826054

DUMITRU SUCIU

MONARHIA
SI FĂURIREA
ROMÂNIEI MARI
■ A
 DUMITRU SUCIU

MONARHIA ȘI FĂURIREA ROMÂNIEI MARI

 Coperta de MIRCEA MUNTENESCU

Tehnoredactor: ELENA RĂDUTĂ

Redactor: SIMION ELISABETH

Culegere si tehnoredactarea computerizată

ELCO ROMMAR SRL
Tel./Fax.: 619 12 39

Bun de tipar: 31 III 1997 Apărut 1997

cd. nr. 3295
 DUMITRU SUCIU -

MONARHIA SI FĂURIREA ROMÂNIEI MARI

1866 - 1918

BCU Cluj-Napoca

Editura ALBATROS

București *1997
 _ .1 l>

!..f '■ ■

ISBN 973-24-0420-5
V r’ UVf! '• !'. c
 CUPRINS
Capitolul I
NECESITATEA Șl PREMISELE ADUCERII
DINASTIEI STRĂINE EREDITARE......................... 7

Capitolul II
CAROL I - PRINCIPE Șl, APOI, REGE AL ROMÂNIEI. 29

1. Carol I, România și românii din Transilvania

după 1866...................... ..................................... 2’9
2. Carol I și România în Războiul de Indepen­
dență și românii din Transilvania (1877-1881).
Pierderea sudului Basarabiei și Unirea Dobrogei
cu Țara................................................................ 71
3. Carol I și Regatul României - „Piemontul“
tuturor românilor (1881-1914)............................ 117

Capitolul III
REGELE FERDINAND I, REGINA MARIA Șl
FĂURIREA ROMÂNIEI MARI................................. 161

1. Principele moștenitor Ferdinand și Principesa

Maria - speranțe și garanții ale făuririi unității
naționale și ale ’democratizării țării..... ................ 161

5
2. Regele Ferdinand i, Armata Regală Română
și poporul în Războiul întregirii Naționale... ......... 172
3. Regele Ferdinand I și Armata Regală Română
în sprijinul eliberării și unificării Basarabiei
și Bucovinei. Revitalizarea alianței cu Antanta. .. 193
4. 1 Decembrie 1918 - Revenirea suveranilor în
București și Unirea Transilvaniei cu România.... 209
5. Guvernul, Constituția, opoziția română,
naționalitățile și interpretarea hotărârilor de la
Alba lulia.............................................................. 221
6. Dinastia și Armata Regală Română în 1919.
Vizita Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria
în Transilvania.....................................................230
7. Tronul - arbitru și factor moderator al vieții
politice după Marea Unire.................................. 257
8 Serbările încoronării de la Alba lulia din
15 octombrie 1922................... 7..........................269
9. Sfârșitul și testamentul Regelui întregitor............ 299

INDICE DE PERSOANE.......................................... 317

f ...............................................................327
ILUSTRAȚII
 Capitolul I
•
NECESITATEA SI PREMISELE ADUCERII
DINASTIEI STRĂINE EREDITARE

Gânditorii democrați din Europa au afirmat în secolul al

XlX-lea că românii din Moldova și Țara Românească, situați
între Rusia, Austria și Turcia, care’nu-i iubeau, îi suspectau
și îi exploatau de secole, urmărindu-le orice mișcare, nu
erau deloc de invidiat, deoarece erau așezați într-o scufun-
dătură a șanțului damnaților lui Dante.1 Pentru a scoate la
lumina zilei și a duce la izbândă programele lor naționale de
devenire politică și statală, românii în totalitatea lor aveau
nevoie atât de suportul, sacrificiul și voința de luptă a
poporului, cât și de spiritul rece și lucid al conducătorilor săi
politici, de abilitatea tor diplomatică, de studierea realistă a
relațiilor și raporturilor statale din Europa.
Marile puteri vecine nu numai că suspectau orice acți­
une politică a românilor din Principate, dar i-au rășluit
patrimoniul tor teritorial, cotropind ținuturi și provincii
întregi românești. Austria a anexat în 1775 Bucovina,
Rusia, din 1812, Basarabia, iar Turcia a ocupat în 1417
Dobrogea. Nu rareori românii din Principate i-au ajutat pe
ruși și austrieci în războaiele împotriva Imperiului otoman,
în speranța că vor înlătura regimul fanariot și vor recâștiga
vechea libertate internă. Dar, secole întregi Principatele
Române au constituit, într-un ritm rapid și repetat, teatrul

