
397
Ibidem, p. 1638.

138
 Hârseni: „Fâneţele lipsesc, astfel încât ceva fân este cosit şi adunat, de obicei,
doar de pe sesiile pustii şi din locurile îngrădite. /Localnicii/ deţin păşuni restrânse şi ei
îşi întreţin obişnuit animalele, în timpul verii, într-una din părţile de hotar” 399;
Holbav: Nu existau fâneţe în adevăratul sens al cuvântului, localnicii avându-le
prin „poieni ascunse şi colţuri de pădure, defrişate prin muncă grea, tăind copacii din
rădăcini (...). Păşunile din păduri sunt foarte strâmte, căci întreg teritoriul este restrâns
şi de aceea /locuitorii/ trebuie să meargă să-şi păşuneze animalele în hotarele satelor
învecinate din scaunul săsesc al Braşovului, anume Vulcan şi Codlea” 400;
Hurez: „Ambele părţi de hotar asigură fâneţele care le sunt necesare
/locuitorilor/. O porţiune mai sterilă de pământ, care este inutilă şi nepotrivită pentru
culturi se cedează pentru păstorii animalelor proprii, care adună şi vitele altora spre a le
paşte tot acolo (...)” 401;
Iaşi: „Fâneţele existente sunt tăiate cu coasa alternativ (...)” 402;
Ileni: Păşuni foarte puţine 403;
Lisa: „Locurile de păşunat pentru animale (cu excepţia celor mici, anume a oilor)
sunt comode” 404;
Ludişor: Hotarul din jos are o porţiune care, „din pricina umidităţii, rămâne
necultivată, servind pentru păşunatul animalelor (...). Partea de hotar de sus beneficiază
de puţine fâneţe, care sunt tăiate alternativ cu coasa, la doi ani o dată” 405;
Lupşa: Locuitorii se întreţineau şi din „creşterea şi vânzarea animalelor mari şi
mici (...). Fâneţele nu se cosesc aici în fiecare an, ci la alternarea părţilor de hotar
(...)”406;
Luţa: „Fâneţe există foarte puţine, care se cosesc alternativ la doi ani o dată” 407;

398
Ibidem, p. 1639 – 1640.
399
Ibidem, p. 1641.
400
Ibidem, p. 1642.
401
Ibidem, p. 1643.
402
Ibidem, p. 1645.
403
Ibidem, p. 1646.
404
Ibidem, p. 1648.
405
Ibidem, p. 1649.
406
Ibidem, p. 1650.
407
Ibidem, p. 1651.

139
 Mărgineni: În hotarul din sus „se găsesc şi fâneţe de cosit, dar insuficiente
datorită caracterului restrâns al locului (...). Păşuni nu sunt aproape deloc (...)” 408;
Mândra: Partea de hotar dinspre Olt, „abundă de fâneţe pentru cosit (...). Păşunile
le-ajung /celor de aici/ pentru a-şi întreţine animalele” 409;
Netot: „Păşunile pentru animale şi cu atât mai mult fâneţele lipsind cu totul,
/locuitorii/ sunt nevoiţi să-şi mâne oile la iernat, aproape în fiecare an, în Ţara
Românească unde, pe lângă alte cheltuieli pe care le au în mod obişnuit, plătesc ca taxă
de oierit 12 creiţari şi jumătate după fiecare oaie. Dacă totuşi se întâmplă să rămână
aici, se duc în scaunele săseşti, mai bine înzestrate cu păşuni şi fâneţe, şi acolo le întreţin
plătind pentru păşunat, primăvara, după fiecare oaie, câte un creiţar şi jumătate, toamna
tot atâta, iar pentru iarnă cumpărând fân la un preţ deloc scăzut” 410;
Ohaba: Existau două părţi de hotar care erau folosite, în mare parte, doar pentru
păşunat. „Nu sunt fâneţe de cosit suficiente (...). Drept urmare, /localnicii/ trebuie să
obţină prin zălogire fâneţe din satele străine învecinate. Păşunile, în schimb (...), le-
ajung din abundenţă (...)” 411;
Oprea - Cârţişoara: „(...) se găsesc aici, pe cât se pare, păşuni” 412;
Părău: „Fâneţele sunt puţine şi nu prea ajung pentru gospodăriile proprii. Drept
urmare, locuitorii trebuie să cumpere deseori pe bani fân pentru iernatul animalelor, la
preţuri mari (...). Păşunile le ajung pentru a-şi hrăni animalele, dar nu şi în surplus spre
a da în arendă altora” 413;
Perşani: Fâneţele şi păşunile le ajungeau 414;
Poiana Mărului: „În majoritate, ei (locuitorii – n.n.) îşi asigură subzistenţa din
creşterea şi păstoritul animalelor mari şi mici (...). Păşunile puţine nu ajung nici pentru
animalele proprii şi ca urmare locuitorii trebuie să şi le păşuneze în munţi luaţi în

408
Ibidem, p. 1653.
409
Ibidem, p. 1654.
410
Ibidem, p. 1656.
411
Ibidem, p. 1657.
412
Ibidem, p. 1660.
413
Ibidem, p. 1661.
414
Ibidem, p. 1663.

140
arendă din Ţara Românească şi din districtul Făgăraş, iar unii dintre ei să le ţină în
permanenţă în Muntenia” 415;
Pojorta: Câte o treime din ambele hotare era folosită pentru păşunat 416;
Porumbacu de Jos: „Nu există păşuni care să poată fi arendate în vreun fel altora.
Fâneţele sunt foarte restrânse”, de aceea sunt deţinute unele în alte sate 417;
Porumbacu de Sus: Animale erau „puţine la număr, slabe şi de valoare mică (...).
Fâneţe arendabile către alţii nu există, iar locurile de păşunat pentru animalele proprii
sunt puţine” 418;
Râuşor: Existau fâneţe pentru cosit 419;
Recea - Telechi: Fâneţele şi păşunile sunt „foarte restrânse (...). Munţii care
aparţin boierilor locali servesc pentru păşunatul oilor proprii şi spre a fi arendate
străinilor, contra unei taxe” 420;
Sărata: „Animale are puţine (...). Păşunatul animalelor mari şi mici este posibil în
tufărişuri (...)” 421;
Săvăstreni: „Deţine două părţi de hotar, nu foarte largi, de-abia de-ajuns pentru
păşunatul animalelor comunităţii (...). Ambele (...) sunt prevăzute cu fâneţele necesare pe
măsura teritoriului restrâns” 422;
Sâmbăta de Sus: Hotarul de jos avea fâneţe, iar cel din sus păşuni 423;
Sebeş: Fâneţele sunt „cosite numai alternativ, la fiecare doi ani o dată (...), iar
păşunile sunt şi ele foarte restrânse. (...) munţii comuni, aflaţi în posesia unor
particulari, servesc numai pentru păşunatul oilor şi folosinţa locuitorilor respectivi” 424;
Şercaia: „Fâneţele puţine nu ajung nici măcar pentru iernarea animalelor
localnicilor, astfel încât aceştia trebuie să ia în arendă fâneţe şi să cumpere fân de la
locuitorii satului vecin Mândra. Fâneţele existente nu sunt tăiate anual, ci la alternarea

415
Ibidem, p. 1664 – 1665.
416
Ibidem, p. 1666.
417
Ibidem, p. 1667.
418
Ibidem, p. 1668.
419
Ibidem, p. 1671.
420
Ibidem, p. 1670.
421
Ibidem, p. 1672.
422
Ibidem, p. 1675.
423
Ibidem, p. 1680.
424
Ibidem, p. 1678.

141
părţilor de hotar, când partea respectivă este în rod (...). Păşunile sunt strâmte,
insuficiente pentru păşunatul animalelor de aici” 425;
Şercăiţa: Animalele mari şi mici „le cresc, de obicei, în număr mare, ca urmare a
belşugului de păşuni, tufărişuri şi păduri, pentru a le vinde (...)” 426;
Şinca (Veche): Avea păşuni din abundenţă 427;
Toderiţa: O parte din hotarul de sus era „mai favorabilă pentru păşunatul
animalelor (...). Fâneţele lipsind cu desăvârşire, /locuitorii/ sunt nevoiţi să şi le procure
din teritorii străine (...)” 428;
Ucea de Jos: „Acest sat este lipsit în mare măsură de fâneţe (...). Animalele, la
rândul lor, sunt puţine, slabe şi de proastă calitate” 429;
Ucea de Sus: Îşi procurau fânul din altă parte, fiindcă fânaţele lor, ca şi păşunile,
„sunt foarte puţine”; „(…) păşunile alpine existente printre arini şi tufărişuri sunt
potrivite numai pentru păşunatul animalelor proprii” 430;
Vaida - Recea: „Boierii locali deţin munţi pentru păşunatul oilor proprii, cât şi
ale străinilor, contra unei anumite sume stabilite anual şi plătite de aceştia” 431;
Veneţia de Jos: „Teritoriul fiind ocupat preponderent cu culturi, de-abia dacă
rămâne o parte restrânsă pentru păşunat şi de aceea locuitorii trebuie să-şi arendeze
deseori, din hotarele satelor vecine Veneţia de Sus şi Comana de Sus, păşuni pentru
animalele lor” 432;
Veneţia de Sus: Păşuni suficiente 433;
Viştea de Sus: În hotarul din sus, unele porţiuni se folosesc numai pentru păşunat.
„Fâneţele pentru pregătirea fânului sunt restrânse” 434;
Voila: „Boierii au doi munţi privaţi, numiţi Zmida şi Faţa lui Dobrin, pe care îşi
pasc animalele” 435;

425
Ibidem, p. 1683.
426
Ibidem, p. 1684.
427
Ibidem, p. 1686.
428
Ibidem, p. 1687.
429
Ibidem, p. 1688.
430
Ibidem, p. 1689.
431
Ibidem, p. 1692.
432
Ibidem, p. 1694.
433
Ibidem, p. 1695.
434
Ibidem, p. 1697 – 1698.

142
 Voivodenii Mari: „Boierii de aici beneficiază de trei munţi, nu prea mari, care
servesc pentru păşunatul animalelor proprii (...)” 436;
Voivodenii Mici: „Ambele părţi de hotar cuprind râturi şi fâneţe restrânse şi de
aceea /locuitorii/ îşi întreţin, în general, în teritorii străine, puţinele vite mari pe care le
437
deţin” .
Dintre localităţile din afara districtului sunt amintite:
Cârţa: Treizeci de fâneţe sunt înscrise în părţile de hotar (...). Păşunile ajung
pentru nevoile proprii şi chiar se dă în arendă locuitorilor (...) din Colun o parte dincolo
de Olt (...)” 438;
439
Cobor: Avea puţine păşuni, de aceea le luau în arendă din alte sate vecine ;
Colun: Fâneţe şi păşuni puţine, de aceea arendează de la Cârţa şi Nocrich 440;
Crihalma: Fâneţele aveau de suferit din pricina revărsării Oltului, iar păşunile nu
erau suficiente şi de aceea „deţin cu titlu de ipotecă o pădure de la locuitorii satului
Ungra (...), în care îşi pot păşuna animalele (..). O parte dintre fâneţele (...)
producătoare de 27 de care şi o optime /de fân/, aflate în grădinile locuitorilor, se pot
cosi anual, iar restul, pe câmp, se taie la alternarea părţilor de hotar” 441;
Feldioara: „Păşunile lipsesc şi ele, iar cum acestea, ca şi fâneţele, nu există în
hotarele proprii, cei de aici se folosesc de cele ale vecinilor (...) din Şomărtin (...)” 442;
Galaţi: „Fâneţele sunt utilizate şi tăiate, de obicei, alternativ cu părţile de hotar
(...), iar păşunile sunt foarte puţine şi de aceea /locuitorii/ trebuie să arendeze păşuni,
anume din satele Şoarş şi Felmer (...)” 443;
Hălmeag: Păşunile nu erau de ajuns 444;
Hoghiz: „Păşunile ajung şi ele pentru animalele proprii, dar nu şi pentru
arendare în vederea folosinţei libere. Fâneţele (...) pot fi cosite anual” 445;

435
Ibidem, p. 1699.
436
Ibidem, p. 1700.
437
Ibidem, p. 1701.
438
Ibidem, p. 2365.
439
Ibidem, p. 2320.
440
Ibidem, p. 2368 – 2369.
441
Ibidem, Partea I, p. 256 – 257.
442
Ibidem, Partea a II-a, p. 2377.
443
Ibidem, Partea I, p. 268.
444
Ibidem, Partea a II-a, p. 2324.

143
 Lovnic: „Păşunile nu sunt nici ele suficiente din pricina vecinilor foarte răi” 446;
Nou Român: „Deşi au păşuni puţine, /localnicii/ sunt totuşi nevoiţi (...) să dea în
arendă păşunatul (...), prin bună înţelegere, ca dobândă pentru 100 de florini renani,
comunităţii vecine din Săsăuş (...). Ei, la rândul lor, trebuie să ia în arendă păşuni de la
locuitorii satului vecin Cârţa (...)” 447;
Rucăr: Lipsind locurile de păşunat, „cei de aici sunt nevoiţi să le arendeze de la
sătenii vecini din alte scaune şi districte, /plătind/ după cum urmează: pentru păşunatul
fiecărui animal de jug 17 creiţari (...), pentru oi, munţi cu 10 florini renani, pentru
păşunatul obişnuit de vară al animalelor mici, 43 de florini renani şi 30 creiţari în
fiecare an, cu bani gata” 448;
Şona: Păşunile nu erau îndeajuns şi trebuiau arendate „de la străini de peste Olt,
în fiecare an (...)” 449.
Despre numărul mare de animale crescute în unele localităţi din Ţara Făgăraşului
vorbesc şi conscriptorii de la 1820, dintre care vom evoca numai cazul Berivoilor Mari:
„Se află în satul nostru iobagi fiscuşeşti cari au oi şi cai mai multe ca ceilalţi şi le ţin în
Ţara Românească şi vara le aduc pe munţii ţerii acesteia la păşune, cu numele: Matei
Ganea, Iuon Ganea, Radu lui David Chiuşdea, Comşa Chiuşdea, Gheorghe Ursa,
Dumitru Chiuşdea, Nicolae lui Irimie Chiuşdea şi Rdu Stoia; aceştia cu oile şi cu caii fac
câştig bun şi bine să hăznuiesc (...)” 450.
După anul 1800 numărul animalelor a crescut constant, în concordanţă cu
creşterea numărului populaţiei şi dezvoltarea agriculturii, mai ales în privinţa vitelor,
oilor şi porcilor. Chiar dacă erau mai pretenţioşi, din acest motiv fiindu-le preferate
vitele, şi în sectorul cabalinelor constatăm o creştere semnificativă a numărului acestora,
la această creştere contribuind şi înfiinţarea grăniceriei, zona submontană aducând cele
mai mari sporuri de şeptel. Ar mai fi de spus că, dintotdeauna, în satele de peste Olt (de
pe Pământul Crăiesc) numărul cabalinelor a fost mult mai mare decât cel din localităţile
din stânga râului. O situaţie reală în privinţa numărului animalelor din fiecare localitate,

445
Ibidem. Partea I, p. 275.
446
Ibidem. Partea a II -a, p. 2328.
447
Ibidem. Partea I, p. 291.
448
Ibidem, p. 314 – 215.
449
Ibidem. Partea a II- a, p. 2333.
450
Şt. Meteş, Vieaţa Agrară, p. 260.

144
pentru anii 1721 - 1722, şi a bovinelor şi cabalinelor, pentru anul 1850, este prezentată în
Anexa XI, iar pentru cele din dreapta Oltului, însă numai pentru anul 1850 (bovine şi
cabaline) în Anexa XII.

3. Pomicultura şi viticultura.
Cultura pomilor fructiferi în acest răstimp nu a fost una remarcabilă, însă a avut o
oarecare însemnate, aceasta fiind practicată mai mult în jurul gospodăriilor, doar în
localităţile submontane fiind mai răspândită.
Pentru 1721 - 1722, deşi nu apar specificaţii anume cu privire la numărul pomilor,
ne putem face o părere suficientă numai din observarea numărului de căldări/cazane de
fiert rachiul (deşi erau folosite şi drevele de struguri), care aproape că nu lipseau din nici
o localitate. Sintetizând datele conscripţiei, reiese că existau de la una la mai multe astfel
de instalaţii (137 în total), după cum urmează:
- câte una: Berivoii Mari, Berivoii Mici, Copăcel, Dejani, Grid, Hârseni,
Săvăstreni, Veneţia de Sus;
- câte două: Bucium, Comăna de Sus, Hurez, Iaşi, Ileni, Luţa, Perşani, Râuşor,
Săsciori, Sebeş, Toderiţa, Ucea de Sus, Viştea de Jos, Voila, Voivodenii Mari;
- trei: Lisa, Ludişor, Ohaba, Sâmbăta de Sus, Vad, Viştea de Sus;
- patru: Mândra, Netot;
- cinci: Părău, Pojorta, Recea (ambele);
- şase: Comăna de Jos, Cuciulata, Şercaia;
- şapte: Mărgineni, Veneţia de Jos;
- opt: Poiana Mărului;
- 18: Şinca (Veche).
Şi un secol mai târziu, la 1820, conscripţia de atunci relevă faptul că producţia de
fructe (fără a ne referi la cele de pădure) era destul de importantă, conform declaraţiilor
locuitorilor. Dacă sătenii din Viştea de Sus afirmau că „grădini de pomi unde moşia nu s-
a împărţit (...) tot prăseşte omul pomi, da unde heiu îi mic de tot şi poame puţinele poate
451
prăsi (...)” , cei din Breaza spuseseră, la 1788, că aveau în sat mulţi pomi fructiferi

451
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 381.

145
(nuci, meri, peri ş.a.), ale căror fructe le vindeau atât iarna, cât şi vara, în târgul
452
săptămânal din Făgăraş ; în asentiment cu aceştia din urmă erau la 1820 şi iogabii din
Berivoii Mari - „Pometuri în grădinile noastre pe seama noastră avem destule, din care
453
şi vindem” -, ca şi cei din Hârseni: „Pometuri în grădinile heiurilor noastre pe care
şedem avem pe sama noastră, din care şi vindem şi ne hăznuim (...)” 454. Despre vânzările
de fructe ale făgărăşenilor pe piaţa amintită, dar şi la Sibiu şi Braşov, vom aminti ceva
mai jos.
În ceea ce priveşte cultura viţei-de-vie, din datele avute la dispoziţie vom încerca
să creionăm o idee şi asupra acestui aspect. Este evident că pentru localităţile din stânga
Oltului, încă de pe timpul principilor, nu se poate vorbi despre o cultură importantă, atât
datorită calităţii pământului, cât şi faptului că locuitorii erau obligaţi la sarcina vinăritului
în folosul domnilor de pământ. În schimb, cele din dreapta Oltului, aflate pe un teren
propice acestui fel de cultură şi nefiind silite la obligaţia amintită, au produs mai
totdeauna cantităţi importante de struguri şi evident de vinuri de o destul de bună calitate.
Primele date reprezentative în ceea ce priveşte viticultura în Ţara Făgăraşului au
fost cuprinse în amintita conscripţie fiscală din anul 1750, în care, pentru district, se
aminteşte despre inexistenţa viilor (de fapt a producţiei de vin), dar credem că este vorba
numai de viţele de soi şi nu de cele care se pretau zonei, deoarece conscriptorii spuneau
la tot pasul că vinul este acru sau de proastă calitate (adică nu se putea vinde), pe când
pentru satele din dreapta Oltului afirmau, aproape constant, că vinurile sunt bune. Spre
edificare, redăm câteva informaţii din însemnările conscriptorilor de la mijlocul veacului
al XVIII -lea:
- pentru majoritatea covârşitoare a localităţilor din district se specifica inexistenţa
totală sau se foloseau anumite sintagme: lipsa vreunui „rod al viilor”, „dealurile cu vii
455 456 457 458
lipsesc cu totul” (la Hârseni , Mândra , Şercăiţa , Toderiţa ), „nu se face aici

452
Ibidem, p. C.
453
Idem, Vieaţa agrară, p. 259.
454
Ibidem, p. 282.
455
L. Gyémánt ş.a., Conscripţia fiscală a Transilvaniei, p. 1641.
456
Ibidem, p. 1654.
457
Ibidem, p. 1684.
458
Ibidem, p. 1687.

146
vreun rod al viilor şi ca urmare nu există nici preţ al mustului” (Holbav 459, Vad 460), „nu
există nici o producţie de vin” (Ohaba 461, Părău 462, Perşani 463, Şercaia 464);
- pentru localităţile din dreapta Oltului, acolo unde s-au mai păstrat documentele
conscripţiei se specificau următoarele: „vinul produs aici este de calitate inferioară” (
Cârţa 465), sunt „nişte vii restrânse” (Felmer 466) sau „o singură vie” (Şona 467), „vii există
puţine” (Colun 468, Feldioara 469, Rucăr 470).
Şi în însemnările conscripţiei din 1820 erau folosiţi aceiaşi termeni în privinţa
culturii viţei-de-vie:
- Berivoii Mari: „Vii în hotarele noastre nu sunt; nici în Ţara Oltului nu să află
471
(...)” ;
- Hârseni: „Nefiind vii în pretura noastră, cu lucru în vii nu ne facem nici o haznă
(...)” 472.

4. Pădurile.
Acestea au avut până către anul 1700 o pondere însemnată din întreaga suprafaţă
a Ţării Făgăraşului, însă după această dată se constată un proces, nu radical însă, de
restrângere a lor, mai ales în zona dinspre Olt, din cauza necesităţilor agriculturii şi
păşunatului. Imediat după 1700 a început lăzuirea multor păduri, fenomenul fiind pus pe
seama introducerii chiar în acea vreme a culturii porumbului; la fel s-a întâmplat şi către
sfârşitul secolului al XVIII -lea şi începutul celui următor, când a apărut necesitatea de
noi suprafeţe pentru cultivarea cartofului. Această restrângere a suprafeţei silvice
făgărăşene a avut ca motivaţie, după cum afirma Al. Bărbat, faptul că „o nouă plantă

459
Ibidem, p. 1642.
460
Ibidem, p. 1691.
461
Ibidem, p. 1657.
462
Ibidem, p. 1661.
463
Ibidem, p. 1665.
464
Ibidem, p. 1683.
465
Ibidem, p. 2365.
466
Ibidem, p. 2322.
467
Ibidem, p. 2333.
468
Ibidem, p. 2368.
469
Ibidem, p. 2377.
470
Ibidem, p. 2404.
471
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 258.
472
Ibidem, p. 281.

147
agricolă cerea terenuri noi de cultură. Nu i se putea da terenul necesar din terenul
culturilor vechi de care omul nu se putea deslipi” 473.
Date interesante despre păduri, pentru anii 1721 - 1722, au fost publicate de către
Şt. Meteş în Situaţia economică, însă vom folosi din nou informaţiile referitoare la
conscripţia din 1750, motivul fiind acela că alte informaţii atât de complete despre
problematica în discuţie nu mai există.
Per total, datele acesteia menţionează că în marea majoritate a localităţilor existau
păduri proprii sau numai în folosinţă, pe când la restul se specifica faptul că lipsa era
compensată „prin cumpărare, arendare sau procurare pe alte căi (inclusiv cele ilicite),
474
din păduri alodiale locale ori din localităţi vecine sau mai îndepărtate (...)” . Din
informaţiile acestei conscripţii fiscale reiese că în Ţara Făgăraşului şi în localităţile din
dreapta Oltului se constatase următoarea situaţie:
- existau păduri pentru lemne de foc şi construcţie (uneori chiar abundente) în
Arpaşu de Sus, Berivoii Mari, Berivoii Mici, Breaza, Copăcel, Corbi, Dejani, Drăguş,
Hoghiz, Lisa, Netot (comune cu satele Dejani şi Pojorta), Ohaba, Oprea – Cârţişoara
475
(„situate la un sfert de milă de drumul public” ), Perşani, Poiana Mărului, Telechi -
Recea, Sâmbăta de Sus, Streza - Cârţişoara, Şercăiţa, Şinca (Veche), Ucea de Sus, Vad,
Vaida - Recea, Veneţia de Sus şi Viştea de Sus;
- păduri numai pentru lemne de foc în Arpaşu de Jos, Mărgineni (din abundenţă),
Mândra şi Porumbacu de Sus;
- erau suficiente în Comăna de Sus, Grid, Hârseni (comune cu Sebeşul), Lupşa,
Pojorta şi Veneţia de Jos („dar departe de sat” 476);
- nu erau suficiente în Bucium (de aceea „trebuie să ia în arendă păduri pentru
477
lemne de foc” ), Cobor, Colun, Galaţi, Hălmeag, Holbav, Lovnic, Nou Român, Părău
(„se ajută cu lemne din pădurile învecinate, anume din teritoriul Veneţiei de Jos şi din
478
alte sate înconjurătoare, cu îngăduinţa oficialilor fiscali regeşti” ), Sebeş, Şona,

473
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 41.
474
L. Gyémánt ş.a., Conscripţia fiscală a Transilvaniei, Partea I, p. LIX.
475
Ibidem, Partea a II -a, p. 1660.
476
Ibidem, p. 1694.
477
Ibidem, p. 1625.
478
Ibidem, p. 1661.

148
Ticuşu Nou, Ucea de Jos şi Viştea de Jos („îşi cumpără lemne din pădurile saşilor de
peste Olt, iar pentru construcţii sunt ajutaţi de alţii” 479);
- erau departe de sat în Comăna de Jos şi Dridif (localnicii trebuind să-şi aducă
lemne din „pădurile de peste Olt, care se găsesc în scaunul Cincu” 480);
- nu existau păduri în Beclean (locuitorii trebuind „să-şi facă rost de lemne din
pădurile de peste Olt ale renumitului scaun Cincu, unde fiind prinşi asupra faptului,
înainte dădeau trei creiţari după un car, dar în prezent sunt taxaţi deja cu 9 creiţari” 481),
Cârţa, Crihalma („preailuştrii posesori deţin sub titlu de ipotecă o pădure de la locuitorii
482
satului Ungra” ), Cuciulata (sătenii beneficiind de lemne de foc şi construcţie „din
pădurile preailuştrilor şi generoşilor posesori şi stăpâni de pământ, cu îngăduinţa
483
acestora” ), Făgăraş, Feldioara, Hurez, Iaşi (fiind procurate lemnele din „Netot,
Berivoii, Recea Nouă, Dejani, Copăcel, Şoarş, uneori cu îngăduinţa celor de acolo, dar
mai ales pe furiş” 484), Ileni, Ludişor (lemnele le procurau pe bani din Lisa şi Breaza 485
),
Luţa, Beşimbac, Porumbacu de Jos, Râuşor, Rucăr, Săsciori, Săvăstreni, Sâmbăta de Jos,
486
Scorei, Şercaia (îşi procurau lemne din Părău, Grid şi Perşani ), Toderiţa, Voila,
Voivodenii Mari şi Voivodenii Mici;
- nu se specifică în Felmer şi Sărata.

5. Meşteşugurile casnice.
Economia agrară a fost în toată această perioadă una strict familială, bazată în
primul rând pe necesităţile stringente ale casei/gospodăriei şi abia apoi pe ale celorlalţi
(din comunitate şi extracomunitate). Ca atare, încă cu mult timp înainte, cea dintâi a fost
industria casnică, de la care au pornit toate celelalte industrii (meşteşuguri). Fiind o zonă
destul de propice acestor meşteşuguri casnice, dar şi altora, pe locuitorii săi îi găsim „mai
mult ca vânzători; cumpărăturile lor se reduceau aproape numai la sare, piper, tămâie,

479
Ibidem, p. 1696.
480
Ibidem, p. 1637.
481
Ibidem, p. 1619.
482
Ibidem, Partea I, p. 256 - 257.
483
Ibidem, Partea a II -a, p. 1632.
484
Ibidem, p. 1645.
485
Ibidem, p. 1649.
486
Ibidem, p. 1683.

149
şerpare, pălării, pluguri de fier şi alte câteva unelte. Toate celelalte trebuinţe erau
satisfăcute de industria lor casnică şi de meşteşugarii săteşti. Şi aceste trebuinţe se
presupun destul de numeroase la nişte gospodari, ale căror vânzări se înşiră în liste de
câte 100 de articole şi mai multe chiar” 487.
Industria textilă s-a dovedit a fi cea mai importantă ocupaţie din Ţara Făgăraşului,
materiile prime fiind în special lâna şi cânepa, dar şi inul (mai ales pentru Şercaia).
Aceasta o dovedeşte şi cantitatea mare de cânepă care se recolta în zonă la 1721 - 1722 şi
pe care femeile o transformau în „aproximativ 33.750 kg fuior, stupă şi păcişale, din care
se scoteau apoi 175.000 m pânză de diferite calităţi (...)” 488.
La fel de importantă a fost şi prelucrarea lânii, după cum o relevă numărul mare
de pive existente tot la anii 1721 - 1722 – nu mai puţin de 69, distribuite astfel: Arpaşu de
Jos - 1, Arpaşu de Sus - 11, Berivoii Mari - 5, Berivoii Mici - 3, Bucium - 1, Comăna de
Jos - 1, Comăna de Sus - 7, Copăcel - 1, Dejani - 2, Ileni - 1, Lisa - 1, Ohaba - 2,
Porumbacu de Jos - 1, Recea (ambele) - 2, Sâmbăta de Jos - 4, Sâmbăta de Sus - 4, Scorei
- 1, Sebeş - 7, Şercăiţa - 1, Toderiţa - 4, Veneţia de Sus - 1, Viştea de Jos - 3, Viştea de
Sus - 2, Voivodenii Mici - 3.
O informaţie despre pive o mai aflăm şi din conscripţia Berivoilor Mari din anul
1820, în care se spunea, conform declaraţiei iobagilor, că „(...) Se află pe râu în satul şi în
hotarul nostru piuă în care se gată postavuri de zeghe şi cioareci, cari le hăznuesc
iobagii fiscuşeşti şi boiereşti (...), cu care piue, numiţii iobagi, cari lucră bine trăgând
cheltuiala în jos, fac într-un an cu o piuă 15 zloţi şi mai puţin, care cum lucră” 489.
Olăritul a avut, mai ales în secolul al XVIII –lea, o dezvoltare deosebită în mai
multe din satele făgărăşene – fie ele româneşti, săseşti sau ungureşti –, apărând chiar
unele centre specializate, cum au fost Cârţa şi Nou – Român, care însă, uşor-uşor, încep
să dispară după mijlocul secolului al XIX -lea, fiind din ce în ce mai mult preferate
produsele de fabrică. Despre importanţa meşteşugului în secolul al XVIII -lea ne oferă
informaţii aceeaşi conscripţie fiscală din 1721 - 1722, din care aflăm că numai la
Porumbacu de Sus existau 9 meşteri, specializaţi strict în acest domeniu, căci ei „nu

487
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 47.
488
Ibidem, p. 48.
489
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 259.

150
aveau nici locuinţă potrivită în sat şi nici moşie în câmp (...). Vindeau produsele lor prin
490
toate satele şi târgurile districtului şi chiar în Ţara Românească (...) . Meşteşugul se
pare că era răspândit şi între ceilalţi locuitori ai satului, deoarece în plângerea de la anul
1726 iobagii de aici spuneau că „sunt siliţi să câştige darea împăratului cu meşteşugul
olăritului” 491.
Morăritul a reprezentat un alt meşteşug ţărănesc important, aproape neexistând
localitate care să nu deţină măcar o moară pentru cereale, dată fiind atât producţia destul
de bună a acestora, cât şi existenţa râurilor în fiecare sat făgărăşean. Conform des
amintitei conscripţii (1721 - 1722), pe lângă cele 4 mori aflătoare în Făgăraş, existau
astfel de instalaţii în satele următoare: Arpaşu de Jos (3), Arpaşu de Sus (1), Beclean (1),
Berivoii Mari (3), Berivoii Mici (1), Breaza (2), Bucium (1), Cârţişoarele (2), Comăna de
Jos (2), Comăna de Sus (3), Copăcel (4), Dejani (1), Drăguş (2, iar altele 2 erau părăsite),
Dridif (1), Hârseni (1), Hurez (1), Ileni (1), Lisa (4), Ludişor (2), Lupşa (1), Mărgineni
(1), Netot (1), Olteţ (1), Ohaba (2), Părău (1, însă „pustie”), Poiana Mărului (1), Pojorta
(2), Porumbacu de Jos (6), Porumbacu de Sus (4), Râuşor (2), Recea – ambele (3),
Sâmbăta de Jos (1), Sâmbăta de Sus (2), Scorei (3), Sebeş (3), Săvăstreni (3), Şercaia (2),
Şercăiţa (1), Şinca (1), Toderiţa (2), Ucea de Jos (2), Ucea de Sus (cel puţin 2), Vad (1),
Veneţia de Jos (2), Veneţia de Sus (1), Viştea de Jos (6), Viştea de Sus (1), Voila (4),
Voivodenii Mari (5), Voivodenii Mici (1).
Având ca materie primă lemnul, în multe sate din Ţara Făgăraşului s-au dezvoltat,
pe lângă exploatarea joagărelor (puţine ce-i drept, dar aflate sub monopolul domnilor de
pământ), meşteşuguri diferite: tâmplăritul, dulgheritul, rotăritul, dogăritul ş.a.
Conscripţiile amintesc frecvent despre existenţa joagărelor (mai ales a celor două
de la Breaza şi a celui de la Scorei), care produceau grinzi, scândură şi şindrilă atât pentru
uzul propriu, cât şi pentru vânzare. De altfel, la 1750, din tăiatul, transportul, prelucrarea
şi vânzarea lemnelor de construcţii şi a lemnelor de foc se întreţinea 46,1% din populaţia
districtului Făgăraş 492.

490
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 49.
491
Ibidem.
492
L. Gyémánt ş.a., Conscripţia fiscală a Transilvaniei, Partea I, p. XXXI.

151
 De asemenea, au fost consemnaţi nominal în conscripţii şi urbarii toţi locuitorii
care practicau unul dintre meşteşugurile bazate pe lemn; la 1721 - 1722, din totalul de
107 meşteşugari rurali, în întreg districtul existau 15 butnari, 8 rotari şi alţi câţiva
„lemnari” (Anexa XIII).
Meşteşugurile bazate pe piele erau şi ele diverse, însă numărul meseriaşilor săteşti
nu era impresionant, motivul principal constituindu-l o realitate mai veche – majoritatea
acestor meserii reprezentau apanajul breslelor din Făgăraş şi Cincu. Prin urmare, după
cum se observă în Anexa amintită mai sus, la aceeaşi dată erau conscrişi numai 4 tăbăcari
(mai apăreau 9 în Beclean, dar aceştia erau breslaşi), 7 pielari şi 9 cizmari.
Pentru locuitorii din Netot, cel puţin pentru secolul al XVIII -lea, o îndeletnicire
importantă a constituit-o măcelăritul – la 1721 - 1722 existau nu mai puţin de 11
măcelari, care făceau negoţ cu carne sau cu vite şi porci pentru tăiat. Despre această
îndeletnicire, într-o monografie mai veche a localităţii se afirma: „(...) netoţenii făceau
comerţ cu carne de vită şi de porc (...). Măcelarii aceştia creşteau şi îngrăşeau animale
pentru tăiere, apoi mai cumpărau şi de prin Muntenia şi le aduceau prin potecile ascunse
ale munţilor, pentru ca să scape de plăieşii cari opreau trecerea clandestină (...).
Netoţenii aduceau din Muntenia oi, porci, boi şi vaci. Ei aprovizionau cu carne pe
măcelarii din Făgăraş, în tot timpul, şi pe cei din Braşov în timpul iernii. La Braşov
duceau marfa cu săniile şi la întoarcere aduceau bani, peşte sărat, icre de peşte, măsline
şi jumeri presate” 493.

6. Ocupaţii complementare.
Dintre acestea, cele mai importante le-au constituit crâşmăritul, pescuitul şi
vânătoarea. Practicarea crâşmăritului cu bere, rachiu şi vin era frecventă, după cum o
dovedeşte şi numărul mare de căldări/cazane de fiert existente la 1721 – 1722 (26 de fiert
bere şi 238 de rachiu), dar şi ulterior. Numai vânzarea vinului, până la 1848, a constituit
una dintre obligaţiile faţă de domnii de pământ, însă după desfiinţarea iobăgiei a dispărut
şi această obligaţie, astfel încât şi ţăranii care aveau acest produs îl puteau valorifica liber.

493
Gh. Dateş, Monografia satului Netotu, Dos. IV, fila 2.

152
 Pescuitul se practica pe toate râurile şi pâraiele mai mari din zonă, însă de bază a
rămas pescuitul pe râul Olt. În afara câtorva cazuri de monopol al domnilor de pământ,
494
pescuitul a fost în general liber, „apele rămânând în folosinţă comună” . Peştele se
vindea în special la târgurile săptămânale din Făgăraş (vinerea), dar şi în cele anuale din
Şercaia, Sâmbăta de Sus şi Beclean 495.
Până la 1848 – 1849, vânătoarea a constituit în cea mai mare măsură apanajul
domnilor de pământ, populaţia de rând având şi ea permisiunea de a o practica, însă
numai în privinţa animalelor răpitoare (lupi, vulpi, urşi şi jderi), care atacau atât bunurile
lor, cât şi pe cele ale seniorilor. „Vânatul, prin însemnătatea sa economică, era foarte
căutat şi pe piaţa internă. În oraşul Făgăraş, în ziua târgului săptămânal de vinerea, în
bâlciul anual de la Rusalii, Sf. Maria Mică şi Sf. Nicolae, vânatul apărea alături de tot
felul de mărfuri ţărăneşti (...)” 496.
Într-o lucrare a cărei temă o constituie o anumită perioadă din istoria localităţii
Şercaia, în ceea ce priveşte cele două ocupaţii se făcea o aserţiune care este în notă
discordantă cu realitatea generală: „Vânatul şi pescuitul în comuna aceasta erau
comunale şi la discreţia tuturor, cine ar fi vroit şi avea timp (...). În general, sub iobăgie
vânatul şi pescuitul erau domeniale, aparţineau drepturilor zise regaliene (...); aci,
vânatul şi pescuitul erau comunale (...). Oltul era comun cu al Hălmegenilor, oameni
liberi” 497.

7. Negoţul ţărănesc.
În privinţa „exportului” de produse ţărăneşti, constatăm continuitatea acestuia,
mai ales în Ţara Românească, unde s-au expediat în această perioadă diverse sortimente –
cereale, oi, vite, porci, piei, vase de lut etc. De multe ori, mai ales în timpurile de foamete
care loveau populaţia de la sud de Carpaţi, domnitorii munteni obţineau de la austrieci
autorizaţii pentru importul de cereale. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în timpul
foametei din 1795, când domnitorul Alexandru Moruzzi obţinea autorizaţie pentru

494
Lelia Rădulescu, Contribuţii la cercetarea pescuitului în Ţara Făgăraşului în secolele XV - XX, în
„Cibinium. 1969 - 1973”, Sibiu, 1973, p. 69.
495
Ibidem, p. 72.
496
Idem, Vânătoarea în Ţara Făgăraşului în secolele XV - XX, în „Cumidava”, VIII, Braşov, 1976, p. 358.
497
George Maior, O pagină din luptele românilor cu saşii pe terenul social, cultural şi economic (Şercaia,
1809 – 1909), Ed. Tipografiei “Universala”, Bucureşti, 1910, p. 100 – 101.

153
importul din Transilvania a unei cantităţi de 4.000 câble cereale; din acestea, 500 de
găleţi de grâu proveneau din Ţara Făgăraşului, deşi nu era o mare producătoare a acestei
plante agricole 498.
Însă nu numai datorită unor ocazii forţate se făcea comerţ cu Ţara Românească, ci
aproape în permanenţă şi mai ales cu vite şi oi. Conscriptorii din anul 1820 arătau, de
exemplu, că locuitorii Drăguşului făceau un bun câştig din negoţul peste munţii Carpaţi
cu oi şi piei de miel 499.
Până în jurul anului 1850, negoţul în oraşe şi târguri (Făgăraş, Braşov, Sibiu,
Cincu, Sighişoara şi Rupea), cât şi în târgurile săptămânale sau ocazionale, era frecvent şi
cu toată gama de produse, de la cereale la lemn, carne şi alte bucate. Dacă la Braşov şi
Sibiu mergeau îndeosebi făgărăşenii din satele apropiate de aceste două oraşe, la Făgăraş
erau prezenţi ţărani din aproape toate localităţile districtului, din cele din dreapta Oltului
şi chiar mai de departe, unde vindeau sau cumpărau diverse produse. La 1750, se
consemna că veneau la Făgăraş să-şi vândă produsele locuitori din comitatul Alba de Sus
(Dăişoara 500, Grânari 501, Retiş 502, Văleni 503), din scaunul Mediaşului (Valchid 504) şi cel
al Sighişoarei (Brădeni 505 şi Netuş 506). De asemenea, se venea de departe şi pentru a face
cumpărături în Făgăraş şi zonă: cei din Ighişu Vechi (comitatul Alba de Sus) cumpărau
507
fân din Merghindeal ; locuitorii din Tohanu Nou cumpărau lemne „de la vecinii din
508
Poiana Mărului” ; cei din Ilimbav (scaunul Nocrich) cumpărau lemne de foc şi
construcţii din pădurile satului Nou Român 509 etc.
În ceea ce-i priveşte pe făgărăşenii din district şi din dreapta Oltului care făceau
negoţ la Făgăraş, tot conscripţia de la 1750 menţionează că veneau spre vânzare cu
următoarele produse:

498
E.D. Limona, Negustori bucureşteni la sfârşitul veacului al XVIII -lea. Relaţiile lor cu Braşovul şi
Sibiul, în „Studii”, XIII, nr. 4, Bucureşti, 1960, p. 123.
499
V. Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, p. 227.
500
L. Gyémánt ş.a., Conscripţia fiscală a Transilvaniei, Partea I, p. 260.
501
Ibidem, p. 272.
502
Ibidem, p. 311.
503
Ibidem, p. 324.
504
Ibidem, Partea a II -a, p. 2292.
505
Ibidem, p. 2450.
506
Ibidem, p. 2457.
507
Ibidem, Partea I, p. 276.
508
Ibidem, Partea a II -a, p. 2247.
509
Ibidem, p. 2314.

154
 - cereale: cei din Arpaşu de Jos, Beclean, Drăguş, Dridif, Hurez, Ileni, Lisa,
Mărgineni, Mândra, Netot, Recea - Telechi, Recea - Vaida, Râuşor, Toderiţa, Viştea de
Jos, Voivodenii Mari;
- animale mari şi mici: Arpaşu de Jos, Beclean, Berivoii Mari, Berivoii Mici,
Breaza, Bucium, Copăcel, Corbi, Cuciulata, Dejani, Drăguş, Dridif, Hârseni, Hurez, Lisa,
Ludişor, Lupşa, Luţa, Mărgineni, Netot, Ohaba, Râuşor, Săvăstreni, Sâmbăta de Jos,
Şercăiţa, Şinca, Toderiţa, Ucea de Sus, Vad, Veneţia de Sus, Viştea de Sus, Voila,
Voivodenii Mari, Voivodenii Mici;
- piei: Beclean;
- lemne de foc şi de construcţie (grinzi): Berivoii Mari (de pin), Berivoii Mici (de
510
pin), Breaza, Bucium, Copăcel, Dejani, Grid, Hârseni, Mândra (pari ), Netot, Ohaba
511
(mai ales lemn pentru confecţionat căruţe ), Perşani, Recea - Telechi, Recea - Vaida,
Sebeş, Şercăiţa, Şinca, Vad;
- fân: Mândra;
- fructe: Breaza, Dejani, Recea – Telechi (pere, nuci şi cireşe mărunte 512), Recea -
Vaida;
- fructe de pădure: Recea - Telechi, Recea - Vaida;
- funii: Breaza;
- păsări: Dridif;
- var: Veneţia de Sus;
- nespecificat: Cobor, Comăna de Jos, Comăna de Sus, Crihalma, Felmer, Galaţi,
Hălmeag, Iaşi, Lovnic, Părău, Poiana Mărului, Pojorta, Rucăr, Scorei, Şercaia, Şona,
Ticuşu Nou, Veneţia de Jos.
Pe lângă târgurile din Făgăraş (amintite mai sus) şi Cincu Mare, mai existau în
secolul al XVIII -lea şi la începutul celui următor şi alte târguri/bâlciuri în localităţile
Beclean, Vaida – Recea (înfiinţat puţin după anul 1800), Sâmbăta de Sus şi Şercaia. Mai
târziu, după anul 1850, au început să funcţioneze mult mai multe astfel de bâlciuri, în
următoarele localităţi: Arpaşu de Jos (din 1852), Beclean (reapare în 1861), Cincu (din

510
Ibidem, p. 1654.
511
Ibidem, p. 1657.
512
Ibidem, p. 1670.

155
1852), Cincşor (din 1852, cu întreruperi), Drăguş (1864), Hălmeag (din 1856, cu
întreruperi), Sâmbăta de Jos (1852) şi Vaida – Recea (din 1853, cu întreruperi).
Făgărăşenii din localităţile de margine mai puteau merge şi la târgurile/bâlciurile din
Avrig (înfiinţat în 1862) şi din Cohalm/Rupea (reapărut [?] în anul 1852).
În privinţa târgurilor din Făgăraş şi Vaida - Recea, la 1820 locuitorii satului
Berivoii Mari afirmau următoarele: „(...) Aproape de satul nostru avem două locuri de
târg, unul în Făgăraş de 1 mil(ă) de loc depărtare, unde putem merge în toată vremea în
3 ceasuri, în care oraş târgul de săptămână se face Vinerea şi 3 târguri de ţară într-un
an, în care oraş şi la târguri în toate zilele ce ducem de vândut toate le vindem cu haznă
(spor - n.n.) bună şi toate celea ce avem lipsă le putem cumpăra. Al 2 -lea târg îl avem în
Vaida - Recea în vecinătatea noastră, unde putem merge într-un ceas; se face târg de
săptămână Marţia şi cum am auzit şi 2 târguri de ţară se vor ţinea în satul acesta după
aceasta. În care târg, satul nostru puţinică haznă a avut, că numai opinci argăsite, sare
513
şi piper şi tămâie putem căpăta, şi noi ce ducem nu putem vinde” ; aproape identic se
exprimau şi cei din Hârseni în privinţa Făgăraşului, însă ţineau să-i contrazică pe
berivoieni în cazul celui de-al doilea: „(...) Avem târg de două părţi, aproape de satul
nostru, adecă în Făgăraş, unde putem merge în 2 ceasuri, şi în Vaida - Recea, aproape
de noi, unde putem merge într-un ceas. În Făgăraş (...) putem vinde cu haznă bună şi
putem cumpăra toate cele de lipsă; şi la Vaida – Rece[a] ce ducem vindem, unde târgul
de săptămână nu de mult s-a început (...)” 514.

Economia urbană.
1. Breslele.
Dacă până la sfârşitul secolului al XVII -lea se constituiseră în Făgăraş destul de
multe bresle, după anul 1700, cu câteva excepţii (breasla aurarilor şi argintarilor şi cea a
pietrarilor), acestea continuă să funcţioneze, prin înnoirea şi reînnoirea privilegiilor de
către împăraţii Imperiului Habsburgic; mai mult chiar, apar şi alte noi bresle, cum au fost
cele ale croitorilor, rotarilor, funarilor, plugarilor etc.

513
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 258.
514
Ibidem, p. 280.

156
 În acelaşi timp, la Cincu au continuat sau au început să funcţioneze breslele
dulgherilor, cojocarilor, curelarilor, lăcătuşerilor, tâmplarilor, croitorilor, fierarilor,
cizmarilor, dogarilor, ţesătorilor 515, rotarilor şi zidarilor.
Deşi rămân cu o importanţă deosebită, totuşi puterea lor monopolistă are o
tendinţă descrescătoare, ca şi în restul Transilvaniei, datorată politicii economice de
dezvoltare a activităţii meşteşugarilor liberi promovată de către austrieci; situaţia
breslelor devine critică abia în secolul al XIX -lea, odată cu impunerea pe piaţă a
produselor manufacturate, dar şi datorită legilor tot mai restrictive în privinţa acestora,
care au culminat cu dizolvarea lor în această formă la începutul deceniului 8.
Conform urbariului domeniului şi cetăţii Făgăraşului din 1710, în Făgăraş erau
menţionate doar breslele tăbăcarilor, curelarilor, cizmarilor, cojocarilor, măcelarilor,
olarilor, căciularilor şi trăistarilor. Pe lângă acestea mai funcţiona şi breasla negustorilor
(„grecii”), iar „la încheierea urbariului (...), delegaţii mai înscriu şi ţehiul bărdaşilor,
locuitori în ţinut. E interesant că şeful acestora era numit vătaf ( az ácsok vatafja), nu
ţehmeşter” 516. Numărul membrilor acestor bresle apare extrem de redus, însă nu credem
să fi fost cifrele reale, deoarece mulţi dintre meşteri se refugiaseră în satele făgărăşene şi
chiar mai departe din calea armatelor lui Francisc Rakóczy, care veniseră să asedieze
cetatea Făgăraşului.
Din datele conscripţiei anilor 1721 - 1722, reiese că în Făgăraş existau 228
517
meşteşugari şi comercianţi, dintre care 20 erau cizmari, 18 olari (7 români, 11
518
maghiari şi saşi ), 46 curelari, 1 împletitor, 10 pielari, 25 negustori, 3 măcelari, 2
bărbieri, 10 croitori, 11 cojocari, 5 năsturari, 27 tăbăcari, 2 tâmplari, 2 fierari, 2
pieptenari, 1 „chirurg”, 9 cărăuşi, 2 şelari, 2 trăistari, 3 crâşmari, 3 ţesători, 5 băcani, 13
brutari, 2 funari, 1 rotar, 1 butnar, 1 săpunar şi 1 lăcătuşer. Majoritatea acestora, din punct

515
În privinţa acesteia (ca şi a celor identice din Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Rupea), Universitatea
Săsească luase hotărârea, înainte de 1750, să lucreze în special pânză pentru regimentele militare, cu
scopul anunţat ca banii să rămână în ţară (DGAS, Industria textilă din Braşov şi Ţara Bârsei. Catalog de
documente. 1413 - 1820, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 100).
516
Valeriu Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului, p. 113.
517
Un document din anul 1720 relevă faptul că pentru a putea pătrunde şi vinde produsele lor în târgul
Braşovului au fost „obligaţi de a mitui caraulele de pază” (DGAS, Arhiva Magistratului oraşului Braşov,
p. 64).
518
Am indicat cifrele separat deoarece în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea meşteşugarii acestei
ramuri se vor separa în bresle distincte: a olarilor români şi a olarilor unguri.

157
de vedere material, nu se baza exclusiv pe meşteşugul propriu, ci şi pe economia agrară,
aproape fiecare deţinând atât culturi agricole, cât şi animale; cel mai bine din acest punct
de vedere stăteau meşteşugarii maghiari. Spre a ne face o idee asupra stării materiale a
acestora, vom reda patru cazuri de meşteşugari din bresle diferite:
1. Berekszaszi Sigmont – cizmar: casă sau sesiuni - 1; venituri - 50 cr.; o căldare
pentru fiert rachiu (cu un venit de 20 fl.); vaci - 2; junci sau juninci - 1; cai - 2; porci - 10;
stupi - 2; clăi de diverse semănături - 90; clăi de cânepă - 4; care de fân - 8 519;
2. Fazakas Gyorgy (român) – olar: casă sau sesiune - 1/2; venituri - 40 cr.; o
căldare pentru fiert rachiu (cu un venit de 16 fl.); vaci - 3; porci - 2; clăi de seminţe de
primăvară - 6 520;
3. Laslo Görög (român) – negustor: casă sau sesiune - 1/4; mărfuri în valoare de
100 cr., socotite la preţul din târg; venituri - 30 cr.; vaci - 2; junci sau juninci - 1; cai - 1;
porci - 4 521;
4. Bucur Timar – tăbăcar: casă sau sesiune - 1/4; venituri - 20 cr. 522.
De-a lungul a peste un secol şi jumătate numărul meşterilor breslaşi a fluctuat
permanent. În privinţa breslelor la care numărul acestora a scăzut, s-a ajuns la slăbirea
sau dizolvarea lor, pe când la cele cu un număr mare sau relativ mare s-a constatat
întărirea lor (mai ales în cazurile tăbăcarilor şi cizmarilor), ceea ce le-a ajutat să reziste
până la desfiinţarea lor de către autorităţile maghiare la începutul deceniului 8 al
secolului al XIX -lea. Nu numai numărul mic de membri a condus la dizolvarea – mai
bine zis autodizolvarea – unor bresle, ci şi celălalt factor economic amintit – preferinţa
din ce în ce mai accentuată a consumatorilor pentru produsele de manufactură sau de
fabrică, al căror preţ era semnificativ mai mic. În locul acestor bresle făgărăşene
dizolvate, apar în prima jumătate a secolului al XIX –lea altele (nu foarte numeroase):
cea a coşarilor (în deceniul 2), a frânghierilor (1839), a plugarilor (probabil în deceniul 5)
şi una cu un cumul de meşteşuguri – breasla rotarilor, fierarilor şi tapiţerilor.
Deşi de-a lungul secolelor (1594 – 1872) au funcţionat în Făgăraş aproximativ 20
de bresle, s-au păstrat până în zilele noastre, în cea mai mare parte, doar actele tăbăcarilor

519
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. 246 – 247.
520
Ibidem, p. 248 – 249.
521
Ibidem, p. 252 – 253.
522
Ibidem.

158
şi cizmarilor saşi, iar pentru celelalte numai câteva consemnări. Din acest motiv vom
recurge în demersul nostru în special la documentele şi scrierile despre tăbăcari, având
certitudinea că în liniile generale şi celelalte bresle au urmat aceeaşi cale, acelaşi tipar şi
s-au aflat aproximativ în aceleaşi situaţii şi conjuncturi.
Ancheta din anul 1726 indica nu numai numărul tăbăcarilor, ci şi amplasamentul
pe care locuiau şi lucrau. Conform datelor acesteia, cei mai mulţi dintre ei îşi practicau
meşteşugul pe strada Tăbăcari (existentă şi astăzi), precizându-se şi unde anume:
– în partea de răsărit a străzii, spre Braşov, următorii: Ştefan Şonerul (originar din
Dridif), Bucur Timar (originar din Beclean), Toader Purcel (din Ileni), David Timar (din
Comăna de Sus) şi Şerban Brânzar (din Ileni);
- înspre apus, locuiau Ioan Timar (originar din Beclean), Gheorghe Timar (din
Săsciori), Bucur Hocea (din Mândra), Ioan Timar (din Râuşor) şi Ioan Coantă (din
Beclean).
Alţi doi tăbăcari locuiau pe strada Căciularilor – Petraşc Purcel şi Ganea Timar
(ambii din Ileni), iar 11 locuiau în Beclean 523.
După cum se observă, toţi aceştia proveneau din unele sate făgărăşene, ceea ce
denotă că aveau, în mare parte, statutul social de iobagi, de altfel ca mulţi alţi breslaşi
români din Făgăraş; o situaţie socială şi economică mai bună, o aveau meşteşugarii saşi şi
unguri din Făgăraş şi cei saşi din Cincu. Cu toate acestea, mai târziu, întâlnim şi meşteri
români care ţineau oarecum de rangul privilegiaţilor, ca boieri făgărăşeni.
În special în secolul al XVIII -lea, activitatea productivă a breslelor făgărăşene se
caracteriza printr-o strânsă colaborare între branşele apropiate; în mod obişnuit, o breaslă
prelucra materia primă sau produsul semifinit confecţionat de o alta. Spre exemplu,
măcelarii tăiau vitele aduse la târgurile săptămânale din Făgăraş, blănarii prelucrau pielea
mieilor tăiaţi de măcelari, iar tăbăcarii pielea vitelor; din coarnele vitelor, pieptănarii
realizau pieptăni, iar din seu (grăsime) săpunarii făceau săpun. Procesul acesta se tot
continua – pieile prelucrate de tăbăcari şi blănari serveau, apoi, ca materie primă pentru
curelari, cizmari, pantofari şi şelari. Cel puţin până la jumătatea secolului al XVIII -lea,
exista obiceiul ca ţehmeşterii (staroştii) breslei măcelarilor să se înţeleagă anual cu

523
V. Literat, Trei sute de ani din viaţa ţehiului, p. 43.

159
ţehmeşterii tăbăcarilor şi blănarilor cu privire la condiţiile de cumpărare a pieilor –
primii se angajau să nu vândă pieile până când nu aflau care era necesarul de marfă al
celorlalţi.
Spre anul 1800, însă, situaţia s-a schimbat, acum începând a fi cumpărate materii
prime de la diverşi negustori, ceea ce a condus la nemulţumirea făţişă a breslaşilor care
produceau aceleaşi mărfuri în oraş. Prin urmare, colaborarea dintre breslele locale dispare
încetul cu încetul, de-a lungul întregii prime jumătăţi a secolului al XIX -lea. Mai mult
chiar, unele bresle n-au mai respectat nici linia de demarcaţie între domeniile de activitate
şi adeseori o breaslă se amesteca în activitatea alteia. Din această cauză, breslele purtau
între ele procese cu o durată de ani de zile, cum au fost, în special, cele dintre tăbăcari şi
cizmari. Nici dispoziţiile autorităţilor nu erau menite sau nu mai erau în stare să păstreze
breslele în vechile lor limite şi chiar în interiorul acestora unii meşteri nu mai respectau
nici dispoziţiile autorităţilor, nici pe cele interne.
Autorităţile austriece, dându-şi seama că politica de apărare a breslelor împiedica,
în general, răspândirea meseriilor şi ducea la scăderea numărului meşteşugarilor, care
erau în acelaşi timp şi contribuabili, au început să aplice un control tot mai sever asupra
acestora, tinzând să slăbească reglementările tot mai rigide din cadrul lor şi să facă mai
elastice unele dintre restricţiile interne. Încă din anul 1770 împărăteasa Maria Tereza
emitea o dispoziţie în acest sens, dintre ale cărei prevederi una era foarte importantă -
anume aceea prin care se hotăra că oricare dintre supuşii săi putea practica un meşteşug
în locurile unde nu sunt bresle, fără nici un obstacol. Celelalte puncte se refereau la
meşteri, taxe şi ospeţele de intrare în bresle, prevederi care au fost reluate şi în dispoziţia
aceleiaşi împărătese din 13 martie 1773.
Mai târziu, la 1787, împăratul Iosif II emitea şi el o ordonanţă în privinţa
breslelor, prin care, conform paragrafului 11, interzicea plecarea ucenicilor şi calfelor în
ţări străine fără ştirea şi încuviinţarea breslei sau a conducerii oraşului respectiv 524. La fel
se prevedea şi în cazul meşterilor (paragr. 14): „Fiind presupunere că pe oamenii meşteri
umblă să-i cheme şi să-i înşele a să duce afară, despre aceea, ca să nu poată ieşi, îndoită
pază să se facă. Pentru aceea fieştecărui, iară mai ales negustorilor şi celor ce

524
Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, Tomul II, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu,
1897, p. 146.

160
fabricăluiesc, adecă meşterilor, vârtos li să porunceşte, ca de cumva ar înţelege nişte
chemări ca acestea, fără zăbavă ştire să facă despre aceea la guvernăţie” 525.
Cu toate aceste măsuri de la sfârşitul veacului al XVIII -lea şi din prima jumătate
a celui următor, breslele au intrat totuşi în criză, şi nu numai cele făgărăşene. Cum
aminteam, datorită conservatorismului lor pronunţat şi caracterului rudimentar al tehnicii
folosite, breslele n-au mai putut fi în ton cu cerinţele tot mai mari ale vremurilor
respective. „Criza sistemului de breaslă era agravată de situaţia Transilvaniei în cadrul
imperiului habsburgic. Politica economică a guvernului austriac faţă de Transilvania a
făcut posibilă pătrunderea produselor fabricate în întreprinderile austriece. Produsele
transilvănene confecţionate cu procedee de producţie mai rudimentare, s-au dovedit a fi
incapabile să facă faţă produselor industriale de fabricaţie modernă, de calitate mai
bună şi mai ieftine, fiind treptat puse în umbră pe pieţele autohtone. Pe lângă acestea,
trebuie să se ţină seama şi de concurenţa manufacturilor din Transilvania, ca de un
factor care şi-a avut rolul în procesul de destrămare a sistemului de breaslă” 526.
Decăderea s-a mai datorat şi numeroaselor contradicţii de interese iscate între
bresle şi chiar contradicţiilor din activitatea internă a acestora – între meşterii avuţi şi cei
săraci, între meşteri, calfe şi ucenici –, confirmate de altfel şi de numeroasele amenzi
aplicate membrilor întâlnite în protocoalele tăbăcarilor făgărăşeni.
Toate acestea au condus la reducerea considerabilă a numărului breslelor
făgărăşene şi a meşteşugarilor, întâlnind la 1850 numai 116 meşteşugari şi negustori
527
români în Făgăraş , adică aproximativ numărul de meşteri existenţi la începutul
secolului al XIX -lea numai în breasla tăbăcarilor.
După revoluţia de la 1848 - 1849, breslele primesc lovitură după lovitură,
culminând cu desfiinţarea propriu-zisă a lor în anul 1872. Dintre aceste „agresiuni” vom
aminti doar una, extrem de importantă, şi anume aceea prin care nu se mai permitea
înfiinţarea altor bresle. Este vorba despre Instrucţiile provizorii referitoare la
reglementarea negoţului şi industriei din Transilvania, elaborate la 25 noiembrie 1851 de

525
Ibidem, p. 147.
526
Magdalena Bunta, Situaţia şi lupta calfelor din Cluj în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea şi
prima jumătate a secolului al XIX -lea, în „AMN”, II, Cluj, 1965, p. 403 – 404.
527
Simion Retegan, Structura social-economică a burgheziei române din Transilvania în anii regimului
liberal, în „AMN”, VIII, Cluj, 1971, p. 283.

161
către guvernul militaro-civil, prin care (cf. paragr. 110, alin. 4) se statorea că, în afara
breslelor constituite anterior, „până la elaborarea unui nou cod industrial, care să
reglementeze raporturile economice, ţehiuri (bresle – n.n.) noi nu se mai pot alcătui” 528.
De altfel, deceniul neoabsolutist „a adus numeroase neajunsuri şi pe plan
economic, mai ales unor indivizi ori categorii socio - profesionale. A avut loc un regres
al comerţului şi meşteşugurilor practicate în sistemul tradiţional, care a fost resimţit cel
mai puternic de micii meseriaşi (...). Această diminuare a activităţii şi implicit a
numărului membrilor breslelor se poate constata în toate domeniile, chiar dacă în timpul
războiului Crimeii a avut loc o uşoară creştere a cererii. Breslele erau, pe deasupra,
considerate de către autorităţi (...) grupuri de rezistenţă contra regimului” 529.
În privinţa pieţelor de desfacere a produselor realizate de către breslaşii
făgărăşeni, putem spune cu certitudine că, în primul rând, acestea erau aduse la târgurile
săptămânale ale oraşului, apoi desfăcute la târgurile din apropiere şi chiar în oraşe mai
depărtate. Aceasta şi datorită faptului că sistemului de breaslă, în general, îi era
caracteristică zona relativ închisă, restrânsă a pieţii, avându-şi limitele până la o depărtare
de circa 80 - 100 km.
Dacă breslele din Făgăraş, ca de altfel şi cele din Cincu, au monopolizat aproape
complet piaţa locală şi pe cele apropiate, în târgurile şi oraşele mai depărtate aveau de
înfruntat concurenţa meşteşugarilor locali sau a celor veniţi din alte oraşe ardelene
(Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Rupea ş.a.). Mai mult, la unele târguri breslaşii se
loveau de o concurenţă mult mai puternică – aceea a negustorilor, care veneau cu produse
manufacturate sau industriale –, astfel încât de pe la sfârşitul secolului al XVIII -lea şi
mai ales de la începutul celui următor aceşti negustori au devenit rivalii cei mai de temut.
În aceeaşi perioadă, piaţa internă transilvăneană a cunoscut o creştere şi o lărgire
considerabilă a ofertei, în paralel cu creşterea numărului populaţiei. Acestea au condus la
o sporire deosebită a cererii pentru cele mai uzuale şi importante articole de larg consum,
atât în privinţa cantităţii, cât şi din punct de vedere al calităţii.

528
Eugen Pavlescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei. Sec. XVII – XIX, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 321.
529
L. E. Mádly, De la privilegiu la uniformizare, p. 147.

162
 În cea mai mare parte, meşteşugarii făgărăşeni erau renumiţi pentru produsele lor
de bună calitate, cum o atestă multe dintre documentele vremii. „Iată ce spun unii meşteri
saşi despre cordovanul (piele de capră) de la Făgăraş: <<până nu se isprăvea marfa
făgărăşenilor în târguri, oamenii nu cumpărau de la alţii>> sau <<ştiu că făgărăşenii
pregătesc talpă bună şi vestită, încât în târguri oamenii se îmbulzeau să le-o
530
cumpere>>” . Acest bun renume a condus şi la creşterea bunăstării breslaşilor din
Făgăraş, care – după cum spunea Nicolae Iorga – „stăteau aşa de bine, încât cutare
cinstit meşter din cinstitul ţeh (al tăbăcarilor – n.n.) era în stare să plătească în
gocimănia 531 lui o zugrăvitură de biserică” 532.
La anul 1758, în târgul Făgăraşului existau următoarele preţuri, maxime şi
minime, la unele dintre produsele care ne interesează:
1 piele de bou 4,10 Rfl. 2,30 Rfl.
1 piele de vacă 3 2
1 piele de oaie 0,15 0,9
1 piele de berbec 0,30 0,15
1 piele de miel cu lâna creaţă pentru căciuli 1 0,42
1 piele de miel pentru căptuşeală 0,30 0,12 533.
Peste trei decenii, la 1788, erau consemnate alte preţuri:
1 piele de miel neagră pentru veşminte 0,46 0,38 (preţ mijlociu)
1 piele albă pentru veşminte 0,36 0,26
1 piele de oaie 0,26 0,18
1 piele de berbec 0,40 0,15
1 piele de bou sau de vacă 8 5
1 piele de viţel 1,40 0,51
1 piele de cal 1,44 0,50
1 piele de mânz 0,44 0,24
1 piele de capră, lucrată 2,30 1
1 piele de ţap, lucrată 4 2

530
Valeriu Literat, Moise Ionaşcu, Oraşul şi Ţara Făgăraşului, Cetatea Făgăraşului, Făgăraş, 1943, p. 26.
531
Termenul gociman are astăzi înţelesul de epitrop.
532
Apud Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 52.
533
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. LXXXIX – XC.

163
 1 piele de bou, lucrată pentru talpă 21 12
1 piele de bou, neagră, lucrată 10 6,12
1 piele de cal, lucrată pentru talpă 4,40 3,10
1 piele de cal, neagră, lucrată 6 4,15
1 piele de bivol, lucrată 12 6,14
1 piele de bivol, lucrată pentru talpă 10 6
1 pereche de cizme femeieşti 2 1
1 pereche de cizme bărbăteşti 2,24 1,18 534.

2. Manufactură - industrie.
Unele condiţii naturale ale Ţării Făgăraşului au favorizat, încă din secolul al XVII
-lea, înfiinţarea şi dezvoltarea de manufacturi şi chiar de mici fabrici. În perioada în
discuţie, numărul acestora a fost destul de important, deşi ele s-au menţinut în forma lor
mică, „fiind stânjenite în dezvoltarea lor de industria mare din partea nordică şi vestică
535
a monarhiei austriece” . Înfiinţarea de manufacturi şi mici ateliere a fost influenţată şi
de unii domni de pământ, iar mai târziu de negustori, care urmăreau să-şi sporească
veniturile.
Prima manufactură edificată a fost cea de glăjărie (sticlărie) de la Porumbacu de
Sus, din porunca principelui Gabriel Bethlen, în anii 1619 - 1620, urmată câţiva ani mai
târziu de aceea de la Comăna de Sus; ambele, la 1632, funcţionau din plin. Dacă spre
sfârşitul secolului al XVII -lea glăjăria de la Porumbacu era proprietatea familiei Apáffy,
în acel moment a fost nevoită s-o arendeze unor polonezi, pentru 500 fl. Manufactura a
continuat să funcţioneze şi în vremea acestor arendaşi, ca şi în epoca altora, atelierele
fiind reconstruite de mai multe ori în secolul al XVIII -lea, tot din lemn, prin munca
iobagilor din localitate.
În anul 1721 apărea ca funcţionând glăjăria de Arpaşu de Sus, care era
proprietatea contelui Iosif Teleki, domnul de pământ al localităţii, iar către sfârşitul
secolului al XVIII –lea (1795) şi cea de la Cârţişoara. Toate aceste manufacturi
produceau o gamă variată de produse – de la ochiuri de sticlă pentru ferestre, până la cele

534
Ibidem, p. XCI – XCII.
535
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 74.

164
mai complexe forme şi tipuri de vase –, care în bună parte se exportau, mai ales în
privinţa celor produse de huta de Porumbacu de Sus (în special în Ţara Românească şi
Moldova). Al. Bărbat afirma că în afara acestora ar mai fi funcţionat înainte de 1870 şi
glăjăria de la Ucea de Sus 536.
Pentru producerea sticlei, o mare parte dintre materiile prime folosite (nisip,
cenuşă, var, argilă lemn) se găseau din belşug în zonă, iar celelalte se aduceau din alte
părţi – sarea de bucătărie, marmura, alabastrul, feldspatul ş.a.
La marginea Făgăraşului, către localitatea Hurez, a fost înfiinţată o „moară” de
hârtie în anul 1725 – după cele din Braşov (1546), Sibiu (a doua jumătate a secolului al
XVI -lea), Cluj (1587), Miceşti – Alba (prima jumătate a secolului al XVII -lea) şi
Gheorghieni (1714) –, de către Statul austriac (Fiscul) pentru veniturile unei astfel de
manufacturi, care în acea vreme erau destul de însemnate. Bujor Surdu, comparând
veniturile acesteia cu cele ale satului Ileni, ajungea la concluzia că cele ale „morii” erau
mai consistente: „În 1758, satul Ileni (...) era locuit de 16 familii de ţărani iobagi, care
trebuiau să lucreze 2 zile pe săptămână (domnului de pământ – n.n.) şi să facă faţă
celorlalte sarcini obişnuite. Calculând în bani valoarea dijmelor din cereale, censul,
precum şi toate celelalte obligaţii iobăgeşti, în afară de robote, obţinem suma de 49 fl. 57
cr. Nu se poate calcula cu exactitate valoarea celor 872 zile - muncă la care erau
obligaţi ţăranii iobagi, deoarece nu s-a păstrat preţul produselor agricole la data de mai
sus (...). Admiţând totuşi că muncile agricole se plăteau cu preţul din 1788 şi o zi cu 12
cr., obţinem în total 174 fl. 24 cr. Obligaţiile ţăranilor din Ileni, adunate la un loc, la
1758, ar valora 224 fl. 21 cr. În acelaşi an, moara de hârtie era arendată cu 450 fl.
anual. Rezultă de aici că un întreg sat iobăgesc nu aducea fiscului decât jumătate din
suma realizată în urma unei foarte modeste întreprinderi manufacturiere” 537.
Hârtia se fabrica din zdrenţe, după acelaşi vechi proces tehnologic, până către
sfârşitul secolului al XVIII -lea când au fost introduse tehnici noi, bazate pe maşinism.
Fabricarea hârtiei, la Făgăraş, într-un edificiu dreptunghiular (de aprox. 30 x 10,5 m 538),

536
Ibidem, p. 76 (nota 1).
537
Bujor Surdu, Din istoricul manufacturilor din Transilvania în secolul al XVIII -lea. Manufactura de
hârtie de la Făgăraş, în „Studii şi referate privind istoria României”, Partea I, Bucureşti, 1954, p. 864.
538
Ibidem, p. 865.

165
a durat 110 ani, până la 1835, an în care manufactura a fost distrusă de un incendiu, după
care n-a mai fost refăcută.
Până în anul 1756 manufactura a fost exploatată de administraţia domeniului
Făgăraş, pentru ca ulterior să fie arendată, pentru 450 fl., lui Johannes Hauptmann; după
acesta, a urmat Mihail Konrad (probabil din 1762), care avea ca meşteri patru saşi de
539
lângă Sighişoara . Propunem acest an de schimbare a arendatorului deoarece domeniul
Făgăraşului trecea în stăpânirea Universităţii Săseşti, fiind prin urmare singura care putea
decide cine poate conduce „moara”.
Zdrenţele (cârpele) folosite ca materie primă erau numai de in şi de cânepă, fiind
cumpărate cu siguranţă din arealul făgărăşean. În procesul de fabricaţie se mai foloseau
var, alaun, clei de oase, băşică de morun etc. Până la 1756 s-au produs în manufactura de
aici nu mai puţin de zece sortimente de hârtie:
- „regală”, de trei calităţi – obişnuită, mijlocie şi inferioară;
- de cancelarie, tot de trei calităţi;
- „bibula”, la fel ca mai sus;
- pentru tipar, de o singură calitate.
Dintre acestea, ultimele două tipuri se fabricau numai la comandă 540.
Vânzarea se efectua de către conducătorul manufacturii, fie pe loc, fie la târgurile
din oraşele mai mari. „Comparând preţul produselor agricole ce cel al hârtiei, constatăm
un raport favorabil pentru produsul manufacturier. Dacă la 1758 un balot de hârtie
comună pentru scris valora 2 fl. 30 cr., o vacă se putea cumpăra cu 6 fl. 40 cr., un viţel
de un an cu 2 fl., iar o ferdelă de grâu cu 24 cr. Raportul este aproape tot atât de
favorabil şi în 1788. Pe un top de hârtie, al cărui preţ era de 4 fl., se puteau lua 4 ferdele
de grâu; o vacă costa 15 fl., iar un viţel 3 fl.
(...) La preţurile de mai sus, cele 425 baloturi notate au fost vândute cu 932 fl. 30
cr.” 541.
Înainte de vânzarea hârtiei pe alte pieţe trebuiau asigurate în primul rând
trebuinţele administraţiei locale şi sibiene, impunându-li-se arendatorilor să acopere

539
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 50.
540
Ibidem, p. 50 - 51; vezi şi B. Surdu, Din istoricul manufacturilor din Transilvania, p. 868.
541
B. Surdu, Din istoricul manufacturilor din Transilvania, p. 869.

166
necesităţile Provizoratului domeniului Făgăraşului şi cancelariei Guberniului din Sibiu.
Abia după aceea arendaşul putea vinde surplusul negustorilor, în târguri şi chiar în Ţara
Românească sau Moldova – în preajma anului 1815, în bolta negustorului braşovean
Hagi Gheorghe Ciurcu, pe care o avea în Galaţii Moldovei, se vindea printre altele şi
hârtia „albă” de Făgăraş 542.
O a doua manufactură de hârtie din Ţara Făgăraşului a fost înfiinţată la Cârţişoara,
în anul 1785, de către familia Teleki (stăpâna satului), care a rezistat până în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea. Producea „o hârtie de bună calitate, care avea ca
filigran o capră de munte rampată, cu botul în apropierea unei frunze de trifoi. Totul era
încadrat într-un chenar dreptunghiular” 543.
Probabil din cauza scăderii rentabilităţii sale manufactura a fost transformată, în
anul 1851, în fabrică de către fraţii Richard şi Gustav Kiessling, primul fiind arendaşul ei
în perioada 1853 - 1856. În 1852, în fabrica de aici lucrau între 123 - 143 muncitori, iar în
intervalul 1853 - 1856 figurau ca angajaţi şase maiştri şi aproximativ 100 - 120 de
muncitori 544.
Fabrica de la Cârţişoara lucra cu beneficii de 50% la hârtia vândută, iar la unele
sortimente/calităţi chiar cu beneficii de 100%. Fraţii Kiessling din Boemia, veniţi la Sibiu
ca „oameni săraci”, au ajuns să joace roluri de „baroni bogaţi” prin afacerile pe care le-
au realizat în industria hârtiei 545.
În fine, a treia manufactură făgărăşeană de hârtie a fost ridicată la Arpaşu de Sus,
fiind şi acesta transformată în fabrică la anul 1850; în 1853, în cadrul acestei fabrici erau
folosiţi nu mai puţin de 168 lucrători salariaţi 546.
Documente de pe la jumătatea secolului al XVIII -lea indică un aspect interesant
pentru zona aceasta, anume că în munţii care despărţeau Şinca de Zărneşti ar fi existat
547
mine , fără însă a se specifica ce fel de zăcământ conţineau. Ceva totuşi exista, de

542
Constantin A. Stoide, Comerţul cu cărţi dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească între 1730
şi 1830, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005, p. 191.
543
Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1996, p. 80 - 81.
544
Al. Bărbat, Fabrica de hârtie de la Zărneşti (1858 - 1878), în „SAI”, IV, Bucureşti, 1962, p. 199.
545
Ibidem, p. 200.
546
Din istoria Transilvaniei, vol. II, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961, p. 151.
547
DGAS, Arhiva magistratului oraşului Braşov, p. 296.

167
vreme ce fiecare din cele două localităţi şi-a revendicat aceşti munţi, iscându-se un proces
lung care a durat din 1753 până cel puţin în vara anului 1758.
În Ţara Făgăraşului se găseau se pare şi alte resurse naturale care trebuiau
exploatate sistematic, dacă este să dăm crezare impresiilor unor călători străini sau
geologi care au trecut prin zonă în secolul al XVIII -lea şi mai ales lui Jan Fridwaldszky:
- „(...) în satul Marginea (Mărgineni – n.n.), dacă s-ar săpa, s-ar da de mult
argint” 548;
- „(...) Cărbuni fosili (...). Nu vei duce lipsă în Transilvania nici de acest lucru,
căci la Sărata (...) este din belşug antracit din cel mai bun, ce lasă să se vadă lămurit în
straturile sale urmele lemnului din care a fost calcinat (...)” 549;
- „(...) de-a lungul Oltului găseşti uşor granate mai puţin transparente, dar
granate mărunte mai îmbelşugate şi mai pure poartă apa Sâmbetei ce se varsă în Olt”550.
Dacă până la urmă aceste resurse bănuite de călătorul amintit nu s-au exploatat,
altele, în schimb, au fost folosite periodic, cum a fost în cazul vopsitoriei de bumbac de la
Sâmbăta de Jos, întemeiată în anul 1772 de către fraţii Vlad (Ioan, Dumitru şi Vasile),
după cum atestă un document emis la 2 decembrie 1772 în Braşov, prin care numiţii fraţi,
„obţinând libertatea din partea majestăţii sale, au ridicat la Sâmbăta, în districtul
Făgăraşului, o fabrică de vopsit, cu propria lor cheltuială, aducând din Turcia un
meşteşugar priceput în vopsitul firelor de bumbac în roşu. Timp de doi ani au cumpărat
de prin sate fire de bumbac. În anul 1770, ridicându-se cordon sanitar în districtul
Bârsei, n-au mai putut duce bumbac crud la Braşov, ci l-au dus la Sibiu, de unde îl
dădeau la tors locuitorilor din Vulcan, care nu intra în linia cordonului. După ce s-a
ridicat cordonul (...), au fost nevoiţi să închidă fabrica” 551.
Această vopsitorie funcţiona încă spre mijlocul anului următor, aşa cum reiese
dintr-un document emis la 5 mai 1773: „Thomas Schoebel, primar, atestează că locuitorii
din Vulcan, în timpul fostei închideri de graniţă, pentru a putea să-şi plătească
contribuţia, se îndeletniceau cu torsul bumbacului de la Martin Schabel. Acest Martin
Schabel din Sibiu fusese angajat de Ioan Dasc[ăl]ul, pârcălabul lui Brâncoveanu, spre a

548
Călători străini, vol. IX, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 540.
549
Ibidem, p. 546.
550
Ibidem, p. 550.
551
DGAS, Industria textilă din Braşov, p. 187.

168
distribui bumbac torcătoarelor din Vulcan. Firele toarse erau apoi transportate la
Sâmbăta, în vopsitoria de acolo” 552.
La Veneţia de Sus se aminteşte industria varului, bazată numai pe materia primă
de acolo. În 1789 – ca de altfel în aproape fiecare an –, se produceau acolo 20 - 30 de
cuptoare de var, pentru fiecare dintre acestea locuitorii trebuind să plătească domnului de
pământ câte 1 fl.; varul era vândut la Făgăraş şi Braşov 553.
La mijlocul secolului al XIX -lea, marele negustor braşovean Rudolf Orghidan era
proprietarul unei „fabrici” de oţet la Comăna de Jos 554.
O „povărnărie” (fabrică de spirt) funcţiona la Şercaia încă de la jumătatea
secolului al XIX -lea, proprietară fiind firma de negustori Gheorghe Ioan şi Fiii din
Braşov 555.
Nu în ultimul rând, la 1774 se încerca punerea temeliei unei industrii româneşti de
boiangerie, dar acţiunea s-a lovit de privilegiile breslelor săseşti din apropiere – Braşov şi
Sibiu –, „cum e cazul lui Vlad Dumitru din Făgăraş”, care „e dat afară din atelier, lipsit
de marfă, care se cerceta şi se confisca până şi din boltele negustorilor” 556.

3. Comerţul.
În această perioadă se înregistrează o creştere constantă, în general, a activităţii
comerciale a Ţării Făgăraşului, atât în privinţa pieţei externe, cât şi a celei interne (mai
ales în târgurile locale). Marea majoritate a articolelor exportate (în special peste
Carpaţi), pe lângă unele cereale, erau produsele de breaslă (în principal articolele bazate
pe piele şi unele vase ceramice) şi cele realizate în manufacturi – hârtia produsă la
Făgăraş, Arpaşu de Sus şi Cârţişoara, dar şi sticlărie, în special de la hutele din
Porumbacu de Sus şi Cârţişoara 557.
Breasla negustorilor „greci” din Făgăraş, înfiinţată către sfârşitul secolului al
XVII -lea, şi-a continuat activitatea până imediat după jumătatea secolului al XVIII -lea,

552
Ibidem, p. 193.
553
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică, p. 49.
554
Idem, Dezvoltarea şi decăderea ultimei grupări de negustori de intermediere ai Braşovului în secolul al
XIX -lea, în „Studii”, XVI, nr. 4, 1963, p. 925.
555
Idem, Dezvoltarea şi structura economică, p. 78 (nota 1).
556
E. Pavlescu, Meşteşug şi negoţ, p. 81.
557
N. Iorga, Opere economice, p. 700 – 701.

169
când a fost desfiinţată, moment după care negustorii făgărăşenii au activat pe cont
propriu. Conform conscripţiei din anii 1721 - 1722, existau în oraş 33 de negustori,
băcani şi crâşmari, care în cea mai mare parte, ca statut social, erau cetăţeni liberi, dar
mai întâlnim şi câţiva zileri; dintre aceştia, 25 erau negustori (Iszar Gheorghe, Proia
Mihai, Jaksi/Iaşi Samuel, Balog Samuel, Pavel Grecu, Gheorghe Deak, Asztalos Ioan,
Zaharia Grecu, Paic Gheorghe, Dumitru Grecu, Vasile Grecu, Gheorghe Cacovean, Ioan
Grecu, Golia Grecu, Pop/Pap Vasile, Arpaşi Ioan, Borşoş Ioan, Dima Grecu, Bălaş
Gheorghe, Ivan Sârbul, Vasile Grecu, Şerban Cincan, Constandin Grecu, Dima Grecu,
Cocovai/Cacovean? junior), 5 băcani (văduva lui Nadpataki Ioan, văduva lui Molnár
Mihail, văduva lui Sara/Şara Samuel, Andreas Gutt, văduva lui Stroia Gheorghe) şi trei
558
crâşmari (Şuvegeş Gheorghe, văduva lui Enyedi Gheorghe, Grecu Gyurkáne) .
Din rubricatura conscripţiei se observă că şi aceştia, ca în mai toate domeniile
economice, aveau o stare materială diferită – unii destul de bogaţi (cu mărfuri de valoare
mare şi deţinători de pământuri şi animale, dar şi plătitori de contribuţii importante), alţii
medii, iar cei mai mulţi abia se descurcau; mai trebuie amintit că fiecare din cele trei
categorii nu reprezenta o etnie anume, ci în toate apăreau reprezentanţi ai fiecăreia.
De-a lungul secolului al XVIII -lea şi în cel următor s-au ridicat la o situaţie
materială bună, alături de ceilalţi, mai mulţi români, care au format adevărate dinastii de
negustori – Arpaşi, Borşoş, Făgărăşanu/Fogoroşi, Corodi, Zamfir, Şelaru, Ghimbăşanu,
Purcelea ş.a.
Cum aminteam, deşi fiindu-le desfiinţată breasla la 1758, negustorimea
făgărăşeană şi-a continuat activitatea individual sau colaborând în dese rânduri cu
companiile negustoreşti din Braşov şi Sibiu, şi în special cu prima, aşa cum atestă multe
documente ale vremii. Dintr-unul din aceste documente, publicat de Nicolae Iorga, reiese
că existau relaţii de apropiere, prietenie şi chiar de rudenie între negustorii din cele două
oraşe: după ce-i comunica lui Manole Hagi Constantin din Braşov, în ianuarie 1788,
socoteala pentru nişte vinuri trimise la Făgăraş, făgărăşeanul Gheorghe Corodi junior îi

558
Al. Bărbat, Dezvoltarea şi decăderea ultimei grupări de negustori, p. 56 (nota 7); vezi şi Şt. Meteş,
Situaţia economică, p. 248 – 262.