7
 de război pentru Austria, Rusia și Turcia, câteodată pentru
toate trei, cel mai adesea, pentru ultimele două, sau au
fost ocupate temporar de unele dintre acestea, după cum
urmează: două războaie ruso-austro-turce (1716-1718;
1736-1739); război ruso-turc (1768-1774); război austro-
ruso-turc (1787-1792); război ruso-turc (1806-1812); inter­
venție și ocupație turcească (1821-1822); război ruso-turc
(1828-1829) și ocupație rusă până în 1834; intervenție și
ocupație turco-rusă (1848-1851); ocupație rusă (1853-
1854) și austriacă (1854-1857).2
Deși aceste războaie și ocupații militare au contribuit,
fără îndoială, la slăbirea accentuată și ireversibilă a
suzeranității otomane, ele au pustiit cumplit teritoriul româ­
nesc, au aruncat în frecvente convulsii viața materială și
psihică a poporului, i-au creat un sentiment de nesiguranță
și frică permanentă. Mai mult, cortegiul de jafuri și nenoro­
ciri și mai ales răpirea Bucovinei și Basarabiei i-au adus pe
românii din Principate în situația tristă de a fi preferat să
rămână împreună sub suzeranitatea otomană în agonie,
pe care au sperat s-o înlăture cu atât mai ușor în viitor,
decât să-și vadă frații rupți de frați și trecuți sub jugul de
fier austriac sau sub cizmă rusească. Dureroasele dileme
din trecutul medieval, rostite de voci bătrâne, ce n-au știut
dacă a trebuit să se teamă mai mult de păgânitatea rece
din față sau de puterile creștine de la spate, păreau că se
fac auzite iarăși în formele, structurile și cu mentalitățile noi
aie epocii modeme.
încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea poporul
român evoluase la teza de națiune modernă și dinamică. în
sânul societății românești s-au petrecut mutații structurale
în viața social-economică, în sistemul instituțional, în men­
talitatea și în ideile politice ale oamenilor din epoca respec­
tivă. Dezvoltarea manufacturilor, meșteșugurilor, comerțu­
lui intern și extern de vite și cereale au dus la explozia
demografică a centrelor urbane. Acum s-au creat institute
și școli superioare, instituții de cultură, s-au răspândit

8
tipăriturile, ziarele și cărțile, contribuind toate la crearea
conștiinței și ideologiei naționale modeme. 3 Națiunea mo­
dernă a înregistrat o solidarizare a tuturor membrilor ei,
care a înglobat și a depășit confesionalul, gradul de cultură
și diferențierea de avere sau de apartenență la o partidă
sau alta â vremii, l-a unit pe toți, de-a lungul secolului al
XlX-lea și până în anii 1916-1919, dorința eliberării și
făuririi unității naționale a tuturor românilor.
Construirea și extinderea căilor ferate, dezvoltarea
agroindustrială și a meseriilor, însoțite de progresele înre­
gistrate în plan cultural-spiritual de Academia Română din
București, de Bisericile românilor, de Universitățile din lași
și București, de „Astra“ și de alte societăți culturale ale
românilor asupriți i-au făcut pe unii lideri naționali să-și
exprime încă în secolul trecut convingerea că la începutul
secolului al XX-lea poporul își va vedea realizat statul uni­
tar. într-o Europă străbătută de revoluția industrială, de
alegeri și parlamentarism, liderii realiști âu înțeles clar că,
pe lângă țărani, preoții și învățătorii lor, societatea română
trebuie să aibă toate categoriile sociale ce formau atunci
națiunile modeme ale Europei, adică intelectuali, munci­
tori, negustori, bancheri, liber-profesioniști, un sistem
financiar-bancar corespunzător, împreună cu industria și
agricultura aferente, atât în România liberă, cât și în
Transilvania și Bucovina asuprite. Eforturile de moder­
nizare a societății românești s-au înfăptuit nu numai sepa­
rat, în cadrul fiecărei provincii istorice, dar și pe ansamblul
arealului locuit de români 4, fapt ce ilustra în fața Europei
democratice evoluția necesară spre statul național unitar.
începutul pe plan mental și cultural a fost făcut încă la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub impactul benefic al
operelor Fingvistice și istorice ale reprezentanților Școlii
Ardelene, redactate la Blaj, fosta Mică Romă a iluminismu­
lui tuturor românilor, și sub influența gândirii politice a boie­
rilor patrioți din Principate, când ideologia națională i-a
învățat pe români să nu mai gândească ardelenește,

9
 muntenește, moldovenește, ci românește, să-și simtă si
să-și transmită de pe un versant pe altui al Carpaților sau
de pe un mal pe altul al Prutului, la început, necazurile și
suferințele, cel mai adesea, bucuriile și speranțele, arareori.
Românii moderni, deși aflați mereu sub sabia lui Damocles
suspendată deasupra lor de spațiul geopolitic, n-au fost
fataliști, au avut un spirit și o mentalitate de luptători tocmai
fiindcă au conștientizat din plin mărimea și dimensiunea
reală a răului și au simțit mai acut nedreptățile de a fi
supusul turcului în Dobrogea, al rusului în Basarabia, al
austriacului în Bucovina, al ungurului în Ardeal, Banat,
Crișana, Maramureș,încă în plin secol al XlX-lea, când prin­
cipiul naționalităților se afirma impetuos în Europa.
Speranța tuturor s-a orientat spre Principatele Române
unde s-a conservat și a funcționat ființa politico-statală, au
existat principi, miniștri, Adunări Obștești, ofițeri și soldați,
diplomație română. Elita politică românească a integrat
gândirea națională în europenism, și-a exprimat dorința
fermă de înnoire socială și economică, de democratizare
socială prin împroprietărirea țăranilor, de guvernare consti­
tuțională pe baza principiului separării puterilor în stat, de
afirmare a conceptului de patrie protectoare a tuturor
claselor și categoriilor componente ale societății. S-a mili­
tat pentru organizarea industriei și a comerțului românesc,
pentru atragerea capitalului străin, în sensul sistemelor
occidentale. S-a generalizat și s-a cristalizat conceptul
dacoromânismului, propunându-se și promovându-se
reeditarea, în condiții și cu structuri cu totul noi și moderne,
a operei unificatoare a lui Mihai Viteazul. Elita a provenit
din boierime, a format Partida națională liberală și antirusă,
membrii ei au fost oameni culți cu studii în Apus, care n-au
făcut doar politică, ci, concomitent, au scris sau au predat
istorie, filosofie, literatură, au încurajat artele și teatrul. în
acțiunea lor politică s-au inspirat din modelele occidentale,
în politică, în organizarea muncii, în apărarea intereselor
cetățeanului liber și proprietar și ale statului nou și demo­