170
scria la final următoarele: „P.S. Maichi(i) şi naşului şi şogorului Constandin, dinpreună
la tot cuprinsul caselor dum(neavoastră), întreagă şi fericită sănătate poftesc” 559.
Încă de la începutul secolului, în catastifurile Companiei braşovene apar
însemnări despre afacerile cu negustorii făgărăşeni. Într-un singur caz, spre exemplu,
puternicul negustor Zotu aducea în iulie 1703 mărfuri de la Câmpulung pe care i le dădea
lui Petru Făgărăşanu, „cu care credem că a fost şi asociat (întovărăşit)” 560.
Relaţiile bune între făgărăşeni şi braşoveni s-au statorit în scris din anul 1721,
când, la 13 ianuarie, s-a încheiat la Sibiu „un <<contract>> între <<comercianţii saşi,
greci şi români (zişi transilvăneni)>> din Făgăraş şi Braşov, privitor la plecarea în
comun la Lipsca, Breslau şi alte târguri, la plata vămilor, la acoperirea cheltuielilor şi la
comerţul cu Moldova şi Ţara Românească” 561.
În privinţa comerţului dintre negustorii braşoveni şi negustorii sau meşteşugarii
din Făgăraş, de la sfârşitul secolului al XVIII -lea şi începutul celui următor, din unele
documente ale vremii (referitoare în majoritate mai ales la Mihail Ţumbru) reiese că
acesta se făcea, în cea mai mare parte, cu următoarele produse:
- camhanele şi bogasiuri: Mihail Ţumbru vindea lui Nicolae Costa din Făgăraş, în
12 septembrie 1776 562;
- pânză: M. Ţumbru vindea lui Nicolae Fotochi (1779) 563;
564
- sahtiane: M. Ţumbru vindea cominarului Gheorghe (mai 1801) ; M. Ţumbru
565
vindea tăbăcarului Ioan Munteanu (mai 1801) ; acelaşi încasa bani de la Ioniţă
Gălăţeanu şi cominarul Axente din Făgăraş (iulie 1801) 566;
567
- cordovane: M. Ţumbru vinde la trei făgărăşeni (iunie 1801) ; acelaşi vindea o
568
cantitate mare la „câţiva făgărăşeni” (iulie 1801) ; tot el, vindea „unui făgărăşean” şi
lui Ioan Munteanu (iunie 1802) 569;

559
N. Iorga, Acte româneşti, p. 69.
560
Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania, p. 132.
561
Ibidem, p. 153.
562
DGAS, Catalogul documentelor greceşti din Arhivele Statului de la oraşul Stalin, vol. II, Bucureşti,
1958, p. 12.
563
Ibidem, vol. I, p. 27.
564
Ibidem, vol. II, p. 229.
565
Ibidem, p. 226.
566
Ibidem, p. 232.
567
Ibidem, p. 233.

171
 - peşte: M. Ţumbru vindea „11 lăturoaie sau 642 ocale lui Antonie Nedelcu din
Făgăraş” (noiembrie 1802) 570;
- piei: M. Ţumbru îi vindea Salomeii Ivănoaia în trei rânduri, în anul 1804, piei de
571
capră ;
- porumb: Sterie Trandafir îi vindea lui Petru Moraru (iunie 1831) 572;
- vin: Hagi Gheorghe Ciurcu îi vindea lui Gheorghe Voicu (1819) 573.
În privinţa relaţiilor cu Sibiul, putem afirma că încă din secolul al XVII -lea sunt
întâlniţi negustori făgărăşeni care făceau parte din Compania de acolo, cum era cazul lui
574
Iacov Armeanul (1687) ; la începutul secolului următor, apăreau ca membri Iangi
Făgărăşanul şi Iova Făgărăşanul 575.
576
De asemenea, mulţi negustori sibieni îşi aveau bolte şi în târgul Făgăraşului,
unde vindeau cantităţi importante de mărfuri, cum făcea Siguli Stratu, acesta având însă
şi mulţi clienţi fideli care veneau din Făgăraş să cumpere marfă – „armenii” Miculea şi
Gheorghe Colea, arhonţii Apor şi Iovan Golea (toţi indicaţi în catastifurile primului,
dintre anii 1694 - 1697) 577.
Aceste relaţii foarte apropiate s-au perpetuat în timp, iar respectul de care s-au
bucurat făgărăşenii din cauza corectitudinii lor a făcut ca, mai ales braşovenii, să le ofere
mărfuri şi pe datorie, după cum o arată unele documente: Dimitrie Staicovici lui Ghiţă
578 579
Smântână (1816) , Mihail Ţumbru lui Axenti Comănar şi Nicolae Gane (1803) ,
580
Constantin Boghici lui Gheorghe Corodi (1816) sau Atanasie Vulcu lui „Nathan
581
ovreiul din Făgăraş” .

568
Ibidem, p. 235.
569
Ibidem, p. 264.
570
Ibidem, p. 270.
571
Ibidem, p. 292, 296.
572
Ibidem, p. 369.
573
DGAS, Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului Braşov. Vol. II (1800 - 1825),
Bucureşti, 1975, p. 666.
574
Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania, p. 114.
575
Ibidem, p. 100 (nota 28).
576
Locuri de vânzare.
577
Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania, p. 124.
578
DGAS, Catalogul documentelor greceşti, vol. I, p. 629.
579
Ibidem, vol. II, p. 288.
580
Idem, Catalogul documentelor româneşti, vol. II, p. 483.
581
Ibidem, p. 652.

172
 Pe de altă parte şi negustorii făgărăşeni au acordat o serie de împrumuturi
braşovenilor din Companie, în principal atunci când aceştia din urmă aveau mare nevoie
de bani lichizi pentru încheierea unor afaceri: Gheorghe Corodi lui Cozma Dimitriu,
582 583
aproape 1800 fl. (în 1811) ; acelaşi lui Dumitru Ciurcu, 200 galbeni (1817) ; Ghiţă
Roşca şi Axente Comănar lui Enache Hagi Ciurcu (1823) 584.
Cel mai bogat negustor făgărăşean din această perioadă se pare că era Gheorghe
Corodi, care, după ce şi-a măritat fiica Tiţa cu braşoveanul Nicola Gheorghiu (de care se
desparte în 1813), acordându-i şi o zestre consistentă (Anexa XIV), şi-a cumpărat chiar şi
o casă în Braşov, de la negustorul Dimitrie Ciurcu 585.

582
Ibidem, p. 348.
583
Ibidem, p. 527.
584
Ibidem, p. 787.
585
Ibidem, p. 851.

173
174
 VI. GRĂNICERIA

După intrarea austriecilor în Transilvania, Curtea de la Viena a început să

organizeze noua provincie şi din punct de vedere militar, prin înfiinţarea, mai întâi, a
graniţei militare de-a lungul râurilor Tisa şi Mureş. De fapt, ideea militarizării graniţelor
a fost cu mult mai veche – după bătălia de la Mohacs (1526) Imperiul a instituit „colonii
militare” împotriva turcilor, începând de la coasta Dalmaţiei până către Banat. Prin
urmare, militarizarea graniţelor cu Ţara Românească şi Moldova nu constituia decât o
continuare şi o desăvârşire a procesului început cu mult mai devreme.
Organizarea întregii graniţe militare s-a realizat numai în deceniul 7 al secolului al
XVIII -lea, în timpul războaielor Imperiului habsburgic cu Prusia (1756 – 1763), moment
în care prima se temea de un atac din partea Rusiei, care încheiase o convenţie militară cu
prusacii (1762). Întărirea graniţelor Imperiului şi extinderea lor în zona ardeleană ar fi
asigurat austriecilor o mai mare linişte, începând de la Marea Adriatică până în zona
Galiţiei.
Conjunctura aceasta a condus la unul din motivele înfiinţării regimentelor
grănicereşti – cel de ordin militar. Posibilitatea organizării unor regimente de graniţă în
Transilvania sudică şi estică oferea oportunitatea Consiliului Aulic de Război de „a
dispune – într-o perspectivă destul de scurtă – de unităţi militare bine instruite şi uşor de
mobilizat, a căror dotare şi întreţinere era, din punct de vedere financiar, cu mult mai
avantajoasă fiscului militar în raport cu regimentele de linie. În acelaşi timp,
organizarea regimentelor de graniţă îngăduia Comandamentului Militar General al
Transilvaniei organizarea mai eficientă, pe bază teritorială, a recrutării şi a instruirii
586
trupei . La acea dată, dacă Rusia ar fi atacat în Transilvania, Imperiul habsburgic nu i-
ar fi putut opune decât un regiment de cavalerie şi unul de infanterie, prezente în zonă.
Pe lângă acesta, foarte importantă a fost şi motivaţia politică, surprinsă foarte
587
bine de către istoricul Costin Feneşan: „Prin organizarea sistemului confiniar , statul
absolutist habsburgic realiza o concentrare a mijloacelor sale de forţă, pe care le putea

586
Costin Feneşan, Un memoriu austriac din 1763 despre românii din Transilvania, în „SMIM”, XI, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1992, p. 164.
587
Grăniceresc.

175
manevra apoi cu mai multă eficienţă în încercarea de a îngrădi obstrucţia permanentă
făcută de stările privilegiate ale Transilvaniei politicii de reforme iniţiată de Viena.
Simpla existenţă a regimentelor de graniţă (în mare parte româneşti !) urma să constituie
o realitate pe care oligarhia transilvăneană, dornică să-şi păstreze nealterat statutul
politic şi juridic în raport cu puterea centrală, trebuia să ţină seama în calculele ei” 588.
Nici motivele de ordin social - economic n-au fost neînsemnate, pentru că în mare
măsură decurgeau din cele politice – odată cu ieşirea viitorilor grăniceri din starea de
dependenţă şi crearea unei categorii de cetăţeni liberi, guvernul urmărea să înfrâneze
abuzurile şi excesele păturilor privilegiate maghiare, săseşti şi secuieşti, şi să pună
potenţialul economic al populaţiei grănicereşti aproape integral în slujba Fiscului; este cu
totul adevărat, că se urmărea şi limitarea pierderilor datorate comerţului de contrabandă
de la aceste graniţe. S-a luat în considerare chiar şi ideea ca, prin prezenţa permanentă a
unui corp înarmat la graniţe, să-i sperie pe nobilii maghiari care se opuneau aproape cu
obstinenţă politicii austriece.
Se mai aşteptau austriecii ca prin aceste cordoane de graniţă să poată îngrădi cu
mai mare uşurinţă emigrările masive ale românilor transilvăneni peste munţi, dar şi să
poată acţiona mai eficient pentru aplicarea măsurilor carantinale – de protecţie sanitară
antiepidemică.
Cele mai sensibile raţiuni au fost de ordin religios, datorate foarte mult
frecventelor mişcări religioase antiuniaţie, în special celei a călugărului Sofronie din
Cioara, întinsă pe perioada anilor 1758 – 1761; la acestea s-au adăugat şi implicaţiile
externe – intervenţia Rusiei, care se aşezase în postura de mare protector al ortodoxiei. În
asemenea condiţii, prin „militarizarea – cel puţin într-o fază incipientă – doar a
românilor de confesiune greco - catolică, forurile de decizie de la Viena aveau, pe de o
parte, posibilitatea de a da unirii religioase, care traversa momente de impas, un nou
avânt, manevrând-o apoi ca o contrapondere deloc neînsemnată împotriva calvinismului
maghiar tot mai agresiv şi folosind în acelaşi timp dezbinarea religioasă
interconfesională pentru a împiedica realizarea unui front comun al românilor. Pe de
altă parte, promovarea confesiunii greco - catolice în teritoriul confiniar oferea Vienei

588
C. Feneşan, Un memoriu austriac din 1763, p. 164.

176
posibilitatea de a elimina influenţa ortodoxiei ruse şi prin aceasta a Imperiului ţarist în
rândul românilor ortodocşi din Transilvania şi în alte regiuni ale monarhiei habsburgice
locuite de populaţie de rit greco – oriental (...)” 589.
Din cauza acestor motive, pătura privilegiată a Transilvaniei n-a privit cu ochi
buni ideea militarizării graniţelor şi s-a opus permanent, susţinând că românii sunt doar
toleraţi şi prin urmare împărăteasa „n-are dreptu a militariza şi înarma pe acest popor
strein” 590.
Comitele Ladislau Kemény, guvernatorul de atunci al Ardealului, a primit
însărcinare din partea Curţii imperiale de a organiza cele necesare şi de a pregăti spiritele
în acest sens; însă, Kemény a răspuns că nu poate îndeplini această sarcină, deoarece are
nevoie de aprobarea Dietei.
Împărăteasa Maria Tereza (1740 - 1780), pentru a-şi legitima atitudinea în favoarea
militarizării graniţei, a chemat la Viena doi dintre cei mai buni jurişti ai ţării – cancelarul
Samuel Brukenthal şi juristconsultul Nemes –, care, după ce au studiat problema sub
aspectele juridice şi politice, au declarat că „împărăteasa prin realizare planului său
nicidecum nu va viola legile ţării, ci, din contră, le va îndeplini” 591.
Pe baza acestui aviz favorabil, guvernatorul L. Kemény a fost înlăturat din funcţie
592
şi înlocuit cu generalul de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow , care la 5 iulie 1761
a primit misiunea de a militariza graniţa Ardealului, ajutat fiind şi de alţi generali şi
ofiţeri de stat major. Proiectul lui Buccow a fost întocmit destul de repede, astfel că la 13
octombrie 1761 îl înainta Consiliului aulic de război. Potrivit planului lui Buccow,
organizaţia plăieşilor şi puşcaşilor se desfiinţa, în locul ei urmând a se înfiinţa graniţa
militară – din Banat până în Bucovina –, o forţă însemnată ce urma să fie organizată cu
cheltuieli minime. Această „Miliţie grănicerească” urma să fie compusă din două
regimente româneşti şi două secuieşti de infanterie, cuprinzând câte 3.000 de soldaţi, un
regiment românesc de dragoni (cavalerie) şi unul secuiesc de husari (cavalerie

589
Ibidem, p. 164 – 165.
590
G. Bariţiu, Părţi alese, p. 369.
591
Ibidem, p. 370.
592
Adolf Nikolaus von Buccow (1712 – 1764), comandant militar şi guvernator al Transilvaniei în perioada
1761 – 1764.

177
maghiară), fiecare de câte 1.000 călăreţi; efectivul acestor unităţi grănicereşti era estimat
să ajungă la 17.000 de soldaţi.
În proiectul său, Buccow prevedea cuprinderea în regimentele româneşti numai a
ţăranilor neiobagi şi de religie greco - catolică, iar ofiţerii trebuiau să fie doar de religie
catolică. Dacă pe teritoriul viitoarelor regimente nu s-ar fi găsit un număr suficient de
români greco - catolici, se propunea completarea efectivelor cu români uniţi aduşi din alte
zone, iar românii ortodocşi care refuzau primirea religiei greco – catolice trebuiau să fie
mutaţi în alte localităţi. Chiar şi în aceste condiţii, regimentele grănicereşti ardelene „s-au
dovedit în deceniile următoare a fi o cale pentru ţărănimea dependentă de a se ridica la
o situaţie socială, economică şi culturală superioară, iar învăţământul promovat în
aceste părţi a stat la baza afirmării unor noi contingente ale elitei intelectuale (ofiţeri,
preoţi, dascăli) cu rol însemnat în iniţiativele politice şi culturale ale mişcării de
emancipare” 593.
La 15 aprilie 1762, proiectul a fost confirmat de împărăteasa Maria Tereza,
urmând ca în perioada imediat următoare să fie trimişi în Transilvania comandanţi de
regimente şi ofiţeri aleşi din armata de linie, care să procedeze la constituirea unităţilor
grănicereşti, astfel încât în anul următor deja să poată fi depus jurământul militar.
Însă, organizarea efectivă a regimentelor a mai durat câţiva ani, cel puţin în ceea ce
priveşte Regimentul I, deoarece greutăţile întâmpinate au fost mai mari decât cele
preconizate iniţial. În acest context a intervenit şi actul din februarie 1763, cuprinzând
aşa-numitele „Puntumuri vestite de la Orăştie”, întocmite de colonelul Karl Schröder,
care reprezintă o ordonanţă premergătoare decretului din 13 noiembrie 1766 594.
În primul punct, se afirma scutirea de taxe a grănicerilor, în afară de „tacşa
capului şi a marhelor”, pe care le vor plăti ca şi populaţia civilă, unită sau neunită. Se
preciza că dacă tatăl unui militar este neunit, nu va beneficia de scutirea fiului său
595
(obligatoriu de confesiune greco - catolică), fiind impus la darea întreagă . De la
început se arăta că cei înrolaţi treceau sub jurisdicţia autorităţilor militare, pe când restul
populaţiei continua a depinde de instanţele civile.

593
L. Gyémánt, Transilvania între anii 1690-1790, p. 148.
594
Viorica Pop, Un document despre regimentele româneşti de graniţă, în “Apulum”, VI, Cluj, 1967, p.
420.
595
Ibidem.

178
 Cârciumăritul era interzis atât pentru civili, cât şi pentru grăniceri, vinovaţii
urmând a fi pedepsiţi cu confiscarea mărfii (pentru civili) sau cu arestul (pentru militari).
Această măsură care încerca să răpească dreptul de cârciumărit al satelor, spre exemplu, a
condus la nenumărate procese între boierii din Porumbacu de Jos şi de Sus, Scorei şi cele
două Arpaşuri cu Tezaurariatul 596 .
Se mai cerea ca atât uniţii, cât şi neuniţii, să dea ascultare poruncilor nobililor, ale
sfatului şi ale dregătorilor satului, iar militarii ofiţerilor lor. Nimeni nu trebuia să-şi facă
dreptate singur şi „nime să nu cuteze a face putere în casa oarecuiva a tuna şi a prăda cu
de-a sila, care făcând oarecari militari, după articuluşul reghimentului, să să bată cu
nuiale, uniţii şi cei neuniţi după legile ţării să să globească” 597.
Constatându-se de către autorităţi militare un oarecare exod al populaţiei către
graniţă, înrolarea aducând cu sine o uşurare a situaţiei sociale, pentru a-l stăvili
documentul hotăra ca „bătrânii, ulogii, guşaţii şi orbii de un ochiu, care s-au înscris întră
militari (...), dintr-acesta ceas să să şteargă afară dintre militari (...)”, fiind întorşi la
casele lor sub supravegherea husarilor 598.
În final, se cerea comandantului de companie să dea o listă cu cei destoinici
pentru armată, care să servească perceptorului la stabilirea dării militare pe ultimele 3
luni – noiembrie, decembrie şi ianuarie –, care să fie strânsă de trimişii împărăteşti; tot
aceştia urmau să strângă darea şi de la populaţia civilă 599.
A urmat memoriul din septembrie 1763, înaintat departamentului graniţei militare
a Consiliului Aulic de Război de către o comisie condusă de generalul Joseph von
Siskovich, memoriu intitulat „Reflexiones Commissionis circa originem, iura,
conditiones relligionemque in Transylvania Valachorum absolutaque in illos (praeter
legibus privilegiisque exceptos) summae principis potestatem” („Reflecţiile Comisiei
despre originea, drepturile, situaţia şi religia românilor din Transilvania, precum şi
despre puterea absolutistă a domnitorului asupra lor [cu excepţia celor scutiţi prin legi
şi privilegii]”).

596
Ibidem, p. 421.
597
Ibidem, p. 424.
598
Ibidem, p. 422.
599
Ibidem, p. 424.

179
 Printre altele, căutând să demonstreze că românii ardeleni beneficiaseră iniţial de
unele drepturi identice cu cele ale naţiunilor privilegiate, autorii memoriului doreau „să
confere Consiliului Aulic de Război un argument forte la combaterea opoziţiei şi
obstrucţiei făcute de oligarhia transilvană schimbării de statut juridic a unei părţi a
populaţiei româneşti” 600.
Referindu-se la districtul Făgăraş, membrii comisiei arătau că acesta a avut un
statut deosebit în trecut, constituind aproape neîntrerupt un domeniu fiscal care a depins
de puterea centrală. Pe lângă aceasta, locuitorii majoritari ai districtului au fost
întotdeauna românii, ai cărei privilegiaţi au fost boierii. Cele trei categorii de boieri –
boierii vechi sau necondiţionaţi, boierii noi sau condiţionaţi cu îndeplinirea unor slujbe
militare şi boierii de rang mic (băştierii) –, erau socotite indispensabile pentru intrarea în
regiment. O altă categorie considerată potrivită pentru prestarea serviciului militar era
aceea a libertinilor – circa 1.400 de familii, venite din întrega Transilvanie şi chiar din
Ţara Românească 601.
Istoria propriu-zisă a Regimentului I, cu sediul (stabul – comanda) la Orlat (lângă
Sibiu), începe din anul 1764, când s-a trecut, în sfârşit, la înfiinţarea lui, dându-i-se ca
zonă de responsabilitate graniţa cu Ţara Românească, începând de la Porţile de Fier ale
Transilvaniei şi terminându-se la Tohan, lângă Braşov. A primit denumirea de Erstes
Walachisches Siebenbürger Grenz - Infanterie Regimentes, pentru ca mai târziu, în
1798, să primească numărul 16, cifră corespunzătoare poziţiei sale în cadrul celorlalte
regimente grănicereşti ale Imperiului austriac. Hotărârea definitivă de înfiinţare a fost
luată la 24 februarie 1765, aceasta stând la baza întocmirii unor conscripţii amănunţite
pentru a prevedea stabilirea numărului de locuitori ce puteau fi încorporaţi şi a
cuantumului despăgubirilor ce trebuiau să fie plătite de către autorităţile militare
„domnilor de pământ”, proprietari ai satelor ce urmau a fi militarizate.
Iniţial, Regimentul I român, care avea jurisdicţie militară pe teritoriul actualelor
judeţe Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, era compus din trei batalioane – unul cu sediul
la Haţeg, al doilea la Orlat şi al treilea la Vaida – Recea –, fiecare a câte 4 companii

600
C. Feneşan, Un memoriu austriac din 1763, p. 169.
601
Ibidem, p. 176.

180
(două de „stat major” şi două „de rând”); companiile, la rândul lor, aveau câte 4
plutoane.
Conform statutului de organizare din 12 noiembrie 1766, structura Regimentului I
era asemănătoare cu a celorlalte din Imperiu, numai că efectivele sale erau ceva mai mici.
Regimentul a fost format din două batalioane, compuse din câte 6 companii fiecare;
efectivul unui batalion era de 1.200 oameni, faţă de 1.300 câţi aveau batalioanele din
afara Ardealului. „Această situaţie se datora probabil greutăţilor legate de recrutarea
grănicerilor din această regiune, precum şi ameninţărilor mai puţin directe din partea
imperiului otoman, deoarece între acesta şi imperiul habsburgic se interpuneau
602
principatele române” . Fiecare batalion purta numele colonelului de la comandă şi era
împărţit în trei diviziuni, având fiecare câte două companii, compuse, la rândul lor, din
câte două plutoane; companiile purtau numele căpitanilor care le conduceau.
În afara celor două batalioane de infanterie, „regimentul mai avea un detaşament
de 250 tiraliori (<<Scharfschutzen>>) şi 40 de militari în statul major. Regimentul mai
avea în compunere un detaşament de artilerie şi servicii, care deserveau patru tunuri
uşoare de 3 pfunzi – câte două de fiecare batalion – cu un efectiv de 343 oameni.
În timp de pace, regimentul grăniceresc de infanterie avea următoarele efective:
1 colonel (comandant al regimentului), 1 locotenent – colonel (adjunctul acestuia), 2
maiori (comandanţi de batalioane), 1 contabil, 1 <<sindic>>, 1 adjutant de regiment, 1
chirurg de regiment, 6 cadeţi, 1 chirurg de batalion, 4 furieri, 1 tambur de regiment, 1
<<profos>> de regiment. Aceştia formau statul major al regimentului. La cele 12
companii erau repartizaţi următorii militari: 8 căpitani şi 4 locotenenţi – majori
(<<Kapitänleutenant>>) – comandanţi de companii, 12 locotenenţi, 12 sublocotenenţi,
12 stegari, 12 plutonieri, 6 sergenţi, 48 caporali, 12 furieri ajutori, 36 muzicanţi, 96
fruntaşi, 12 dulgheri, 1920 infanterişti (<<Fusiliere>>), 256 tiraliori, 243 tunari. În
total, 2789 de militari” 603.
Prin urmare, o companie avea în componenţă 1 căpitan sau căpitan – locotenent
(comandantul ei), 1 locotenent - major, 1 locotenent, 1 sublocotenent, 1 stegar, 1

602
Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat: organizare, uniforme,
echipament, armament. Partea I. 1762 - 1792, în „BMMN”, serie nouă, 3, Bucureşti, 2005, p. 70.
603
Ibidem, p. 71.

181
plutonier (având ca sarcină instrucţia recruţilor, repartizarea trupei la diferite servicii şi
pregătirea pentru marş), 4 caporali, 1 furier (care întocmea şi păstra documentele
companiei, alegea locul de tabără, asigura încartiruirea trupei şi asigura paza bagajelor), 3
muzicanţi (2 toboşari şi un trompetist), 8 fruntaşi, 1 dulgher şi circa 220 - 230 soldaţi de
rând; uneori, mai exista şi un sergent, care se îngrijea de hrana şi supravegherea
bolnavilor, de asigurarea pazei steagului şi, când lipsea stegarul, de purtarea acestuia.
„La început, majoritatea cadrelor, ofiţeri şi subofiţeri, au fost de naţionalitate
germană, unii dintre ei provenind din rândul populaţiei săseşti din sudul Transilvaniei.
Românii de religie ortodoxă nu puteau accede la funcţii de ofiţeri superiori. Treptat,
românii aparţinând bisericii greco - catolice au fost admişi să ocupe funcţii de comandă,
atât în regimentele grănicereşti, cât şi în unităţi ale armatei regulate” 604.
Pentru constituirea regimentului, acţiune condusă de generalul Siskovics, au fost
militarizate prin constrângere mai multe localităţi, dintre care unele doar parţial. Din Ţara
Făgăraşului au fost supuse militarizării 13 localităţi, total sau parţial: Arpaşu de Sus, Lisa,
Netot (Gura Văii), Pojorta, Vaida - Recea, Dejani, Sebeş, Mărgineni, Copăcel, Bucium,
Ohaba, Vad şi Şinca (Veche); la vest, către Braşov, au mai fost incluse Ţânţari
(Dumbrăviţa) şi Tohan, iar la est 4 localităţi din scaunul Sibiului, unul din scaunul
Orăştiei şi câteva din scaunul Hunedoarei.
Această acţiune de militarizare forţată a condus însă la unele manifestări de
rezistenţă din partea populaţiei româneşti, care s-au îndreptat mai ales asupra unirii
religioase care trebuia primită, ele continuându-se chiar şi în deceniul următor. Spre
exemplu, în localitatea Dejani mulţi nefiind de acord cu primirea unirii religioase cu
Biserica Romei, au preferat să-şi părăsească bunurile şi să îngroaşe rândurile
făgărăşenilor care au trecut în Ţara Românească. În locul acestora au fost aduşi colonişti
din alte zone ale Transilvaniei, în special din jurul Turdei, „sătui la ei acasă până în
suflet de jugul iobăgiei şi care au intrat de-a gata în gospodăriile şi moşiile celor
emigraţi din Dejani, primind arme şi înrolându-se ca grăniceri” 605.

604
Ibidem.
605
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 227.

182
 Mai dur au pătimit cei 182 de ţărani români din localitatea vecină districtului
Făgăraş, Ţânţari, care s-au opus trecerii la biserica greco - catolică: „Pentru a-i pedepsi ei
au fost vânduţi, ca sclavii din antichitate, nobililor din comitatele învecinate” 606.
De asemenea, o mare parte dintre locuitorii satului Şinca (Veche) n-au fost de
acord cu militarizarea în formula confesională greco – catolică, determinându-i pe unii
dintre ei să treacă munţii în Ţara Românească, iar pe cei mai mulţi să se aşeze pe o altă
vatră, mai spre munte, unde au înfiinţat o nouă localitate – Şinca – Nouă.
Referitor la emigrarea locuitorilor din zona de graniţă, unele surse apreciază că în
anul 1766 numai din districtul Făgăraşului ar fi fugit în Ţara Românească 1.025 ţărani, cu
peste 1.600 de vite cornute 607.
Şi în deceniul următor s-au consemnat emigrări ale românilor făgărăşeni, acestea
fiind destul de numeroase: „Înşişi generalul Rall şi comisarul Obst în raportul lor, după
ce au cercetat toate regimentele de graniţă din Transilvania, spun nu numai cauzele
dezertării, ci dau şi numărul celor fugiţi din regimente între anii 1771 - 1775 şi anume:
(...) de la 2 companii de la Făgăraş, o dată 119, a doua oară 65 (...)” 608.
Din cauza acestei rezistenţe, Curtea imperială a emis o patentă la 16 martie 1764,
prin care se proclama solemn libertatea şi privilegiile grănicerilor români, pentru ca, la 13
noiembrie 1766, împărăteasa Maria Tereza să emită un decret care reprezintă statutul
definitiv de organizare a celor două regimente româneşti.
Mai târziu, în 1773, sunt consemnate 82 de localităţi grănicereşti aparţinătoare
Regimentului I, dintre care 2 din Ţara Bârsei, unul din comitatul Alba de Sus, 3 din zona
Sibiului, unul din Orăştie, 26 din comitatul Hunedoarei, 9 din Haţeg şi 40 din districtul
609
Făgăraşului . Cert este că la data desfiinţării companiile Regimentului I român de
graniţă şi sediile acestora erau următoarele:
- Compania I, cu sediul la Răcăştia, avea în componenţă localităţile Almaşu
Mic, Almaşu Sec, Bârcea Mică, Bretelin, Căoi, Cârjiţi, Cozia, Cristur, Hăşdat, Mănerău,
Peştişu Mic, Răcăştia şi Veţel, toate în actualul judeţ Hunedoara;

606
Carol Göllner, Din lupta ţărănimii române şi secuieşti împotriva înfiinţării graniţei militare (1762 -
1765), în „SAI”, V, Bucureşti, 1963, p. 65.
607
Gavril Popa, Scoreiul – veche vatră românească din Ţara Făgăraşului, Sibiu, 1998, p. 131.
608
Şt. Meteş, Emigrări româneşti, p. 126.
609
Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p. 112.

183
 - Compania a II -a, cu sediul la Haţeg, se compunea din localităţile Haţeg,
Cârneşti, Clopotiva, Fărcădin, Peştişu Mare, Silvaşu de Jos, Silvaşu de Sus, Toteşti şi
Zeicani, toate în actualul judeţ Hunedoara;
- Compania a III -a, cu sediul la Râu Alb, cuprindea localităţile Râu Alb, Baru
Mare, Băieşti, Coroieşti, Galaţi, Livadia, Paroş, Săcel, Sălaşu de Sus şi Zăvoi, toate în
actualul judeţ Hunedoara;
- Compania a IV -a, cu sediul la Cugir (jud. Alba): Cugir, Băcia, Hărău şi Spini,
toate trei în actualul judeţ Hunedoara;
- Compania a V -a, cu sediul la Jina (jud. Sibiu), cuprindea numai această
localitate;
- Compania a VI -a, cu sediul la Orlat, mai cuprindea localitatea Veştem,
ambele în actualul judeţ Sibiu;
- Compania a VII -a, cu sediul la Racoviţa: Racoviţa, Porumbacu de Jos,
Porumbacu de Sus şi Scorei, toate în actualul judeţ Sibiu;
- Compania a VIII -a, cu sediul la Viştea de Jos: Arpaşu de Jos şi Arpaşu de Sus
(din actualul judeţ Sibiu), Drăguş, Beşimbac (Olteţ), Ucea de Sus, Ucea de Jos, Viştea de
Jos şi Viştea de Sus (în actualul judeţ Braşov);
- Compania a IX -a, cu sediul la Lisa: Breaza, Dejani, Dridif, Netot, Lisa,
Ludişor, Luţa, Pojorta, Vaida - Recea, Telechi - Recea, Voila, Voivodenii Mari şi
Voivodenii Mici;
- Compania a X -a, cu sediul la Mărgineni: Berivoii Mari, Berivoii Mici,
Copăcel, Hârseni, Hurez, Iaşi, Ileni, Mărgineni, Râuşor, Săsciori, Săvăstreni şi Sebeş;
- Compania a XI -a, cu sediul la Ohaba: Bucium, Ohaba, Şinca - Veche şi Vad;
- Compania a XII -a, cu sediul la Ţânţari (Dumbrăviţa), mai cuprindea
localitatea Tohanu Vechi 610.
În timp, datorită în special intrării mai multor localităţi în graniţa militară,
numărul populaţiei grănicereşti a crescut, însă această creştere a beneficiat şi de un spor
natural, după cum este el consemnat în diferitele conscripţii şi recensăminte. Spre

610
Carol Göllner, Regimentele grănicereşti din Transilvania: 1764 - 1851, Ed. Militară, Bucureşti, 1973, p.
56; vezi şi E. Wagner, Historisch - statistiches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln - Wien, 1977, p.
412 – 413.

184
exemplu, în 1773 un document militar indica existenţa în cadrul Regimentului I a unui
611
număr de 4.581 familii, cu 4.825 de case , iar un altul, din acelaşi an, referitor la
confesiunea grănicerilor, arăta prezenţa a 12.054 bărbaţi, dintre care 86 erau catolici, 574
necatolici, 9.402 greco - catolici şi 1.192 ortodocşi 612.
La începutul secolului al XIX –lea (1803), „de cele 5 regimente grănicereşti
secuieşti şi româneşti, aparţineau în total un număr de 65.352 persoane de sex bărbătesc
– locuitorii (bărbaţi şi femei) fiind în număr de 131.942, împreună cu copiii de ambe
sexe”, dispuşi astfel:
Regimentul I secuiesc - 32.763
Regimentul II secuiesc - 28.734
Regimentul I românesc - 21.165 (erau cuprinse şi cele 39 de sate din Ţara
Făgăraşului)
Regimentul II românesc - 20.404
Regimentul secuiesc de husari - 19.876
---------------------------------------
Total - 131.942 613.
Dacă la 1803 în Regimentul I existau 21.165 suflete (10.391 bărbaţi şi 10.774
femei), în anul 1813 se regăseau 22.057 (3.575 familii, cu 10.560 bărbaţi şi 11.497 femei;
614
dintre acestea, 3.550 familii erau proprietare şi doar 25 nu dispuneau de proprietăţi) .
În 1830 erau consemnaţi în acelaşi regiment 28.891 locuitori (14.242 bărbaţi şi 14.649
femei); dintre aceştia 27.568 erau români, 714 unguri şi secui, 222 germani, 25 slavi, 162
de alte naţionalităţi.
După ocupaţie, apăreau incluşi în următoarele categorii: 2.278 în serviciul militar
activ, 61 preoţi, 10 ofiţeri şi funcţionari pensionaţi, 21 nobili şi demnitari, 7 comercianţi,
87 industriaşi, 1 restaurator (?), 3.227 agronomi (ţărani), 458 zileri şi servitori. Este
evident că aproape jumătate dintre aceştia vieţuiau pe teritoriul districtului Făgăraşului,
ţinând cont de ponderea satelor de aici în componenţa Regimentului I.

611
E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului, p. 16.
612
Ibidem.
613
Al. Csetri, Şt. Imreh, Stratificarea socială, p. 188.
614
Izvoare de demografie istorică, vol. II, p. 46.

185
 De asemenea, era specificat şi statutul fiecărei localităţi de pe teritoriul graniţei
militare, în ansamblu reieşind existenţa unui oraş (târg) pur militar (Orăştie), a 16
localităţi pur grănicereşti şi a 65 de localităţi mixte.
Din punct de vedere al structurii confesionale, situaţia indica următoarele cifre:
18.108 greco - catolici, 7.545 ortodocşi, 922 protestanţi şi 266 catolici 615.
La 1830, grănicerii Regimentului I deţineau 2.425 cai, 19.105 vite, 25.408 oi şi
capre, 8.904 porci şi 1141 stupi 616.
Cu un an înainte de desfiinţarea regimentelor grănicereşti (1850), importantul
recensământ realizat atunci în Ardeal consemna în privinţa numărului populaţiei
grănicereşti şi a confesiunii de care aparţineau, din toate cele 40 de localităţi făgărăşene
aparţinătoare Regimentului I, următoarea situaţie:
1) Arpaşu de Sus – 551 locuitori militarizaţi (267 bărbaţi şi 284 femei); 266 erau
ortodocşi şi 285 greco - catolici;
2) Arpaşu de Sus – 210 locuitori militarizaţi (105 bărb. şi 105 fem.); toţi erau
ortodocşi;
3) Berivoii Mari – 106 loc. mil. (56 b. – 50 f.); toţi greco - catolici;
4) Berivoii Mici – 165 loc. mil. (81 b. – 84 f.); toţi greco - catolici;
5) Beşimbac – 199 loc. mil. (98 b. – 101 f.); toţi greco - catolici;
6) Breaza – 53 loc. mil. (26 b. – 27 f.); toţi ortodocşi;
7) Bucium – 540 loc. mil. (240 b. – 300 f.); toţi greco - catolici;
8) Copăcel – 1.072 loc. mil. (485 b. – 587 f.); toţi greco - catolici;
9) Dejani – 598 loc. mil. (286 b. – 312 f.); toţi greco - catolici;
10) Drăguş – 713 loc. mil. (335 b. – 378 f.); 595 ortodocşi şi 118 greco - catolici;
11) Dridif – 478 loc. mil. (241 b. – 237 f.); 384 ortodocşi şi 94 greco - catolici;
12) Hârseni – 202 loc. mil. (100 b. – 102 f.); toţi greco - catolici;
13) Hurez – 196 loc. mil. (99 b. – 97 f.); 140 ortodocşi şi 56 greco - catolici;
14) Iaşi – 138 loc. mil. (67 b. – 71 f.); toţi greco - catolici;
15) Ileni – 732 loc. mil. (362 b. – 370 f.); toţi greco - catolici;
16) Lisa – 1.215 loc. mil. (558 b. – 657 f.); 1.006 ortodocşi şi 209 greco - catolici;

615
CG, nr. 3/20 mai 1938, p. 2.
616
Ibidem.

186
 17) Ludişor – 237 loc. mil. (114 b. – 123 f.); toţi greco - catolici;
18) Luţa – 64 loc. mil. (32 b. – 32 f.); toţi ortodocşi;
19) Mărgineni – 835 loc. mil. (387 b. – 448 f.); toţi greco - catolici;
20) Netot – 684 loc. mil. (328 b. – 356 f.); toţi greco - catolici;
21) Ohaba – 663 loc. mil. (întreaga localitate; 314 b. – 349 f.); toţi greco -
catolici;
22) Pojorta – 361 loc. mil. (159 b. – 202 f.); toţi greco - catolici;
23) Porumbacu de Jos – 244 loc. mil. (117 b. – 127 f.); 40 ortodocşi, 198 greco -
catolici, 5 romano - catolici şi un reformat;
24) Porumbacu de Sus – 343 loc. mil. (156 b. – 187 f.); 201 ortodocşi şi 142 greco
- catolici;
25) Râuşor – 89 loc. mil. (42 b. – 47 f.); 15 ortodocşi şi 74 greco - catolici;
26) Recea - Telechi – 82 loc. mil. (39 b. – 43 f.); toţi greco - catolici;
27) Recea - Vaida – 778 loc. mil. (368 b. – 410 f.); 774 greco - catolici, 2 romano
- catolici şi 2 reformaţi;
28) Săsciori – 168 loc. mil. (85 b. – 83 f.); toţi greco - catolici;
29) Săvăstreni – 199 loc. mil. (96 b. – 103 f.); toţi greco - catolici;
30) Scorei – 539 loc. mil. (228 b. – 311 f.); 59 ortodocşi, 469 greco - catolici şi 11
romano - catolici;
31) Sebeş – 742 loc. mil. (344 b. – 398 f.); toţi greco - catolici;
32) Şinca – Veche – 1.215 loc. mil. (întreaga localitate; 535 b. – 680 f.); toţi greco
- catolici;
33) Ucea de Jos – 144 loc. mil. (65 b. – 79 f.); toţi ortodocşi;
34) Ucea de Sus – 361 loc. mil. (176 b. – 185 f.); 299 ortodocşi şi 62 uniţi;
35) Vad – 1.118 loc. mil. (întreaga localitate; 506 b. – 612 f.); toţi greco - catolici;
36) Viştea de Jos – 579 loc. mil. (246 b. – 333 f.); 312 ortodocşi şi 267 uniţi;
37) Viştea de Sus – 212 loc. mil. (98 b. – 114 f.); toţi ortodocşi;
38) Voila – 496 loc. mil. (218 b. – 278 f.); 238 ortodocşi şi 258 greco - catolici;
39) Voivodenii Mari – 170 loc. mil. (93 b. – 77 f.); toţi ortodocşi;

187
 40) Voivodenii Mici – 66 loc. mil. (36 b. – 30 f.); toţi ortodocşi 617.
Global, populaţia militarizată din districtul Făgăraşului însuma 17.557 locuitori
(aproape o treime din numărul total al celor 64 de localităţi componente), dintre care
8.188 erau bărbaţi (nu toţi, însă, în serviciul activ) şi 9.369 femei; după cum se observă,
numai 3 localităţi erau militarizate complet – Ohaba, Şinca - Veche şi Vad –, restul fiind
numai parţial, în număr şi proporţii diferite de la caz la caz.
Din punct de vedere confesional, situaţia generală se prezenta în modul următor:
4.474 erau ortodocşi (cca. 25% din totalul populaţiei militarizate a districtului
Făgăraşului), 13.062 greco - catolici, 18 romano - catolici şi 3 reformaţi.
În anul 1766, Regimentul I românesc de graniţă, care fusese organizat după cele
mai moderne standarde ale timpului, era condus de colonelul Stephan Lucs de
Luxenstein, având ca ajutor pe vice - colonelul Michael de Kiβt, iar preot (capelan)
militar era catolicul Carolus Lembel, dispunând de 3.708 bărbaţi valizi, organizaţi în
două batalioane a câte 6 companii (fiecare cu câte 4 plutoane), avându-şi sediile la Haţeg
şi Vaida - Recea.
618
Statutul de funcţionare a regimentelor româneşti de graniţă din Transilvania ,
emis de împărăteasa Maria Tereza la 12 noiembrie 1766, arăta că îndatorirea principală a
tuturor grănicerilor români, atât în timp de pace cât şi în timp de război, era aceea de a se
îngriji de apărarea graniţelor, fiind prezenţi în garnizoane şi la poteci, apoi trebuiau să
menţină siguranţa ţării prin urmărirea hoţilor, împiedicarea importului şi exportului
clandestin, şi să oprească emigrările peste munţi. Totuşi, acelaşi statut mai specifica şi
obligaţia ca, în caz de război, „să facă serviciu în afară de patrie”, să se prezinte oriunde
li s-ar cere, de bunăvoie, trebuind să lupte pentru gloria Austriei.
Serviciul interior însemna următoarele îndatoriri: de gardă la comandament, la
fiecare companie şi la „staţiunea militară din fiecare comună; de ordonanţă; curier; la
transportul efectelor militare şi a materialelor diferite la regiment; instrucţie şi exerciţii
militare.
Făceau pază la <<cordon>>, la pichetele de-a lungul frontierei, pe timp de 15
zile, cu hainele şi merindea lor, primind pentru fiecare zi câte 4 creiţari (...).

617
Tr. Rotariu coord., Recensământul din 1850.
618
Publicat în I. cav. de Puşcariu, Fragmente istorice, p. 631 – 678.

188
 Grănicerii mai erau obligaţi a executa toate lucrările comunale, districtuale şi
judeţene, ca drumuri, poduri, diguri, la clădirile comunale şi militare, transporturi de
materiale necesare acestor lucrări. Cărăuşitul cu ofiţeri, funcţionari, pe teritoriul
regimentului. Ei exploatau pădurile, transportau lemnele, le fasonau, ardeau varul,
făceau cărămizi etc., fără nici o retribuţie” 619.
În momentul înfiinţării sale, Regimentul I avea corpul ofiţeresc compus exclusiv
din ofiţeri neromâni, însă, cu timpul, şi ca urmare a unor revendicări în acest sens, au fost
încadraţi şi ofiţeri români, recrutaţi fie din rândul celor care urmaseră Gimnaziul din Blaj,
fie prin avansarea la excepţional a unor subofiţeri merituoşi. În anul 1830, ponderea
ofiţerilor români a crescut la aproape 33%, pentru ca la 1850 aproape jumătate din cei
care formau corpul ofiţeresc de comandă (45 din 91) să fie români: 29 sublocotenenţi, 11
locotenenţi - majori, 4 căpitani şi un maior 620.
Printre aceşti ofiţeri, de-a lungul timpului s-au remarcat şi câţiva făgărăşeni,
dintre care baronul David Urs de Mărgineni a ajuns a fi printre cei mai străluciţi
621
comandanţi militari ai Imperiului . Pe lângă acesta, sunt demni de remarcat şi
următorii:
- locotenent - major Bucur Boier/Boieru din Ohaba: apărea în 1851, cu gradul de
sublocotenent clasa 2. „Şi-a continuat cariera militară în Regimentul nr. 46 până în
1858. Între anii 1853 - 1854 era sublocotenent clasa 1, iar între 1855 - 1858, locotenent-

619
CG, nr. 3/20 mai 1938, p. 2.
620
G. A. Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes N. 46, Wien, 1890, Anexe (p. LX -
LXVII).
621
David Urs s-a născut în Mărgineni (districtul Făgăraş), la 1 aprilie 1816, într-o familie veche de boieri
(cu hrisov din 1437) şi a murit la Sibiu, în 10 septembrie 1897. A urmat o prodogioasă carieră militară: 1
martie 1841 – sublocotenent şi furier al Companiei a IX-a, cu sediul la Lisa, şi la comandamentul
Batalionului grăniceresc de la Vaida - Recea; 1846 – adjunct al căpitanului Philippovič, comandantul
Companiei a VII-a de la Racoviţa; 1848 – comandant al Companiei a VII-a; cu 172 de grăniceri, a
participat la marea Adunare Naţională de la Blaj (3 - 5 mai 1848); 10 - 11 septembrie 1848, participă la
adunarea de protest a grănicerilor de la Orlat; 1849 – înaintat la gradul de căpitan - locotenent, clasa I, şi
este decorat cu ordinele “Crucea pentru merite militare” şi “Sfânta Ana” (rusească); noiembrie 1850 –
transferat la Regimentul 34 de infanterie, cu sediul la Kosice (Slovacia); 5 mai 1859 – a fost ridicat la
gradul de maior, devenind comandant de battalion (Regimentul 52 infanterie) în luptele de la Solferino şi
Medole, în urma cărora a fost decorat cu “Ordinul Maria Tereza” (primul roman care a obţinut acest ordin);
8 ianuarie 1860 – înnobilat, primind titlul de baron; 1 februarie 1860 – înaintat la gradul de vicecolonel şi
transferat la Regimentul 64 de infanterie, cu sediul la Deva; 16 iunie 1863 – înaintat la gradul de colonel şi
numit comandant al Regimentului 64; 20 aprilie 1866 – a primit comanda insulei Lissa din Marea
Adriatică, în timpul războiului austro - prusac, pe care a apărat-o cu mare succes; după pensionarea forţată
din 1 februarie 1867, s-a preocupat de spijinul financiar al şcolilor grănicereşti; a lăsat întreaga sa avere
Bisericii greco - catolice.

189
major”. După pensionare, este întâlnit în 1861 la lucrările Conferinţei naţionale române
de la Sibiu622;
- locotenent - major Nicolae Cârje din Viştea de Jos, „a fost absolvent al
Institutului militar din Năsăud (...) în anul 1831. Este întâlnit în cadrul Regimentului
grăniceresc de la Orlat doar în 1851, când a fost transferat la Regimentul de graniţă nr.
8, având gradul menţionat anterior (...)” 623;
- căpitan - locotenent Iosif Clocoţan/Clococean din Veneţia de Jos, „apare în
rândurile regimentului începând cu anul 1797 cu gradul de sublocotenent, în 1805 luând
parte la războiul împotriva Franţei. Prin graţia împăratului, în luna octombrie a primit o
soldă suplimentară, în argint, ca recompensă pentru eroismul dovedit în luptă. Din anul
1806 până în 1815 deţine gradul de locotenent - major. În anul 1809 îl întâlnim semnând
diferite acte în calitate de comandant al Companiei a VII-a de la Racoviţa. Ultima
menţiune despre el în această unitate o avem din anul 1817 când era căpitan -
locotenent. În anul 1874, George Bariţiu îl consemna cu gradul de maior, fără însă a
preciza care a fost evoluţia lui după plecarea din Regimentul de la Orlat” 624;
- locotenent - colonel Clocoţan Ludovic, fratele celui de mai sus. „Între anii 1816
- 1819 a deţinut funcţia de stegar în regimentul orlăţean. Din anul 1820 dispare de aici,
apărând din nou în anul 1827, purtând de acum gradul de sublocotenent, pe care îl
deţine până în 1829. În 1830 era locotenent - major, iar în 1834 avea şi predicatul <<de
Älso – Venecze>>” (...).
Cu anul 1835 dispare din nou din evidenţele regimentului orlăţean, apărând în
cel năsăudean cu gradul de căpitan - locotenent, la data de 12 octombrie (...). În anul
1848 deţinea funcţia de comandant militar al cetăţii Mediaşului. A participat la
Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, făcând parte
şi din delegaţia trimisă la Viena pentru a susţine doleanţele românilor.
În toamna anului 1848 a fost avansat la gradul de maior. În a doua jumătate a
lunii septembrie, era comandant al trupelor imperiale staţionate în apropierea Blajului
(...). A participat la luptele din zona Bradu - Avrig, din 15 martie 1849 (...).

622
Alexandru Bucur, Cornel Lupea, Ofiţerii români din Regimentul 1 grăniceresc român de la Orlat, Ed.
Etape, Sibiu, 2001, p. 25.
623
Ibidem, p. 28.
624
Ibidem, p. 31.

190
 În 1851 avea gradul de locotenent - colonel, iar ca pensionar, în 1856 trăia încă
la Sibiu (...)” 625;
- sublocotenent clasa I Gheorghe Cozgarea din Vad: „La data de 26 octombrie
1848 a fost avansat de la gradul de plutonier la cel de sublocotenent clasa 2. Din 16
februarie 1849 deţinea gradul de sublocotenent clasa 1, grad obţinut la excepţional, cu
care a şi fost pensionat la 1 martie 1851” 626;
- sublocotenent clasa I Dobrin Ioan: „La data de 16 februarie 1849 este avansat la
excepţional de la gradul de sublocotenent clasa 2 la cel de sublocotenent clasa 1. Un an
mai târziu făcea parte din Compania a IX-a de la Lisa, în acelaşi timp fiind şi
comandantul interimar al Companiei a X-a de la Mărgineni. A fost pensionat la data de 1
martie 1851” 627;
- locotenent - major Dobrin Nicolae. „Elev eminent al Institutului militar din
Năsăud (...), apare ca sublocotenent clasa 2 în cadrul regimentului în anul desfiinţării
lui, respectiv în 1851.
La 28 - 29 martie 1851, a predat în administraţia civilă şcolile regimentului de pe
raza Companiei a X-a de la Mărgineni. Şi-a continuat activitatea militară în cadrul
Regimentului nr. 46, în anii 1853 şi 1854 având gradul de sublocotenent clasa 1, iar din
1855 până în anul 1858, locotenent – major (...)” 628;
- sublocotenent clasa I Alexandru Halmaghi din Scorei: „După anul 1829 a fost
fruntaş, iar mai apoi caporal în cadrul Companiei a VII-a de la Racoviţa. În anul 1848,
cu gradul de plutonier, a fost întrebuinţat, ca ofiţer, la instruirea trupelor de rezervă
(Landsturm) formate din români. La data de 15 noiembrie 1848, a fost avansat la gradul
de sublocotenent clasa 2. În anul 1849, luna iunie, făcea parte din ofiţerii batalionului
comandat de maiorul Riebel. Cu gradul de sublocotenent clasa 1, la care a fost avansat
la excepţional, apare în evidenţele regimentului doar în anul 1849 (...)” 629;

625
Ibidem, p. 32.
626
Ibidem, p. 34.
627
Ibidem, p. 37.
628
Ibidem.
629
Ibidem, p. 40.

191
 - stegar Itu Manase: „Provenind, probabil, din localitatea Sebeş (jud. Braşov). Cu
funcţia specificată este menţionat o singură dată în evidenţele regimentului, ca fiind
decedat la data de 30 martie 1789” 630;
- căpitan clasa a II-a Neagoie Andrei de Viştea de Jos. „Plutonier în 1818 în
cadrul companiei din satul natal, stegar între anii 1836 - 1838, apoi sublocotenent în
perioada 1 noiembrie 1838 - 1844. Din anul 1845 până în 1848 era locotenent - major şi
în acelaşi timp avea şi funcţia de adjutant al regimentului. La data de 24 octombrie 1848
se găsea în „lagăr” la Făgăraş instruind rezerviştii, iar la 26 octombrie a fost avansat la
gradul de căpitan clasa 2. În 5 decembrie, împreună cu 70 de soldaţi, era dispus în
localitatea Tărlungeni (jud. Braşov), pentru ca în luna iunie 1849 să facă parte din
batalionul condus de maiorul Riebel.
A plecat din rândurile armatei la data de 1 martie 1851, considerat ca inapt
pentru continuarea serviciului militar, numele lui fiind menţionat printre cele ale
luptătorilor de la Prejmer, din primăvara anului 1849” 631;
- sublocotenent clasa I Păsărar Ioan: „Originar din Vad, de lângă Făgăraş, a fost
un elev eminent al Institutului militar de la Năsăud”, absolvind în anul 1829. „În
regiment a apărut ca stegar, începând cu anul 1832 până în 1835. La data de 19
octombrie 1848 este avansat de la gradul de plutonier la cel de sublocotenent clasa 2.
Participă apoi la luptele revoluţionare din Transilvania, mai ales la cele de la Deva, fapt
pentru care va fi avansat la excepţional la gradul de sublocotenent clasa 1, la 16
februarie 1849, decedând cu gradul indicat, la data de 11 iunie în acelaşi an” 632;
- sublocotenent clasa II Păsărar Samoilă: „Şi-a început cariera militară cu gradul
de plutonier în cadrul Companiei a XI-a de la Ohaba, părăsind-o în 16 februarie 1851,
pentru a-şi continua activitatea în Regimentul 46 linie (...)”. În anul 1861, ca director de
cancelarie la tribunal, a participat la Conferinţa naţională de la Sibiu, precum şi la cea din
1863 633;
- căpitan Iosif Pop: „În tinereţe, a studiat la Năsăud. Participă, cu gradul de
caporal, la luptele împotriva francezilor din anul 1805, este luat prizonier, reuşeşte însă,

630
Ibidem, p. 41.
631
Ibidem, p. 50.
632
Ibidem, p. 54 - 55.
633
Ibidem, p. 55.

192
la 27 octombrie, să evadeze, iar în 26 noiembrie s-a prezentat la unitate pentru a fi trecut
din nou în activitate. În 1809, ca plutonier, luptă iarăşi împotriva Franţei, cade
prizonier, este deportat în mijlocul Rusiei şi torturat. Rezistă torturilor şi dă dovadă de
patriotism, fapt pentru care este felicitat chiar de către inamici, iar la 3 iunie 1810 se
întoarce din prizonierat. Pentru faptele de vitejie, însuşi împăratul i-a acordat o primă de
500 de guldeni şi i-a lăudat comportamentul, fapt relatat în ziarul vienez „Wiener-
Zeitung” nr. 97 din 5 decembrie 1810.
Între anii 1810 - 1812 era stegar, în 1813 sublocotenent, între 1814 - 1828 avea
gradul de locotenent - major, iar în 1828 activa în cadrul Companiei a IX-a. Cu gradul
de căpitan, pe care îl deţinea din anul 1829, a decedat la data de 12 ianuarie 1831 la
sediul Companiei a XII-a de la Ţânţari” 634;
- căpitan clasa a II-a Mihai Poparad/u: „Originar din Pojorta (...), şi-a început
activitatea militară în anul 1847 cu gradul de fruntaş. S-a evidenţiat, ca plutonier, în
luptele din Transilvania în 1849 (mai ales la atacul de la Alma Vii, condus de
locotenentul - major Chicoş Ştefan), motiv pentru care a fost decorat cu <<Medalia
pentru vitejie>>, de argint, clasa I, la data de 28 august 1849”.
„În anul 1850 era sublocotenent clasa 2, între 1851 - 1854 sublocotenent clasa 1
(la Regimentul nr. 46 infanterie), locotenent - major în perioada 1855 - 1858, iar din
anul 1859 căpitan clasa 2. La data de 1 august 1860 a fost pensionat (...)” 635;
- locotenent - major Ioan Raţ: „Era originar din localitatea Arpaşu de Jos (...).
Participă la luptele împotriva francezilor, având gradul de plutonier, iar la data de 20
mai 1809, în lupta de la Zamosc, este luat prizonier şi dus sub escortă spre interiorul
Rusiei.
În perioada 1822 - 1829 avea gradul de sublocotenent, între anii 1827 - 1830
deţinând şi funcţia de adjutant.
Cu gradul de locotenent - major, a decedat la data de 3 septembrie 1830, la
sediul regimentului” 636;

634
Ibidem, p. 58.
635
Ibidem, p. 59.
636
Ibidem, p. 62.

193
 - sublocotenent clasa 2 Receanu (Recianoş) Ioan: „Originar din Vaida - Recea,
între anii 1835 - 1847 a funcţionat, având gradul de plutonier, pe la diferite companii din
regiment. Din 19 octombrie 1848 este avansat sublocotenent clasa 2, grad cu care a şi
fost pensionat la data de 1 martie 1851 (...)” 637;
- sublocotenent clasa 1 Receanu (Recianoş) Navin: „Originar şi el din Vaida -
Recea. La data de 15 noiembrie 1848, este avansat la excepţional de la gradul de
plutonier la cel de sublocotenent clasa 2, fapt datorat vitejiei în luptele cu secuii şi cu alţi
inamici.
Sublocotenent clasa 1 din anul 1849, în cel următor a fost comandantul
Companiei a IX-a, iar odată cu desfiinţarea regimentului a fost transferat la Regimentul
de graniţă nr. 8” 638;
- căpitan Ripoşan (Nestor) Nicolae: „Originar din Vad, cu studii militare cu
„eminenţă” la Năsăud în anul 1830, a servit ca ofiţer în regimentul orlăţean începând cu
toamna anului 1848, fiind avansat la 19 octombrie de la gradul de plutonier la cel de
sublocotenent clasa 2. În anii 1849 şi 1850 avea gradul de sublocotenent clasa 1
(avansat fiind la data de 16 februarie 1849, la excepţional).
Anul desfiinţării regimentului îl găseşte ca locotenent - major la Compania a V-a
de la Jina. Cu acest grad a fost transferat mai apoi, în 16 februarie 1851, la Regimentul
de graniţă nr. 12, unde, se pare, că a obţinut gradul de căpitan” 639;
- căpitan Roman Ludovic: „Elev eminent şi el la Institutul militar din Năsăud în
anul 1840, era originar din Ohaba. A activat în regiment mai întâi cu gradul de
plutonier, fiind avansat la 19 octombrie 1848, la gradul de sublocotenent clasa 2,
participând apoi la luptele de la Sighişoara şi mai apoi din zona Braşovului, din
primăvara anului 1849. Între anii 1850 - 1851 a efectuat serviciul în Compania a X-a de
la Mărgineni, desfiinţarea regimentului găsindu-l în calitate de comandant al Companiei
a XII-a de la Ţânţari, pe care a predat-o în administraţia civilă la data de 28 martie
1851.

637
Ibidem.
638
Ibidem, p. 63.
639
Ibidem.

194
 Ca şi colegul său Ripoşan Nestor, a fost şi el transferat la Regimentul de graniţă
nr. 12, la data de 16 februarie 1851, unde a avansat la gradul de căpitan” 640;
- căpitan clasa I Stanciu Şandru Vasile (1821 - 1899): „S-a născut în Viştea de Jos
la data de 2 februarie 1821 şi a decedat în 12 octombrie 1899, fiind înmormântat în satul
natal. Între anii 1845 - 1847, având gradul de plutonier, a făcut serviciul în cadrul
Companiei a VIII-a. În data de 19 octombrie 1848 a fost avansat în gradul de
sublocotenent clasa 2, iar în 16 februarie 1849, la excepţional, la cel de sublocotenent
clasa 1.
În anul 1850 a fost comandantul Companiei a VII-a de la Racoviţa, după
desfiinţarea regimentului orlăţean continuându-şi activitatea în rândurile Regimentului
nr. 46. Între anii 1851 - 1858 deţinea gradul de locotenent - major, iar din anul 1859
până la data de 1 septembrie 1860 când a fost pensionat, pe cel de căpitan clasa 1. Îl
întâlnim apoi, cu predicatul <<de Visti>>, participând la Conferinţa de la Sibiu, din 22
- 24 aprilie 1863, ca reprezentant al Companiei a VIII-a (...)” 641;
- locotenent - major Strâmbu Gheorghe senior: „Era originar din localitatea Vad.
Ca şi alţi grăniceri proveniţi de pe teritoriul regimentului orlăţean, a făcut şi el studii
militare cu eminenţă, la Năsăud, fiind menţionat în <<Cartea de aur>> în anul 1829. În
19 octombrie 1848 a fost avansat de la gradul de plutonier la cel de sublocotenent clasa
2, iar în 16 februarie 1849, la excepţional, la cel de sublocotenent clasa 1. În anul 1850
era încadrat în Compania din Ţânţari, un an mai târziu figurând în calitate de
comandant al Companiei I de la Răcăştia. În Regimentul nr. 46 a fost încadrat cu gradul
de locotenent – major (16 februarie 1851), rămânând până în anul 1853, când dispare
din efectivele sale (...)” 642;
- sublocotenent clasa I Gheorghe Strâmbu junior: „Apare în regiment în anul 1849
cu gradul de sublocotenent clasa 2, avansând în grad deja în anul următor. În anul 1851
a fost supraveghetorul şcolii naţionale române din Veştem, încetându-şi activitatea în
unitatea din care a făcut parte” 643;

640
Ibidem, p. 64.
641
Ibidem, p. 65.
642
Ibidem, p. 74.
643
Ibidem, p. 75.

195
 - sublocotenent clasa I Şandru Nicolae: „Originar din Viştea de Jos şi elev
eminent în anul 1833 la Năsăud, în data de 19 octombrie 1848 a fost avansat de la
gradul de plutonier la cel de sublocotenent clasa 2, în 16 februarie 1849 mai câştigând o
clasă, la excepţional. A fost participant activ la Revoluţia de la 1848 alături de vajnicul
prefect Ioan Axente Sever, în 15 decembrie comandând unul din cele cinci batalioane de
voluntari pornite în marş forţat spre Huedin. Ajunşi la destinaţie la data de 18
decembrie, la ordinul generalilor imperiali sunt nevoiţi să se întoarcă. La începutul lunii
noiembrie, la Mihalţ, comanda alături de tribunii Albini şi Tămăşiescu un număr de
peste 5000 de voluntari. În ultima decadă a lunii ianuarie 1849, participă alături de
Axente Sever la recucerirea Blajului, revenindu-i sarcina să acţioneze spre zona pieţei.
Cu toată dârzenia dovedită şi cu tot eroismul românilor, atacul a fost respins. În anul
1850 dispare din cadrul regimentului (...)” 644;
- căpitan Şăndruc Iosif: „Era originar din Mărgineni, localitate care a dat
regimentului mai mulţi ofiţeri, şi a făcut studii la Năsăud, fiind menţionat în anul 1833 în
<<Cartea de aur>>, printre eminenţi. Apare consemnat în documentele referitoare la
Regimentul de la Orlat doar o singură dată, ca fiind avansat de la gradul de plutonier la
cel de sublocotenent clasa 2, în 15 noiembrie 1848, la excepţional, pentru vitejia
dovedită în luptele cu secuii (...)” 645;
- căpitan Şăndruc Matei: „Provenit dintr-o familie de vechi boieri din Ţara
Făgăraşului, respectiv din localitatea Mărgineni (...), veteran al Revoluţiei din 1848 -
1849, mai apare (...) şi sub numele de Şendruc şi Şăndrucu.
(...) în anul 1833 el era fruntaş în cadrul Companiei a X-a de la Mărgineni, iar
mai apoi <<vicecaporal>> şi caporal, în anul 1844 având gradul de plutonier şi
desfăşurându-şi activitatea la Compania de la Ohaba.
Ca ofiţer a luat parte la acţiunea de eliberare a membrilor Comitetului Naţional
Român arestaţi la Sibiu, în luna august 1848 (...). La data de 19 octombrie 1848 a fost
avansat de la gradul de sublocotenent clasa 2 la cel de sublocotenent clasa 1.
A luptat alături de lăncierii lui Avram Iancu, în toamna aceluiaşi an, la Cricău,
fiind unul dintre comandanţii detaşamentului de aci (...). La 9 decembrie 1848 comanda

644
Ibidem.
645
Ibidem, p. 76.

196
o companie cu care a venit în sprijinul feld - mareşalului Gedeon, la Racoşul de Sus (jud.
Braşov) 646.
Mai apoi, sub conducerea lui Axente Sever, participă la luptele (...) din jurul
Blajului. În luna martie se găsea cu trupa în faţa inamicului, la Alba – Iulia (...).
Prezenţa lui este semnalată şi la luptele din zona Braşovului, precum şi în <<lagărul>>
de rezervişti de la Şercaia.
În anul 1850 este avansat la gradul de locotenent - major, cu acest grad fiind
transferat, la 16 februarie 1851, la Regimentul de graniţă nr. 14. În calitate de adjunct al
comandantului cetăţii Alba Iulia, în toamna anului 1852 l-a însoţit pe Avram Iancu
(asigurându-i şi paza) de aci (...), la Sibiu (...)” 647;
- căpitan Urs Ioan de Mărgineni (nepotul lui David Urs): „(...) A făcut studii
militare la Năsăud, în anul 1842 fiind cotat şi el drept un elev eminent.
În toamna anului 1848, în calitate de <<maestru de veghie şi secretariu>>, a
semnat şi el petiţia grănicerilor români întruniţi la Orlat. La data de 15 noiembrie 1848,
a fost avansat de la gradul de plutonier la cel de sublocotenent clasa 2, pentru merite în
luptă, pentru ca în primăvara anului următor să mai primească o clasă, la excepţional.
Şi-a încetat activitatea în cadrul regimentului în 1851 (...). În anul 1860 activa în
una din unităţile austriece, având gradul de căpitan (...)” 648;
- locotenent - major Urs Samoilă: „Şi-a început activitatea în regiment în anul
1810, ca stegar, şi l-a părăsit în 1828. Între anii 1820 - 1823 era menţionat ca făcând
parte din efectivele Companiei a VII-a de la Racoviţa. Gradele şi funcţiile deţinute în
perioada desfăşurării activităţii în regiment, au fost: stegar, între anii 1810 - 1813;
sublocotenent, din 1814 până în 1824; locotenent - major, în perioada 1825 - 1827” 649;
- căpitan clasa I Vornica Ioan: „Originar din Vad, a participat la adunarea
generală a regimentului din 10 - 11 septembrie 1848, fiind unul dintre secretarii
adunării, dar şi semnatar al protocolului, ca <<maestru de veghie şi secretariu>>.
La data de 15 noiembrie 1848, este avansat la excepţional, de la gradul de
plutonier la cel de sublocotenent clasa 2, pentru ca în 16 februarie 1849 să mai avanseze

646
De fapt, jud. Covasna.
647
Ibidem, p. 76 – 77.
648
Ibidem, p. 93.
649
Ibidem.

197
o clasă, la excepţional. Îşi continuă activitatea în Regimentul nr. 46, până în anul 1859.
În ultima perioadă a deţinut următoarele grade: locotenent - major, între 1851 - 1858 şi
căpitan clasa 1 în anul 1859” 650.
Fiindcă grănicerii se subordonau numai autorităţilor militare, erau scutiţi a primi
în cvartir trupe străine şi a presta orice munci de robotă şi transporturi, în afară de cele
arătate. Aceştia au primit teren în folosinţă proporţional cu numărul membrilor de
familie, pământurile numindu-se moşii grănicereşti, din care trebuiau să-şi susţină
familiile, având o suprafaţă de cel puţin 15 jugăre (aprox. 8,6 ha); ele se moşteneau
numai pe linie bărbătească, iar dacă nu existau urmaşi de acest gen, reveneau Erariului
militar. În afară de aceste proprietăţi individuale, mai aveau şi proprietăţi comune –
păduri, islazuri, păşuni şi munţi; totuşi, folosirea liberă a păşunilor şi pădurilor a fost
limitată prin instituirea de taxe asupra lemnăritului şi păşunatului.
Grănicerii erau scutiţi de toate taxele, în afară de capitaţia (taxa capului), taxa
vitelor, o taxă comercială şi una pe clădiri; acestea patru erau stabilite în funcţie de
veniturile fiecăruia, însă nu se plăteau integral, ci numai la nivelul a două treimi.
Veniturile provenite din morărit, cârciumărit şi alte activităţi soldate cu beneficii
erau vărsate în aşa-numitul Fond al proventelor, ceea ce conducea la limitarea resurselor
comunelor (localităţilor) grănicereşti în favoarea celor ale Regimentului.
Din cauză că grănicerii erau plătiţi numai pe perioada în care se aflau în slujbă,
dobândirea celor necesare traiului zilnic se realiza prin cultivarea pământului şi creşterea
vitelor. În privinţa agriculturii, principala ramură o constituia cultivarea cerealelor, însă,
pentru că regiunea grănicerească se situa în special în zonele montană şi submontană,
fertilitatea solului era foarte scăzută.
Cu toate că statul austriac încuraja şi spijinea creşterea producţiei agricole, atât
pentru reducerea importurilor, cât şi pentru asigurarea pieţei interne, din rapoartele
oficiale rezultă că situaţia economică în localităţile grănicereşti devenea tot mai
alarmantă. În urma unei inspecţii făcute în anul 1766 în satele acestea, generalul Hadik
dezvăluia faptul că „sărăcia lor este notorie” şi că „Pretutindeni se constată lipsa
pământului şi lipsa banilor chiar pentru procurarea sării, absolut indispensabilă pentru

650
Ibidem, p. 95 – 96.

198
fiecare familie” 651. În acelaşi an, colonelul Enzenberg spunea şi el că ţăranii în general şi
nu doar cei militarizaţi, nu aveau ce mânca, deoarece recolta nouă fusese compromisă de
frig şi de şoareci. Trecând prin Ţara Făgăraşului, a observat de-a lungul drumului
numeroase terenuri necultivate, aceasta fiind consecinţa bolilor din acel an care
decimaseră vitele de muncă, şi nu numai pe acestea 652.
Problemele acestea au continuat însă ulterior, preţurile cerealelor crescând foarte
mult datorită compromiterii recoltelor din anii 1766 - 1767 şi a secetei din anii următori,
grănicerii fiind obligaţi să le aducă din Ţara Românească. Dar ca să meargă din rău în şi
mai rău, a apărut şi o epidemie de ciumă care a determinat impunerea „cordonului
sanitar”, blocând astfel total circulaţia mărfurilor între Ardeal şi Muntenia.
Spre a combate aceste neajunsuri, s-a alcătuit o „Comisie economică” în cadrul
Regimentului I, ca şi în cel de-al doilea, ce avea ca atribuţii studierea problemelor care
priveau viaţa grănicerilor. Aceasta a acţionat şi în vederea introducerii culturii cartofului
pe pământurile grănicereşti, consemnându-se în anul 1769, per total, recoltarea a 10.143
câble de cartofi; de asemenea, a militat şi pentru cultivarea unor plante industriale, ca
rapiţa şi cânepa, şi lăzuirea pământurilor pentru a se extinde suprafeţele arabile. Dintre
aceste plante, cea mai practicată cultură, în Ţara Făgăraşului de după anul 1800, devine
cea a cartofului, cu toate vicisitudinile întâmpinate, cum au fost anii ploioşi 1805 - 1806
sau seceta prelungită din anii 1814 - 1817.
Pe lângă aceste calamităţi naturale a mai intervenit, datorită războaielor
napoleoniene, şi devalorizarea monedei austriece (1811) cu 80%, care a lovit şi mai mult
pe grăniceri – în loc de 100 fl. austrieci vechi, primeau numai 20% (în florini noi). Într-un
raport din acea perioadă se consemna că „Suferinţele populaţiei din Făgăraş au fost
mărite prin cumpărături masive ale unor firme mari, înainte şi după publicarea patentei
cu privire la devalorizare”, iar într-un alt document, de anchetă, se constata că „nobilii şi
preoţii au hambarele pline, dar lasă pe bieţii grăniceri să rabde de foame; ei se hrănesc
cu diferite amestecuri pernicioase, de aceea sunt de aşteptat maladii epidemice” 653.

651
Apud G. Popa, Scoreiul – veche vatră românească, p. 124.
652
G. Popa, Scoreiul – veche vatră românească, p. 125.
653
Ibidem, p. 128.

199
 A doua ocupaţie de bază a grănicerilor a constituit-o creşterea animalelor. În
localităţile confiniare au început a fi crescuţi din ce în ce mai mulţi cai, necesari în primul
rând la muncile militare, dar şi pentru participarea la campaniile militare de la sfârşitul
secolului al XVIII -lea şi începutul celui următor. Pe lângă acest aspect, se constată că
erau crescute destul de multe bovine şi oi, păstoritul în partea de sud a Transilvaniei fiind
o ocupaţie curentă.
Un recensământ din anul 1830 indica existenţa, pe întreg teritoriul Regimentului
I, a unui număr de 2.425 cai, 19.105 vite cornute şi 25.408 oi şi capre – adică un total de
46.938 animale la 28.891 locuitori 654.
Mai târziu, în cadrul recensământului general din 1850, numai pentru cele 40 de
sate militarizate din Ţara Făgăraşului reieşeau următoarele cifre referitoare la cabaline şi
bovine 655:

Localitate Cai Bovine

1. Arpaşu de Jos 23 din totalul de 28 ai 306 din totalul de 419
satului
2. Arpaşu de Sus niciunul din 29 97 din 684
3. Berivoii Mari 9 din 43 72 din 373
4. Berivoii Mici 24 din 56 122 din 437
5. Beşimbac 6 din 20 125 din 249
6. Breaza 10 din 102 26 din 665
7. Bucium 9 din 9 357 din 358
8. Copăcel 43 din 43 761 din 762
9. Dejani 35 din 35 432 din 435
10. Drăguş 17 din 27 310 din 670
11. Dridif 43 din 45 235 din 287
12. Hârseni 16 din 38 121 din 341
13. Hurez 27 din 71 129 din 285
14. Iaşi 12 din 48 115 din 412
15. Ileni 75 din 77 435 din 502
16. Lisa 76 din 76 815 din 837
17. Ludişor 21 din 69 121 din 326
18. Luţa 7 din 18 40 din 189
19. Mărgineni 51 din 51 640 din 640
20. Netot 28 din 28 363 din 363

654
Ibidem, p. 129.
655
Tr, Rotariu coord., Recensământul din 1850.

200
21. Ohaba 47 din 47 562 din 562
22. Pojorta 84 din 87 231 din 235
23. Porumbacu de Jos 16 din 151 133 din 899
24. Porumbacu de Sus 53 din 111 158 din 842
25. Râuşor 29 din 163 42 din 304
26. Recea - Telechi 9 din 43 55 din 349
27. Recea - Vaida 28 din 28 494 din 494
28. Săsciori 10 din 27 136 din 292
29. Săvăstreni 20 din 28 149 din 235
30. Scorei 40 din 77 168 din 432
31. Sebeş 39 din 39 561 din 562
32. Şinca - Veche 62 din 62 1.011 din 1.011
33. Ucea de Jos 46 din 95 89 din 395
34. Ucea de Sus 9 din 44 194 din 656
35. Vad 83 din 83 925 din 925
36. Viştea de Jos 77 din 114 317 din 560
37. Viştea de Sus 11 din 41 133 din 850
38. Voila 76 din 87 220 din 267
39. Voivodenii Mari 50 din 71 117 din 318
40. Voivodenii Mici 10 din 40 53 din 264
TOTAL 1.331 din 2.351 11.270 din 19.626

Cumulând aceste cifre, rezultă un număr impresionant de animale – 12.601 ale

populaţiei grănicereşti, din totalul de 21.977 –, ţinând cont de împrejurarea că puţine
localităţi erau în totalitate militarizate.
Mai menţionăm că, pentru a avea o evidenţă clară, autorităţile militare i-au obligat
pe grăniceri să locuiască în familie, sub acelaşi număr de casă şi pe acelaşi teren, sub
conducerea celui mai bătrân din casă, care era răspunzător în faţa autorităţilor; capul
fiecărei familii era scutit de anumite servicii. Familiile grănicereşti se puteau diviza
numai în cazul în care deveneau prea mari (numeroase), însă şi atunci numai cu
aprobarea autorităţilor militare superioare 656.
Cu toate că păreau a avea o situaţie social - economică mai bună, totuşi grănicerii
au avut mai mereu nemulţumiri legate de îngrădirile la care erau supuşi, nemulţumiri care
s-au transformat în revendicări permanente, care până la urmă s-au soldat cu unele
scutinţe: „Grănicerii ardeleni dobândesc, în 1801, scutirea de orice contribuţie faţă de

656
CG, nr. 3/20 mai 1938, p. 3.

201
stat, iar în 1847, Comanda Generală din Transilvania este nevoită să adopte o serie de
reglementări privind modalităţile de prestare a serviciului militar, dreptul de proprietate
al grănicerilor, folosirea beneficiilor comunale, reducerea obligaţiilor în muncă,
uşurarea accesului la învăţătură” 657.
Conducerea şi administrarea centrală aparţineau Curţii de Război (K. R.
Hofriegsrath) din Viena, iar cele provinciale Comandei generale din Sibiu, care avea
secţiile politică, economică, de poliţie, sanitară, judiciară şi şcolară.
Comandanţii de companii din teritoriul grăniceresc aveau sub supravegherea lor
autorităţile comunale. Toate localităţile îşi alegeau conducerea în baza legilor civile, însă
numai cu aprobarea Comandei generale din Sibiu; în satele mixte, fiecare confesiune îşi
alegea propria conducere. Totuşi, exista şi o conducere militară, fiecare localitate având
în frunte câte un gradat, iar în cele mai mari fiind şi câte un inspector comunal cu gradul
658
de sergent sau „strajameşter” . Şi chestiunile economice erau conduse tot de
comandanţii de companii, astfel încât aceştia controlau în totalitate bugetele comunale şi
bisericeşti, aprobate iniţial de comandantul regimentului. Evreii erau excluşi de la orice
licitaţie privitoare la bunurile Erariului şi nu puteau avea domiciliu permanent în niciun
sat grăniceresc.
Serviciul sanitar de la comanda Regimentului era condus de un medic militar
activ, un medic veterinar şi o „moaşă diplomată. Câte o moaşă diplomată, absolventă a
unui curs special la Cluj, pe cheltuiala Statului, era şi pe lângă fiecare companie” 659.
Regimentul beneficia şi de o instituţie judecătorească, grănicerii care aveau aici
procese pe rol fiind apăraţi din oficiu de către „Gränzprokurator”. Apelul la sentinţele
date de acesta se putea face numai la instanţa de pe lângă Comanda generală din Sibiu 660.
Pedepsele pentru grăniceri erau aspre, cea mai frecventă constituind-o bătaia cu nuiele.
În cadrul localităţilor grănicereşti, toată populaţia masculină cu vârsta între 16 -
60 de ani (uneori chiar între 16 - 64 ani), era obligată să presteze serviciul militar, însă nu
toţi cei apţi pentru acesta se aflau efectiv sub arme şi aceasta mai ales în timp de pace,
când un batalion efectua serviciul de graniţă, iar celălalt rămânea în rezerva

657
L. Gyemánt, Mişcarea naţională, p. 421.
658
CG, nr. 3/20 mai 1938, p. 3.
659
Ibidem.
660
Ibidem.

202
Regimentului. În schimb, în timp de război ambele batalioane deveneau combatante, iar
în locul lor, pentru apărarea graniţei, se formau aşa-numitele „Landesverteidingung
Divisions”, care aveau mărimea a două companii – a câte 440 oameni fiecare –, în ele
661
fiind chemaţi numai cei ce nu erau apţi pentru o campanie militară .
Bărbaţii erau clasificaţi în activi, semi - valizi şi invalizi (supuşi anual controlului
medical), sau indispensabili şi dispensabili de servicii militare. Indispensabili erau
consideraţi numai capii de familie, care la căsătorie trebuiau să obţină autorizaţia
comandantului de companie.
Instrucţia grănicerilor se făcea pe fiecare sat în parte în mod regulat duminica, cu
ocazia unor sărbători religioase (când oamenii nu erau la muncă), după terminarea
serviciului divin, precum şi în trei zile lucrătoare pe an la reşedinţa de companie sau în
perioada când nu efectuau serviciul de pază la graniţă. La anumite intervale, instrucţia se
desfăşura şi în cadrul batalionului, iar la 3 - 4 ani în cadrul Regimentului. În mod normal,
durata serviciului obligatoriu pe timp de pace era de şapte luni dintr-un an, grănicerul
trebuind „să asigure pichete de pază ale frontierei şi să participe la patrulări. O treime a
batalionului era de serviciu pe graniţă, restul se afla în rezervă în tabere special
amenajate, rotirea efectivelor făcându-se săptămânal. Cu ocazia marşurilor, la intrarea
şi ieşirea din serviciu, trupele efectuau instruiri asupra mânuirii armamentului. Tiraliorii
efectuau un stagiu suplimentar de pregătire de 12 zile. Ofiţerii şi subofiţerii participau la
cursuri de pregătire tactică de 10 zile, care se desfăşurau de regulă pe timp de iarnă.
Instrucţia grănicerilor se reducea la încărcări rapide, la alinieri, manevre uşoare şi viaţa
662
de tabără” . Cei mai afectaţi de serviciul la graniţă erau locuitorii din satele mai
depărtate de munte, din cauza distanţei prea mari: „Grănicerii din Scorei erau nevoiţi să
parcurgă pe jos zeci de kilometri până la trecătoarea de la Bărcaciu pentru a primi cei 4
663
creiţari pe zi” . Dacă puneau pe cineva în locul lor, grănicerii trebuiau să plătească o
664
anumită sumă - 16 creiţari pe zi li s-a cerut celor din Ohaba . Pe lângă serviciul „la
cordon” (paza graniţei), mai trebuiau să supravegheze zona încredinţată şi să oprească
trecerile clandestine de persoane, mărfuri sau animale, să respingă eventualele atacuri

661
H. Vl. Şerbănescu, Regimentele grănicereşti, p. 71.
662
Ibidem, p. 72.
663
G. Popa, Scoreiul – veche vatră românească, p. 122.
664
Ibidem.

203
haiduceşti, incursiuni ale bandelor de tâlhari şi chiar ale unor cete izolate de turci care
atacau deseori sudul Transilvaniei pentru a prăda. În perioadele de concentrare se plătea o
soldă de 2 florini lunar, iar grănicerii care prindeau fugari şi-i duceau în locul de baştină,
primeau câte un galben pentru fiecare (la fel şi în cazul contrabandiştilor).
Mulţi dintre grăniceri, sătui de disciplina aspră militară, în care bătaia şi arestul
erau un lucru frecvent, au fugit peste munţi în Ţara Românească sau au preferat să se
mute din satele lor în cele nemilitarizate.
Despre o uniformă generală a grănicerilor nu putem vorbi în primii ani după
înfiinţare şi nici chiar în prima jumătate a deceniului următor, deoarece pe la 1777 doar
un număr de 1643 grăniceri aveau uniforma regulamentară, restul purtând hainele
tradiţionale româneşti. În Statutul din 1766 se prevedea ca grănicerii să poarte sumanul
sur scurt, cioarecii şi opincile obişnuite, dar cu condiţia ca pantalonii să fie strâmţi,
sumanele să fie uniforme şi prevăzute cu guler şi mâneci de culoare stabilită pentru
întregul regiment; pentru păstrarea mai bună a acestora era necesară o cămaşă de postav
alb, o cravată roşie şi o pălărie neagră (ciaco). Prin urmare, în timp de pace statul austriac
nici nu se ostenea să îmbrace soldaţii grăniceri, aceştia purtând hainele lor obişnuite:
sumanul (recălul), cioarecii, opincile etc. Uniforma, însă, confecţionată de către femei, nu
urmărea întotdeauna modelul oficial, uneori având următoarele componente: opinci,
cioareci albi strâmţi, tiviţi cu albastru, suman din pănură neagră groasă, cu bordura verde
şi nasturi galbeni, pieptar din pănură albă, iar pe cap aveau „chivără” cu tăbliţe de alamă.
Încă de la început au purtat părul lung, legat cu panglică albastră, şi numai de prin 1815
au început a-l tunde scurt.
După descriere referitoare la perioada de după anul amintit, uniforma arăta astfel:
„Grănicerii se purtau tunşi şi cămăşile lor erau cu gulerul ridicat în sus şi cu broderii
albe pe el, şi cu mânecile strânse în pumnicei, apoi frigiuri albe şi zechi seine ori negre.
Cioarecii lor de pănură albă, înainte erau şi pe laturi cu flori de şireturi negre (...).
Grănicerii purtau opinci, pieptare înfundate, cojoacele cu mâneci şi sărici la drum şi pe
timp aspru. Apoi, femeile lor scurteici şi bundă blănită cu piele de vulpe – şi
pomeselnicele brodate cu mătase” 665.