10
cratic. Ei au respins structurile absolutismelor de orice fel,
tradițiile și obiceiurile orientale fataliste, demobilizatoare și
rele în nelucrarea și statica lor. 5
Mințile politice cu adevărat mari, lucide, lucrative, dor­
nice să obțină aplicarea concretă în viață, deci nu numai în
domeniul teoretic al ideilor și principiilor, a dezideratelor
fundamentale exprimate în programele de luptă pentru li­
bertate și unitate națională sau de înnoire internă generală
a societății românești, au realizat că națiunea are nevoie în
ambele direcții de sprijin și contact extern străin cu centrul
și vestul Europei. Conducătorii de prim rang ai Partidei
naționale au fost perfect conștienți că românii din
Principate, de destinul cărora a depins și soarta celorlalți,
au fost prea slabi numericește ca să poată rezista singuri
în fața celor trei mari imperii limitrofe: Rusia, Austria,
Turcia, puteri hrăpărețe și agresive. De fapt, feldmareșalul
Ludovic Wohlgemuth, guvernatorul Transilvaniei, i-a spus
pe un ton ironic, care a ascuns în sine totuși și o undă de
amenințare, lui loan Maiorescu că românii trebuiau să se
curețe de ideea Daco-României 6dacă mergeau cu suplicii
la Viéna, dar el, ca militar, și-ar fi scos pălăria în fața lor în
cazul că pe câmpul de bătălie ar fi reușit să bată dintr-o
dată Austria, Turcia, Rusia, pentru a le lua Transilvania,
Bucovina, Dobrogea și Basarabia.
Dar ceea ce a știut militarul austriac al armatei cezaro-
regale habsburgice a tost bine cunoscut și de gânditorii
politia români care, încă din anii 1802-1830, au reflectat la
necesitatea aducerii unei dinastii puternice, cu scopul de a
constitui un scut pentru apărarea debilei autonomii interne
a Principatelor, dar cu condiția ca acest prinț să nu fie nici
din familia Romanovilor, nid a Habsburgiior și nici sub
influența Sultanilor. încă din 1834 și după aceea, consulii
francezi din București și lași, Huber, dar și Cochelet,
Duclos, Lagan și alții, au fost conștienți și au aflat și de la
elita românilor că până ce Principatele nu se vor uni
într-un stat modem condus de un principe străin ereditar,

11
 dintr-o mare dinastie europeană din vestul sau din centrul
continentului, nu va putea fi vorba de siguranță pentru nați­
unea română împotriva presiunii externe, mai întâi a
Rusiei, dar și a Austriei și Turciei.
în fond, Franța și Anglia aveau tot interesul în acea
perioadă să slăbească poziția Rusiei la Dunărea de Jos,
deci și protectoratul ei în Principatele Române. Acest lucru
explică de ce consulul general Colquhon n-a fost străin de
acțiunile Partidei naționale conduse de Ion Câmpineanu
saù de ce Palmerston însuși a știut că Bucureștiul a fost
amenințat deseori de Rusia, că a luptat împotriva presiunii
ei. Aceasta a însemnat că bariera reprezentată de români
în calea extinderii influenței țariste la sud de Dunăre tre­
buia mai devreme sau mai târziu sprijinită de marile puteri
ale Europei. Ele însele nu doreau să ajungă în situația de
a se teme de țarii Moscovei sau de flotele lor, care, dacă
ar fi transformat Marea Neagră în lac rusesc, ar fi ocupat
și ar fi trecut oricând prin Strâmtori, s-ar fi plimbat în voie
prin Mediterana și ar fi amenințat pozițiile de aici ale
Londrei și Parisului.
în fond, chiar Principele Mihail Sturdza a afirmat cate­
goric că fără protecția și garanția marilor puteri occidentale
Principatele n-aveau cum să scape de presiunea protec­
toratului abuziv și periculos al Petersburgului. Atotpu­
ternicia influenței politice a Rusiei în Principate a nemulțu­
mit profund și presa germană. Prusia, pentru a cunoaște și
a înfluența lucrurile, a numit un consul general în
Principate, cu indicația să acționeze împreună cu alți
agenți diplomatici pentru conservarea intereselor
europene în această zonă. în acest context, pozițiile oame­
nilor politici care au propus Unirea Principatelor într-un
Regat condus de Mihail Sturdza s-au diminuat simțitor. Au
prevalat propunerile realiste ale acelora care au pledat ca
statul modern să fie plasat sub sceptrul unui principe
străin. Prin intermediul acestuia se putea materializa
transpunerea în viață a sprijinului și a protecției străine din