665
G. Maior, O pagină din luptele românilor cu saşii, p. 26.

204
 O altă sursă ne indică următoarele informaţii: „Până la a[nul] 1774 grănicerii
purtau uniformă şi perucă albă, care dădea mult de lucru pentru întreţinerea ei. La 1804
s-a introdus mantaua cafenie, veston în forma fracului şi jiletcă albă, pantaloni strânşi
pe picior şi bocanci cu şireturi. În cap purtau un <<ciaco>> înalt cu cozoroc de piele.
Curelele erau albe.
666
În timp de război, uniforma se răscumpăra de la aerari , care dădeau puşca,
muniţia, bocancii şi curelele, precum şi întreţinerea.
Grănicerul era răspunzător de buna întreţinere a armei şi îmbrăcămintei şi orice
lipsă sau defect se complecta sau refăcea în contul grănicerului” 667.
Mai târziu, în vederea procurării uniformei s-a înfiinţat Fondul de montură,
pentru care iniţial s-au reţinut 30 de cruceri, mai apoi 15 sau 10.
Deşi Statutul grăniceresc din 1766 specifica foarte clar că grănicerii nu pot fi
scoşi din ţară şi duşi în altă parte „decât numai când va cere trebuinţa”, totuşi, începând
cu anul 1778, aceştia au fost prezenţi pe mai toate câmpurile de luptă ale Europei şi de
cele mai multe ori ambele Regimente româneşti au luptat împreună. Primul conflict armat
la care au luat parte, l-a constituit războiul pentru succesiunea Bavariei (1778 - 1779);
după stingerea dinastiei electorilor bavarezi, împăratul austriac Iosif II şi-a revendicat
dreptul de a ocupa Bavaria inferioară, acţiune care a avut ca răspuns din partea regelui
Prusiei, Frederic cel Mare (1740 - 1786), invadarea Cehiei şi Sileziei – posesiuni
austriece. În Silezia, regele prusac a fost oprit chiar de grăniceri români din cele două
regimente (un batalion comun), care, pentru eroismul de care au dat dovadă, au primit,
prin decretul imperial din 22 martie 1779, unul dintre cele opt steaguri cucerite atunci de
la armata prusacă, drept încurajare a regimentelor româneşti de graniţă din Transilvania;
văduvelor şi orfanilor rămaşi în urma acestor lupte li s-a împărţit o sumă importantă
pentru vremea aceea – câte 100 de florini.
În noiembrie 1784, o dată cu începutul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi
Crişan, Regimentul I, condus de colonelul Hannibal de Sburlati, a fost cerut pentru a
forma cordoane militare în zona Sebeşului şi la Miercurea Sibiului, cu scopul de a

666
Erariu – Fiscul/Administraţia financiară a Imperiului habsburgic.
667
CG, nr. 3/20 mai 1938, p. 6.

205
împiedica extinderea răscoalei către Ţara Făgăraşului şi zona Braşovului, nepunându-se
însă problema participării la reprimarea acesteia.
Câţiva ani mai tâziu, a început războiul austro – ruso – turc (1787 - 1792),
grănicerii fiind din nou chemaţi la luptă. Armata austriacă era concentrată în Banat, însă
slab comandată şi aprovizionată, decimată şi de epidemii, a fost uşor bătută de turci la
Lugoj (1788), aceştia încercând apoi să pătrundă în Ardeal prin pasurile Carpaţilor.
Acestei acţiuni a turcilor li s-a opus Batalionul cu sediul la Vaida - Recea, grănicerii săi
luptând cu succes în pasurile Vulcan (17 februarie 1788), Bran şi Turnu – Roşu (8 martie
1788), obligându-i pe otomani să se retragă spre Dunăre. După încheierea păcii de la
Şiştov (1791), Regimentul I s-a adunat la Craiova, „de unde pornind în marş, trecând pe
la Turnul Roşu, în 18 August 1791 a ajuns la Orlat. De aici toate companiile au plecat la
reşedinţele lor” 668.
În 1793, când s-a format prima coaliţie europeană anti - franceză, din ambele
regimente româneşti au fost luate câte trei companii care au format un batalion, la Cluj,
condus de vice-colonelul Stojanovick, de unde au plecat spre Rin şi au participat la mai
multe confruntări cu trupele franceze.
Cu ocazia războiului franco - austriac din anii 1796 - 1797, s-a format
(septembrie 1796) un al doilea batalion român, din câte trei companii de la ambele
regimente, sub comanda maiorului Carl Graf Westemäd, care a fost trimis în nordul
Italiei; ulterior, s-a constituit un al treilea batalion de grăniceri, condus de maiorul I.
Rohats, trimis tot în nordul Italiei. În total, la lupta de la râul Piave, unde au apărat timp
de 3 zile (15 - 17 noiembrie) podul de la Arcole, au participat 32 ofiţeri şi 1.880 soldaţi
din ambele regimente, dând dovadă de un mare eroism 669.
În urma războiului franco - austriac din 1799 - 1801, Imperiul habsburgic s-a
declarat înfrânt şi a încheiat pacea de la Lunéville (9 februarie 1801), iar batalioanele
româneşti de graniţă s-au întors la Orlat, o parte în 5 iunie, restul în 15 iunie 1801, de
unde fiecare companie a plecat către reşedinţa sa.
Vremurile de pace n-au avut nici de această dată viaţă lungă, deoarece în 1805
coaliţia dintre Austria, Anglia şi Rusia a declarat război Franţei lui Napoleon Bonaparte,

668
E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului, p. 27; vezi şi CG, nr. 4/20 iunie 1938, p. 2.
669
Ibidem.

206
iar grănicerii din Regimentul I au pornit, la 20 august 1805, spre câmpul de luptă,
participând la bătăliile de la Ulm, Pratzen şi în dezastrul de la Austerlitz, care a
consemnat victoria Franţei. După pacea încheiată la Pressburg (27 decembrie 1805),
grănicerii au revenit la Orlat (2 ianuarie 1806), de unde în zilele de 7, 10 şi 11 martie au
plecat către reşedinţele de companie.
În anul 1809 Austria a declarat din nou război Franţei şi în luna februarie din
întreg Regimentul I a fost format un batalion de 6 companii, care, mergând la Warschau,
s-a alăturat batalionului din Regimentul II; acestea au luptat în bătăliile de la Sandomir şi
Zamosc. Armata austriacă fiind din nou învinsă – Wagram (iulie 1809) –, grănicerii s-au
întors în ţară, dar numai spre sfârşitul anului (22 noiembrie).
Între anii 1813 - 1815 a urmat un nou război al coaliţiei europene contra
Franţei, în cadrul căruia grănicerii români s-au distins în luptele de la Leipzig (octombrie
1813), Dresda şi Besançon (ianuarie 1814). S-au întors în ţară în septembrie 1814, însă
numai pentru scurt timp, motivul constituindu-l reizbucnirea conflictului armat, astfel
încât în 25 martie 1815 Regimentul I a primit ordinul „de a pune pe picior de război un
batalion compus din şase companii şi de a-l trimite de îndată în Piemont, unde se
concentra armata austriacă. După înfrângerea decisivă a lui Napoleon de la Waterloo
(16 iunie 1815 – n.n.), războiul fiind terminat, batalionul grăniceresc român plecă spre
patrie, ajungând în 6 Ianuarie 1816 la Orlat, unde a fost primit cu mare pompă” 670.
În perioada campaniilor militare dintre anii 1792 - 1815, pierderile totale ale
Regimentului I au fost de 27 morţi, 592 răniţi şi 2.184 dispăruţi, iar din ambele regimente
româneşti au rămas invalizi 8.523 de oameni. După unele surse, în aceeaşi perioadă,
pierderile ar fi fost următoarele 671:

Ofiţeri Soldaţi
Războaie cu
morţi răniţi prinşi rătăciţi morţi răniţi prinşi rătăciţi
Prusia, - - - - - 3 - -
1778/79.
Turcia, 3 6 - - 136 142 7 70
1788/91.

670
Ibidem, p. 30.
671
G. Popa, Scoreiul – veche vatră românească, p. 138.

207
Franţa, 8 44 52 1 279 948 2.132 523
1792/1815.
TOTAL 11 50 52 1 415 1.090 2.139 593

Ultimile acţiuni militare importante în care au fost implicaţi grănicerii au avut

loc în timpul revoluţiei de la 1848 - 1849. Aceştia au fost prezenţi în număr important la
adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 15 mai 1848, pentru ca mai apoi să fie
cei care i-au eliberat din arestul din Sibiu şi i-au adăpostit pe cei mai importanţi
conducători ai Comitetului Naţional Român. Tot ei au întocmit cunoscuta „Petiţie a
Regimentului I românesc de margine” cu prilejul adunării lor de la Orlat, din 10 - 11
septembrie 1848.
În această perioadă revoluţionară, Regimentul a fost împărţit în 3 batalioane,
scopul comun fiind acela de apărare a tronului imperial împotriva armatelor maghiare; au
luat astfel parte la mai toate luptele şi ciocnirile importante din Transilvania, distingându-
se în special în luptele de la Târgu - Mureş, Albeşti şi Ocna Sibiului.
„Odată cu extinderea obligaţiunii militare pe tot cuprinsul imperiului austriac
şi ca o consecinţă a reformelor interne dictate de evenimentele anului 1848, în urma
cărora paza internă a fost încredinţată unităţilor de jandarmi, iar vămile batalioanelor
de cordonişti (gărzi financiare), s-a pus problema desfiinţării tuturor regimentelor de
graniţă din Ardeal, care în urma acestor transformări nu mai aveau o raţiune de a
exista ca unităţi militare de sine stătătoare, dispunându-se totodată încorporarea lor în
regimente de linie.
Acest eveniment a fost hotărât în anul 1851, Ianuarie 22, prin înalta rezoluţie a
Împăratului Franz Iosef, transmisă tuturor companiilor grănicereşti prin ordonanţa
comandamentului general militar Nr. 3.598” 672. Aplicarea hotărârii s-a făcut începând cu
ziua de 1 aprilie, Regimentul I devenind astfel Regimentul 46 de linie; o parte dintre
ofiţerii români au fost trecuţi în pensie, iar alţii şi-au continuat activitatea în cadrul noului
regiment sau au fost transferaţi la alte unităţi militare austriece.
Problema desfiinţării regimentelor se pusese totuşi din anul anterior, când, prin
rescriptul imperial din 12 septembrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, baronul Ludovic

672
E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului, p. 30 – 31.

208
von Wohlgemuth, fusese însărcinat să prezinte un proiect de reorganizare a celor două
regimente româneşti de graniţă 673, aceasta fiind urmarea uneltirilor nobilimii maghiare şi
a patriciatului săsesc, care au insinuat că în timpul revoluţiei grănicerii românii nu şi-au
îndeplinit îndatoririle militare, dând dovadă de indisciplină.
În actul de desfiinţare, printre altele, se spunea: „Maiestatea sa împăratulu, la
propunerea Consiliului ministerialu, cu prea înalta resoluţiune din 22 Ianuariu 1851, a
ordinatu desfiinţarea aşezământului militariu de graniţă în această ţară de coroană, şi în
locul celuru cinci regimente de graniţă de până acum, a hotărâtu a se înfiinţa totu atâtea
regimente de liniă, şi anume patru regimente infanteristice de linie şi un regiment
husărescu de linie (...).
Majestatea Sa porunci totodată, ca la publicarea acestei prea înalte ordinaţiuni
la populaţiunea ambeloru regimente române de graniţă, să i se facă cunoscută prea
înalta mulţumire împărătească pentru credincioasele slujbe pe care le-a făcutu ca trupe
de graniţă atât în lăuntrulu ţării cât şi înaintea dujmanului” 674.
Anterior desfiinţării, toate localităţile grănicereşti au fost invitate să hotărască
singure în privinţa folosirii pe viitor a Fondului de montură şi majoritatea acestora s-a
pronunţat pentru transformarea lui în Fondul scolastic, din care să se susţină ridicarea de
şcoli poporale în toate fostele localităţi grănicereşti; la data desfiinţării Regimentului I,
existau în Fondul amintit 49.287 florini şi 24 cruceri, o sumă destul de consistentă pentru
acel an 675.

673
Ela Cosma, Revoluţia de la 1848-1849, vol. II, p. 168.
674
Apud CG, anul I, nr. 2/aprilie 1938, p. 7.
675
GT, anul XIV, nr. 18, 1851, p. 83.

209
210
 VII. REVOLUŢIA DE LA 1848 - 1849.
ACTIVITATEA POLITICO - NAŢIONALĂ PÂNĂ LA DUALISM

Primul mare eveniment politico - naţional la care au fost angrenaţi în mare măsură
şi făgărăşenii (fie ei orăşeni sau ţărani), l-a constituit revoluţia de la 1848 - 1849. Imediat
după declanşarea revoluţiei în Ungaria, la 15 martie 1848, locuitorii din Ţara Făgăraşului
s-au solidarizat, alături de ceilalţi români ardeleni, la revendicările social - politice ale
revoluţionarilor maghiari referitoare la desfiinţarea privilegiilor nobiliare, la anularea în
totalitate a iobăgiei, instaurarea libertăţii şi egalităţii publice, şi – în ceea ce-i privea în
mod special pe români – la recunoaşterea acestora ca entitate politică de sine stătătoare;
singurul punct de neacceptat a fost cel referitor la proclamarea „uniunii” forţate a
Transilvaniei cu Ungaria, hotărâtă de Dieta maghiară de la Pojon (Bratislava) în martie
1848.
Asupra populaţiei din Ţara Făgăraşului, ca de altfel asupra întregii populaţii
româneşti din Ardeal, apăsau grelele sarcini iobăgeşti, nenumăratele abuzuri ale nobililor
şi dregătorilor, nerecunoaşterea ca naţiune etc. Conform legii urbariale din anul 1847, se
aflau în stare de iobăgie locuitorii a 51 de localităţi făgărăşene, ceilalţi fiind ţărani liberi,
ei făcând parte din satele scutite (boiereşti sau grănicereşti) şi mixte 676.
Prin urmare, presa română existentă la acea dată, dar şi intelectualii români,
întruniţi în adunări naţionale, cereau permanent eliberarea iobagilor din servitute, drepturi
naţionale, garantarea folosirii limbii române în administraţie şi şcoli, accesul liber în
funcţiile publice la toate nivelurile ş.a. În privinţa desfiinţării iobăgiei, maghiarii au
folosit încă de la început mijloace de forţă, supunând la execuţii militare satele iobăgeşti
care nu mai voiau să presteze robota, acestea având ca scop împiedicarea românilor de a
se elibera din iobăgie prin forţele proprii, pentru ca apoi eliberarea să fie condiţionată de
acceptarea uniunii cu Ungaria.
Fruntaşii români au mers chiar mai departe, cerând recunoaşterea naţiunii române
ca o entitate politică independentă, aşa cum răzbate din textul proclamaţiei lui Simion
Bărnuţiu, intitulată „Fraţilor români!”, pe care i-a dictat-o colegului său, Ioan Puşcariu;

676
G. Bariţiu, Părţi alese, p. 647 – 648.

211
actul a fost redactat la 24 martie 1848, la Sibiu, şi trimisă în mai multe copii tineretului
studios din Ardeal, cu rugămintea ca fiecare student să o copieze şi o trimită în satul
natal:
”Ungaria invită Ardealul la uniune, iar Clujul cu mare solemnitate că voieşte
uniunea. Secuii încă se vor pronunţa astfel, saşii însă nu. Şi românul ce face ? De la
aceasta îi depinde viaţa sau moartea. Să-şi deschidă ochii fiecare român şi să se
folosească de ocaziune, fiindcă, sau câştigă tot, sau pierde tot. Pierde aceea ce avea şi
până acum – naţionalitatea !
Ascultaţi voi, strănepoţii Romanilor, ce trebuie să răspundeţi ungurului şi
sasului! Răspundeţi: Nu ne unim până nu e ridicată naţiunea română la acel rang politic
din care au desbrăcat-o naţiunile maghiară, saşă şi secuiască.
(…) Dar e aici ziua învierii !
Să mergem să răsturnăm piatra de pe mormânt !
(…) Preoţi ! Dacă sunteţi părinţi adevăraţi ai poporului, nu-i lăsaţi să-i fie
nimicit dreptul, nu separaţi interesele voastre de interesele lui.
Nu vă uniţi, pentru numele Domnului, cu nimeni, înainte de a-l vedea pe el fericit.
Arătaţi splendoarea poporului român, conservaţi dulcea limbă maternă !
(…) Nobilii români din Făgăraş, Valea Haţegului şi Chioar, deşteptaţi-vă ! Nu vă
amăgiţi cu maghiarii. Nu vă înstrăinaţi de pământul Ardealului, de mama voastră, pe
care braţele străbunilor voştri au câştigat-o pe seama voastră 677.
Spuneţi maghiarilor că voi sunteţi români credincioşi împăratului, credincioşi
patriei, dar despre uniune nu vreţi să ştiţi nimic până când veţi avea congres naţional, în
care să vă precizaţi dorinţele naţionale (…).
Afurisit să fie pentru totdeauna Românul care cutează a să lega de uniune, înainte
de a fi recunoscută naţiunea română de naţiune politică !” 678.

677
În textul publicat de Cornelia Bodea în lucrarea 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 402, paragraful apare în următoarea variantă: ”Români
nobili ! Răspândiţi ca stelele ceriului pe pământul Făgăraşului, Sălagiului, Haţegului, Chioarului, [până
la] Moldova, cu un cuvânt toată ţara Ardealului – voi strănepoţii acelora care cu arme oştiţi pentru patrie
v-aţi câştigat nobilitatea, deşteptaţi-vă din somnul cel greu, nu vă lăsaţi să vă amăgească cu minciuni, să
vă ţie numai ca pre neşte linguşitori ai ungurilor, despărţiţi de maica voastră, naţia română (…)”.
678
Apud Tr. Dumitrescu, Transilvania, p. 56 – 57.

212
 În scurt timp, autorităţile Transilvaniei s-au sesizat în privinţa mişcărilor
revoluţionare, atenţionând asupra periculozităţii lor şi îndemnând la luarea de măsuri.
Într-un document din 3 aprilie 1848, guvernatorul ţării trimitea o adresă către conducerile
a 13 oraşe şi comitate – Alba de Jos, Turda, scaunul Mureş, Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa,
scaunul Mediaş, Sebeş, Orăştie, Solnocul de Mijloc, Solnocul Interior şi Făgăraş –, în
care se spunea: „Mişcările ce se ivesc în prezent şi în patria noastră ca aproape
pretutindeni, necesită o deosebită atenţie din partea guvernului şi a locuitorilor patriei.
Găsesc foarte oportun a vă soma şi a vă face răspunzător pe înălţimea voastră,
demnitatea voastră, domnia voastră, ca atât în mod personal, cât şi funcţionarii de
încredere din subordinea voastră, să vegheaţi cu atenţie maximă asupra populaţiei pe
care o cârmuiţi şi în mod special asupra celei româneşti de rând. Mai ales străinii să fie
supravegheaţi cu atenţie. Dealtfel toate persoanele care vor îndrăzni să instige poporul
român să fie imediat arestate şi puse sub o pază sigură. Apoi să ni se raporteze totul
imediat.
În continuare atrag atenţia că s-ar putea ivi uşor abuzuri atât cu armele de foc,
cât şi cu praful de puşcă. Pe de altă parte, nu se poate spera ca în oraşe şi în celelalte
localităţi gărzile cetăţeneşti ce se vor înfiinţa pentru securitatea internă să poată obţine
cantităţile corespunzătoare de arme din arsenalul militar transilvănean. Consider
necesar să atrag atenţia (...), să ţină sub o atentă supraveghere poliţienească persoanele
care cumpără din prăvăliile oraşelor arme şi praf de puşcă. Fiecare cumpărărtor să fie
notat câte arme şi ce cantitate de praf de puşcă a achiziţionat” 679.
Mişcaţi de Proclamaţia lui Bărnuţiu, dar şi de alte îndemnuri ale fruntaşilor
români, cum a fost Proclamaţia profesorului Aron Pumnul de la începutul lunii aprilie
1848 680, mulţi făgărăşeni au plecat către Blaj, spre a participa la Adunarea de pe Câmpia
Libertăţii. Referitor la A. Pumnul, contemporanul său George Bariţiu spunea
următoarele: „(...) cum era el mult iubit de tinerime, nu pierdu timpul preţios, face şi el ce
făcuseră maghiarii în mai multe locuri, compune o proclamaţiune, prin care convoacă pe

679
Revoluţia de la 1848 - 1849 din Transilvania, vol. I (2 martie - 12 aprilie 1848), Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1977, p. 258.
680
Aron Pumnul l-a rugat pe Timotei Cipariu să-i tipărească textul, însă a fost refuzat pe motiv că o
convocare a unei naţiuni era prerogativa autorităţilor. Ca urmare, Aron Pumnul a apelat la studenţi, care au
copiat-o în sute de exemplare şi au răspândit-o în întreg Ardealul.

213
români la adunarea pe duminica Tomii (...). Toţi studenţii decopiară acea invitare şi o
luară cu sine (...) 681.
Din cauza acesteia, autorităţile au făcut presiuni asupra episcopului greco -
catolic Ioan Lemeni ca profesorul făgărăşean să fie tras la răspundere; într-o scrisoare a
guvernatorului către episcop, din 18 aprilie 1848, se spunea: „(...) Referitor la profesorul
de filozofie Aron Pumnul, se afirmă că ar fi îndemnat tineretul de acolo (Blaj – n.n.) la
ţinerea acestei adunări populare, i-a dat instrucţiuni şi astfel a agitat spiritele pentru
mişcări. Cu acest prilej doresc s-o solicit pe domnia voastră, ca imediat ce amintitul
profesor Aron Pumnul va apare la Blaj să-l chemaţi în faţa dumneavoastră şi să-l
obligaţi să declare din împuternicirea cui a îndrăznit să dea instrucţiuni tineretului şi să-
l îndemne la ţinerea adunării populare ? Declaraţia care i se va lua în acest sens,
domniavoastră să mi-o trimită imediat” 682.
În „Proclamaţie circulariu pentru convocarea adunării de Duminica Tomii”,
profesorul originar din Cuciulata, referitor la starea românilor şi la ce era de făcut, printre
altele afirma: ”Deoarece ei (românii – n.n.) n-au (reprezentatori) deputaţi în dietă,
nimeni nu se află, fără numai ei, chiar pentru aceia dară ei trebue să ceară, înţălegându-
să între sine, această înţelegere însă nu se poate face, fără numai adunându-ne într-un
loc şi sfătuindu-ne unul cu altul ce am avea lipsă mai mare să cerem. Pentru aceia, e
datoria fiecăruia protopop, preot sau mirean, a să învoi fără întârziere ca să se adune pe
dumineca Tomei în Blaj toţi protopopii câte cu doi preoţi şi câte cu doi oameni din tot
satul românesc, fie unit, fie neunit tot atâta, căci toţi sunt români. Aceasta o pofteşte de
la voi strânsa voastră deregătorie ca să fericiţi pre credincioşii voştri, aceasta e
deregătoria şi a celui mai de pre urmă român ardelean (…)” 683.
Adunarea Naţională de la Blaj, din 3 – 5 (15 - 17) mai 1848, la care au participat
circa 40.000 de oameni, a constituit cea mai mare manifestaţie politică de până atunci a
românilor ardeleni. În 4/16 mai, a fost adoptată „Petiţia naţională”, care cuprindea 16
puncte: egalitatea politică a naţiunii române din Transilvania cu celelalte naţionalităţi

681
G. Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe 200 de ani din urmă, Ed. a II -a, vol. II, Braşov, 1994,
p. 164.
682
Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, vol. II (12 - 29 aprilie
1848), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 72.
683
Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 407.

214
conlocuitoare; dreptul de a-şi avea reprezentanţi în Dietă, administraţie şi justiţie,
proporţional cu ponderea ei; desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea
ţăranilor; libertatea presei şi a întrunirilor publice; apărarea libertăţii individuale; gardă
naţională etc..
Însă, Dieta transilvăneană – compusă numai din nobilime maghiară şi
reprezentanţi ai saşilor şi secuilor –, a votat în unanimitate, la 17/29 mai, încorporarea
Transilvaniei la Ungaria, decizie sancţionată şi de împărat la 10 iunie 1848. Această
măsură anti - românească a avut imediat repercusiuni grele pentru situaţia din
Transilvania, conducând la acutizarea contradicţiilor sociale şi naţionale.
Sub influenţa ideilor proclamate la Blaj, acţiunile revoluţionare au cuprins din ce
în ce mai mult şi pe locuitorii districtului Făgăraş, care s-au ridicat la luptă împotriva
administraţiei şi a domnilor de pământ, refuzând să-şi mai îndeplinească obligaţiile
iobăgeşti faţă de aceştia din urmă. Încă de la sfârşitul lunii mai, rapoartele autorităţilor
684
vorbeau de ”serviciile refuzate de subalternii nobililor din Făgăraş” . Pe lângă
ţărănime, au aderat la ideile revoluţiei şi orăşenii – meşteşugari şi intelectuali; printre
aceştia din urmă, apar numele unui Petru Popescu (dascăl şi preot), participant la
revoluţie cu gradul de maior 685, Bucur Comşa 686
sau Adam Caţaveiu, care a slujit şcoala
687
”tocmai pe timpul revoluţiei” . Încercând să arate starea de spirit ce domina oraşul, un
raport al autorităţilor administrative spunea: ”mulţi orăşeni [sunt] străpunşi de ideile
epocii prezente, îndeosebi cei români”, manifestând ”nesupunere şi înclinaţii spre
tulburarea liniştii publice” 688.
Între timp, membrii Dietei de la Cluj îi asigurau pe ţărani că împăratul îi va
elibera din iobăgie, vestindu-i că acesta a pus pe ordinea de zi încetarea serviciilor
urbariale şi că va sancţiona articolele de lege urbarială ce se vor aduce chiar în timpul
lucrărilor dietale, pentru a putea intra imediat în vigoare.

684
Apud Ioan Mândrea, Ştefan Mikloş, Contribuţii privind participarea maselor populare din Ţara
Făgăraşului la revoluţia burghezo - democratică de la 1848 din Ţările Române, în ”Cumidava”, VII,
Braşov, 1973, p. 217.
685
Nicolau Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Făgăraş, 1913, p.
40.
686
Ibidem, p. 56.
687
Ibidem, p. 96.
688
SJANBv, Fond Prefectura Făgăraş, doc. nr. 99/1848.

215
 În şedinţa a VII -a, din 6 iunie, s-a şi discutat problema aceasta, după care
Guberniul a luat măsuri de a traduce şi a tipări un text despre desfiinţarea iobăgiei, care
le-a fost citit ţăranilor în ziua de Sfânta Treime, urmând ca proclamarea ştergerii iobăgiei
să se facă în prima duminică după Rusalii. În textul acesta – numit “Preînştiinţare” –,
semnat de guvernatorul József Teleki şi secretarul său József Bíró, li se explica ţăranilor
că acest mare dar le-a fost făcut de către domnii de pământ din Ardeal.
În 18 iunie 1848, clopotele au răsunat întreaga zi şi noapte în Ţara Făgăraşului, ca
şi în toată Transilvania. Momentul acesta a fost surprins de un preot făgărăşean,
însemnând pe o carte bisericească următoarele: ”Să se ştie că la anul 1848, în Duminica
Mare sau în Duminica Tuturor Sfinţilor, am scăpat de sub jugul cel greu al iobăgiei,
adică am scăpat, am fost slobozi, n-am fost iobagi” 689.
După „unirea” Transilvaniei cu Ungaria, au fost organizate alegeri pentru
Parlamentul de la Budapesta la începutul lunii iulie, care însă s-au făcut aşa cum şi-au
dorit maghiarii – unul - doi delegaţi din fiecare sat, care, formal, aclamau şi nu alegeau
deputaţii. S-au întâmplat chiar cazuri bizare sau hilare de alegere a deputaţilor, cum a fost
şi la Făgăraş, după cum rezultă dintr-o scrisoare a teologului sibian Petru Suciu către
George Bariţiu (3 iulie 1848): „Voi(esc) să ştiţi şi aceea că – precum s-aude –
mag(h)iarii jurară pe români, în mai multe locuri, cu sila, că se vor uni cu Ungaria (...).
Aseminea cu sila-i duc în capitalele comitatelor ca să aleagă deputaţi pentru Dieta
Pestei şi apoi mag(h)iarii le propun iarăşi dintre ai lor pe care vor ei. În districtul
Făgăraşului s-a întâmplat ceva frumos: Boer Antal, dacă a văzut că nu poate reuşi ca să
se aleagă de deputat iarăşi – fiindcă toţi românii voia(u) pe un cancelist Mate (Matei
Pop de Grid – n.n.) –, zisă că şi el e român, şi aşa prin machinaţiunea aceasta făcu
renegatul de s-a ales iarăşi (...)” 690.
Dezgustaţi de noua situaţie, dar şi de faptul că autorităţile au pornit goana după
canceliştii (intelectualii) români, mulţi dintre aceştia s-au refugiat în cursul verii 1848 în
Ţara Românească. Unii dintre ei chiar au fost ceruţi dincolo de munţi, aşa cum se observă
dintr-o scrisoare a profesorului ardelean Constantin Roman - Vivu, din 17 iulie 1848,
către Simion Bărnuţiu şi August Treboniu Laurian. Primul, în scopul creării la Bucureşti

689
N. Iorga, Neamul românesc, p. 95.
690
Cornelia Bodea, 1848 la români, p. 594.

216
unei conduceri unice a revoluţiei române, îi chema pe cei doi acolo, dar şi pe Ioan
Buteanu, C. Bătrâneanu, Al. Papiu - Ilarian, „precum şi Pumnu, fiindcă ştiu că acolo nu
mai pot deocamdată mişca nimica şi face trebuinţă şi aici (...)” 691.
Pe o listă a comisarilor de propagandă din Ţara Românească, întocmită pe judeţe,
apăreau şi făgărăşenii Ioan Codru – Drăguşanu („Codrea profesorul”) – care şi-a început
activitatea în judeţul Prahova, la 12 august – şi Aron Pumnul, în judeţul Râmnicu - Sărat,
692
începând cu data de 5 august 1848 . Tot în acest din urmă judeţ se afla şi Ioniţă
693
Făgărăşanul, de 40 de ani, de profesie patentar şi locuitor în Focşani; „Acesta de felul
său este de la Făgăraş din Transilvania, însurat aici cu pământeancă de mai mulţi ani,
are casa sa şi meserie calpacciu sau căciular. A fost şi el în vremea revoluţiei unul din
turburători” 694.
I. C. Drăguşanu, autorul cunoscutului ciclu de călătorii „Peregrinul Transilvan”,
care cunoştea bine realităţile Ţării Româneşti, funcţionând aici mulţi ani ca profesor, a
organizat şi condus clubul revoluţionar în Şcoala Naţională de la Ploieşti. Membrilor
clubului prahovean li s-a adresat direct, prin conferinţe care s-au bucurat de o mare
audienţă. În calitate de comisar, a difuzat „ideile revoluţionare, i-a mobilizat pe aceştia în
vederea apărării cuceririlor revoluţionare şi pentru adâncirea lor” 695.
Pentru ideile şi activitatea depusă, generalul rus Lueders cerea, la 13 septembrie
1848, arestarea sa. La 27 septembrie, s-au întocmit liste de revoluţionari primejdioşi şi pe
cea cu numărul 1, la poziţia 7, figura „Ioan Codrea din Ploieşti, profesor, căsătorit cu o
696
pământeancă” ; în dreptul numelui, era trecut „f” (fugit). De asemenea, o hotărâre a
Departamentului Credinţei era trimisă către Căimăcămie, în vederea scoaterii din
învăţământ a profesorilor ardeleni participanţi la revoluţie şi a înlocuirii lor cu profesori
pământeni. Hotărârea aceasta se întemeia pe faptul că „în loc să se mărginească a preda

691
Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. II, p. 799.
692
Ibidem, p. 695 – 697.
693
Patentă – impozit anual plătit de către negustori şi liber – profesionişti.
694
Dan Berindei, Noi documente privind revoluţia de la 1848, în „RA”, 1, Bucureşti, 1962, p. 212.
695
Maria Totu, Participarea românilor din Transilvania la revoluţia de la 1848 în Ţara Românească, în
„RI”, 29, nr. 6, Bucureşti, 1976, p. 853.
696
Romul Munteanu, „Prefaţă” la Ioan Codru - Drăguşanu – Peregrinul transilvan, E.S.P.L.A., Bucureşti,
1956, p. 21.

217
şcolarilor moralul şi învăţăturile trebuincioase, s-au abătut din datorie cu luare de parte
la cauza revoluţiei, întrebuinţând propaganda” 697.
Se pare că totuşi Drăguşanu a fost prins şi acuzat că „a săvârşit cele mai
698
înflăcărate fapte de turburare” . Interogat fiind, i s-a pus întrebarea dacă a primit
sarcina de comisar de propagandă şi dacă a ţinut club revoluţionar în şcoala naţională, la
care acesta ar fi răspuns: „Despre cuvintele rostite în aşa-numitul club ce în cele din
urmă patru-cinci zile ale timpului revoluţionar se ţinea în şcoala naţională, ştiu că au
699
fost tot moderate şi împăcătoare” . Unii autori afirmă că făgărăşeanul ar fi fost închis,
între 20 septembrie 1848 – 8 mai 1849, în închisoarea Văcăreşti 700, însă la sfârşitul lunii
octombrie 1848 îl întâlnim la Făgăraş, unde era ales ca asesor (funcţionar) 701.
Puţin după proclamarea „uniunii” cu Ungaria, a intrat în vigoare şi în Transilvania
legea de recrutare, propusă de Lajos Kossuth spre votare Dietei, în 11 iulie; legea
propunea mobilizarea unui contingent de 200.000 de soldaţi, destinaţi pentru lupta
împotriva naţiunilor nemaghiare.
Înainte de confirmarea legii, ministerul de război maghiar a trecut la recrutarea
primilor 60.000 de oameni, însă nesancţionarea acesteia de către „drăguţul împărat” a
făcut-o nevalabilă în ochii românilor şi chiar a saşilor. Cel mai mult indigna formula
jurământului, care prevedea ca toţi cei înrolaţi, indiferent de naţionalitate, să lupte pentru
„neatârnarea naţiei maghiare”. Din aceste motive au existat foarte multe cazuri de
împotrivire la recrutări („asentări”), printre acestea numărându-se şi acela al locuitorilor
din Galaţi, care, la 9 septembrie 1848, au declarat judelui că „pentru împărat pleacă la
702
război cu muieri şi copii, dar pentru maghiari niciodată” . În Cuciulata, tot la 9
septembrie, ţăranii aflaţi în faţa comisiei de recrutare au refuzat în masă înrolarea, la
703
îndemnul învăţătorului Gheorghe Ciocan , motivînd că nu vor să servească interesele
nobilimii maghiare, care, fără să recunoască drepturile naţiunii române şi voinţa ei, au

697
Apud Ibidem, p. 12.
698
Apud Gheorghe Pârnuţă, Învăţători şi profesori în revoluţia de la 1848, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p. 141.
699
Apud Florea Stănculescu, Şcoala din Ţara Românească în sprijinul revoluţiei de la 1848, în „Studii”,
26, nr. 3, Bucureşti, 1973, p. 460.
700
Gh. Pârnuţă, Învăţători şi profesori, p. 73.
701
R. Munteanu în „Prefaţă” la Ioan Codru - Drăguşanu, p. 12.
702
Ilie Dăianu, Cronica anului 1848, f.a., p. 128.
703
Numit şi Voicilă, era originar din Cuciulata, fiind absolvent al Seminarului din Blaj.

218
hotărât „unirea Ardealului cu Ţara Ungurească” 704. Manifestări similare au mai avut loc
şi în localităţile Lupşa, Perşani705 şi Veneţia 706.
În situaţia nou creată după începerea luptelor între revoluţionarii maghiari şi
trupele imperiale, românii ardeleni s-au adunat din nou la Blaj, între 3/15 - 12/24
septembrie 1848, în cadrul celei de-a treia adunări naţionale. Aici au hotărât organizarea
şi ridicarea armată, pentru a-şi apăra drepturile şi însăşi fiinţa naţională. Comitetul
Naţional Român de la Sibiu, ales la această adunare, a stabilit modul de organizare a
gărzilor transilvănene: formarea a 15 prefecturi, fiecare dintre ele trebuind să înfiinţeze o
707
legiune . Toată această organizare a fost aprobată, în octombrie, de către Înalta
Comandă Generală austriacă de la Sibiu.
Tot la începutul lui septembrie (10 - 11), Regimentul I grăniceresc de la Orlat a
organizat o adunare în care să dezbată situaţia politică creată în Transilvania şi pentru a
întocmi o petiţie. La adunarea de la Orlat au venit reprezentanţi ai tuturor companiilor
grănicereşti şi „Cu această ocazie, reprezentanţii a <<80 de sate au cerut să li se dea
arme şi comandanţi>> pentru a dobândi şi impune cererile cuprinse în programul
revoluţionar al românilor. Petiţia formulată de adunare, după ce a fost votată şi
semnată, în numele regimentului şi al populaţiei, de lt. David Urs, lt. Mihail Novacu,
preoţii Ioan Moldovan şi Antonie Veştemeanu, învăţătorii comunali Ioan Banciu şi
Constantin Stezar, a fost înaintată împăratului” 708.
Pe baza hotărârilor adunării de la Blaj, la sfârşitul lunii octombrie şi începutul
celei următoare s-au luat măsuri pentru reorganizarea oraşelor şi alegerea de noi
funcţionari, inclusiv în comitatul Făgăraş. Numirile pentru posturile de conducere le
făcea generalul-comandant Puchner, punând în fruntea administraţiei, de regulă, câte un
ofiţer pensionat din armata imperială, iar ca adjunct un reprezentant român; pentru
posturile inferioare, s-au organizat alegeri.

704
SJANBv, Fond Prefectura Făgăraş, doc. nr. 83/ 8 septembrie 1848.
705
Ibidem.
706
Ibidem, doc. nr. 75/ 1948.
707
Legiunea era compusă din 10 tribunate, având la conducere tribuni şi vicetribuni; la rândul lor,
tribunatele aveau câte 10 centurii, conduse de centurioni sau căpitani; centuria, recrutată în general dintr-un
sat, se împărţea în decurii, cu câte 10 oameni, conduse de decurioni sau vicedecurioni (căprari).
708
Paul Abrudan, Domnica Avrigeanu, Sibiul în timpul revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania, în
„Studii”, 26, nr. 3, Bucureşti, 1973, p. 518.

219
 La 12 noiembrie 1848, au avut loc alegeri în comitatul Făgăraşului, la care, din
partea Comitetului Naţional Român, au participat August Treboniu Laurian şi Ioan Bran.
Cu această ocazie, “poporul ceru ştergerea funcţiei de solgabiro <<ruşinătoare de
omenime>>, cele 6 posturi fiind şterse cu totul” 709.
Între timp începuseră şi acţiunile militare: “În 30 Octombrie (…), des numitul
general (Puchner – n.n.) dispune a se organiza, în toate locurile pe unde se află
garnizoană militară, câte un tribunal ad-hoc, compus sub preşedinţia unui ofiţer cu
autoritate, din bărbaţi serioşi, aleşi după putinţă din fiecare naţionalitate, spre a judeca
pe oamenii criminali: adică specie de judecată marţială (…).
Dintr-o dată cu luarea măsurilor improvizate (…), F[eld]m[areşal] locotenent
general Gedeon fu trimis, în 22 Oct[ombrie], la Făgăraş, cu ordin dat ca, din acel punct,
710
să opereze asupra secuilor, pe când aceia plecaseră (…) de la Agyagfalva în trei
direcţiuni, spre a omorî, aprinde şi prăda. Generalul Gedeon îşi mutase cvartirul său în
satul Şercaia, unde a stat câteva zile în neactivitate totală, cu singura excepţie, că
excel[enţa] sa detaşase de acolo pe junele prefect brav Iovian Brad (...) în districtul
Braşovului, cu ordin dat ca, cu trupa sa de lăncieri, să dezarmeze mai întâi pe secuii
ceangăi din Şapte Scaune (Săcele), iară de acolo, însoţit de căpitanul c[ezaro] - r[egesc]
Strava, cu grăniceri, să pătrundă şi în propria secuime, adică în vecinul district numit
Trei Scaune (...), de unde însă au fost respinşi” 711.
După această aventură, generalul Gedeon a părăsit Ţara Făgăraşului, plecând, prin
Mediaş, către Târgu - Mureş, cu o armată de linie formată din 2.000 de infanterişti, 300
cavalerişti, 12 tunuri şi 400 de gardişti civili saşi 712.
Revenind la modul în care au decurs alegerile districtuale din Făgăraş (31
octombrie/12 noiembrie), în Gazeta Transilvaniei se consemna: „Astăzi districtul
Făgăraşului, sau, mai pe româneşte, Ţara Oltului, avu o zi mare, însemnată, scumpă.
Astăzi poporul român, în număr ca de 70 mii, îşi alese prin ai săi deputaţi pe oficialii de
ţinut câţi cad supt dreptul alegerii. Resultatul fu neaşteptat nu numai pentru prietini, ci

709
Liviu Maior, Aspecte ale organizării administraţiei româneşti din anii 1848 - 1849 în Transilvania, în
„AMN”, IV, Cluj, 1967, p. 566.
710
Lutiţa, jud. Harghita.
711
G. Bariţ, Părţi alese, p. 347.
712
Ibidem, p. 348.

220
mai vârtos pentru duşmani, carii credea în negrul lor suflet că, după tiranismul moral şi
spiritual în care ţinuseră pe români, nu se vor afla atâţi bărbaţi inteligenţi cât să împlă
(umple – n.n.) posturile vacante; noi încă vestim iubitei noastre naţiuni cu dulce bucurie
că, din cei 11 amploiaţi aleşi, sunt 8 iurişti (jurişti – n.n) absoluţi, lucru ce nu se
întâmpla nici la fosta aristo-birocraţia maghiară.
D[omnul] maior pens[ionar] Manghesius, ca ocârmuitor provisoriu, pe la 9 ½
oare dimineaţa deschise numeroasa adunare în calitate de preşedinte. D. b. (!?) Tiemar,
căpitanul comandant al cetăţii, ca comisar totodată al Es[celenţei] sa[le] generalului
comandant (al Transilvaniei – n.n.), rosti un cuvânt german energios, în care între altele
desfăşură dreptul alegerii şi asigură pe adunare că alegerea poate şi trebue să fie cu
totul liberă, de la carea şi umbra silei să stea departe.
D[om]n[ul] A. Tr. Laurian, care împreună cu dn. adv[ocat] Ioan Bran veniseră de
la Comitetul naţional spre a lumina pe popor asupra frumosului drept în al cărui
deprindere intră, dede un răspuns românesc, primit cu plăcere generală. Dn. I. Bran
deduse însuşirile dreptului alegerii. Poporul, care în cea mai mare parte nu încăpea în
sală, cerea să asculte pe oamenii săi în curte afară. Se denumi o comisie carea să
cerceteze numărul şi pleniputinţile (plenipotenţele – n.n.) alegătorilor; aceeaşi [i]eşi
afară şi lucră acolo. Se aleaseră şi secretari ai adunării; dar mai întâi câţiva preoţi şi
mireni districtuali cerură în numele adunării că ace[a]sta doreşte ca toţi bărbaţii
inteligenţi (intelectualii – n.n.) veniţi aici numai ca oaspeţi să fie priviţi ca adevăraţi
membri ai adunării; aşa se întâmplă că secretarii fuseră denumiţi pentru astă dată I.
713 714
Bran , G. Bariţ, I. Popasu , David Almăşanu, Dim. Panovici, Gebaur. Cu aceasta
lucrările se amânară pe 3 ½ oare după-amiazi.
Şedinţa se continuă afară la o masă în ochii şi auzul tuturor. Mai întâi poporul fu
întrebat dacă voieşte a-şi da votu[l] unul câte unul sau a alege prin aclamaţie. Poporul

713
Ioan Bran (1811, Zărneşti – 1899, Braşov) a fost avocat, revoluţionar paşoptist şi prefect al Legiunii din
Ţara Bârsei. În anul 1860 a ajuns căpitan suprem al districtului Făgăraş, având un rol hotărâtor în
introducerea limbii române în administraţie, ca limbă oficială. Între 1863 - 1864 a ajuns deputat în Dieta de
la Sibiu.
714
Ioan Popasu (1808, Braşov – 1889, Caransebeş). Studii gimnaziale la Braşov, Sibiu şi Cluj, iar cele
teologice la Universitatea din Viena (1832 - 1836). A fost protopop al Braşovului (1836 - 1837), participant
activ la revoluţia din 1848 (unul dintre cei 10 secretari şi membru al delegaţiei româneşti trimisă la Viena).
În 1865 a fost ales ca episcop al Caransebeşului, unde a păstorit până la moarte.

221
primi modul din urmă, însă supt condiţia ca oricine ar pofti un alt nume, să-şi descopere
neînvoirea sa fără nici o sfială. Aşea se aleseră:
V[ice] căpitan (cârmuitor al II -lea, căci I -lea atârnă de la denumirea
neţermurită a împăratului) David Almăşanul, bărbat matur de 40 ani, caracter tare,
iurist bun.
Notariu - primariu Ioan Aldulea 715, advocat.
V. notariu, Nic. Găetan, abs[olut] iurist.
Perceptor, C. Săcărean 716, secret[ar] mag[istrat] la Braşov.
717
Asesori sau senatori actuali: Matei Pop (astăzi deputat la Peşta) ; Aron
Pumnea, prof[esor] de filoz[ofie]; I. Codrea (Drăguşanu – n.n.), prof[esor]; Dim.
Panovici, tricesimator (vameş – n.a.); G. Şulleri, advoc[at] la Sibiiu; Ioan Puşcaşu,
abs[olut] iurist, prof[esor]; Ilie Moraru; Gheorghe Făgărăşanu.
Din aceşti oficiali, 5 sunt născuţi din district, ceilalţi mai toţi din vecinul district
al Bârsei (Braşov). Protocolistul, arhivariul, rectificatorii nu cad până acum supt
alegerea poporului, ci supt denumirea oficiolatului.
Numirea de solgăbirăi sau judecători de robi, adică subcârmuitori, la însăşi
provocarea d-lui preşedinte, fu casată cu totul ca ruşinătoare de omenime, ba şi aceste 6
posturi se şterseră ca nişte mijloace de despoiere şi în loc de acelea se denumiră
inspectori, însă tot în persoanele a 6 senatori, cum este şi între săsime.
Limba oficială a districtului se introduse ipso facto cea română.

715
Ioan Aldulea/nu (1821, Moeciu - 1871, Budapesta). După absolvirea studiilor juridice s-a instalat mai
întâi ca avocat în Braşov (1847), apoi ca notar al districtului Făgăraş (1848). În anul 1850 a fost numit
asesor al Tribunalului din Alba – Iulia, iar din 1858 preşedinte al Tribunalului urbarial de la Braşov. În
1861 devenea consilier al Guvernului Transilvaniei (Cluj) iar la 1865 vicepreşedinte al Tablei Regale de la
Târgu - Mureş. Cariera în ascensiune l-a propulsat în 1867 în capitala Ungariei, unde a îndeplinit funcţia de
consilier al Ministerului de Justiţie, pentru ca în 1869 să devină membru al Curiei (Curţii de Casaţie) de la
Budapesta. A activat în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român, ca vicepreşedinte al Dietei din
Sibiu, iar la 1863 - 1865 a făcut parte din Senatul Imperial de la Viena. A fost decorat în anul 1864 cu
ordinul Coroanei de fier, clasa a II-a şi ridicat în rangul de cavaler.
716
Constantin I. Secăreanu (1820 - 1852), cunoscut fruntaş naţional, fost viceprefect al Legiunii române din
Ţara Bârsei în timpul revoluţiei de la 1848 - 1849.
717
Matei Pop Grideanul/de Grid (1820 - ?), jurist. A fost deputat în Dieta din Pesta în 1848, ca şi în 1868,
când a reprezentat Făgăraşul. În 1861 a fost secretarul Guvernului ardelean, iar din 1863 jude la Curtea de
apel din Târgu – Mureş; din 1904, preşedinte de onoare al Camerei Avocaţilor din Tg. – Mureş.

222
 Se mai denumiră şi cei 3 protopopi ai districtului: parohul evangh[elic] Luteran
şi parohul român din Racoviţa, cum şi N. Orghidan, de senatori ad honorem (fireşte fără
nici o leafă).
În urmă, după ce d[om]n[ul] Bran citi protocolul zilei, poporul mai provocă pe
Laurianu, Bariţ, Popasu ca să le cuvinte, că, deşi înserase, ei tot era gata a-i asculta cât
de mult. Aceasta se şi făcu. După subscrierea protocolului, adunarea se încheie cu o
dulce bucurie a tuturor. Însemnăm că, din puţinii unguri de 600 de suflete, nici unul nu
se ivi; şi bine făcură” 718.
Unul dintre aceşti aleşi (Aron Pumnul), care fusese silit de împrejurări să se
refugieze în Bucovina, le mulţumea, de departe, făgărăşenilor pentru încrederea acordată:
„(...) sunt silit pentru depărtarea în care m-au aruncat soartea a vă mulţămi (...) până
când sănătatea şi alte împrejiurări mă vor [i]erta să mă înfăţoşez în persoană şi să-mi
arăt mulţămita prin consacrarea mea cu totul spre împlinirea deregătoriei ce mi-aţi
încredinţat” 719.
Activitatea administraţiei române a Ţării Făgăraşului a fost coordonată de către
Comitetul Naţional Român, care printr-o serie de adrese, semnate de preşedintele Simion
Bărnuţiu şi secretarul Aaron Florian, transmiteau autorităţilor făgărăşene diverse
dispoziţii în ton cu mersul evenimentelor revoluţionare.
Cu puţin timp în urmă, se organizase şi Prefectura (ulterior Legiunea) Ţării
Oltului, la conducerea căreia Comitetul Naţional Român a numit pe tânărul revoluţionar
Ioan (Iovian) Brad 720, care fusese prefect în scaunul Sibiului, ajutat fiind de alţi doi tineri
721
– Ioan Comşa şi Ioan Moraru (ca viceprefecţi) . Legiunea făgărăşeană, ca formaţiune
militară constituită pe principiul teritorial, a avut ca principală atribuţie apărarea
teritoriului Ţării Făgăraşului şi cooperarea militară cu Legiunea Ţării Bârsei, iar tabăra
militară şi-a fixat-o la Şercaia: „Pe la 23 octombrie, lăncierii din tot ţinutul Făgăraşului
au fost adunaţi la Şercaia, spre a pregăti un front de apărare împotriva săcuilor. S-au
strâns cam zece mii de oameni, ceea ce indică un grad înalt de însufleţire. Prima lovitură

718
GdT, XI, nr. 90/4 noiembrie 1848, p. 369; vezi şi Cornelia Bodea, 1848 la români, p. 945 – 946.
719
Cornelia Bodea, 1848 la români, p. 946 – 947.
720
Ibidem, p. 1064.
721
Constantin Băjenaru, Revoluţia de la 1848 - 1849 în sud - estul Transilvaniei. Aspecte instituţional -
organizatorice, în „TB”, II (serie nouă), Braşov, 2003, p. 21 – 22.

223
dată a fost dezarmarea gărzilor civile ungureşti din Făgăraş” 722. Ulterior, făgărăşenii au
luat parte la expediţia din Ţara Bârsei, unde „cu acest prilej se menţionează viceprefectul
Puian şi alţi trei conducători făgărăşeni: maiorul Morar, căpitanul Grădinar şi Tipeiu,
care s-au distins prin vitejia lor. Prefectul Brad va colabora cu imperialii timp mai
îndelungat în cursul iernii 1848/49, având alăturea pe un al doilea viceprefect, pe Ioan
Comşia, protopopul de mai târziu” 723.
De altfel, în întreaga lună octombrie austriecii au trimis trupe pentru manevre
militare împotriva secuilor nu numai la Făgăraş şi Şercaia, ci şi în apropierea acestora,
aşa cum consemnează şi unele documente. La 5 octombrie 1848, spre exemplu, colonelul
Kemény îi comunica generalului - adjutant Pfersmann că „îi trimite în anexă planul
dislocării regimentului său, respectiv dislocarea statului major cu 90 de oameni şi 80 de
cai la Cincu Mare, poşta aflându-se în apropiere, la Făgăraş (...)” 724.
Către sfârşitul acestei luni, armatele austriece au reuşit să cucerească şi să ocupe
Cetatea Făgăraşului, care până în martie 1849 va servi drept garnizoană a armatei
imperiale; în plus, în Cetate a fost organizat cartierul general al trupelor austriece din
întreagă Ţara Făgăraşului 725.
Despre toate aceste acţiuni derulate în octombrie 1848, relatează şi protopopul
făgărăşean Nicolae Borzea, amănuntele aflându-le de la una dintre bunicile sale din
Viştea de Jos: „Pare că-i văd şi acuma în casa noastră, cum au petrecut o noapte când
au venit de la Sibiu (soţul său Aldea Borzea – n.n.) cu [Avram] Iancu, cu [Simion]
Bărnuţiu, cu [Ion] Brătian[u] din Ţară şi cu încă doi tineri studenţi de la şcolile mai
înalte. Cum, după o consfătuire de o noapte, au înfiinţat garda naţională pentru acest
ţinut, sub conducerea lui Aldea şi Tache Borzea, ca tribuni de aici şi şi-au continuat
calea cătră Făgăraş, la Braşov. La Făgăraş s-a ţinut adunare mare la Moara de hârtie şi
înainte a fost încă o adunare, aici la Viştea de Jos.
Toată lumea fierbea de groază şi fugiseră din sate românii la poalele munţilor;
satele erau mai pustii când au intrat muscalii (ruşii – n.n.). Numai popa rămase în sat, la

722
Silviu Dragomir, Legiunile şi prefecţii, în „Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848”, Ed.
Dacia, Cluj - Napoca, 1986, p. 206.
723
Ibidem, p. 206 – 207.
724
Ela Cosma, Revoluţia de la 1848 - 1849, vol. II, p. 207.
725
C. Băjenaru, Revoluţia de la 1848 - 1849, p. 22.

224
porunca împărătească; mai pe urmă fugiserăm şi noi la muntele Sâmbăta, la mănăstiri.
La curtea Sâmbetei nu mai era nici un ungur, chiar prefectul Gydofalvi şi-a luat
catrafusele, birişii ce-i avea la curte şi s-a retras la satul său, la curtea sa nemeşească, la
Alma 726. Aici s-a întărit cu păzitori voinici, întărind porţile cu întărituri puternice.
Toate gardele naţionale din Ţara Oltului s-au adunat la comandă în lunca
727
Râuşorului şi împreună cu grănicerii (...) au plecat spre Murăş – Oşorheiu , unde au
împrăştiat pe ungurii concentraţi în acest oraş.
Atunci, sub conducerea tribunilor Tache şu Aldea Borzea, o parte din garda
naţională, compusă din rucăreni, feldeoreni şi colunăreni, a luat direcţiunea spre Alma,
la reşedinţa prefectului Gydofalvi, unde se refugiase de la Sâmbăta de jos (...). Lăncierii
acestor tribuni au înconjurat-o ( curtea – n.n.) şi cu poporul român din satele din jur au
spart porţile. Au învins gardele maghiare, iar pe prefectul Gydofalvi l-au prins. El,
văzându-se în primejdie, cerca cu bani să-şi rescumpere libertatea (...) şi văzând că nu se
lasă înşelaţi a cerut să fie dus înaintea căpitanilor. Ce groază a cuprins pe Gydofalvi,
când văzu în faţa sa pe fiii birăului I. Aldea Borzea din Viştea de Jos, pe Tache şi Aldea,
nu se poate descrie. Le promise toată averea ce o avea, numai să-i lase viaţa.
Tribunii răspunseră: <<Eşti omorâtorul fără dreptate şi fără de milă a tatălui
nostru, în floarea vieţii, în anul 1842. Ai lăsat pe mama văduvă cu 6 orfani !>> şi
întorcându-se spre lăncieri le zise: <<Acesta este duşmanul împăratului. Măsuraţi cu
dreptate. Acesta v-a muncit în iobăgie ca peste robi şi ca pe vite, viaţa întreagă, şi
precum a făcut el părinţilor voştri, faceţi şi voi lui aşijderea, precum zice Scriptura, să-i
daţi împrumutul îndesat şi cu vârf>>. Aşa s-a sfârşit acest om rău (...). Acest prefect, a
voit să omoare şi pe Bălescu din Viştea de Sus şi pe Onu Popii Stelea din Voivodeni, încă
în anul 1840, când aceştia au dus o jalbă la împăratul împotriva iobăgiei, dar au scăpat
ca prin minune, că nu i-a putut prinde, [pentru că] s-au ascuns la munte prin stâni şi prin
peşteri” 728.
În privinţa acţiunilor maghiarilor în Ţara Făgăraşului, în acelaşi text se spune:
„Armatele ungureşti de honvezi au duduit (alungat – n.n.) din Ţara Oltului şi din Ardeal

726
În jud. Sibiu.
727
Târgu – Mureş.
728
Nicolae Borzea, Amintiri din vremea iobăgiei. Anii 1841 - 1848, în “Transilvania”, 57, nr. 6, 1926, p.
258 - 259.

225
armata împăratului şi regimentele de grăniceri peste graniţă în Ţara Românească şi au
petrecut toată iarna în Câmpulung.
Atunci, ungurii au făcut multe stricăciuni românilor, care se daseră de partea
împăratului; au puşcat bisericile şi crucile, precum le vedeţi găurite de gloanţe, la
drumul ţării. Au chinuit şi puşcat mulţi români, pe judele din Rucăr, pe Bogdan, pe
Oancea şi pe Bacalaie, în vârful dealului, deasupra satului. Şi după ce au biruit ungurii,
au prins pe Tache, pe Aldea şi pe George; George a scăpat, dar pe Tache şi pe Aldea i-
au dus în temniţa din castelul Făgăraşului şi numai armata muscălească i-a slobozit din
temniţă (...), de au sosit acasă” 729.
Cu tot sprijinul, mai mult moral, al austriecilor, Legiunea Ţării Făgăraşului a
suferit din cauza lipsei de armament de calitate, Comandamentul militar general austriac
acordând taberelor militare româneşti foarte puţine arme şi muniţii. Din acest motiv, de
altfel important şi hotărâtor, înarmarea făgărăşenilor s-a realizat greu, folosindu-se în
special de posibilităţile locale, adică de armele tradiţionale – în special lăncii.
Acţiunile militare ale Legiunii făgărăşene au crescut în intensitate către sfârşitul
anului 1848, atunci când Iovian Brad, împreună cu trupele sale, s-au deplasat în nord-
estul districtului, pentru a participa la luptele din zona localităţilor Hoghiz, Racoş, Căpeni
şi Ormeniş, lupte în urma cărora secuii au fost siliţi, la 19 decembrie, să se retragă peste
Olt, în zona satelor Aita Mare şi Belin 730.
Mai amintim că în toamna aceluiaşi an, sub influenţa ideilor revoluţiei, în mai
multe sate făgărăşene ţăranii români au pornit să-şi facă dreptate singuri, acţionând
pentru recăpătarea pământurilor deţinute până atunci de nobilime. Astfel de acţiuni au
fost semnalate în localităţile Drăguş, Ucea de Jos, Sâmbăta de Jos, Iaşi şi Voivodeni, „ai
căror locuitori intră cu forţa în stăpânirea unor suprafeţe de pădure ale curţii feudale a
baronului Iosif Brukenthal. Pe aceeaşi cale revoluţionară, acţionează ţăranii din comuna
Arpaşu de Sus, luând în stăpânire suprafeţe de pădure din domeniul feudal al grofului S.
Teleki. Semnificativă este şi acţiunea ţăranilor din comuna Şercaia, care, îndemnaţi de

729
Ibidem, p. 257.
730
Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania, în anii 1848 -
1849, vol. I, Sibiu, 1944, p. 56 (doc. nr. 56).

226
preotul ortodox Ioan Raita, refuză să îndeplinească sarcinile fiscale faţă de autorităţile
comunale” 731.
După intrarea în Transilvania a armatei maghiare conduse de generalul Iosif Bem,
Legiunea făgărăşeană va întâmpina situaţii militare mult mai complicate, datorate
ameninţării Ţării Făgăraşului dinspre două direcţii – înaintarea trupelor maghiare din
direcţia Sibiului şi pericolul secuiesc venit din nord-est (aceştia din urmă întărindu-se pe
malul drept al Oltului, unde ocupaseră localităţile Racoşul de Jos şi de Sus, Caţa,
Homorod, Rupea şi Ungra, intenţionând să intre în zona făgărăşeană spre a se uni cu
armata lui Bem).
La 31 ianuarie 1849, prefectul Ioan Brad scria, din Şercaia, Comandamentului
militar suprem al Transilvaniei (cu sediul în Sibiu), că a primit înştiinţare de la tribunul
Moraru din Hoghiz despre faptul că toţi secuii din Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei s-au
răsculat, pornind „spre Braşov, Ţara Bîrsei şi, probabil, spre Făgăraş” 732 (a cărei Cetate
avea comandant militar pe maiorul Tulbasch 733).
Spre a contracara acţiunile secuilor, s-au luat unele măsuri pentru întărirea
Legiunii făgărăşene de la Şercaia cu alte trupe, care erau momentan disponibile. În acest
sens, la 10 februarie 1849 maiorul austriac Schurtter scria din Braşov Comandamentului
militar suprem următoarele: „Deoarece ieri, 9 februarie, au sosit toate întăririle ruse
aşteptate, în acord cu generalul Engelhardt, Schurtter a decis să pună la dispoziţia
maiorului von Heydte (aflat atunci în Biertan – n.n.): batalionul 3 al regimentului
grăniceresc românesc nr. 1 (3 companii), 1 escadron din regimentul de dragoni Savoy, o
companie condusă de căpitanul Bekenhaubt şi 3 tunuri, astfel încât aceste trupe să
ajungă în data de 13 februarie la Şercaia, sub comanda maiorului Szabo” 734.
Veştile despre mişcările trupelor secuieşti au început să circule frecvent, unele
dintre ele fiind însă contradictorii – la 13 februarie, acelaşi Schurtter îi transmitea
generalului Puchner că 5.000 de secui infanterişti şi 600 de cavalerişti au ajuns la
Mateiaş, cu intenţia de a ataca ori districtul Făgăraşului, ori scaunul Rupea, „nu se

731
Ioan Mândrea, Lupta de emancipare naţională purtată de românii din Ţara Făgăraşului între 1848 şi
1918, în „RI”, IV, nr. 11 - 12, 1993, p. 1049; vezi şi Idem, Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Aspecte
instituţional - organizatorice, în „RdI”, 31, nr. 5, 1978, p. 855.
732
Ela Cosma, Revoluţia de la 1848 – 1849, vol. I, p. 225.
733
Ibidem, p. 229.
734
Ibidem, p. 234 - 235.

227
 735
cunoaşte exact” . În aceeaşi zi, căpitanul Gratze îi transmitea din Făgăraş
feldmareşalului - locotenent Gedeon că secuii au intrat în scaunul Rupea şi au emis o
proclamaţie prin care cereau populaţiei să predea toate armele şi să le dea hrană; în
aceeaşi scrisoare, îi aducea la cunoştinţă că „a ajuns la Făgăraş unitatea comandată de
maiorul Szabo, menită de a-i veni în ajutor căpitanului Gratze” 736.
Zilele acelea au fost extrem de tumultuoase deoarece, în ciuda informaţiilor
contradictorii, trebuiau să fie luate măsuri foarte serioase de apărare a Ţării Făgăraşului
contra trupelor secuieşti. Lucrurile trebuiau grăbite, întrucât secuii se aflau în imediată
apropiere, aşa cum îl informa căpitanul Gratze pe comandantul Cetăţii din Făgăraş
(Schlosskommando), maiorul Tulbasch, cu o zi mai devreme, în 12 februarie: „Secuii au
sosit la Racoş. Tribunul Moraru a cerut asistenţă militară, altfel nu poate rezista.
Prefectul Comşa a alarmat mai multe sate de la Paro (Părău – n.n) în sus” 737.
Acest prefect Ioan Comşa, la rândul său, îl înştiinţa şi el pe maiorul Tulbasch
despre intenţia sa de a forma o trupă, convocând la arme bărbaţi din localităţile Părău,
Ungra (Gald) ş.a. 738. O zi mai târziu, la 13 februarie, Comşa îi scria tot lui Tulbasch, din
„Lagărul român de la Şercaia”, raportând că, „auzind că secuii s-ar fi apropiat, a trimis
patrule de recunoaştere până la Cohalma (Rupea – n.n.) şi Veneţia de Jos, negăsind însă
secui. La Veneţia a arestat însă un ungur din Heviz (Hoghiz – n.n.), care avea un
paşaport rupt asupra lui. De la acel ungur n-a reuşit să scoată nici o informaţie” 739.
Conştient de insuficienţa trupelor de la Şercaia, Schurtter cerea Comandamentului
din Sibiu să trimită alte trupe aici, deoarece el nu mai avea efective disponibile; sugera, în
740
continuare, ca baronul von Heydte să fie trimis în zona Făgăraşului şi apoi în secuime .
Doar ruperea legăturilor dintre trupele lui von Heydte, de la Mediaş şi Rupea (ocupată de
secui), a făcut ca unităţile comandate de colonelul Szabo să nu meargă spre Seliştat,
pentru a-l ajuta pe primul, ci să rămână la Făgăraş, având ca misiune imediată apărarea
Ţării Oltului 741.

735
Ibidem, p. 236.
736
Ibidem.
737
Ibidem, p. 237.
738
Ibidem.
739
Ibidem.
740
Ibidem.
741
Ibidem.

228
 Câteva zile mai târziu, în 18 februarie 1849, comandantul interimar al Cetăţii
Făgăraşului, căpitanul Stravoy, anunţa şi el Comandamentul Militar de la Sibiu despre un
iminent atac al secuilor: „Unitatea comandată de căpitanul Sperger de la Regimentul de
dragoni Savoy, care a plecat ieri spre Sibiu, ajungând azi dimineaţă la Voila, a primit
înştiinţare de la maiorul von Heydte de a reveni la Făgăraş (...). Conform informaţiilor
primite de la viceprefectul Comşa, o unitate înarmată de 1.200 insurgenţi secui a făcut
rechiziţii în Racoşul de Jos şi Heviz: animale, pâine, ovăz, fân. Intenţia lor este aceea de
a ocupa Ţara Oltului şi de a se uni cu Bem la Făgăraş (...)” 742.
Peste alte trei zile, în 21 februarie, maiorul von Heydte, care se afla în tabăra de la
Şercaia, informa Comandamentul că 6.000 de secui trecuseră prin Sighişoara luând
drumul spre Rupea, de unde să se îndrepte spre Şercaia; „La Homorod, Almaş şi în
împrejurimi au fost invitaţi toţi bărbaţii între 16 şi 50 de ani să se alăture husarilor
743
kossuthieni (...)” . În faţa acestui pericol iminent, s-au luat măsuri pentru întărirea
efectivelor militare de la Şercaia prin aducerea de la Sibiu a 3 companii de infanterie din
Regimentul Leiningen, care să se unească acolo cu alte 6 companii ale gărzii cetăţeneşti
săseşti din Sighişoara 744.
Legiunea făgărăşeană s-a organizat pe malul stâng al Oltului, realizând o
puternică linie de apărare în zona satelor Hoghiz, Comăna de Jos, Veneţia de Jos, Şercaia
şi Mândra. Dincolo de Făgăraş, spre Sibiu, linia Oltului a fost apărată de unităţile militare
745
austriece încartiruite în satele grănicereşti Ohaba, Mărgineni, Lisa şi Viştea de Jos ;
între timp, îşi făcuseră apariţia în Transilvania şi trupele ruseşti, care urmau să-i sprijine
pe imperiali împotriva armatei comandate de generalul Iosif Bem.
După căderea Sibiului în mâinile trupelor maghiare, la 11 martie 1849, lucrurile
au început a se complica şi mai mult pentru Ţara Făgăraşului, aceasta aflându-se exact în
calea armatei lui Bem – pe drumul care ducea către Braşov. Austriecii au lăsat Făgăraşul
aproape fără apărare, deoarece au preferat ca toate trupele pe care le mai aveau să le
trimită în ajutorul Braşovului; la fel au procedat şi ruşii. În 14 martie, trei brigăzi
austriece au plecat de la Avrig către Făgăraş şi de acolo la Braşov, pentru ca în noaptea

742
Ibidem, p. 240.
743
Ibidem, p. 243.
744
Ibidem, p. 244.
745
S. Dragomir, Studii şi documente, p. 83 (doc. nr. 71).

229
aceleiaşi zile să se dea o ultimă luptă înaintea Ţării Făgăraşului – cea pentru menţinerea
podului de peste Olt, de la Tălmaciu – Turnu-Roşu –, însă trupele maiorului Clococeanu
au fost învinse şi obligate să se retragă spre Făgăraş. Retragerea aceasta a însemnat o şi
mai drastică scădere a numărului soldaţilor, deoarece „oamenii de la batalionul de
grăniceri, necăjiţi şi amărâţi, rupţi, desculţi, când se văzură în districtul din care erau ei,
se desfăcură care încotro pe la comunele lor, ca să-şi mai vadă odată şi de familii şi de
averile lor” 746.
O altă greşeală militară pe care au făcut-o austriecii, a fost păstrarea în Cetatea de
la Făgăraş a foarte puţine trupe – căpitanul Strava, cu o singură companie de grăniceri
rezervişti şi cu 2 tunuri. Episodul cuceririi Făgăraşului este redat aproape cu amuzament,
detaşat, de către unul dintre revoluţionarii paşoptişti: „Cetăţuie mică, situată în mijlocul
oraşului, în faţa ei nemijlocit piaţa publică. Poarta cetăţii s-ar fi putut sparge şi cu
securile, dar să o aperi din două tunuleţe ca să nu o poată sparge cu 40 de tunuri, nici să
o aprindă. Urmarea poruncii disperate fu că grănicerii rezervişti, lăsând pe căpitanul
Strava singur, decât să ajungă în captivitate la unguri şi să fie înrolaţi la ei, mai bine s-
au dus acasă la famiile lor. Aşa Strava fu silit să plece în 17 (Martie) cu cele două tunuri
pe urma brigăzilor. Husarii alergând după tunuri, le ajunseră între Perşani şi Şercaia”,
însă fără succes747. În acest mod s-a încheiat participarea făgărăşenilor la revoluţie,
corespunzând cu sfârşitul Prefecturii şi al Legiunii româneşti, deoarece celelalte acţiuni
militare care au avut loc până în iulie 1849 (în 12, Cetatea Făgăraşului era cucerită de
către generalul rus Engelhardt), i-a avut în prim - plan pe austrieci şi ruşi, pe de o parte,
iar pe de alta trupele maghiare.
748
Dintr-o lucrare recentă a istoricului Dumitru Suciu , aflăm importante date
documentare despre jertfele umane, şi nu numai, ale făgărăşenilor de confesiune
ortodoxă, pe toată perioada derulării evenimentelor revoluţionare:

Localitate Morţi Răniţi

Berivoii Mari 749 Comanici David (31 ani; decedat în lupta

746
G. Bariţ, Părţi alese, p. 470.
747
Ibidem, p. 472.
748
Dumitru Suciu, Soldaţi fără uniformă ai Landsturmului românesc şi starea protopopiatelor ortodoxe din
Transilvania după războiul naţional din 1848 - 1849, Ed. Argonaut, Cluj - Napoca, 2011.

230
 de la Hoghiz, din 20 februarie 1849) –
după acesta au rămas văduva Bucura cu 2
copii.

Chiujdea Bucur (36 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849) – în
urma sa au rămas văduva Fiica cu 2 copii,
fără casă.

Schita Niculae (19 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) –
necăsătorit.

Chiujdea Toader (18 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849) –
necăsătorit.

Berivoii Mici 750 Popa Pătru (mort în lupta de la Hoghiz,

din 20 februarie 1849) – în urma sa au
rămas văduva Fiica cu 3 copii.

Breaza 751 Popa Ioan (împuşcat mortal în bătălia de

la Racoşul de Sus, din noiembrie 1848) –
a lăsat în urmă pe văduva Ana, cu 3 copii.

Comăna de Sus 752 Frâncu Matei Pavel (47 ani; mort în

lagărul de la Măgheruş [jud. Covasna] în
noiembrie 1848) – în urmă au rămas
văduva Eva cu 2 fete.

Cuciulata 753 Buciuman Moise (mort în lupta de la Lazăr Moise – rănit la

Hoghiz, din 10 februarie 1849) – în urma o mână în lupta de la
lui au rămas văduva Ana şi patru copii. Hoghiz, din 10 febr.
1849, nu-şi mai putea
Bucurenciu Ioan (mort în lupta de la câştiga existenţa.
Hoghiz, din 10 februarie 1849) – după
acesta au rămas văduva Verona, cu 4
copii, fără casă.

Mihăilă Ioan Mihai (mort în lupta de la

Hoghiz, din 10 februarie 1849) – au
rămas în urmă văduva Paraschiva şi 3

749
Ibidem, p. 30.
750
Ibidem, p. 28.
751
Ibidem, p. 42.
752
Ibidem, p. 43.
753
Ibidem, p. 26.

231
 copii, fără avere.

Holbav 754 Ferariu Ioan (50 ani; mort în lupta de la Ferariu Ioan Ioan –
Apaţa, din 16 decembrie 1848) – au rănit la picior în lupta
rămas văduva şi 3 copii “care n-au de la Apaţa, din 16
nimic”. decembrie 1848).

Jugariu Gheorghe (37 ani; mort în lupta

de la Apaţa, din 16 decembrie 1848) – au
rămas văduva şi 3 copii.

Nica Ioan (48 ani; mort în lupta de la

Apaţa, din 16 decembrie 1848) – au
rămas văduva Ana cu 4 copii.

Sulica Bucur Stoichii (40 ani; mort în

lupta de la Apaţa, din 16 decembrie
1848) – au rămas văduva şi 6 copii.

Părău 755 Candrea Irimie (17 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849).

Păcurariu Iacov (20 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849) –
necăsătorit.

Păcurariu Ioan (27 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas în urmă văduva Ecaterina şi un
copil, fără situaţie materială.

Părău Iacov (28 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Domnica, fără avere, cu 2
copii.

Părău Ioan (56 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – în urma
sa au rămas văduva Bucura şi 2 copii.

Pridon Gheorghe (17 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849).

Perşani 756 Lup Ioan Gheorghe (mort în lupta din 20 Delean Adam (rănit în
noiembrie 1848, desfăşurată între aceeaşi bătălie din 20

754
Ibidem, p. 64 - 65.
755
Ibidem, p. 43.
756
Ibidem, p. 27.

232
 Feldioara şi Hoghiz) – văduva a rămas cu noiembrie 1848) – a
4 băieţi şi o fată “nevârstnici”. rămas “neputincios”,
cu nevastă şi un copil.

Şercăiţa 757 Coldea Gheorghe (27 ani; mort în lupta

de la Feldioara, din 18 noiembrie 1848) –
au rămas în urmă văduva Eva şi 2 copii.

Cucu Gheorghe Aldea (43 ani; mort în

lupta de la Feldioara, din 18 noiembrie
1848) – au rămas în urmă văduva Zavina
cu 6 copii.

Solomon Ioan (37 ani; mort în lupta de la

Feldioara, din 18 noiembrie 1848) – au
rămas în urmă văduva Ana şi 4 copii.

Şerbănuţ Moise (44 ani; mort în lupta de

la Feldioara, din 18 noiembrie 1848) – au
rămas în urmă văduva Rahira cu 6 copii.

Ursu Ioan (42 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas în urmă văduva Bucura cu 3 copii.
Toderiţa 758 Aldea Ioan Gheorghe (25 ani; mort în Mija Gheorghe (39
lupta de la Hoghiz, din 20 februarie ani; rănit în lupta de la
1849) – au rămas văduva Sofia şi 2 copii. Hoghiz, din 20
februarie 1849) – avea
Avram Ioan (30 ani; mort în lupta de la 2 copii.
Hoghiz, din 20 februarie 1849) – a rămas
văduva Elena, fără copii.

Balaban Gheorghe (16 ani; mort în lupta

de la Hoghiz, din 20 februarie 1849).

Broica Ioan (37 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Marica şi 3 copii.

Iacob Nicolae (16 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849).

Juganu Ioan (50 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au

757
Ibidem, p. 69 - 70.
758
Ibidem, p. 44.

233
 rămas după el văduva Elena şi 3 copii.

Mija David (28 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Bucura şi 2 copii.

Rentea Ioan Moise (30 ani; mort în lupta

de la Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Rahira şi 2 copii.

Şerban Ioan (28 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Marica şi un copil.

Tudor Jeca (42 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849).

Ţibelea Iacob (24 ani; mort în lupta de la

Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Elena şi un copil.

Ţibelea Samoilă (36 ani; mort în lupta de

la Hoghiz, din 20 februarie 1849) – au
rămas văduva Viroana şi un copil.

Vlad Gheorghe Mitrea (34 ani; mort în

lupta de la Hoghiz, din 20 februarie
1849) – a lăsat în urmă pe văduva Marica
şi un copil.

Ucea de Sus 759 Bonaş Nică (“era în cordonul de Drăguşin Nicolae

aprovizionare de la Sâmbăta de Sus în Zachi (rănit la picior
marş spre Făgăraş, dar a căzut în în lupta de la
ciocnirea cu oastea ungurească în martie Feldioara [com. Ucea]
1849” – în urmă au rămas văduva Maria din 18 noiembrie
şi 2 băieţi căsătoriţi. 1848) – necăsătorit.

759
Ibidem, p. 42.

234
 x

x x

Activitatea politico - naţională a românilor făgărăşeni după revoluţia de la 1848 -

1849 s-a desfăşurat sub impresia cuvintelor scrise de Ioan Codru - Drăguşanu în articolul
„Adio la anul 1848” (semnat I. Ge. – Ioan Germaniu, nume mai rar folosit de acesta), din
Foaie pentru minte, inimă şi literatură: „Veacul al XIX -lea este mare! Este de foc! Se
pare că într-însul lumina ideii ajunge la culmea ei. Dreptul popoarelor s-a dat pe faţă.
Prinţipiul libertăţii înaintează falnic. Popoarele din Europa întreagă au gustat din pomul
cunoştinţei binelui şi al răului; şi fiindcă simt şi pot, lupta lor va fi înfricoşată precum
vedeţi şi izbânda probabilă – să nădăjduim cu încredinţare (...). Dumnezeu e bun! (...) Şi
nu este imposibil ca generaţia de mai încolo să vază popoarele libere” 760.
Problema naţională a românilor ardeleni, în general, era o problemă veche, cu
rădăcini adânci şi care se continua în această perioadă cu persistenţa îndepărtării lor de la
viaţa politică decizională. Conform regimului politic existent până la 1848, în Principatul
ardelean şi Regatul maghiar cele care legiferau, numai cu sancţionarea de către împărat,
erau Dietele de la Cluj şi Pojon (Bratislava). Cea de la Pojon se compunea din aleşi ai
nobililor din comitate şi câţiva reprezentanţi ai oraşelor regale, iar Dieta de la Cluj avea
în componenţă delegaţi aleşi de către nobilii din comitate, de scaunele săseşti şi secuieşti,
şi un număr de „regalişti” numiţi de împărat. Aşadar, nici un român ales, ci numai un
regalist numit – episcopul greco - catolic de la Blaj.
Lucrurile nu s-au schimbat nici în primii ani de după revoluţie, deoarece
Principatul, devenit provincie direct dependentă de Guvernul de la Viena, s-a încadrat şi
el în sistemul de guvernare absolutistă din perioada 1849 - 1860. Primul guvernator post -
paşoptist, feldmareşalul baron Ludwig Wohlgemuth, administra provincia nu după
înţelepciunea şi experienţa sa, ci numai după instrucţiunile primite din capitala
Imperiului; de altfel, nici urmaşii săi – prinţul Karl von Schwarzenberg (1851 - 1858) şi
generalul Friedrich Lichtenstein (1858 - 1860) –, nu s-au ridicat mai presus.

760
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 5/7 februarie 1849, p. 1.

235
 Prin urmare, au fost luate o serie de măsuri menite să întărească aparatul de
constrângere, poliţia şi jandarmeria, s-a decretat starea de asediu, s-a reintrodus cenzura
etc. În consecinţă, lovind în mişcarea naţională română, guvernatorul Wohlgemuth
suprima şi singurele două ziare româneşti din Ardeal, la 17 februarie 1850 – Gazeta de
Transilvania şi amintita Foaie pentru minte, inimă şi literatură; abia în septembrie,
acelaşi an, li se îngăduia din nou apariţia, dar numai cu condiţia de a avea pe frontispiciu
semnele pajurei bicefale. Este evident că într-o asemenea conjunctură nu s-a putut pune
problema vreunei acţiuni politico - naţionale închegate la nivelul întregii Transilvanii.
Imediat după stingerea revoluţiei s-a trecut la o vastă operă de reaşezare a stărilor
existente, care a început prin represaliile contra foştilor revoluţionari, continuate apoi
printr-un număr mare de reforme în toate domeniile vieţii publice. Tot în această perioadă
„a fost posibilă şi una dintre cele mai mari realizări ale neoabsolutismului, şi anume
desfiinţarea iobăgiei, măsură care putea fi aplicată numai în condiţiile slăbirii puterii
decizionale a nobilimii, şi în acest caz anii de după Revoluţie au fost cei mai prielnici în
acest sens. La nivelul politicii faţă de naţionalităţile Imperiului, Viena a dovedit mai mult
o atitudine şovăitoare, recurgând deseori la soluţii de compromis, care s-au arătat
întotdeauna a fi şi cele mai simple; astfel putem spune şi că principiul „egalei
îndreptăţiri” a fost deviza acestei politici de compromis, a unei „căi de mijloc”, dar în
acel moment aceasta era singura posibilitate de acţiune” 761.
Românii ardeleni, în general, deşi fuseseră loiali faţă de împărat în timpul
revoluţiei şi vedeau în acest regim nou o altă şansă pentru realizarea idealurilor proprii,
nu aveau destule cadre pregătite care să poată asigura o pondere suficientă în noua
administraţie; cu toate acestea, cei care au îndeplinit condiţiile profesionale necesare au
primit posturi, deceniul acesta reprezentând „pentru intelighenţia românească o
posibilitate de manifestare (profesională – n.n.) fără precedent” 762.
Aşteptările tuturor s-au transformat rapid într-o mare decepţie, deoarece, cum
aminteam, a fost instaurată, sub impresia recentelor evenimente, o administraţie militară
extrem de rigidă, caracterizată de un regim poliţienesc şi militarist care a trecut la
represalii nu numai împotriva foştilor insurgenţi, ci şi asupra celor ce fuseseră loiali

761
L. L. Mádly, De la privilegiu la uniformizare, p. 15 – 16.
762
Ibidem, p. 16.

236
Coroanei. Toţi cei angrenaţi în evenimentele anterioare trebuiau să obţină un certificat de
bună purtare în timpul revoluţiei, altfel fiind consideraţi compromişi sau chiar
condamnaţi de tribunale (aşa – numitele Comisii de purificare şi cercetare, înfiinţate la
18 septembrie 1849): „După ce revoluţia a fost înfrântă, toate tribunalele din ţară au
făcut cercetări severe. Din această cauză au fugit mulţi oameni, care erau compromişi, în
străinătate. Fiecare cetăţean trebuia să-şi procure un paşaport, pe care trebuia să-l aibă
763
asupra sa” . Pentru prinderea celor vinovaţi au fost ridicate mai multe puncte de
control, dintre care două se găseau între Făgăraş şi Braşov 764.
Această situaţie s-a menţinut aproape pe întreaga durată a deceniului şase, luînd
sfârşit la 20 octombrie 1860, odată cu publicarea Diplomei imperiale prin care se instaura
regimul liberal de guvernare (1860 - 1867). Schimbarea aceasta de regim s-a datorat mai
întâi înfrângerii Austriei în războiul franco – sardo - austriac, din lunile aprilie - iulie
1859, care a condus la căderea ministrului de interne Bach, în august 1859; locul său a
fost luat de către contele Goluchowski, cunoscut ca adept al unei mai largi participări a
naţionalităţilor Imperiului la viaţa politică, promovând formula guvernării bazate pe
principiul federalizării.
În chiar ziua publicării Diplomei prin care era restabilită autonomia Principatului
765
(20 octombrie 1860), Ioan Codru - Drăguşanu , în calitate de inspector şcolar, ţinea un
discurs în localitatea Cincu în care explica ce urmări pozitive putea avea abolirea
absolutismului: „De aici înainte, încrederea şi speranţa îşi iau zborul asupra tuturor
dorinţelor noastre şi, dacă şi noi, românii, dacă toate naţiile conlocuitoare vor proceda
cu aceeaşi inimă curată, de umanitate şi patriotism, la constituirea viitoare a societăţii
noastre politice şi publice, în scurt timp vom fi în stare a uita necazurile, suferinţele şi
amarul trecutului” 766.
În bună măsură Drăguşanu a avut dreptate, deoarece în această perioadă de regim
liberal viaţa politică a românilor făgărăşeni se înviorează accentuat, aceştia organizând o

763
Apud L. L. Mádly, op. cit., p. 19.
764
L. L. Mádly, op. cit., p. 19.
765
După 1849, a ocupat un post modest de „comisar de subcercuri” în Ucea de Jos, iar apoi unul şi mai
neînsemnat în Şercaia.
766
Kodre Gherman Ioane, Cuvântul pronunţat cu ocazia sânţirii şcoalei gr[eco] – or[todoxe] în oraşul
Cincu - Mare la 20 octombrie 1860, în „T.R.”, nr. 46, 1860, p. 342; vezi şi Ioan Codru - Drăguşanu,
Peregrinul Transilvan, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1980, p. 22.

237
serie de întruniri în care au dezbătut situaţia locuitorilor din Ţara Făgăraşului şi
necesitatea constituirii unei noi administraţii, autonome.
Acţionând în noile condiţii politice, conducătorii mişcării naţionale făgărăşene au
instituit, în mare parte, o administraţie românească, justificată mai ales prin ponderea
românilor din district - 65.000 din 70.000 de locuitori. Încă din luna noiembrie 1860
localităţile Ţării Făgăraşului au cerut Vienei numirea unui căpitan suprem „din sânul
naţiunii noastre”, ca şi introducerea limbii române ca limbă oficială a districtului, care
767
era „curat românesc” . Luând act de aceste doleanţe, împăratul numea în martie 1861
în funcţia de căpitan suprem pe Ioan Bran de Lemeny, iar limba română a fost acceptată,
deşi cu greutate, ca limbă oficială în administraţie şi justiţie.
Ideea acestei autonomii locale româneşti a fost favorizată de Diploma imperială
din octombrie 1860, care, uzând de principiul proporţionalităţii, deschidea perspectiva
instalării unei conduceri cvasiromâneşti la Făgăraş. În vederea organizării alegerilor, într-
o adunare pregătitoare fruntaşii politici ai districtului, în acord cu principiile adoptate de
768
Conferinţa Naţională de la Sibiu , din ianuarie 1861, au stabilit măsurile pentru
desfăşurarea în bună regulă a alegerilor (Anexa XV). La Conferinţa naţională de la Sibiu
769
au participat şi câţiva făgărăşeni, printre care I. Codru - Drăguşanu , „George Domsza
(Domşa) de Făgărasiu (...); Ioan Puşcariu, pretor (secretarul Adunării – n.n.) (...); Ioan
de Papp (...), actuar de pretură în Făgărasiu; (...) George P. de Fogaraşi, proprietar în
Făgăraş; Basil Stanciu – Şandru de Vist[ea], ces[aro] reg[al] căpitan; (...) Basiliu
Maxim, paroch [în] Avrig şi administrator protopopesc al Făgăraşului; (...) Mateiu Pop
de Grid; (...) Ioan Kirilla, vicar în Făgăraş; (...) Moise Guşeilă, alias Negri, paroh
gr[eco] - unit, din Posorta; (...) Nicolau Şandor de Vist[ea], ces. reg. locot[enent] şi
econom (...) 770.

767
GT, nr, 24/25 martie 1861, p. 100.
768
Conferinţa a stabilit tactica şi formele de luptă ale românilor pentru această perioadă de liberalism,
proclamând totodată independenţa naţiunii române; printre cei 150 de delegaţi din întreaga Transilvanie s-
au aflat şi 14 reprezentanţi ai făgărăşenilor (preoţi, funcţionari, notari, pretori, ofiţeri), în frunte cu vicarul
greco - catolic Ioan Chirilă (I. Mândrea, Lupta de emancipare naţională, p. 1052).
769
Se semna pe protocolul adunării “I. Germaniu, din Codru, adjunct de pretură” (Teodor V. Păcăţian,
Cartea de aur, vol. II, Sibiu, 1902, p. 216).
770
T. V. Păcăţian, Cartea de aur, p. 216 - 217; vezi şi G. Bariţ, Părţi alese, vol. III, p. 173 – 175.

238
 În vederea organizării alegerilor municipale, „un grup restrâns al fruntaşilor
politici din oraş a hotărât ca în ziua de 16 aprilie 1861, ora 12, să fie convocată
congregaţia generală a districtului” 771. Totodată, se transmitea şi ideea că reorganizarea
administrativă „nu va fi astfel o restaurare. De aici numele de răzvrătire, ce i se acordă.
Cu atât mai mult cu cât fiind una dintre primele, e urmărită cu mare emoţie de tot
Principatul. Şi cu atât mai mult cu cât este vorba de un ţinut curat românesc, în fruntea
căruia, pentru întâia oară, e denumit un român. Făgăraşul va fi, într-adevăr, exemplul pe
care românii toţi îl aşteaptă” 772.
Acţiunea de constituire a noii administraţii s-a desfăşurat pe parcursul zilelor de
16 şi 17 aprilie, în câmp liber, la Moara de hârtie (înspre Hurez). În prima zi a adunării,
în prezenţa a 6.000 de oameni şi sub prezidiul căpitanului suprem Ioan Bran, juristul Ioan
Puşcariu (pe atunci pretor în Veneţia de Jos), a explicat oamenilor ce este Constituţia şi a
susţinut ca limba oficială a districtului să fie limba română. A urmat la cuvânt
reprezentantul maghiarilor, care a propus ca limba oficială să rămână cea maghiară, însă
mulţimea a replicat că nu va recunoaşte o lege făcută pentru ei, „dar fără ei”. În replică,
vicarul Ioan Chirilă, în numele celor adunaţi, a afirmat că „nici o lege nu poate impune
românilor din district, în număr de peste 60.000, altă limbă decât cea proprie”, deoarece
„nouă limba ne este mai scumpă decât viaţa (...), că noi viaţa ne-o sacrificăm, dar limba
niciodată”; în asentiment cu acesta, mulţimea a strigat: „moarte vrem, dar limba nu ne-o
dăm” 773. Şi foştii grăniceri făgărăşeni au afirmat că „sunt gata cu toţii a muri ” decât să li
774
se impună, în aceste vremuri noi, din nou limba maghiară, o limbă străină lor . După
toate disputele fruntaşilor români cu funcţionarii maghiari, adunarea a adoptat în cele din
775
urmă limba română ca limbă oficială a districtului , pentru ca în ziua a doua (17
aprilie) să aleagă comitetul districtual, format din 100 persoane.
Hotărârile acestea i-au nemulţumit profund pe maghiarii făgărăşeni,
determinându-i să protesteze la Guvern; acesta din urmă a reacţionat dur, anulând ambele

771
I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 22.
772
S. Retegan, Lupta naţională a românilor în jurisdicţiile Transilvaniei în anul 1861, în „AIIC”, XIII,
Cluj, 1970, p. 179.
773
GT, nr. 30/12(24) aprilie 1861, p. 128.
774
Ibidem.
775
Ibidem.

239
hotărâri, după care a supus Făgăraşul unui boicot financiar şi l-a numit pe consilierul
776
guvernamental Ioan Alduleanu pentru a cerceta plângerile maghiarilor .
În consecinţă, a avut loc o nouă adunare districtuală, la 13 mai 1861, sub
preşedinţia consilierului guvernamental Ioan Alduleanu şi a căpitanului suprem Ioan
Bran, la care au participat numai 400 de oameni - 341 români şi 59 de altă naţionalitate
777
(în principal maghiari) -, românii venind cu drapelul tricolor, pe care, ca şi pe
cocardele de la pălării, era brodată inscripţia Limba română 778.
În şedinţa privitoare la limba oficială, Ioan Codru - Drăguşanu răspundea cererilor
reprezentanţilor maghiari printr-un raţionament simplu şi anume că amploaiaţii
(funcţionarii) acestora „nu pot avea altă limbă oficioasă decât numai pe cea a
districtului, adecă pe cea română, pentru că aplecându-se mulţi amploiaţi maghiari,
oficialii români ar putea veni la starea de translatori a referatelor oficialilor maghiari,
prin care s-ar p[i]erde caracterul oficiosităţii limbei române” 779.
S-au adoptat şi de această dată aceleaşi hotărâri, iar căpitanul suprem Ioan Bran a
depus jurământul în limba română în faţa comitetului central districtual, compus din 70
de români şi 30 neromâni 780. Noul comitet se angaja ca pe viitor să lupte pentru păstrarea
autonomiei districtului, un ideal pentru care românii de aici erau „predestinaţi a face
orice sacrificiu” 781.
Totuşi, disputele politico - naţionale au continuat, deoarece maghiarii din Făgăraş
au întocmit o nouă petiţie către Guvern, în care pretindeau acelaşi lucru – recunoaşterea
limbii maghiare ca singura limbă oficială a districtului. Au avut câştig de cauză şi de
această dată, întrucât Guvernul de la Cluj a anulat şi hotărârile celei de-a doua adunări.
Abia la a treia adunare, care a avut loc în 6/18 iulie 1861, s-a finalizat acţiunea de
reorganizare administrativă a Ţării Făgăraşului, alegându-se 37 de funcţionari permanenţi
şi 7 membri onorifici 782. Printre cei 37 funcţionari, se aflau şi românii Ioan Puşcariu 783 -

776
Ibidem, nr. 33/22 aprilie(2 mai) 1861, p. 144.
777
Ibidem, nr. 39/13 mai 1861, p. 167
778
V. Netea, Lupta românilor din Transilvania, p. 178.
779
GT, nr. 40/16 mai 1861, p. 173.
780
Ibidem, nr. 39/13 mai 1861, p. 167.
781
Ibidem, nr. 42/24 mai 1861, p. 183.
782
Ibidem, nr. 60/1 august 1861, p. 256.
783
Ioan Puşcariu, ulterior Ioan cavaler de Puşcariu, s-a născut, în anul 1824, la Sohodolul Branului. A
studiat la gimnaziile din Braşov şi Sibiu, după care, în 1843, a urmat cursurile teologice în Sibiu; între 1844

240
ca vicecăpitan, Grigore Maior (Maier) – protonotar/primnotar, Ioan Codru - Drăguşanu –
vicenotar, Gheorghe P. Făgărăşanu – perceptor, Ioan Roman – funcţionar fiscal. De
asemenea, mai fuseseră aleşi dintre români 6 juzi comunali, 3 funcţionari la sedriile
orfanale, 2 arhivari, 10 subjuzi şi un inginer districtual. Cei 7 membri onorifici aleşi au
fost George Bariţiu – ca protonotar, Ioan Bran de Lemeni, Anania Trâmbiţaş, Gheorghe
Făgărăşanu, Iuliu Benedekt, Vasile Alutan şi Val. Vernesiu – toţi notari 784.
În cadrul adunării s-a hotărât din nou ca limba română să rămână limba oficială a
districtului şi, de această dată, trimiterea unei delegaţii făgărăşene la cancelaria din Viena
cu un memoriu, pentru a obţine de la împărat recunoaşterea deciziilor reprezentanţilor
districtului, din toate cele trei adunări, luate în privinţa folosirii limbii române în
administraţia de aici 785.
786
Acest memoriu , intitulat Suplica Ţării Oltului 787 şi redactat la 31 iulie 1861, a
fost prezentat la Viena, în numele tuturor românilor din district, de către o delegaţie
formată din trei fruntaşi făgărăşeni – I. Codru - Drăguşanu, George Strâmbu şi Ioan
Roman –, în ziua de 5 august 1861. Întocmit în 8 puncte, prin memoriu se cerea în
principal dreptul instituirii limbii române ca limbă oficială, deoarece în această jurisdicţie
788
„autonomă” românii formează marea masă a populaţiei, aşezată compact în 62 de
comunităţi din cele 64 ale districtului. Se sublinia întărit că această hotărâre nu era
nicidecum în contradicţie cu noile legi, ci, dimpotrivă, se încadra în spiritul Diplomei din

- 1845 a urmat studii filosofice şi fizice la Cluj, pentru ca în final, între 1846 - 1848, să urmeze cursurile
Academiei din Sibiu. La 15 mai 1848, a fost „stegar” la Adunarea de la Blaj, care l-a ales membru în
Comitetul Naţional Central Permanent de la Sibiu. După înfrângerea revoluţiei s-a refugiat în Ţara
Românească, de unde s-a întors pentru a ocupa unele funcţii administrative: între 1849 - 1850, asesor al
districtului Făgăraş, subprefect în zonele Perşani şi Ucea; în 1851 era ales adjunct la judecătoria din Deva;
în 1852, era jude cercual în Tui; în 1854, ajungea pretor la Veneţia de Jos. În anul 1861, a fost ales
concipist la Cancelaria aulică a Ardealului din Viena (motiv pentru care cerea amânarea instalării sale în
funcţia de vicecăpitan al districtului Făgăraş), iar în 1862 administrator al comitatului Cetatea de Baltă, în
care calitate i s-a acordat ordinul „Coroana de fier” clasa a III -a şi rangul de cavaler ereditar. În 1865, a
fost numit căpitan suprem al Făgăraşului, în 1867 consilier de secţiune în Ministerul Cultelor, iar apoi jude
la Curia regească din Budapesta, din care funcţie s-a retras la pensie în anul 1890 (Cornel Diaconovich,
Enciclopedia Română, tomul III, Sibiu, 1904, p. 698).
784
GT, nr. 60/1 august 1861, p. 256.
785
Ibidem.
786
Vezi Anexa XVI.
787
Publicată şi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 32/30 august 1861, p. 252 – 253.
788
T. V. Păcăţian, Cartea de aur, p. 555.

241
20 octombrie 1860 şi a deciziilor ulterioare, care proclamau „egalitate în drepturi tuturor
popoarelor” 789.
În continuare, se făcea apel la istoria recentă a districtului, amintindu-se
împăratului că „majoritatea poporaţiunii” era formată din „foştii grăniceri ai
Regimentului I român”, care timp de un secol au apărat tronul şi dinastia, şi care, tot în
acest timp, nu au folosit limba maghiară, ci numai pe cea naţională, română, şi pe cea
790
germană . Din acest motiv, cel puţin limba maghiară era necunoscută majorităţii
populaţiei româneşti, atât celei de rând, cât şi „inteligenţei” (intelectualităţii – n.n.); prin
urmare, se cuvenea ca în virtutea legislaţiei constituţionale limba majorităţii populaţiei să
se impună drept limbă oficială, în caz contrar viaţa politică ar fi la fel ca cea dinainte de
1848.
Lupta aceasta pentru limba română a fost acerbă şi în continuare, deoarece abia
după doi ani de eforturi românii făgărăşeni au reuşit să o impună definitiv (mai 1862),
împăratul recunoscând hotărârile lor 791, iar în 13 octombrie, acelaşi an, starea de fapt era
acceptată şi de către Guvern.
În acelaşi interval de timp, 1860 - 1861, au avut loc şi acţiunile pentru înfiinţarea
ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului
Român), la care şi-au adus aportul şi câţiva făgărăşeni – în mod special Ioan Codru -
Drăguşanu. Începuturile organizării Asociaţiei au avut loc în ziua de 10 mai 1860, când
mai mulţi fruntaşi ardeleni, conduşi de către cei doi episcopi români – Al. Sterca - Şuluţiu
şi Andrei Şaguna –, au înaintat „Rogamintea mai multoru fruntaşi ai natiunei nostre
cătră inalta Locotiinţia c[esaro] r[regească] transilvană, pentru a se da voia la ţienerea
unei adunări consultatoare în privinţia infiinţiarii unei asociaţiuni pentru literatura şi
792
cultura popor[ului] romanu” . Printre cei 180 de semnatari ai acestui document se
793
regăsesc şi numele următoare: Teodor Şereni , fostul vicar greco - catolic al

789
Ibidem.
790
Ibidem, p. 556.
791
GT, nr. 76/26 septembrie 1862, p. 302.
792
Actele privitore la Urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunei Transilvane pentru literatura română şi cultura
poporului românu, Ediţia Dumitru Acu, Sibiu, 2005, p. 3.
793
Ibidem, p. 7.

242
 794
Făgăraşului, Ioan Antonelli , viitorul vicar unit al Făgăraşului, Ioan Puşcariu de Grid
795
şi pretorul Matei Pop de Grid 796.
Conducerea politică a Transilvaniei n-a permis ţinerea adunării, însă la începutul
anului următor episcopul ortodox Andrei Şaguna convoca la Sibiu, pentru data de 9/21
martie, o conferinţă naţională pentru compunerea statutelor asociaţiei, care urmau să fie
trimise spre aprobare împăratului. Printre cei prezenţi s-au aflat şi făgărăşenii Ioan Bran,
pretorul Ioan Puşcariu şi adjunctul de pretură Codru - Drăguşanu 797.
În şedinţa din prima zi a Conferinţei (9/21 martie), s-au luat în dezbatere cele
patru proiecte de statut – având ca autori pe episcopul Andrei Şaguna, George Bariţiu,
798
Timotei Cipariu şi Ioan Puşcariu -, care au fost predate apoi unei comisii care să le
examineze şi să-şi dea în final verdictul asupra celui care ar fi mai indicat cerinţelor şi
scopului asociaţiei şi eventual ce modificări ar mai fi de făcut. În această comisie „au fost
aleşi următorii: Ioan Bran de Lemény, Ioan Aldulean, G. Bariţiu, Ioan Puşcariu, Iacob
Bologa, Dr. Ioan Raţiu, Dr. Stoia, Dr. Nemeşiu, Dr. Bendella, Ioan Codru [Drăguşanu],
Nic. Gaetan, Ilie Măcelariu, Axente Severu, Ioan Hania, Anton Veştemian şi advocatul
Oniţiu” 799.
În şedinţele următoare, din 10/22 şi 11/23 martie 1861, comisia a redactat, pe baza
celor patru propuneri, un proiect nou de statut, care a fost dezbătut şi acceptat de către toţi
cei prezenţi la conferinţă, hotărându-se, în final, şi asupra textului care urma să fie
înaintat împăratului spre aprobare 800.
Câteva luni mai târziu, episcopul A. Şaguna, însărcinat cu conducerea provizorie
a Asociaţiei, îi convoca din nou la Sibiu pe fruntaşii românilor ardeleni, pentru zilele de
801
23 - 26 octombrie, spre a „inaugura şi constitui asociaţiunea transilvană română” , în
urma aprobării statutelor acesteia de către împărat (6 septembrie) şi Guvern (26
septembrie 1861). Printre cei 212 membri fondatori şi membri ordinari ai ASTRA, alături

794
Ibidem, p. 7 - 8.
795
Ibidem, p. 8.
796
Ibidem, p. 10.
797
Ibidem, p. 19 – 20.
798
Ibidem, p. 21.
799
T. V. Păcăţian, Cartea de Aur, p. 649; vezi şi Actele privitore, p. 22.
800
Vezi pe larg textul Statutelor în Actele privitore, p. 25 – 36.
801
Actele privitore, p. 49.

243
de marile personalităţi ardelene, regăsim şi câţiva făgărăşeni: Ioan Bran de Lemeny,
802 803
căpitanul suprem al Făgăraşului , „Georgiu Codru Drăguşianulu” , Grigorie Maier,
804 805
econom în Făgăraş , Petru Popescu, protopopul ortodox al Făgăraşului , George
806 807
Făgărăşanu din Făgăraş , Iosif Puşcariu, jude în Veneţia de Jos şi Matei Pop
Grideanu, consilier gubernial în Cluj 808.
Toţi cei 212 au format Adunarea generală constituantă a Asociaţiei, iar dintre cei
171 membri prezenţi s-a ales prima echipă de conducere – episcopul Andrei baron de
Şaguna (preşedinte), Timotei Cipariu (vicepreşedinte), George Bariţiu (secretar),
protopopul Sibiului, Anton Veştemeanu (secretar adjunct), Antonie Bechniţiu (casier),
Ioan Pinciu din Răşinari (controlor), Visarion Roman (arhivar şi bibliotecar). Comitetul
de 12 al conducerii Asociaţiei s-a compus din: Ilie Măcelariu, Axente Sever, Constantin
Papfalvi, Petre Manu, Sava Popovici, Ioan Popasu, Nicolae Popea, Iacob Bologa, Gavrilă
809
Munteanu, Ioan Antonelli, Ioan Nemeş şi Iosif Hodoşiu . Pentru acest Comitet au
candidat şi făgărăşenii Ioan Bran de Lemeny, Iosif Puşcariu, Codru - Drăguşanu şi Aron
Pumnul, însă nu au obţinut voturi suficiente pentru a fi aleşi - 26, 4, 8, respectiv 1 vot 810.
Aron Pumnul, pe atunci profesor de limba şi literatura română la Cernăuţi, în Bucovina, a
811
fost ales ca membru de onoare , alături de nume sonore ale vremii – Aaron Florian,
Simion Bărnuţiu, principele Brâncoveanu - Bibescu, contele George Csáky, Constantin
Hurmuzaki, Ioan Maiorescu, Al. Papiu - Ilarian, Petre Poienaru ş.a. 812.
Anul 1862 a reprezentat pentru Făgăraş şi zonă o continuare a confruntărilor pe
planul vieţii politice şi administrative. Încă din primăvară (14 aprilie), în cadrul unei
adunări comitatense, au avut loc alte alegeri administrative, survenite ca urmare a unor

802
Ibidem, p. 55.
803
Ibidem, p. 56.
804
Ibidem.
805
Ibidem.
806
Ibidem.
807
Ibidem, p. 59.
808
Ibidem, p. 62.
809
Ibidem, p. 70 - 71.
810
Ibidem, p. 69 - 70.
811
Ibidem, p. 74.
812
Ibidem, p. 72 - 74.

244
noi instrucţiuni oficiale. Şi de această dată românii au fost aleşi în majoritate copleşitoare
în Comitetul central districtual - 123 de membri din 130 813.
În septembrie, acelaşi an, s-a propus lărgirea Comitetului districtual cu noi
funcţionari, iar Cancelaria aulică de la Viena răspundea unui memoriu al făgărăşenilor,
înaintat tot în privinţa limbii române, anunţându-i că noul organ administrativ era
814
îndreptăţit să hotărască în privinţa limbii oficiale . Ca urmare, însăşi guvernul maghiar
s-a arătat dispus la unele concesii – la 13 octombrie, acesta trimitea o cantitate importantă
de acte, în limba română, administraţiei din Făgăraş, ceea ce însemna că româna a
dobândit „o respectare demnă de lupta purtată pentru ea” 815.
Una dintre multele problemele care au cauzat tensiuni în cadrul Comitetului
districtual, a constituit-o propunerea reprezentanţilor maghiari şi saşi ca oraşul (opidul)
Făgăraş să fie ridicat la rangul de cetate liberă regească, cu jurisdicţie de sine stătătoare.
Reprezentanţii români s-au opus propunerii şi au trimis, în septembrie 1862, o delegaţie
la Guvern, care să explice amănunţit de ce nu se poate realiza acest lucru. În principal,
împotrivirea la acest proiect nerealist avea drept cauză inconvenientul că Făgăraşul nu
avea o „avere alodială” care, în starea materială şi financiară de atunci, să poată susţine o
astfel de jurisdicţie 816.
Pe lângă aceasta, „Frământări a produs în districtul Făgăraşului legea electorală,
care cu censul său ridicat, de 8 florini, excludea din viaţa politică” marea majoritate a
făgărăşenilor. La începutul aceluiaşi an, în ianuarie, „administraţia înaintează un protest
la noul preşedinte al Guberniului, Folliot de Crénneville, faţă de nedreptatea prevederii
electorale, după care în districtul Făgăraşului cei 10 - 15 contribuabili mai mari (care
plăteau 25 florini) aveau dreptul să aleagă tot atâţia reprezentanţi în comitetul central
câţi alegeau toate comunele la un loc” 817.
Importante dispute politice şi tulburări au avut loc la Făgăraş înaintea şi în timpul
alegerilor pentru Dieta Transilvaniei, din prima jumătate a anului 1863. Constanţi şi de
neînduplecat în acţiunile lor politico - naţionale, românii făgărăşeni au participat la toate

813
GT, nr. 31/17 aprilie 1862, p. 122.
814
Ibidem, nr. 76/26 septembrie 1862, p. 302.
815
Ibidem, nr. 84/24 octombrie 1862, p. 334.
816
Ioan Mândrea, Eugen Tăutu, Acţiuni politico - naţionale ale românilor din Ţara Făgăraşului în
perioada liberalismului habsburgic (1860 - 1865), în „Apulum”, XX, p. 281.
817
Ibidem.

245
momentele hotărâtoare ale demersurilor electorale. Mai întâi şi-au trimis reprezentanţi
(Ioan Bran şi Ioan Puşcariu) la cea de-a doua Conferinţă naţională de la Sibiu, din zilele
de 8 - 11 aprilie 1863, în cadrul căreia s-a decis orientarea politică a naţiunii române din
Ardeal pentru perioada imediat următoare. Cei doi reprezentanţi ai Ţării Făgăraşului au
făcut parte şi din delegaţia condusă de Andrei Şaguna la Viena, care a prezentat
818
împăratului hotărârile luate la Sibiu . De asemenea, în calitate de secretari ai
Conferinţei, au fost prezenţi Ioan Codru - Drăguşanu şi Matei Pop Grideanul, alături de
George Bariţiu, Ilie Măcelariu şi Iosif Hodoş 819.
Alegerile de deputaţi pentru Dieta Transilvaniei au decurs la Făgăraş într-o
atmosferă de normalitate. Conform regulamentului electoral liberal din acest an, districtul
Făgăraşului avea dreptul la un deputat din partea oraşului şi la trei din partea districtului –
câte unul pentru fiecare cerc electoral –, la care fusese ataşată şi zona Branului, ca Cercul
electoral III (cu localităţile Bran, Zărneşti, Tohanu Vechi, Tohanu Nou, Vlădeni şi
820
Ţânţari), conform decretului gubernial din 13 martie 1863 . Celelalte două cercuri
electorale aveau următoarea componenţă:
- Cercul I: plaiurile Veneţia, Mândra, localităţile Hârseni, Copăcel, Mărgineni,
Râuşor, Sebeş, Berivoii Mari, Berivoii Mici şi satele Mândra şi Săsciori din plaiul
Becleanului;
- Cercul II: celelalte localităţi din plaiul Becleanului şi cele din plaiurile Sâmbetei
şi Porumbacului 821.
Drept de vot aveau toţi locuitorii care plătiseră, pentru anul 1861, impozitul direct
de cel puţin 8 florini, inclusiv darea capului (capitaţia), iar preoţii, medicii, avocaţii,
notarii şi învăţătorii au fost declaraţi alegători din oficiu; conform acestor criterii,
alegătorii români se aflau într-o mare majoritate 822.

818
TR, nr. 7/25 ianuarie 1862, p. 26.
819
Ioan Chindriş, coordonator, George Bariţ şi contemporanii săi, vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.
189 (nota 9).
820
GT, nr. 25/20 aprilie 1863, p. 99
821
T. V. Păcăţian, Cartea de Aur, vol. III, Sibiu, 1905, p. 12, 15.
822
Conform unei statistici din iunie 1863, în districtul Făgăraşului (fără zona Branului; 64 localităţi –
63.473 locuitori), existau 1.817 alegători: 47 maghiari, 1.576 români, 76 saşi şi 18 de alte naţionalităţi;
2.693 erau nobili, dintre care plătitori ai impozitului de 8 florini figurau doar 383 (cf. Simion Retegan,
Dieta românească a Transilvaniei (1863 – 1864), Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1979, p. 257 [Anexa 1]).

246
 La 25 iunie 1863, a avut loc şedinţa Comitetului districtual, în cadrul căreia s-a
823
ales un Comitet electoral format din 15 membri, în totalitate români . Acest Comitet
din urmă a desemnat ca deputaţi pentru Dietă 824, pe următorii: Ioan Puşcariu în Cercul I,
825
Ioan Bran în Cercul II şi Ioan Alduleanu (consilier gubernial) în Cercul Branului ;
ulterior, întrucât Ioan Bran, în calitate de căpitan suprem, a fost trecut pe lista regaliştilor,
a fost ales Matei Pop Grideanul. În privinţa deputatului oraşului Făgăraş, saşii au optat
826
pentru conaţionalul lor Haupt, iar maghiarii pentru contele Bethlen Gabor , acesta din
urmă având câştig de cauză. Prin urmare, districtul Făgăraşului a reuşit trimiterea a cinci
deputaţi în Dietă, la care s-a mai adăugat un alt făgărăşean – vice - căpitanul Ioan Codru -
Drăguşanu, care candidase în districtul Haţegului 827.
Forul legislativ al Transilvaniei – Dieta – şi-a deschis lucrările în ziua de 15 iulie
1863, aceasta având „o mare importanţă politică”, acţionând doar „spre binele şi
fericirea patriei, spre consolidarea drepturilor politice ale naţiunii române” 828. În cadrul
activităţii Dietei, deputaţii făgărăşeni s-au remarcat prin atitudine fermă, combativitate,
elocvenţă şi ardoare, în toate cuvântările lor cerând acordarea şi respectarea drepturilor
politice ale românilor.
Prima lor manifestare a avut loc în timpul dezbaterilor, destul de aprinse,
829
privitoare la adresa către Tron, din 28 iulie . Printre vorbitori s-a înscris şi Ioan Bran de
Lemeny, care a insistat pe viitorul statut al Transilvaniei: „Credinţa mea politică este că
patria noastră comună, Marele Principat Transilvania, după poziţia sa, după puterile
sale, fizice, politice şi materiale, numai şi numai pe baza Diplomei din 20 octombrie
1860 şi a Patentei din 26 februarie 1861, în cadrul Austriei, îşi va putea afla existenţa sa
830
fericită, liberă şi continua propăşire către prosperitate (...)” . Cuvintele acestea erau,
de fapt, proprii tuturor conducătorilor români de atunci, ei opinând că Transilvania îşi va

823
GT, nr. 42/1(13) iunie 1863, p. 166.
824
Urma a fi compusă din 125 deputaţi aleşi şi 30 - 40 de regalişti, numiţi de împărat.
825
GT, nr. 43/5(17) iunie 1863, p. 170; nr. 47/7(19) iunie 1863, p. 186.
826
Ibidem, nr. 42/1(13) iunie 1863, p. 166.
827
Ibidem, nr. 61/18(30) iulie 1863, p. 241.
828
Ibidem, nr. 51/3(15) iulie 1863, p. 203.
829
Printre cei 11 membri aleşi în Comisia de autentificare a notelor stenografice ale şedinţei s-a aflat şi Ioan
Codru - Drăguşanu, ales cu 78 de voturi; ceilalţi membri erau: Petru Popp (78 voturi), Schuller von Libloy
(77), Schnell (77), Ioan Buteanu (76), N. Muntean (73), Brecht (73), Damian (54), Moga (53), Lászlóffy
(51) şi E. Schmidt (42) (cf. T. V. Păcăţian, Cartea de Aur, vol. III, p. 46.
830
Apud I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 25.

247
găsi liniştea şi dezvoltarea naţională numai respectându-se principiul „egalei îndreptăţiri
a tuturor popoarelor, naţionalităţilor şi indivizilor”, ridicat la rang de politică a statului
încă imediat după revoluţie.
Dintre cele 11 proiecte de lege înaintate Dietei din Sibiu, cel mai important s-a
considerat a fi cel privitor la recunoaşterea naţiunii române şi a confesiunilor ei. Şi la
dezbaterile asupra acestui proiect reprezentanţii făgărăşenilor au fost printre vorbitorii cei
mai aprigi în apărarea drepturilor româneşti. La 28 august 1863, deputatul Ioan Puşcariu,
subliniind vechimea organizării politice a românilor ardeleni, arăta că aceştia şi-au avut
propriile jurisdicţii, cum au fost şi cazurile Ţării Făgăraşului şi al Amlaşului; prin urmare,
au existat nobili boieri, libertini, orăşeni şi cetăţeni liberi. Întrebând retoric de ce după
1437 românii nu s-au mai aflat în rândul naţiunilor constituţionale ale Transilvaniei, tot el
se pronunţa asupra motivului: „din fanatism religios, naţional şi din feudalism” 831.
În acelaşi sens, căpitanul suprem al Făgăraşului, Ioan Bran, arăta că în ciuda
lipsirii de drepturi politice naţiunea română „nu doreşte decât ca ea şi confesiunile sale
să se declare şi recunoască prin lege deplin şi egal îndreptăţită cu celelalte naţiuni şi
confesiuni, în înţelesul constituţiei transilvane” 832.
Celălalt deputat făgărăşean, consilierul gubernial Ioan Alduleanu, considera şi el,
în şedinţa din 1 septembrie, că naţiunea română este pe deplin îndreptăţită să dorească şi
să se bucure „întocmai de aceleaşi drepturi politice pe care le au şi de care se bucură
naţiunile maghiară, secuiască şi săsească” 833.
În 14 septembrie 1863, Dieta a luat în discuţie şi legea privitoare la recunoaşterea
limbii române ca limbă oficială a Transilvaniei, dezbaterile fiind marcate şi de
contribuţiile deputaţilor făgărăşeni. În şedinţa din 16 septembrie, Ioan Puşcariu a pledat
834
pentru o adevărată egalitate naţională, cerând libertate pentru toate limbile ţării , iar
Ioan Bran, două zile mai târziu, considera că aleşii Dietei, „pătrunşi de spiritul timpului,
al libertăţii şi egalităţii”, au misiunea de a da legi egale pentru toţi locuitorii
Transilvaniei, indiferent de naţionalitatea lor, spirit în care, ulterior, să se distribuie şi
persoanele în dregătorii, ţinându-se seama ca să fie reprezentate toate cele trei limbi

831
Ibidem.
832
Ibidem, p. 26.
833
Apud I. Mândrea - E. Tăutu, Acţiuni politico – naţionale ale românilor, p. 283.
834
I. Mândrea - E. Tăutu, Acţiuni politico – naţionale ale românilor, p. 283.

248
 835
principale vorbite în Ardeal . Ilustrând exemplul Făgăraşului, acesta arăta că din anul
1861 limba oficială era cea română, dar aceasta nu însemna că maghiarii şi saşii din
district nu îşi puteau folosi limba proprie în relaţiile cu autorităţile. În final, Ioan Bran
cerea Dietei „să nu se alcătuiască o lege cu privire la limbi prin care minoritatea să cadă
jertfă majorităţii, căci ar fi împotriva egalităţii limbii .... Să fim pătrunşi de principiul
egalităţii naţionale şi să lăsăm fiecăruia dreptul său şi libertatea sa individuală” 836.
În şedinţa a XXXII –a, din 24 septembrie 1863, a acestor furtunoase dezbateri, a
luat cuvântul, ca membru al celui de-al VIII -lea departament al Dietei, şi Ioan Codru -
Drăguşanu. Demonstrându-şi din plin calităţile de politician, orator şi bun cunoscător al
situaţiei transilvănenilor, după ce a recunoscut că este şi în asentimentul său folosirea
limbii române în administraţie, s-a angajat în demonstrarea necesităţii aplicării ei: „Limba
noastră încă are mari preeminenţe şi drepturi de echitate. Limba noastră este limbă vie
pentru două părţi din trei a locuitorilor Transilvaniei şi şi ceilalţi o vorbesc binişor, aşa
cum se învaţă pe uliţă şi târg (...). Oare pentru ce nu ne-am putea declara pentru limba
română ? Pentru că ne temem, ca nu cumva stafia, fantasma, ori cum îi zise domnul
Bariţiu în zilele trecute, dacoromanismul, să cuprindă cu frică şi cu cutremur naţiunile
surori conlocuitoare, pe iubiţii noştri Saşi şi Maghiari.
Însă las toate acestea la o parte. Eu văd numai un mic inconvenient în limba
noastră. Acest inconvenient este că noi nu suntem în Principatele unite române, ci în
Transilvania (...)” 837. Aceste afirmaţii fundamentate ale lui Codru - Drăguşanu au stârnit
numeroase nemulţumiri în rândurile deputaţilor saşi şi maghiari, care s-au manifestat
zgomotos la adresa sa. Însă, această luare de cuvânt, ca şi ale celorlalţi făgărăşeni, a
contribuit la fundamentarea legii care, la articolul 1, afirma că cele trei limbi ale ţării –
româna, maghiara şi germana – sunt egal îndreptăţite în viaţa publică.
Drăguşanu a fost ales şi în alte două comisii, care urmau să lucreze şi după
închiderea sesiunii dietale – în „Comisiunea pentru studiarea proposiţiunii a treia

835
Ibidem.
836
Apud I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 26.
837
Diariu stenografic alu dietei transilvane conchiamate la Sibiiu pre 1 Iuliu 1863 prin rescriptu prea
înnaltu, Sibiiu, 1863, p. 434 - 435; vezi şi la T.V. Păcăţian, Cartea de Aur, p. 341.

249
regeşti” şi în „Comisiunea specială pentru studiarea proiectului de lege despre
Tribunalul suprem” 838.
În sesiunea a doua a Dietei, care şi-a deschis lucrările la 23 mai 1864, s-au luat în
discuţie alte proiecte de lege de mare importanţă, cum a fost cele referitoare la înfiinţarea
Tribunalului suprem al Transilvaniei, la adoptarea legii electorale ardelene sau la
problematicile agrară, feroviară, financiară, administrativă şi militară. Şi de această dată
reprezentanţii făgărăşenilor au fost extrem de activi, în consens cu idealurile naţionale
839
exprimate, remarcându-se Ioan Puşcariu în problema censului (şedinţa din 6 august)
sau prin contribuţia la modificarea unor paragrafe ale patentei urbariale referitoare la
dotarea preoţilor şi învăţătorilor cu terenuri din păşunile şi pădurile comunale (1
septembrie 1864) 840.
În finalul acestei sesiuni, la 11 octombrie, au fost aleşi 26 de deputaţi care urmau
să participe la lucrările Senatului imperial din Viena, pentru anii 1864 - 1865, printre
aceştia regăsindu-se şi cei trei reprezentanţi ai Făgăraşului – Ioan Bran, Ioan Puşcariu şi
Ioan Alduleanu 841.
Însă, schimbările importante produse în viaţa politică a Imperiului, care aveau să
conducă spre instaurarea sistemului dualist de guvernare, au determinat şi emiterea
actului imperial din 1 septembrie 1865, prin care Dieta de la Sibiu a fost desfiinţată, iar în
locul acesteia a fost convocată la Cluj, în 19 noiembrie 1865, o nouă Dietă
„constituţională”. În această situaţie, mişcarea naţională românească, având totuşi un
obiectiv comun, a cunoscut două tactici opuse – pasivismul (boicotarea Dietei) şi
activismul (participarea directă). Reprezentanţii făgărăşenilor s-au pronunţat, în cadrul
şedinţei comitetului districtual din 24 septembrie 1865, pentru participarea la alegerile de
deputaţi pentru noua Dietă, deşi nu toţi cei prezenţi au împărtăşit această decizie finală..
Despre această situaţie echivocă, vicarul greco - catolic de atunci al Făgăraşului,
Ioan Antonelli 842, oferă câteva lămuriri în corespondenţa sa cu mult mai cunoscutul lider

838
T. V. Păcăţian, Cartea de Aur, p. 418.
839
Diariu stenografic, p. 1156.
840
Ibidem, p. 1413 – 1414.
841
I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 26.
842
A ocupat demnitatea de vicar al Făgăraşului în perioada 1865 - 1872, după ce fusese preot şi vice-
protopop în Turda (1863 - 1865). A avut, în toată această perioadă, o activitate politică impresionantă în
favoarea românilor făgărăşeni.

250
al mişcării naţionale româneşti, George Bariţiu: „Românii făgărăşeni (...) au privit cu
îngrijorare şi indignare Dieta din Cluj (1865), convocată pentru a pregăti terenul în
favoarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria (...). Cu toate acestea - după cum îl informa
Antonelli pe Bariţ –, ei doreau să participe la alegerile pentru Dieta din Cluj, unde
reprezentanţii lor urmau să înainteze un <<protest zdravăn şi lucrat cum se cade>>
(...)”. Cât despre Antonelli, acesta „înclina pentru alcătuirea de către comitetul
districtual a unei petiţii de protest către Tron şi – în acest sens – îl roagă pe Bariţ să
prelucreze şi să contribuie la desăvârşirea actului, cu competenţa şi autoritatea sa
politică” 843, deoarece „De la domnii oficiali nu putem aştepta nimic, totul se razemă pe
preuţime şi vreo câţiva inteligenţi (intelectuali – n.n.), care sunt rari ca şi corbii celi
albi” 844.
Ataşat de George Bariţiu, liderul curentului pasivist făgărăşean, vicarul Ioan
Antonelli, se încadrează şi el în această linie, acceptând concepţia politică a primului. În
acest sens, în cadrul şedinţei districtuale din 24 septembrie 1865, Antonelli a susţinut
necesitatea abţinerii totale de la alegeri, însă majoritatea celor prezenţi a hotărât să
participe la alegeri, să-i combată pe candidaţii maghiari şi să impună victoria unor
845
candidaţi români dedicaţi cauzei naţionale . Totuşi, în ciuda opiniilor sale, vicarul
acceptă propunerea de a candida din partea făgărăşenilor, în mijlocul cărora deja se
bucura de o mare popularitate, pentru a preveni alegerea unui oponent maghiar.
Alegerile din district s-au organizat în perioada 8 - 11 noiembrie 1865, în urma
acestora românii de aici trimiţând în forul legislativ transilvănean, din cele două cercuri
electorale (de Sus şi de Jos), pe proaspătul vicar Ioan Antonelli şi pe protopopul ortodox
846
Ioan Meţianu ; alături de aceştia, a mai intrat în Dietă şi noul căpitan suprem al
districtului, Ioan Puşcariu, în calitate de regalist.
Cu ocazia acestor alegeri dietale, îl găsim implicat şi pe Ioan Codru - Drăguşanu
în episodul legat de scandalul voturilor alegătorilor făgărăşeni. Ce se întâmplase ? O parte
a electoratului românesc fusese amăgită de candidaţii maghiari sau funcţionarii oficiali
imperiali cu tot felul de promisiuni, spre a fi votaţi în detrimentul candidaţilor români.

843
I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 213.
844
Ibidem, p. 224.
845
Ibidem, p. 214.
846
GT, nr. 92/2 decembrie 1865, p. 2.

251
Drăguşanu a luat atitudine în favoarea celor păcăliţi, scuzându-i pe motiv că
intelectualitatea română din Făgăraş nu a pregătit îndeajuns de bine alegerile şi astfel au
lăsat terenul deschis confuziilor; totuşi, într-o anumită măsură, aceştia („boiernaşii”) şi-
au votat candidatul.
Printre candidaţii maghiari s-au aflat contele Teleki Domokos – care va fi înfrânt
847
în cercul său electoral chiar de către Ioan Antonelli -, contele Eszterházi de la Cluj şi
contele Haller de la Fejérháza (Albeşti), ultimii doi fiind chemaţi „telegrafic în ajutor” de
către maghiarii de aici spre a-i candida pe amândoi ca deputaţi ai oraşului Făgăraş 848.
Despre această situaţie, I. Antonelli îi scria lui G. Bariţiu, la 11 noiembrie 1865,
următoarele: „La alegerile din Cercul de Jos al Făgăraşului am reieşit de deputat, faţă
cu gr[oful] Teleki Domokos, proprietariu în Recea. Ce e de făcut, ca să încungiurăm
orice dezbinare în timpuri atât de critice ? Boieraşii noştri din ţara Oltului sunt câştigaţi
în modul cel mai misterios pentru aristocraţia ungară. Dacă io n-aş primi mandatul de
deputat, carele ca om nou şi binevenit între ei mai am şi cevaşi popularitate, la una o a
doua alegere, spre ruşinea noastră, ar reieşi desecur gr[oful] Teleky. Opiniunea publică
pre aici e ca mulţi, puţini câţi vom fi, să mergem cu toţii la Cluş şi acolo, în coînţelegere
cu toţi regaliştii noştri, să ne facem dătoria de români (...)” 849.
Amintiţii „boiernaşi” au fost atraşi în mai multe localităţi de către emisari
speciali, cu promisiunea că în calitatea lor de „nobili” puteau vota, conform articolului de
lege XI din anul 1791, restaurarea unor privilegii, scăparea de contribuţie şi recrutare şi
„pe deasupra <<boiernaşilor>> din Recea, veniţi la alegeri, le-au mai promis şi 500 de
fl. Rezultatul a fost că majoritatea acestora au votat pentru contele Teleki. Succesul lui
Antonelli s-a datorat foştilor iobagi şi grăniceri români, care au participat la vot pe baza
censului de 8 fl. O propagandă asemănătoare au susţinut-o şi în rândul
<<boiernaşilor>> români care participau la alegerile din centrul electoral Şercaia,
emisarii maghiari Kiss Jankó şi Benedek György. Propaganda lor nu s-a bucurat însă de
mult succes. <<Boiernaşii>> români n-au votat candidatul maghiar, dar susţinând că ei
nu votează <<nici preot, nici fecior de iobag>>, îşi dau voturile secretarului gubernial

847
I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 214.
848
Ibidem, p. 228 (nota 2).
849
Ibidem, p. 228.

252
Matei Pop (Grideanul – n.n.) şi nu candidatului naţional Ioan Meţianu. Dar locuitorii din
Bran l-au votat pe protopopul Meţianu care a câştigat victoria” 850.
În cadrul noii Diete, convocată pe baza legii din anul 1791, românii erau din nou
minoritari – dintre cei 108 deputaţi aleşi numai 14 erau români, iar din cei 109 deputaţi
regalişti doar 34 erau români. Având preponderenţă maghiară, Dieta a votat, la 6
decembrie 1865, unirea Transilvaniei cu regatul Ungariei, ceea ce a condus la protestul
fruntaşilor români, pe care l-au înaintat împăratului la 9 decembrie. Printre semnatarii
acestuia s-au regăsit şi cei trei deputaţi făgărăşeni, alături de Alexandru Sterca - Şuluţiu,
Andrei Şaguna, Ioan Raţiu, Ioan Alduleanu ş.a. Protestul, intrat în istoriografie sub
numele de „Votul separat”, atrăgea atenţia împăratului că Dieta de la Cluj nu are
competenţa de a lua decizii cu caracter de drept, deoarece „nu poate da expresiune pe
deplin dorinţelor celei mai mari şi mai numeroase părţi a poporaţiunii ţării”, cerând
convocarea unei diete democratice, pe baza legii votate în Dieta anterioară în anul 1864,
în care românii să fie just reprezentaţi 851.
Neluând în considerare protestul românilor, împăratul a sancţionat, la 25
decembrie 1865, unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar Dieta a fost suspendată şi s-au
preconizat alte alegeri pentru o dietă a încoronării la Pesta. Aceste întâmplări de la
sfârşitul anului 1865 şi începutul celui următor, dar şi noile alegeri stabilite pentru martie
1866, au provocat sentimente de ostilitate, îngrijorare şi neîncredere în rândul românilor
făgărăşeni, cărora le dădea glas şi Ioan Antonelli într-o corespondenţă către „Gazeta
Transilvaniei”: „Această situaţie neaşteptată trebuie să ne ducă la acea convingere că
niciodată nu trebuie să renunţăm la lupta ce priveşte interesele noastre naţionale”, iar
852
„noi nu ne căutăm fericirea în Pesta, ci în autonomia ţării noastre” . În continuare,
având ca ţintă viitoarele alegeri, recent convertitul la activismul politic îşi reafirma
această credinţă cu următoarele cuvinte: „(...) politica cea mai sănătoasă (este) a nu
absenta niciodată de la nici o acţiune utilă, a te folosi de împrejurări, oricât de vitregă ar
fi situaţia, şi a nu părăsi terenul pe care poţi cu oricare să te lupţi” 853.

850
Ibidem, p. 229 (nota 1).
851
Ibidem, p. 214.
852
Apud I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 27.
853
Ibidem, p. 28.

253
 Şi celălalt lider spiritual al făgărăşenilor, protopopul Ioan Meţianu, a luat atitudine
într-o adunare districtuală din 1 februarie 1866, afirmând că Ungaria nu are competenţa
de a se amesteca în treburile Transilvaniei, propunând comitetului adunării, în acest sens,
să prezinte împăratului motivele pentru care districtul Făgăraşului refuză să participe la
alegerile pentru Dieta încoronării 854.
În această perioadă a curgerii evenimentelor către dualism, s-au înmulţit progresiv
denunţurile şi reclamaţiile maghiarilor din Făgăraş, înaintate la Cluj şi Viena, împotriva
românilor şi a fruntaşilor lor. De asemenea, documentele vremii vorbesc despre un mare
număr de tineri din Ţara Făgăraşului „care s-au sustras de la serviciul militar, trecând în
România, această problemă constituind obiectul mai multor adrese speciale trimise de
conducerea guvernului către autorităşile locale în 1865 - 1866. Semnificativă în acest
sens este şi adresa guvernatorului Creneville către districtul Făgăraş, cu numărul 341/ 5
februarie 1866, prin care impută acestuia prea numeroasele cazuri de eliberare de
paşapoarte pentru România.
Un caz aparte, care a făcut obiectul mai multor acte de anchetă a autorităţilor şi
a unor adrese şi rapoarte către guvernatorul Transilvaniei, l-a constituit trecerea
domnitorului detronat, Alexandru Ioan Cuza, în exil, prin Făgăraş, la 4 martie 1866 (stil
nou) şi îndeosebi primirea de care s-a bucurat marele om de către mulţimea celor
adunaţi la Casa de poştă <<pentru a-l vedea pe domnul Cuza>> şi vizita protocolară pe
care a făcut-o fostul revoluţionar paşoptist Ioan Puşcariu ex-domnitorului, vizită cu
largă rezonanţă în istoria Făgăraşului” 855.
Amintitele alegeri pentru Dieta de la Pesta au fost amânate cu două luni, ele
având loc abia în mai 1866, iar în urma lor, din cele două cercuri electorale ale
districtului, fiind aleşi David Urs de Mărgineni şi Matei Pop Grideanul. Deşi opinia
publică românească din Ţara Făgăraşului era potrivnică participării deputaţilor săi la
lucrările Dietei, cei doi au mers totuşi la Pesta, apărând cu ardoare cauza autonomiei
Transilvaniei şi drepturile naţionalităţilor 856.

854
Ibidem.
855
I. Mândrea, Lupta de emancipare naţională, p. 1054 – 1055.
856
I. Vlad, Ioan Şenchea, p. 28.

254
 Această atitudine radicală a făgărăşenilor s-a exprimat şi prin susţinerea iniţiativei
celor doi lideri ardeleni, George Bariţiu şi Ioan Raţiu, de a înainta împăratului o petiţie -
protest, hotărâre luată la Alba - Iulia în august 1866. Distinsul prelat greco - catolic Ioan
Antonelli apare din nou în fruntea românilor făgărăşeni, fiind gata să sprijine prompt
orice iniţiativă menită să salveze autonomia Transilvaniei şi drepturile politice româneşti.
Împreună cu alţi lideri făgărăşeni, „în care mă încrezusem mai tare”, acesta activează
neobosit pentru aplicarea hotărârii de la Alba - Iulia: „De cu seară ne-am întâlnit cu toţii
în Casino, de unde ne luarăm pre promenadă şi dezbăturăm cauza pro şi contra, precum
se întâmplă la atari ocaziuni. Dară, ce să vezi, d-lor erau informaţi mai de dinainte de la
unul dintre făgărăşeni, carele luase parte la acele consultaţiuni în Alba – Iulia (...), fără
ca să ne fi informat şi pre noi ceşti din <<minorum gentium (poporul de rând - n.n.)>>
(...). Acestea le scriu pentru ca să vezi unde stăm şi cum cugetă oamenii pre aici şi că-mi
este foarte cu greu a ieşi la luptă cu toată bateria, pentru ca să nu se facă sciziune până
şi în cauza naţiunale, căci ne ajunge cea confesiunale până la greaţă” 857.
Trei zile mai târziu, în 20 septembrie 1866, vicarul îi prezenta lui George Bariţiu
situaţia în privinţa semnăturilor făgărăşenilor pentru memoriul naţiunii române:
„Subscripţiunile curg până acum cam încet, pentru că în zilele acestea veniră din district
puţini la Făgăraş. Mâ[i]ne o să vină mai mulţi. De una parte, pentru că i-am avizat, de
alta pentru că e şi mărturia. Pre sâmbătă încă aştept vreo 5 - 6 preuţi, pre cari-i
chemasem încă în săptămâna trecută, spre pertractarea unei cauze bisericeşti. Prin
858
urmare, pre duminecă demineaţă veţi primi plenipotenţa. Dl. Roman are să meargă
sâmbătă la Arpaş, unde se va aduna mai toată inteligenţa din cercul Porumbacului şi d-
lui încă va face să se su[b]scrie una plenipotenţă. Numai cât, fiindcă aceasta şi paralele
ce se vor putea aduna, are să se trămită mai târziu, şi din această cauză doară n-ar
strica să ştim unde am avea să ne adresăm în Viena ?” 859.
După alte trei zile, la 23 septembrie, I. Antonelli îi trimitea aceluiaşi listele de
subscriere, din care reiese că, datorită mai ales râvnei vicarului, Făgăraşul era oarecum pe
locul trei ca număr de semnături – din totalul de 1.493 subscrieri, districtul Făgăraş

857
I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 229 – 230.
858
Avocatul făgărăşan Ioan Roman.
859
I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 231.

255
adunase 75 de semnături de la fruntaşii săi, fiind devansat doar de Cetatea de Baltă (100),
860
Sibiu, Orlat şi împrejurimile Ocnei Sibiului (câte 76) . În aceeaşi scrisoare, prelatul
făgărăşean afirma că este de acord şi cu realizarea în district a unei colecte în bani (100
de florini) pentru delegaţii români care vor merge la Viena să înainteze memoriul
împăratului.
O lună mai târziu, în 20 octombrie, I. Antonelli îi scria din nou lui Bariţiu în
privinţa colectei, informându-l că „Această sumă în sine e destul de mică faţă cu numărul
populaţiunei noastre şi, în alte împrejurări, se ar potea aduna fără de nici una greutate.
Însă, după ce noi suntem în una atare puseţiune încât acest ajutoriu are să iasă numai de
la inteligenţa din Făgăraş, după calculul ce ni l-am făcut, în cazul cel mai favoritoriu, de
abia cred să treacă peste 60 f.v.a. (florini vechi austrieci – n.n.).
Listele se vor pregăti astăzi. Dom[nii] Laslo şi Roman iau asupră-şi spre a
preîngriji să se înscrie în ele fiecare oficial. Apoi, fiindcă domnii contribuitori toţi îşi
trag salariele la începutul lunei, vor purta grigia ca ofertele înscrise să se şi culeagă” 861.
O altă cauză a neîndeplinirii obligaţiei de a colecta cei 100 florini – mai spunea
vicarul –, era şi oarecarele dezinteres al preoţilor din subordinea sa, pe care nu-i mai
pusese la socoteală: „Spre legitimarea purcederei noastre în acest obiect, fie de ajuns a-ţi
face cunoscut cum că io, de un an întreg - întreguţ, în toate cerculariele mele i-am
provocat ca să-şi plătească datoria de câte un floren cu care sunt datori la fondul
deficienţilor şi totuşi până în momentul de faţă, dintru 48 preuţi, de-abia plătiră până
acum această datorie 30 inşi” 862.
Peste câteva zile, la 26 octombrie 1866, la Făgăraş s-a sărbătorit, în semn de
protest, aniversarea zilei de 26 octombrie 1863, dată la care împăratul sancţionase
articolul de lege I al Dietei din Sibiu, prin care naţiunea română din Transilvania a fost
recunoscută ca a patra naţiune politică a ţării. Cu această ocazie, aflat în faţa făgărăşenilor
adunaţi în biserica Sf. Nicolae, Ioan Antonelli a ţinut un important discurs cu caracter
politic, în care a arătat că revendicarea convocării unei diete democratice a Transilvaniei
era îndreptăţită, deoarece era o mare nedreptate ca în asemenea momente să se facă

860
Ibidem, p. 232 (nota 1).
861
Ibidem, p. 233.
862
Ibidem, p. 233 - 234.

256
 863
abstracţie de factorul etnic majoritar românesc . „Imperiul habsburgic – preciza
Antonelli – nu era alcătuit şi nu constă numai din <<nemţi centralişti>>, din nobilimea
maghiară sau de altă naţionalitate, ci el numără mai multe naţiuni, care nu se vor
supune nici unei tendinţe suprematistice, periculoasă în egală măsură pentru viaţa şi
dezvoltarea lor (...). Românii majoritari nu vor suporta privilegiul nici unei limbi,
întrucât orice privilegiu <<vatămă nu numai dreptatea şi egalitatea ... ci aduce cu sine
scoaterea oamenilor noştri din dregătorii, dacă nu cunosc perfect limba privilegiată,
după cum avem exemple mai înaintea ochilor>> (...). El atrăgea atenţia celor de la
putere că ei nici un minut n-ar trebui să piardă din vedere faptul că Transilvania nu e
numai proprietatea lor, ungurească sau săsească, ci şi <<proprietate românească>> şi
în consecinţă, atunci când se discută soarta ei, nimeni n-avea dreptul şi nu putea să-i
ignoreze pe români (...). Antonelli preciza că nimeni nu putea combate şi disputa cu
argumente sănătoase dreptul românilor asupra Transilvaniei (...)” 864.
În cele din urmă, petiţia - protest a românilor transilvăneni a fost finalizată la 31
decembrie 1866, fiind înaintată ulterior împăratului. Însă, acesta a dat ascultare numai
adresei majorităţii dietale maghiare de la Cluj şi i-a chemat pe toţi deputaţii la Dieta de
încoronare de la Pesta, unde urma să se „reglementeze” uniunea Transilvaniei cu
Ungaria. În faţa acestei situaţii tot mai agravante, liderii spirituali ai Făgăraşului, Ioan
Antonelli şi Ioan Meţianu, apelează la cei doi mitropoliţi – Al. Sterca - Şuluţiu şi Andrei
Şaguna –, căutând să-i atragă la acţiune. Într-o adresă (vezi Anexa XVII) trimisă de
„toată inteligenţa română din district cu vicarul şi protopopul în frunte”, la 6 februarie
1867, se afirma că rescriptul prin care s-a convocat Dieta de la Cluj a făcut în mod
nedrept abstracţie totală de temeiul legal din 1863, scoţând cu totul naţiunea română din
„barierele constituţiunei”, iar aceasta era, prin urmare, „o adevărată satiră fără exemplu
865
în istoria parlamentară a popoarelor” . Aşadar, cei doi mitropoliţi erau rugaţi ca să

863
Dumitru Suciu, Acţiuni politice româneşti împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei, între 1848 şi
1868, în „Românii din Transilvania împotriva dualismului austro - ungar”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1978,
p. 126.
864
Apud I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 216 – 217.
865
Ibidem, p. 236 - 237; vezi şi D. Suciu, Acţiuni politice româneşti, p. 125.

257
obţină permisiunea convocării unui congres naţional care să apere cauza românească, în
calitatea lor de preşedinţi ai Comitetului permanent din 1861 866.
Cu toate sforţările românilor ardeleni, în cele din urmă era instalat la Pesta, în 17
februarie 1867, guvernul maghiar condus de contele Iuliu Andrássy, aceasta însemnând
oficializarea noului regim politic – cel austro – ungar –, care va dăinui până la sfârşitul
anului 1918. Una dintre primele măsuri luate de acest guvern, a fost trimiterea în
Transilvania, în mai 1867, a unui comisar regal special, contele Emanuel Péchy, cu
scopul de a pregăti terenul în vederea desăvârşirii uniunii Transilvaniei cu Ungaria.
Trecând şi prin Ţara Făgăraşului, acesta a ajuns faţă în faţă cu vicarul Ioan Antonelli,
care plin de curaj şi cu demnitate nu s-a sfiit să-i prezinte dorinţele naţiunii române:
„Astăzi pre la 11 ore am întâmpinat pre excelenţa-sa d[omnul] Comisar reg[al] la
Şercaia, unde fu ridicată una poartă triumfale, cu însemnele Ardealului.
Salutarea de bunăvenire i-o ţinui româneşte, pe carea, după terminarea vorbirei,
i-o admănuai (înmânai – n.n.) în traducere ungurească.
În această salutare am exprimat dorirea populaţiunei de a asecura pre
Mai[estatea] -sa regală şi Marele Principe despre neclătita noastră credinţă de a se
conchiema dieta ardeleană pre baza legilor din `64, spre a se potea depune jurământul
omagiale şi continua lucrările civice apte spre a impune diferitele interese ale naţiunilor
ardeleneşti. După aceea, salutarea de bunăvenire i-o admănuai în traducere ungurească,
după al cărei cetire îmi răspunse în ton apăsat că uniunea e faptă complinită, nu va
suferi nici un feli de agitaţiune în contra ei, că în astfeli de salutări nu se cuvine a se
amesteca politica etc. (...)” 867.
Replica lui Péchy se datorase şi împrejurării că, la 11 mai, fruntaşii români din
Comitetul districtual al Făgăraşului au alcătuit un protest adresat Dietei ungare, în care se
contesta dreptul acesteia de a se amesteca în desfăşurarea alegerilor din Ardeal, provincie
care-şi avea şi şi-a avut dintotdeauna un aparat administrativ propriu; printre semnatari,
alături de Ioan Antonelli, regăsim şi numele lui Ioan Codru - Drăguşanu, Ioan Meţianu,
Ioan Roman ş.a. 868.

866
S-a datorat şi faptului că întrunirile politice fuseseră interzise prin lege.
867
I. Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi, p. 239.
868
Ibidem, p. 242.

258
 Acţinile de acest gen, îndreptate contra regimului austro - ungar, vor continua şi
în lunile următoare ale anului 1867, dar mai ales în anii următori, acestea cunoscând de
cele mai multe ori momente de radicalizare, mergându-se până la nerecunoaşterea legilor
maghiare şi oponenţa cu vehemenţă la tendinţele tot mai frecvente de maghiarizare, în
special în ceea ce priveşte limba oficială a districtului (ulterior comitatului) Făgăraşului.

259
260
 VIII. BISERICA

Calea către Unirea religioasă. Conducătorii reformaţi ai Transilvaniei doreau să

menţină situaţia privilegiată pe care o aveau, sub aspect confesional, şi sub stăpânirea
austriacă şi de aceea, în urma Dietei ţinute la Făgăraş, au înmânat un memoriu
generalului Caraffa, la 1 iunie 1688, care la rândul său să-l înainteze împăratului, prin
care cereau păstrarea neatinsă a tuturor legiuirilor adoptate în secolele XVI - XVII
împotriva bisericii catolice.
Iniţial, se părea că aceştia vor avea câştig de cauză, deoarece la 15 aprilie 1690
murea principele M. Apáffy I, iar sultanul otoman îl numea în locul său pe Emerich
Tököly, care, venind cu ajutor turcesc în Transilvania, a înfrânt armatele imperiale la
Zărneşti (21 august 1690), iar în octombrie Belgradul era reocupat de către turci. Sub
impresia acestor evenimente, împăratul Leopold II fixa în Diploma din 16 octombrie,
care urma să fie prezentată Dietei, principiile de bază ale organizării viitoare a
Transilvaniei, dintre care cel mai important îl constituia menţinerea situaţiei
confesiunilor, aşa cum fusese ea stabilită sub principii reformaţi. O concesie, destul de
măruntă, a făcut totuşi împăratul, prin aceea că le-a acordat catolicilor dreptul de a-şi
exercita cultul, liber şi public, în localităţile în care existau în număr important, iar unde
erau mai puţini, trebuiau să se închine lui Dumnezeu în propriile locuinţe; cu toate
acestea, esenţa problemei rămânea de neatins – toate bunurile Bisericii catolice,
confiscate în cursul secolelor amintite şi acordate confesiunilor reformate, nu se puteau
restitui.
Cu aceste prevederi incluse, Diploma leopoldină era adusă de cancelarul
Transilvaniei, Nicolae Bethlen, şi citită în faţa Dietei convocate la Făgăraş, în data de 10
ianuarie 1691. După lungi discuţii, s-a hotărât ca Diploma să fie acceptată şi toţi locuitorii
să depună jurământul de credinţă faţă de împăratul austriac.
Ulterior, situaţia politică s-a schimbat, în urma alungării principelui Emerich
Tököly, ceea ce i-a determinat pe catolicii ardeleni, bazaţi şi pe considerentul că acum
ţara era condusă de un împărat de aceeaşi religie cu a lor, să pornească acţiunea de
schimbare a situaţiei umilitoare în care ajunseseră.

261
 După importante eforturi, abia la 9 aprilie 1693 Leopold II emitea aşa-numita
Diploma supletorium de negotiis religionis, prin care asigura celor patru confesiuni
recunoscute liberul exerciţiu al cultului, cu respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi
privilegiilor. Pe lângă această prevedere generală, se mai hotăra ca în fruntea Bisericii
catolice să fie pus un „vicar apostolic”, înzestrat cu toate prerogativele unui episcop, iar
catolicii să aibă dreptul de a-şi zidi biserici oriunde doreau.
În urma repunerii pe picior de egalitate a catolicilor cu reformaţii, a început şi
propaganda pentru atragerea românilor ortodocşi la una dintre aceste confesiuni
„recepte”. Se pare că primul care a încercat să vină în Ardeal şi să iniţieze propaganda
catolică printre români a fost episcopul unit rutean Ioan de Camillis, la sfârşitul anului
1693 şi începutul celui următor, însă a fost refuzat de către Dieta întrunită la Târgu -
Mureş 869.
Revirimentul rapid al Bisericii catolice ardelene sub protecţia imperială şi situaţia
pe care şi-a creat-o prin reuşita unirii rutenilor din vecinătatea Ardealului, la care s-au
adăugat sarcinile fiscale şi senioriale tot mai grele, au „trebuit să-l pună pe gânduri şi pe
vlădica Teofil şi pe fruntaşii preoţimii româneşti din Ardeal. În condiţiile acestea, a
început acţiunea discretă, asiduă şi deosebit de abilă de a câştiga pe conducătorii
Bisericii ortodoxe române pentru o unire cu catolicismul.
Încercarea au făcut-o iezuiţii, care, dintre toate ordinele călugăreşti catolice,
aveau în acel timp cea mai vastă experienţă şi obţinuseră, chiar în lumea care aparţinea
bisericii răsăritene, succese răsunătoare” 870.
Un fervent susţinător al acestei acţiuni a fost cardinalul Kollonich, care cerea
convertirea tuturor naţiunilor din estul şi nordul Imperiului, bazat fiind şi pe reuşita avută
cu rutenii. Convins că reprezentau un rău, „aceste popoare şi în primul rând preoţii lor,
trebuie convinşi că prin unire îşi asigură nu numai mântuirea sufletului, ci dobândesc şi
o altă situaţie socială, fiind ridicaţi în rândurile nobilimii, cum sunt ridicaţi, conform
legilor ţării, toţi preoţii catolici de ritul latin. Având în vedere că preoţii ortodocşi sunt
dispreţuiţi, impuşi la munci iobăgeşti, sunt bătuţi şi legaţi în lanţuri, autorul memoriului
crede că perspectivele libertăţii şi ale smulgerii de sub tirania domnilor (de pământ –

869
Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu - Lăpuş, 2006, p. 89.
870
Ibidem, p. 90 - 91.

262
n.n.) va avea o influenţă hotărâtoare asupra atitudinii lor faţă de problema unirii cu
catolicismul. Pentru garantarea statorniciei în unire şi a evitării greşelilor, episcopii
uniţi trebuie supuşi jurisdicţiei unui mitropolit catolic de ritul latin, care să le
supravegheze activitatea atât din punct de vedere bisericesc, cât şi din punct de vedere
politic, ca adică activitatea lor să nu aducă prejudicii intereselor imperiului” 871.
Însă, cel care a dus la bun sfârşit acţiunea de convertire a românilor a fost un alt
călugăr iezuit, Ladislau Barányi, care, prin apropierea („familiarus”) de episcopul Teofil,
a luat legătura, rând pe rând, cu protopopii şi alţi fruntaşi bisericeşti, pentru lămurirea lor,
acţiune care a durat patru ani (1693 - 1697). Deoarece şi calvinii erau interesaţi de unirea
românilor cu biserica lor, iezuitul a încercat să-i convingă că există o deosebire
fundamentală între cele două tipuri de unire - dacă la calvinism erau aduşi cu sila, la
catolicism unirea era voluntară; pe lângă aceasta, rămâneau neatinse ritualul, calendarul,
posturile, ceremoniile, obiceiurile, tainele şi cultul sfinţilor, icoanelor sau al crucii. Prin
urmare, „rămâne nealterat tot ceea ce constituie Legea românească. Dificultate
insurmontabilă nu a putut forma nici recunoaşterea supremaţiei patriarhului din Roma,
fiindcă un şef suprem avea şi Biserica românească, pe patriarhul din Constantinopol.
Azima nu-i privea pe români, fiindcă nu li se cerea să o folosească dânşii, ci numai să
admită că occidentalii, folosind la împărtăşanie pâinea nedospită în locul celei dospite
din Biserica orientală, nu sunt eretici. În ceea ce priveşte Purgatoriul, lucrul era mai
simplu, fiind o chestiune numai de numire, căci şi românii se rugau pentru cei morţi,
dădeau pomană şi făceau slujbe pentru ei, ceea ce dovedea că credeau că toate acestea
le pot fi de folos (...). Purcederea Sf. Duh şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl, nu putea fi
socotită ca având vreo legătură cu viaţa cotidiană şi practică a bisericii şi nu se cerea
(...) introducerea în Crez a cuvântului Filioque, pe care-l au apusenii.
Paralel cu aceste lămuriri şi explicaţii de natură dogmatică, Barányi le va fi
arătat, fără îndoială, şi marile avantaje lumeşti pe care Biserica românească le-ar obţine
unindu-se cu Biserica apuseană (...). Argumentele nu au putut rămâne fără efect asupra
preoţilor români, care (…) erau storşi mereu cu infinitele contribuţii (...)” 872.

871
Ibidem, p. 92.
872
Ibidem, p. 95 – 96.

263
 În privinţa acestor contribuţii speciale impuse preoţimii româneşti pentru
acoperirea necesităţilor de război ale austriecilor, trebuie spus că într-adevăr deveniseră
excesive, variind în funcţie de situaţia militară existentă la datele respective. Încă din
ianuarie 1689 Dieta de la Sighişoara a stabilit pentru preoţii români, cumulat, o
873
contribuţie în bani de 6.250 florini şi una materială constând în 300 cubuli de grâu ,
500 cubuli de ovăz, 15 vase de vin, 200 măji de carne şi 150 care de fân; în vara aceluiaşi
an, li s-a mai fixat un impozit de 2.000 fl., pentru ca la sfârşitul anului să li se mai ceară o
nouă contribuţie de 5.000 fl., 400 cubuli de grâu, 400 cubuli de ovăz, 14 vase de vin, 50
care de fân şi 100 măji de carne.
Anul următor, în aprilie, Dieta ţinută la Făgăraş le impunea preoţilor numai plata
sumei de 500 fl., însă peste câteva luni Dieta de la Cristian îi mai obliga să dea, pentru
nevoile armatei lui E. Tököly, 400 cubuli de grâu, 3.450 cubuli de ovăz, 300 vite şi 70
vase de unt.
Dieta din ianuarie - februarie 1691, ţinută la Făgăraş, stabilea 500 cubuli de grâu,
1.000 cubuli de ovăz, 300 care de fân, 300 măji de carne, 30 vase de vin şi plata sumei de
100 fl., pentru ca Dieta de la Turda (august 1691) să-i mai oblige la plata unei contribuţii
de 600 fl. Mai târziu, în toamna lui 1696, li se impunea plata unei contribuţii de 4.000 fl.,
iar anul următor li se pretindeau 400 cubuli ovăz şi numai 400 fl.
În ceea ce priveşte Ţara Făgăraşului, în a doua jumătate a secolului al XVII -lea
„Onorariul pe care preoţimea făgărăşeană era datoare să-l dea cetăţii Făgăraş e
următorul, care evident varia după necesităţile şi lăcomia stăpânitorilor: între 1667 -
1687 plăteau anual: episcopul 25 fl., cei 3 protopopi pe care-i cunoaştem cu numele:
Radu din Făgăraş, Man din Ucea de Jos şi Sim din Vad câte 15 - 20 fl., şi adunau de la
preoţi darea anuală 50 - 100 fl., din care ½ era a principesei Ana Bornemisa şi ½ a
căpitanului cetăţii. Preoţimea se compunea din boieri şi din iobagi. Preotul din neam
boier da numai 7,5 fl., preotul din tată preot din neam iobag dă 15 fl., iar preotul făcut
dintre iobagi rămâne la dispoziţia principesei cu plata, fiindcă el e înscris în urbarii între
iobagi. Fiecare preot mai dă anual câte o câblă de ovăz (...)” 874.

873
1 cubul = 1.875 litri.
874
Şt. Meteş, Viaţa bisericească, p. 15.

264
 În asemenea condiţii grele ale preoţimii româneşti şi în urma unor discuţii
particulare cu episcopul ortodox, terenul pentru unirea religioasă era pregătit. Urma ca
aceasta să fie anunţată public, ceea ce s-a şi întâmplat în cadrul Sinodului ţinut la Alba -
Iulia în februarie 1697. „Având în vedere numărul mare al protopopilor absenţi – 12 –,
care au semnat ulterior declaraţia de unire, credem că atunci a avut loc numai un sinod
convocat ad-hoc pentru problema unirii cu catolicismul (...)”. După stabilirea condiţiilor
de natură bisericească, „membrii sinodului au purces la fixarea condiţiilor de natură
politică, cerând să li se dea bisericilor şi persoanelor bisericeşti, unite, aceleaşi drepturi
şi libertăţi pe care le au bisericile şi persoanele bisericeşti catolice, ca românii să nu mai
fie socotiţi ca toleraţi ci ca adevăraţi fii ai patriei, mirenii uniţi să fie primiţi în toate
slujbele publice ca şi membrii celorlalte naţiuni şi Biserici, fiii lor să se primească în
şcolile şi fundaţiunile catolice, iar episcopului să i se asigure subzistenţa cuvenită. Sub
aceste condiţii, sinodul a declarat că primeşte cele patru puncte care despărţeau Biserica
Răsăriteană de Biserica Apusului (...) 875.
În baza acestei hotărâri, episcopul Teofil a întocmit, la 21 martie 1697, declaraţia
oficială de unire (Anexa XVIII), pe care a semnat-o şi a trimis-o cardinalului Kollonich,
care, la rândul său, a înaintat-o împăratului. Printre cei 12 protopopi semnatari iniţial nu
apărea nici unul din Ţara Făgăraşului; în 10 iunie, acelaşi an, alţi 12 protopopi acceptau
Unirea, printre care şi un anume Costin din Cincu Mare 876.
Între timp episcopul Teofil a murit, iar în locul său a ajuns Atanasie, care a fost
sfinţit la Bucureşti. Lucrurile au evoluat pe aceeaşi linie şi la începutul anului următor
problema scutirilor pentru preoţii români uniţi era acceptată de Status -ul catolic ardelean,
pentru ca în aprilie 1698 o conferinţă ţinută la Viena să stabilească definitiv „ca preoţii
români dacă se vor uni cu catolicii, se vor bucura de scutinţele acestora, dacă se vor uni
cu alte confesiuni religioase, se vor bucura de scutinţele de care se bucură preoţii
acelora, iar dacă rămân în starea în care se găsesc, vor plăti taxă” 877. Hotărârea aceasta
a fost sancţionată şi de împărat la 14 aprilie, fiind comunicată Guberniului ardelean la 28
mai.

875
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 96 – 97.
876
Ibidem, p. 98.
877
Ibidem, p. 103.

265
 Deşi conducătorii calvini ai Transilvaniei (în special G. Bánffy şi N. Bethlen) au
insistat să se asigure posibilitatea unei uniri a românilor şi cu această confesiune, sub
aceleaşi condiţii aprobate de împărat, Atanasie a convocat un Sinod, la începutul lunii
octombrie 1698, pentru limpezirea situaţiei, la care au fost invitaţi, pe lângă protopopi,
preoţii şi 2 - 3 fruntaşi din fiecare localitate, din cauza importanţei mari a deciziilor ce
urmau a fi luate. Încă de la început (7 octombrie) a fost întocmit textul declaraţiei de
878
unire, care a fost semnat şi de protopopii Radu din Colun, Aron şi Daniel din Făgăraş ,
pentru ca apoi toţi participanţii să-şi facă mărturisirea de credinţă.
Văzând această hotărâre, majoritatea calvină din Dieta Transilvaniei şi-a schimbat
atitudinea, cerând, în noiembrie şi apoi în ianuarie 1699, împăratului „să renunţe la
punerea pe picior de egalitate a preoţilor români, chiar dacă s-ar uni cu vreunul din
cultele recunoscute (...), să nu pună naţia română şi preoţii ei în rândul naţiunilor
recunoscute şi să nu dea nici naţiei nici preoţilor ei mai mare libertate decât aceea avută
până aci, căci asta ar constitui o injurie, un prejudiciu şi un prilej de umilire pentru cele
trei naţiuni 879.
Totuşi, neţinând seama de aceste nemulţumiri şi luând act de Unirea românilor cu
Biserica catolică, Leopold I emitea Diploma din 16 februarie 1699, prin care acorda
scutinţe uniţilor, ca şi rutenilor în 1692, poruncind ca „nimenea, ori din ce stare şi
autoritate şi vrednicie şi prerogativă şi deregătorie să fie, aceştii mai sus zisă-i scutinţă
beseariceşti a celor de leagea grecească, uniţi, supt nici un preteast, nici aiavea, nici
într-ascuns, nici pentru că mai înainte de a să uni a fost obiceaiu, nicidecum să nu
îndrăznească a să împrotivi, nici pe preoţii cei uniţi cu Besearica Romei să-i poarte ca pe
neşte iobagi la robote şi la lucru, nici să-i silească a da taxe ca prosti[mea] nici supt
chip, că nu taxe ci cinste dă, nici să-i bage în temniţă, cu mult mai puţin pentru zisa
unire să-i asuprească; din loc, din beneficium şi din parohie să nu îndrăznească a-i
scoate, că cel ce va îndrăzni a face ceva de aceastea, tocma cu aceleaşi pedeapse şi de
la judecătorii besericeşti şi de la cei mireneşti şi, de va fi lipsă, şi de la împărăţiia

878
Horia Salcă, În slujba adevărului. Opinii şi documente privitoare la Biserica Română Unită Greco -
Catolică, Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2001, p. 105.
879
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 108.

266
noastră să vor pedepsi, cu care din legi şi din obiceaiu să pedepsesc cei ce vatămă
scutinţa besericească a credincioşilor celor de leagea latinească” 880.
Imediat după obţinerea acestei diplome, episcopul Atanasie a întreprins o vizitaţie
canonică de propagandă în Ţara Făgăraşului, unde, datorită antecedentelor subordonării
calvine, găsea o situaţie tristă – mulţi preoţi români fuseseră „preoţiţi” de către ofiţerul
881
comandant al Cetăţii Făgăraş, fără să aibă vreo legătură cu un episcop .
Amintita Diplomă a stârnit nemulţumirea protestanţilor, care, prin punerea
românilor uniţi pe picior de egalitate cu ei, ar fi condus la pierderea preponderenţei în
guvernarea şi administraţia Principatului, dar şi la pierderi materiale cauzate de scutirile
de dijme şi contribuţii. Însă „Primii care au încercat, cu mijloace paşnice, să atenueze
urmările materiale ale scutinţelor obţinute de preoţii români au fost catolicii. La 29
martie 1699 (...), Status –ul catolic s-a adresat direct lui Atanasie dându-i instrucţiuni
cum să aplice dispoziţiunile cuprinse în diploma împărătească. Status -ul îl roagă să
pună în vedere preoţilor ca:
1. nici unul dintre ei să nu-şi ia lângă sine rudele sau alte persoane cu scopul de-
a le scuti de impozite şi de alte sarcini;
2. în satele mici să fie scutiţi de sarcini numai un preot, iar în cele mai mari cel
mult doi preoţi, mai mulţi la nici un caz nu;
3. dacă preotul nu locuieşte pe terenul bisericii, ci pe terenul unui proprietar, să
se înţeleagă cu acesta şi să-i dea darurile cuvenite, fiindcă nici preoţii celorlalte biserici
nu pot locui gratuit pe pământul cuiva;
4. dacă preotul român lucrează pământul unui proprietar, trebuie să-i plătească
dijmă, fiindcă aşa fac şi preoţii catolici (...);
5. preoţii să se unească cu adevărat, iar nu să se prefacă numai că sunt uniţi
pentru a beneficia de privilegiile date de împăratul” 882.
Cu aceste instrucţiuni a fost de acord şi Dieta de la Alba - Iulia, din septembrie
1699, care a mai adăugat următoarele:

880
H. Salcă, În slujba adevărului, p. 111.
881
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 110.
882
Ibidem, p. 111 - 112.

267
 - episcopul să nu hirotonească pentru bani, ci numai persoane potrivite; candidaţii
urmau a fi supuşi unui examen, la care trebuia să fie prezent şi un preot din confesiunea
cu care doreau să se unească;
- cei ce voiau să devină preoţi, trebuiau să înveţe într-o şcoală a confesiunii cu
care se uneau;
- preoţii care lucrau şi alte terenuri decât cele bisericeşti, erau obligaţi să plătească
impozite ca şi cei ale celorlalte confesiuni.
Tot acum, pentru a avea o situaţie clară, s-a hotărât ca preoţii şi locuitorii din
fiecare localitate să se prezinte, în datele şi locurile ce vor fi indicate, în faţa unei comisii
compuse din reprezentanţi ai celor patru confesiuni recunoscute, pentru a declara
individual cu ce biserică se unesc sau dacă rămân în vechea religie.
Ancheta a fost pusă sub conducerea a patru comisari speciali – Ladislau Bethlen,
Sigismund Balog, Sigismund Kun şi Daniel Ustgyárto –, după ale căror îndrumări lucrau
10 comisii regionale; se pare că majoritatea covârşitoare a românilor a declarat că doreşte
să rămână în legea veche – aşa cum au răspuns şi cei din Ţara Făgăraşului 883.
Rezultatele defavorabile reieşite după anchetă, i-a determinat pe Atanasie şi
iezuiţi să creadă în necesitatea unei noi manifestaţii solemne pentru unire, aşa încât în 4
septembrie 1700 a fost convocat un nou Sinod la Alba - Iulia, la care au luat parte
protopopii cu consilierii lor, apoi câte doi preoţi şi câte trei fruntaşi din fiecare localitate.
Datorită acestui mod de alcătuire a Sinodului, episcopii uniţi de mai târziu i-au
„considerat pe toţi românii din Ardeal uniţi cu catolicismul şi astfel aceia care, într-o
formă sau alta, s-au ridicat mai târziu împotriva unirii, au fost socotiţi impostori şi
tulburători ai ordinii publice” 884.
Încă din prima zi, Atanasie a adus în discuţie problema Unirii, cea mai mare parte
a delegaţilor pronunţându-se pentru, printre care şi boierii din Ţara Făgăraşului, astfel că
a doua zi a şi fost redactat manifestul de unire şi semnat de către cei prezenţi; printre
semnatari se regăsesc şi câţiva protopopi făgărăşeni – Stănilă de la Viştea de Jos (cu 46
preoţi), Radu de la Berivoi (cu 56 preoţi), Vasilie de la Calbor (35 sau 38 preoţi) şi Radu
de la Colun (41 preoţi).

883
Ibidem, p. 114.
884
Ibidem, p. 117.

268
 Una dintre variantele vehiculate ale actului Unirii avea următorul conţinut:
„Noi cei mai jos iscăliţi: episcopul, protopopii şi tot clerul Bisericii româneşti din
Ardeal, facem înştiinţare tuturor cărora se cuvine, iar mai vârtos cinstitelor staturi
(Dietei) Ţării Ardealului, cum că noi, socotind nestatornicia vieţii omeneşti şi nemurirea
sufletului, de care mai mare grijă trebuie să avem, de bunăvoie şi porniţi de Duhul Sfânt,
ne-am unit cu Biserica romano - catolică şi, în rândul acestora ne mărturisim a fi
mădularile ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, le
mărturiseşte şi le crede dânsa, şi mai ales cele patru punturi, în care ne păream pănă
acum dezbinaţi şi care şi în preamilostivul decret şi diploma preaînaltului şi
eminentissimului arhiepiscop se dau înainte. Drept aceea, tocmai cu acelea cădinţe şi
privilegiuri vrem să ne folosim şi noi de azi înainte după mai sus zisul decret, ca nişte
mădulari ale Bisericii romano - catolice, cu care se folosesc preoţii cei de lege latinească
după s[fintele] canoane şi după privilegiurile de feluriţii crai ai Ungariei date. Întru a
căruia mai mare credinţă şi tărie, acest manifest al nostru îl întărim cu peceţile şi a
mănăstirii noastre din Bălgrad şi cu ale noastre şi ne iscălim în Bălgrad la 5 septembrie
1700” 885.
Ca urmare a acestei declaraţii de credinţă, împăratul, prin Diploma din 19 martie
1701, îl numea pe Atanasie ca episcop al românilor, care a fost hirotonit a doua oară, în
capela iezuiţilor de la mănăstirea Sf. Ana din Viena, la 24 martie acelaşi an.
Primele reacţii antiunioniste. Împotrivirile la Unirea religioasă au început chiar
în cadrul lucrărilor Sinodului din septembrie 1700, cei mai vehemenţi fiind reprezentanţii
Ţării Făgăraşului şi ai Ţării Bârsei: „În vreme ce au ieşit vlădica (Atanasie) pe poarta
Mitropoliei, mergând din cetate să-şi ia domnia, mergea înainte mult norod de preoţi,
câte 4 câte 4 şi vlădica cu leagănul după ei şi ducând înaintea lui praporul, au căzut din
suliţă jos (...). Iară după ce ... i s-a închinat steagul ţării şi s-a unit cu alţii în glas de
surle şi trâmbiţe şi de tobe şi ieşind din cetate a venit la Mitropolie, acolo a arătat
punctele de mai sus scrise, care vor să le ţie. Atuncea Braşovenii ... şi Făgărăşenii cu

885
H. Salcă, În slujba adevărului, p. 123.

269
toţii s-au lepădat, că nu le vor ţine, iar ei împingându-i din spate i-au scos din mănăstire
(...)” 886.
Acţiunile de împotrivire au continuat şi a doua zi după instalarea lui Atanasie ca
episcop greco – catolic (27 iunie), tot reprezentanţii făgărăşeni şi braşoveni fiind în
fruntea acestora, ei depunând un protest – „Declaraţie” –, pe care l-au înmânat
protonotarului Sarosi; semnatarii protestului erau protopopul Vasile din Şchei, preoţii
Cârstea şi Florea din Braşov, popa Stan din Făgăraş, Petru şi Aldulea din Zărneşti, Ioan
din Tohan, Staicu din Râşnov, trei laici greci din Braşov, unul din Făgăraş şi doi
gocimani braşoveni 887.
În protest acesta se afirma că laicii şi preoţii, „care ţin de legea grecească, care
şed lângă Braşov sau lângă Făgăraş sau cei ce ţin de Compania grecilor”, nu primesc
sub nici un chip „punctumurile care lor de vlădica Atanasie li s-au pus înainte” şi că nu
se unesc cu catolicii cum a făcut episcopul. Mai departe, spuneau că niciodată nu se vor
numi uniţi, nu vor socoti preoţi pe cei care s-au unit şi nici nu vor asculta de „vlădicia
888
vlădicăi” sau de preoţii uniţi, de care se leapădă ; proteste identice au fost trimise
generalului Rabutin (comandantul trupelor austriece din Ardeal) şi împăratului.

Secolul al XVIII -lea. Cu toate aceste proteste, prin instalarea lui Atanasie ca
episcop unit s-a ajuns la dispariţia mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei pentru o perioadă
de peste un secol şi jumătate (până la 1864). Pe fundamentele acesteia, în cea mai mare
măsură, s-a început organizarea noii biserici greco - catolice. Jurisdicţia lui Atanasie
cuprindea, conform Diplomei de numire, întreaga Transilvanie şi „părţile anexe” (în
afară de Maramureş, Sătmar şi Bihor), un ţinut vast al cărui număr de protopopiate, din
lipsa documentelor certe, este greu de stabilit. După Statutul clerului din 1701, eparhia
unită ar fi avut 52 de protopopiate, printre care se numărau şi cele ale Viştei, Berivoiului,
Colunului şi Calborului; nu apărea, în schimb, cel al Făgăraşului.
Totuşi, Atanasie nu avea o putere decizională mare, fiind îngrădit de prevederile
Reversalului (Jurământului) semnat la Viena în 7 aprilie 1701, ca şi de cele existente în a

886
Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, Ed. a III -a, Ed. Scrisul Românesc, Sibiu,
1941, p. 45.
887
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Româneşti Unite, p. 139.
888
Ibidem.