12
centrul sau vestul Europei împotriva ingerințelor sufocante
ale Rusiei. Observatorii străini au constatat cu surprindere
că ideea a fost îmbrățișată cu mare căldură nu de marii
boieri, mulți legați încă de Rusia, ci de boierii mici și de
locuitorii satelor, fot acum, diplomații străini au scris clar că
Principatele unite cu Transilvania, Banat, Basarabia și
Bucovina într-un Regat sub un monarh străin ar putea
aduce în viitor mari servicii păstrării echilibrului, păcii și
progresului în Europa. Sturdza însuși s-a gândit să înte­
meieze o dinastie înrudită cu suzeranii germani, care să
conducă Principatele Române unite. 7 în general, s-a spe­
rat, mai târziu, că, după realizarea dezideratului, statul
român condus de dinastia străină ereditară și constituțio­
nală își va găsi aliați externi puternici, cu care va anihila
consecutiv și la timpul potrivit primejdiile dimprejur, va
recupera, prin sisteme de tratate internaționale bine gân­
dite și înfăptuite, celelalte provincii românești, până se va
realiza, în final, unitatea politică a tuturor românilor.
Evenimentele politice concrete au confirmat prezumți­
ile realiste în privința raportului de forțe între români și pu­
terile străine limitrofe și în 1821, când Turcia a învins pe
eteriști și mișcarea lui Tudor. Aceasta, fiind însă într-o
măsură însemnată și antifanariotă, într-un moment în care
grecii s-au aflat în conflict cu Poarta, a avut consecința
benefică a reîntronării domnilor români în ambele
Principate. Loviturile date de Rusia Imperiului otoman au
ușurat situația Principatelor în raport cu Turcia, dar au
agravat-o în raport cu puterea protectoare de pe Neva,
până când s-a ajuns la fatidicul Act Adițional la
Regulamentele organice. Acesta a afectat serios autono­
mia lor, interzicând orice reforme interne inițiate de principii
și Adunările Obștești din București și lași fără acordul pre­
alabil al Petersburgului și Istanbulului (ultimul era mai mult
formal). între 1837-1856, eforturile întregii mișcări
naționale interne și ale membrilor marcanți ai emigrației
române în Apus s-au îndreptat spre înlăturarea protec-

13
 taratului rusesc abuziv și exclusivist, cu ajutorul marilor
puteri occidentale, întărirea autonomiei interne de stat,
slăbirea până la valoarea nominală sau simbolică a
suzeranității otomane, după care să se treacă la obținerea
independenței.
Dar, în Ï848, deși Guvernul Provizoriu din București a
înfrânt de două ori comploturile reacțiunii interne, revoluția
a fost învinsă de intervenția armată turco-rusă provocată
mai ales de Rusia. Diplomații și politicienii ruși au afirmat
deschis că Rusia declară război Sublimei Porți sau oricărei
puteri care ar încuviința comportamentul Guvernului Țării
Românești. Nesselrode a atras atenția asupra faptului că
dacă guvernul de la București ce a atacat deschis protec­
toratul Rusiei va trăi, cu el se vor uni românii din Dobrogea,
Basarabia, Bucovina, Transilvania pentru a forma „Daco-
România“, după care și alte națiuni dunărene vor dori
să-și constituie state independente pe ruinele marilor
imperii. Cancelarul rus a susținut că aplicarea principiului
naționalităților echivala cu „negarea istoriei“, de parcă
numai și numai marile imperii și marile regate ar fi avut
istorie sau drept la istorie, nu și națiunile mici sau mijlocii
asuprite și jefuite de acestea. Turcia s-a temut și de
prezența armatei ruse la Dunăre, dar și de exemplul perni­
cios al revoluției române, așa că atitudinea ei a fost con­
tradictorie. La început, Sublima Poartă a acceptat să
audieze pe diplomații de la București, a consimțit, sub
influența consulilor francez și englez din București, a unor
Ambasade ale marilor puteri occidentale din Constantino-
pol, să recunoască, prin Soliman, Locotenența Domnească
și noul guvern numit de ea. Se părea că tactica Partidei
naționale, gândită și aplicată încă de Ion Câmpineanu, de
a înlătura protectoratul rusesc cu ajutorul puterilor
europene, îngrijorate de înaintarea Rusiei spre Strâmtori,
și de a obține garanția colectivă contra puterilor mari limi­
trofe era pe punctul de a reuși, grație activității diplomatice
a Guvernului Provizoriu din 1848.