270
doua Diplomă leopoldină (19 martie 1701); la acestea se adăugau şi tutoratul teologului
iezuit, fără de care episcopul nu putea lua nici o măsură importantă, nu putea ţine
sinoade, nici hirotoni preoţi sau numi protopopi, nu putea face vizitaţiuni canonice etc.
În privinţa patrimoniului sediului episcopesc, cardinalul Kollonich promisese că
va institui pe seama sa un domeniu de 6.000 de fl., dar promisiunea n-a fost onorată, fiind
acordată ca reşedinţă o casă aproape ruinată în Alba - Iulia – fosta locuinţă a
administratorului domeniului Albei. Ca venit al episcopului, acesta era întregit din
florinul pe care-l încasa în fiecare an de la toţi preoţii din subordine, din jumătatea
pedepselor în bani la care erau condamnaţi preoţii şi laicii (cealaltă jumătate revenind
bisericilor) şi din veniturile provenite de la o berărie pe care o deţinea episcopia.
Administrarea averilor bisericeşti greco - catolice cădea în sarcina ctitorilor sau
economilor, „instituţie introdusă pe timpul supremaţiei şi a influenţei calvine, în vlădicia
lui Sava Brancovici. Ctitorii se alegeau <<de soborul mare cu voia şi cu sfatul a toţi
protopopii>> şi se confirmau de către principele ţării (...). Aceştia nu puteau face nici o
cheltuială fără aprobarea teologului şi a episcopului şi erau datori să dea seama
înaintea sinodului de toate veniturile şi cheltuielile.
Ctitorii avea totodată şi controlul tuturor averilor parohiilor din eparhie (...).
Între atribuţiile ctitorilor era şi aceea de a fixa, împreună cu vlădica, data ţinerii
sinoadelor (...)” 889.
Un for de conducere important, în privinţa chestiunilor administrativ - bisericeşti,
îl constituia Consistoriul, format din consilieri (asesori şi juraţi), pe care îi găsim în
biserica ortodocsă încă din secolul al XVII -lea.
Cel mai important organ de conducere administrativ şi judecătoresc, îl constituia
Soborul mare sau Sinodul general, care era convocat de către episcop - de obicei în
fiecare an, dar şi de mai multe ori, atunci când situaţia o impunea; membri ai
Soborului/Sinodului erau toţi protopopii şi câte doi preoţi bătrâni din fiecare protopopiat.
Pe lângă Soborul mare, fiecare protopopiat îşi avea sinodul propriu – numit Soborul mic
–, la care luau parte toţi preoţii protopopiatului respectiv.

889
Ibidem, p. 148.

271
 Datorită situaţiei grele – profesionale şi economice – în care se găseau preoţii,
încă de la început s-a încercat reglementarea acesteia, în toate amănuntele sale. Chiar
Sinodul din septembrie 1700 a impus cerinţa ca doritorii de preoţie să cunoască Psaltirea,
Glasurile şi Tainele Bisericii, iar înainte de hirotonire să stea, pentru pregătire, patruzeci
de zile la episcopie. Dintre celelalte hotărâri, amintim:
- protopopul era obligat să le caute parohie, primind în schimb o piele de vulpe;
- nu erau primiţi preoţi din alte ţări, fără atestat de la episcopul lor;
- preoţii să nu treacă dintr-un protopopiat în altul, fără autorizarea protopopului;
- parohii să poarte potcap şi haine lungi, şi să nu umble beţi prin localităţi, altfel
pierzându-şi darul preoţiei;
- fiecare familie să dea preotului o claie de grâu, o ferdelă de ovăz şi să-i
muncească două zile pe an;
- preoţii sunt obligaţi să facă duminicile şi în sărbători cele trei slujbe importante,
miercurea şi vinerea câte două, iar în posturi în fiecare zi;
- slujba s-o facă, cât vor putea, în româneşte.
Reglementări de acest gen au fost aduse mai tot timpul, inclusiv unele care au fost
hotărâte la Viena.
Marea conscripţie fiscală din anii 1721 - 1722, pe lângă faptul că îi consemna pe
preoţii făgărăşeni separat, cu numele şi averile, stabilea şi statutul social al acestora – care
erau boieri şi care erau iobagi. Motivaţia o găsim la Ştefan Meteş, care-i cita pe cei doi
conscriptori: „Dacă pe preoţi îi separăm motivul este că în sat dreptul funcţiunii
alternează şi astfel, cei cari acum sunt contribuabili în viitor vor fi scutiţi, nefiind
piedecă faptul că unii dintre ei au fost înălţaţi de reposatul episcop Atanasie, căci felul
acesta de schimbare este obişnuit aproape în toate satele, mai ales în cele mai mari unde
preoţi sunt mai mulţi şi al căror număr şi mijloace se văd limpede din extrasul preoţilor.
Din acest motiv chiar contribuţiile preoţilor (darea militară – n.n.) nu le prezentăm în
extrasul lor, deoarece fiind amestecaţi, ca contribuabili, cu boierii şi iobagii, asemenea
şi impunerile lor sunt trecute în extrasul boierilor şi iobagilor” 890.

890
Apud Şt. Meteş, Situaţia economică, p. XXII.

272
 În conscripţie apar luaţi în evidenţă 174 preoţi, dintre care 107 scutiţi de plata
contribuţiei militare, iar 67 erau contribuabili; toţi locuiau pe 107 sesiuni, având ca avere:
552 boi, 390 vaci, 144 junci, 252 cai, 1.316 oi şi capre, 846 porci, 430 stupi, 5.855 clăi de
grâu şi secară, 2.569 clăi de orz şi ovăz, 375 clăi de mei, 501 clăi de cânepă, 4 mori de
făină, 4 „lapides”, 8 pive, o căldare de bere, 10 căldări pentru vinars (cu un venit de 301
fl.), 1 munte. Printre cei mai înstăriţi preoţi făgărăşeni apăreau următorii: Ioan din Arpaşu
de Jos, Bucur din Beclean, Radu din Berivoii Mari, Iaru din Beşimbac, Ioan din Comăna
de Jos, Simion din Hârseni, Oprea din Hurez, Simion din Porumbacu de Sus, Ioan din
Sărata, Ioan din Săvăstreni, Aldea din Şinca, Ionaşcu din Vad, Stoica din Veneţia de Jos,
Matei din Viştea de Jos, Man din Voila ş.a. 891.
Afirmam mai sus că şi făgărăşenii au aderat la acţiunile antiunioniste, însă este
aproape cert că boierimea făgărăşană s-a raliat în corpore la greco - catolicism, după cum
ne indică un act semnat sau reîntărit în 20 iulie 1711, pe când iobăgimea, jelerii,
negustorii şi meşteşugarii au rămas în vechea lor confesiune. Despre acest moment,
Zenovie Pâclişanu, bazat şi pe scrierile antecesorilor săi, afirma: “Petru Maior explică
trecerea la unire a boierilor făgărăşeni, care aveau până aici legături, atât de strânse cu
calvinii, cu dispoziţia lui Leopold I ca aceia care se unesc cu vreuna din confesiunile
recunoscute, trebuie să-i primească toate învăţăturile. <<Românii nemeşi din pământul
Făgăraşului – scrie P. Maior –, ... dedaţi a se supune ascultării superintendentului celui
calvinesc ... [în] toate; dogmele credinţei calvineşti ca de celea ce sunt cu totul străine de
către credinţa răsăritului îngrozindu-se şi ei primiră credinţa cea catolicească, care
puţin de cea până aici ţinută a răsăritului credinţă să declinea (se deosebea)>>.
Când s-a produs această declaraţie de unire ? Dispoziţia împăratului privitoare
la sensul unirii este cuprinsă în art. 11 al diplomei din 19 martie 1701. Trecerea lor la
unirea cu catolicismul a avut loc în acelaşi an sau în anul următor, după publicarea
diplomei amintite, căci la 11 noembrie 1702 cardinalul Kollonich scria lui Papadopol la
Padova că nădăjduieşte într-o sporire considerabilă a numărului uniţilor şi ca pildă îi
comunica ştirea primită atunci din Transilvania, unde 442 familii nobile române au
îmbrăţişat unirea. Care este atunci explicaţia actului din 20 iulie 1711, prevăzut cu cele

891
Şt. Meteş, Situaţia economică, p. XXII – XXIII.

273
peste 400 semnături ? Explicaţia o găsim în agitaţia care cuprinsese preoţimea şi pe
credincioşii din Transilvania în urma prezenţei lui Petru cel Mare în Moldova (...). În
mijlocul acestei agitaţii, s-a crezut necesară o nouă întărire, cum o numeşte Şincai” 892.
Despre momentul propriu-zis al întăririi, Petru Maior consemna următoarele:
“Veade-se întâmplarea aceasta în manuscriptul cel din 20 iulie a anului 1711, carele se
ţine în bibilioteca Crăeştei Universitate de la Peşta, unde 315 boiari şi neameşi din
ţinutul Făgăraşului se văd iscăliţi la unire, întră carii în frunte iaste Andrei Segedi,
fieştecarele întărindu-şi iscălitura cu peceatea sa. Şi aşa toţi românii din Ardeal se uniră
cu Besearica Romei în credinţă, iară nu în leage, că leagea grecească totdeuna şi după
făcuta unire o au ţinut întreagă şi pănă astăzi o ţin (...)” 893.
Relatând acelaşi eveniment, diferind numai numărul semnatarilor actului, un alt
corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, afirma: “În 20 iulie din anul acesta 1711,
au întărit şi boierii din Ţeara Oltului unirea cu Beserica Romei, prin o scrisoare, în
carea mai mulţi s-au iscălit decât ş-au pus peceţile; tătuşi peceţi se află într-ânsa 411.
Scrisoarea aceasta carea trebuia să remână în original în Arhivul vlădicesc din
Blaj, după reu obiceiul lor, o-au furat iezuviţii şi o-au trimis provincialului lor, lui
Héveneşi, carele o-au legat între scrisorile cele multe care tot cu răpirea şi cu furtişagul
le-au adunat (...)” 894.
Ca o concluzie la cele de mai sus, Z. Pâclişanu spunea: “Faptul că boierii
făgărăşeni erau într-adevăr uniţi, îl arată rolul pe care l-au jucat în cursul luptelor
pentru alegerea succesorului lui Atanasie (...)” 895.
Într-adevăr, după moartea lui Atanasie (1713) au urmat lupte electorale nesfârşite
pentru alegerea noului episcop, care n-au încetat decât tîrziu, în vara anului 1723, odată
896
cu instalarea lui Ioan Giurgiu Pataki . Cauzele importante ale acestei lungi
sedisvacanţe episcopale au rezidat, pe de o parte, din dorinţa catolicilor ardeleni şi

892
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 158 – 159.
893
Petru Maior, Istoria Bisericii Românilor, vol. I, editor Ioan Chindriş, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti,
1995, p. 122.
894
Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, vol. III, editor Florea Fugariu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti,
1969, p. 299.
895
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române unite, p. 159 (nota 16).
896
În timpul acestei lungi vacanţe, eparhia a fost condusă, de drept, de vicarul episcopesc Ionaşcu Monea
din Veneţia, însă mai mult directorii iezuiţi, numiţi a-l asista, au luat hotărârile, Monea fiind ocupat mai
mult cu problemele confesionale din protopopiatul său.

274
vienezi de a-l numi pe Ioan Pataki, iar pe de alta, înverşunării protopopilor uniţi de a-l
alege pe cehul Vencenslav Franz, fostul secretar al lui Atanasie. La prima candidatură au
aderat şi boierii făgărăşeni, spre deosebire de fruntaşii preoţimii făgărăşene, care nu-l
agreau, deşi în acel moment era singurul preot român cu o temeinică pregătire teologică,
fie ea şi catolică; motivul esenţial al rezistenţei acestora l-a constituit prevederea din art.
12 al celei de-a doua Diplome leopoldine, prin care nu-şi mai puteau alege vlădicul, ci
doar să propună trei candidaţi, dintre care împăratul numea unul.
Ioan Pataki nu era un necunoscut făgărăşenilor, deoarece acesta chiar în 1712,
după un an de peregrinări prin Ardeal, s-a stabilit la Făgăraş, unde a început a se ocupa
“cu gândul întemeierii unei şcoli româneşti, pentru ca tineretul să nu fie silit să cerceteze
şcoala calvină. Comandantul cetăţii i-a făgăduit 200 floreni pentru cumpărarea terenului
potrivit. În urma intervenţiei cardinalului Ptolemei, căruia îi comunicase acest plan,
Congregaţia de Propaganda Fide a hotărât, la 22 august 1712, să-i dea, prin Nunţiatura
din Viena, un ajutor care să nu depăşească suma de 100 scudi, pentru întemeierea şcolii
(...)” 897; se pare că, până la urmă, scopul său n-a avut nici o finalitate.
Despre candidatul ceh al protopopilor boierii făgărăşeni n-aveau deloc o impresie
bună, astfel încât, la 1 iunie 1714, au ţinut o adunare la Făgăraş, de unde au trimis o
petiţie vice - cancelarului Kászony, în care, printre altele, îi transmiteau că „au înţeles din
anumite informaţii că în sinodul din urmă (16 aprilie) s-ar fi spus că, potrivit Pravilei,
liturghia trebuie slujită în bisericile româneşti slavoneşte şi, prin urmare, că episcopul
trebuie să fie de viţă slavă. Dânşii protestează şi afirmă că şi până acum preoţii care au
ştiut au făcut slujbă româneşte. Cer să li se dea vlădică de neamul lor. Cel mai potrivit e
Ioan Pataki, parohul Făgăraşului” 898.
Câteva luni mai târziu, la 12 octombrie 1714, s-a ţinut în Şona Făgăraşului o mare
adunare preoţească, prezidată de vicarul episcopiei greco - catolice şi protopop de
Veneţia de Jos, Ionaşcu Monea, la care a participat nu numai preoţimea din Ţara
Făgăraşului, ci şi cei din scaunele Cincul Mare, Rupea, Odorhei şi o parte a celor din
comitatul Alba. Adunarea a redactat o petiţie, pe care au semnat-o 160 de preoţi, dintre
care mulţi fuseseră împotriva lui Pataki, cerând la unison să fie numit un episcop de neam

897
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 166.
898
Ibidem, p. 170.

275
cu ei, adică pe Ioan Pataki; o nouă petiţie favorabilă acestuia a fost semnată cu câteva zile
înaintea Sinodului electoral (la 15 noiembrie), de către boierimea făgărăşeană, motivaţia
principală fiind aceea „că nu e străin, ci e din sângele nostru şi din neamul nostru” 899.
Sinodul electoral din 25 noiembrie l-a ales din nou pe Vencenslav Franz, prin
urmare spiritele agitându-se iarăşi. A fost nevoie de convocarea altui sinod/adunare la
Sibiu, în 28 - 29 decembrie 1714, în cadrul căreia pentru Ioan Pataki au votat şi
900
protopopii Radu din Colun şi Nicolae din Voila .
Lucrurile, însă, nu s-au calmat şi în 9 ianuarie 1715 a avut loc un nou Sobor
electoral, tot la Sibiu, la care au participat doar câţiva protopopi pro - Pataki, pentru ca în
12 ianuarie boierii făgărăşeni să ţină o altă adunare, la Voila, în urma căreia au trimis
împăratului o petiţie, semnată de Ioan Stoica şi Gavrilă Sirvacy, prin care cereau din nou
numirea lui Ioan Pataki 901.
În urma acestor contestări permanente, V. Franz anunţa, la 18 ianuarie 1715, că
renunţă la funcţie şi astfel împăratul l-a numit ca episcop pe Ioan Pataki, iar în decembrie
îi cerea Papei confirmarea acestuia. Confirmarea a venit târziu, datorită unor lungi
tratative între Curtea din Viena şi Curia Papală - abia în vara anului 1721, când prin Bula
Rationi congruit a fost creată pe seama românilor greco - catolici o episcopie cu sediul la
Făgăraş. Motivul principal al desemnării Făgăraşului ca sediu episcopesc, l-a constituit
interdicţia de a fiinţa două episcopii de sorginte catolică în aceeaşi localitate.
În această lungă perioadă, Ţara Făgăraşului a fost cuprinsă de haos din punct de
vedere confesional, nimeni nemaiputând spune cu certitudine că aparţine unei confesiuni
sau alteia, pentru că uniţii neavând episcop, iar ortodocşii nici măcar organizare, „n-a
avut cine să sfinţească mirul, cine să sfinţească biserici şi să hirotonească preoţi.
Candidaţii la preoţie treceau munţii în Ţara Românească” 902, unde erau sfinţiţi, la fel ca
şi în epoca trecută. De altfel, odată cu trecerea Olteniei sub stăpânirea austriecilor (1718 -
1739), ortodocşii făgărăşeni, ca şi cei braşoveni, au trecut sub ascultarea episcopiei de
Râmnic (Vâlcea).

899
Ibidem, p. 171.
900
Ibidem, p. 172.
901
Ibidem, p. 172 - 173.
902
Ibidem, p. 177.

276
 Situaţii asemănătoare întâlnim de altfel de-a lungul a aproape întreg secolul
XVIII, credincioşii făgărăşeni nemaiştiind, de cele mai multe ori, ce fel de preot le
slujeşte în biserică, de care rit este. Erau şi mai debusolaţi în momentele în care preoţii
migrau de la o confesiune la alta, de aceea nu de puţine ori găsim un mare număr de
familii sau chiar localităţi întregi trecând şi retrecând, pentru anumite perioade sau
definitiv, de la greco - catolicism la ortodoxie şi invers; situaţia aceasta s-a terminat
aproape definitiv doar în secolul al XIX -lea, trecerile de la o religie la alta fiind acum
mai ales individuale sau familiale.
Revenind la firul evenimentelor, amintim că, deşi a fost numit episcop
(acordându-i-se şi titlul de baron) în 1721, Ioan Pataki şi-a luat efectiv postul în primire
abia în 1723. Făgăraşul fiind stabilit ca reşedinţă a episcopiei (cu numele de dieceza
Făgăraşului), prin Bulla papală Rationi congruit, a fost hotărâtă, totodată, luarea de la
ortodocşi a bisericii cu hramul Sf. Nicolae, construită de voievodul Constantin
Brâncoveanu, şi ridicarea ei la rangul de catedrală greco - catolică. Ca dotă episcopală, i-
au fost dăruite de către împăratul Carol VI, încă din anul 1717, satul Beşimbac (în
realitate, Sâmbăta de Jos) şi domeniul Gherlei. De asemenea, s-a mai hotărât ca în cel mai
scurt timp să se zidească la Făgăraş o reşedinţă episcopală, pentru care, în 1720, Carol VI
a aprobat suma de 4.000 florini, însă până la urmă aceasta nu s-a mai edificat, cum nu s-a
mai construit nici proiectata mănăstire bazilitană (a ordinului Sf. Vasile), episcopul
Pataki fiind nevoit să locuiască mai mult în casa de la Sâmbăta de Jos; un alt eşec l-a
reprezentat şi neînfiinţarea la Făgăraş a şcolii care fusese preconizată în Diploma de unire
Acordarea bisericii Sf. Nicolae pe seama greco - catolicilor a produs profunde
nemulţumiri şi amărăciuni în rândul ortodocşilor făgărăşeni. Pe lângă faptul că aceştia nu
primiseră Unirea, se mai adăuga şi un alt element important, acela că „biserica era
ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, ale cărui sentimente faţă de unire erau cunoscute
(...). Credincioşii ortodocşi au protestat mereu împotriva luării bisericii lor, a protestat şi
văduva ctitorului în repetate rânduri. Toate protestele au rămas zadarnice, ceea ce,
evident, a creat noului episcop o atmosferă foarte puţin favorabilă şi amicală în chiar
locul reşedinţei sale. Acest fapt, apoi duşmănia cu care unanimitatea protopopilor au
luptat cu atâta hotărâre împotriva alegerii lui, a făcut ca instalarea în vlădicie a lui

277
Pataki să aibă loc fără entuziasmul obişnuit în astfel de împrejurări, în ziua de 17 august
1723 (...)” 903.
Instalarea episcopului Pataki la Făgăraş n-a fost lipsită de animozităţi, aşa cum
reiese din Istoria lui Radu Tempea, fragmentul respectiv fiind preluat de către istoricul
Ioan Lupaş: „Anul 1723 (...), au venit în Ardeal şi vlădica Ioan Pataki, umblând vreme de
vreo 5 ani în Beci (Viena – n.n.), în Roma şi la Zagreb, unde s-a vlădicit de nişte arhierei
uniţi şi umblând din loc în loc, până la Aug[ust] 6, când a intrat în Făgăraş cu mare
pompă. Însă, la 5 august, fiind fost venit el până la Sâmbăta de Jos, acolo a chemat pe
făgărăşeni şi grăindu-le multe cuvinte cu blândeţe, i-a rugat să-i iasă înainte preoţii
îmbrăcaţi, la marginea oraşului, să-l ducă cu cinste până la biserică, iar ei nu vor avea
de la el nici o bântuială, ci vor avea bună pace, însă era umblând cu multe cuvinte,
acoperind lucrul uniei notareşul, protopopul Ionaşcu din Veneţia.
Când a fost august 6, în ziua de Preobrajenie (Schimbarea la faţă), se aflară toţi
protopopii Ardealului în Făgăraş, ca tot omul să iasă înaintea vlădicăi, iar care nu va
ieşi va fi amendat cu 12 fl. Deci, până a ieşi preoţii şi oamenii, sosi şi vlădica în târgul
Făgăraşului şi aşteptând acolo, merseră preoţii din Făgăraş îmbrăcaţi cu evanghelia şi
cu crucea şi acolo, în mijlocul târgului, se apucară protopopii de îmbrăcară pe vlădica
cu toate odăjdiile arhiereşti şi-i puseră mitra în cap, şi-i dederă în mână cârja cea de
argint şi şezu pe un scaun; atunci se sculă un pater teolog, Gheorghe Regai, şi începu a-i
face oraţie latineşte, cu multe cuvinte de laudă. Deci grăind şi vlădica puţine cuvinte
pentru întoarcerea laudei lui, se sui în henteu (trăsură) singur, şi viind până înaintea
bisericii iară îi puseră scaun şi şezu. Atunci se puse şi notareşul, protopopul Ionaşcu din
Veneţia, în pragul bisericii şi începu a-i face oraţie româneşte, cu multe laude; deci
sfârşind, începu iarăşi vlădica a face oarece cuvânt de mulţămită şi de învăţătură după
ritul lui cel popistăşesc şi dacă isprăvi intrară în biserică şi acolo şezând, nu în strană, ci
pe un scaun, începu a-i face laude de bună venire un pater prepozit, în ungureşte, şi
acesta isprăvind începu popa Toma liturghia ... După ce isprăvi liturghia, scoase şi
vlădica donaţiile lui de la Papa şi de la cel ce-l vlădicise şi începu a citi donaţia ce avea
de la papa, în care multe lucruri a treburilor lor arăta şi zicea: Cum noi Inochentie,

903
Ibidem, p. 175 – 176.

278
sluga slugilor lui Christos, cu voia şi cu ştirea fiului nostru luminatului împărat Carolus,
am rânduit pe biserica Făgăraşului să fie mitropolia ţării Ardealului şi mumă tuturor
bisericilor din Ardeal celor unite. Atunci răspunse şi vlădica şi zise să ştie toţi cum că
măria-sa nu a venit să fie vlădică ereticilor, nici schismaticilor (...). Atunci protopopii
uniţi, părându-le bine, răspunseră că ei primesc acele toate şi le sărută, iar făgărăşenii,
văzând cum s-au înşelat de i-au ieşit înainte şi l-au primit în biserică, ... tăcură şi aşa se
duse vlădica la gazdă şi chemând protopopii acolo i-a ospătat” 904.
Nici peste doi ani, în 1725, relaţiile dintre făgărăşeni şi episcop nu se destinseseră,
aşa cum se observă dintr-o scrisoare a protopopului Florea Baran către delegatul
braşovenilor la Viena, Cristoph Voicul: „(...) Alta facem dumitale ştire, că la Martie 1 ne
scrie preotul Toma din Făgăraş şi cu orăşenii de acolo, cum că la Februarie 26 a adunat
vlădica sobor mare în Sâmbăta, şi a cerut judecată de la soborul lui pentru Făgărăşeni;
nefiind nici un Făgărăşan de faţă, pentru că nu-l ţin pe el vlădic şi să-l pomenească, şi a
făcut şi blestem asupra preotului Toma şi asupra orăşenilor şi le-a trimis poruncă şi le-
au pus zi până în 15 zile şi iar până în 15 zile, [că] de nu vor merge la dânsul şi să să
supue voiei lui, li-au zis că vor trimite 3 prot[opopi] şi-i va opri să nu mai slujească nici
în casă ... slujesc, iar de nu vor asculta de porunca lui, iar ei va prinde cu nemţi (?) ce
dumneata, având ştire de acest lucru, să ne faci ştire ce le vom răspunde, căci s-au şi
înfricoşat văzând atâta zăbavă a trebilor acestora (...)” 905.
Informaţii foarte multe despre activitatea episcopului I. Pataki în cei patru ani
efectivi de păstorire nu se mai păstrează, însă se ştie că el a înaintat, încă anterior
instalării în vlădicie, mai multe memorii prin care cerea respectarea prevederilor
diplomelor leopoldine în privinţa scutirilor de taxe şi contribuţii pentru preoţii uniţi şi, de
asemenea, cerea aplicarea prevederilor mai cu seamă în Scaunele săseşti, unde preoţii săi
erau prigoniţi, amintind, printre altele, la 1723, cazul Cârţei, unde parohii erau obligaţi să
dea dijme, mai ales din cereale 906.
George Bariţiu, bazat pe alte surse mai vechi, care au avut evident şi tendinţe de
exagerare, îl zugrăvea pe episcop astfel: „Ioan Pataki, ca paroch şi missionariu în

904
I. Lupaş, Cronicari şi istorici români, p. 45 – 48.
905
Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei (1700 - 1783), vol. I, Tipografia
Ciurcu and Comp., Braşov, 1901, p. 127 – 128.
906
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 195.

279
Făgăraş, pe lângă ce înstrăină pe popor când acesta-l vedea executând ritul latin (...),
apoi ca om tânăr, înfocat, inspirat de divinitatea dogmelor catholice până la exaltaţiune,
călătorind dintr-o comună în alta propagă dogmele cu oareşcare violenţă, ţinea dispute
cu popi cari nu înţelegeau nimic din acelea; mai târziu a şi luat biserici de la neuniţi,
fireşte nu el singur, ci ajutat cu mare zel de forţa militară împărătească (...). Petru Bod
zice că Pataki pedepsea pe locuitori şi în bani şi cu închisoare, dacă nu voiau să treacă
la unire” 907.
După moartea curioasă a lui Ioan Pataki, spunându-se că ar fi fost otrăvit, a urmat
din nou o perioadă de lupte interne pentru numirea unui nou episcop de Făgăraş, care nu
s-au încheiat decât după câţiva ani – la 28 septembrie 1732, odată cu instalarea definitivă
a lui Ioan Inochentie Micu – Klein (1729 - 1744). În acest răstimp, mişcările şi agitaţiile
antiunioniste au fost extrem de puternice, printre cei mai vehemenţi contestatari aflându-
se din nou şi făgărăşenii.
În cadrul restrânsului Sinod convocat la Cluj - Mănăştur, la 15 noiembrie 1728, în
care au fost prezenţi doar cei doi vicari generali, 12 asesori şi doi protopopi, se afirma că
cel mai mare persecutor al uniaţiei ar fi fost popa Mailat din Şona – „schismaticus
turbulentus” –, care nici nu a dorit să dea curs invitaţiei de a se prezenta în faţa acestui
for. Se hotăra ca directorul iezuit Adam Fitter să ceară o intervenţie în forţă pentru a-l
prinde pe popa Mailat şi a-l pedepsi pentru faptele sale. În afara acestei măsuri de forţă şi
a celei luate împotriva călugărilor cerşetori, Sinodul a mai hotărât „ca protopopii să
convoace, în timpul cel mai scurt, pe toţi preoţii în sinoade protopopeşti, să-i examineze
privitor la felul cum ţin Unirea, iar pe aceia despre care se vor convinge că s-au lepădat
de ea, să-i denunţe directorului Fitter; preoţii hirotoniţi oriunde după moartea lui Pataki
să fie opriţi a sluji, să nu fie îngăduiţi în parohii şi cu atât mai puţin să turbure pe cei
uniţi sau să-i scoată din parohii. Aceşti preoţi, pentru faptul că, împotriva dispoziţiilor
date de repetate ori, au mers la hirotonire la episcopi schismatici, să se pedepsească cu
14 floreni, din care jumătate vor fi ai protopopului, iar cealaltă jumătate se vor da celor
doi vicari pentru acoperirea cheltuielilor împreunate cu ancheta de (...) mai sus” 908.

907
G. Bariţ, Părţi alese, vol. I, p. 346.
908
Ibidem, p. 203.

280
 Cum aminteam, instalarea noului episcop s-a făcut în 28 septembrie 1732, în
Făgăraş, pentru ca imediat în zilele următoare (29 - 30 septembrie) să fie ţinute lucrările
Sinodului mare. Lui Inochentie Micu nu i-a plăcut Făgăraşul încă de la început, datorită
stării lucrurilor găsite aici - nu avea nimic în afară de o biserică - catedrală cu foarte
puţini credincioşi şi nici măcar o decentă reşedinţă episcopală, „fiind silit, ca şi
antecesorul său, să petreacă mai mult în Sâmbăta de Jos (...). Într-un memoriu din 24
mai 1734, trimis Nunţiului din Viena (...), spune că i s-a dat în Făgăraş o căsuţă
(mansicula), pentru dânsul şi pentru cei din serviciul său imediat, dar aceasta este atât
de mică, încât în curtea ei nu încape nici carul, nici vitele, de care are nevoie. În oraş nu
are nici o palmă de loc, pe care vicarul să-şi poată zidi o locuinţă. De aceea, întâia lui
preocupare a fost zidirea unei potrivite reşedinţe şi a unei mănăstiri” 909. Deşi împăratul
Carol VI destinase noi sume, în noiembrie 1732, pentru acest scop şi fusese întocmit un
proiect de cheltuieli (44.433 florini) în ianuarie 1733, nici unul dintre planurile
episcopului nu s-a materializat.
Acesta mai era nemulţumit şi de situaţia precară a unirii religioase în Ţara
Făgăraşului, deşi conscripţia confesională ordonată de el însuşi în 1733 indica alte cifre.
Spre exemplu, numai în protopopiatul Veneţiei de Jos reieşea existenţa a 28 de sate cu
preot greco - catolic, a 11 cu preot ortodox şi a altor 12 cu preot de ambele confesiuni.
Situaţia reală era însă cu totul alta, pe care o cunoştea în amănunţime şi Inochentie Micu,
care nu se sfia să scrie, în 1734, că însăşi catedrala din Făgăraş era închisă din lipsă de
credincioşi 910.
Din datele acestei conscripţii, mai reiese că eparhia greco - catolică era împărţită,
din punct de vedere administrativ, în 44 de protopopiate, printre care se numărau şi cele
ale Colunului, Ludişorului şi Veneţiei de Jos, a căror mărime varia ca întindere, ca număr
de preoţi şi ca număr de credincioşi; printre cele mari se situa şi protopopiatul Veneţiei,
care întrunea în total 128 de sate şi 77 de preoţi uniţi. După cum se observă, protopopiatul
Făgăraşului încă nu fusese reînfiinţat, faptul aceasta întâmplându-se abia în anul 1739 911
sau poate ceva devreme.

909
Ibidem, p. 214.
910
Ibidem, p. 176.
911
Ibidem, p. 295.

281
 În primăvara anului 1744, de protopopiatul unit al Făgăraşului aparţineau 25 de
sate, cu numai 6 biserici, 57 preoţi şi 407 familii greco - catolice, iar de cel al Colunului
ţineau 15 sate, cu 32 preoţi şi 133 familii, însă fără nici o biserică 912.
Sub acest aspect administrativ, trebuie amintit că Biserica unită, în timpul
păstoririi vicarului (1744 - 1753) şi apoi episcopului (1753 - 1764) Petru Pavel Aron,
urmaşul lui Micu - Klein, a suferit transformări importante, împărăteasa cerând, la 18
iulie 1747, o nouă arondare a protopopiatelor, deoarece celor mari le-a fost redus
teritoriul. Din acest motiv, Conscripţia din 1750 ne indică existenţa a 47 de protopopiate,
faţă de cele 44 existente mai înainte, printre care şi cele ale:
- Făgăraşului: 25 localităţi – 26 biserici – 53 preoţi uniţi;
- Veneţiei de Jos: 67 localităţi – 34 biserici – 55 preoţi;
- Colunului: 28 localităţi – 15 biserici – 25 preoţi 913.
Cum însă nici această reorganizare nu s-a dovedit a fi viabilă, continuându-se
existenţa unor protopopiate cu peste 100 de localităţi în componenţă, alături de altele cu
numai 10 - 11, la care s-a mai adăugat şi acţiunea antiunionistă iniţiată de călugărul
Sofronie din Cioara, din anii 1759 - 1761, s-a trecut la o altă reaşezare în 1761, când s-a
ajuns la un număr de 49 de protopopiate, acum fiind reînfiinţat şi cel al Calborului, din
apropierea Făgăraşului 914.
Z. Pâclişanu afirma că abia în anul 1734 protopopul ortodox al Făgăraşului,
915
Vasile Baran/Barani , acceptase unirea, după ce i se asigurase de către statul austriac
plata sumei de 100 „imperiali”, pe care o încasase mai înainte din veniturile vămii de la
Rucăr 916.
În privinţa situaţiei Unirii în Ţara Făgăraşului, Inochentie Micu îi scria la 11 iunie
1734 nunţiului apostolic de la Viena, Domenico Passionei, următoarele: „Văzând că la
Făgăraş în biserica pe care majestatea Sa a luat-o de la ei (ortodocşi – n.n.) şi mi-a dat-
o mie sub jurisdicţie şi a înălţat-o la rang de catedrală în cea mai mare parte a anului nu
se fac slujbe (...) [ortodocşii cred că pot – n.a.] să o aibă înapoi. Pe lângă aceasta,

912
Ibidem, p. 415.
913
Ibidem, p. 408.
914
Ibidem, p. 409.
915
Fiul protopopului ortodox braşovean Florea Baran şi căsătorit cu o fiică a protopopului unit al Veneţiei,
Ionaşcu Monea.
916
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 176.

282
preoţii lor îndârjiţi în schismă nu încetează să-i solicite pe uniţii mei din district să
părăsească Unirea şi să reîmbrăţişeze schisma, [căci spun ei – n.a.] ce folos au avut de
pe urma Unirii până acum ? Sunt trataţi ca slugi, sunt obligaţi să plătească zeciuială şi
toate celelalte corvezi le au de asemenea împreună cu ţăranii – de fapt sunt dăruiţi cu
mai multe favoruri cei neuniţi de la stăpânii lor de pământ, decât cei uniţi. Şi, desigur,
aceşti mizerabili oratori nu puţine suflete ale acelora le-au înduplecat să părăsească
steagul Sfintei Uniri şi să treacă în tabăra schismaticilor (...)” 917.
Episcopul Micu – Klein a continuat a întocmi nenumărate memorii pentru
rezolvarea problemelor mari şi stringente ale episcopiei şi în special a celei care i se
înfiripase de mai multă vreme în minte, adică mutarea sediului episcopesc de la Făgăraş
în altă parte. Într-unul dintre memorii (1734), înaintat Camerei Aulice şi Consiliului de
Război, acesta spunea că neavând „literele fundaţionale” pentru Sâmbăta de Jos şi
domeniul Gherlei, nu-şi putea apăra drepturile episcopeşti, luându-i-se prin urmare „din
domeniul de la Sâmbăta o livadă şi nu poate da în judecată pe nimeni, fiindcă nu are cu
ce dovedi că domeniul este al său. Nu are reşedinţă (...), unde să poată locui comod între
fraţii lui călugării, ceea ce este cu totul nepotrivit cu prestigiul bisericii sale” 918.
În cursul aceluiaşi an, a iniţiat mai multe tratative pentru schimbarea domeniilor
Sâmbăta de Jos şi Gherla cu unul mai mare şi mai central – cel al Blajului; tratativele
acestea au avut ca efect permiterea efectuării schimbului chiar către sfârşitul anului, însă
actele oficiale au fost semnate abia la 31 august 1736. Din acest moment, Făgăraşul şi-a
pierdut poziţia de reşedinţă episcopală, trecând în plan secund, ca sediu de protopopiat,
pentru ca mai târziu să-şi revină oarecum în importanţă, devenind sediul unuia dintre
vicariatele greco - catolice.
O preocupare majoră a lui Inochentie Micu - Klein a constituit-o şi reglementarea
situaţiei preoţimii greco - catolice, atât din punct de vedere material, cât şi al pregătirii
teologice. Neexistând nici acum o şcoală specială pentru pregătirea preoţilor, aceştia nu
puteau avea decât o cultură redusă, care însemna de cele mai multe ori cunoaşterea
scrisului şi cititului, a cântărilor bisericeşti şi a administrării câtorva taine şi ceremonii

917
Apud Ioan Dumitru - Snagov, Românii în Arhivele Romei (secolul XVIII), Cluj - Napoca, 1999, p. 111 –
112.
918
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 228.

283
religioase; pe lângă acestea, conduita lor morală lăsa de cele mai multe ori de dorit. Din
aceste motive, mai toate Sinoadele ţinute sub episcopatul său au adus hotărâri şi au
stabilit sancţiuni severe, care au avut ca scop ridicarea morală a preoţimii unite:
- 1732: era introdusă obligaţia de a purta haine preoţeşti, spre a se diferenţia de
credincioşi, iar cei ce nu se conformau, erau pedepsiţi cu 12 fl.; li se impunea să se
spovedească în fiecare lună, să nu meargă prin crâşme, să nu aibă legături cu persoanele
de proastă reputaţie (mai ales cu hoţii), să ţină Liturghia în fiecare duminică şi sărbătoare
religioasă etc., pedeapsa fiind tot de 12 fl.;
- 1742: fiecare preot era obligat să poarte haină lungă şi potcap; protopopii erau
constrânşi să-şi viziteze satele şi să-i controleze pe preoţii dacă ţin Liturghia sau nu.
Din punct de vedere material, preoţii persistând în starea de mai înainte – lucrarea
pământului propriu sau al stăpânului satului, deoarece numai extrem de puţine biserici
deţineau pământ pentru întreţinerea parohilor –, singurele surse de venit rămâneau stola,
taxă pe care locuitorii o plăteau pentru diversele servicii prestate de către preot (la botez,
cununie, înmormântare ş.a.), şi o anumită cantitate de cereale pe care o ceda fiecare
familie. Au existat şi unele excepţii, care sunt întâlnite inclusiv în satele făgărăşene – pe
lângă cereale, i se mai da preotului şi o anumită sumă de bani sau i se făcea o zi gratuită
de lucru (clacă), aşa cum se obişnuia din vechime. În privinţa acesteia din urmă, cu toate
că Decretul Mariei Tereza din 9 septembrie 1743 (prin care erau fixate şi taxele stolare) o
desfiinţa ca practică, ea s-a menţinut până chiar după anul 1900.
O puternică lovitură a produs uniaţiei acţiunea religioasă a călugărului Visarion
919
Sarai , care s-a desfăşurat pe parcursul anilor 1744 - 1745. Efectele predicilor sale au
fost extrem de importante şi de pătrunzătoare, pentru că în numai câteva săptămâni
Unirea a fost desfiinţată aproape total în arealul dintre Mureş, Târnave şi Munţii Carpaţi.
Dezastruoasă a fost situaţia şi pe Pământul Crăiesc – implicit în localităţile de peste Oltul
făgărăşean –, iar în districtul Făgăraşului aproape în aceeaşi notă – doar 18 din cele 62 de
sate se mai declarau greco - catolice: Cuciulata, Comăna de Jos, Veneţia de Sus, Grid,

919
Acesta era originar din Bosnia, având în acele momente vârsta de 30 de ani. Fusese tuns în cinul
călugăresc în anul 1738, de către patriarhul Ierusalimului, la mănăstirea Sf. Sava. După ce a vizitat mai
multe mănăstiri de la Muntele Athos, s-a stabilit la Pakra. Foarte apreciat de patriarhul Arsenie al IV -lea de
la Carloviţ, a primit o carte pasuală (paşaport) şi permisiunea de a trece în Banat şi apoi în Transilvania,
pentru a întări ortodoxia în faţa uniatismului.

284
Ohaba, Şinca, Lisa, Voivodenii Mici, Sâmbăta de Jos, Dridif, Ludişor, Iaşi, Pojorta,
Beclean, Voila, Arpaşu de Jos, Sărata şi Porumbacu de Sus.
Îngrijorat de această situaţie nemaiîntâlnită, episcopul Micu - Klein cerea
împărătesei Maria Tereza intervenţia armatei împotriva răzvrătiţilor, neuitând să-i
amintească acesteia că una dintre cauzele revoltei era şi nerespectarea promisiunilor
făcute la încheierea Unirii. La 6 mai 1744, era publicat un ordin prin care li se cerea
românilor să cerceteze bisericile greco-catolice, în caz contrar urmând a fi pedepsiţi
conform prevederilor din Compilate. Pentru a curma revolta şi a menţine uniaţia, clerul
înalt greco - catolic şi Status -ul catolic cereau Curţii imperiale „instituirea unui regim de
teroare: preoţilor ortodocşi să li se impună sarcini publice sau să fie întemniţaţi, în timp
ce uniţii să se bucure de protecţia statului; <<schismaticii>> de orice fel să fie prinşi,
îngroziţi cu pedepse aspre şi amendaţi cu 40 de florini, dacă nu cercetează bisericile
uniţilor; să fie întărit controlul la graniţa cu Ţara Românească pentru a împiedica
refugierea ardelenilor, dar şi pătrunderea cărţilor de cult sau a preoţilor ortodocşi în
Transilvania (...)” 920.
Cu toate măsurile represive propuse şi unele chiar puse în practică, acţiunile
antiunioniste au continuat şi anul următor, cele mai puternice mişcări fiind consemnate în
zona sudică a Ardealului şi pe Pământul Crăiesc. Ca pretutindeni în această zonă, şi în
Ţara Făgăraşului preoţii uniţi erau opriţi să slujească în biserici ori erau alungaţi de
săteni, fiind înlocuiţi cu preoţi ortodocşi.
După calmarea acţiunii, într-un raport al episcopului rutean Manuil Olsavszky,
din 26 februarie 1746, era propus împărătesei ca preoţii ortodocşi şi alţi lideri
antiunionişti să fie prinşi şi aruncaţi în temniţe, iar călugării mănăstirilor de la Arpaş,
Scorei şi Porceşti să fie alungaţi din ţară. Răspunzând raportului, prin ordinul din 15
aprilie 1746, Maria Tereza s-a dovedit totuşi împăciuitoare, hotărând următoarele:
- la românii liber stabiliţi în târguri şi oraşe să fie trimişi numai preoţi agreaţi de
credincioşi, care să-i convingă pe aceştia să se întoarcă la religia greco - catolică;
- călugării amintitelor mănăstiri să fie trataţi cu blândeţe, iar dacă nu se vor linişti,
numai atunci să fie luate măsuri împotriva lor;

920
Nicolae Chifăr, Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional - sociale ale episcopului
Inochentie Micu - Klein, în „AUA.SH”, 11/II, 2007, p. 89.

285
 - numirea a patru protectori ai Bisericii greco - catolice, în locul unuia singur,
fiecare trebuind să răspundă de o anumită circumscripţie, de Ţara Făgăraşului urmând să
fie responsabil Petru Dobra, ca şi de Pământul Crăiesc 921.
Prin aceste dispoziţii se părea că liniştea a fost restabilită, însă numai în aparenţă,
aşa cum dovedeşte şi petiţia ortodocşilor făgărăşeni din 28 noiembrie 1747, pe care au
trimis-o patriarhului sârb al Carloviţului, în care afirmau că hotărârea lor de a nu accepta
punctele Unirii era tot atât de puternică ca şi în jurul anului 1700. Petiţia aceasta a fost
semnată de un mare număr de credincioşi ortodocşi, pe lângă care au mai iscălit şi
călugări sau reprezentanţi ai mănăstirilor şi schiturilor din Arpaşu de Sus, Breaza,
Bucium, Comăna de Sus, Dejani, Drăguş, Porumbacu de Sus, Recea, Sâmbăta de Sus,
Scorei, Şercaia şi Şinca (Anexa XIX).
Tot pentru această perioadă (1746), este important de semnalat un manuscris care
conţine polemica teologică dintre protopopul unit de Făgăraş, Vasile Baran, şi preotul
ortodox Vasile, intitulat „Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au isvodit,
adică unirea în Ţara Ardealului”; autor pare să fi fost stareţul de mai târziu al mănăstirii
de la Sâmbăta de Sus, Visarion.
O acţiune antiunionistă importantă a fost iniţiată ulterior de protopopul Nicolae
din Balomiri şi continuată de către călugărul făgărăşean Nicodim şi popa Ioan din Aciliu.
Aceştia au condus, în mai 1750, o delegaţie de preoţi şi ţărani la Curtea din Viena, unde
au fost primiţi de către împăratul Francisc I, căruia i-au înaintat „întreagă mărturisirea
ortodoxă în dialectul nemţesc şi o inştanţie în 7 puncte, ca să slăbească prigonirea
922
credinţii noastre” . Răspunsul autorităţilor a constat în prinderea unora dintre membrii
delegaţiei şi întemniţarea lor în închisoarea din Kufstein (Oprea Miclăuş din Sălişte, popa
Măcinic din Sibiel ş.a.). Mai norocoşi, Nicodim şi popa Ioan au scăpat şi au fugit la Sankt
- Petersburg 923, unde au înaintat împărătesei Elisabeta Petrovna o petiţie prin care cereau
ca aceasta să intervină pe lângă împăratul austriac pentru ca ortodocşii ardeleni să-şi
poată aduce preoţi de unde doreau, ca şi celelalte confesiuni. Cei doi se mai plângeau că

921
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 313 – 315.
922
Apud I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 114.
923
„Voind să mă arunce în temniţă, cum au făcut cu ceilalţi în Ardeal şi Ungaria şi ca să nu pătimesc ca
aceia, am fugit la Petersburg şi mă aflu luptând în cauza mea până astăzi (...)” (apud Şt. Meteş,
Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1936, p.
XXXII.

286
„preoţii ortodocşi sunt aruncaţi în temniţe şi asupriţi în multe chipuri, iar credincioşii
cari se împotrivesc unirii sunt duşi la groapă nespovediţi şi necuminecaţi, copiii lor
rămân nebotezaţi, astfel că mare pierzare ameninţă pe acest popor, a cărui credinţă
ortodoxă stăpânirea vrea s-o zdrobească cu desăvârşire. Apelează deci la <<graţia de
mamă>> a Ţarevnei Elisabeta şi o roagă să insiste la Viena ca preoţii Români ortodocşi
din Ardeal să fie hirotoniţi în Rusia şi să atârne de sf. Sinod al bisericii ruseşti” 924. Deşi
o convinseseră pe Elisabeta, aceasta nu se putea implica cu nimic în acel moment, din
cauza situaţiei politice nefavorabile.
Şi câţiva ani mai târziu încă existau răzleţe acţiuni antiunioniste, după cum
demonstrează şi raportul vicarului Petru Pavel Aron către Guberniu, din 18 februarie
1751, în care se arăta că în districtul Făgăraşului mai rămăseseră 2 - 3 sate care nu
925
primiseră niciodată Unirea, iar în scaunul Cohalmului „rezistă încă comuna Calbor” ,
pentru ca într-un alt raport, din 29 mai 1752, să se afirme că în Ţara Făgăraşului erau mai
multe sate în care preoţii ortodocşi ţineau ocupate bisericile unite 926.
Cu doi ani mai devreme (1750), conscripţia ordonată de vicarul P. P. Aron indica
în zonă un număr de 13 localităţi neunite, cu 28 preoţi şi 4.562 credincioşi: Sâmbăta de
Sus, Oprea - Cârţişoara, Streza - Cârţişoara, Odorheiu (!?), Şinca, Sebeş, Berivoii Mici,
Mândra, Toderiţa, Perşani, Ungra, Cincu şi Cincşor 927.
Pentru vara anului 1751 sunt consemnări că în unele localităţi sătenii au început
din nou să închidă bisericile şi să-i oprească pe preoţii greco - catolicii să oficieze
slujbele religioase, fiind necesară intervenţia armatei pentru potolirea spiritelor. Anul
următor, la 14 ianuarie, conform indicaţiilor mitropolitului sârb Nenadovici s-au
prezentat înaintea Guberniului, la Sibiu, doi ţărani care au prezentat în numele satelor din
regiunea cuprinsă între Făgăraş şi Dobra o petiţie redactată de preotul Vasile din Sălişte,
prin care cereau să le fie dat un episcop de la Carloviţ, dar şi paşapoarte pentru a merge la
Viena, unde să ceară acelaşi lucru şi de la împărăteasă; în urma măsurilor represive luate
de către Guberniu, spiritele au fost potolite pentru moment.

924
I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 114; despre acţiunile ulterioare ale călugărului făgărăşean, vezi Ibidem,
p. 114 - 115 şi Şt. Meteş, Mănăstirile româneşti, p. XXXIII – XXXVI.
925
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 334.
926
Ibidem, p. 359.
927
Ibidem, p. 335.

287
 Doi ani mai târziu, în urma decretului împărătesei Maria Tereza din 7 septembrie
1754, care prevedea ca toate bisericile (cu excepţia uneia) din comitatul Hălmagiului
(Bihor) să fie cedate ortodocşilor, au fost impulsionaţi şi ceilalţi ardeleni să ceară acelaşi
lucru sau să le preia prin forţă. Astfel, în anii următorii se consemnează numeroase cazuri
în care credincioşii şi-au făcut singuri dreptate, aşa cum s-a întâmplat şi în Colun, la 2
decembrie 1759, când femeile au năvălit în biserică şi l-au maltratat pe preotul unit,
928
„smulgându-i părul şi barba” ; acţiunile de acest gen au crescut în mod progresiv,
chiar Maria Tereza afirmând, într-o proclamaţie din 21 martie 1760, că în Ţara
Făgăraşului fuseseră luate cu forţa nu mai puţin de 50 de biserici.
După şase decenii de nesfârşite petiţii şi memorii pentru reactivarea Mitropoliei
ortodoxe din Ardeal, la 1759 Maria Tereza se îndupleca şi numea ca episcop pe seama
ortodocşilor pe sârbul Dionisie Novacovici, însă acesta şi-a început efectiv activitatea
abia în anul 1762, păstorind până în 1768. Din acest an din urmă, până la 1783, au fost
numiţi doi administratori episcopali – Ioan Georgevici şi Sofronie Chirilovici (1770 -
1783).
Numai în 1783 ortodocşii au primit un nou episcop, în persoana arhimandritului
sârb Ghedeon Nichitici (1783 - 1788), căruia i-a succedat Gherasim Adamovici (1788 -
1796). A urmat o lungă vacanţă de 14 ani, episcopia fiind girată de către protopopi,
pentru ca la 1810 să fie ales primul episcop de sorginte românească – Vasile Moga –,
care va păstori până în anul 1845.
Cu toate că fusese numit un episcop pe seama ortodocşilor, acţiunile antiunioniste
n-au luat sfârşit, avându-l iniţiator de această dată pe călugărul Sofronie din Cioara.
Mişcarea pornită de către acesta în 1759 a avut mulţi aderenţi (preoţi, călugări şi laici) şi
în Ţara Făgăraşului, dintre aceştia distingându-se călugărul Ioanichie din Veneţia. În vara
aceluiaşi an, pe când se afla la mitropolitul din Carloviţ, îi scria unui aliat întru acţiune,
popa Bucur din Vale (jud. Sibiu), că era imperios necesar să adune câte doi oameni din
fiecare sat care să strângă semnături de adeziune la ortodoxie, cu care să participe la
Soborul ce urma să se ţină la Glâmboaca, „Şi satele cele neunite încă să se iscălească

928
Ibidem, p. 362.

288
cari nu s-au iscălit, că este foarte de lipsă, că nu sunt la Măria Sa D. Mitropolit iscălite,
precum este Gridu şi Toderiţa şi altele asemenea acestora (...)” 929.
La începutul lui martie 1761, însuşi Sofronie a venit în Ţara Făgăraşului şi pe
Pământul Crăiesc spre a observa starea ortodoxiei, ştiind foarte bine că preoţii şi călugării
de aici îi dăduseră un sprijin preţios. Iminenta sa sosire a creat panică printre oficialităţile
districtului: „Funcţionarii din Făgăraş, înfricaţi de zvonul că Sofronie vine să ia din
mâinile uniţilor catedrala făcută de Brâncoveanu, scriu guvernului, în 9 martie, cerând
instrucţii. Guvernul, în 11 martie, grăbit, răspunde că a primit ştirea cu îngrijorare, dar
n-are ce să facă [şi] îi sfătuieşte să nu se opună în împrejurările de faţă, cu forţa armată,
ci să caute a-l convinge pe călugăr cu vorbe blânde, să-i amintească promisiunea făcută,
că nu va ocupa biserici, căci o asemenea faptă ar supăra mult pe Regina în grelele
împrejurări ale războiului (cu Prusia); dacă toate n-ajută să se facă protest în scris” 930.
Nu există date suficiente care să ateste prezenţa călugărului în Făgăraş, „dar ştim
că oamenii lui din acest oraş: negustorii şi meseriaşii Niţu Petraşcu, Ioan Oancea, Matei
Isac, Ignat Arpaşi şi alţii, înarmaţi bine, au luat cheile de la protopopul unit Vasilie
Barany şi au ocupat biserica Sf. Nicolae (...)” 931
Trimisul împărătesei în Ardeal, generalul Adolf Buccow, însărcinat cu restabilirea
liniştii şi ordinii publice, în urma acţiunilor antiunioniste iniţiate de călugărul Sofronie
din Cioara în perioada 1759 - 1761, afirma, la 9 aprilie 1761, în calitatea sa de preşedinte
al Comisiei Aulice speciale, că „are poruncă să audă toate plânsorile şi să întrebe despre
neodihna norodului românesc, care s-a auzit în ţară de o vreme încoace ... şi apoi fiecare
după plânsoare (...) a-l îndrepta şi judecată a-i face” 932.
Însă, cel puţin la început, acesta nu numai că nu a întrebat nimic, ci mai mult, a
venit cu forţa armată şi presiuni de tot felul asupra ortodocşilor din oraş, aşa cum se
aminteşte într-unul dintre documente: „(...) Acest general fiind şi în Făgăraş multă
răutate a făcut neuniţilor, furci a făcut şi le-a ridicat în mijlocul târgului ca pe cei ce nu
se vor pleca la unaţie să-i spânzure, şi i-au prins şi i-au îngrozit şi i-au bătut fără de
milă, şi sosind atunci şi vlădicul Dionisie (Novacovici – n.n.) de la împărăţie a ruşinat pe

929
Şt. Meteş, Mănăstirile româneşti, p. LXV – LXVI.
930
Ibidem, p. LXII – LXIII.
931
Ibidem.
932
Apud Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 368.

289
Bucov, zicându-i că lucră ce nu i-a poruncit împărăţia şi tot norodul neunit din Făgăraş,
care nu era prin acela era fugit să scape pe moarte, iar care era unit avea cinste. Şi de
spânzurat pe nimenea nu au spânzurat, dară foarte cumplit i-au bătut şi pe grecii (de
fapt, românii) neguţători i-au globit cu 180 (...) de floreni nemţeşti cu care au plătit 6 boi
graşi la cătane. Şi nefiind, fiindu-şi în grabă, a făcut dumnealui jupân Vasalache Nyerges
din Făgăraş şi a pus banii aceştia pentru oraş (...)” 933.
Fiind deja numit un episcop ortodox, era necesară acum rezolvarea unei probleme
delicate – stabilirea definitivă a apartenenţei confesionale a fiecărui român, iar de aici
trecerea la aşa - numita Dismembratio ecclesiarum, adică atribuirea bisericilor. În
vederea realizării acesteia, generalul a dat ordin să se facă în fiecare localitate ardeleană
conscrierea românilor uniţi şi neuniţi, stabilindu-se pentru fiecare situaţia în care se afla
la 30 martie 1761. Porunca mai spunea că cine avea la data amintită statutul de unit, aşa
rămânea pentru totdeauna, nemaifiind permise trecerile la confesiunea ortodoxă.
În urma rezultatelor conscrierii, s-a trecut la atribuirea bisericilor, criteriile avute
în vedere la repartizare fiind următoarele:
- în localităţile unde toţi sătenii au renegat Unirea, biserica rămânea ortodocşilor;
- acolo unde majoritatea credincioşilor a părăsit Unirea, biserica rămânea
acestora, însă cu obligaţia de a ridica o alta pe seama minorităţii unite; dacă biserica
fusese construită de un unit sau de o comunitate fostă greco - catolică, atunci biserica
rămânea minorităţii unite;
- acolo unde biserica fusese construită sau renovată de stat pe seama greco -
catolicilor, aceasta le revenea, chiar dacă erau minoritari;
- în localităţile unde biserica era acordată minorităţii unite, majorităţii ortodoxe
trebuia să i se acorde, în mod obligatoriu, un teren potrivit pe care să-şi poată ridica
biserica proprie.
Prin prisma acestor criterii, rezulta că în districtul Făgăraş, la data amintită,
existau 472 familii unite cu 107 preoţi şi 5.344 ortodoxe cu 145 preoţi, iar în 15 din cele
63 localităţi nu exista nici o familie unită; aproape în aceeaşi situaţie sau chiar mai
drastică se găsea uniatismul în localităţile din dreapta Oltului.

933
Il. Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, p. 343 – 344.

290
 Ca mijloc de înăbuşire a agitaţiei antiunioniste, în vara anului 1761 A. Buccow a
recurs şi la distrugerea micuţelor mănăstiri şi schituri, ai căror călugări erau bănuiţi că
susţin această mişcare. Prin urmare, au fost arse cele din Arpaşu de Jos, Breaza (2),
Bucium, Comăna de Jos, Dejani, Lisa, Mărgineni, Netot, Ohaba, Porumbacu de Sus,
Scorei, Şinca (2), Vaida - Recea, Veneţia de Sus, Viştea de Jos, Viştea de Sus. Au rămas
934
în picioare doar lăcaşurile din Arpaşu de Sus, Berivoii Mici , Boholţ - Făget,
Cârţişoara, Drăguş (2), Porumbacu de Jos, Săsciori (distrusă în 1767), Sâmbăta de Jos,
Sâmbăta de Sus (dărâmată în 1785 935) şi Şercăiţa 936.
Despre incidentul acesta, preotul - cronicar Radu Tempea din Şcheii Braşovului
nota următoarele: „Vlădica Aron având mare pizmă asupra mănăstirilor care au fost la
Ţara Oltului pe supt munte, fiind 37, care la aceste mănăstiri mulţi din creştini din care
nu vrea să se supuie la un[i]aţie, mergea la acele mănăstiri de să spovedia şi să
cumineca, şi, fiind popa Vasilie (Barani – n.n.) protopop la Făgăraş, s-au sfătuit cu
vlădica Aaron de au mers la comandirul ghinărar Buccow, spuindu-i multe minciuni şi
zicând că la acele mănăstiri sunt gazde de hoţi, şi aşa poruncind ghinărariul Buccow, au
ars aceale mănăstiri toate şi li-au stricat, numai o mănăstire de la Sâmbăta de Sus, ce
iaste satul Brâncovianului, aceaia au rămas [Oh, ce mare răutate iaste pizma şi
zavistia]. Adevărat că şi-au loat plata dela Dumnezeu şi ghinărarul şi vlădica, că cu
grabnică moarte şi-au dat sfârşitul (...)” 937.
În 7 martie 1768, Curtea de la Viena a făcut noi precizări în privinţa vizitaţiilor
canonice, cu scop propagandistic, îndemnându-l pe episcopul unit să-şi îndrepte atenţia
mai ales către parohiile mixte, în care să oficieze sacramentele în paralel cu instruirea
credincioşilor în privinţa Unirii şi chiar să trimită misionari, după modelul catolic, care să
explice fundamentele credinţei. În urma acestor dispoziţii şi după ce a primit autorizaţia
necesară, episcopul Atanasie Rednic (1764 - 1772) a efectuat o lungă vizitaţie, între 24

934
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 33.
935
La 1784, mănăstirea avea 5 călugări şi 5 călugăriţe, iar ca egumen pe popa Visarion; a fost dărâmată cu
ordinul împărătesc 5936 din august 1785, „Locuitorii din jurul ei au fost strămutaţi în sat, iar ea a rămas
în ruină, până în anul acesta (1928), când Î.P.S. Mitropolitul Bălan Nicolae a început restaurarea ei (...)”
(C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 33.
936
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 394.
937
Apud Şt. Meteş, Mănăstirile româneşti, p. LXXXV – LXXXVI.

291
decembrie 1768 - 26 februarie 1769, în districtul Făgăraşului, zonă în care ortodoxia era
foarte puternică, în pofida înfiinţării regimentului grăniceresc.
Episcopul a urmat întocmai indicaţiile împărăteşti, încercând să-i mobilizeze şi pe
ortodocşii făgărăşeni spre a-l asculta, însă de cele mai multe ori n-a reuşit. Vizitaţia
canonică a vlădicului a avut următorul traseu: în ajunul Crăciunului era la Telechi -
938
Recea, unde preotul „neoteric” a refuzat să participe la predica asupra uniaţiei ; de
Crăciun se afla în cele două Berivoaie, iar a doua zi în Sebeş, a cărui biserică avea o
939
singură carte de cult – Noul Testament de la Bălgrad (1648) ; în 27 decembrie vizita
Buciumul, în 28 Şinca - Veche, iar în 30 se afla în Ţânţari, unde au fost prezenţi toţi
940
grănicerii în frunte cu preoţii lor ; anul următor, la 6 ianuarie, se afla în Mărgineni,
pentru ca a doua zi să fie în Vad, singura localitate complet greco - catolică vizitată până
atunci, „ai cărui preoţi nu au şi deci nu explică Învăţătura creştinească. I-au dat
protopopului câte 17 cruceri (erau trei preoţi), ca să le-o cumpere din Blaj, dar
protopopul le-a cheltuit banii şi nu le-a cumpărat-o. De altfel, preotul al treilea – Iacob
941
–, era suspect de schismă şi avea cea mai rea reputaţie (pessimae famae)” ; în 8
ianuarie vizita Ohaba (care avea doi preoţi, dintre care unul, Nedelcu, era beţiv şi
scandalagiu) şi Hârseni (tot cu doi preoţi, dar ambii cu faimă bună) 942; în Copăcel se afla
în 10 ianuarie, în 11 era în Ileni, iar în 12 în Râuşor, ai cărui credincioşi au refuzat să-l
943
asculte ; pe 13 ianuarie vizita Hurezul, pe 14 Săsciorii, iar ziua următoare ajungea în
Făgăraş, unde a stat trei zile; din Făgăraş a ajuns, în 18 ianuarie, la Vaida - Recea, apoi ,
în zilele următoare, în Breaza (ai cărui locuitori, „la aflarea veştii că va veni, au fugit din
944
sat, astfel că episcopul a rămas fără adăpost şi fără hrană” ), Lisa, Sâmbăta de Sus,
Viştea, Ucea, Arpaşu de Sus, Cârţişoara, Porumbacu de Sus, Sărata, Scorei, Arpaşu de
Jos („unde în ziua de Crăciun soldaţii au fost scoşi din biserică spre a li se comunica
unele porunci militare şi astfel sfântul lăcaş a rămas gol şi fără cântăreţ şi fără

938
Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, coordonatori, În spiritul Europei moderne. Administraţia şi
confesiunile din Transilvania în perioada reformismului terezian şi iosefin (1740 - 1790), Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj - Napoca, 2009, p. 91.
939
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 437.
940
Ibidem.
941
Ibidem.
942
Ibidem.
943
R. Câmpenu, Anca Câmpian coord., În spiritul Europei moderne, p. 91.
944
Ibidem.

292
paracliser” 945), Ucea de Jos, Corbi, Beşimbac, Voivodenii Mari şi Mici, Ludişor, Netot,
946
Săvăstreni („ai căror locuitori erau toţi uniţi” ), Luţa, Dridif, Voila, Sâmbăta de Jos,
Viştea de Jos („a cărei biserică avea numai o Cazanie, iar preotul era bătrân şi orb şi nu
putea sluji” 947) şi Porumbacu de Jos.
În timpul vizitaţiei, Atanasie Rednic a ţinut şi un mare Sobor în Iaşi, la 30
ianuarie 1769, în urma căruia au fost au fost emise preoţilor mai multe porunci: „Preoţii
sunt datori să explice rostul unirii cu Biserica Romei vechi <<după învăţătura şi
arătarea arhierească acum cu prilejul vizitei dată>>, în toate Duminicile şi sărbătorile
să înveţe şi tălmăcească Învăţătura creştinească, să-i înveţe pe cei bătrâni, mai ales pe
femei, cum să boteze în caz de nevoie, <<adică având de gând şi nevoie de a sluji taina,
precum Domnul Cristos o a rânduit>>, nici un preot şi nici un călugăr să nu slujească
fără slobozenie de la Scaunul vlădicesc, preoţii să citească în fiecare zi Ceasurile
canonice, să nu ţină Cuminecătura acasă (...), să nu cunune pe cei ce nu ştiu Tatăl
Nostru, Zece Porunci şi Crezul (...), preoţii şi diaconii să nu se însoare după ce le-au
murit soţiile (...). Fiecare preot să poarte haină lungă (...) <<şi încă şi potcap să
poarte>>” 948 etc.
Urmaşul lui A. Rednic, Grigorie Maior (1772 - 1782), l-a numit la sfârşitul anului
1777 sau la începutul celui următor pe Ignatie Darabant ca vicar al districtului Făgăraş şi
al Secuimii, pentru a avea grija credincioşilor uniţi. În primăvara lui 1779, Gr. Maior
însuşi a oficiat la Făgăraş slujba de Paşte, după care a făcut o vizitaţie canonică în câteva
949
localităţi făgărăşene „pentru pacificarea răzvrătiţilor contra unirii” ; parohiile vizate
au fost Dejani, Lisa, Netot şi Recea, pe care până la urmă a reuşit să le readucă la uniaţie:
„Credincioşii au ascultat liturghia, apoi au îngenuncheat cu umilinţă cerând să fie
absolviţi de apostazie, după care şi-au exprimat nemulţumirile şi nedumeririle.
Principalul regret pe care au ţinut să-l împărtăşească episcopului a fost legat de
distrugerea mănăstirilor, construite, spuneau ei, pe locurile lor boiereşti, importante
pentru ei deoarece erau spaţii de penitenţă în vreme de post. În legătură cu unirea, cu

945
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 437.
946
Ibidem.
947
Ibidem.
948
Ibidem, p. 437 – 438.
949
Ibidem, p. 475.

293
ideea promovată de episcop ca românii să se unească în aceeaşi confesiune, cea greco -
catolică, o întrebare a ilustrat nedumerirea lor: cum se doreşte unitatea românilor, de
vreme ce împărăteasa a permis existenţa a doi episcopi care predică fiecare în felul său
? Nelămurirea nu era recentă, ea persista din momentul numirii episcopului ortodox în
Transilvania. Maior i-a îndemnat pe credincioşi să asculte de ierarhul preocupat să-i
înveţe, să-i lumineze, de cel prezent între ei, adică de el. Celălalt le ia doar banii şi nu-i
învaţă nici măcar Tatăl nostru, deoarece nu ştie limba română (…)” 950.
După şase decenii în care ortodocşii din Făgăraş au fost nevoiţi să meargă la
951
slujbă în Beclean sau Galaţi , li s-a permis în cele din urmă, la 1783, să-şi ridice
biserică proprie în oraş, pe aşa-numita „Uliţa Grecilor” (actuala Codru - Drăguşanu) –
strada negustorilor români –, cei care au dăruit pământul pe seama bisericii, au procurat
piatra pentru construcţie, au contribuit cu bani etc.; lucrările de construcţie au durat până
la anul 1791, când a fost edificat turnul (Anexa XX). Locul de zidire fusese cumpărat
iniţial în 1782 de negustorul Pană Borşoş, cu 300 fl., pe care l-a donat anul următor spre
acest scop, iar zidirea în sine a lăcaşului a fost coordonată de „măestrul paler” Johann
Müller din Făgăraş 952.
În urma emiterii Decretului iosefin de toleranţă (8 noiembrie 1781), prin care şi
religia ortodoxă primea liberul exerciţiu, se pare că mai multor români făgărăşeni „le veni
chef să se lase de unire”. Pus în faţa acestei situaţii ce tindea să devină periculoasă, însuşi
episcopul unit Ioan Bob (1782 - 1830) s-a deplasat în Ţara Făgăraşului, „ca cu faţa şi cu
propoveduirea sa să împedece pe acei oameni a trece la neunire, ci fiindcă zisul vlădică
din fire nu are nici acea căutătură în faţă, nici acea dulceaţă în cuvinte, nici acea
curgere în vorbă (...), necum să dumerească pe cei ce până aci vrea să scadă de la unire,

950
R. Câmpeanu, Anca Câmpian coord., În spiritual Europei moderne, p. 94 – 95.
951
Despre starea aceasta de lucruri, într-un document găsit în 1896 în turnul bisericii Sf. Treime se spunea:
”(...) Şi era oprit să nu ţinem în Făgăraş nici preot, nici capelan de ritul nostru şi dintre făgărăşeni fără
preot s-au îngropat morţii lor (...). Alţii, cât căpătau un preot neunit îl luau între furci de fer, între măcave
şi între muieri încărcate cu pietre şi aşa petreceau pe preot şi pe mortul (...). Iară noi am fost rânduiţi să
mergem la biserică în Beclean. Şi cu multă cheltuială am mers în Galaţi (...). Şi am umblat la Galaţi 20 de
ani; cine ar putea spune necazurile şi frica trecerii Oltului şi cheltuiala, că era podul slab şi rupt şi ceva de
ploua, tot cu luntrea şi cu cinul trebuia să trecem şi totdeauna să plătim la mers şi la întors, şi pe uliţa
Galaţiului era tină mare şi ochiuri ca acelea, cât multe vite de-a săracilor au pierit acolo, şi noi şi familia
noastră cât ne-am chinuit acolo nu se poate crede (...)” (Il. Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, p.
343 - 344.
952
Il. Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, p. 353.

294
ci cu gloatele şi ceilalţi mărturisea că vreau să treacă la neunire şi pentru aceea poftea
de la dânsul să li se orânduiască învăţătura cea de 6 săptămâni, care după decretul
Toleranţei e de lipsă să o audă cei ce voiesc a păşi de la credinţa cea catolicească.
Atunci vicarul general Ignatie Darabant (...), prevăzând că de va rămânea vlădica Ioan
Bob lungă vreme în pământul Făgăraşului, poate nici un Român să nu mai rămână unit,
îl sfătui pe vlădica să se întoarcă acasă”, ceea ce episcopul a şi făcut 953.
Murind episcopul ortodox Gherasim Adamovici, la 13 aprilie 1796, a urmat o mai
lungă vacanţă până la ocuparea scaunului arhieresc, perioadă în care au fost încercate mai
multe variante. Printre primii care s-au adresat mitropolitului sârb Ştefan Stratimirovici,
în speranţa că scaunul episcopal va fi ocupat cât mai repede şi treburile confesionale vor
continua normal, au fost făgărăşenii. Se pare că imboldul l-au primit de la compatriotul
954
lor Nicolae (Nestor) Ioanovici , viitorul episcop de Oradea Mare, care, mergând la
studii în Seminarul din Carloviţ (începând cu 1791), a ajuns protejatul mitropolitului şi se
pare că la 1797 (când deja se călugărise) putea să facă lobby pe lângă protector. Dacă a
fost sau nu adevărat, rămâne de clarificat, însă certă rămâne epistola expediată de către
făgărăşeni mitropolitului, la 24 ianuarie 1797, care le-a răspuns foarte repede – în 24
februarie.
Stratimirovici îi îndemna pe făgărăşeni să nu se grăbească, ci să fie înainte
mergători şi pentru alte comunităţi ortodoxe care să solicite numirea unui episcop, la
unison cu ei: „Dorirea aceasta a inimii voastreb(...) şi mie de nespusă bucurie îmi este,
cu cât mai mare vrednicia aceştii şi a purtării voastre de grije din partea aceasta pentru
trebuincioasa uşurare de râvna inimii poftiţi, ca cât mai curând să vi se rânduiască un
Păstor (...). Cuvioasă dară pofta voastră între cele mai cu diadinsul şi mai mari griji a
datoriei mele o pui. (...) aşa cu adevărat poftesc, ca nu numai voi, ci şi celelalte obşti şi
aşişderea tuturor acelora, cărora li se cuvine cât mai curând păstor bisericii a dobândi,
despre aceeaşi sârguinţă pentru dorirea şi pofta inimii voastre, ar trebui să vă aibă spre

953
Apud I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 137.
954
I. Lupaş, O scrisoare a mitropolitului sârbesc Ştefan Stratimirovici către Românii ortodocşi din
Făgăraş (24 Februarie 1797), în „RT”, VI, nr. 1, 1912, p. 8 – 9.

295
pildă şi mie deplin să arete, cum că de pururea şi întru toate prilejurile păzesc şi apără
legea sa cea Pravoslavnică întru inima sa nevătămată o ţin (...)” 955.
Tot sfârşitul de secol XVIII a consemnat şi unele încercări de reunire a românilor
sub o singură conducere bisericească, care i-au avut drept iniţiatori pe vicarul unit al
Făgăraşului, Ioan Para, pe vicarul Ioan Popovici, pe protopopul Petru Maior şi pe Aron
Budai. Aceştia au trimis, în anul 1798, mai multe petiţii Curţii din Viena, prin care au
cerut a le fi încuviinţată organizarea unui Congres la care să participe atât preoţii
ortodocşi, cât şi cei uniţi, pentru a stabili împreună condiţiile de reunire; „Congresul însă
nu s-a ţinut şi Românii au rămas tot desbinaţi în cele bisericeşti” 956.
În ceea ce priveşte situaţia materială a preoţilor făgărăşeni în a doua jumătate a
secolului al XVIII -lea, documentele consemnează că în afară de unii preoţi mai bogaţi,
marea majoritate a lor era săracă, trăind numai din munca câmpului, creşterea puţinelor
vite şi din aşa-numitele venituri stolare, care proveneau în urma diverselor slujbe
bisericeşti pe care le făceau pentru credincioşi, acestea diferind şi ele de la localitate la
localitate, în funcţie de situaţia materială a enoriaşilor.
La 1788, pentru satele Ileni şi Beclean întâlnim câteva date interesante referitoare
la stolă, din care vom aminti numai câteva: botezul costa 6 creiţari în Ileni (la fel în
Beclean); cununia 12 (în ambele); molitva femeilor după naştere 2 ½ (1 ½ ); liturghia 12
cr.; un maslu 12; la Crăciun, Paşti, Sf. Petru şi Pavel, Sf. Maria – fiecare câte 2 ½ cr. (1
½ cr.); la Bobotează 3 cr. (1 ½ ) etc.
Episcopul unit Ioan Bob a înfiinţat la 1786 vicariatul Făgăraşului, Curtea
imperială acordându-i primului vicar foraneu o subvenţie anuală de 300 fl. din Fondul
religionar transilvan, care în prima jumătate a secolului al XIX -lea a scăzut la 126 fl. Ca
protopopi şi apoi vicari uniţi de Făgăraş se cunosc numele lui Vasile Barani (deceniile 4 -
5), Ioan Ioanovici (1760 - 1765), Gheorghe Petraşcu (până la 1786), Ioan Halmagyi,
primul vicar foraneu (1786 - 1796), Ioan Para (1796 - 1807), Ioan Halmagyi (1807 -
1815), Dumitru Pop/Popa/Papp (1815 - 1827), Constantin Alutan (1827 - 1834), Teodor
Şereni (1834 - 1845), Ioan Chirilă (1846 - 1862), Nicolae Maniu (1862 - 1865) şi Ioan
Antonelli (1865 - 1872).

955
Ibidem, p. 10 – 11.
956
I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 122.

296
 Printre protopopii ortodocşi ai Făgăraşului se regăsesc Constantin Ioanovici (până
la 1760), Bucur Ştefan (1783 - 1790), Gheorghe Petraşcu (1790 - 1800), Vasile
Harompotor (1800 - 1804), Vasile Chiş/Kis (1804 - 1819), Simion Jinariu (1819 - 1840),
Gheorghe Jinariu (1841 - 1846) şi Petru Popescu (1846 - 1884).

1801 - 1867. După anul 1800 nu mai sunt consemnate situaţii interconfesionale
convulsive şi nici nu se mai înregistrează evenimente importante. Mai mult, în timpul
revoluţiei de la 1848 – 1849 se reafirmase necesitatea depăşirii separaţiei şi a fricţiunilor,
în numele unităţii naţionale, propunându-se abandonarea biconfesionalismului în
favoarea înfiinţării unei singure Biserici româneşti şi a unei mitropolii române. Totuşi,
concretizarea ideii nu a venit în această formă, ci în varianta specifică fiecărei Biserici în
parte – ridicarea episcopiei unite la rangul de arhiepiscopie/mitropolie de Alba - Iulia şi
Făgăraş (1853), iar 11 ani mai târziu înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe din Ardeal (24
decembrie 1864).
Din acest moment, ambele Biserici au început să-şi realizeze organizarea
constituţională, cu efecte directe deosebite şi pe termen lung în planul stabilizării
instituţionale şi a configurării identitare.
Starea de acalmie şi normalitate de la sfârşitul secolului al XVIII – lea şi din
prima jumătate a celui următor şi-a avut imboldul în Edictul de toleranţă de la 1781, din
acel moment comunităţile făgărăşene îndreptându-şi atenţia în primul rând către
construcţia de lăcaşuri de cult solide, din piatră şi cărămidă (cu mari cheltuieli şi
sacrificii), care să înlocuiască micuţele biserici din lemn. În cea mai mare parte, aceste
construcţii au fost şi pictate, ele dăinuind şi fiind folosite pentru slujbele religioase şi în
prezent. Deşi câteva construcţii erau începute la anul emiterii Edictului, în perioada 1781
– 1867 astfel de lăcaşuri de cult – şi nu doar româneşti –, s-au ridicat în:
- 1779 – 1784: biserica ortodoxă din Berivoii Mari (înlocuită în 1877);
- 1784: biserica ortodoxă Sf. Teodor Tiron din Sâmbăta de Sus;
- 1786: biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Sâmbăta de Sus;
- ante 1790: biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Cuciulata;
- 1790: biserica ortodoxă din Viştea de Jos (pictată în 1819);
- 1783 – 1791: biserica Sf. Treime din Făgăraş;
- 1791: biserica ortodoxă din Arpaşu de Jos (pictată în 1810);

297
 - 1793: bisericile ortodoxe din Hârseni şi Rodbav;
- 1794: biserica greco – catolică din Arpaşu de Sus;
- 1796: biserica ortodoxă din Sărata;
- 1798: biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Şercăiţa (pictată în 1810) şi
biserica greco – catolică din Şona;
- 1800: biserica greco – catolică din Voila;
- 1802: bisericile ortodoxe din Calbor (pictată în 1813) şi Sâmbăta de Jos (pictată
în anii 1806 şi 1808);
- 1804: biserica ortodoxă din Beclean;
- 1806: biserica greco – catolică din Oprea – Cârţişoara;
- 1799 – 1809: biserica ortodoxă din Arpaşu de Sus (pictată în perioada 1804 –
1815);
- 1810: biserica greco – catolică din Râuşor;
- 1804 – 1811: biserica ortodoxă din Rucăr;
- 1811: biserica ortodoxă din Colun (pictată în acelaşi an) şi biserica greco –
catolică din Beşimbac;
- 1815: biserica ortodoxă din Cincu;
- 1790 – 1818: biserica ortodoxă din Veneţia de Jos;
- 1818: biserica ortodoxă din Streza – Cârţişoara (pictată în 1824);
- 1824: bisericile ortodoxe din Oprea – Cârţişoara şi Galaţi;
- 1825: biserica romano – catolică din Cincu;
- 1830: bisericile greco – catolice din Hârseni şi Şinca - Veche;
- 1832: biserica greco – catolică din Sebeş;
- 1834: biserica ortodoxă din Felmer şi biserica greco – catolică din Hurez;
- 1837: biserica ortodoxă din Breaza (înlocuită în anul 1886);
- 1838 – 1839: biserica greco – catolică din Ileni;
- 1841: biserica greco – catolică din Rucăr (înlocuită cu alta nouă în 1908);
- 1842: bisericile greco – catolice din Cârţa şi Cincu;
- 1841 – 1843: biserica evanghelică C.A. din Făgăraş;
- 1843: biserica greco – catolică din Bărcut;
- 1846: biserica greco – catolică din Nou Român;

298
- 1848: biserica ortodoxă din Şoarş;
- 1848 – 1849: biserica ortodoxă din Viştea de Sus;
- 1849: biserica ortodoxă din Cincşor;
- 1845 – 1851: biserica ortodoxă din Porumbacu de Jos;
- 1852: biserica ortodoxă din Lovnic;
- 1854 (probabil): biserica ortodoxă din Merghindeal;
- 1858: biserica ortodoxă din Vaida – Recea şi sinagoga evreiască din Făgăraş;
- 1860: biserica greco – catolică din Porumbacu de Jos;
- 1860 – 1862: biserica ortodoxă din Ucea de Sus;
- 1862: biserica greco – catolică din Scorei şi biserica ortodoxă din Şona;
- 1860 – 1865: biserica ortodoxă din Hurez;
- 1864: biserica greco – catolică din Arpaşu de Jos;
- 1865: biserica greco – catolică din Săvăstreni;
- 1866: biserica greco – catolică din Netot.

299
300
 IX. ŞCOALA

Pentru aproape întreg secolul al XVIII -lea, şcolile primare transilvănene nu erau
şcoli publice în sensul actual al cuvântului, mai ales în cazul celor româneşti. Câţiva copii
de strângeau în vreo casă particulară sau mai ales în tinda bisericii, unde „dascălul” le
făcea cunoscute slovele, dintr-o bucoavnă sau altă carte bisericească. Procesul acesta de
învăţământ, aproape exclusiv religios, s-a menţinut până după începutul secolului al XIX
-lea (1821), cu toate dispoziţiile de laicizare luate prin unele legiuiri şcolare austriece.
Pe lângă amintitele şcoli din Făgăraş – maghiară şi românească (înfiinţată de
principesa Zsuzsanna Lorántffy în 1657) –, se pare că a mai funcţionat una şi pe lângă
957
mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ridicată de boierul muntean Preda, tot la anul 1657 .
Remarcabilă pentru acea perioadă a fost şi existenţa la Făgăraş a unui Colegiu reformat
particular (1639-1693), la care au învăţat, în acest răstimp, nu numai copii din oraş şi jur,
958
ci şi din întreaga Transilvanie sau chiar mai de departe, din Ungaria .
În privinţa şcolii româneşti din oraş, ultima informaţie este consemnată în anul
1694, când se făcea menţiune la ea în diploma prin care principele M. Apaffy II îi
permitea domnitorului Constantin Brâncoveanu să ridice o biserică de piatră pentru
românii de aici, însă este foarte probabil ca aceasta să fi funcţionat până la Unirea
religioasă. La anul 1701 cu certitudine nu mai exista, deoarece în Diploma leopoldină din
19 martie se dispunea, printre altele, ca şi în Făgăraş să se ridice o şcoală românească
(bineînţeles greco – catolică).
Frământările religioase de la sfârşitul secolului al XVII -lea şi începutul celui
următor au adus cu ele importante schimbări şi în domeniul şcolar. În privinţa românilor,
Unirea religioasă a însemnat înfiinţarea de şcoli greco - catolice, care vor fi susţinute într-
o oarecare măsură de către statul austriac, în detrimentul celor ortodoxe care n-au
beneficiat de vreo atenţie deosebită. De altfel, până prin anii 1770, nu a existat o politică
şcolară coerentă a Imperiului, care să stabilească şi să reglementeze învăţământul
confesional românesc.

957
Istoria Literaturii Române, vol. I (1400 - 1780), Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 344.
958
www.kodolanyi.hu/nevelestortenet (Szabó Emőke, A Fogarasi Református Partikuláris Kollégium és
diáktársadalma az 1639 és 1693-as évek között).

301
 Însă, datorită pătrunderii ordinelor catolice în reţeaua şcolară transilvăneană, care
a avut ca prim efect facilitarea accesului la educaţie, unii tineri greco - catolici făgărăşeni
au intrat în gimnazii, prin catolicizare, dar în proporţii foarte mici (mai ales în prima
jumătate a veacului al XVIII -lea). În primele decenii de după 1700, „chiar dacă
autoritatea centrală nu vehicula încă (…) termenul de <<naţional>>, ea s-a arătat, într-
o oarecare măsură, preocupată de învăţământul confesional greco – catolic (…), iar
situaţia şcolilor săteşti nu a fost neglijată cu desăvârşire” 959.
Ofensiva deosebită a învăţământului catolic după 1691, însoţită deseori de
agresivitate, a condus la reculul puternic al şcolilor protestante: „Dacă faţă de luterani
(saşi - n.n.) se mai făceau, pe alocuri, mici concesii, reformaţii şi unitarienii au fost
trataţi de autoritatea centrală cu maximă severitate. Din anul 1721, ei nu au mai putut
pleca în străinătate decât pentru studii teologice, iar din 1725 li s-a introdus
obligativitatea solicitării paşaportului vienez” 960. Restricţiile au crescut şi ulterior, astfel
încât protestanţii s-au văzut confruntaţi cu mari dificultăţi pe toată durata secolului,
ajungându-se chiar la desfiinţarea gimnaziilor şi liceelor reformate sau la decăderea lor în
rang (ca şcoli de grad inferior), locul lor fiind luat de către şcolile catolice, înfiinţate şi
susţinute de statul austriac, dar conduse de iezuiţi.
În zona Făgăraşului au existat în prima parte a secolului al XVIII -lea numai şcoli
confesionale primare – româneşti, maghiare şi săseşti –, singura localitate beneficiară a
unui gimnaziu fiind Cincu, ceea ce denotă că doritorii de continuare a studiilor erau
obligaţi să meargă în alte oraşe transilvănene. La Cincu, puternic târg săsesc – unde
prima şcoală confesională este atestată încă din anul 1430 şi unde la 1712 se înfiinţa
prima şcoală de fete din zonă –, s-au pus bazele Şcolii latine în 1720, cu 5 clase, la
iniţiativa judelui regal Martin Sutorius. „Planul de învăţământ al acestei şcoli se baza pe
studiul limbii latine, ca limbă de comunicare între Ungaria, Transilvania şi Polonia.
Orientarea pedagogică avea la bază principiile pedagogice ale lui Komensky (...).
Elevii şcolii erau recrutaţi din comunele din jurul Cincului până la sfârşitul
secolului al XIX -lea – dintre aceştia mai erau şi unii veniţi destul de departe: din Sebeş

959
Remus Câmpeanu, Attila Varga, Anton Dörner, În pragul Europei. Instituţiile transilvane în epoca
prereformistă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca, 2008, p. 30.
960
Ibidem, p. 32.

302
(Alba), din Şona (de pe Târnava Mică) etc. Şcoala avea internat pentru elevii din alte
localităţi, fapt din care reiese că era un fel de gimnaziu ce pregătea funcţionarii satelor
săseşti şi mai pregătea pentru intrarea în institutele mai superioare” 961.
Dacă în privinţa şcolilor confesionale româneşti, din prima jumătate a secolului al
XVIII -lea, documentele nu certifică existenţa lor în fiecare localitate, cu siguranţă în
satele săseşti sau maghiare au existat astfel de şcoli, care fuseseră înfiinţate cu multă
vreme în urmă şi care acum doar îşi urmau cursul lor oarecum firesc. Spre exemplu, la
Lovnic şcoala era condusă, în anii 1730 - 1731, de un „Rektor, care avea funcţie şi la
Primărie. Pastorul era organul suprem şi coordonator al activităţii şcolare, iar şcoala
era frecventată numai de băieţi, evidenţa ţinându-se pe un răboj de lemn, pe care se
962
însemna cu ceară” . Peste un secol, la 1834, „şcoala avea două clase de băieţi şi una
de fete. Se preda scrisul, cititul, aritmetica, geografia Transilvaniei, istoria biblică,
963
catehismul şi muzica” . Deşi în majoritatea localităţilor procesul de învăţământ a avut
continuitate, s-au întâlnit şi cazuri de şcoli înfiinţate pe termene mai scurte, cum s-a
întâmplat, de pildă, la Arpaşu de Sus, unde s-a edificat o şcoală în limba germană doar pe
timpul cât a funcţionat manufactura de sticlărie de acolo (1827 – 1880, cu meşteri
germani), la care au învăţat şi unii dintre copiii localnicilor 964.
În ceea ce priveşte învăţământul reformat din Făgăraş, se poate vorbi, de
asemenea, de continuitate, având la bază vechea şcoală înfiinţată în 1639 de principele G.
Rákoczy I şi susţinută financiar de către acesta şi următorii principi. Odată cu impunerea
stăpânirii austriece în Transilvania, şcoala a început să fie susţinută de Biserica reformată
din oraş, situaţie în care o găsim şi în anul 1842, când avea statutul de gimnaziu. La
această dată, şcoala avea un curs inferior (clasele I – III) şi unul superior (gimnazial) de
patru ani, în care elevii erau grupaţi pe secţii – gramatica, sintaxa şi retorica 965.
În cursul inferior, materiile de studiu erau citirea, aritmetica, compunerea, morala,
intuiţia, religia, limba maghiară şi geografia Transilvaniei, iar la gimnaziu ca obiecte de

961
I. Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş, p. 17.
962
Titus Mircea Pica, 1206 - 1978. Monografia comunei Lovnic, mss., 1978, p. 139 - 140.
963
Ibidem, p. 140.
964
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 138.
965
I. Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş, p. 25.

303
învăţământ figurau latina, germana, religia, aritmetica, istoria şi geografia (la secţiile
gramatică şi sintaxă), pentru ca la secţia retorică să mai apară şi oratoria 966.
Cum spuneam, documentele din prima parte a secolului al XVIII -lea nu confirmă
prezenţa de şcoli româneşti peste tot, deşi cunoaştem strădania viitorului episcop greco -
catolic Ioan Pataki, în deceniul al doilea, de a înfiinţa o şcoală la Făgăraş, la fel ca şi
consemnarea sporadică a unor nume de învăţători – „Adam, dascălul satului” Dridif la
1725 sau dascălul Iuon din Porumbacu de Sus, la 1727 967.
Abia din anul 1755 avem o primă situaţie şcolară clară, privitoare însă numai la
învăţământul confesional greco - catolic. Conform Specificaţiei referitoare la funcţionarea
preoţilor şi a învăţătorilor, reiese că existau şcoli în localităţile: Berivoii Mici – învăţător
Ioan Belias, Beşimbac – Popa Niculae al Leului, Breaza – Gavrilă Dancea, Bucium –
George Pop, Copăcel – Gavrilă Gredileanu, Dejani – Ioan Pop, Drăguş – Gheorghe
Codrea, Dridif – Ioan Opriş (era şi preot), Hârseni – David Rinea, Hurez – Radu Papu,
Iaşi – David Gavrilă, Ileni – Samuil al Popii George, Lisa – Ionaşcu - Cosovei, Ludişor –
Niţu Zaharie, Netot – Ioan Popa, Ohaba – Ioan Bârsan, Pojorta – Nicolae Dane, Râuşor –
Samuil Pop, Recea - Vaida – Ionaşcu Luca, Sebeş – Ioan Goga, Şinca (Veche) – Nemeş
Ioan, Ucea de Sus – Samoil Vlad al Popii Savului, Vad – Avram Cadiş, Viştea de Jos –
Niculae Şandru, Viştea de Sus – vacant, Voila – Popa Lache, Voivodenii Mari – vacant,
Voivodenii Mici – vacant.
Pe lângă acestea, „episcopul Atanasie Rednic, vizitând (mai târziu – n.n.) satele
din arhidieceză, a găsit activând alte multe şcoli înfiinţate sub Petru Pavel Aron,
înaintaşul său: 7 în protopopiatul Făgăraşului, 11 în al Veneţiei (...), 6 în al Calborului
(...)” 968.
La începutul deceniului opt, episcopul Grigorie Maior iniţia proiectul înfiinţării
unei şcoli greco - catolice la Făgăraş, din fondurile Regimentului grăniceresc, cu scopul
pregătirii de preoţi şi slujbaşi ai statului, având ca materii de studiu, pe lângă limba
română, şi limbile maghiară, germană şi latină. Şcoala trebuia sa aibă trei profesori şi cel
puţin 100 de elevi, care să primească pâinea gratuit, aşa cum se proceda cu elevii şcolii

966
Ibidem, p. 26.
967
Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii pedagogice româneşti, ediţie îngrijită de Paula Braga, Ed. Semne,
Bucureşti, 1998, p. 38.
968
Istoria învăţământului din România, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 274.

304
blăjene. Demersurile au fost făcute către forurile superioare ardelene, dar şi la Viena, de
unde însăşi împărăteasa Maria Tereza i-a cerut lui Maior, la 17 septembrie 1774,
informaţii suplimentare în legătură cu înfiinţarea şcolii preconizate.
Pentru a-şi pregăti minuţios justificarea, episcopul a mers la faţa locului, unde a
poposit câteva luni, într-o casă cumpărată printr-un delegat al său. Răspunsul către
împărăteasă a fost înaintat în 29 ianuarie 1775, în acesta Grigore Maior afirmând că are
„oameni pregătiţi pentru profesorat şi se va îngriji să traducă şi manualele de şcoală ce i
se vor impune. Sigur, şcoli româneşti sunt necesare în toate părţile (…), însă mai
necesare sunt acum în Făgăraş. În acest district locuieşte o populaţie compactă
românească, care nu-i compusă numai din iobagi, ci şi din boieri şi grăniceri, ai căror
copii sunt deosebit de setoşi de cultură (…). În Făgăraş are [el] însuşi o casă (…), apoi
în imediata apropiere mai sunt două terenuri cu case care sunt de vânzare, costând
fiecare 500 floreni. În total ar fi nevoie de trei locuinţe pentru trei profesori (…) şi trei
sau patru săli de învăţământ (…). Banii şi pentru plata profesorilor şi pentru întreţinerea
elevilor şi acoperirea celorlalte nevoi ale şcolii, se găsesc uşor: Majestatea Sa să cedeze
pentru acest scop dijmele satelor Calbor, Boholţ, Şinca (Veche – n.n.) şi Şona” 969. Deşi
episcopul găsise soluţiile practice, proiectul n-a mai putut fi pus în aplicare, se pare din
cauza opoziţiei saşilor din oraş, care au determinat Curtea din Viena să nu-l aprobe 970.
În privinţa învăţământului confesional ortodox din această primă jumătate de
secol, nu putem certifica cu precizie decât existenţa sus-amintitei şcoli de la mănăstirea
Sâmbăta de Sus, care pregătea viitori dieci şi preoţi, fiind cunoscută trecerea pe la
conducerea sa a unor nume ca popa Mitrofan, Samoil din Lisa sau Şerban. Chiar şi după
dărâmarea mănăstirii, în 1785, într-o parte a sa, care nu fusese distrusă, „precum şi în
casa dascălului Nicolae Pilţia, anumite cursuri s-au ţinut însă (...)” 971.
Şcoala de la Sâmbăta a constituit un model şi pentru celelalte mănăstiri din zonă,
până la distrugerea majorităţii lor de către Buccow, consemnându-se astfel de prezenţe la:

969
Z. Pâclişanu, Istoria Biserici Române Unite, p. 485.
970
I. Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş, p. 20.
971
Istoria învăţământului din România, p. 271.

305
 972
Arpaşu de Jos (în 1742, dascăl un anume Toma ), Arpaşu de Sus, Comăna de Sus,
Viştea de Jos şi Viştea de Sus 973.
În anul 1757, românii ortodocşi din Făgăraş, din rândul cărora s-au ridicat
numeroşi meseriaşi şi comercianţi, au simţit nevoia de a înfiinţa prin forţe proprii o
şcoală superioară şi au izbutit a li se aproba funcţionarea Şcolii „normaliceşti” (normale)
greco - orientale (ortodoxe), care a fost pusă sub directa supraveghere a Mitropoliei
sârbeşti de la Carloviţ, deoarece aceasta administra pe atunci Eparhia română ortodoxă
din Transilvania (până la 1796). Şcoala avea ca scop pregătirea de preoţi şi învăţători
pentru satele Ţării Făgăraşului, funcţionând ca atare până în anul 1854, când a fost
înfiinţat Seminarul Andreian din Sibiu, care avea aceiaşi menire. Pe lângă această şcoală
de la Făgăraş, învăţătorii/cantorii din arealul făgărăşean se mai pregăteau şi la Braşov.
Prin anul 1761, dascăl la şcoala de aici era Andrei Şovăilovici (Şovăială), care a
funcţionat vreme de 33 de ani. Într-un memoriu al acestuia din 1794, privitor la
îndepărtarea sa de la conducerea şcolii pe motiv de bătrâneţe, dascălul făgărăşean
amintea că în acest răstimp a scos „din strădania învăţăturii sale şi din râvna către
pravoslavie (ortodoxie), cu revărsarea învăţăturii pre dieci şi la treapta dăscăliei şi la
treapta preoţiei” 974.
Şcoala se pare că fusese ridicată peste drum de biserica Sf. Nicolae, aşa cum se
arată într-un document din acea perioadă, găsit tot în turnul bisericii Sf. Treime la
sfârşitul secolului al XIX -lea. Informaţia provine de la acelaşi dascăl – Andrei
Şovăilovici, „boier de Mărgineni” –, care, vorbind despre situaţia sa, menţiona că este
„locuitor în Făgăraş pe funduşul ce mi l-a dăruit Iosif II, lângă cetate, cătră răsărit, în
grădina comandaşului” 975.
Conform conscripţiei din anul 1765, realizată din porunca episcopului greco -
catolic Atanasie Rednic, existau şcoli confesionale unite în următoarele localităţi:
1. Protopopiatul Făgăraşului – Arpaşu de Sus (învăţător Samoilă Nan), Drăguş
(Ioan Codrea), Făgăraş (Toma Braşoveanu), Lisa (Şerban Smădu), Ludişor (Alexandru
Ganea), Olteţ (Ioan Monea senior), Porumbacu de Jos (Savu Bunea), Porumbacu de Sus

972
Şt. Meteş, Viaţa bisericească, p. 34.
973
Istoria învăţământului din România, p. 271.
974
Apud Istoria învăţământului din România, p. 271 - 272.
975
Apud C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 45.

306
(Lazăr Cismaş), Ucea de Sus (Gavrilă Coman), Viştea de Jos (Dumitru Şandru), Viştea
de Sus (Tănase Poşea), Voivodenii Mari (Aldea Bica);
2. Protopopiatul Veneţiei – Berivoii Mari (Stan Pop), Copăcel (P. Iorga),
Cuciulata (Samoilă Pop), Netot (Ioan Popa), Hârseni (Ioan Grama), Ileni (Şerban al popii
George), Mărgineni (Matei Pandrea), Râuşor (Samuil), Recea - Telechi (David Popa),
Recea - Vaida (Ionaşcu Luca), Săvăstreni (Ciorniosti), Scorei (David Motoc), Sebeş
(Andrei Popa), Veneţia de Jos (Man Penciu);
3. Protopopiatul Calborului – Boholţ (Vasile al Preotesei), Calbor (Stan Bălaş),
976
Galaţi (Tănase), Şona (Matei Mailat), Ticuşu Nou (Onea Toma) .
Câţiva ani mai târziu, în 1773, apărea următorul tablou al şcolilor şi învăţătorilor
greco - catolici din Ţara Făgăraşului: Arpaşu de Jos (Toma Constantinovici), Arpaşu de
Sus (Nichita Şerb), Berivoii Mici (Gredelianu), Beşimbac (Nicolae Leluţiu), Breaza
(Gheorghe Codrea), Bucium (Gheorghe Pop), Copăcel (Gavrilă), Dejani (Ioan Pop),
Drăguş (Vlad al Popii Gheorghe), Dridif (P. Ioan Opriş), Hârseni (David Rinea), Hurez
(Radu Sava), Iaşi (David Gavrilă), Ileni (Samuil al Popii Gheorghe), Ludişor (Nicolae
Ganea şi Niţu Zaharie), Mărgineni (Şandru Pandrea), Ohaba (Ioan Bârsan), Pojorta
(Vasile Oancea), Porumbacu de Jos (Matei Stoichiţă), Porumbacu de Sus (P. Simcea),
Râuşor (Samuil Pop), Recea - Telechi (Ionaşcu Luca), Recea - Vaida (Ioan Beliaş),
Săsciori (Iosif Cecickerdi), Săvăstreni (Ciora Iosif), Scorei (Ilie Halmaghi), Sebeş (Ioan
Bogaţi), Şinca - Veche (Ioan Monea), Tenar [?!] (Vasile Grama), Ucea de Jos (Natanail
Opriş), Ucea de Sus (Samuil), Vad (Avram Păiş), Viştea de Jos (Şandru), Voila (P.
Lache) 977.
Către anul 1770, statul austriac, care până atunci lăsase problemele şcolare pe
seama Bisericii, indiferent de confesiune, accepta concepţia iluministă din vestul Europei,
conform căreia şcoala trebuia să fie o instituţie ce putea şi se cuvenea să contribuie la
ridicarea economică şi morală a cetăţenilor, la formarea unui tip de cetăţean de care
societatea avea nevoie. Prin urmare, statul începea să considere şcoala o problemă
politică şi să se ocupe nemijlocit de organizarea, conducerea şi controlul învăţământului
de toate nivelurile.

976
N. Albu, Istoria învăţământului, p. 198.
977
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 487.

307
 Învăţământul mediu şi superior, frecventat în special de copiii celor cu o stare
materială bună, era destul de bine organizat, având localuri impunătoare şi încadrat cu
profesori bine pregătiţi. Prin urmare, marea problemă o constituia organizarea
învăţământului elementar. Pentru acest scop, trebuiau să fie găsite şi alocate fondurile
necesare, trebuiau construite localuri şcolare, elaborate manualele necesare etc.
Mai întâi, cu toate protestele bisericii catolice, statul a pus sub controlul său
şcolile confesionale. La baza acestei hotărâri a stat regulamentul şcolar Allgemeine
Österreischische Schulordung, din 7 decembrie 1774, ale cărui principii directoare vizau
uniformizarea învăţământului din Imperiu. Însă, abia în 1781 era publicată legea şcolară
Norma Regia („Legea regală pentru şcolile din Marele Principat al Transilvaniei”), care
cuprindea dispoziţii speciale referitoare la Transilvania, dar numai în privinţa
învăţământului gimnazial, precum şi Edictul de toleranţă, lege prin care se acorda dreptul
oricărei comunităţi naţionale cu peste 100 de familii de a avea şcoală şi biserică.
Încă din acel an, autorităţile austriece au căutat, pe baza unor informări din punct
de vedere organizatoric - financiar, locaţiile pentru înfiinţarea câtorva şcoli de stat, în
care procesul de învăţământ să se realizeze în limba germană. De asemenea, în şcolile
deja existente trebuiau introduse cât mai repede metoda normală şi limba germană,
printre acestea regăsindu-se şi cele din Cincu şi Făgăraş
S-au luat măsuri inclusiv în privinţa românilor ortodocşi, cum au fost decretul din
anul 1785 – care prevedea ca şcolile deja existente să fie întreţinute în stare bună, să se
acorde sprijin material comunităţilor care solicită şcoli etc. –, şi rescriptul Comisiei aulice
din 1786, care preciza următoarele: numărul şcolilor româneşti ortodoxe trebuie sporit,
salariul învăţătorului să fie plătit de comunitate, pentru zidirea şcolii să fie obligaţi toţi
locuitorii a contribui cu materiale şi bani (fie ei ţărani, fie domni de pământ), învăţătorii
pot funcţiona doar dacă ştiu limba germană ş.a..
Prin reglementările introduse de Ratio Educationis (1777) şi Norma Regia (1781),
s-a instituit învăţământul elementar obligatoriu şi gratuit, cu un program adaptat
intereselor statului, iar prin numirea ca directori, pentru şcolile ortodoxe şi greco -

308
catolice, a lui Dimitrie Eustatievici şi Gheorghe Şincai, s-a deschis „calea unor evoluţii
promiţătoare în acest sens şi în mediul românesc” 978.
În aceste condiţii, devenea extrem de necesară formarea cadrelor de învăţământ,
sarcină ce a revenit, ca organizare, Comisiei şcolare provinciale. În consecinţă, la 1782 se
înfiinţa Şcoala principală românească de la Blaj, iar în 1786 Şcoala normală română din
Sibiu, numai că, în genere, se găseau greu amatori dornici de a se dedica învăţământului,
salariul modest îndepărtînd şi mai mult tineretul de cariera didactică.
La 1790 – 1791, în vederea găsirii unor soluţii practice pentru şcolirea viitorilor
dascăli, a fost iniţiat un proiect pentru înfiinţarea de preparandii pe cuprinsul întregului
teritoriu ardelean, dintre care una urma să funcţioneze la Vaida - Recea, însă „nealuarea
în dezbatere a planului în dietele următoare face ca realizările practice să întârzie” 979
De asemenea, se punea cu acuitate problema localurilor şcolare, având în vedere
că învăţământul bisericesc (confesional) era aproape total lipsit de ele. Lipsa edificiilor
nu se oprea aici, pentru că „În cele mai multe cazuri şi primele şcoli de stat funcţionau în
980
clădiri improvizate” . De altfel, dintr-un recensământ şcolar realizat în anul 1786
reieşea că în Ţara Făgăraşului în bună stare erau numai şcoala germană şi cea română
(probabil greco - catolică) din Făgăraş şi şcolile unite din Vaida - Recea şi Cincu 981.
În paralel cu activitatea bisericilor de a deschide şi întreţine şcoli, procesul de
învăţământ din Ţara Făgăraşului a beneficiat, în bună măsură, de şcolile grănicereşti, care
au început a fi înfiinţate după decretul imperial din anul 1762 de constituire a
regimentelor de graniţă, şcoli în care procesul de învăţământ era îndeajuns de riguros,
după nişte norme bine puse la punct de către statul austriac.
Măsurile şcolare au continuat a fi luate şi după anul 1800, uneori cu aplicabilitate,
alteori fără, mai ales în privinţa învăţământului sătesc. Printre acestea, s-au numărat şi
decretele din anii 1816 şi 1841, prin care se preciza ca în fiecare localitate să se acorde
gratuit loc pentru edificarea şcolilor româneşti şi materiale pentru construirea localurilor
respective; de asemenea, era din nou reglementată retribuţia dascălilor.

978
L. Gyemánt, Transilvania între anii 1690-1790, p. 150.
979
L. Gyemánt, Mişcarea naţională, p. 344.
980
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania. 1774 - 1805, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 74.
981
Ibidem, p. 75.

309
 Între anii 1841 - 1843 au fost instituite comisii însărcinate cu elaborarea de
planuri privind înfiinţarea şcolilor săteşti, la nivelul fiecărei jurisdicţii din Ardeal. Însă,
„atunci când, în contextul aceloraşi încercări de punere în aplicare a măsurilor de
înfiinţare a şcolilor săteşti, autorităţile militare din sudul Transilvaniei se adresează
comitatului Hunedoarei şi districtului Făgăraş pentru colaborare în cadrul localităţilor
mixte militare şi civile, demersurile lor se lovesc de refuzul acestor jurisdicţii” 982.
Şi în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 - 1849 se constată anumite
preocupări pentru problematica şcolară rurală, prin elaborarea unor proiecte, însă
propunerile respective erau în afara aplicabilităţii.
Epoca de după 1848 - 1849 aducea cu sine prefaceri importante – de la eliberarea
socială a iobăgimii şi recunoaşterea statutului de egalitate politică a românilor cu fostele
naţiuni privilegiate, până la „obţinerea autonomiei religioase (…), la extinderea şi
consolidarea instituţiilor de cultură, la înjghebarea unui păienjeniş de fundaţiuni şi
fonduri băneşti publice româneşti, la sporirea rapidă a păturii culte. Străbatem (...)
epoca în care societatea românească transilvăneană, acea lume patriarhală de ţărani şi
preoţi (...) care capătă o mai mare mobilitate, porneşte pe calea unei mai accelerate
diversificări” 983.
După revoluţie, comunităţile au început să beneficieze într-o măsură tot mai mare
de cultură, din ce în ce mai multe obşti rânduindu-şi fundaţiuni materiale proprii, din care
984
au pus pe picioare măcar „câte o modestă alcătuire şcolară” . Cu toate acestea,
lucrurile trebuiau să progreseze continuu, pentru, după cum afirma Ioan Codru -
Drăguşanu, „o naţiune fără şcoală ajunge la pieire, că şcoala este <<sufletul
naţiunii>>” 985.
Încă din august 1850 a fost înaintată o petiţie Ministerului de culte şi instrucţiune
publică, de către o delegaţie română, în problema stipendiilor pentru şcoli şi pregătirea
învăţătorilor, prin care era indicată situaţia jalnică a învăţământului primar românesc. Se
cerea ajutor financiar de la stat, din fondurile disponibile, „pentru aici însemnaţii juni

982
L. Gyémánt, Mişcarea naţională, p. 295.
983
S. Retegan, Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală (1850 - 1867), Ed. Echinox, Cluj -
Napoca, 1994, p. 5.
984
Ibidem, p. 7.
985
Apud Gh. Pârnuţă, Învăţători şi profesori, p. 15.

310
români din Transilvania, care şi-au făcut studiile cu bun progres până la gradul indicat,
ca cu ajutorul acelora (...) să-şi poată câştiga calificaţiunea necesară pentru a fi în stare
986
să satisfacă tuturor cererile din partea statului (...)” . Printre semnatarii petiţiei, se
aflau „Moise Guşeilă, din Poşorta, filosof”, „Samuil Moldovan, din Grid, filosof” şi
„Ioane Pop, din Crihalma, filosof absolut” 987.
Îmbunătăţirea condiţiei materiale a ţărănimii, chiar şi relativă, a condus la o
creştere importantă a numărului şcolilor primare organizate, cum au fost cele din Beclean
(1857), Veneţia de Jos (1857) şi Feldioara (1858). S-a dorit chiar şi înfiinţarea unui
gimnaziu la Făgăraş, acţiune solicitată şi susţinută de episcopul Andrei Şaguna încă din
iulie 1850, dar şi a altuia la Viştea de Jos pentru copiii foştilor grăniceri. Fiind cercetate
împreună aceste cereri, Guvernul transilvan, printr-o rezoluţie dată în Cluj la 12
decembrie 1867, a hotărât să nu aprobe statutele preconizatelor şcoli capitulare în forma
prezentată, ci să fie refăcute 988.
La 19 aprilie 1850, era emisă o primă reglementare generală în privinţa
învăţământului, care stabilea dreptul de control al instituţiilor statului, la toate nivelurile
şcolare, percepând educaţia, însă, ca pe o problemă comună a Statului şi a Bisericii.
Urma, astfel, ca problemele legate de necesităţile materiale ale şcolilor să intre în sarcina
autorităţilor politice (juzi locali, comisari cercuali, Guvern, Ministerul Cultelor şi
Învăţământului din Viena), iar cele ce ţineau de procesul de educaţie şi instrucţie, de
disciplină, să fie de competenţa Bisericilor. Acestea controlau şcolile săteşti prin
intermediul preoţilor, ca directori şcolari, a protopopilor ca inspectori şcolari districtuali,
şi a episcopilor ca autoritate supremă. Foarte importantă a devenit introducerea
principiului educaţiei în limba maternă în şcolile primare, declarându-se şi liberul acces
al copiilor în toate tipurile de învăţământ, indiferent de confesiune, ceea ce a însemnat un
evident progres.
Cu toate greutăţile întâmpinate, mai ales de natură economică, satele au început,
singure sau prin asociere de două sau trei, să-şi ridice câte o modestă clădire şcolară,
reţeau şcolară românească căpătând, totuşi, „o relativă densitate şi omogenitate cu care

986
T. V. Păcăţian, Cartea de Aur, vol. I, p. 683.
987
Ibidem.
988
Olteanul, nr. 49/6(19) decembrie 1912, p. 5.

311
va păşi în epoca grea a dualismului, când învăţământul românesc va bate o lungă
perioadă pasul pe loc, pentru a pierde apoi o bună parte din poziţiile câştigate înainte de
1867 (...)” 989.
În această perioadă, şcoala începe să apară tuturor – fie ortodocşi, fie greco -
catolici -, „ca un simbol al comunităţii naţionale, ca un remediu universal al tuturor
neajunsurilor şi neîmplinirilor sal e(...). Nu putem citi fără emoţie ceea ce scrie la Braşov
în mai 1851 un corespondent din părţile Făgăraşului: <<Şcoale şi iar şcoale de am şti
măcar că ne dăm şi cămaşa ca să rămânem numai cu una. Când e vorba de şcoale nu
este suferit a opune sărăcia. Şcoala, tocmai şcoala ne va scoate din sărăcia şi cea
trupească şi cea sufletească. Învăţători, învăţători ! Şcoale, şcoale mari şi mici, şcoale
!>> (...)” 990.
Ridicarea şcolilor readucea cu sine şi nevoia de învăţători calificaţi în primul
rând, pentru un învăţământ de bună calitate. Rămânea, însă, ca şi în vremurile dinainte, o
barieră care descuraja îmbrăţişarea acestei profesii de către tineri – retribuţia foarte slabă.
Decretele din anii 1816, 1823, 1824, 1840 şi 1841 hotărau ca pentru întreţinerea
învăţătorului să se taie din proprietatea domnului de pământ de care aparţinea satul
pământ arabil şi fânaţ sau să i se stabilească un salariu fix. Nici acestea n-au avut
aplicabilitate, atât din cauza împotrivirii domnilor de pământ, cât şi din aceea a stării
economice precare a locuitorilor. Prin urmare, şcolile săteşti au continuat să aibă
„învăţători necalificaţi şi foarte slab plătiţi”, care „aveau o şcolarizare efectivă limitată
doar la lunile de iarnă şi o foarte deficitară frecvenţă a elevilor; erau, cu un cuvânt,
foarte departe de ceea ce ar fi trebuit să fie o şcoală în acea perioadă” 991.
Foarte departe, într-adevăr, mai ales dacă ne gândim şi la „portretul – robot” al
dascălului, creionat în 1848 de acelaşi Codru - Drăguşanu: „(...) să fie înarmat cu
cunoştinţe bogate, cu experienţă, plin de onestitate, umanitate şi patriotism, pătruns de
<<cel mai mare zel>> pentru binele public, <<depărtat>> de orice interes personal.
Amintind că misiunea învăţătorului <<e sacră, apostolică>>, el cerea ca acesta să fie

989
S. Retegan, Satul românesc din Transilvania, p. 7.
990
Ibidem, p. 13.
991
Ibidem.

312
<<exemplu de virtute, de moralitate, de modestie>>, iar în relaţiile cu şcolarii să aibă
căldură sufletească şi să-i privească pe elevi ca pe <<nişte fii ai săi>>” 992.
După anul 1800, apreciem că, pe lângă cele grănicereşti, existau şcoli în aproape
toate localităţile Ţării Făgăraşului, chiar dacă puţine dintre acestea aveau local propriu,
ele funcţionând de cele mai multe ori în casa cantorului (care era şi dascăl) sau în o altă
casă închiriată spre acest scop. Dascălul, „de obicei era un om simplu, cunoscător de
carte, care nu se deosebea de alţi ţărani, uneori îndeplinea şi slujba de crâsnic (clopotar)
sau secretar al preotului.
Şcoala era o casă ţărănească îngrădită cu nuiele şi lipită cu lut, pe jos nu avea
podea. În mijloc se afla o masă lungă din scânduri bătute pe pociumpi (ţăruşi – n.n.), iar
de jur - împrejur erau laviţe pentru copii.
Despre metodele de predare nu poate fi vorba. Fiecare învăţător proceda la
predarea scris - cititului cum îl tăia capul sau cum fusese el învăţat de un diac mai
bătrân” 993.
Şcolile ortodoxe.
Cea mai importantă a rămas şcoala „normalicească” din Făgăraş, păstrând acest
statut (de pregătire a învăţătorilor şi preoţilor), cum menţionam mai sus, până în anul
1854, când s-a înfiinţat Seminarul Andreian. Cel dintâi dascăl al acesteia, Andrei
Şovăilovici, pe la anul 1796 îl avea alături pe Ioan Fogaraşi (1791 - 1802), după cum
atestă un document de epocă: „(...) la 2 Noembrie 1796, în faţa lui Radu Tempea,
directorul şcoalelor naţionale neunite, se încheie un contract între biserică, reprezentată
prin învăţatul protopop Gheorghe Petraşcu şi învăţătorii Andrei Şovăilovici şi Ioan
Fogaraşi: <<dascălul Andrei să ţină strana bisericii cea dreaptă la cântare, iar Ioan
Fogaraşi de a stânga; Andrei va avea 25 de zloţi pe an, dascălul Fogaraşi are a-şi lua
simbria de la toată casa pe an câte şase creiţari (...)>>” 994.
Mai târziu, s-a încercat înlăturarea lui Şovăilovici, spre a fi adus fiul protopopului
Petraşcu, cu acelaşi nume, care era învăţător la şcoala din Chivărariu (1786 - 1804), tot în

992
Gh. Pârnuţă, Învăţători şi profesori, p. 16.
993
G. Popa, Scoreiul, p. 177.
994
N. Albu, Istoria învăţământului, p. 222.

313
Făgăraş; acesta fusese şcolit în Ţara Românească, unde „a căpătat o educaţie aleasă. Ştia
latineşte, italieneşte, greceşte şi puţin nemţeşte” 995.
Între anii 1796 - 1800, apare ca funcţionând şi Toni Nedelcu, apoi Gh. Petraşcu,
fiul protopopului (1800 - 1804), Simion Jinariu (pe la 1800, apoi cu întreruperi până la
1837), Gheorghe Jinariu (1804 - 1838), Vasile Jinariu (1838 - 1845), Petru Popescu
(1845 - 1852), ginerele protopopului Gh. Jinariu, acesta fiind atât învăţător, cât şi
capelan, Ioan Pop Craioveanul (1852 - 1856), Dimitrie Lup şi Nicolae Iosif (ambii între
1856 - 1857), Ioan Eremia (1857 - 1858), Ioan Ţiţeiu (1857 - 1859) şi Vasile Leicu (1859
- 1871) 996.
Pe la 1807, se reîntorcea Ioan Fogaraşi, iar în 1817 pentru a doua oară,
comunitatea încheind un nou contract cu el, destul de apăsător de această dată: „<<Să
puie la învăţarea pruncilor, să aibă datoria a-i ţinea pre dânşii la rânduială bună atât în
şcoală cât şi în biserică şi a-i dezbăra de vorbe necuviincioase, de jurământuri, de
jurături şi de vorbe necinstite, de sudalme, nu numai în şcoală ci şi afară. Greşind copiii
sau în şcoală sau în biserică şi fiind vrednici de pedeapsă, să li se dea pedeapsa după
vârstă şi greşală, însă cu luare aminte, să nu se vatăme vreunul din pricina bătăii. Dară
fiind greşală mai mare, să fie şi inspectorii de faţă când se vor pedepsi. În rândul
învăţăturii, atât copiii a celor bogaţi, cât şi a celor săraci, într-un chip să se trătăluiască;
copiii care cuprind mai anevoie învăţătura şi sunt mai grei de cap, să nu-i silească nici
într-un chip cu bătaia spre învăţătură. Leafa va fi de 400 fl. austr[ieci] pe an şi pe lângă
sălaş slobod şi 6 stânjini de lemne, în 4 rate, adecă la tot fârtatul (sfertul – n.n.) de an
fârtalul de sâmbrie>>” 997.
În 1820 se reîntorcea şi Simion Jinariu, după ce funcţionase între anii 1807 - 1811
la şcolile din Sibiu, Braşov şi Jina natală. „Venea deci cu un prestigiu sporit ... Ieşit cu o
treaptă mai sus din rândul învăţătorimii, în calitate de protopop şi director al şcolii
normale, cu o reputaţie de om cult, se gândise la formarea tinerimii, dornică a îmbrăţişa

995
Ibidem.
996
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 250.
997
Apud N. Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, vol. I, Bucureşti, 1906, p. 207.

314
cariere care, oricum, cereau o pregătire mai temeinică decât cea pe care le-o putea da
<<şcoala normalicească>> (...)” 998.
Punându-şi gândul în practică, acesta înfiinţa, în acelaşi an, o şcoală în care
„<<fiecare copil care pofteşte şi vrea a învăţa la cântări şi la scrisoarea românească şi
latinească, ca să poată fi şi notarăşi sau scriitor la sat şi aritmetică şi rânduiala sf.
biserici şi alţii care poftesc a primi darul preoţiei, aceia vor veni în şcoala Făgăraşului
la mine, ca să le arăt eu cele trebuincioase, întru care să să poată întru acea învăţătură
răzima înaintea scaunului episcopesc la Sibii şi ca să poată intra la curşul şcoalei
candidaţilor de preoţie mai cu îndrăznire, nu să să tragă îndărăpt la uşă ca proştii, cum
am văzut cu ochii mei (...). Va veni diacul acela care pofteşte a primi darul preoţiei, mai
întâi să vie să înveţe, să să tragă la masă, înainte, nu la uşă>>” 999.
În privinţa învăţământului sătesc ortodox transilvan de la începutul secolului al
XIX -lea, o situaţie a acestuia a fost prezentată de Martin Hochmeister în al său
Calendarium Novum, apărut la Cluj în 1807, la capitolul respectiv apărând ca funcţionând
şcoli şi în următoarele localităţi făgărăşene: Feldioara, Perşani (învăţător Iacob
Comerniţă), Voivodenii Mici (Moise Stelea), Porumbacu de Jos (Savu Racoviţanu),
Comăna de Sus (George Popovici), Râuşor (Ioan Odor), Beclean (Ioan Bârsache), Viştea
de Sus (Simion Frezelea), Cincşor (Silvestru Gazia), Gherdeal (Simion Mintsund),
Calbor (Vasile Viza), Cincu (Teodor Bastia), Bruiu (Matei Stanciul), Şomartin (Nicolae
1000
Nistor), Toarcla (Moise Comşa) şi Merghindeal (Ioan Frăţilă) .
Este evident, însă, că numărul acestor şcoli era mult mai mare decât cel prezentat
de Hochmeister, unele documente indicând existenţa lor şi în alte localităţi încă din
secolul anterior, aşa cum în Galaţi exista o şcoală confesională ortodoxă din anul 1785,
cunoscuţi fiind şi învăţătorii ei: Nicolae Comşa (1785 - 1820), Gheorghe Comşa (1820 -
1001
1840), Bucur Comşa (1840 - 1860) ş.a. . În această şcoală, „<<Fetele mărişoare
învăţau şi gospodăria: pregătirea mâncărilor, lucru de mână etc., de la „lelea

998
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800 - 1867, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971, p. 160.
999
Ibidem.
1000
Ibidem, p. 76 - 77; vezi şi Istoria învăţământului din România, p. 282.
1001
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 264 - 265.

315
dăscăliţa”, care, când lărmăluiau şcolarii îi lovea în cap cu furca de tors ori cu
fusul>>” 1002.
În această perioadă, şcoli cu local propriu se aflau în Arpaşu de Jos (1820;
învăţători David Boeriu şi Ioan Cucu), Beclean (1846; Ghiţă Orbu, Gheorghe
Găjneanului), Boholţ (ante 1848; „<<Şcoala din mijlocul satului>>, clădită toată din
piatră şi acoperită cu ţiglă şi avea 2 săli de învăţământ şi locuinţă pentru învăţător” 1003);
Calbor (1802; Simion Branişte), Colun (1800; Lazăr Toader [1808 - 1825], Gheorghe
Popoviciu [1825 - 1828], Moise Toader [1828 - 1857]), Felmer (1835), Perşani („înainte
de 1850, se învăţa în şcoală şi limba germană” 1004), Rodbav (sfârşitul secolului al XVIII
–lea), Şinca - Nouă (Gheorghe Buzdugan) şi Ucea de Sus (1832; Şerban Bărbat). Alte
şcoli ortodoxe mai sunt amintite în Mândra (funcţiona în case particulare), Părău,
Sâmbăta de Sus (înfiinţată în 1830) şi Veneţia de Jos.
În ceea ce priveşte plata pentru localurile de şcoală fără sediu propriu (care de
cele mai multe ori se aflau în casele învăţătorilor), de cele mai multe ori aceasta se realiza
1005
în natură - 2 bucăţi de lemne iarna şi un ou pe săptămână . Referitor la plata
învăţătorului, din unele documente reiese că sătenii îl tocmeau „ca să le înveţe copiii
carte dându-i o dutcă (8 bani) pe an şi 2 ouă pe săptămână. Remunerarea învăţătorului
pentru munca sa cu copiii diferea de la sat la sat, astfel: în Olteţ (Beşimbac) i se plătea
învăţătorului 5 zloţi pe an, în Gherdeal la 1840 învăţătorul primea <<15 capuri de grâu
şi 20 de cucuruz>>. La fiecare sărbătoare mare primea un cozonac – la Paşti 2 ouă roşii
de elev, 5 căruţe lemne pe an, cărate pe rând de către părinţii elevilor.
<<Dacă ouăle şi banii nu se aduceau la timp, sau bucăţile de lemne erau prea
mici, apoi vinovatul era supus la aspre pedepse: sucitul părului după un cui şi bătut cuiul
în perete, 25 de beţe la părţile moi sau aşezarea cu genunchii pe boabe până când
aducea plata>>.

1002
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 163.
1003
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 161.
1004
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 163.
1005
I. Oancea, Învăţământul în zona Făgăraş, p. 21.

316
 Aceste pedepse duceau de multe ori la conflicte între elevii în cauză şi învăţător,
care de multe ori ajungeau la bătaie – pentru evitarea unor bătăi, învăţătorul scutea 2 -
3 elevi de obligaţii faţă de el, iar aceştia îl apărau în astfel de cazuri” 1006.
Tot în privinţa dascălilor, către anul 1848 se emitea o circulară către preoţii din
protopopiatul Făgăraşului în care se decreta pentru învăţători ca „<<Vineri să fie
regreaţie, ca şi dascălul să poată veni să-şi cumpere din Făgăraş ce-i trebuie pe sama
casei sale şi hârtie pe sama pruncilor, iar sâmbăta să să înveţe copiii>>” 1007.
Este foarte important să menţionăm că în unele sate localul şcolii servea pentru
copiii ambelor confesiuni, fără a se ivi vreo problemă deosebită, iar dascălii celor două
confesiuni erau în relaţii amicale, aşa cum întâlnim, spre exemplu, în Arpaşul de Jos,
unde „au servit câte doi învăţători, unul gr[eco] cat[olic] şi unul gr[eco] ort[odox] şi
învăţau copiii deosebit, după religie” 1008.
Şcolile greco - catolice.
Şcoala din Făgăraş a fost înfiinţată prin decretul împăratului Iosif II din anul
1785, cu statut de şcoală trivială, învăţătorii săi fiind plătiţi din fondul de instrucţie al
Guvernului ardelean. A funcţionat pe locul vechii şcoli ortodoxe, din apropierea bisericii
Sf. Nicolae, primul ei dascăl fiind Nicolae Bodroközy, care şi-a exercitat profesia până în
1826. Acesta a avut o poveste extrem de interesantă, pe care unii autori o redau astfel: a
fost „propus de guvern şi confirmat de consistoriul din Blaj (1785), dar numai după ce,
conform dispoziţiilor în vigoare, s-a prezentat la Mártonfi, directorul şcolilor româneşti
catolice din Transilvania şi al celei pedagogice din Sibiu, ca să facă dovadă de
pregătirea sa şi <<să-i spue ce limbi ştie, pentru a-l promovălui dascăl de normă>>.
Câţiva ani s-a purtat <<ca o fată mare>>: şi-a făcut datoria pe deplin; nu s-a
plâns nimeni împotriva lui. Între timp, ca să-i fie de ajutor vicarului Iacob Para, apoi lui
Ion Halmaghi, fu hirotonit preot, îndeplinind şi slujba de capelan. Însă, în 1800,
consistoriul blăjean a primit 2 denunţuri împotriva lui; primul era semnat chiar de
vicarul Para; în acesta se spune că Bodroközy, <<de când e preot, s-a lăsat de treaba
pruncilor, ba pe unii îi întrebuinţează la lucru, acasă pentru sine, la tăiat de lemne, adus

1006
Ibidem.
1007
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 160.
1008
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 134.

317
apă, iară în şcoală a băgat coceni>>. Al doilea e al lui Simion Jinariu, dascălul şcolii
ortodoxe, care, la fel, constată că Bodroközy, <<făcându-se popă, au nu vrea, au
urându-să cu învăţătura, să leneveşte (...), de care lucru ne-au venit ponoslu, de vreme ce
pruncii care merg la şcoală, încă îi poartă în biboliţe (?!)>>. În rezoluţia dată de Bob se
spune: << ...vom lua dăscălia de la el şi altuia o vom da, care nu va băga coceni în
şcoală, ci va băga pruncii şi îi va învăţa>>.
La această aspră înfruntare şi serioasă ameninţare, bietul dascăl îi răspunde:
<< ...eu nicidecum a fi vinovat unora ca acelora nu mă cunosc; adevărat lucru că
de-mi ajută vr-un prunc care-l ţiu în sălaş, mai mare folos are, că se împărtăşeşte din
cele de lipsă spre traiul vieţii şi din învăţătură. Iară încâtu-i despre coceni, necum să-i
pui în şcoală, ci nici în gând mie adevărat nu me-au venit până acum. Strădania mea a
învăţa pruncii în şcoală socotesc că de nu-i mai mare, mai mică nu-i de când m-am făcut
preot, despre care lucru însuşi şi In[clita] Tablă poate mărturisi>>.
Rândurile lui Bodroközy avură puterea de a-l linişti pe Bob şi a-i inspira
încredere în el, căci la 1822 îl găsim intitulându-se <<preot şi inspector şcolar>> -
desigur, pentru şcolile unite din protopopiatul Făgăraşului” 1009.
Până la mijlocul veacului al XIX -lea au mai funcţionat ca învăţători Adam
Caţaveiu (1826 - 1848) şi preotul din Racoviţa, Simion Florian (1848 - 1862), însă mai
întâlnim şi numele lui Anton Bodroközy, fiul celui de mai sus, pe la 1822, George
Moldovan, la 1836, Demetriu Chişerean (1862 – 1864), Ambrozie Nemeş (1865 – 1866)
şi Dumitru Pop (1866 – 1872) 1010.
După anul 1800, statisticile oficiale au obişnuit să ia în calcul numai şcolile mai
bine organizate, motiv pentru care nu putem avea un tablou complet asupra întregii reţele
de şcoli elementare din Ţara Făgăraşului. Statistica românilor uniţi din Transilvania la
1811 indica următoarele sate cu învăţători bine pregătiţi (ludimagisteri): Făgăraş (Nicolae
Bodroközy), Iaşi (Ioan), Bucium (George), Hârseni (Toma), Ileni (Ioan), Copăcel
(David), Berivoii Mari (David), Porumbacu de Jos (Ilie, „dascăl et cantor”), Beşimbac

1009
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 160 - 161.
1010
N. Aron, Monografia bisericilor, p. 96.

318
(Ioan „et cantores”), Scorei (Ionaşcu), Comăna de Jos (Ionaşcu), Şinca - Veche
(Joandrea) şi Vad (Toma) 1011.
Unele surse oferă informaţii suplimentare despre acestea, dar şi despre alte şcoli
greco - catolice din zonă:
- Berivoii Mari: „Şcoala se va fi ţinut la început în pridvorul bisericii şi vor fi
învăţat numai copiii de boier, iobagii neavând dreptul la învăţătură. A funcţionat apoi în
diferite case închiriate până după 1848 (...).
Şcoala din trecut vagabonda pe lângă bisericile din ambele Berivoaie. Învăţător
se tocmia când în Berivoii Mici, când în Berivoii Mari, după împrejurări. Elevii se
înscriau benevol şi cercetau şcoala aproape numai în lunile de iarnă. Sporul elevilor se
reducea la scris, cetit şi puţină aritmetică 1012;
- Beşimbac: „Cătră 1848 şcoala era în casa proprietarului Toma Popa, el fiind
cantor (dascăl) la bisericuţa din deal; ţinea şi şcoală la el acasă (...)” 1013;
- Bucium: „Cel mai vechiu dascăl despre care amintesc bătrânii de azi a fost
Gherasim Dobrin. Acesta a funcţionat cam pe la anii 1820 - 1842. Pe vremea aceasta
local propriu pentru şcoală nu era” 1014;
- Colun: „Biserica gr[eco]-cat[olică] a început să susţină şcoala la anul 1835,
când a fost instituit ca învăţător Onea Ticaciu (1835 - 1855) (...)” 1015;
- Copăcel: „În prima jumătate a secolului XIX găsim ca învăţător pe Ioan
Fogăraş, fără anume pregătire, care îndeplinea şi funcţia de cantor (...)” 1016;
- Dridif: „(...) a fost şcoală condusă de cantori, fără pregătire specială, încă
înainte de anul 1848. Învăţământul se făcea în case particulare” 1017;
- Lisa: „Şcoală de piatră din 1830” 1018;
- Pojorta: „Şcoală de lemn din 1838” 1019;

1011
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 161.
1012
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 152 - 153.
1013
Ibidem, p. 157.
1014
Ibidem, p. 176.
1015
Ibidem, p. 205.
1016
Ibidem, p. 218.
1017
Ibidem, p. 242.
1018
Augustin Bunea, Şematismul veneratului cler al Archidiecesei Metropolitane greco - catolice române
de Alba - Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaş, 1900, p. 629.
1019
Ibidem, p. 633.

319
 - Şinca - Veche: „Şcoală de piatră din 1837” 1020;
- Şona: „Clădire şcolară şi şcoală bună din 1835” 1021;
- Voivodenii Mari: local propriu din 1836 1022;
- Drăguş: dascălii şcolii erau cântăreţi în strană şi „în general, slabi, după
mărturisirile lui Ioan Codru - Drăguşanu, născut aici: <<Nu pot uita pe fericitul Nicu al
Davistei cu „Sfântă cruce ajută !”. O iarnă întreagă învăţasem carte la dânsul, ştiam
„Bucoavna” de rost, însă cu „buche-az-ba” nu putusem învăţa, până ce bietul Comşuţ,
în bătrâneţe, aduse sistemul de „a-be-ce” de la Orlat, după care apoi în 3 zile silabiseam
cu uşurinţă>>” 1023.
În anul 1836, şcoli confesionale unite bune existau în Arpaşu de Jos, Scorei,
Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Sărata, Ucea de Sus, Viştea de Jos, Drăguş, Lisa,
Dridif, Hârseni, Hurez, Berivoii Mari, Berivoii Mici, Râuşor, Recea şi Voila. Toate
„Aceste şcoli erau încadrate cu învăţători cu pregătire corespunzătoare” 1024.
Tot greco - catolice erau şi şcolile grănicereşti, înfiinţate încă din a doua jumătate
a secolului al XVIII -lea. În ordinul de înfiinţare a regimentelor de graniţă se cuprindea şi
dispoziţia ca în localităţile sedii de companie şi nu numai să se înfiinţeze şcoli „normale”
şi „triviale”, cum s-a întâmplat şi în cazul unor sate făgărăşene: Viştea de Jos, Voila,
Ohaba, Mărgineni, Vaida - Recea, Lisa şi Şinca - Veche. Scopul principal al acestor
instituţii şcolare era pregătirea cadrelor militare inferioare ale regimentelor - caporali,
sergenţi, subofiţeri. Un ordin ulterior, din anul 1770, hotăra înfiinţarea câte unei şcoli
suplimentare pentru fiecare regiment, numite latino - germane, în care procesul de
învăţământ să se realizeze în limbile germană, latină şi română, aici urmând a fi formaţi
învăţătorii şcolilor din localităţile militarizate 1025.
George Bariţiu afirma că, pe lângă acestea, ar mai fi funcţionat şcoli grănicereşti
1026
şi în Pojorta, Netot, Sebeş, Copăcel, Vad şi Bucium . În alte sate s-au înfiinţat şcoli
triviale la începutul secolului al XIX –lea – Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Beclean,

1020
Ibidem, p. 614.
1021
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 164.
1022
Ibidem.
1023
Ibidem, p. 163.
1024
G. Popa, Scoreiul, p. 178.
1025
Istoria învăţământului din România, p. 294.
1026
Apud Istoria învăţământului din România, p. 295.

320
Breaza, Comăna de Jos, Toderiţa, Veneţia de Jos, Ucea, Voivodenii Mari ş.a. – în care
procesul de învăţământ se făcea exclusiv în limba germană. După desfiinţarea
regimentelor în 1851, toate aceste şcoli grănicereşti s-au transformat în şcoli primare
confesionale.
Dintr-un raport al Consistoriului unit către Guvernul transilvan, din anul 1836,
reiese că şcoli grănicereşti bine organizate existau în Beşimbac, Dejani (la 1816), Iaşi,
Ileni, Mărgineni, Copăcel, Netot, Pojorta, Sebeş, Săsciori, Săvăstreni, Vaida - Recea,
Şercaia, Bucium, Ohaba, Vad şi Şinca - Veche 1027.
Toate instituţiile şcolare grănicereşti erau puse sub administraţia Comitetului
central grăniceresc. În baza normelor aprobate de reprezentanţa generală, la aceste şcoli
nu puteau fi numiţi decât învăţători bine calificaţi, care erau definitivaţi numai după ce
făceau doi ani de probă.
Unele dintre aceste şcoli s-au bucurat, de-a lungul existenţei lor, de o bună
reputaţie:
- Ohaba: „I se crease numele de <<şcoală nemţească>> (era, în realitate, o
şcoală normală), fiindcă limba germană ţinea locul de frunte. Da o pregătire serioasă
elevilor, unii veniţi de la mari depărtări. Învăţătorii, trei, se numeau <<profesori>> şi
erau oameni cu carte făcută în şcolile nemţeşti. Unul dintre ei, George Sucea, pe la 1830,
era abonat la <<Biblioteca Românească>> a lui Zaharia Carcalechi. Cu pregătirea de
aici au ieşit mulţi notari, ofiţeri, învăţători şi alţi funcţionari şi intelectuali români din
Ţara Oltului şi de pe Târnave (...)” 1028;
- Vaida - Recea: la 1815 limba de predare era germana, iar ca învăţători
funcţionau Nicolaus Fetu şi Iosif Rummel 1029;
- Scorei: „(...) << era singura şcoală mai bună din acea regiune, căci în ea
veneau să înveţe carte nu numai fiii foştilor boieri şi grăniceri, ci şi fiii fruntaşilor săteni
din comunele vecine: Oprea şi Streza - Cârţişoara, Cârţa, Colun, Sărata, Porumbacul de
Sus şi de Jos>>” 1030;

1027
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 162.
1028
Ibidem.
1029
Ibidem, p. 164.
1030
Ibidem, p. 162.

321
 - Lisa: „Pe la 1848 exista o şcoală susţinută de Compania 9 (...), cu învăţătorii,
între 1848 - 1850, Vasile Caţavei şi Ioan Savu Popa” 1031;
- Viştea de Jos: „O bună şcoală a fost şi cea <<normală grănicerească>> din
Viştea de Jos, din care ieşise, prin 1848, Damaschin Balescu, colecţionar, ba pe ici-colea
şi făuritor de poezii patriotice şi de dragoste (...)” 1032;
- Vad: Exista şcoală trivială (primară superioară) susţinută din fondul de instrucţie
1033
şi având un profesor şi 30 de elevi. Se învăţau limbile română, germană şi maghiară ;
- Şinca - Veche: „La extremitatea de est a ţinutului se afla, tot grănicerească şi
bunişoară, şcoala din Şinca - Veche, din care ieşiseră mulţi viteji grăniceri (...)” 1034.
Din documentele privitoare la anul şcolar 1839 (1 noiembrie) – 1840 (sfârşitul
lunii aprilie), reiese că materiile de învăţământ, cu mici excepţii, erau identice:
„Învăţătura credinţii, Cunoaşterea slovelor şi slovenirea, [Citire] Latineşte, Cetire
Româneşte, Scriere Romăneşte, [Scriere] Latineşte, Datorinţele supuşilor, Socoteala din
cap, [Socoteala] cu ţifre, Firea minţii, Sârguinţa, Năravul sau purtarea le aflăm la
1035
„Şcoala naţională din Hurez” , iar „Învăţătura credinţii, Cunoaşterea slovelor şi
slovenirea, Cetirea, Scrisoarea, Datoriile supuşilor, Datoriile tineretului, Numărul sau
odată unul, Socotială din cap, Socotială cu ţifre, Firea minţii, Sârguinţa, Năravul sau
purtarea”, la „Şcoala naţională de iarnă” din Hârseni 1036.
Printre cărţile de predare ale dascălilor se regăseau Catehismul mic, Aritmetica,
Istoria Bibliei, Bucoavna de Blaj şi Cântările bisericeşti. Din cauza stării materiale
precare, nu toţi copiii de vârstă şcolară beneficiau de manuale, astfel încât învăţătorii
întocmeau tabele cu elevii care aveau aceste probleme, fiind trimise Comenduirii militare
spre rezolvare. Spre exemplu, în Copăcel, într-o „Consignaţie peste copiii cei ce le trebue
cărţi şi nu sunt în stat a le cumpăra”, erau indicaţi 14 copii (11 băieţi şi 3 fete) care aveau
nevoie de 14 cărţi (5 „Datorinţele supuşilor”, 4 „Bucoavne” şi 5 „Catehismuri”) 1037.

1031
C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş, p. 294.
1032
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 163.
1033
Ibidem, p. 32.
1034
Ibidem, p. 163.
1035
Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Colecţia Document, nr. inv. II 4.654, fila 11.
1036
Ibidem, fila 13.
1037
Ibidem, fila 60.

322
 Şcolile „naţionale” din Mărgineni, Sebeş, Copăcel, Hârseni, Ileni, Râuşor, Hurez,
Iaşi, Săvăstreni, Săsciori, Voila, Dejani, Ludişor şi cele două Berivoaie erau subordonate
şcolii centrale din Vaida - Recea („Wajda Retsae Schulbezirk”), sediul Companiei a X -a,
pe când cele din Netot, Luţa, Pojorta sau Lisa ţineau de Compania a IX -a. Modalitatea
desfăşurării examenului de primăvară în aceste unităţi de învăţământ îşi avea
caracteristicile proprii, pentru a satisface obiectivele specifice acestui tip de şcoală
(Anexa XXI).
Situaţia şcolară în mai multe localităţi grănicereşti din Ţara Făgăraşului, pe anul
şcolar amintit, avea următoarea configuraţie:
- Dejani: clasa I - 15 elevi (12 băieţi şi 3 fete); clasa a II -a – 11 elevi (6 băieţi şi 5
fete), de repetiţie - 11 elevi (8 băieţi şi 3 fete); preotul comunităţii era Pavel Poparad, iar
dascăl Tănase Filip 1038;
- Netot: clasa I - 16 elevi (9 băieţi – 7 fete); clasa a II -a – 11 elevi (toţi băieţi);
clasa a III -a - 11 elevi (toţi băieţi), de repetiţie - 5 băieţi; dascălul localităţii era Zachei
Aldea Ilie 1039;
- Hârseni: clasa I - 15 elevi (8 băieţi – 7 fete); clasa a II -a – 10 elevi (7 băieţi – 3
fete), de repetiţie - 4 elevi (3 băieţi şi o fată); preot şi „dascăl sătesc” era George Rânea
1040
;
- Hurez: clasa I – 8 elevi (5 băieţi şi 3 fete); clasa a II -a – 9 elevi (6 băieţi – 3
fete); clasa a III -a – 6 elevi (2 băieţi – 4 fete); preot era Iosif Benţea, iar „dascăl
naţional” George Benţea 1041;
- Iaşi: clasa I – 6 elevi (5 băieţi şi o fată); clasa a II -a – 7 elevi (5 băieţi şi 2 fete);
preot era Ioan Florea, iar învăţător Zachei Bologa 1042;
- Ileni: clasa I – 24 elevi (16 băieţi şi 8 fete); clasa a II -a – 18 elevi (17 băieţi şi o
fată); preot era Alexandru Metea, iar învăţător George Pirău 1043;
- Lisa: clasa I – 23 elevi (19 băieţi – 4 fete); clasa a II -a – 14 elevi (toţi băieţi);
clasa a III -a – 16 elevi (toţi băieţi), de repetiţie - 7 băieţi; dascăl era Vasile Caţavei 1044;

1038
Ibidem, filele 37 - 38.
1039
Ibidem, filele 52 - 53.
1040
Ibidem, filele 13 - 14.
1041
Ibidem, filele 11 - 12.
1042
Ibidem, filele 9 - 10.
1043
Ibidem, filele 5 - 6.

323
 - Ludişor: clasele I - II – 21 elevi (16 băieţi – 5 fete); dascăl era Ioan Stroia 1045;
- Luţa: clasa I – 16 elevi (14 băieţi şi 2 fete); paroh era Ladislau Grama, iar
învăţător Ioan Grama 1046;
- Mărgineni: clasa I – 20 elevi (12 băieţi şi 8 fete); clasa a II -a – 23 elevi (18
băieţi şi 5 fete); clasa a III -a – 32 elevi (22 băieţi şi 10 fete); preot era George
Comşea/Condria(?), iar „învăţător naţional” Ioan Judele 1047;
- Pojorta: clasa I – 12 elevi (8 băieţi – 4 fete), clasa a II -a – 15 elevi (11 băieţi – 4
1048
fete); ca preot funcţiona Moise Moldovan, iar ca învăţător Samuel Moldovan ;
- Râuşor: clasa I – 3 elevi (băieţi); clasa a II -a – 5 elevi (toţi băieţi), de repetiţie -
2 băieţi; preot Nicolae Grama, învăţător Samuel Grama 1049;
- Săsciori: clasa I – 11 elevi (toţi băieţi); preot era Andrei Ţeţ, iar învăţător Ioan
Leabu 1050;
- Săvăstreni: clasa I – 7 elevi (3 băieţi – 4 fete); clasa a II -a – 7 elevi (4 băieţi – 3
fete); învăţător era Samuel Biliboacă 1051;
- Sebeş: clasa I – 36 elevi (15 băieţi – 21 fete); clasa a II -a – 16 elevi (10 băieţi –
6 fete); clasa a III -a – 20 elevi (17 băieţi – 3 fete), de repetiţie - 8 elevi (5 băieţi – 3 fete);
preot Nicolae Cerghit, iar învăţător Ioan Gregor Pop 1052;
- Vaida - Recea: clasa I – 25 elevi (toţi băieţi); clasa a II -a – 26 elevi (toţi băieţi);
clasa a III -a – 47 elevi (45 băieţi şi 2 fete); învăţător era Matei Radeş 1053;
- Voila: clasa I – 24 elevi (14 băieţi – 10 fete); clasa a II -a – 10 elevi (8 băieţi – 2
fete); învăţător era Elias Gabor 1054.
Se observă, în general, că în această primă jumătate a secolului al XIX -lea şcoala
românească făgărăşeană a traversat o perioadă destul de dificilă, datorită în special lipsei
de cadre pregătite suficient şi a lipsei localurilor proprii, dar şi din cauza neaplicării

1044
Ibidem, filele 73 - 74.
1045
Ibidem, filele 45 - 46.
1046
Ibidem, filele 57 - 58.
1047
Ibidem, filele 23 - 26.
1048
Ibidem, fila 63.
1049
Ibidem, filele 33 - 34.
1050
Ibidem, filele 7 - 8.
1051
Ibidem, filele 17 - 18.
1052
Ibidem, filele 19 - 22.
1053
Ibidem, fila 47.
1054
Ibidem, filele 35 - 36.

324
majorităţii legiuirilor şcolare. Este evident, însă, că un proces de învăţământ, mai bine
pus la punct sau în fază incipientă, a existat în fiecare localitate, continuându-se ceea ce
se începuse în secolul anterior, cu observaţia că acum încep să se ridice din ce în ce mai
multe localuri proprii de şcoală, obiectiv finalizat în cea de a doua jumătate a acestui
secol, unul dintre factori fiind motivat astfel: „satele contaminate unele de altele, de silă
sau de ruşine se feresc să rămână în afara curentului general, se iau parcă la întrecere
în a înfiinţa şcoli, a angaja dascăli, a-şi asuma noile sarcini ale învăţământului” 1055.
Indiscutabil, cea mai mare parte a tinerilor făgărăşeni a rămas finalmente, ca
pregătire, cu cele câteva clase primare, cauza cea mai importantă constituind-o statutul
social şi starea economică modestă a părinţilor. Totuşi, unii dintre aceştia au reuşit să-şi
continue studiile în cadrul mai multor instituţii de învăţământ mediu de pe cuprinsul
Ardealului şi nu numai, iar alţii, din lipsă de şcoli secundare româneşti, au urmat
cursurile instituţiilor şcolare catolice, reformate sau ale ordinelor călugăreşti, cum este
1056
cazul Gimnaziului călugărilor piarişti din Bistriţa, în care „au învăţat şi făgărăşeni” .
Alţii, şi mai puţini, ce-i drept, au izbutit chiar să pătrundă în unele instituţii de învăţământ
superior.
Documentele şi diversele scrieri consultate ne indică cu certitudine prezenţele
făgărăşenilor în cadrul câtorva dintre şcolile superioare transilvănene sau străine încă din
secolul al XVIII –lea. O destinaţie foarte frecventată a constituit-o Gimnaziul greco -
catolic din Blaj, la care tinerii făgărăşeni s-au înscris din chiar primul său an de
funcţionare - 1755. Din Calculus Scholasticorum al acelui an, reiese că districtul
1057
Făgăraşului era reprezentat de opt tineri , dintre care sunt consemnate numele
următoare: Ladislau Boer din Făgăraş („minores”), Antonie Posa din Porumbacu
1058 1059
(„majores”) , George Comanai din Comăna şi Daniil Marginai din Mărgineni , cel
care ulterior va trece la ortodoxie, devenind omul de încredere şi mâna dreaptă a
episcopului Dionisie Novacovici.

1055
N. Albu, Istoria şcolilor româneşti, p. 14.
1056
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 390.
1057
Ioan Mârza, Şcoală şi naţiune, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1987, p. 159.
1058
Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 379 - 380.
1059
N. Albu, Istoria învăţământului românesc, p. 191.

325
 Cu certitudine că şi până la 1784 au fost prezenţe făgărăşene la Blaj (anonime
deocamdată), însă la acest an apare ca absolvent amintitul Nicolae Bodroközi 1060, care va
fi încadrat la şcoala din Făgăraş. Şcolile blăjene vor atrage tineri din Ţara Făgăraşului şi
în prima jumătate a secolului următor, fie că este vorba de Gimnaziu (32 elevi în perioada
1833 – 1848), de Liceul greco - catolic (3 între anii 1832 – 1837) sau de Seminarul
teologic (2 în intervalul 1832 – 1848) 1061.
Rămânând tot în segmentul de învăţământ greco – catolic, trebuie remarcat că
pentru viitorii preoţi principalele instituţii de învăţământ superior, unde aveau să-şi
desăvârşească studiile, erau: Colegiul Pázmany din Viena (Pazmaneum), Colegiul Urban
al Congregaţiei de Propaganda Fide din Roma (înfiinţat încă din 1627), Universitatea
iezuită din Târnavia (Trnava, lângă Bratislava), iar mai târziu, din 1775, Colegiul Sf.
Barbara din Viena (Barbareum), creat ca seminar teologic central pentru greco – catolicii
din Imperiu.
Ca studenţi ai acestui din urmă colegiu, sunt consemnaţi chiar de la începuturi şi
doi tineri făgărăşeni – Ioan Halmaghi din Scorei, fiul preotului localităţii, care a intrat, la
23 noiembrie 1776, în anul I al secţiei de filozofie, pe care o absolvea şase ani mai târziu
1062
(1782) ; al doilea era Matei Şofar/Saffar din Viştea de Jos, care, după absolvirea
Seminarului din Blaj, intra la Barbareum în anul II la teologie (1783), iar după doi ani
1063
trecea la Seminarul general din Lwow, unde îşi va şi termina studiile în anul 1786 .
Tineri de origine făgărăşeană au fost prezenţi şi în gimnaziile catolice din Cluj
1064
(amintitul Daniil Marginai), Odorheiu Secuiesc, Târgu Secuiesc (un anume Canta ) şi
Bistriţa (întemeiat de piarişti în 1717), poate chiar la colegiul din Aiud, unde a oferit
1065
donaţii şi unul dintre nobilii Boer de Berivoi , sau la gimnaziul catolic din Târgu –
Mureş, care a fost deschis iniţial, în anul 1702, în casa de acolo a căpitanului suprem al
districtului Făgăraş, Simion Boer de Berivoi 1066.

1060
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului, p. 170.
1061
I. Mârza, Şcoală şi naţiune, p. 163 - 165.
1062
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului, p. 333.
1063
Ibidem, p. 336.
1064
R. Câmpeanu, A. Varga, A. Dörner, În pragul Europei, p. 109.
1065
Ibidem, p. 80.
1066
Ibidem, p. 109.

326
 Revenind la Gimnaziul latino – catolic din Bistriţa, trebuie să remarcăm prezenţa
acolo a unui număr destul de mare de făgărăşeni, mai ales ţinând cont de distanţă, dar şi
de perioada scurtă în care sunt înregistraţi – aproape două decenii şi jumătate (1740 –
1764). Într-un articol publicat la 1901 în revista Transilvania, Virgil Şotropa prezenta
matriculele tuturor elevilor români care au trecut prin gimnaziul acesta, începând cu anul
1729, matricule din care am extras numele celor cu origine certă din Ţara Făgăraşului,
deşi unele date pot indica şi alţi posibili făgărăşeni (Marginay, Galacz, Galaciensis):
- anul şcolar 1740: Markus Streza, consemnat la clasa de Sintaxă („Nobilis
Fogarasiensis”) 1067;
- 1741: Mathias Streza – Sintaxă – „Siculus (!) Fogarasiensis” 1068;
- 1749: Theodor Porumbaki – Gramatică – „Libertinus Valachus” originar din
Porumbacu 1069;
- 1750: acelaşi T. Porumbaki, dar la clasa de sintaxă (a IV -a) 1070;
- 1759: Nicolaus Radi, „Nobilis Valachus Fogarasiensis” 1071;
- 1760: Nicolaus Şorban, „Nobilis Valachus Fogarasiensis” 1072;
- 1762: acelaşi Nicolaus „Sorbány, Nobilis graecus”, pe care îl regăsim şi în anii
1763 – 1764 1073;
- 1763: Ioannes Hangoss, „Valachus Libertinus” din Făgăraş 1074.
Tinerii de confesiune ortodoxă doritori de continuarea studiilor, deşi mai puţini
numeric, n-au făcut notă discordantă, urmând şi ei şcoli medii ale altor confesiuni, atât de
pe teritoriul Ardealului, cât şi de mai departe. Un exemplu l-a constituit Nicolae
Ioanovici, care la 1791 era elev al gimnaziului evanghelic din Pojon, însă dorea să fie
înscris la Seminarul sârbesc. Din mai multe motive, mitropolitul sârb Stefan
Stratimirovici cerea referinţe despre acesta de la episcopul Gherasim Adamovici, spre a-
şi putea face o impresie şi a lua o hotărâre definitivă. În scrisoarea către episcopul

1067
Virgil Şotropa, Români la Gimnasiul latino – catolic din Bistriţa. 1729 – 1779, în “Transilvania”,
XXXII, nr. I/ianuarie – februarie 1901, p. 5.
1068
Ibidem.
1069
Ibidem, p. 6.
1070
Ibidem.
1071
Ibidem, p. 8.
1072
Ibidem, p. 9.
1073
Ibidem, p. 10.
1074
Ibidem.

327
ardelean, din 13 martie 1791, înaltul prelat sârb îl informa că „un oarecare tinăr Nicolae
Ianovici (…), spunând că-i de naştere din Ardeal, din Făgăraş şi e de confesiunea
noastră ortodoxă, m-a rugat de milostenie (…) să-l primesc în seminar, dacă se
întemeiază la noi acesta (…). De aceea, voind să-i fac acestuia bine după putinţă, rog pe
Preasfinţia Voastră să mă încunoştiinţeze dacă-i cu adevărat de confesiunea noastră sau
1075
de cea unită, ca să nu fiu înşelat, cum de multe ori m-au mai înşelat” . Episcopul l-a
liniştit pe mitropolitul sârb, confirmându-i toate cele declarate de tânărul făgărăşean
Ioanovici.
Cu certitudine au mai existat şi alţi făgărăşeni care au urmat diverse instituţii de
învăţământ confesional ortodox din străinătate, însă numai cercetări ulterioare vor lămuri
acest lucru. În schimb, în actele Secţiunilor teologică şi pedagogică ale Seminarului
Andreian din Sibiu apar consemnaţi numeroşi tineri făgărăşeni care le-au urmat cursurile.
În finalul capitolului, amintim numele acestor absolvenţi pentru fiecare secţiune în parte
şi localităţile de provenienţă, pe structura anilor şcolari respectivi:
Secţiunea Teologie:
- 1850/1851: George Banciu (Streza – Cârţişoara), Iacob Florian (Mândra), David
1076
Martin (Telechi – Recea), Ioan Micu (Poiana Mărului); Eutimie Popovici (Ţânţari) ;
- 1851/1852: Ioan Boeriu (Arpaşu de Jos), Marcu Briciu (Galaţi), Vasilie Caţavei
1077
(Lisa), Iacob Cocan (Mândra), Iosif Pop (Galaţi), George Tarcea (Feldioara) ;
- 1852/1853: George Cerbu (Părău), Ioan Eşan (Sâmbăta de Jos), Moise Guţia
(Cincşor), Vasile Neamţu (Porumbacu de Jos), Moise Nicorescu (Merghindeal), Moise
Panga (Colun), Ioan Pilţia (Sâmbăta de Sus), Ioan Popa (Arpaşu de Sus), Nicolau
Popovici (Colun) 1078;
- 1853/1854: Ioan Pop Craiovean (Făgăraş), Ioan Mardan (Sâmbăta de Sus), Ilie
Miclea (Comăna de Jos), Vasile Neamţu (Porumbacu de Jos), Sofronie Papiu (Crihalma),
George A. Popa (Lisa), Ioan Şofariu (Viştea de Jos) 1079;

1075
S. Dragomir, Corespondenţa episcopului Gherasim Adamovici, p. 414.
1076
Eusebiu Roşca, Monografia Institutului Seminarial Teologic – Pedagogic “Andreian”, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911, p. 139 – 140.
1077
Ibidem, p. 140 – 141.
1078
Ibidem, p. 141 – 142.
1079
Ibidem, p. 142 – 143.

328
 - 1854/1855: Damaschin Bălescu (Viştea de Sus), Anania Moga (Cuciulata), Ioan
Mijea (Holbav), George Neamţu (Porumbacu de Sus) 1080;
- 1855/1856: Ioan Bârsan (Beclean), Ioan Opriş (Ucea de Jos) 1081;
- 1856/1857: Ioan Bărbat (Ucea de Sus), Nicolae Clonţia (Viştea de Sus), Petru
Lupuţ (Văleni), Ioan Mandeal (Porumbacu de Jos) 1082;
- 1857/1858: Dionisie Calefariu (Sărata), George Comaniciu (Veneţia), Leontin
Puşcariu (Poiana Mărului), Ioan Scurtu (Şinca – Nouă) 1083;
1084
- 1858/1859: Simion Herciogea (Hârseni), Şofron Popescu (Ţânţari) ;
- 1859/1860: Ioan Grama (Râuşor), Ioan Mircea (Lovnic), Nicolae Opriş (Ucea de
Sus), Natanail Răduleţ (Berivoii Mari), Ioan Tulbure (Hălmeag), Matei Vulcan (Viştea de
Sus) 1085;
- 1860/1861: Nicolae Comşa (Zărneşti), Ioan Morariu (Feldioara), Nestor Popa
(Şinca – Nouă), Ioan Popescu (Ţânţari), Ioan Tarcea (Feldioara) 1086;
- 1861/1862: Nicolae Bărbat (Şercăiţa) 1087;
- din 1862 cursurile şi-au mărit durata la trei ani şi astfel n-au fost absolvenţi;
- 1863/1864: Nicolae Comşa (Zărneşti), Ioan Greavu (Comăna de Sus), Aron
Mogoş (Voivodenii Mari), Ilarie Puşcariu (Sohodol), George Stoica (Veneţia de Jos),
George Voinescu (Poarta) 1088;
- 1864/1865: Iacob Adam (Grid) 1089;
- 1865/1866: George Cismaş (Porumbacu de Sus), Ioan Petraşcu (Făgăraş) 1090;
- 1866/1867: Silvestru Joantă (Boholţ), Ioan Jurcovan (Drăguş), Iosif Micu
(Poiana Mărului), Avram Stoica (Oprea – Cârţişoara), Bucur Şolca (Felmer), George
Urdea (Grid), Iacob Urdea (Grid) 1091.

1080
Ibidem, p. 143.
1081
Ibidem.
1082
Ibidem, p. 144.
1083
Ibidem.
1084
Ibidem, p. 145.
1085
Ibidem.
1086
Ibidem, p. 146.
1087
Ibidem.
1088
Ibidem, p. 147.
1089
Ibidem.
1090
Ibidem, p. 148.
1091
Ibidem.

329
 Secţiunea Pedagogică:
- 1853/1854: Damaschin Balescu (Viştea de Sus) – a urmat ulterior şi teologia;
Nicolae Cocoş (Şomartin), Zaharia Mecheon (Gherdeal), Nicolae Popovici (Colun), Ioan
Stoica (Cârţişoara), Moise Suciu (Bucium) 1092;
- 1854/1855: Constantin Aleman (Săsciori), Ioan Breazu (Luţa), Nicolae Clonţa
(Viştea de Sus) – a urmat şi teologia, Petru Lupuţ (Văleni) – a urmat şi teologia, Ignatie
Mondoc (Cincu), Iosif Morariu (Feldioara), Ioan Piticaş (Felmer), Nicolae Serbescu
(Grid) 1093;
- 1855/1856: Nicolae Bărbat (Ucea de Sus), Dionisie Calefariu (Sărata), Simion
Herciogea (Hârseni), Ioan Mircea (Lovnic), Nicolae Neamţu (Porumbacu de Sus),
Leontin Puşcariu (Poiana Mărului) – a urmat şi teologia 1094;
- 1856/1857: George Andreiaş (Sâmbăta de Jos), Ioan Gavrilă (Ţânţari), Ioan
Herciogea (Hârseni) – a urmat şi teologia, Aron mogoş (Voivodeni) – a urmat şi teologia,
Sofronie Popescu (Ţânţari) – a urmat şi teologia 1095;
- 1857/1858: Zaharia Calefariu (Sărata), Ilie Cosma (Galaţi), Nicolae Opriş (Ucea
de Sus) – a urmat şi teologia, George Păcală (Galaţi), Natanail Răduleţ (Berivoii Mari),
Ioan Tulbure (Hălmeag) – a urmat şi teologia 1096;
- 1858/1859: Ioan Grozea (Galaţi), Nicolae Marcu (Scorei), George Mircea
(Lovnic), Ioan Morariu (Feldioara) – a urmat şi teologia, Nestor Popa (Şinca – Nouă) – a
urmat şi teologia, Ioan Popescu (Ţânţari) – a urmat şi teologia, Ioan Rusu (Şomartin),
1097
Ioan Stângu (Cincu), Amos Tarcea (Feldioara), Ioan Tarcea (Feldioara) ;
- 1859/1860: Ilie Bogdan (Săsciori), Ioan Răgneală (Şoarş) 1098;
- 1860/1861: Ioan Greavu (Comăna de Sus) – a urmat şi teologia 1099;
- 1861/1862: Iosif Alexa (Văleni), Nicolae Broscăţean (Ohaba), Ioan Stanciu
(Bruiu) 1100;

1092
Ibidem, p. 174.
1093
Ibidem, p. 174 – 175.
1094
Ibidem, p. 175 – 176.
1095
Ibidem, p. 176 – 177.
1096
Ibidem, p. 178.
1097
Ibidem, p. 178 – 179.
1098
Ibidem, p. 179.
1099
Ibidem, p. 180.
1100
Ibidem, p. 180 – 181.

330
 - în 1862 cursul s-a transformat într-unul de doi ani, nefiind absolvenţi;
- 1863/1864: Silvestru Joantă (Boholţ) – a urmat şi teologia, Ioan Jurcovan
(Drăguş) – a urmat şi teologia, Iosif Micu (Poiana Mărului) – a urmat şi teologia, Avram
Stoica (Oprea – Cârţişoara) – a urmat şi teologia 1101;
- 1864/1865: Petru Marhao (Galaţi) 1102;
- 1865/1866: Ioan Balescu (Viştea de Sus), Vasile Peicu (Viştea de Sus) 1103;
- 1866/1867: George Pralea (Breaza) 1104.
Pe mulţi dintre aceştia îi vom întâlni funcţionând ca preoţi şi dascăli în satele Ţării
Făgăraşului sau în cele de dincolo de Olt până târziu, către sfârşitul secolului.

1101
Ibidem, p. 181.
1102
Ibidem.
1103
Ibidem.
1104
Ibidem, p. 182.

331
332
 LISTA PRESCURTĂRILOR

AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice.

AIIC = Anuarul Institutului de Istorie din Cluj.
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj.
AMN = Acta Musei Napocensis.
AUA.SH = Analles Universitatis Apulensis. Studies Historia.
BMMN = Buletinul Muzeului Militar Naţional.
CL = Convorbiri Literare.
DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului.
RA = Revista Arhivelor.
RdI = Revista de Istorie.
RI = Revista istorică.
RT = Revista Teologică.
SAI = Studii şi articole de istorie.
SJANBv = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov.
SMIM = Studii şi materiale de istorie medie.
Studii = Studii. Revistă de istorie.
SUBB.SH = Studia Universitatis Babeş – Bolyai. Series Historia.
TB = Ţara Bârsei.
TR = Telegraful Român.

333
334
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE INEDITE
Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Colecţia Document.
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov, Fond Prefectura Făgăraş.

II. IZVOARE EDITE

Actele privitore la Urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunei Transilvane pentru
literatura română şi cultura poporului românu, ed. Dumitru Acu, Sibiu, 2005.
Bodea, Cornelia – 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I – II, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Bogdan – Duică, George – Statistica românilor din Transilvania în 1733, în
„CL”, XXX, 1896.
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Maria Holban (redactor
responsabil), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Maria Holban (redactor
responsabil), Ed. Academiei, Bucureşti, 1995.
Chindriş, Ioan (coordonator) – Bariţ şi contemporanii săi, vol. III, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1976.
Ciobanu, Virgil – Statistica românilor ardeleni din anii 1760 – 1762, în
„AIINC”, III (1924 – 1925), Cluj, 1926.
Cosma, Ela – Revoluţia de la 1848 – 1849. Un catalog de documente şi regeste
(Fondul Institutului de Istorie din Cluj), vol. II, Ed. Argonaut, Cluj – Napoca, 2005.
Diariu stenografic alu dietei transilvane conchiamate la Sibiiu pre 1 Iuliu 1863
prin rescriptu prea înnaltu, Sibiiu, 1863.
Direcţia Generală a Arhivelor Statului – Arhiva Magistratului oraşului Braşov.
Inventarul actelor neînregistrate, vol. I, Bucureşti, 1959.
Idem – Catalogul documentelor greceşti din Arhivele Statului de la oraşul Stalin,
vol. I - II, Bucureşti, 1958.
Idem – Catalogul documentelor româneşti dia Arhivele Statului Braşov. Vol. II
(1800 – 1825), Bucureşti, 1975.

335
 Idem – Industria textilă din Braşov şi Ţara Bârsei. Catalog de documente. 1413 –
1820, vol. I, Bucureşti, 1960.
Idem – Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1986.
Idem – Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. II, Bucureşti, 1987.
Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, vol.
II (12 - 29 aprilie 1848), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
Dumitru – Snagov, Ioan – Românii în Arhivele Romei (secolul XVIII), Cluj -
Napoca, 1999.
Gagyi, Eugen – Regulatio diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805, Sibiu,
1928.
Gyémánt, Ladislau, Câmpeanu, Remus, Dörner, Anton, Mureşan, Florin –
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. I. Descrierea localităţilor
conscrise, Partea I, Partea a II -a, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009.
Hietzinger, Carl Bernhard von – Statistik der Militärgränze des österreichischen
Kaiserthums, II/II, Wien, 1823.
Hurmuzaki, Eudoxiu – Documente privitoare la istoria Românilor, vol. IV.
Partea I, Stabilimentul Grafic „I.V. Socecu”, Bucureşti, 1882.
Idem – Documente privitoare la istoria Românilor, vol. XII, Stabilimentul Grafic
„I.V. Socecu”, Bucureşti, 1903.
Idem – Documente privitoare la istoria Românilor, vol. XIV, Partea II (1601 –
1805), Ed. Socec, Bucureşti, 1913.
Iorga, Nicolae – Acte româneşti şi câteva greceşti din Archivele Companiei de
comerţ oriental din Braşov, Vălenii de Munte, 1932.
Idem – Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, vol. I, Bucureşti, 1906.
Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative, vol. I (1773 – 1785), sub
redacţia acad. Ştefan Pascu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983.
Meteş, Ştefan – Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I,
Cluj, 1935.
Idem – Vieaţa Agrară, Economică a Românilor din Ardeal şi Ungaria.
Documente contemporane . 1508 – 1820, Tipografia „România Nouă”, Bucureşti, 1921.
Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, ed. Szilágy S., VII, Budapest, 1881.

336
 Puşcariu, Ilarion – Documente pentru limbă şi istorie, Tomul II, Tiparul
Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1897.
Revoluţia de la 1848 – 1849 din Transilvania, vol. I (2 martie – 12 aprilie 1848),
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977.
Rotariu, Traian (coordonator) – Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff,
Cluj – Napoca, 1996.
Idem – Recensământul din 1857. Transilvania, Ed. a II –a, Ed. Staff, Cluj –
Napoca, 1997.
Stinghe, Sterie – Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei (1700 -
1783), vol. I, Tipografia Ciurcu and Comp., Braşov, 1901.
Togan, Nicolae – Statistica românilor din Transilvania în 1733, în
„Transilvania”, XXIX, 1898.
Veress, Andrei – Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti. Vol. IV. Acte şi scrisori (1593 – 1595), Cartea Românească, Bucureşti, 1932.
Idem – Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti.
Vol. VI. Acte şi scrisori (1600 – 1601), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933.

III. PERIODICE
Cuvântul Grăniceresc, Făgăraş, 1938.
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Braşov, 1849.
Gazeta de Transilvania, Braşov, 1848.
Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1851, 1861.
Olteanul, Făgăraş, 1912.
Telegraful Român, Sibiu,1860.

IV. LUCRĂRI GENERALE

Albu, Nicolae – Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800,
Tip. Lumina, Blaj, 1944.
Idem – Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800 - 1867, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

337
 Aron, Nicolau - Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din
Făgăraş, Făgăraş, 1913.
Bariţ, George – Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani din
urmă, vol. I, Tipografia W. Krafft, Sibiu, 1889.
Idem - Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, Ed. a
II –a, vol. II - III, Braşov, 1994.
Bărbat, Alexandru – Dezvoltarea şi structura economică a Ţării Oltului, Cluj,
1938.
Bérenger, Jean – Istoria Imperiului Habsburgilor: 1273 – 1918, Ed. Teora,
Bucureşti, 2000.
Brătianu, Gheorghe I. – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor medievale
româneşti, Bucureşti, 1980.
Bunea, Augustin – Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 – 1751), Blaj, 1900.
Idem – Şematismul veneratului cler al Archidiecesei Metropolitane greco -
catolice române de Alba - Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaş, 1900.
Câmpeanu, Remus, Câmpian, Anca, coordonatori – În spiritul Europei
moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului
terezian şi iosefin (1740 - 1790), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca, 2009.
Câmpeanu, Remus, Varga, Attila, Dörner, Anton – În pragul Europei.
Instituţiile transilvane în epoca prereformistă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -
Napoca, 2008.
Cicanci, Olga – Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în
anii 1636 - 1746, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981.
Codru – Drăguşanu, Ioan – Peregrinul Transilvan, Ed. Sport - Turism,
Bucureşti, 1980.
Diaconovich, Corneliu – Enciclopedia Română, vol. I – III, Ed. W. Krafft, Sibiu,
1898 – 1904.
Din istoria Transilvaniei, vol. II, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961.
Hitchins, Keith – Die Idee der Nation bei den Rumänen Transsilvanien (1691 –
1849), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

338
 Iorga, Nicolae – Istoria Bisericii Româneşti, vol. I, Ed. a III –a, Ed. Grammar,
Bucureşti, 1995.
Idem – Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, vol. I, Ed. a II-
a, Bucureşti, 1939.
Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.
Istoria învăţământului din România, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
Istoria Românilor. Vol. V. O epocă de înnoiri în spirit European (1601 –
1711/1716), Virgil Cândea, Constantin Rezachevici (coordonatori), Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
Istoria Românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor
(1711 – 1821), Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coordonatori), Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2002.
Istoria Românilor. Vol. VII. Tom I. Constituirea României moderne (1821 –
1878), Dan Berindei (coordonator), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Jinga, Victor – Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Ed. a II -a, Ed.
Tipocart Braşovia, 1995.
Lehrer, Milton G. – Ardealul – pământ românesc: Problema Ardealului văzută
de un american, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Literat, Valeriu – Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1996.
Lupaş, Ioan – Cronicari şi istorici români din Transilvania, Ed. a III -a, Ed.
Scrisul Românesc, Sibiu, 1941.
Idem – Istoria bisericească a românilor ardeleni, Ed. a II –a, Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1995.
Maior, Petru - Istoria Bisericii Românilor, vol. I, editor Ioan Chindriş, Ed.
Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995.
Mârza, Ioan – Şcoală şi naţiune, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1987.
Meteş, Ştefan – Emigrări româneşti din Transilvania între secolele XIII – XX, Ed.
a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

339
 Idem – Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei
Arhidiecesane, Sibiu, 1936.
Nägler, Thomas – Românii şi saşii până la 1848, Ed. Thausib, Sibiu, 1997.
Nistor, Ioan Silviu – Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 2000.
Oancea, Ionică – Învăţământul în zona Făgăraş, până în anul 1948, teză de
licenţă, Iaşi, 1979.
Papacostea, Şerban – Geneza statelor medievale româneşti, Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1988.
Păcăţian, Teodor V. – Cartea de aur, vol. I - IV, Sibiu, 1902 – 1906.
Pâclişanu, Zenovie – Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg,
Târgu - Lăpuş, 2006.
Pop, Ioan – Aurel – Românii şi maghiarii în secolele IX – XIV, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj – Napoca, 1996.
Pop, Ioan - Aurel, Nägler, Thomas, Magyari, András (coordonatori), Istoria
Transilvaniei, vol. II (de la 1541 până la 1711), Institutul Cultural Român. Centrul de
Studii Transilvane, Cluj – Napoca, 2005.
Popa, Gavrilă – Scoreiul, veche vatră românească din Ţara Făgăraşului, mss.,
Scorei, 1985.
Prodan, David – Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în secolele XVI – XVII, în
„AIINC”, 6, 1963.
Idem – Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI –lea, vol. II, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1968.
Idem – Problema iobăgiei în Transilvania. 1700 – 1848, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Idem – Răscoala lui Horea, Ed. I, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
Protopopescu, Lucia – Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania.
1774 - 1805, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
Roşca, Eusebiu – Monografia Institutului Seminarial Teologic – Pedagogic
“Andreian”, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911.

340
 Stan, Constantin – Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Sibiu,
1928.
Stoide, Constantin A. – Comerţul cu cărţi dintre Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească între 1730 şi 1830, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005.
Vlad, Ioan – Ioan Şenchea – Martirul Ardealului, Ed. Pastel, Braşov, 2004.
Voileanu, Matei – Să se facă lumină. Biserica românilor din Ardeal în veacul
XVIII, Sibiu, 1926.
Wagner, E. - Historisch - statistiches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln -
Wien, 1977.

V. LUCRĂRI SPECIALE
Băjenaru, Constantin - Revoluţia de la 1848 - 1849 în sud - estul Transilvaniei.
Aspecte instituţional - organizatorice, în „TB”, II (serie nouă), Braşov, 2003.
Bărbat, Alexandru – Dezvoltarea şi decăderea ultimei grupări de negustori de
intermediere ai Braşovului în secolul al XIX –lea, în „Studii”, XVI, nr. 4, 1963.
Idem – Fabrica de hârtie de la Zărneşti (1858 – 1878), în „SAI”, IV, Bucureşti,
1862.
Borzea, Nicolae – Amintiri din vremea iobăgiei. Anii 1841 - 1848, în
“Transilvania”, 57, nr. 6, 1926.
Botezan, Liviu – Aspecte ale vânzării forţei de muncă de către iobagii
transilvăneni la începutul veacului al XIX –lea, oglindite în conscripţia czirakyană (I), în
„AMN”, XVI, Cluj – Napoca, 1979.
Idem – Daturile iobăgeşti din comitatele Transilvaniei în perioada 1785 – 1820,
în „SUBB.SH”, Fasciculus 1, Cluj – Napoca, 1973.
Idem – Situaţia rentei în bani din comitatele transilvănene în perioada 1785 –
1820, în „SUBB.SH”, Fasciculus 2, Cluj, 1970.
Bucur, Alexandru, Lupea, Cornel – Ofiţerii români din Regimentul I grăniceresc
român de la Orlat, Ed. Etape, Sibiu, 2001.
Bunta, Magdalena – Situaţia şi lupta calfelor din Cluj în a doua jumătate a
secolului al XVIII –lea şi prima jumătate a secolului al XIX –lea, în „AMN”, II, Cluj,
1965.

341
 Câmpeanu, Corneliu – Date noi în legătură cu răscoala ţărănească din
Transilvania din anul 1784, în „SAI”, IV, Bucureşti, 1962.
Chifăr, Nicolae – Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional -
sociale ale episcopului Inochentie Micu - Klein, în „AUA.SH”, 11/II, 2007.
Chircă, Haralambie – Întregire la conscripţia confesională din 1733 privind
populaţia românească din Transilvania, în vol. „Populaţie şi societate. Studii de
demografie istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972.
Csétri, Al., Imreh, St. – Stratificarea socială a populaţiei din Transilvania la
sfârşitul orânduirii feudale (1767 – 1821), în „Populaţie şi societate. Studii de
demografie istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972.
Dateş, Gheorghe – Monografia satului Netotu. Dos. III (Date istorice despre
desvoltarea satului), mss., Netot, f.a.
Dragomir, Silviu – Corespondenţa episcopului Gherasim Adamovici şi mişcarea
de emancipare a clerului şi poporului românesc în anul 1791, în “RT”, V, nr. 14 – 18,
1911.
Idem - Legiunile şi prefecţii, în „Studii privind istoria revoluţiei române de la
1848”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1986.
Idem – Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania, în
anii 1848 - 1849, vol. I, Sibiu, 1944.
Dumitran, Ana, Gúdor, Botond, Dănilă, Nicolae – Relaţii interconfesionale
româno – maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI – primele decenii ale
secolului XVIII), Alba – Iulia, 2000.
Feneşan, Costin – Un memoriu austriac din 1763 despre românii din
Transilvania, în „SMIM”, XI, Bucureşti, 1963.
Giurgiu, Natalia – Populaţia Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII –lea şi
începutul secolului al XIX –lea, în vol. „Populaţie şi societate. Studii de demografie
istorică”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1972.
Göllner, Carol – Din lupta ţărănimii române şi secuieşti împotriva înfiinţării
graniţei militare (1762 – 1765), în „SAI”, V, Bucureşti, 1963.
Idem – Regimentele grănicereşti din Transilvania: 1764 – 1851, Ed. Militară,
Bucureşti, 1973.

342
 Gyémánt, Ladislau – Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii
1790 – 1848, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Idem – Transilvania între anii 1690 – 1790, în „Istoria României. Pagini
Transilvane”, Centrul de Studii Transilvane. Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca,
1994.
Iambor, Petru – Propuneri în Dieta de Cluj din 1790 – 1791 pentru
îmbunătăţirea economiei agrare, în „AMN”, 33. II, Cluj – Napoca, 1997.
Iscru, Gheorghe D. – Un dregător mai puţin cunoscut: ispravnicul de „ungureni”
în Ţara Românească, în „RA”, XI, 1, Bucureşti, 1968.
Kovács, Iosif – Desfiinţarea relaţiilor feudale în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1973.
Literat, Valeriu – Trei sute de ani din viaţa ţehiului (breslei) tăbăcarilor români
din Făgăraş. 1643- 1943. Cercetări şi documente, mss., Făgăraş, 1956.
Lupaş, Ioan - O scrisoare a mitropolitului sârbesc Ştefan Stratimirovici către
Românii ortodocşi din Făgăraş (24 Februarie 1797), în „RT”, VI, nr. 1, 1912.
Mádly, Loránd E. – De la privilegiu la uniformizare. Saşii transilvăneni şi
autorităţile austriece în deceniul neoabsolutist (1849 – 1860), Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca, 2008.
Maior, George – O pagină din luptele românilor cu saşii pe terenul cultural,
social şi economic. Şercaia 1809 – 1909, Ed. Tipografiei „Universala”, Bucureşti, 1910.
Maior, Liviu – Aspecte ale organizării administraţiei româneşti din anii 1848 -
1849 în Transilvania, în „AMN”, IV, Cluj, 1967.
Mândrea, Ioan – Lupta de emancipare naţională purtată de românii din Ţara
Făgăraşului între 1848 şi 1918, în „RI”, IV, nr. 11 - 12, 1993.
Idem – Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Aspecte instituţional -
organizatorice, în „RdI”, 31, nr. 5, 1978.
Mândrea, Ioan, Mikloş, Ştefan - Contribuţii privind participarea maselor
populare din Ţara Făgăraşului la revoluţia burghezo - democratică de la 1848 din Ţările
Române, în ”Cumidava”, VII, Braşov, 1973.

343
 Mândrea, Ioan, Tăutu, Eugen – Acţiuni politico - naţionale ale românilor din
Ţara Făgăraşului în perioada liberalismului habsburgic (1860 - 1865), în „Apulum”,
XX, Alba – Iulia, 1982.
Meruţiu, V. – Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia
teritorială, Cluj, 1929.
Meteş, Ştefan – Viaţa bisericească a Românilor din Ţara Oltului, Tip. Dacia
Traiană, Sibiu, 1930.
Micu, Emil – Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,
Bucureşti, 1943.
Moga, Ioan – Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul al
XVIII –lea, în „AIINC”, vol. VII (1936 – 1938), Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939.
Neamţu, Gelu – Faţa necunoscută a revoluţiei române de la 1848 – 1849, Ed.
Argonaut, Cluj – Napoca, 2004.
Netea, Vasile – Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională
(1848 – 1881), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Patachi, Liviu – Situaţia agrară a ţărănimii dependente din Transilvania în 1848,
în „SAI” IV, Bucureşti, 1962.
Pavlescu, Eugen – Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei. Sec.
XVII – XIX, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Pârnuţă, Gheorghe – Învăţători şi profesori în revoluţia de la 1848, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Pop, Viorica – Un document despre regimentele româneşti de graniţă, în
„Apulum”, VI, Cluj, 1967.
Rădulescu, Lelia – Contribuţii la cercetarea pescuitului în Ţara Făgăraşului în
secolele XV – XX, în „Cibinium. 1969 – 1973”, Sibiu, 1973.
Idem – Vânătoarea în Ţara Făgăraşului în secolele XV – XX, în „Cumidava”,
VIII, Braşov, 1976.
Retegan, Simion – Dieta românească a Transilvaniei (1863 – 1864), Ed. Dacia,
Cluj - Napoca, 1979
Idem – Lupta naţională a românilor în jurisdicţiile Transilvaniei în anul 1861,
în „AIIC”, XIII, Cluj, 1970.

344
 Idem – Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală (1850 - 1867), Ed.
Echinox, Cluj - Napoca, 1994.
Idem – Structura social - economică a burgheziei române din Transilvania în
anii regimului liberal, în „AMN”, VIII, Cluj, 1971.
Roman, Louis – Aşezarea statornică a românilor transilvăneni în Ţara
Românească (1739 – 1831), în „Studii”, tom 24, nr. 5, Bucureşti, 1971.
Suciu, Dumitru – Acţiuni politice româneşti împotriva suprimării autonomiei
Transilvaniei, între 1848 şi 1868, în „Românii din Transilvania împotriva dualismului
austro - ungar”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1978.
Idem – Soldaţi fără uniformă ai Landsturmului românesc şi starea
protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după războiul naţional din 1848 - 1849, Ed.
Argonaut, Cluj - Napoca, 2011.
Surdu, Bujor – Din istoricul manufacturilor din Transilvania în secolul al XVIII
–lea. Manufactura de hârtie de la Făgăraş, în „Studii şi referate privind istoria
României”, Partea I, Bucureşti, 1954.
Idem – Urbariile domeniului Făgăraş, în „RA”, 2, Bucureşti, 1958.
Şerbănescu, Horia Vladimir - Regimentele grănicereşti din Transilvania şi
Banat: organizare, uniforme, echipament, armament. Partea I. 1762 - 1792, în
„BMMN”, serie nouă, 3, Bucureşti, 2005.
Şotropa, Virgil – Români la Gimnasiul latino – catolic din Bistriţa. 1729 – 1779,
în “Transilvania”, XXXII, nr. I/ianuarie – februarie 1901.
Treuenfest, G.A. – Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes N. 46, Wien, 1890

345
346
 INDICE DE LOCURI

Aciliu (jud. Sibiu) – 286.

Agnita (jud. Sibiu) – 22, 39, 76.
Agyagfalva – vezi Lutiţa.
Aita Mare (jud. Covasna) – 226.
Aiud (jud. Alba) – 34, 326.
Alba – cerc: 41; comitat: 29, 42, 275; district: 37; domeniu: 271; judeţ: 35, 180,
184.
Alba de Jos – comitat: 34, 213.
Alba de Sus – comitat: 34, 50, 51, 154, 183; scaun: 42.
Alba Inferioară – vezi Alba de Jos.
Alba – Iulia – 7, 11, 13, 17, 22, 24, 28, 29, 39, 40, 197, 255, 265, 267, 268, 269,
271, 292, 297.
Alba Superioară – vezi Alba de Sus.
Albeşti (jud. Mureş) – 208, 252.
Alma – vezi Alma Vii.
Almaş (jud. Covasna) – 229.
Almaşu Mic (jud. Hunedoara) – 183.
Almaşu Sec (jud. Hunedoara) – 183.
Alma Vii (jud. Sibiu) – 193, 225.
Also – Venecze – vezi Veneţia de Jos.
Alţina (jud. Sibiu) – 42.
America – 121.
America de Nord – 37.
Amlaş – 8, 248.
Anglia – 206.
Apaţa (jud. Braşov) – 232.
Arcole (Italia) – 206.

347
 Ardeal – 11, 12, 19, 26, 29, 30, 38, 52, 53, 71, 81, 116, 125, 126, 129, 130, 177,
181, 186, 199, 206, 208, 211, 212, 216, 219, 225, 236, 246, 249, 258, 262, 268, 269, 270,
274, 278, 279, 285, 287, 288, 289, 297, 310, 327, 328.
Arpaş (jud. Sibiu) – 82, 179, 255, 285.
Arpaşe – vezi Arpaş.
Arpaşu de Jos (jud. Sibiu) – 38, 41, 47, 61, 63, 65, 66, 67, 82, 83, 85, 88, 91,
113, 114, 130, 131, 132, 148, 150, 151, 155, 184, 186, 193, 200, 273, 285, 291, 292, 297,
299, 306, 307, 316, 317, 320, 328.
Arpaşu de Sus (jud. Sibiu) – 38, 41, 47, 55, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 82, 85, 91,
112, 113, 114, 130, 132, 136, 148, 150, 151, 164, 167, 169, 182, 184, 186, 200, 226, 286,
291, 292, 298, 303, 306, 307, 320, 328.
Arpaşuri – vezi Arpaş.
Augustin (jud. Braşov) – 38.
Austerlitz (Cehia) – 207.
Austria – 10, 60, 81, 99, 123, 124, 125, 188, 206, 207, 237.
Avrig (jud. Sibiu) – 7, 33, 35, 39, 41, 100, 119, 156, 190, 229, 238.
Balomir/i (jud. Hunedoara) – 118, 286.
Banat – 30, 126, 175, 177, 206.
Banatul Românesc – vezi Banat.
Baru Mare (jud. Hunedoara) – 184.
Bavaria (Germania) – 205.
Băcia (jud. Hunedoara) – 184.
Băieşti (jud. Hunedoara) – 184.
Bălgrad – vezi Alba – Iulia.
Bărcut (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 63, 64, 66, 298.
Bârcea Mică (jud. Hunedoara) – 183.
Bârsa – district: 222.
Beci – vezi Viena.
Beclean (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 66, 67, 68, 72, 87, 90, 112, 113, 131, 132,
137, 138, 149, 151, 152, 153, 155, 159, 246, 273, 285, 294, 296, 298, 311, 315, 316, 320,
329.

348
 Beia (jud. Braşov) – 41.
Belgrad (Serbia) – 261.
Belin (jud. Covasna) – 226.
Beneşti (jud. Sibiu) – 42.
Berivoaie (jud. Braşov) – 96, 112, 292, 319, 323.
Berivoi/i (jud. Braşov) – 103, 149, 268, 270, 326.
Berivoii Mari (jud. Braşov) – 14, 29, 38, 41, 47, 74, 79, 91, 113, 114, 130, 135,
137, 144, 145, 146, 147, 148, 150, 151, 155, 156, 184, 186, 200, 230, 246, 273, 297, 307,
318, 319, 320, 329, 330.
Berivoii Mici (jud. Braşov) – 14, 38, 41, 47, 66, 67, 85, 87, 113, 114, 130, 131,
137, 145, 148, 150, 151, 155, 184, 186, 200, 231, 246, 287, 291, 304, 307, 319, 320.
Besançon (Franţa) – 207.
Beşimbac – vezi Olteţ.
Biertan (jud. Sibiu) – 227.
Bihor – comitat: 29, 270.
Bistriţa (jud. Bistriţa – Năsăud) – 39, 41, 42, 213, 325, 326, 327.
Blaj (jud. Alba) – 86, 88, 189, 190, 196, 197, 208, 213, 214, 215, 219, 235, 274,
283, 292, 309, 317, 322, 325, 326.
Boemia (Cehia) – 124, 125, 167.
Bogata (jud. Mureş) – 96.
Bogata Olteană (jud. Braşov) – 38.
Boholţ (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 55, 66, 291, 305, 307, 316, 329, 331.
Boholţ – Făget – vezi Boholţ.
Bradu (jud. Sibiu) – 33, 190.
Bran (jud. Braşov) – 41, 43, 68, 206, 246, 247, 253.
Braşov – cerc: 41; comitat: 36, 42; district: 220; judeţ: 180, 184, 192, 197; oraş:
11, 22, 24, 38, 43, 92, 103, 104, 105, 112, 125, 146, 152, 154, 159, 162, 165, 168, 169,
170, 171, 173, 180, 182, 194, 197, 206, 213, 222, 224, 227, 229, 237, 270, 306, 312, 314;
prefectură: 41; scaun: 139.
Bratislava (Slovacia) – 207, 211, 235, 327.
Brădeni (jud. Sibiu) – 154.

349
 Brâncoveneşti (jud. Mureş) – 12.
Brâncoveni (jud. Olt) – 14.
Breaza (jud. Braşov) – 7, 38, 41, 47, 63, 66, 67, 90, 113, 114, 130, 132, 137, 145,
148, 149, 151, 155, 184, 186, 200, 231, 286, 291, 292, 298, 304, 307, 321, 331.
Breslau (azi Wroclaw, Polonia) – 171.
Bretelin (jud. Hunedoara) – 183.
Bruiu (jud. Sibiu) – 39, 42, 53, 62, 63, 64, 65, 67, 315, 330.
Bucium (jud. Braşov) – 38, 47, 61, 63, 65, 66, 67, 91, 113, 130, 137, 145, 148,
150, 151, 155, 182, 184, 186, 200, 286, 291, 292, 304, 307, 318, 319, 320, 321, 330.
Bucovina – 177, 223, 244.
Bucureşti – 216, 265.
Budapesta (Ungaria) – 216.
Budiu de Câmpie – vezi Papiu Ilarian.
Calbor (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 61, 63, 65, 66, 67, 103, 268, 270, 282, 287,
298, 304, 305, 307, 315, 316.
Caransebeş (jud. Caraş – Severin) – 30.
Carloviţ – vezi Karlowitz.
Caţa (jud. Braşov) – 41, 227.
Căoi (jud. Hunedoara) – 183.
Căpeni (jud. Covasna) – 226.
Câmpia Turzii (jud. Cluj) – 12.
Câmpulung (jud. Argeş) – 171, 226.
Cârjiţi (jud. Hunedoara) – 183.
Cârneşti (jud. Hunedoara) – 184.
Cârţa (jud. Sibiu) – 9, 22, 31, 39, 41, 53, 62, 64, 66, 67, 120, 131, 143, 144, 147,
149, 150, 279, 298, 321.
Cârţişoara (jud. Sibiu) – 82, 120, 132, 164, 167, 169, 291, 292, 330.
Cârţişoarele (jud. Sibiu) – 151.
Cârţişoara – Oprea (jud. Sibiu) – 38, 41, 47, 51, 55, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 91,
113, 115, 130, 140, 148, 287, 298, 321, 329, 331.

350
 Cârţişoara – Streza (jud. Sibiu) – 38, 41, 48, 55, 62, 63, 64, 67, 91, 113, 116,
130, 148, 287, 298, 321, 328.
Cehia – 205.
Cernăuţi (Ucraina) – 244.
Cetatea de Baltă (jud. Alba) – 42, 86, 256.
Chioar (jud. Maramureş) – 212.
Chirpăr (jud. Sibiu) – 42.
Cinc – vezi Cincu.
Cincşor (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 64, 65, 66, 67, 137, 156, 287, 299, 315, 328.
Cincu (jud. Braşov) – 22, 31, 32, 34, 39, 40, 42, 51, 52, 53, 59, 61, 63, 64, 66, 67,
149, 152, 154, 155, 157, 159, 162, 224, 237, 265, 275, 287, 298, 302, 308, 309, 315, 330.
Cincu Mare – vezi Cincu.
Cioara (azi Săliştea, jud. Alba) – 118, 176, 282, 288, 289.
Ciuc – comitat: 42, 227.
Clopotiva (jud. Hunedoara) – 184.
Cluj – cerc: 41; comitat: 29, 34, 36, 42; district: 37, 39; oraş: 34, 36, 103, 109,
133, 165, 202, 206, 212, 213, 215, 235, 240, 244, 250, 251, 252, 253, 254, 257, 311, 315,
326; prefectură: 41.
Cluj – Mănăştur – 280.
Cluş – vezi Cluj.
Cobor (jud. Braşov) – 39, 41, 53, 64, 66, 131, 132, 143, 148, 155.
Codlea (jud. Braşov) – 139.
Cohalm – vezi Rupea.
Coiceni (jud. Prahova ?) – 30.
Colun (jud. Sibiu) – 39, 42, 53, 66, 131, 132, 143, 147, 148, 266, 268, 270, 276,
281, 282, 288, 298, 316, 319, 321, 328, 330.
Comăna (jud. Braşov) – 325.
Comăna de Jos (jud. Braşov) – 9, 17, 38, 47, 65, 66, 68, 73, 105, 112, 113, 131,
137, 145, 149, 150, 151, 155, 169, 229, 273, 284, 291, 319, 321, 328.
Comăna de Sus (jud. Braşov) – 7, 19, 26, 38, 47, 63, 65, 66, 67, 92, 101, 105,
112, 113, 130, 137, 142, 145, 148, 150, 151, 155, 159, 164, 231, 286, 306, 315, 329, 330.

351
 Constantinopol (azi Istanbul, Turcia) – 10, 263.
Copăcel (jud. Braşov) – 14, 38, 41, 47, 61, 63, 65, 66, 67, 68, 88, 90, 113, 130,
137, 145, 148, 149, 150, 151, 155, 182, 184, 186, 200, 246, 292, 304, 307, 318, 319, 320,
321, 322, 323.
Corbi (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 83, 86, 112, 113, 114, 130, 131, 138, 148, 155,
293.
Cornăţel (jud. Sibiu) – 42.
Coroieşti (jud. Hunedoara) – 184.
Cozia (jud. Hunedoara) – 183.
Craiova – 206.
Crasna – comitat: 29.
Cricău (jud. Alba) – 196.
Crihalma (jud. Braşov) – 39, 41, 53, 66, 68, 131, 132, 143, 149, 155, 311, 328.
Crimeea – 60, 162.
Cristian (jud. Braşov) – 264.
Cristur (jud. Hunedoara) – 183.
Cuciulata (jud. Braşov) – 8, 14, 38, 47, 55, 61, 65, 66, 67, 68, 93, 112, 113, 131,
137, 138, 145, 149, 155, 214, 218, 231, 284, 297, 307, 329.
Cugir (jud. Alba) – 184.
Dacia (jud. Braşov) – 38, 41.
Dalmaţia – 175.
Dăişoara (jud. Braşov) – 38, 41, 154.
Dealu Frumos (jud. Sibiu) – 39.
Dej (jud. Cluj) – 34, 41.
Dejani (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 65, 66, 67, 74, 85, 90, 113, 115, 130, 131, 133,
138, 145, 148, 149, 150, 151, 155, 182, 184, 186, 200, 286, 291, 293, 304, 307, 321, 323.
Deva – 34, 192.
Diciosânmărtin (jud. Mureş) – 85.
Dobâca – comitat: 29.
Dobra (jud. Hunedoara) – 287.
Dopca (jud. Braşov) – 38.

352
 Drăguş (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 55, 61, 63, 65, 66, 67, 68, 73, 103, 113, 115,
130, 131, 138, 148, 151, 154, 155, 156, 184, 186, 200, 226, 286, 291, 304, 306, 307, 320,
329, 331.
Drăuşeni (jud. Braşov) – 39, 41.
Dresda (Germania) – 207.
Dridif (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 65, 67, 68, 90, 113, 130, 131, 132, 138, 149,
151, 155, 159, 184, 186, 200, 285, 293, 304, 307, 319, 320.
Dumbrăviţa (jud. Braşov) – 43, 182, 183, 184, 193, 194, 195, 246, 292, 328, 329,
330.
Elveţia – 37.
Europa – 7, 23, 123, 205, 235, 307.
Fagaras – vezi Făgăraş.
Făgărasiu – vezi Făgăraş.
Făgăraş – castel: 226; căpitănat: 39; cerc: 38, 40, 252; cetate: 7, 10, 11, 12, 15,
16, 18, 19, 21, 26, 72, 78, 83, 84, 119, 157, 224, 228, 229, 230, 264, 267; circumscripţie:
38; comitat: 29, 34, 36, 42, 43, 56, 119, 120, 121, 219, 220; district: 8, 9, 10, 15, 16, 23,
28, 29, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 43, 45, 46, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 57, 58, 59, 61, 68,
71, 72, 74, 81, 108, 129, 130, 134, 136, 141, 151, 168, 180, 183, 185, 188, 212, 216, 220,
227, 245, 246, 247, 248, 249, 250, 254, 255, 257, 258, 259, 273, 284, 287, 290, 292, 293,
295, 310, 325, 326; domeniu: 10, 11, 12, 13, 15, 16, 23, 80, 88, 90, 91, 92, 112, 117, 118,
119, 157, 166, 167; episcopie: 276, 277, 283; municipiu: 43; plasă: 41; pretură: 41;
protopopiat: 244, 264, 270, 281, 282, 297, 304, 306, 317, 318; târg/oraş: 7, 10, 11, 13, 16,
17, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 28, 30, 31, 32, 34, 36, 38, 41, 47, 48, 49, 50, 53, 55, 56, 61, 63,
64, 65, 66, 67, 68, 75, 103, 107, 109, 112, 113, 119, 124, 125, 130, 132, 133, 135, 138,
146, 149, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 161, 162, 163, 165, 167, 169, 170,
171, 172, 192, 213, 215, 216, 217, 218, 220, 224, 227, 228, 229, 230, 234, 237, 238, 239,
240, 244, 245, 246, 247, 252, 254, 255, 256, 261, 264, 266, 270, 275, 278, 279, 280, 281,
282, 286, 287, 289, 290, 291, 292, 293, 294, 297, 298, 299, 301, 303, 304, 305, 306, 308,
309, 311, 313, 315, 317, 318, 325, 326, 327, 328, 329; ţinut: 223, 274; vicariat: 243, 250,
296; voievodat: 7, 14; zonă: 228, 302, 312.
Fărcădin (jud. Hunedoara) – 184.

353
 Fântâna (jud. Braşov) – 38.
Fejérháza – vezi Albeşti.
Feldioara (com. Ucea, jud. Braşov) – 39, 42, 53, 65, 66, 68, 119, 131, 132, 143,
147, 149, 311, 315, 328, 329, 330.
Feldioara (jud. Braşov) – 233, 234.
Felmer (jud. Braşov) – 39, 41, 53, 63, 64, 66, 68, 131, 132, 143, 147, 149, 155,
298, 316, 329, 330.
Fişer (jud. Braşov) – 41.
Focşani – 217.
Fofeldea (jud. Sibiu) – 42.
Fogaras – vezi Făgăraş.
Fogăraş – vezi Făgăraş.
Franţa – 99, 190, 193, 206, 207, 208.
Fundata (jud. Braşov) – 43.
Galaţi (jud. Braşov) – 26, 38, 41, 50, 63, 65, 68, 90, 99, 103, 131, 132, 143, 148,
155, 218, 294, 298, 307, 315, 328, 330, 331.
Galaţi (jud. Galaţi) – 167.
Galaţi (jud. Hunedoara) – 184.
Gald – vezi Ungra.
Galiţia – 175.
Găneşti (jud. Mureş) – 85.
Germania – 10.
Gheorghieni (jud. Cluj) – 165.
Gherdeal (jud. Sibiu) – 39, 42, 53, 64, 65, 66, 68, 315, 316, 330.
Gherla – domeniu: 277, 283.
Gilău (jud. Cluj) – 12.
Glâmboaca (jud. Sibiu) – 42, 288.
Gorăslău (Guruslău, jud. Sălaj) – 12.
Grânari (jud. Braşov) – 39, 41, 154.
Grid (jud. Braşov) – 21, 38, 47, 66, 68, 88, 92, 113, 130, 138, 145, 148, 149, 155,
216, 238, 243, 284, 289, 311, 329, 330.

354
 Gridu – vezi Grid.
Gura Văii (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 65, 66, 67, 68, 86, 90, 113, 115, 130,
131, 132, 138, 140, 145, 148, 149, 151, 152, 155, 182, 184, 187, 200, 291, 293, 299, 304,
307, 320, 321, 323.
Gurghiu (jud. Mureş) – 12.
Haţeg (jud. Hunedoara) – 180, 183, 184, 188, 212, 247.
Hălmagiu (jud. Bihor) – comitat: 288.
Hălmeag (jud. Braşov) – 39, 41, 53, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 131, 132, 143, 148,
155, 156, 329, 330.
Hărău – (jud. Hunedoara) – 184.
Hăşdat (jud. Hunedoara) – 183.
Hârseni (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 66, 67, 79, 90, 101, 103, 113, 130, 131,
132, 139, 145, 146, 147, 148, 151, 155, 156, 184, 186, 200, 246, 273, 292, 298, 304, 307,
318, 320, 322, 323, 329, 330.
Helvetia – vezi Elveţia.
Heviz – vezi Hoghiz.
Hoghiz (jud. Braşov) – 38, 64, 65, 66, 67, 131, 132, 143, 148, 226, 227, 228, 229,
231, 232, 233, 234.
Holbav (jud. Braşov) – 38, 47, 61, 63, 66, 68, 91, 113, 130, 131, 132, 139, 147,
148, 232, 329.
Homorod (jud. Braşov) – 39, 41, 227, 229.
Hosman (jud. Sibiu) – 42.
Huedin (jud. Cluj) – 196.
Hunedoara – comitat: 29, 33, 35, 42, 183, 310; judeţ: 180, 183, 184; scaun: 182.
Hurez (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 54, 61, 90, 96, 112, 113, 130, 131, 132, 137,
138, 139, 145, 149, 151, 155, 165, 184, 186, 200, 239, 273, 292, 298, 299, 304, 307, 320,
322, 323.
Iacobeni (jud. Sibiu) – 39.
Iaşi (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 83, 91, 113, 115, 130, 131, 139, 145, 149, 155,
184, 186, 200, 226, 285, 293, 304, 307, 318, 321, 323.
Ibaşfalău (jud. Mureş) – 86.

355
 Ieciu – vezi Brâncoveneşti.
Ighişu Vechi (jud. Sibiu) – 42, 154.
Ileni (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 65, 67, 68, 90, 103, 113, 130, 131, 132, 138,
139, 145, 149, 150, 151, 155, 159, 165, 184, 186, 200, 292, 296, 298, 304, 307, 318, 321,
323.
Ilimbav (jud. Sibiu) – 42, 154.
Italia – 26, 206.
Jibert (jud. Braşov) – 39, 41.
Jilău – vezi Gilău.
Jimbor (jud. Braşov) – 39, 41.
Jina (jud. Sibiu) – 184, 194, 314.
Karlowitz (Serbia) – 14, 286, 287, 288, 295, 306.
Kufstein (Austria) – 286.
Leipzig (Germania) – 171, 207.
Lipsca – vezi Leipzig.
Lisa (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 63, 65, 66, 67, 68, 75, 87, 90, 113, 115, 130,
131, 139, 145, 148, 149, 150, 151, 155, 182, 184, 186, 191, 200, 229, 285, 291, 292, 293,
304, 305, 306, 319, 320, 322, 323, 328.
Livadia (jud. Hunedoara) – 184.
Lovnic (jud. Braşov) – 39, 41, 53, 64, 65, 66, 67, 131, 144, 148, 155, 299, 303,
329, 330.
Ludişor (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 68, 86, 90, 96, 112, 115, 130, 131, 132,
137, 139, 145, 149, 151, 155, 184, 187, 200, 281, 285, 293, 304, 306, 307, 323, 324.
Lugoj (jud. Timiş) – 30, 206.
Lunéville (Franţa) – 206.
Lupşa (jud. Braşov) – 8, 38, 47, 51, 66, 112, 113, 130, 138, 139, 148, 151, 155,
219.
Lutiţa (jud. Harghita) – 220.
Luţa (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 66, 68, 91, 112, 113, 130, 131, 139, 145, 149,
155, 184, 187, 200, 293, 323, 324, 330.
Lwow (Ucraina) – 326.

356
 Maramureş – 28, 270.
Marginea – vezi Mărgineni.
Marpod (jud. Sibiu) – 42.
Mateiaş (jud. Braşov) – 38, 227.
Măgheruş (jud. Covasna) – 231.
Măgura (jud. Braşov) – 43.
Mănărade (jud. Alba) – 86.
Mănerău (jud. Hunedoara) – 183.
Mărgineni (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 63, 65, 66, 67, 68, 74, 90, 113, 130,
140, 145, 148, 151, 155, 168, 182, 184, 187, 189, 191, 194, 196, 197, 200, 229, 246, 254,
291, 292, 306, 307, 320, 321, 323, 324, 325.
Mândra (jud. Braşov) – 36, 38, 41, 47, 67, 68, 90, 103, 112, 113, 130, 138, 140,
141, 145, 146, 148, 155, 159, 229, 246, 287, 316, 328.
Mediaş (jud. Sibiu) – 100, 154, 162, 190, 213, 220, 228.
Mercheaşa (jud. Braşov) – 39, 41.
Merghindeal (jud. Sibiu) – 39, 53, 62, 64, 65, 66, 154, 299, 315, 328.
Miceşti (jud. Alba) – 165.
Mihalţ (jud. Alba) – 196.
Miercurea Sibiului (jud. Sibiu) – 205.
Mirăslău (jud. Alba) – 11.
Moeciu (jud. Braşov) – 43.
Mohács (Ungaria) – 9, 27, 175.
Moldova – 10, 11, 73, 165, 167, 171, 175, 274.
Movile (jud. Sibiu) – 39.
Muntenia – 118, 119, 141, 152, 199.
Murano (Italia) – 26.
Murăş – Oşorheiu – vezi Târgu – Mureş.
Mureş – comitat: 5, 29, 42, 213.
Năsăud (jud. Bistriţa – Năsăud) – 43, 190, 191, 192, 194, 195, 196, 197.
Netot – vezi Gura Văii.
Netuş (jud. Sibiu) – 154.

357
 Nocrich (jud. Sibiu) – 34, 42, 143, 154.
Noiştat (jud. Sibiu) – 39.
Nord America – vezi America de Nord.
Nou Român (jud. Sibiu) – 39, 42, 55, 63, 64, 67, 68, 131, 132, 144, 148, 150,
154, 298.
Nucet (jud. Sibiu) – 42.
Ocna Sibiului (jud. Sibiu) – 208, 256.
Odorhei – cerc: 41; comitat: 34, 36, 42; district: 37, 39; scaun: 227, 275.
Odorheiu – vezi Odorheiu Secuiesc.
Odorheiu Secuiesc (jud. Harghita) – 34, 287, 326.
Ohaba (jud. Braşov) – 47, 66, 67, 80, 113, 130, 131, 140, 145, 147, 148, 150,
151, 155, 182, 184, 187, 188, 189, 192, 194, 196, 201, 203, 229, 285, 291, 292, 304, 307,
320, 321, 330.
Oltenia – 81, 119, 134, 276.
Olteţ (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 68, 96, 112, 114, 130, 131, 132, 149, 151, 184,
186, 200, 273, 277, 293, 298, 304, 306, 307, 316, 318, 319, 321.
Oradea – 9, 295.
Oradea Mare – vezi Oradea.
Orăştie (jud. Hunedoara) – 41, 178, 182, 183, 186, 213.
Orlat (jud. Sibiu) – 75, 180, 184, 190, 196, 197, 206, 207, 208, 219, 256, 320.
Ormeniş (jud. Braşov) – 38, 226.
Padova (Italia) – 273.
Paloş (jud. Braşov) – 41.
Papiu Ilarian (jud. Mureş) – 88.
Paro – vezi Părău.
Paroş (jud. Hunedoara) – 184.
Părău (jud. Braşov) – 38, 47, 55, 63, 66, 68, 105, 113, 130, 138, 140, 145, 147,
148, 149, 151, 155, 228, 232, 316, 328.
Perşani (jud. Braşov) – 38, 40, 47, 61, 65, 66, 67, 72, 73, 92, 112, 113, 130, 136,
140, 145, 147, 148, 149, 155, 219, 230, 232, 287, 315, 316.
Pesta (Ungaria) – 216, 222, 253, 254, 257, 258, 274.

358
 Peşta – vezi Pesta.
Peştera (jud. Braşov) – 43.
Peştişu Mare (jud. Hunedoara) – 184.
Peştişu Mic (jud. Hunedoara) – 183.
Petecu (jud. Harghita) – 35, 41.
Piemont (Italia) – 207.
Ploieşti – 217.
Poarta (jud. Braşov) – 43, 329.
Poiana Mărului (jud. Braşov) – 14, 30, 38, 47, 61, 65, 66, 67, 91, 103, 112, 113,
130, 132, 140, 145, 148, 151, 154, 155, 328, 329, 330, 331.
Poieniţa (jud. Sibiu) – 39, 42.
Pojon – vezi Bratislava.
Pojorta (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 61, 65, 68, 90, 113, 115, 130, 131, 132, 141,
145, 148, 151, 155, 182, 184, 187, 193, 201, 238, 285, 304, 307, 311, 319, 320, 321, 323,
324.
Polonia – 302.
Porceşti – vezi Turnu – Roşu.
Porumbac – vezi Porumbacu.
Porumbacu (jud. Sibiu) – 8, 18, 26, 93, 119, 246, 255, 325, 327.
Porumbacu de Jos (jud. Sibiu) – 17, 36, 38, 41, 47, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 93,
113, 115, 118, 130, 141, 149, 150, 151, 179, 184, 187, 201, 291, 293, 299, 306, 307, 315,
318, 320, 321, 328, 329.
Porumbacu de Sus (jud. Sibiu) – 25, 26, 38, 41, 47, 48, 55, 63, 64, 66, 67, 93,
112, 115, 130, 141, 148, 150, 151, 164, 165, 169, 179, 184, 187, 201, 273, 285, 286, 291,
292, 304, 306, 307, 320, 321, 329, 330.
Posorta – vezi Pojorta.
Praga (Cehia) – 11.
Prahova – judeţ: 217.
Pratzen (Cehia) – 207.
Predeal – Bran (jud. Braşov) – 43.
Prejmer (jud. Braşov) – 192.

359
 Pressburg – vezi Bratislava.
Prislop (jud. Hunedoara) – 28.
Prusia – 123, 175, 205, 207, 289.
Racoş (jud. Braşov) – 38, 226, 228.
Racoşul de Jos (jud. Braşov) – 227, 229.
Racoşul de Sus (jud. Covasna) – 197, 227, 231.
Racoviţa (jud. Sibiu) – 36, 42, 184, 190, 191, 195, 197, 223, 318.
Răcăştia (jud. Hunedoara) – 183, 195.
Răşinari (jud. Sibiu) – 244.
Râmnic (jud. Vâlcea) – episcopie: 276.
Râmnicu – Sărat – judeţ: 217.
Râşnov (jud. Braşov) – 270.
Râu Alb (jud. Hunedoara) – 184.
Râuşor (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 68, 90, 113, 120, 130, 132, 138, 141, 145, 149,
151, 155, 159, 184, 187, 201, 225, 246, 292, 298, 304, 307, 315, 320, 323, 324, 329.
Recea (jud. Braşov) – 14, 51, 132, 145, 150, 151, 252, 286, 293, 320.
Recea Nouă – vezi Recea – Telechi.
Recea – Telechi (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 51, 67, 68, 91, 112, 113, 116, 130,
141, 148, 149, 155, 184, 187, 201, 292, 307, 328.
Recea – Vaida (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 51, 61, 65, 66, 67, 113, 116, 130, 133,
138, 142, 148, 155, 156, 180, 182, 184, 187, 188, 194, 201, 206, 291, 292, 299, 304, 307,
309, 320, 321, 323, 324.
Reghin (jud. Mureş) – 34.
Reteag (jud. Bistriţa – Năsăud) – district: 37, 39, 40.
Retiş (jud. Sibiu) – 39, 154.
Rodbav (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 64, 66, 67, 68, 298, 316.
Rodna (jud. Bistriţa – Năsăud) – 8, 118.
Roma (Italia) – 25, 182, 263, 278, 326.
România – 54, 254.
Rucăr (jud. Argeş) – 282.

360
 Rucăr (jud. Braşov) – 14, 39, 42, 53, 68, 120, 121, 131, 132, 144, 147, 149, 155,
226, 298.
Ruja (jud. Sibiu) – 39.
Rupea – 22, 34, 38, 39, 40, 41, 42, 52, 53, 58, 133, 154, 156, 162, 227, 228, 229,
275, 287.
Rusia – 123, 175, 176, 193, 206, 287.
Sandomir (Sandomierz, Polonia) – 207.
Sankt Petersburg (Rusia) – 286.
Săcădate (jud. Sibiu) – 39.
Săcel (jud. Hunedoara) – 184.
Săcele (jud. Braşov) – 136, 220.
Sălaj – cerc: 41.
Sălaşu de Sus (jud. Hunedoara) – 184.
Sălişte (jud. Sibiu) – 286, 287.
Sărata (jud. Sibiu) – 38, 42, 47, 62, 65, 68, 93, 113, 116, 130, 141, 149, 168, 273,
285, 292, 298, 320, 321, 329, 330.
Săsăuş (jud. Sibiu) – 144.
Săsciori (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 67, 68, 90, 113, 116, 130, 131, 132, 145, 149,
159, 184, 187, 201, 246, 291, 292, 307, 321, 323, 324, 330.
Sătmar – comitat: 270.
Săvăstreni (jud. Braşov) – 38, 41, 47, 68, 86, 90, 112, 113, 116, 130, 131, 132,
141, 145, 149, 151, 155, 184, 187, 201, 273, 293, 299, 307, 321, 323, 324.
Sâmbăta (jud. Braşov) – 7, 119, 168, 169, 225, 246, 279, 283, 305.
Sâmbăta de Jos (jud. Braşov) – 36, 38, 41, 47, 66, 67, 68, 100, 113, 116, 130,
131, 149, 150, 151, 155, 156, 168, 225, 226, 277, 278, 281, 283, 285, 291, 293, 298, 328,
330.
Sâmbăta de Sus (jud. Braşov) – 14, 30, 38, 41, 47, 51, 55, 61, 63, 65, 66, 68, 91,
96, 101, 104, 113, 116, 130, 131, 132, 141, 145, 148, 150, 151, 153, 155, 234, 286, 287,
291, 292, 297, 301, 305, 316, 328.
Sântă – Măria Haţegului (jud. Hunedoara) – 30.

361
 Scorei (jud. Sibiu) – 31, 38, 42, 47, 55, 61, 63, 65, 66, 68, 75, 76, 93, 100, 112,
113, 130, 131, 150, 151, 155, 179, 184, 187, 191, 201, 203, 285, 286, 291, 292, 299, 307,
319, 320, 321, 326, 330.
Sebeş (jud. Alba) – 35, 205, 213, 302.
Sebeş (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 61, 65, 66, 67, 88, 90, 92, 100, 102, 113, 130,
132, 141, 145, 148, 150, 151, 155, 182, 184, 187, 192, 201, 246, 287, 292, 298, 304, 307,
320, 321, 323, 324.
Sebeşu de Jos (jud. Sibiu) – 36, 42.
Sebeşu de Sus (jud. Sibiu) – 36, 42.
Seliştat (jud. Braşov) – 39, 42, 228.
Sevestreni – vezi Săvăstreni.
Sfântu Gheorghe – 34.
Sibiel (jud. Sibiu) – 286.
Sibiu – cerc: 41; comitat: 34, 35, 42; district: 37, 38, 39, 61; judeţ: 180, 184; oraş:
12, 22, 26, 27, 34, 38, 48, 81, 84, 92, 100, 103, 104, 109, 117, 125, 133, 135, 146, 154,
162, 165, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 180, 183, 190, 191, 192, 195, 196, 197, 202, 208,
212, 213, 219, 222, 224, 227, 228, 229, 238, 243, 246, 248, 250, 256, 276, 287, 306, 309,
314, 315, 317, 328; prefectură: 41; protopopiat: 244; scaun: 42, 51, 52, 53, 182, 223, 256.
Sibii – vezi Sibiu.
Sibiiu – vezi Sibiu.
Sighişoara – 22, 34, 42, 120, 133, 154, 162, 166, 194, 229, 264.
Silezia – 205.
Silvaş (jud. Satu – Mare) – 28.
Silvaşu de Jos (jud. Hunedoara) – 184.
Silvaşu de Sus (jud. Hunedoara) – 184.
Sohodol (jud. Braşov) – 43, 329.
Solnoc – comitat: 29, 42.
Solnocul de Jos – comitat: 34, 36.
Solnocul de Mijloc – comitat: 34, 36, 213.
Solnocul Inferior – vezi Solnocul de Jos.
Solnocul Interior – 213.

362
 Solnocul Mijlociu – vezi Solnocul de Mijloc.
Spini – (jud. Hunedoara) – 184.
Stejărişu (jud. Sibiu) – 39.
Şapte Scaune – 220.
Şard ( jud. Alba) – 85.
Şchei – vezi Şcheii Braşovului.
Şcheii Braşovului – 104, 270, 291.
Şercaia (jud. Braşov) – 16, 18, 22, 39, 48, 51, 53, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 76, 77,
88, 92, 101, 103, 112, 113, 130, 132, 141, 145, 147, 149, 150, 151, 153, 155, 169, 197,
220, 223, 224, 226, 227, 228, 229, 230, 252, 258, 286, 321.
Şercăiţa (jud. Braşov) – 38, 47, 65, 66, 68, 90, 113, 130, 142, 146, 149, 150, 151,
155, 233, 291, 298, 329.
Şimon (jud. Braşov) – 43.
Şinca (jud. Braşov) – 51, 72, 88, 90, 113, 151, 155, 167, 273, 285, 286, 287, 291.
Şinca – Nouă (jud. Braşov) – 38, 65, 66, 67, 68, 72, 183, 316, 329, 330.
Şinca – Veche (jud. Braşov) – 38, 48, 63, 65, 66, 67, 68, 72, 130, 142, 145, 148,
182, 183, 184, 187, 188, 201, 292, 298, 304, 305, 307, 319, 320, 321, 322.
Şirnea (jud. Braşov) – 43.
Şiştov (Bulgaria) – 206.
Şoarş (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 63, 64, 66, 67, 68, 143, 149, 299, 330.
Şomartin (jud. Sibiu) – 39, 42, 53, 62, 63, 64, 65, 66, 68, 143, 315, 330.
Şona (jud. Alba) – 303.
Şona (jud. Braşov) – 39, 41, 50, 53, 55, 61, 131, 144, 147, 148, 155, 275, 280,
298, 299, 305, 307, 320.
Şoroştin (jud. Sibiu) – 86.
Tălmaciu (jud. Sibiu) – 230.
Tărlungeni (jud. Braşov) – 192.
Târgovişte – 16.
Târgu – Mureş – cerc: 41; oraş: 34, 112, 208, 220, 225, 262, 326; prefectură: 41.
Târgu Secuiesc (jud. Covasna) – 326.
Târnava – comitat: 35, 120.

363
 Târnave – comitat: 34.
Târnava Mare – comitat: 38.
Târnava Mică – judeţ: 86.
Târnavia – vezi Trnava.
Târnăveni (jud. Mureş) – 34.
Tenar (localitate inexistentă) – 307.
Terra Blachorum – 7, 8.
Terra Fogaras – vezi Ţara Făgăraşului.
Terrae Fogaros – vezi Ţara Făgăraşului.
Ticuşu (jud. Braşov) – cerc: 38.
Ticuşu Nou (jud. Braşov) – 38, 41, 53, 63, 66, 67, 68, 149, 155, 307.
Ticuşu Românesc – vezi Ticuşu Nou.
Ticuşu Săsesc – vezi Ticuşu Vechi.
Ticuşu Vechi (jud. Braşov) – 38, 41.
Toarcla (jud. Braşov) – 39, 42, 53, 63, 64, 65, 66, 68, 315.
Toderiţa (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 63, 67, 113, 130, 132, 142, 145, 146, 149,
150, 151, 155, 233, 287, 289, 321.
Tohan (jud. Braşov) – 180, 182, 270.
Tohanu Nou (jud. Braşov) – 43, 154, 246.
Tohanu Vechi (jud. Braşov) – 43, 184, 246.
Toteşti (jud. Hunedoara) – 184.
Transilvania – 7, 8, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 18, 19, 22, 23, 25, 26, 27, 29, 30, 33,
37, 38, 39, 43, 46, 48, 52, 56, 58, 60, 61, 69, 72, 75, 79, 90, 97, 103, 106, 112, 118, 119,
123, 124, 126, 127, 129, 134, 154, 157, 161, 168, 175, 176, 177, 178, 179, 182, 183, 188,
192, 193, 200, 202, 204, 205, 208, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 221, 227, 229, 236, 243,
245, 246, 247, 248, 249, 250, 251, 253, 254, 255, 256, 257, 258, 261, 266, 270, 273, 274,
285, 294, 301, 302, 303, 306, 308, 310, 311, 317, 318.
Transilvaniae – vezi Transilvania.
Transylvania – vezi Transilvania.
Trei Scaune – comitat: 34, 36, 42; district: 220, 227.
Triest (Italia) – 125,

364
 Trnava (Slovacia) – 326.
Turcia – 168, 207.
Turda (jud. Cluj) – 29, 34, 36, 42, 182, 213, 264.
Turnu – Roşu (jud. Sibiu) – 36, 42, 206, 230, 285.
Turzun (jud. Harghita) – 39, 41.
Ţara Ardealului – 286.
Ţara Bârsei – 135, 136, 183, 223, 224, 227, 269.
Ţara Făgăraşului – 7, 8, 9, 10, 14, 15, 16, 17, 18, 20, 21, 26, 27, 28, 30, 36, 41,
45, 46, 48, 50, 54, 57, 60, 68, 70, 72, 75, 79, 81, 82, 88, 92, 99, 103, 105, 107, 109, 112,
119, 120, 121, 123, 127, 129, 133, 134, 135, 144, 146, 147, 148, 150, 151, 154, 164, 167,
168, 169, 182, 185, 196, 199, 200, 206, 211, 216, 220, 223, 224, 225, 226, 227, 228, 229,
230, 238, 240, 246, 248, 254, 258, 264, 265, 267, 268, 269, 275, 276, 281, 282, 285, 286,
287, 288, 289, 294, 306, 307, 309, 313, 314, 318, 323, 326, 327, 331.
Ţara Oltului – 8, 9, 14, 25, 42, 51, 79, 125, 127, 128, 147, 220, 223, 225, 228,
229, 252, 274, 291, 321.
Ţara Românească – 7, 8, 10, 11, 14, 16, 18, 19, 20, 22, 26, 30, 49, 61, 71, 86,
104, 112, 113, 115, 116, 117, 118, 121, 123, 124, 125, 135, 136, 137, 138, 140, 141, 144,
151, 153, 154, 165,167, 171, 175, 180, 182, 183, 199, 204, 216, 217, 226, 276, 285.
Ţara Rumânească – vezi Ţara Românească.
Ţara Ungurească – 28, 219.
Ţânţari – vezi Dumbrăviţa.
Ţeara Oltului – vezi Ţara Oltului.
Ucea (jud. Braşov) – 38, 40, 234, 292, 321.
Ucea de Jos (jud. Braşov) – 38, 42, 48, 63, 67, 68, 91, 113, 116, 131, 142, 149,
151, 184, 187, 201, 226, 264, 293, 307, 329.
Ucea de Sus (jud. Braşov) – 38, 42, 48, 55, 63, 66, 67, 68, 83, 113, 116, 130, 142,
145, 148, 151, 155, 165, 184, 187, 201, 234, 299, 304, 307, 316, 320, 329, 330.
Ulm (Germania) – 207.
Ungaria – 7, 9, 13, 15, 70, 124, 125, 126, 211, 212, 215, 216, 218, 251, 253, 254,
257, 258, 269, 301, 302.
Ungra (jud. Braşov) – 39, 41, 143, 149, 227, 228, 287.

365
 Vad (jud. Braşov) – 38, 48, 63, 65, 66, 67, 68, 80, 91, 113, 130, 132, 145, 147,
148, 151, 155, 182, 184, 187, 188, 191, 192, 194, 195, 197, 201, 264, 273, 292, 304, 307,
319, 320, 321, 322.
Vad (jud. Cluj) – 28.
Valahia – vezi Ţara Românească.
Valahia Mare – vezi Muntenia.
Valahia Mică – vezi Oltenia.
Valchid (jud. Sibiu) – 154.
Vale (jud. Sibiu) – 288.
Varşovia (Polonia) – 207.
Văcăreşti – închisoare: 218.
Văleni (jud. Braşov) – 39, 41, 154, 329, 330.
Vărd (jud. Sibiu) – 39.
Veneţia (jud. Braşov) – 219, 246, 278, 281, 288, 304, 307, 329.
Veneţia de Jos (jud. Braşov) – 36, 38, 48, 55, 65, 66, 67, 72, 80, 113, 130, 142,
145, 148, 151, 155, 190, 228, 229, 239, 244, 273, 275, 281, 282, 298, 307, 311, 316, 321,
329.
Veneţia de Sus (jud. Braşov) – 38, 48, 63, 105, 112, 113, 130, 142, 145, 148,
150, 151, 155, 169, 284, 291.
Veseud (jud. Sibiu) – 39.
Veştem (jud. Sibiu) – 184, 195.
Veţel (jud. Hunedoara) – 183.
Viena (Austria) – 13, 37, 41, 46, 52, 69, 92, 96, 123, 124, 175, 176, 177, 190,
202, 235, 236, 238, 241, 245, 246, 250, 254, 255, 256, 265, 269, 270, 272, 275, 276, 278,
279, 281, 282, 286, 287, 291, 296, 305, 311, 326.
Viscri (jud. Braşov) – 39, 41.
Vist – vezi Viştea.
Viştea (jud. Braşov) – 238, 270, 292.
Viştea de Jos (jud. Braşov) – 38, 42, 48, 55, 61, 63, 65, 66, 67, 68, 74, 87, 103,
112, 113, 117, 130, 131, 145, 149, 150, 151, 155, 184, 187, 190, 192, 195, 196, 201, 224,
225, 229, 268, 273, 291, 293, 297, 304, 306, 307, 311, 320, 322, 326, 328.

366
 Viştea de Sus (jud. Braşov) – 38, 42, 48, 63, 66, 68, 88, 100, 113, 117, 130, 131,
142, 145, 148, 150, 151, 155, 184, 187, 201, 225, 291, 299, 304, 306, 307, 315, 329, 330,
331.
Vlădeni (jud. Braşov) – 43, 246.
Voila (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 61, 63, 67, 68, 73, 90, 103, 112, 117, 130, 132,
142, 145, 149, 151, 155, 184, 187, 201, 229, 273, 276, 285, 293, 298, 304, 307, 320, 323,
324.
Voivodeni (jud. Braşov) – 29, 103, 225, 226, 330.
Voivodenii Mari (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 67, 68, 90, 96, 113, 117, 130, 132,
143, 145, 149, 151, 155, 184, 187, 201, 293, 304, 307, 320, 321, 329.
Voivodenii Mici (jud. Braşov) – 38, 41, 48, 88, 90, 96, 112, 117, 130, 132, 143,
149, 150, 151, 155, 184, 188, 201, 285, 293, 304, 315.
Vulcan (jud. Braşov) – 139, 168, 169, 206.
Vurpăr (jud. Sibiu) – 42.
Wagram (Austria) – 207.
Warschau – vezi Varşovia.
Waterloo (Belgia) – 207.
Zagăr (jud. Mureş) – 86.
Zagreb (Croaţia) – 278.
Zamosc (Polonia) – 193, 207.
Zarand – comitat: 29.
Zărneşti (jud. Braşov) – 43, 167, 246, 261, 270, 329.
Zăvoi (jud. Hunedoara) – 184.
Zeicani (jud. Hunedoara) – 184.

367
368
ANEXE

369
370
 ANEXA I.
Conscripţia din anii 1721 - 1722 (pe familii)
(După Şt. Meteş, Viaţa economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935).
Localitate Preoţi Boieri Văduve de Iobagi Văduve Zileri Obs.
boieri iobagi
Arpaşu de Jos 2 26 - 34 6 3
Arpaşu de Sus 3 6 - 61 11 6 9 exempţi
Beclean 3 14 - 52 5 6
Berivoii Mari 2 3 - 11 3 8
Berivoii Mici 2 8 - 19 2 11
Beşimbac (Olteţ) 4 17 2 20 1 5
Breaza 3 3 - 35 6 10
Bucium 2 4 - 12 2 5 2 vagabonzi
Cârţişoara - Oprea 1 - - 46 9 1
Cârţişoara - Streza - 1 - 33 3 -
Comăna de Jos 3 19 2 16 4 2
Comăna de Sus 1 10 - 8 1 6
Copăcel 3 5 - 33 2 9
Corbi 2 - - 18 - 8
Cuciulata 1 3 - 53 5 16
Dejani 2 2 - 36 6 6
Drăguş 2 39 - 42 5 6
Dridif 1 13 - 10 1 5
Grid 2 7 2 9 - 4
Hârseni 5 10 - 14 2 5 1 vagabond
Holbav 1 - - 7 1 9
Hurez 2 10 - 18 1 1
Iaşi 2 6 - 34 2 9
Ileni 2 26 4 13 - 1
Lisa 6 33 7 44 2 8
Ludişor 8 20 3 20 3 5
Lupşa - - - 6 - 2
Luţa 1 7 1 12 1 3
Mândra 1 17 1 16 1 11
Mărgineni 1 38 3 16 - 2
Netot (Gura Văii) 4 6 - 27 3 2
Ohaba 3 2 - 24 1 4 1 vagabond
Părău 3 4 - 34 3 5
Perşani 3 - - 37 5 5
Poiana Mărului 2 - - 26 4 9
Pojorta 2 8 1 9 - -
Porumbacu de Jos 4 6 - 78 7 11
Porumbacu de Sus 8 7 - 30 6 17 11 absenţi şi
3 vagabonzi

371
Râuşor 3 7 2 19 - 11
Recea - Telechi - - - 38 5 - 3 vagabonzi
şi 1 scutit
Recea - Vaida 5 21 3 44 7 5
Sărata 3 - 1 49 6 11 2 vagabonzi
Săsciori 5 12 - 10 - 2 2 vagabonzi
Sâmbăta de Jos 2 - - 49 - 5
Sâmbăta de Sus 10 3 - 117 11 8 1 vagabond
Scorei 3 22 2 25 1 2 3 vagabonzi
Sebeş 2 4 - 14 2 2
Săvăstreni 2 25 2 15 2 2 1 vagabond
Şercaia - - - 78 6 13
Şercăiţa 3 1 - 8 3 5 1 vagabond
Şinca (Veche) 4 11 1 47 4 23 7 vagabonzi
Toderiţa 3 8 - 42 2 6
Ucea de Jos 2 16 - 86 13 5 2 vagabonzi
Ucea de Sus 5 13 - 30 3 12 3 vagabonzi
Vad 3 6 1 16 5 9
Veneţia de Jos 2 43 11 16 - 12 3 vagabonzi
Veneţia de Sus - 2 1 12 2 2
Viştea de Jos 5 34 5 26 - 3
Viştea de Sus 8 16 2 89 6 6 4 vagabonzi
Voila 3 15 4 17 3 5 2 vagabonzi
Voivodenii Mari 4 10 4 28 6 4
Voivodenii Mici 2 10 1 18 3 5 1 vagabond
TOTAL 176 659 66 1.906 204 384 63

Localitate Cetăţeni Văduve Zileri Iobagi Locuitori în Văduve în

cetăţeni Ciuta Ciuta
Făgăraş 194 52 29 11 29 5

372
 ANEXA II.
Conscripţia greco - catolică din anul 1733
(După Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Blaj, 1900).
Localitate Familii Preoţi Localitate Familii Preoţi
Arpaşu de Jos 70 2 Hurez 45 1
Arpaşu de Sus 100 4 Iaşi 52 1
Bărcut 34 - Ileni 66 2
Beclean 89 3 Lisa 100 7
Berivoii Mari 31 2 Lovnic 25 -
Berivoii Mici 35 1 Ludişor 68 8
Beşimbac 46 5 Luţa 25 -
Breaza 40 3 Mărgineni 61 2
Bruiu 30 - Mândra 38 2
Boholţ 149 5 1105 Merghindeal 27 -
Bucium 20 2 Netot 62 2
Calbor 166 3 Ohaba 77 1
Cârţa 44 1 Părău 76 3
Cârţişoara - Oprea - 1 Perşani 42 2
Cârţişoara - Streza 40 1 Poiana Mărului 62 2
Cincşor 18 - Pojorta 19 2
Cincu 40 - Porumbacu de Jos 150 5
Cobor 15 - Porumbacu de Sus 125 8
Colun 109 5 Râuşor 43 4
Comăna de Jos 34 2 Recea – Telechi 69 3
Comăna de Sus 60 2 Recea – Vaida 90 3
Copăcel 55 4 Rucăr 185 6
Corbi 24 2 Sărata 94 3
Crihalma 131 2 Săsciori 32 2
Cuciulata 92 2 Săvăstreni 37 1
Dejani 72 2 Sâmbăta de Jos 80 3
Drăguş 120 6 Scorei 90 4
Dridif 80 1 Sebeş 40 2
Făgăraş 185 2 Şercaia 25 -
Feldioara 149 4 Şercăiţa 26 2
Felmer 23 - Şinca (Veche) 89 2
Galaţi 93 1 Şomartin 25 -
Gherdeal 50 - Şona 140 6
Grid 43 2 Ticuşu Nou 104 2
Hălmeag 28 - Toarcla 15 -
Hârseni 57 3 Toderiţa 74 2
Holbav 24 1 Ucea de Jos 90 3

1105
3 erau greco - catolici şi 2 ortodocşi

373
Ucea de Sus 93 6 Viştea de Sus 140 4
Vad 73 2 Voila 80 5
Veneţia de Jos 100 3 Voivodenii Mari 57 5
Veneţia de Sus 28 1 Voivodenii Mici 48 1
Viştea de Jos 80 5 TOTAL 5.563 203

374
 ANEXA III.
Conscripţia greco - catolică din anul 1750
(După D.G.A.S., Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1986).
Localitate Populaţie Localitate Populaţie
Arpaşu de Jos 600 Holbav 120
Arpaşu de Sus 500 Hurez 200
Bărcut 160 Iaşi 225
Beclean 470 Ileni 316
Berivoii Mari 186 Lisa 800
Berivoii Mici 186 Lovnic 16
Beschen (Dejani ?) 380 Ludişor 460
Beşimbac 360 Luţa 156
Boholţ 1000 Mărgineni 412
Breaza 320 Mândra 366
Bucium 236 Merghindeal 147
Calbor 500 Netot 387
Cârţişoara - Oprea 450 Ohaba 288
Cârţişoara - Streza 355 Părău 315
Cincşor 110 Perşani 250
Cincu 167 Poiana Mărului 350
Cobor 105 Pojorta 60
Colun 782 Porumbacu de Jos 720
Comăna de Jos 533 Porumbacu de Sus 606
Comăna de Sus 220 Râuşor 140
Copăcel 314 Recea 497
Corbi 237 Rodbav 142
Crihalma 400 Rucăr 983
Cuciulata 630 Săsciori 131
Drăguş 790 Sărata 453
Dridif 229 Săvăstreni 166
Făgăraş 849 Sâmbăta de Jos 325
Feldioara 752 Sâmbăta de Sus 770
Felmer 153 Scorei 450
Galaţi 403 Sebeş 240
Gherdeal - Şercăiţa 189
Grid 178 Şinca (Veche) 508
Hălmeag 138 Şoarş 70
Hârseni 241 Şona 679
Hoghiz 70 Ticuşu Nou 610

375
Toderiţa 370 Viştea de Jos 534
Ucea de Jos 620 Viştea de Sus 780
Ucea de Sus 550 Voila 410
Vad 434 Voivodenii Mari 270
Veneţia de Jos 414 Voivodenii Mici 300
Veneţia de Sus 129 TOTAL 30.362

376
 ANEXA IV.
Conscripţia anilor 1760 - 1762
(După Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760 - 1762, în „AIINC”, III (1924
- 1925), Cluj, 1926).

1. Districtul istoric Făgăraş:

Localitate Preoţi greco- Familii greco- Preoţi ortodocşi Familii ortodoxe

catolici catolice
Arpaşu de Jos 2 14 5 64
Arpaşu de Sus 2 16 5 40
Beclean 2 2 3 110
Berivoii Mari 3 8 1 55
Berivoii Mici 2 3 1 75
Beşimbac 2 17 3 57
Breaza 2 19 1 99
Bucium 2 3 2 40
Cârţişoara - Oprea - - 4 77
Cârţişoara - Streza - - 3 71
Comăna de Jos 2 10 4 123
Comăna de Sus 1 15 4 52
Copăcel 3 3 2 120
Corbi 4 5 1 65
Cuciulata 2 5 2 141
Dejani 3 - 1 73
Drăguş 3 19 5 189
Dridif 1 11 2 60
Făgăraş 2 12 2 142
Grid - - 2 48
Hârseni 2 19 1 81
Holbav - - 1 51
Hurez 1 30 2 50
Iaşi 2 3 1 70
Ileni 2 2 2 111
Lisa 3 8 3 185
Ludişor 2 8 2 98
Lupşa 1 2 - 16
Luţa 1 5 1 25
Mărgineni 4 18 2 100
Mândra - - 2 85
Netot 1 - 1 79
Ohaba 1 3 - 30
Părău 3 - 3 128
Perşani - - 2 104
Poiana Mărului - - 2 127

377
Pojorta 1 -
Porumbacu de Jos 3 5
Porumbacu de Sus 3 14
Râuşor 1 3
Recea - Telechi 1106 - -
Recea - Vaida 3 3
Sărata 2 4
Săsciori 2 11
Săvăstreni 1 13
Sâmbăta de Jos 4 -
Sâmbăta de Sus - -
Scorei 3 21
Sebeş 1 3
Şercaia–Pagus Saxonicus - 1
Şercăiţa 2 2
Şinca (Veche) - 1
Toderiţa - -
Ucea de Jos 2 1
Ucea de Sus 3 13
Vad 3 6
Veneţia de Jos 3 43
Veneţia de Sus 1 3
Viştea de Jos 2 34
Viştea de Sus 2 10
Voila 2 11
Voivodenii Mari 1 2
Voivodenii Mici 1 8
TOTAL 107 472
- 29
6 101
6 49
1 52
- -
1 152
2 63
- 33
- 36
2 91
9 299
5 73
- 54
- 47
4 46
5 148
4 101
2 91
4 69
2 72
2 110
2 39
2 114
3 211
2 86
2 94
1 53
145 5.344

2. Scaunul Sibiu:

Localitate Preoţi greco- Familii greco- Preoţi ortodocşi Familii ortodoxe

catolici catolice
Cârţa 2 2 - 59
Colun 2 21 - 158
Feldioara 1 - - 254
Rucăr 4 7 - 230
TOTAL 9 30 - 701

1106
Datele pentru cele două sate Recea au fost cumulate în dreptul celei de-a doua.

378
3. Scaunul Rupea:

Localitate Preoţi greco- Familii greco- Preoţi ortodocşi Familii ortodoxe

catolici catolice
Cobor - - - 21
Felmer - - - 28
Hălmeag - - - 37
Lovnic - - - 37
Şona 3 3 - 182
Ticuşu Românesc 3 4 - 122
TOTAL 6 7 - 427

4. Scaunul Cincu:

Localitate Preoţi greco- Familii greco- Preoţi ortodocşi Familii ortodoxe

catolici catolice
Bărcut - - - 38
Boholţ 8 2 - 230
Bruiu - - - 25
Calbor 4 20 - 181
Cincşor - - - 35
Cincu - - - 83
Gherdeal - - - 16
Merghindeal - - - 48
Rodbav - - - 30
Şoarş - - - 19
Şomartin - - - 33
Toarcla - 2 - 44
TOTAL 12 24 - 782

379
380
 ANEXA V.
Conscripţia din anul 1766
(După D.G.A.S., Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1986).

Localitate Bărbaţi Femei Total

Arpaşu de Jos 180 145 325
Arpaşu de Sus 340 270 610
Bărcut 76 79 155
Beclean 310 299 609
Berivoii Mari 140 130 270
Berivoii Mici 108 83 191
Beşimbac 162 145 307
Boholţ 405 450 855
Breaza 360 370 730
Bruiu 72 65 137
Calbor 318 330 648
Cârţa 85 96 181
Cârţişoara - Oprea 165 75 240
Cârţişoara - Streza 151 110 261
Cincu 204 201 405
Cincşor 97 84 181
Cobor 73 66 139
Colun 240 225 465
Comăna de Jos 240 215 455
Comăna de Sus 140 130 270
Corbi 150 143 293
Crihalma 302 282 584
Cuciulata 328 382 710
Drăguş 400 444 844
Dridif 104 107 211
Făgăraş 354 442 796
Feldioara 417 438 855
Felmer 82 80 162
Galaţi 203 197 400
Găinari 76 57 133
Grid şi Şercaia 160 136 296
Hălmeag 74 71 145
Holbav 145 122 267
Hurez 51 51 102
Iaşi 360 396 756
Lovnic 76 75 151
Ludişor 116 90 206
Lupşa 45 37 82
Luţa 40 30 70

381
Mândra 234 266 500
Merghindeal 100 99 199
Nou Român 300 260 560
Părău 295 249 544
Perşani 295 273 568
Poiana Mărului 236 244 480
Porumbacu de Jos 365 330 695
Porumbacu de Sus 350 310 660
Râuşor 100 111 211
Recea - Telechi 122 126 248
Rodbav 77 60 137
Rucăr 203 190 393
Sărata 230 220 450
Sâmbăta de Jos 234 205 439
Sâmbăta de Sus 570 655 1.225
Scorei 190 150 340
Şercăiţa 118 112 230
Şinca - Nouă 115 135 250
Şoarş 65 63 128
Şomartin 108 102 210
Şona 425 318 743
Ticuşu Nou 261 241 502
Toarcla 75 65 140
Toderiţa 100 112 212
Ucea de Jos 405 410 815
Ucea de Sus 430 390 820
Veneţia de Jos 207 165 372
Veneţia de Sus 90 84 174
Viştea de Jos 254 210 464
Viştea de Sus 415 405 820
Voila 303 280 583
Voivodenii Mari 130 143 273
Voivodenii Mici 125 148 273
TOTAL 14.966 14.189 29.155

382
 ANEXA VI.
Conscripţia ortodoxă din anul 1805
(După E. Gagyi, Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805, Sibiu, 1928).

LOCALITATE Familii LOCALITATE Familii

Arpaşu de Jos 80 Lovnic 61
Arpaşu de Sus 193 Ludişor 61
Bărcut 97 Lupşa 22
Beclean 155 Luţa 44
Berivoii Mari 60 Mândra 182
Berivoii Mici 80 Merghindeal 97
Boholţ 235 Netot -
Breaza 178 Părău 213
Bruiu 70 Perşani 147
Calbor 254 Poiana Mărului 274
Cârţa 92 Porumbacu de Jos -
Cârţişoara - Oprea 98 Porumbacu de Sus 227
Cârţişoara - Streza 70 Râuşor 52
Cincu 260 Recea - Telechi 79
Cincşor 74 Recea - Vaida -
Cobor 37 Rodbav 74
Colun 222 Rucăr 258
Comăna de Jos 156 Sărata 167
Comăna de Sus 84 Sâmbăta de Jos 121
Corbi 108 Sâmbăta de Sus 367
Crihalma 108 Scorei 88
Cuciulata 237 Şercaia 66
Dejani - Şercăiţa 164
Drăguş 187 Şinca - Nouă 215
Dridif 66 Şoarş 74
Făgăraş 205 Şomartin 90
Feldioara 288 Şona 302
Felmer 89 Toarcla 105
Galaţi 114 Toderiţa 147
Găinari 41 Ucea de Jos 165
Gherdeal 29 Ucea de Sus 229
Grid 126 Veneţia de Jos 142
Hălmeag 49 Veneţia de Sus 59
Hârseni 52 Viştea de Jos 135
Hoghiz 17 Viştea de Sus 249
Holbav 117 Voila 41
Hurez 49 Voivodenii Mari 92
Ileni - Voivodenii Mici 60
Lisa 153 TOTAL 9.399

383
384
 ANEXA VII – Recensământul din anul 1850
(După Traian Rotariu (coordonator) – Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, Cluj – Napoca, 1996).

LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Femei Români Maghiari Secui Saşi
de drept prezentă
Arpaşu de Jos 315 199 903 51 15 867 444 459 828 6 - 1
Arpaşu de Sus 275 318 1.472 29 29 1.472 715 757 1.316 7 2 -
Bărcut 270 312 1.102 27 30 1.105 546 556 292 3 - 701
Beclean 228 241 1.087 26 15 1.076 539 548 1.074 - - -
Berivoii Mari 124 110 495 16 - 479 238 257 458 - - -
Berivoii Mici 157 117 595 10 2 587 296 299 570 - - -
Beşimbac 130 102 403 10 6 399 196 207 375 1 - 7
Boholţ 263 256 976 37 - 939 493 483 952 - - -
Breaza 181 213 1.012 50 12 974 508 504 989 - - -
Bruiu 244 298 1.020 10 46 1.056 506 514 284 - - 616
Bucium 250 161 577 2 10 585 261 316 547 - - -
Calbor 251 302 1.080 31 4 1.053 564 516 1.045 - - -
Cârţa 206 255 965 30 16 951 498 467 359 - - 526
Cârţişoara-Oprea 128 199 877 13 13 877 414 463 817 10 5 2
Cârţişoara-Streza 145 206 919 21 73 971 451 468 729 49 16 10
Cincu 640 744 2.638 93 90 2.635 1.310 1.328 808 1 - 1.475
Cincşor 207 246 782 12 8 778 389 393 143 - - 576
Cobor 254 265 1.047 19 2 1.030 512 535 57 934 - -
Colun 161 172 583 4 9 588 290 293 578 - - -
Comăna de Jos 225 267 1.156 1 - 1.155 567 589 1.126 - - -
Comăna de Sus 132 148 617 - - 617 309 308 607 - - -
Copăcel 451 222 1.101 39 66 1.128 495 606 1.091 - - -
Corbi 77 109 504 16 - 488 259 245 496 - - -
Crihalma 163 188 844 27 8 825 415 429 791 5 - -
Cuciulata 213 277 1.155 15 9 1.149 598 566 1.042 26 - -
Dejani 264 158 657 26 15 646 318 339 613 2 - -
Drăguş 379 271 1.273 110 18 1.181 606 667 1.253 - - -

385
 LOCALITATE Germani Ţigani Armeni Evrei Alţii Ortodocşi Greco- Romano- Reformaţi Luterani Unita- Izra-
catolici catolici rieni eliţi
Arpaşu de Jos 15 53 - - - 550 331 16 5 1 - -
Arpaşu de Sus 101 40 - - 6 1.356 - 109 7 - - -
Bărcut - 106 - - - 7 391 4 - 700 - -
Beclean - 13 - - - 1.085 2 - - - - -
Berivoii Mari - 37 - - - 340 155 - - - - -
Berivoii Mici - 25 - - - 369 226 - - - - -
Beşimbac - 12 - 8 - 188 199 - 1 7 - 8
Boholţ - 24 - - - 936 40 - - - - -
Breaza 7 16 - - - 1.004 1 7 - - - -
Bruiu 7 111 - - 2 395 - 3 - 622 - -
Bucium - 30 - - - 7 570 - - - - -
Calbor - 35 - - - 1.043 37 - - - - -
Cârţa - 80 - - - 3 436 11 - 515 - -
Cârţişoara-Oprea 23 3 - 17 - 818 - 33 5 4 - 17
Cârţişoara-Streza 62 19 - 28 6 748 - 87 41 11 4 28
Cincu 6 331 8 - 9 935 204 46 - 1.453 - -
Cincşor - 56 - 7 - 198 1 - - 576 - 7
Cobor - 56 - - - 112 - - 935 - - -
Colun - 5 - - - 480 103 - - - - -
Comăna de Jos - 30 - - - 668 488 - - - - -
Comăna de Sus - 10 - - - 611 6 - - - - -
Copăcel - 10 - - - - 1.101 - - - - -
Corbi - 8 - - - 504 - - - - - -
Crihalma - 48 - - - 840 - 2 2 - - -
Cuciulata 2 78 - 7 - 1.043 78 18 8 - 1 7
Dejani - 42 - - - - 657 - - - - -
Drăguş - 20 - - - 1.146 127 - - - - -

386
LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Femei Români Maghiari Secui Saşi
de drept prezentă
Dridif 284 130 578 12 13 579 292 296 578 - - -
Făgăraş 920 1.048 3.930 68 301 4.163 1924 2006 1.129 878 60 678
Feldioara 187 204 693 16 6 683 361 332 693 - - -
Felmer 324 332 1.363 51 4 1.316 693 670 500 - - 722
Galaţi 175 226 973 10 7 970 455 518 932 6 - 2
Gherdeal 105 129 444 1 4 447 229 215 87 - - 315
Grid 232 254 1.080 6 4 1.078 537 543 1.073 - - -
Hălmeag 381 345 1.389 58 3 1.334 688 701 185 1.126 3 -
Hârseni 201 141 661 15 14 660 339 322 647 - - -
Hoghiz 194 236 935 10 7 932 484 451 121 749 - 1
Holbav 132 189 649 2 - 647 299 350 640 - - -
Hurez 188 116 542 5 4 541 264 278 504 8 - 2
Iaşi 140 114 527 9 - 518 261 266 511 4 - -
Ileni 382 208 947 21 7 933 467 480 923 - - -
Lisa 593 334 1.309 63 24 1.270 605 704 1.250 - - -
Lovnic 185 208 777 15 9 771 369 408 180 2 - 520
Ludişor 199 120 614 21 3 596 308 306 595 3 - -
Lupşa 26 36 148 3 1 146 79 69 148 - - -
Luţa 79 59 270 11 2 261 131 139 262 5 - -
Mărgineni 401 167 848 34 23 837 393 455 835 - - -
Mândra 255 254 1.012 11 11 1.012 488 524 1.010 - - -
Merghindeal 284 344 1.106 42 3 1.067 546 560 329 - - 666
Netot 347 158 734 37 4 701 353 381 711 - - -
Nou Român 153 180 850 30 18 838 400 450 739 105 - -
Ohaba 154 160 663 4 - 659 314 349 660 2 - -
Părău 206 220 965 1 - 964 503 462 947 - - -
Perşani 182 241 918 36 14 896 466 452 913 - - -
Poiana Mărului 239 300 1.368 41 - 1.327 678 690 1.368 - - -
Pojorta 193 108 416 22 7 401 185 231 384 - - 1
Porumbacu de Jos 384 387 1.499 34 44 1.509 720 779 1.403 2 9 3

387
LOCALITATE Germani Ţigani Armeni Evrei Alţii Ortodocşi Greco- Romano- Reformaţi Luterani Unita- Izra-
catolici catolici rieni eliţi
Dridif - - - - - 477 101 - - - - -
Făgăraş 558 391 21 183 32 699 811 935 617 684 1 183
Feldioara - - - - - 659 34 - - - - -
Felmer - 141 - - - 641 - - - 722 - -
Galaţi 11 22 - - - 895 59 17 - 2 - -
Gherdeal - 42 - - - 89 40 - - 315 - -
Grid - 7 - - - 796 284 - - - - -
Hălmeag - 75 - - - 203 57 3 7 1.118 1 -
Hârseni - 14 - - - 370 291 - - - - -
Hoghiz 11 17 - 35 1 136 1 16 333 3 411 35
Holbav - 9 - - - 649 - - - - - -
Hurez - 21 - 7 - 349 176 8 - 2 - 7
Iaşi - 11 - 1 - - 522 - 3 - 1 1
Ileni 7 17 - - - - 940 7 - - - -
Lisa 1 58 - - - 1.039 269 1 - - - -
Lovnic - 71 - - 4 260 - 4 2 511 - -
Ludişor - 16 - - - 367 244 2 1 - - -
Lupşa - - - - - 148 - - - - - -
Luţa - 3 - - - 265 - - 5 - - -
Mărgineni - 13 - - - - 848 - - - - -
Mândra - 2 - - - 1.012 - - - - - -
Merghindeal - 110 - - 1 439 - 1 - 666 - -
Netot - 23 - - - - 734 - - - - -
Nou Român 1 5 - - - - 744 3 103 - - -
Ohaba 1 - - - - - 661 1 1 - - -
Părău - 18 - - - 965 - - - - - -
Perşani 5 - - - - 913 - 5 - - - -
Poiana Mărului - - - - - 1.368 - - - - - -
Pojorta - 31 - - - 12 404 - - - - -
Porumbacu de Jos 17 57 - 7 1 905 555 27 3 2 - 7

388
LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Femei Români Maghiari Secui Saşi
de drept prezentă
Porumbacu de Sus 390 371 1.642 29 56 1.669 810 832 1.474 9 - 1
Râuşor 140 129 556 12 5 549 268 288 535 6 - -
Recea - Telechi 150 129 638 8 11 641 316 322 597 1 - -
Recea - Vaida 300 132 788 16 7 779 374 414 784 3 - -
Rodbav 152 197 580 8 26 598 275 305 183 - - 339
Rucăr 199 203 753 6 21 768 367 386 726 1 - -
Sărata 193 249 1.042 8 - 1.034 501 541 1.030 - - -
Săsciori 122 80 363 3 6 366 183 180 353 - - -
Săvăstreni 105 68 332 4 6 334 167 165 332 - - -
Sâmbăta de Jos 95 100 434 4 20 450 205 229 417 5 - 2
Sâmbăta de Sus 333 401 1.632 68 6 1.570 799 833 1.597 7 - -
Scorei 343 257 1.080 18 14 1.076 498 582 1.012 14 - -
Sebeş 274 143 799 16 18 801 376 423 773 - - -
Şercaia 326 343 1.466 48 29 1.447 720 746 394 1 - 964
Şercăiţa 213 248 1.125 12 18 1.131 540 585 1.112 - - -
Şinca - Nouă 266 304 1.358 42 - 1.316 694 664 1.352 - - -
Şinca - Veche 313 302 1.215 1 - 1.214 535 680 1.215 - - -
Şoarş 283 332 1.112 16 26 1.122 559 553 225 1 - 713
Şomartin 288 365 1.282 22 6 1.266 653 629 322 1 - 848
Şona 331 260 1.004 27 - 977 511 493 990 - - -
Ticuşu Nou 194 187 820 46 15 789 406 414 787 4 - -
Toarcla 258 303 1.086 44 3 1.045 546 540 422 - - 509
Toderiţa 167 154 678 1 25 702 340 338 678 - - -
Ucea de Jos 185 178 757 26 38 769 358 399 716 1 - 11
Ucea de Sus 279 274 1.282 41 13 1.254 610 672 1.235 - - 2
Vad 251 254 1.118 10 - 1.108 506 612 1.118 - - -
Veneţia de Jos 379 397 1.615 2 2 1.615 814 801 1.528 4 - -
Veneţia de Sus 66 78 359 - - 359 181 178 343 2 - 2
Viştea de Jos 379 267 1.087 37 29 1.079 509 578 1.040 1 - 6
Viştea de Sus 294 314 1.394 53 - 1.341 674 720 1.331 9 - 5

389
LOCALITATE Germani Ţigani Armeni Evrei Alţii Ortodocşi Greco- Romano- Reformaţi Luterani Unita- Izra-
catolici catolici rieni eliţi
Porumbacu de Sus 97 52 - - 9 1.287 239 114 1 1 - -
Râuşor 5 10 - - - 332 214 10 - - - -
Recea - Telechi - 40 - - - 317 321 - - - - -
Recea - Vaida 1 - - - - - 784 2 2 - - -
Rodbav - 58 - - - 241 - - - 339 - -
Rucăr - 26 - - - 602 150 - 1 - - -
Sărata - 12 - - - 891 151 - - - - -
Săsciori - 10 - - - - 363 - - - - -
Săvăstreni - - - - - - 332 - - - - -
Sâmbăta de Jos 2 7 - - 1 417 7 2 5 3 - -
Sâmbăta de Sus - 25 - 3 - 1.621 2 5 1 - - 3
Scorei 9 45 - - - 461 594 24 - 1 - -
Sebeş - 26 - - - - 799 - - - - -
Şercaia 1 103 - - 3 115 382 7 - 962 - -
Şercăiţa - 13 - - - 1.125 - - - - - -
Şinca - Nouă 3 3 - - - 1.355 - 3 - - - -
Şinca - Veche - - - - - - 1.215 - - - - -
Şoarş - 170 - - 3 395 - 3 1 713 - -
Şomartin - 110 - - 1 432 - 1 - 849 - -
Şona - 14 - - - 628 376 - - - - -
Ticuşu Nou - 29 - - - 798 21 - - - 1 -
Toarcla 2 153 - - - 126 449 - - 511 - -
Toderiţa - - - - - 678 - - - - - -
Ucea de Jos 3 25 - - 1 741 - 5 - 11 - -
Ucea de Sus 4 41 - - - 1.149 127 4 - 2 - -
Vad - - - - - - 1.118 - - - - -
Veneţia de Jos 12 71 - - - 994 605 14 2 - - -
Veneţia de Sus - 12 - - - 355 - - - 2 2 -
Viştea de Jos 5 34 - - 1 788 287 5 - 7 - -
Viştea de Sus - 49 - - - 1.381 - 4 1 8 - -

390
LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Femei Români Maghiari Secui Saşi
de drept prezentă
Voila 273 179 783 17 29 795 360 423 707 7 - 1
Voivodenii Mari 137 123 526 11 26 541 260 266 516 - - -
Voivodenii Mici 81 83 368 10 - 358 173 195 368 - - -

LOCALITATE Germani Ţigani Armeni Evrei Alţii Ortodocşi Greco- Romano- Reformaţi Luterani Unita- Izra-
catolici catolici rieni eliţi
Voila - 66 - 2 - 350 424 6 - 1 - 2
Voivodenii Mari - 10 - - - 524 2 - - - - -
Voivodenii Mici - - - - - 368 - - - - - -

391
392
 ANEXA VIII - Recensământul din anul 1857
(După Traian Rotariu, Recensământul din 1857. Transilvania, Ed. a II –a, Ed. Staff, Cluj – Napoca, 1997).

LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Bărbaţi Femei Femei Ortodocşi Greco-
localnică prezentă prezenţi plecaţi prezente plecate catolici
Arpaşu de Jos 204 228 929 54 16 891 432 49 443 5 534 365
Arpaşu de Sus 300 369 1.624 83 2 1.543 756 45 785 38 1.475 26
Bărcut 292 352 1.054 19 30 1.065 517 14 518 5 3 402
Beclean 233 257 1.148 51 7 1.104 535 39 562 12 1.119 -
Berivoii Mari 103 109 547 31 4 520 241 23 275 8 383 154
Berivoii Mici 129 144 694 25 2 671 331 18 338 7 427 260
Beşimbac 104 123 436 17 17 436 197 14 222 3 - 419
Boholţ 272 289 1.001 19 7 989 478 18 504 1 953 48
Breaza 190 229 1.133 70 - 1.063 510 59 553 11 1.118 6
Bruiu 246 287 1.015 21 20 1.014 493 14 501 7 423 -
Bucium 138 137 555 31 - 524 263 15 261 16 - 555
Calbor 270 367 1.091 24 8 1.075 546 21 521 3 1.063 28
Cârţa 221 274 882 31 11 862 422 18 429 13 4 420
Cârţişoara-Oprea 196 210 869 11 43 901 399 9 459 2 821 -
Cârţişoara-Streza 187 228 984 27 7 964 483 14 474 13 770 21
Cincu 660 775 2.626 135 74 2.565 1.210 95 1.281 40 866 311
Cincşor 215 217 710 41 12 681 333 21 336 20 188 65
Cobor 260 256 1.005 11 1 995 487 7 507 4 111 -
Colun 157 163 561 10 12 563 265 5 286 5 455 98
Comăna de Jos 269 274 1.108 51 7 1.064 524 17 533 34 610 491
Comăna de Sus 140 194 794 9 - 785 398 2 387 7 777 13
Copăcel 214 247 1.233 130 1 1.104 518 79 585 51 - 1.224
Corbi 80 110 496 37 - 459 221 22 238 15 496 -
Crihalma 164 198 881 15 7 873 406 9 460 6 876 1
Cuciulata 250 348 1.407 21 4 1.390 697 11 689 10 1.201 168
Dejani 137 144 729 66 2 665 327 32 336 34 - 721
Drăguş 257 310 1.287 270 2 1.019 392 233 625 37 1.130 153

393
 LOCALITATE Romano- Reformaţi Luterani Unitarieni Izraeliţi Alte Preoţi Proprietari Industriaşi Muncitori Zilieri
catolici religii de pământ necalif.
Arpaşu de Jos 13 8 9 - - - 2 156 - 58 80
Arpaşu de Sus 122 1 - - - - 2 244 - 122 19
Bărcut 5 - 644 - - - 3 273 6 147 38
Beclean - 22 7 - - - 2 234 5 3 9
Berivoii Mari 6 - - - 4 - 1 96 2 - 14
Berivoii Mici - - - - 7 - 3 122 4 - 12
Beşimbac - - 9 - 8 - 2 93 1 29 5
Boholţ - - - - - - 2 226 - 161 8
Breaza 5 2 2 - - - 1 203 6 - 17
Bruiu - - 592 - - - 4 234 9 76 12
Bucium - - - - - - 1 103 - - 11
Calbor - - - - - - 3 279 - 166 22
Cârţa 1 - 457 - - - 3 175 - 75 40
Cârţişoara-Oprea 41 3 2 - 2 - 1 149 6 28 42
Cârţişoara-Streza 121 39 14 - 19 - 1 126 3 62 70
Cincu 62 2 1.379 - - 6 7 507 48 243 164
Cincşor 5 1 513 - - - 3 178 6 72 28
Cobor - 893 1 - - - 1 181 - 81 31
Colun 7 - 1 - - - 2 141 - 2 4
Comăna de Jos - 4 - - 3 - 4 190 2 3 25
Comăna de Sus - - - - 4 - 1 126 4 1 35
Copăcel - 8 1 - - - 1 225 2 - 16
Corbi - - - - - - 1 80 - 50 10
Crihalma 2 1 1 - - - 2 140 - 62 27
Cuciulata 21 12 4 1 - - 2 211 6 1 77
Dejani - - - - 8 - 1 133 5 - 10
Drăguş - - - - 4 - 3 234 1 35 128

394
 LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Bărbaţi Femei Femei Ortodocşi Greco-
localnică prezentă prezenţi plecaţi prezente plecate catolici
Dridif 133 145 631 26 5 610 306 20 299 6 469 162
Făgăraş 975 1.116 4.337 131 377 4.583 2.038 95 2.168 36 619 975
Feldioara 173 193 656 22 4 638 332 19 302 3 639 17
Felmer 339 342 1.320 55 8 1.273 636 30 629 25 683 -
Galaţi 175 231 990 14 6 982 443 9 533 5 949 18
Gherdeal 105 126 422 7 - 415 210 6 205 1 90 38
Grid 251 251 1.157 60 - 1.097 545 38 552 22 859 298
Hălmeag 389 335 1.201 36 5 1.170 581 22 584 14 230 4
Hârseni 143 161 740 45 4 699 345 16 350 29 379 339
Hoghiz 236 281 1.161 13 10 1.158 570 5 578 8 162 3
Holbav 141 191 741 25 - 716 324 14 392 11 741 -
Hurez 117 114 533 20 6 519 254 5 259 15 372 150
Iaşi 118 126 548 23 - 525 251 16 274 7 - 534
Ileni 214 218 978 28 1 951 440 12 510 16 - 978
Lisa 282 329 1.511 90 1 1.422 651 68 770 22 1.420 81
Lovnic 185 196 715 8 4 711 341 3 366 5 251 -
Ludişor 105 115 617 43 1 575 278 35 296 8 489 128
Lupşa 36 37 166 1 1 166 91 - 74 1 166 -
Luţa 58 63 288 4 - 284 148 3 136 1 278 2
Mărgineni 174 199 922 71 4 855 396 52 455 19 1 913
Mândra 230 246 1.056 30 6 1.032 489 20 537 10 1.042 -
Merghindeal 284 323 1.088 40 5 1.053 513 20 535 20 428 1
Netot 148 170 834 78 5 761 352 70 404 8 - 834
Nou Român 167 201 887 40 13 860 399 20 448 20 - 786
Ohaba 189 184 770 17 1 754 364 9 389 8 - 768
Părău 220 243 1.062 17 - 1.045 536 13 509 4 1.060 -
Perşani 195 230 1.008 50 9 967 453 39 505 11 964 5
Poiana Mărului 328 381 1.517 55 16 1.478 708 45 754 10 1.515 -
Pojorta 60 93 431 25 10 416 185 11 221 14 4 424
Porumbacu de Jos 338 333 1.432 49 30 1.413 662 37 721 12 941 454

395
 LOCALITATE Romano- Reformaţi Luterani Unitarieni Izraeliţi Alte Preoţi Proprietari Industriaşi Muncitori Zilieri
catolici religii de pământ necalif.
Dridif - - - - - - 2 129 6 - 6
Făgăraş 882 763 908 - 180 10 11 91 525 107 212
Feldioara - - - - - - 4 187 - 63 14
Felmer 2 1 634 - - - 3 227 1 130 44
Galaţi 12 - 1 - 10 - 1 212 5 - 10
Gherdeal - - 294 - - - 4 100 4 37 41
Grid - - - - - - 2 211 - 2 26
Hălmeag 10 8 948 1 - - 3 208 - 105 93
Hârseni 16 - - - 6 - 2 145 8 - 4
Hoghiz 33 397 5 487 74 - 3 158 23 2 61
Holbav - - - - - - 1 138 - - 5
Hurez 5 - 6 - - - 2 98 1 - 12
Iaşi - 1 - 5 8 - 1 112 2 - 5
Ileni - - - - - - 1 205 5 - 6
Lisa 4 - - - 6 - 4 294 8 - 21
Lovnic 5 - 459 - - - 3 107 1 59 50
Ludişor - - - - - - 2 106 2 - 6
Lupşa - - - - - - - 32 - - 2
Luţa 3 5 - - - - 1 57 3 - 1
Mărgineni 7 - 1 - - - - 186 2 - 10
Mândra 8 - 4 - 2 - 3 225 9 1 12
Merghindeal 1 - 658 - - - 1 252 2 30 28
Netot - - - - - - 1 150 4 - 8
Nou Român - 101 - - - - 2 173 - 3 52
Ohaba 1 1 - - - - 1 121 - - 26
Părău 2 - - - - - 2 180 - - 33
Perşani 22 14 3 - - - 1 184 2 8 29
Poiana Mărului 2 - - - - - 3 - - 1 11
Pojorta 3 - - - - - 1 81 4 - 6
Porumbacu de Jos 17 2 4 - 14 - 5 238 5 97 55

396
 LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Bărbaţi Femei Femei Ortodocşi Greco-
localnică prezentă prezenţi plecaţi prezente plecate catolici
Porumbacu de Sus 352 364 1.748 49 6 1.705 828 35 871 14 1.398 209
Râuşor 122 142 580 19 6 567 279 11 282 8 454 112
Recea - Telechi 132 146 731 27 1 705 338 14 366 13 361 361
Recea - Vaida 161 165 829 53 - 776 373 30 403 23 2 818
Rodbav 134 207 552 10 12 554 255 8 287 2 248 -
Rucăr 201 214 758 13 18 763 348 9 397 4 641 110
Sărata 199 233 1.069 20 - 1.049 496 8 553 12 910 156
Săsciori 87 88 399 17 1 383 190 10 192 7 - 388
Săvăstreni 67 70 334 9 2 327 171 3 154 6 - 328
Sâmbăta de Jos 100 121 570 14 4 560 249 8 307 6 536 10
Sâmbăta de Sus 374 384 1.704 87 14 1.631 758 78 859 9 1.702 -
Scorei 208 254 1.040 42 13 1.011 465 23 533 19 517 509
Sebeş 143 169 863 57 - 806 398 26 408 31 - 861
Şercaia 312 385 1.307 22 27 1.313 644 12 641 10 98 367
Şercăiţa 225 258 1.159 62 - 1.097 533 27 564 35 1.159 -
Şinca - Nouă 286 335 1.525 77 5 1.453 703 64 745 13 1.524 -
Şinca - Veche 359 380 1.623 49 10 1.584 768 17 806 32 1 1.616
Şoarş 290 349 1.077 26 41 1.092 505 19 546 7 406 1
Şomartin 301 339 1.244 52 11 1.203 613 32 579 20 408 3
Şona 332 280 1.022 30 9 1.001 500 25 492 5 473 549
Ticuşu Nou 222 196 795 32 5 768 382 25 381 7 733 62
Toarcla 267 289 1.074 50 2 1.026 512 25 512 25 164 442
Toderiţa 165 181 744 18 18 744 346 14 380 4 744 -
Ucea de Jos 155 180 772 39 17 750 341 21 392 18 756 1
Ucea de Sus 275 305 1.373 75 13 1.311 638 55 660 20 1.251 113
Vad 291 284 1.248 33 3 1.218 568 21 647 12 - 1.237
Veneţia de Jos 400 448 1.531 29 16 1.518 742 14 760 15 873 594
Veneţia de Sus 72 104 454 2 3 455 224 1 228 1 447 -
Viştea de Jos 270 286 1.139 73 26 1.092 500 53 566 20 826 304
Viştea de Sus 263 305 1.401 135 10 1.276 582 103 684 32 1.402 -

397
 LOCALITATE Romano- Reformaţi Luterani Unitarieni Izraeliţi Alte Preoţi Proprietari Industriaşi Muncitori Zilieri
catolici religii de pământ necalif.
Porumbacu de Sus 131 4 - - 6 - 3 237 5 116 82
Râuşor 1 5 8 - - - 2 119 4 - 16
Recea - Telechi - 3 - - 6 - 2 120 7 - 16
Recea - Vaida 1 - - - 8 - 2 149 2 - 5
Rodbav - - 304 - - - 3 155 1 50 44
Rucăr 5 2 - - - - 2 191 3 49 33
Sărata 3 - - - - - 3 172 - 57 23
Săsciori - 1 - - 10 - 1 83 1 - 5
Săvăstreni 4 2 - - - - 1 60 4 - 6
Sâmbăta de Jos 7 5 9 3 - - 1 89 8 20 -
Sâmbăta de Sus - 1 - - 1 - 2 352 7 12 3
Scorei 2 6 1 - 5 - 2 170 - 57 23
Sebeş 2 - - - - - 1 156 2 - 11
Şercaia 14 - 828 - - - 3 262 2 - 52
Şercăiţa - - - - - - 2 188 - - 20
Şinca - Nouă 1 - - - - - 2 286 1 - 28
Şinca - Veche 3 2 1 - - - 1 249 - - 49
Şoarş 1 - 669 - - - 3 254 - 130 84
Şomartin 3 - 830 - - - 3 297 8 123 42
Şona - - - - - - 2 224 - 95 29
Ticuşu Nou - - - - - - 3 133 - 95 25
Toarcla - 2 466 - - - 4 229 8 89 62
Toderiţa - - - - - - 1 161 5 - 7
Ucea de Jos 5 - 5 - 5 - 2 131 - 63 29
Ucea de Sus 8 - 1 - - - 2 229 - 78 69
Vad - 1 - - 10 - 1 215 - - 22
Veneţia de Jos 38 6 14 - 6 - 2 310 6 - 26
Veneţia de Sus - - 7 - - - 1 61 1 - 27
Viştea de Jos 8 - 1 - - - 3 226 2 65 53
Viştea de Sus - - - - - - 2 240 - 86 98

398
 LOCALITATE Case Locuinţe Populaţie Plecaţi Străini Populaţie Bărbaţi Bărbaţi Femei Femei Ortodocşi Greco-
localnică prezentă prezenţi plecaţi prezente plecate catolici
Voila 177 191 833 37 27 823 376 14 420 23 380 417
Voivodenii Mari 111 144 551 24 6 533 238 23 289 1 541 1
Voivodenii Mici 71 74 394 20 5 379 172 18 202 2 394 -

LOCALITATE Romano- Reformaţi Luterani Unitarieni Izraeliţi Alte Preoţi Proprietari Industriaşi Muncitori Zilieri
catolici religii de pământ necalif.
Voila 2 2 19 - 10 - 2 154 18 1 16
Voivodenii Mari 3 6 - - - - 1 109 5 3 -
Voivodenii Mici - - - - - - 1 69 - - -

399
 ANEXA IX.
Boierii din Ţara Făgăraşului la 1721 - 1722
(După Şt. Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935).

Localitate Numele boierilor

1. Arpaşu de Jos Stan Boier, Aldea Dobrin, Ioan Dobrin, Matei Dobrin, George
Dobrin, Ioan Dobrin jun., Oprea Vas, Ioan Vas, Ioan Vas, Ionaş
Popa, Radu Popa, Radu Toma, Radu Bogdan, Ioan Popa,
Bogdan Popa, Palcu Boier, Stan Boier, Ilie Leanca, Stan
Leanca, Radu Leanca, Radu Bârsan, Radu Comşa, Ioan Comşa,
Nistor Popa, Raţ Şerb, Aldea Vas.
2. Arpaşu de Sus Bucur Dobrilă, Radu Dobrilă, Oprea Dobrilă, Oprea Dobrilă,
Stanciu Dobrilă, Ioan Dobrilă.
3. Beclean Bethlen Andras, Ionaş Boier, Oprea Boier, Radu Boier, Ioan
Boier, Comşa Boita, Török Ferenc, Horvát Istvan, Aldea Boier,
Comşa Trâmbiţaş, Stan Trâmbiţaş, Szöts Man, Franc George.
4. Berivoii Mari Stan Sina, Popa Istoc, Sina Sina.
5. Berivoii Mici Ioan Beleaua, Coman Rateş, Radu Rateş, Stan Belaga, Ioan
Belaga, Radu Belaga, Radu Popii Turcu, Radu Popii Ioaneş.
6. Beşimbac Radu Şerban, Ioan Popa, Radu Streza, Mihali Laluţ, Nicula
Greavu, Stoica Greavu, Popa Stan, Bucur Laluţ, George Laluţ,
Radu Socaci, Farcaş Ianoş, Stan Ignat, Ioan Ignat, Radu
Solomon, Oprea Stanislau, Băcilă Laluţ, Isar George;
Văduve boiereşti: Dobra Gyarului, Stanca Stanislau.
7. Breaza Banciu Boier, Radu Boier, Iacob Boier.
8. Bucium Radu Venelzan, Radu Radocia, Aldea Dobrin, Radu Gaspar.
9. Cârţişoara - Oprea -
10. Cârţişoara - Streza Ioan Dumitru.
11. Comăna de Jos Ilie Caches, Dănilă Popa, Ioan Popa, Man Boierul, Stănuţ
Boierul, Stan Aldea, Man Barb, Stan Micloş, Precup Ianoş, Man
Ianoş, Ionaş Aldea, Ionaş Ianoş, Şandru Caches, Mina Cercela,
Radu Cocora, Stan Coantă, Vasile Coantă, Marginai Micloş,
Şandor;
Văduve boiereşti: Ilina Barboaia, Bucura Aldoaia.
12. Comăna de Sus Ionaş Popa, Neagu Boierul, Roman Roman, Man Roman, Ioan
Roman, Stan Roman, Coman Boerul, Roman Boerul, Ioan
Roman, Coman Mişa.
13. Copăcel Streza Şerban, Radu Tuocia, Man Comşa, Streza Şerban, Radu
Laslo.
14. Corbi -
15. Cuciulata Ioan Popii Stanciu, Vasile Popii, Micoc Popii Man.
16. Dejani Ioan Caplea, Bucur Caplea.
17. Drăguş Stanciu Laslo, Man Stanislau, Man Laţcu, Aldea Laţcu, Stanciu
Bobeică, Man Bobeică, Ioan Bobeică, George Rogozea, Oprea
Rogozea, Man Rogozea, Botul Ianoş, Botul Matei, Ionaş

400
 Oancea, Cristea Oancea, Şerban Oancea, Ioan Băcilă, Man
Andraş, Radu Andraş, Radu Sacaci, Ioan Sacaci, Kelemen
Sacaci, Tătar George, Lazăr Codrea, Laţcu Laţcu, Tătar Şerban,
Micloş Codrea, Matei Codrea, Ioan Codrea, Ierman Codrea,
Tamaş Codrea, Micloş Codrea, Şerban Codrea, Radu Codrea,
Mihail Baştiaş, Comşa Baştiaş, Bogdan Bogdan, Ioan Bogdan,
Man Bogdan, Radu Laţcoie.
18. Dridif Dridif Andras, Aldea Capotă, Ioan Capotă, Aldea Gorun, Ioan
Bucşa, Ianoş Opriş, Şerban Opriş, Şandor Capotă, Radu Gorun,
Ioan Opriş, Stan Mateiaş, Şandor Teofil, Ioan Respopul.
19. Grid George Boier, Ioan Boierul, Bucur Boierul, Bucur Modorcea,
Onea Boierul, Ioan Veneţian, Bucur Babuş;
Văduve boiereşti: Laţcoaia Săraca, Bucura Moldovana.
20. Hârseni Oancea Fătu, George Rinea, Dragomir Rinea, Stoica Cârlan,
Oprea Cârlan, Dragomir Cârlan, Aldea Boierul, Stoica Rinea,
Coman Lie, Stan Cârlan.
21. Holbav -
22. Hurez Aldea Tarma, George Socaciu, Matei Veneţian, Andrei Benţa,
Radu Benţa, Laţcu Boierul, Ioan Stira, Andraş Stira, Aldea
Socaciu, Aldea Beclean.
23. Iaşi Toma Grama, Bucur Gavrilă, Ioan Gavrilă, Ionaş Gavrilă,
Bucur Pătraş, Matei Pătraş.
24. Ileni Ionaş Timar, Radu Cornea, Corneliu Cornea, Oprea Cornea,
Oprea Cornea sen., Stănilă Cornea, Micloş Sevăstrean, Coman
Pehiru, Bucur Pehiru, Bucur Pehiru, Stan Pehiru, Stănilă Metea,
Ionaş Metea, Radu Metea, Micloş Pehiru, Comşa Barb, Barb
Milea, Oprea Milea, Ioan Milea, Ioan Milea, Aldea Pătru,
Vasile, Coman Corşatea, Radu Corşatea, Ionaş Codor, Lupu;
Văduve boiereşti: Preoteasa Aldii, Stanca Stăncioaia, Dobra
Steretzi, Stana Săraca.
25. Lisa Cornilă Dochia, Ioan Rusu, Radu Rusu, Luca Rusu, Man Rusu,
Tonea Dochia, Radu Caţavei, Oprea Rusu, Ioan Rusu, Bucur
Rusu, Cornilă Popa, Stănilă Popa, Ioan Nistor, Dumitru Nistor,
Stan Cârţeşor[ean], Man Dochia, Ioan Călugăr, Stănilă Paler,
Ioan Paler, Ioan Saga, Simson Boier, Alexandru Boier, Radu
Gaura, Comşa Răduţ, Comşa Răduţ, Şerban Radu, Ioan Răduţ,
Mihela Greavu, Ioan Greavu, Radu Greavu, Comşa Greavu;
Văduve boiereşti: Bucura Dochia, Ana Paliroaia, Marinca
Paliroaia, Preoteasa Săraca, Bucura Morcoaia, Bucura
Şandroaia, Stana Şandroaia.
26. Ludişor Radu Lupu, Fărcaş Boier, Răduţ Laslo, Sine Sin, Băcilă Boier,
Laţcu Confiştie, Tămaş Ianoş, Radu Tămaş, Aldea Tămaş, Ioan
Grama, Oprea Băcilă, Stan Socaciu, Stan Popii Bucur, Sinya
Boier, Laluţ Matei, Nicula Boier, Bârsan Sârbul, Stan Sârbul,
Popa Ianoş, Man Popa;
Văduve boiereşti: Stana Ivănoaia, Başcaşoaia, Ana Surdului.
27. Lupşa -

401
28. Luţa Stănilă George, Şerban Popa, Ioan Boier, Motoc Laslo, Micloş
Lesan, Luţai Andraş, Székely Laslo;
Văduve boiereşti: Grama Lasloaia.
29. Mândra Dragomir Bodogoş, Radu Popii Hang, Radu Taflan, Man
Cocan, Neacşu Socaciu, Ioan Grama, Simion Grama, Aldea
Taflan, Ioan Checiorela, Bucur Dan, Radu Bodogoş, Ianoş Dan,
Oprea Dan, Mitrea Cocan, Radu Taflan, Ioan Taflan, Lupu
Câmpean;
Văduve boiereşti: Şpăneasa.
30. Mărgineni Radu Şandru, Radu Pandrea, Comşa Boier, Onea Grancea,
Şandru Boier, Toma Fulicea, Micloş Fulicea, Radu Fulicea,
Vasile Popa, Stan Urs, Vasile Urs, Coman Urs, Stan Urs sen.,
Dumitraş Urs, Tempe Urs, Neagu Urs, Toma Grancea, Şerban
Grancea, Radu Zerneşti, Radu Grancea, Radu Grancea jun.,
Micloş Grancea, George Grancea, Coman Grancea, Şandru
Popa, Ianoş Deac, Stan Popa, Coman Pandrea, Şandru Şandruc,
Stan Boier, Onea Tămaş, Stan Pandrea, Stoica Pandrea, Coman
Pandrea, Man Tămaş, Stoica Pandrea, Radu Grancea Hand,
Alexandru Grancea;
Văduve boiereşti: Panuţa Săraca, Marinca Preoteasa, Preoteasa
Popii.
31. Netot Necula Popa, Stoica Lazăr, Lazuc Lazăr, Matei Leabu, Radu
Boierul, Bucur Popa.
32. Ohaba Stan Bulea, Ioan Bulea.
33. Părău Stoica Boierul, Ioan Boierul, Ioan Fătu, Fiul lui Onii Popa.
34. Perşani -
35. Poiana Mărului -
36. Pojorta Aldea Guşeilă, Bucur Guşeilă, Şerban Guşeilă, Şandor Guşeilă,
Radu Guşeilă, Radu Guşeilă, Comşa Guşeilă, Şandor Guşeilă;
Văduve boiereşti: Stanca.
37. Porumbacu de Jos Mihai Diac, Radu Stoichiţă, Ioan Stoichiţă, Ioan Popa, Radu
Popa, Matei Boier.
38. Porumbacu de Sus George Popa, Ilie Popa, Todor Esca, Ioan Silea, Coman Avram,
Roman Silea, Coman Silea.
39. Râuşor Ionaş Boierul, Oprea Boierul, Ioan Boierul, Ioan Cloţa, Ionaş
Cloţa, Aldea Sebeş, Bârsan Cloţa;
Văduve boiereşti: Preoteasa Săraca, Ştopoaia Săraca.
40. Recea - Telechi -
41. Recea - Vaida Aldea Ianoş, Ianoş Diac, Ionaş Ianoş, Radu Ianoş, Stan
Stoichiţă, Todor Popa, Stoican Toma, Radu Cinişciora, Boier
Dridifşeanul, Radu Şandoroia, Radu Purcel, Ioan Şerban, Ioan
Popa, Radu Preotesii, Ioan Grama, Ioan Popa, Zaharia Urs,
Solomon Toma, Stan Popa, Pestesi Marton, Recei Toma;
Văduve boiereşti: Gheorgheoaia, Ferenczoaia, Stan Popoaia.
42. Sâmbăta de Jos -
43. Sâmbăta de Sus Ştefan Boier, Banciu Popii, Ioan Boier.
44. Sărata Văduve boiereşti: Comşoaia Ţungur.

402
45. Săsciori Ioan Motoc, Ilie Motoc, Săscior Istvan, Ioan Ţeţ, Stoia Ţeţ,
Aldea Ţeţ, Ioan Ţeţ, Andraş Motoc, Micloş Motoc, Ioan Motoc,
Oprea Motoc, Bucur Boier.
46. Scorei Scorei Pop Ilie, Stan Toma, Filip Halmagi, Istvan Diac, Oprea
Istvan, Aldea Istvan, Stanciu Ciungu, Radu Ciungu, Ioan Vulc,
Ilie Vulc, Florea Vulc, Stanciu Toma, Simion Toma, Pulya
Istvan, Crăciun Ciungu, Streza Burs, Scorei Micloş, Stan Istvan,
Aldea Halmagi, Oprea Halmagi, Halmats Halmagi, Luca Vulc;
Văduve boiereşti: Ioan Harţagana, Simion Haţegana.
47. Sebeş Comşa Boierul, Ionaş Boierul, Zaharia Boierul, Bucur Boierul.
48. Săvăstreni Micloş Boita, Coman Hangu, Ioan Hangu, Ioan Hangu, Pavel
Hangu, Vasilache Popa, George Popa, Vasile Popa, Nicula
Popa, George Popa, George Biliboacă, Ioan Vlad, George Vlad,
Ioan Dobra, Zaharia Popa, Ioan Palcu, George Popa, Ioan
Socaciu, Gaşpar Socaciu, Coman Popa, Pribic George, Vasile
Hangu, Radu Chesan, Ioan Drăguş, Toma Literat;
Văduve boiereşti: Aldea Bârsănoaia, Nicula Ciobănoaia.
49. Şercaia -
50. Şercăiţa Radul Boier.
51. Şinca (Veche) Radu Muscă, Stan Bârsan, Ioan Urs, Toma Urs, Stan Urs,
Stoica Ludu, Stoia Ludu, Dumitraş Urs, Stănilă Strâmbu, Stoica
Curuţul;
Văduve boiereşti: Stanca Bălăneasa.
52. Toderiţa Mitrea Grama, Onea Mişa, Radu Preotesei, Mitrea Preotesei,
Mitrea Mişa, Ioan Mişa, Aldea Mişa, Ioan Boieraşul.
53. Ucea de Jos Radu Grama, Ioan Radu Popii, Ioan Grama, Comşa Băcilă,
Radu Băcilă, Ivan Opriş, Ivan Opriş altul, Ionaş Popii, Radu
Popii Oprea, Ioan Popii Oprea, Ioan Bărbat, Gaşpar Bărbat,
Opriş Ianoş, Radu Popii Man, Ioan Cătană, Aldea Băcilă.
54. Ucea de Sus Man Boier, Ioan Ilion, Dragomir Ţerem, Bărbat Boier, Onea
Boier, Coman Boier, Comşa Boier, Radu Boier, Dumitru Boier,
Ioan Colceriu, Radu Colceriu, Dumitru Boier, Radu Boier.
55. Vad Ioan Cosgarea, Aldea Cosgarea, Neagoe Boier, Radu Ionaşc,
Bucur Stanciu, Iosif Staniţ;
Văduve boiereşti: Maria Preoteasa.
56. Veneţia de Jos Şandru Marin, Nicula Leahul, Micloş Ţaina, Bogdan Ţaina,
Solomon Ţaina, Micloş Stoica, Ioan Stoica, Gergel Istvan, Radu
Penci, Pătru Leahul, Bucur Voic, Bucur Cahala, Boier Frens,
Laţcu Boier, George Boier, Ionaşcu Boier, Man Goila, Ciontoş
Mihai, Şandru Popaneci, Coman Popaneci, Man Voic, Micloş
Barbuci, Coman Barb, Dumitru Comanici, Ioan Buţoi, Nicula
Nene, Mihai Nene, Ioan Buţe, Nistor Buţe, Ioan Cornicia, Iovu
Grancea, Man Penci, Radu Penci, Bucur Sburatura, Toma
Leahul, Man Penci, Stoica Buta, Radu Buta, Solomon Stoica,
Isdrail Stoica, Man Stoica, Răduţ Buta, Man Boier;
Văduve boiereşti: Ribiţoaia Săraca, Marinca Săraca, Brânduşa
Stoicoaia, Coman Butoaia, Cornoaia, Andurcoaia, Micloşoaia,

403
 Dobra Micloşoaia, Chiuşdoaia Săraca, Maria Stoicoaia, Ioan
Butoaia.
57. Veneţia de Sus Ioan Mogan, Ionaşc Boier;
Văduve boiereşti: Bucura Sora.
58. Viştea de Jos Stănilă Hangu, Hangu Marcu, Mihai Mucia, Marcu Marcu,
Radu Laslo, Ionaş Laslo, Ivan Bârsan, Mihai Bârsan, Coman
Reble, Nicula Reble, Ionaş Reble, Gligore Cârje, George Boier,
Matei George, Gligore Reble, Comşa Cârje, Toma Şandru, Ivan
Şandru, Radu Uliu, Hangu Cârje, Ivan Popa, Stoica Ciocan,
Ioan Potcoavă, Radu Ciocan, Ioan Ciocan, Vasi Cârje, Radu
Reble, Bogdan Şandru, Laţcu Reble, Radu Popii, Radu Boier,
Radu Streza;
Văduve boiereşti: Greavu Miclăuş, Andraş Laslo, Stănilă
Hangu, Stănilă Gaşparoaia, Marina Popoaia.
59. Viştea de Sus Oprea Cora, Ioan Stoica, Streza Iancu, Şerban Boier, Radu
Judele, Radu Cora, Ionaş Popa, Costandin Lupu, Ştefan Deac,
Costandin Boier, Radu Boier, Simion Lupu, Radu Lupu,
Costandin Cora, Andreaş Madaraş, Stănuţ Deac;
Văduve boiereşti: Comşa Stoichii, Bucura.
60. Voila Aldea Neagu, Şerban Neagu, Radu Comşa, Aldea Comşa, Radu
Streza, Man Streza, Băcilă Băcilă, Radu Băcilă, Radu Precup,
Remechi George, Dobrin Dobrin, Remechi Ianoş, Matei Boier,
Micloş Boier, Ioan Neagoe;
Văduve boiereşti: Crăciuneasca, Simioneasa, Ioan Gabaroaia,
Ana Martineasa.
61. Voivodenii Mari Radu Şinca, Aldea Bica, Ioan Popa, Şerban Popa, Şandru Ilieu,
Coman Ciungara, Aldea Popii Man, Matei Popa, Ioan Popa,
Radu Popa;
Văduve boiereşti: Comşoaia Şinca, Anca Bicoaia, Şerbăneasa,
Dobra Popii Rad.
62. Voivodenii Mici Oprea Aldea, Comşa Aldiş, Aldea Aldiş, Barbu Aldiş, Şerban
Aldiş, Radu Preoteasa, Ioan Cabuţ sen., Ioan Cabuţ jun., Radu
Cabuţ, Şandru Popii;
Văduve boiereşti: Simioneasa.

404
 ANEXA X.
Producţia cerealelor şi textilelor cultivate la 1721 - 1722
(După Şt. Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935).
Localitate Grâu şi Ovăz, orz, Mei Cânepă Porumb
secară alac -clăi- -clăi- Câble/ferdele
-clăi- -clăi-
1.Arpaşu de Jos 1.977 509 262 228 9,4/8
2.Arpaşu de Sus 878 686 160 211 15,3/10
3.Beclean 2.099 432 119 135 -
4.Berivoii Mari 382 253 10 36 -
5.Berivoii Mici 766 579 43 80 -
6.Beşimbac 1.183 295 - 100 7
7.Breaza 12 463 - 78 -
8.Bucium 298 242 - 37 -
9.Cârţişoara - Oprea 787 629 98 185 9,75
10.Cârţişoara - Streza 449 330 74 131 7,5
11.Comăna de Jos 1.122 513 115 110 -
12.Comăna de Sus 533 218 10 42 -
13.Copăcel 674 460 64 51 -
14.Corbi 317 139 7 56 2
15.Cuciulata 1.637 611 110 118 1,25
16.Dejani - 517 - 51 -
17.Drăguş 1.139 874 5 220 -
18.Dridif 737 154 12 53 0,875
19.Grid 357 150 5 22 -
20.Hârseni 645 431 - 50 -
21.Holbav 108 5 - 19 -
22.Hurez 594 302 105 54 -
23.Iaşi 761 466 17 116 -
24.Ileni 857 500 207 112 -
25.Lisa 666 927 - 168 -
26.Ludişor 647 283 7 79 -
27.Lupşa 110 87 6 3 -
28.Luţa 828 304 53 74 -
29.Mândra 592 222 114 67 -
30.Mărgineni 1.137 821 2 194 -
31.Netot 374 348 - 58 -
32.Ohaba 407 178 9 41 -
33.Părău 977 287 161 85 -
34.Perşani 628 430 112 91 -
35.Poiana Mărului 513 147 - 41 -
36.Pojorta 358 224 - 52 -
37.Porumbacu de Jos 5.198 1.057 69 424 neprecizat
38.Porumbacu de Sus 1.249 542 73 109,5 neprecizat
39.Râuşor 639 266 252 57 -
40.Recea - Telechi 975 762 59 132 neprecizat
405
41.Recea - Vaida 1.457 1.359 42 212 neprecizat
42.Sâmbăta de Jos 985 399 90 113 -
43.Sâmbăta de Sus 1.157 1.155 4 153 -
44.Sărata 1.787,5 911 52 249 neprecizat
45.Săsciori 608 306 66 66 -
46.Scorei 1.576 418 24 168 neprecizat
47.Sebeş 301 212 - 44 -
48.Săvăstreni 1.651 668 122 261 -
49.Şercaia 3.153 1.560 530 394 -
50.Şercăiţa 172 121 - 27 -
51.Şinca (Veche) 850 534 91 205 -
52.Toderiţa 693 580 33 67 -
53.Ucea de Jos 2.567 557 138 459 neprecizat
54.Ucea de Sus 519 455 44 208 neprecizat
55.Vad 641 288 34 41 neprecizat
56.Veneţia de Jos 2.266 542 168 59 -
57.Veneţia de Sus 182 146 34 36 -
58.Viştea de Jos 2.210 516 44 106 neprecizat
59.Viştea de Sus 1.279 1.120 18 313 neprecizat
60.Voila 1.122 62 22 103 neprecizat
61.Voivodenii Mari 470 236 4 57 -
62.Voivodenii Mici 355 320 11 49 -
TOTAL 59.811,5 29.088 3.911 7.060,5

Făgăraş - - - 157 -

406
 ANEXA XI.
Numărul animalelor la 1721 - 1722 * şi 1850 **
(* După Şt. Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935;
** După Tr. Rotariu coord., Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, Cluj - Napoca, 1996).

Localitate 1721 - 1722 1850

Bovine Cabaline Oi şi capre Porci Bovine Cabaline
1. Arpaşu de Sus 346 27 330 162 419 28
2. Arpaşu de Jos 399 46 699 183 684 29
3. Beclean 297 27 82 114 318 276
4. Berivoii Mari 96 7 75 27 373 43
5. Berivoii Mici 191 37 269 107 437 56
6. Beşimbac 168 25 68 84 249 20
7. Breaza 134 20 313 64 665 102
8. Bucium 80 16 47 44 358 9
9. Cârţişoara - Oprea 210 21 474 136 399 53
10. Cârţişoara - Streza 204 7 201 72 468 39
11. Comăna de Jos 195 31 266 151 441 98
12. Comăna de Sus 123 32 271 149 233 22
13. Copăcel 164 15 118 83 762 43
14. Corbi 115 8 86 59 190 30
15. Cuciulata 293 33 270 194 351 40
16. Dejani 138 18 200 57 435 35
17. Drăguş 342 46 783 188 670 27
18. Dridif 77 14 37 45 287 45
19. Grid 106 19 45 127 457 25
20. Hârseni 128 28 76 69 341 38
21. Holbav 32 3 88 11
22. Hurez 116 20 51 74 285 71
23. Iaşi 158 29 106 58 412 48
24. Ileni 181 23 56 98 502 77
25. Lisa 237 25 568 84 837 76
26. Ludişor 146 27 106 79 326 69
27. Lupşa 25 4 86 17 45 2
28. Luţa 92 19 65 50 189 18
29. Mândra 204 33 32 100 622 101
30. Mărgineni 304 49 291 229 640 51
31. Netot 117 21 459 75 363 28
32. Ohaba 127 17 25 66 562 47
33. Părău 161 43 84 196 429 44
34. Perşani 226 10 130 248 514 19
35. Poiana Mărului 79 73 102 22 182 29
36. Pojorta 51 15 168 35 235 87
37. Porumbacu de Jos 583 26 448 340 899 151
38. Porumbacu de Sus 310 26 291 166 842 111
39. Râuşor 150 27 100 79 304 163

407
40. Recea - Telechi 162 10 258 80 349 43
41. Recea - Vaida 314 40 336 169 494 28
42. Sâmbăta de Jos 148 12 146 60 296 41
43. Sâmbăta de Sus 392 52 470 160 1.203 169
44. Sărata 424 36 441 250 618 54
45. Săsciori 100 22 96 40 292 27
46. Scorei 280 30 96 111 432 77
47. Sebeş 100 13 77 49 562 39
48. Săvăstreni 191 29 118 125 235 28
49. Şercaia 473 56 27 436 901 227
50. Şercăiţa 55 8 36 35 600 53
51. Şinca - Veche 361 57 240 295 1.011 62
52. Şinca - Nouă - - - - 576 9
53. Toderiţa 195 28 55 119 337 11
54. Ucea de Jos 535 33 630 169 335 95
55. Ucea de Sus 359 23 416 140 656 44
56. Vad 137 22 76 107 925 83
57. Veneţia de Jos 293 39 85 279 662 167
58. Veneţia de Sus 44 9 167 79 187 36
59. Viştea de Jos 323 68 282 195 560 114
60. Viştea de Sus 574 51 749 303 850 41
61. Voila 148 13 120 70 267 87
62. Voivodenii Mari 95 12 45 33 318 71
64. Voivodenii Mici 100 20 124 48 264 40
TOTAL 13.034 1.654 13.086 7.494 29.771 3.927

Făgăraş 405 195 - 448 523 144

408
 ANEXA XII.
Numărul animalelor la 1850, în satele din dreapta Oltului
(După Tr. Rotariu coord., Recensamântul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, Cluj - Napoca,
1996).
Localitate 1850 Localitate 1850
Bovine Cabaline Bovine Cabaline
1. Bărcut 188 623 15. Hălmeag 522 377
2. Boholţ 737 272 16. Hoghiz 329 49
3. Bruiu 901 619 17. Lovnic 779 735
4. Calbor 718 377 18. Merghindeal 1.115 517
5. Cârţa 717 217 19. Nou Român 703 58
6. Cincşor 587 474 20. Rodbav 562 430
7. Cincu 612 798 21. Rucăr 499 89
8. Cobor 603 391 22. Şoarş 1.116 698
9. Colun 440 146 23. Şomartin 1.190 448
10. Crihalma 498 52 24. Şona 538 59
11. Feldioara 485 119 25. Ticuşu Nou 639 128
12. Felmer 991 474 26. Ticuşu Vechi 1.198 344
13. Galaţi 542 47 27.Toarcla 702 251
14. Gherdeal 398 221

409
410
 ANEXA XIII.
Meşteşugarii rurali şi alte ocupaţii la 1721 - 1722
(După Şt. Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935).
Arpaşu de Jos: 1 morar (Mihali Morarul), 1 butnar („vietor” - Lazăr Bugner).
Arpaşu de Sus: 1 tăbăcar (Oprea Tabacar), 1 pielar (Alde Lapadat), 1 priuar („pistor” –
Ioan Sotou), 1 cizmar (Florea Cizmaş), 2 birjari („auriga” – Simion Ilie şi Iancu Cociş).
Beclean: 1 pielar (Szöts Man), 9 tăbăcari.
Berivoii Mari: 1 cizmar (Ianos Cismas), 1 butnar (George Muntean).
Berivoii Mici: 3 butnari.
Bucium: 1 butnar (Ionaş Bratul).
Cârţişoara - Oprea: 1 cizmar (Toma Benyese).
Comăna de Jos: 1 morar – râşniţer („molitor” – Moisin Morar), 1 morar (Radul
Morar), 1 cizmar (Radul Cismaş).
Comăna de Sus: 1 rotar (Stanciul Bardaş), 1 morar (Gheorghe Morar).
Corbi: 2 pielari (Ioan Pavul şi Vintilă Pavul).
Cuciulata: 1 pielar (Darie Moldovan), 1 olar (Dumitru Olar).
Dejani: 5 butnari.
Iaşi: 1 măcelar (Gavrilă Muntean).
Ileni: 1 tăbăcar (Ionaş Timar), 1 rotar (Bucur Coste).
Lisa: 1 pielar (Ioan Călugăr).
Luţa: 1 butnar (Dumitrul Bugner).
Netot: 11 măcelari (1 boier şi 10 iobagi), 1 butnar (Radul Talaba).
Ohaba: 1 grădinar, 1 cojocar (nou venit), 1 rotar (nou venit), 1 morar.
Perşani: 1 rotar (Lazăr Muntean).
Poiana Mărului: 1 rotar (Coman Guran).
Porumbacu de Sus: 9 olari, 1 cojocar, 1 cizmar, 2 morari, 3 sticlari, 1 butnar.
Recea - Telechi: 1 morar, 1 butnar.
Recea - Vaida: 1 ciubărar („vietor”).
Sărata: 2 măcelari, 1 cizmar, 1 tăbăcar.
Sâmbăta de Sus: 2 morari.
Şercaia: 1 măcelar, 2 cizmari, 1 rotar.
Şercăiţa: 1 morar.

411
Şinca (Veche): 1 rotar (Alde Pulixa), 1 morar, 1 pielar.
Toderiţa: 1 rotar, 1 olar.
Ucea de Jos: 1 măcelar, 1 pielar.
Veneţia de Jos: 1 cizmar, 2 morari.
Veneţia de Sus: 1 morar.

412
 ANEXA XIV.
Zestrea Tiţei Corodi (1813)
(După N. Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din archivele Companiei de comerţ oriental
din Braşov, Vălenii de Munte, 1932, p. 218 - 221).
„(...) Speţificarea zestrilor,

1. 9 şiruri de mărgăritari zestre de la părinţi,

2. mărgăritari la mâ[i]ni, la o mână câte 11 şiruri şi cu copcii de aur.
3. 4 ineale de aur, unul cu 7 diamanturi şi unul cu 3, şi unul cu 3 briliantu[ri] şi unul
rotund ca o roată cu brilianturi multe.
4. 2 părechi cercei de aur, o păreche rotiţi cu mărgăritari în mijloc şi altă păreache în
formă de migdală, sloboziţi în jos.
5. O tabacheare faină cu monetă deasupra şi într-însa un inel de aur din zilele de de
multu cu 2 p[i]etri, una roşie şi una vearde, şi un ţintar legat cu argint şi o cruciuliţă cu lănţuş
legată cu argint şi o unghie cu argint şi un gălbenuş în 4 cornuri şi 5 fârtate de galbeni şi
dechilin.
6. O cătăramă de aur cu mărgăritari şi deasupra cu glaje 1107 şi un cufărel mic galben.
7. un harf şi
8. un costăn de nuc.
9. 12 părechi de cuţite de argint, cu lingurile lor şi o lingură mare de argint de zup
(supă - n.n.) şi 6 linguriţă de cafea de argint şi 2 sărăriţă de argint suflate cu aur şi lângă
aceale ale measii.
1108
10. 8 pânzituri de masă, una de camucă , cealelalte de la pânzari şi 24 şarveturi, 12
de camucă şi 12 de casă.
11. 8 ştergare, 4 supţiri alease la capete şi 4 de casă.
12. 9 lepedeaie 1109: unu de pânză de in supţire cu roţeale de mătasă umplute cu aur şi
2 de Linţ 1110 supţire cu şpiţuri şi 6 de bumbac, 3 de plapomă şi 3 de aşternut.
13. 16 feaţe de perină, 4 de leonbatist (!?) cu fundu de răţeale de mătasă şi 4 de
bogăzie 1111 roşie şi 8 de Linţ.

1107
Sticlă.
1108
Postav cu peri lungi.
1109
Cearşaf.
1110
Fibre de bumbac.
1111
Bogasiu = Stofă sau pânză fină importată din Orient și întrebuințată mai ales pentru căptușeli.

413
 14. 4 perini şi o pilotă de pănetort (!?) de puf.
15. O plapumă roşie de atlas, în mijloc cu stofă galbenă de flori.
16. Un inel cu smaragd vearde de aur, încă de la părinţi.
17. 4 coţi de şpiţuri 1112 de aţă de Beci (Viena - n.n.) faine, aceastea şi un iberoc (!?) cu
garnir încreţit şi cu taftă 1113 roşie, şi l-au dăruit maica la nunta soru-mea.
18. O tabachere de aur care ne-au cinstit-o Pundichi, căci i-am spălat şi i-am gătit, şi
în tabachere 7 galbeni hollandezi şi unul de doi înpărătesc şi încă doi de unul înpărăteşti;
aceştiia m-i i-au cinstit rudele şi naşi[i] la botez şi în chendelile meale.
19. 60 coţi de pânză supţire care o am făcut din tort de in ce l-am adus de la maica;
jumătate este a mea, şi [de]osebit 6 ll. tort de in tot de acel flos.
20. 2 vigane 1114, unul alb şi altul în faţa viorealelor; acestea mi le-a cinstit cumnatu: la
botez unul şi la zioa mea altul.
21. Un vigan negru de atlas mi l-au dăruit naşu.
22. O cârpă roşie de Hollandia cu floriceale mărunte galbene şi o au cinstit frate-mieu
Ghiţă.
23. 2 apărătoare de la părinţi şi
24. 4 vigane: 1 granat farb cu flori de aur, 2) vigan de tafat (!?) roşu, 3) vigan alb
muşelin 1115 cusut cu bumbac, 4) un vigan de tul în coţcă de la taica, iar
25. 7 vigane: 1) un vigan alb de atlas cusut cu mătăsuri de aur, 2) un vigan de atlas în
faţa herului, 3) un vigan alb de muşelin, cusut cu aur şi cu mătase neagră, 4) un vigan de atlas
roşu, 5) un vigan pisfarb de tafat, 6) un vigan alb de valis cu vărguţe mărunte, 7) doao vigane
de carton. Aceastea încă le-am adus de la părinţi, însă le-am rupt în casa bărbatului, însă în
locul acestora me-au făcut dumnealui aceastea: 1) un vigan de croazet (!?), 2) un vigan de
fachiol 1116 verde căptuşit cu taftă, 3) un vigan de citarie (!?) cu şpiţuri negre pă din jos şi 4)
un căpeneag 1117 de atlas negru căptuşit cu taftă vănătă (...).

1112
Dantelă sau colțișori de dantelă lucrați cu croșeta – cf. germ. S p i t z e n .
1113
Țesătură de mătase lucioasă care foșnește, folosită la confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte.
1114
Vigan = Rochie.
1115
Muselină = Țesătură fină din bumbac, lână sau mătase.
1116
Fachiol = Stofă din lână subțire, străvezie, cu care se îmbrobodeau femeile.
1117
Căpeneag = Haină lungă și largă care acoperă tot corpul – din magh. köpenyeg.

414
 26. O bundă de atlas cafenie [îm]blănită cu piei albe de [i]epure. Aciasta o am rupt la
bărbat şi în locul ei me-au făcut o bundă vearde de mătasă de atlas, cu [i]iepuri [îm]blănită şi
cu urs negru. Aciasta pohtesc să mi-o dea.
27. O cârpă mare de muslin, cafenie cu flori galbene şi albe; în locul aceştiia, căci s-au
rupt, me-au luat o cârpă albă de lână carea să află; să mi-o dea.
28. Doao cârpe de muşlin, albe gloate mari şi 4 cârpe mici, iar de muşlin; s-au rupt şi
în locul lor să află o cârpă de mătasă albă cu flori galbene şi cu roituri albe înprejur; să mi-o
dea.
1118
29. O sucnă de muşlin cu spiţuri s-au rupt şi alta de Vallis iar s-au rupt; în locul
lor me-au luat doao şmizeturi (!?), iar
30. Alte doao şmizeturi le am de acasă şi să află toate; să mi le dea.
31. 3 sugne să află încă, care le am de la părinţi: una de Valis, una de jolţiu (!?)
învărgată şi una învărgată cu arnici.
32. 5 căiţe: una neagră, ungurească, cu şpiţuri faine, 2 de pitinei (!?) fain şi 2 albe; şi
s-au rupt la bărbat, şi în locul lor mi să află gata o căiţă neagră ungurească, alta de barşon
1119
cu peană neagră, alta de barşon încenuşată, alta galbenă cu peane albe şi 2 albe de
petinei cu flori roşi[i].
33. 12 fi de schimburi; 6 s-au rupt şi nimica în loc.
1120
34. 20 părechi ştrimfi : 7 părechi să află, cealelalte s-au rupt şi în loc nimica nu
me-au făcut.
35. 2 şurţuri: unu de tafat şi unu de petinei cu fluturi şi cu aur cusut; s-au rupt şi în
locul lor să află 4 coţi şpiţuri de Beci.
36. Un şurţ de fachiol alb cu vărguleaţi, să află.
37. Un fachiol negru cu fir de aur.
38. Un cortişor (!?) vearde s-au prăpădit la dumnealui; în locul lui me-au luat altul alb
cu fluturi.
39. 2 păreachi mănuşi: una lungi şi una scurti.
40. 1 păreache mănuş[i] scurte s-au rupt; în locul lor me-au luat 2 părechi alte; să mi
le dea.

1118
Fustă din stofă de lînă.
1119
Catifea roşie.
1120
Ciorapi – din germ. Strümpfe.

415
 41. 4 părechi papuci s-au rupt; să-mi dea alţi[i] în loc.
42. o scurteică de atlas mi-am făcut din bunda mea ce s-au stricat şi samuri[i] care au
rămas de la bundă să mi le dea.
43. 2 şurţuri de pânză de casă albe, de la părinţi.
44. Şi în locul ştrimfilor de la nro. 34 să află 2 părechi albi; să mi-i dea.
45. Am adus la bărbat bani gata 1.500 de [fl.] nemţeşti, care i-am avut de la taica f[l].
500 şi de la maica f[l] 500 în hârtie, iar de la moşul meu f[l] 500 în bani de argintu şi
ţvanţighi; aceştiia au rămas la mâna dumnealui; să-mi plătească cu dobânda lor.
Această spiţirficaţie ce s-au făcut înnaintia no[a]stră, 1813, Septemvrie 13, Braşov.
Demetrios Demu(?)
Antonie Constandin m[anu] propria”.

416
 ANEXA XV.
Propuneri pentru legea electorală – ianuarie 1861
(După G. Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. III, Ed. a
II -a, Braşov, 1995, p. 169 - 170).

În şedinţa a III -a din 3/15 ianuarie 1861, prezidată de Andrei Şaguna, adunarea a făcut
propuneri pentru o lege electorală „mai aptă pentru naţiunea română:
Art. I. Dreptul de alegere are ca temei: proprietatea de pământ, venitul din comerţ,
industrie sau capital, concursul [contribuţia] la miliţie [armată], ştiinţă, fără nici un cens,
aşa:
Art. II. Alegători sunt toţi fiii patriei, care sunt în etate maioreană [la majorat], precum
şi care nu stau sub vreun tutorat, nici în serviciul altuia şi care n-au fost sau nu sunt
condamnaţi ca călcători de jurământ sau înşelători, furi [hoţi], lotri [tâlhari], ucigători,
tăciunari [incendiatori] sau pentru orice altă crimă.
Femeile şi străinii n-au drept de alegere şi nici nu pot fi aleşi.
Se cere însă ca alegătorii să aibă cel puţin una din următoarele calităţi:
a) Proprietate de pământ sau casă, fără nici un respect [deosebire] la preţul atarei
proprietăţi;
b) meserie, neguţătorie sau fabrică proprie;
c) venit anual de 50 fl. val[ută] austr[iacă] din vreun capital propriu;
d) fără respectul [consideraţie] la venit, toţi preoţii sau adică toţi membrii clerului,
fără distincţiune de confesiune, doctorii de orice facultate, oficialii [funcţionarii] de stat şi de
la municipalităţi, advocaţii, directorii de institute, profesorii, membrii vreunei societăţi
academice, apotecarii [farmaciştii], inginerii, geometrii, notarii publici şi comunali,
învăţătorii comunali şi cântăreţii [lectorii].
Art. III. Toţi alegătorii trecuţi de 24 de ani pot fi aleşi fără condiţiune de a avea
locuinţă defiptă [stabilă] în respectivul cerc de alegere.
Art. IV. Alegerile sunt directe, voturile se numără. Alegerea prin aclamaţiuni e strâns
oprită, prin urmare e nulă.
Art. V. Dacă din verificarea alegerii s-ar adeveri că aceeaşi s-ar fi făcut prin
corupţiune de orice natură, cei vinovaţi să fie pedepsiţi după toată rigoarea legilor şi atare
alegerea va fi nulă.

417
 Art. VI. Deputaţii având instrucţiune vor putea fi rechemaţi îndată ce jurisdicţiunea
[autoritatea] respectivă se va convinge că nu mai posedă şi nu mai merită încredere publică”.

418
 ANEXA XVI.
Suplica Ţării Oltului din 31 iulie 1861
(După Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur, vol. II, Sibiu, 1902, p. 553 - 557).

„Maiestate ces[aro] reg[ală] apostolică !

Împărate şi doamne preagraţioase !

La [i]eşirea preaînaltei diplome din 20 Oct[ombrie] 1860, ca toate popoarele

imperiului, aşa şi poporul român din Transilvania a simţit o vie bucurie, sperând că acum
doar’ şi el să va putea împărtăşi de binefacerile constituţionale şi de egalitatea de drepturi.
Toţi şi-au arătat deci recunoştinţa cea mai sinceră, şi anume şi locuitorii mai toţi Români din
districtul Făgăraşului, încă în Noemvrie anul trecut s-au grăbit prin o deputaţiune a-şi
esprima, pe lângă aceeaşi simţire, omagiul de credinţă şi de alipire cătră Maiestatea Ta
sacratisimă, rugându-te totodată prea umiliţi, să te înduri preagraţios a numi în acel district
nobil şi credincios un căpitan suprem de sânge român.
Această dorinţă a noastră, spre marea consolaţiune a poporului întreg, s-a împlinit, şi
în mod devotisim ne presentăm prea umilit subscrişii deputaţi, împuterniciţi fiind a aduce
Maj[estăţii] Tale sacratisime ...
Supremul căpitan al districtului, după denumire (numire – n.n.), a convocat pe 16
Apr[ilie] a[nul] c[urent], conform altisimei instrucţiuni, pe fruntaşii districtului la adunare, în
care s-a ales un comitet de 100 membri, ear aceasta a adus conclusele (hotărârile – n.n.) de
lipsă pentru organisarea districtului, între cari e şi acela, că cu majoritate s-a declarat limba
română de singura limbă oficioasă, lăsându-se fiecărui Maghiar şi Sas dreptul personal de-a
se servi de limba sa în afaceri şi a-şi primi în aceeaşi limbă resoluţiunea ...
1. Districtul nostru ca jurisdicţiune autonomă are dreptul nedisputat (indiscutabil –
n.n.) de a-şi decreta limba oficioasă cu privire la toate agendele sale.
2. Fiindcă în acest district sunt 62 de comunităţi curat române şi numai două mestecate
..., în cari locu[i]esc peste tot 70.000 suflete, şi din acestea numai 3.000 neromâne, fireşte că
singură limba română, ca limba preponderenţei majorităţii, putea să fie decretată de
oficioasă, cu atât mai vârtos că şi neromânii o cunosc bine ...
3. Decretarea limbii române de singură oficioasă în districtul nostru, Maiestate, nu e
nici-decum în contra legilor, pentru că prin preaînalta diplomă din 20 Oct[ombrie] şi prin
biletul de mână din aceeaşi zi, ai manifestat sărbătoreşte egalitatea de drepturi a tuturor

419
popoarelor supuse augustei dinastii şi ai demandat (decis – n.n.) ca în constituţiunea veche a
Transilvaniei să se facă schimbări afund tăietoare (profunde, radicale – n.n.) în favorul celor
mai [î]nainte neîndreptăţiţi. Între neîndreptăţiţi e în genere poporul român şi în special
poporaţiunea mai toată română a districtului nostru ...
4. Nici chiar prea înaltul autograf din 21 Dec[embrie] 1860, cu care inamicii dreptei
noastre cause voesc să ne combată, nu e în contra noastră – căci majoritatea poporaţiunei în
district o formează foştii grăniţeri ai regimentului I român, atât de meritaţi pentru tron şi
dinastie, cari în decurs de un secol, până la desfiinţarea numitei graniţe, urmată în anul 1851,
până acum nici-decum nu s-au servit de limba maghiară ci de cea germană şi de cea
naţională, – prin urmare şi din acest punct de vedere introducerea limbii maghiare e nu
numai fără temeiu, ci şi ilegală în respectul foştilor grăniţeri.
5. Din dreptul autonomiei districtuale decurge şi libera alegere de oficiali, în cari
poporul are încredere ...
6. Dând districtului limba română de limbă oficioasă, puţinii Maghiari nici-decum nu
sufer[ă] nedreptatea pe care ar suferi-o totalitatea Românilor în casul din contră, pentru că
după toate legile constituţionale minoritatea trebuie să se supună majorităţii. Şi după ce
tuturor Maghiarilor le este reservat dreptul personal al limbii proprii, inteligenţii (intelectualii
– n.n.) lor conducători de limba noastră toţi să pot bucura de posturi publice între noi în
măsura încrederei ce ne vor insufla prin voinţa expresă de a lucra în oficiu pentru Români în
limba lor, ear nu în cea maghiară, cum să văd a pofti.
7. Cum că limba română trebu[i]e să fie limba oficioasă în districtul nostru ne
garantează şi preagraţioasa intenţiune a Mai[estăţii] Tale sacratisime, manifestată în
preaînaltul rescript din 21 al acestei luni, adresat camerelor Ungariei, cu privire la interesele
naţionale ale tuturor popoarelor.
8. ...
Din cele de mai sus şi din mai multe alte temeiuri, te vei îndura preagraţios Maiestate
sacratisimă a lua în consideraţiune dreapta noastră causă şi a demanda espres, ca cancelaria
aulică transilvană [...] să aştearnă acele concluse Maj[estăţii] Tale sacrat[isime] spre
preagraţioasă întărire, ca să ni se poată împărtăşi resultatul pe care suntem însărcinaţi a-l
aştepta aici, în Viena.
Pe lângă care depunând omagiul de credinţă neclătită şi alipire cătră tron, suntem cu
profundă veneraţiune ai Maj[estăţii] Tale ces[aro] reg[eşti] apostolice prea umiliţi servi şi prea

420
credincioşi sudiţi, deputaţii districtului Făgăraşului din Transilvania: George Strâmbul, nobil
Şincanul, Ioan Codru, nobil Drăguşanul, Ioan Roman, fiscul districtual.

Viena, în 31 Iul[ie] 1861”.

421
422
 ANEXA XVII.
Adresa făgărăşenilor către cei doi mitropoliţi – 6 februarie 1867
(După Ioan Chindriş (coord.), George Bariţ şi contemporanii săi vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti,
1976, p. 236 - 238).
„Excelenţie !

Pre când, prin patentu din septembre [1]865, s-au sistat constituţiunea imperiale din 26
faur şi s-au inaugurat aşa-numita sistema <<liberii căli>> de coînţelegerea popoarelor
monarhiei, de când s-au desfiinţat şi Dieta transilvană din [1]863, puseţiunea naţiunei noastre
române, pre cât de îmbucurătoare şi consolidată se vedea prin legile de la [1]863 şi [186]4,
1121
prin atâta de vacilante deveni prin aceea că aceli legi, aduse de dieta transilvană şi
sancţionate de Monarchul, singurul teren legal şi totdeodată şi drept pentru naţiunea noastră,
fură cu o singură trăsură de peană ignorate şi cu totul delăturate.
Rescriptul prea înalt conchematoriu la Dieta cluşană în 19 november 1865, cu
denegarea terenului legal din [1]863 şi [1]864, ordină compunerea unei diete feudale, după
articolul de legi de 1791.
Aşa, naţiunea română, prin acest paş neaşteptat şi nemeritat fu cotită, ba scoasă cu
totul din barierile constituţiunei.
Dieta cluşană compusă în majoritate din regalişti – oameni chemaţi de regim – o
adevărată satiră fără exemplu în istoria parlamentară a popoarelor şi la care naţiunea
română ca atare, în sensul articulului din 1791, n-au participat, n-au putut participa,
proclama de nou uniunea cu Ungaria. Regimul care compusese dieta în chipul acesta dede loc
dorinţei unei maiorităţi maghiare măiestrite, care în faptă face numai minoritatea naţiunilor
Transilvaniei, şi ordină trimiterea la Dieta din Pesta, şi încă pre temeiul legii electorale din
1848 care, asemenea, deneagă cu totul existenţa politică a naţiunii române.
Deci naţiunea română fu scoasă din Dieta legislativă din Sibiu, dar nu şi introdusă în
cea din Cluş sau cea din Pesta. Şi deşi întru adevăr că rescriptul conchemătoriu la Pesta, cu
legile de mai înainte, prin această participare nu se vor altera, totuşi, prin faptele urmate şi
urmânde, acelea legi de mai înainte sunt delăturate, aduse afară de valoare, şi noi, în locul
acelor legi sancţionate, nu ne-a rămas nimic decât o promisiune, de care suntem atât de avuţi
(sătui – n.n.) şi care până azi nu ne-a adus nici o garanţie şi nici previnitoriu (pe viitor – n.n.)

1121
Vacilant = Nehotărât, mobil, schimbător - din fr. vacillant.

423
nu mai sperăm de la astfel de promisiuni, care stau în contrazicere cu starea faptică de
lucruri.
Scurt, poziţiunea naţiunei noastre, după noi este ca de la 848. Deci pericolul ce ne
ameninţă – astinge chiar esistenţa noastră – şi el devine şi mai iminente, prin denumirea unui
ministerium maghiar, care se presupune în scurt a se denumi. Fiind dară naţiunea, după celea
complinite, aruncată fără cruţare dintre barierile constituţiunei Ardealului, după a noastră
părere nu ne-a mai rămas alta decât să luăm de directive conclusele congreselor noastre, care
sunt adevărată efluinţă a voinţei întregei naţiuni, pe care ea a jurat că le va ţinea şi care
singur ne mai poate scoate din abisul în care furăm împinşi.
Oprite fiind prin lege întrunirile politice care ne-ar întinde ocaziunea a da expresiunia
voinţei noastre, subscrişii, în devotamentul lor nemărginit pentru naţiune şi patrie, ca să nu
fim condemnaţi de posteritate că nu am făcut cel puţin atâta pentru salutea naţiunei şi a patriei
cât ne stă în putinţă, şi ştiind de altă parte că inteliginţa unui popor este naturalul ei
apărătoriu, ne luăm voia în fiască supunere, a expune excilinţiei-sale temerile preîngrigiate,
aşteptările şi dorinţile noastre.
Excelenţie !
După părerea noastră, cu privire la constituţiunea prezentă, cauza naţiunale poate fi
apărată cu rezultat numai de cătră un congres cel puţin ca cela di[n] [1]861 sau, dacă acesta
nu se concede de la locurile mai înalte, apoi prin comitetul permanent de cei 24 bărbaţi,
însărcinaţi cu cauza naţiunale, în care Excelinţia-ta eşti unul din cei 2 preşedinţi.
Deputaţi[i] a căror alegere ni s-au împus prin o lege ce neagă existinţa noastră
naţiunale şi a căror alegere au fost forţată de împrejurări grave, nu sunt şi nici nu se pot
considera ca depozitorii voinţei naţiunei. Pentru aceea, dacă ei vor lucra ca indivizi în
favoarea naţiunei, naţiunea le va şti fi recunoscătoare, sau din contra îi va dezaproba. Deşi
ne-am tare întristat pentru unele certe jurnalistice, ce părăsesc terenul cuviinţei şi care nici
odată nu veniră la timp mai nemerite, câte acum, totuşi ne place a crede că spiritul înalt cu
care excelenţia-ta eşti dotat şi devotamentul de atâtea ori dovedit în cauza naţiunale te ridică,
spre mântuirea naţiunei, mai sus de astfel de certe şi ambiţiuni personale, căci te asigurăm,
excelenţă, că naţiunea, la cea mai întăi ocaziune, va dezaproba astfel de încercări ce pot
produce neînţelegeri şi o compromit.

424
 Noi şi credem că întreaga naţiune are în archierei nemărginită încredere şi pentru
aceea credem şi trebuie să credem că archiereii noştri naţiunali şi astăzi, ca şi în trecut, vor
îmbrăţoşa cauza naţiunale.
Deci, considerând că excelenţa-ta eşti unul dintre doi capi bisericeşti şi politici aleşi de
naţiune în congresul din [1]861 şi [1]863; considerând că cei 24 bărbaţi ce constituie
Comitetul Naţiunal au fost permanenţi şi, prin urmare, chemaţi a-şi începe acţiunea sa oricând
ar cere împrejurările, în fine, considerând că, deşi lipseşte o lege prin care regimul ar fi
recunoscut şi întărit în formă acest comitet, totuşi deoare[ce] el ca atari e cunoscut de naţiune,
şi a lucrat, şi acţiunile lui fură luate şi considerate de ale întregei naţiuni, şi din partea
guberniului, nu mai poate fi îndoială despre legalitatea lui, ne luăm, dară, voie cu firească
supunere a ne adresa cătră excelenţia-ta să te înduri, în puterea mandatului naţiunal, a te
pune în coînţelegere, în cel mai scurt timp, cu celălalt preşedinte al comitetului şi a [r]elua
firul acţiunei naţiunale, pentru ca să se reînfrângă şi opiniunea publică ce au început a se
forma în jurnale străine, că românii ar fi dezbinaţi între sine în cauza naţiunale.
Totdeodată şi tot în acest înţeles ne-am adresat şi către excelenţa-sa N.N.
Cu această fiască supunere şi deferinţe, rămânem ai excelenţei-tale servi prea umiliţi,
Toată inteligenţa română din district, cu vicariul [Antonelli] şi
Protopopul g[reco] o[rtodox] [Meţianu] în frunte.
Făgăraş în 6 faur 1867”.

425
426
 ANEXA XVIII
Declaraţia de unire a lui Teofil - 21 martie 1697
(După Horia Salcă, În slujba adevărului. Opinii şi documente privitoare la Biserica Română Unită
Greco - Catolică, Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2001, p. 95 – 96).

„<<Noi Teofil, cu mila lui Dumnezeu episcopul beserecei româneşti din Ardeal şi din
părţile Ţerii Ungureşti lui împreunate, şi tot clerul aceleiaşi beserici, lăsăm pomenire prin
scrisoarea această tuturor cărora să cuvine: cum că în luna trecută a lui februarie, când am
făcut săbor mare la Belgrad, cu o inimă am aşezat, ca să ne întoarcem în sânul sfintei maicei
beserici romano - catoliceşti, şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acele primindu-le, mărturisindu-
le şi crezându-le care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mărturisim acele
patru ponturi, în care pănă acum ne am împărechiat:
a) Cunoaştem cum că Papa de la Roma este cap văzut a toată beserica lui Hristos, care
peste toată lumea e lăţuită;
b) Mărturisim, cum că afară de ceriu, scaunul celor fericiţi, şi afară de iad, temniţa
celor osândiţi, al treilea loc este, în care sufletele cele ce încă nu sânt curăţite să ţin şi să
curăţesc;
c) Cum că pânea azimă este destulă materie a Cinei Domnului şi a jertfei liturgiei, nu
ne îndoim;
d) Credem, cum că Duhul Sfânt, a treia faţă în Treime, de la Tatăl şi de la Fiul
purceade. Şi primim, mărturisim şi credem toate celealalte, care sânta maică beserecă romano
- catolică primeşte, mărturiseşte şi crede>>.
După această mărturisire, au cerut de la înălţatul împărat:
<<a) Ca pre preoţii şi pre călugării cei de legea grecească să-i facă părtaşi aceloraşi
privileghiuri şi scutinţe care le au nu numai preoţii romano - catolici, ci şi Arianii, Luteranii şi
Calvinii;
b) Ca în fiece sat, în care este preot, să aibă besereca casă preoţească, ca să nu caute
preotulu în casă streină sau în loc strein a lăcui.
c) Ca toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcop şi necidecum la mireni, cum
au fost pănă acuma>>”.

427
428
 ANEXA XIX.
Petiţia ortodocşilor făgărăşeni către mitropolitul sârb Arsenie - 1747
(După Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII,
Ed. a II -a, vol. I, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 2002, p. 411 - 413( anexa 53).

„Prea cinstite şi Prea Sfinţite şi al pravoslavnicei noastre credinţe Patriarh, Prea

Sfinţia Ta alesule Arhipăstoriule Arsenie, al de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii Karlovăţului şi
a altor părţi sârbeşti pravoslavnic arhipăstor şi stăpân. Cu căzută evlavie şi cu smerită
metanie sărutăm prea cinstita şi prea sfinţita blagoslovitoarea dreaptă Preasfinţiei tale,
rugăm, să fie cu noi.
Cu aceasta a noastră prea smerita şi plecata noastră scrisoare, venim cu smerenie
rugându-ne milei şi bunătăţii cei prea fierbinţi, a Preasfinţiei tale cătră pravoslavnica noastră
credinţă, care o a întărit de ajuns suspinurile şi obidele oilor celor cuvântătoare, a prea alesei
turme a lui Hristos. Cu care suspinuri şi obide şi noi cei mai jos numite oi, ce ne aflăm în
numitul oraş al Făgăraşului, cădem rugându-ne milei şi bunătăţii Preasfinţiei tale, dimpreună
cu preotul nostru: că noi dintru începutul credinţei noastre, cu moşii, cu părinţii noştri, ne-am
pomenit întru dreapta dogmă a pravoslavnicei noastre credinţe, a sfintei biserici a răsăritului:
a legii greceşti, drepţi, neclătiţi, nestrămutaţi ne-am ţinut credinţa noastră şi de acum înainte
iar rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să întărească mintea şi inima şi gleznele picioarelor
noastre, ca să nu ne clătim sau rătăcim din pravoslavnica noastră credinţă, ci cu Duhul puterii
sale întărindu-ne, neclătiţi să rămânem de supărările celor ce să ostăşesc asupra turmei Sale,
prin carele ne rugăm milei Preasfinţiei Tale, fiind ca nişte oi făr de mai mare păstor şi ca o
corabie fără de ocârmuitor, împresurându-ne valurile potrivnicilor credinţei noastre ceşti
pravoslavnice; şi noi nemaiputând cu acelea valuri a ne mai lupta, cădem rugându-ne noi
orăşenii ceşti neuniţi împreună cu preotul nostru ca să ne cuprinzi şi pe noi sub preasfinţite
aripile Preasfinţiei tale, precum ai primit şi pe dumnealor orăşenii de la Şcheii Braşovului sub
aceea stăpânire, în care se află dumnealor, ne rugăm şi cu toată inima noastră poftim ca să
fim şi noi, fiindcă avem şi dreptăţi de la preaînalţii împăraţi, tot într-una cu dumnealor, pentru
aceea cădem rugându-ne milei Preasfinţiei tale a fi şi cu supunerea credinţei arhipăstorii toţi
sub o stăpânire; a pomeni preotul pe Preasfinţia ta, după cum a pomenit şi până acuma şi de-
acuma înainte; şi a dat celor ce se vor cuveni, dăjdi, Preasfinţiei tale la epitropul ce vei avea
Preasfinţia ta în partea ţării noastre, să aibă a stăpâni şi a purta de grijă şi nouă, şi noi cu
toată inima noastră suntem prea plecaţi ascultători şi bucuroşi şi cu tot sufletul nostru a

429
împlini poruncile Preasfinţiei tale. Numai cu aceasta ne rugăm, ca să nu fim lipsiţi de această
cerere a noastră, ci să avem ajutorul şi mila Preasfinţiei tale cu noi, ca să ne fie de apărare
dinspre partea potrivnicilor noştri, care ne supără foarte tare pentru credinţă. Că mare
bucurie a cuprins inima noastră a toată creştineasca obşte, dacă ne-a spus dumnealor jup[ân]
Ioan Oancea, pentru şi a blagosloveniei Preasfinţiei tale, care ai trimis-o nouă tuturor.
Aşişderea şi tot împrejurul cetăţii Făgăraşului, adică toată ţara neunită şi împreună şi sfintele
schituri adică mănăstioarele care sunt pe sub poalele munţilor, toţi ca nişte fii smeriţi şi
preaplecaţi cu toţi împreună, căzând, cu lacrimi fierbinţi ne rugăm, ca Arhipăstorul păstorilor,
să nu ne treci a nu ne primi de proasta şi smerita noastră cucernicie, ci cu toată inima noastră
a toată creştineasca obşte poftim, ca să ne umbrim sub prea sfinţite aripile Preasfinţiei tale şi
a te avea pe Preasfinţia ta cap şi stăpân nouă a toată creştineasca obşte partea neunită;
aşişderea iar toată osteneala Preasfinţiei tale ce vei face pentru noi, şi noi cu toată obştea vom
fi bucuroşi şi cu toată inima a împlini osteneala Preasfinţiei tale. Cu aceasta cu toate
rămânem: scris în Făgăraş împreună cu toată obştea neunită. 1747 meseţa Noiembrie 28.
Ai Preasfinţiei tale prea plecaţi şi smeriţi fii, noi orăşenii din numitul oraş Făgăraş,
împreună cu tot ţinutul, patria neunită. Iancii Arpaş martur; Nicolae Şeiloi, martur; Enachi
Arpaş, martur; Velciu Ilica cu Maria, tipograf; Sârbuleţ Ion, Dumitru Boţi, Ioan Nemţişor,
Georgie Drid, cu Ioan Fleşir, martur; Nicolae Sârboian; Matei Isac, Radu Barbiiar, Şărban
Cincai, Georgie Golea, Vlaico Bărbiiar, Nicola Ţâncan, Creştina Dim. Petru Bărbiiar, Pană
Şălar, Mihai Borşoş, Vasilachie Poşcea, Dumitru Treistar, Ştefan Prăf, Pătru Ţânţar, Stan
Podar, Laţcu Sârbu, Iaciv Săcsănaşi, Georgie Boiar, Preoteasa Marica, Bobinca Laţcului,
Radu Maier, Bucur Birău, Ioan Măieru, Stoica Spân, Oprea Şanur, Ion Giovârdar, Barb
Mareş, Zaharie Trăin, Dumitru Hopşi, Stan Văcar, Stan din Maer, Georgie Şorşan, Vlad
Rumân, Ivan Săbău, Eva Prăf, Ion Moldovan, Man Ploscar, Toma Fârtal, Alecsandru brat
ego, Avraam Grec, Simion Danciul, Georgie fratele lui; Luca, Maria văd[uva] a Radului;
Radu Colnan, Oprea Râuşorean, Maria fata Pod. Laţcu Doboş, Ion Doboş, Necula Boiar,
Oprea Betea, Ion brat Necula, Ion [i]obagiu Fogoroş, Radu Roman, Muntian, Ion Petecar,
Toma Grăd, Ion Colcear, Georgie Rot, Vasile Câmpean, Ion Zmântână, Ion Maer Lorinţ,
Georgie Palcu, Ion Binich, Laţcu Proca, Giurca a lui Gheorghiţă, Maria Băduleasă, Stoian
Sârbul, Georgie Crastavel, Manolie Săbău, Ion Ghighiniţă, Georgie Preda, Lazăr Fauru, Ilie
Bărbiiar, Nica Grecu, Isar, Ioan Mareş, Ion din Loisim, Ion [i]obagi lui Gabriş. Satele numite:
Poiana Mărului popă 1; Ho[l]bav popă 1; Mândra popă 2; Tud[e]riţa popă 1; Săbăş (Sebeş –

430
n.n.) popă 1; Sâmbăta de Sus popi 9. Schiturile. La Comăna de Sus 1; la Şinca 2; la Şărcăiţa
1; la Reacea 2; la Buciumi 1; la Dejani 1; la Breaza 1; la Sâmbăta 2; la Drăguş 2; la Arpaş 1;
la Scorei 1; la Porumbac 1”.

431
432
 ANEXA XX.
Document referitor la zidirea bisericii Sf. Treime din Făgăraş
(După Il. Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, Tomul II, Tiparul Tipografiei
Arhidiecesane, Sibiu, 1897, p. 341 – 342).

„La anul Domnului 1783.

Cu vrerea şi ajutorul atotputernicului şi preabunului D-zeu, care prin graţia şi

slobozenia prea milostiv înălţatului împărat Iosif al II-lea (...), s-a pus temelie, adecă
fundament, şi s-a zidit această sfântă biserică de ritul şi legea grecească neunită a răsăritului
cu cheltuiala sau milostenia unora din orăşenii şi poporenii sfintei biserici şi şi a altor creştini
buni din alte părţi, pe care i-a îndemnat D-zeu spre această părere de bine sufletească. Fiind
întru această vreme şi an guvernator marele principe al Ţării Ardealului Excelenţia Sa Baron
Brukenthal şi căpitan mare al Făgăraşului şi districtului său Grof Béldi József. Vlădică neunit
nefiind în acest an, dar vicar clerului acestuia Ioan Popoviciu de la Holdor şi protopop în
Făgăraş şi acestei Eparhii Popa Bucur, popa Popovici şi al doilea preotul şi parohul popa
George Petraşcu. Gosiman bis[ericesc] jupân Pană Nyerges, curatori mari sau titori jupân
Vasalache Nyerges, jupânul G. Korodi cel bătrân al Doilea, mai mici Jup. Jemla Isae şi
jupânul Vasile Nyerges cel tânăr, care mai mult decât toţi din orăşeni a dat ajutor cu
milostivirea la această sfântă biserică. Iară la anul 1791 s-a ridicat şi s-a făcut acest turn, din
zid în sus, cu lemnul şi coperişul blechilor, Împărăţia înălţiei sale Leopold al II [-lea], fiind
guvernator ţării Ardealului Excel[enţa] sa Bánffy George, dar Vlădică de legea grecească
neunită prea sfinţia sa Gherasim Adamovici, protopop şi preot în Făgăraş George Petraşcu,
Dascăl Dlu Andrei Şuvailovici dând tot blechiul de pomană care s-a pus pentru D-lor cinstiţi
jupân George Korodi cel tânăr. Apoi la meşterii de lemn şi de blechiu şi la cheltuială altă
toată a turnului care s-a făcut şi s-a isprăvit au dat alţi de cinste negustori şi din meşterii
cinstitului Ţehului al Timarilor şi din alte oraşe care au vrut, unii câte 100 de zl[oţi], unii câte
50, alţii câte 25, fieştecare după putinţă şi pe cum l-a îndemnat D-zeu, cu a cărora ajutorinţă
s-au săvârşit acest turn prin vrerea lui D-zeu, după aceasta s-au făcut parcanurile (gardul –
n.n.) împrejur şi s-a tenciuit toată biserica pe din afară, pentru care lucru ca să se ştie când s-
au întâmplat la o vreme a se mai direge s-au scris aicea acestea şi s-au băgat închise într-
acest bumb la luna Iulie 18, a. 1791 prin

Popa George Petraşcu din Făgăraş”.

433
434
 ANEXA XXI.
Programul examenului la şcolile grănicereşti aparţinătoare de Vaida – Recea (1839)
(Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Colecţia Document, Nr. inv. II 4654, fila 68).

“No. 24 Inspectoratul Vaida Re[c]ii

Domnilor Dascălilor Naţionali ai Compănii Vaida Rece, în 10 aprilie 1839

După laolaltă socotitul timp şi cu bună înţăleagerea slăvitului Companie Comando, să

va ţinea în săptămâna viitoare, din 15 până în 17 a lunii aceştia, obicinuitul Ezamăn de
primăvară, la care, după Înaltele rândueli, fieştecare Dascăl trebue să aibă următoarele
scrisori de dare de samă gata; adecă:
Întâia. Tabela de Ezamăn după înpreună următoarea formă: A pe limba nemţască sau
unde Dascălul această limbă nu o pricepe, pe rumânie, cu slove latineşti sau
iliriceaşte/rumâneşti/ scrise.
A doao. Consignaţia peste toate Cărţile Înpărăteşti, care să află la şcoala sătească,
după următoarea formă: B iară sau nemţeşte sau rumâneaşte, însă fără greşale alcătuită.
A treia. Scrisorile de probă ale pruncilor sau pruncilor după forma C isprăvite şi
laolaltă după rândul hărnicii cusute.
Ceasul şi zioa Ezamenului să va numi de la Ci[nstita] Companie. Care cumva ar avea
vreo îndoială, cum şi ce să facă, mai bine deloc după căpătarea aceştia să să repeadă încoace
la Recea, ca să i să tâlcuiască şi ajute”.

435
436
 CUPRINS

ARGUMENT ....................................................................................................................... 5
Capitolul I. INTRODUCERE ............................................................................................. 7
Capitolul II. SITUAŢIA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ .................................. 33
Capitolul III. EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ................................................................... 45
Capitolul IV. PROBLEMATICA SOCIALĂ .................................................................... 69
Capitolul V. ECONOMIA ................................................................................................... 123
Capitolul VI. GRĂNICERIA .............................................................................................. 175
Capitolul VII. REVOLUŢIA DE LA 1848 - 1849. ACTIVITATEA POLITICO -
NAŢIONALĂ PÂNĂ LA DUALISM ..................................................................... 211
Capitolul VIII. BISERICA .................................................................................................. 261
Capitolul IX. ŞCOALA ....................................................................................................... 301
LISTA PRESCURTĂRILOR ............................................................................................ 333
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ......................................................................................... 335
INDICE DE LOCURI ......................................................................................................... 347
ANEXE ................................................................................................................................. 369

437