14
 Dar Rusia, fiind conștientă că Franța și Anglia n-aveau
cum să acționeze concret în 1848 la Marea Neagră sau la
Dunăre, a pus piciorul în prag, a amenințat Turcia, care l-a
rechemat pe Soliman și l-a numit pe Fuad Pașa, cu indi­
cația de a lucra mână în mână cu Rusia pentru lichidarea
guvernului de la București. Turcia n-a avut nici un interes
să-i apere pe români contra rușilor, ceea ce fără puterile
occidentale era oricum imposibil de realizat. Dimpotrivă, a
beneficiat de concursul Rusiei în înfrângerea unei revoluții,
în perspectivă, primejdioase și pentru ea. Oricum, fără
Rusia, Imperiul otoman n-ar fi îndrăznit să intervină singur.
După ce în Țara Românească au intrat 20.000 de turci și
20.000 de ruși, consulii Franței și Angliei l-au sfătuit pe
Magheru să nu pună un stat mic în situația periculoasă și
imposibilă de a se lupta cu două state mari, să dezarmeze
trupele, să le demobilizeze. Consulii și-au luat angajamentul
că marile puteri occidentale vor interveni ulterior diplomatic
pentru retragerea trupelor Rusiei și Turciei, pentru resta­
bilirea autonomiei și garantarea drepturilor Principatelor. 8
în 1848-1849, românii din Transilvania, în lupta cu
exclusivismul unguresc de stat, au dovedit că posedă o
conștiință națională dinamică, penetrantă, un spirit de sa­
crificiu și capacitate de rezistență politică și militară de pro­
porții impresionant de mari, 40.000 dintre ei - 10.000 sub
arme, 30.000 executați sau uciși de tribunalele de sânge și
echipele de vânătoare maghiare - au căzut, pentru ca cei
rămași să nu constituie simple adaosuri sau lipituri la așa-
zisa națiune politică maghiară și nici Transilvania să nu fie
topită în așa-zisul stat național maghiar unitar, ca parte
integrantă a acestuia. 9 în această perspectivă a apărut
însă clar și mesajul pentru posteritate, în sensul că românii
din Transilvania, dacă doresc să li se recunoască și să li se
acorde drepturi naționale, trebuie să constituie propria lor
naționalitate politică, iar autonomia Marelui Principat să nu
fie desființată și teritoriul acestuia să nu fie alipit statului
ungar. De aceea, ei au acționat toți în vederea pregătirii

15
 condițiilor și a mentalităților de a fi cuprinși armonios -
popor și pământ - într-un stat și o națiune română unitară
și independentă. Dacă în 1848 intervenția comună turco-
rusă, provocată îndeosebi de diplomația Rusiei, împotriva
guvernului liberal din București a avut efecte negative de
moment, dar și de perspectivă împotriva intereselor
românismului, în 1849 intrarea trupelor rusești și zdrobirea
de către acestea a armatelor Ungariei au provocat, indirect
și imediat, consecințe favorabile, în sensul curmării exe­
cuțiilor și prigonirilor dezlănțuite contra majorității etnice a
locuitorilor Transilvaniei.
După revoluție, emigrația română din Apus a întreținut
vie flacăra speranței în realizarea unității naționale pe
etape, începându-se cu Unirea Principatelor și realizarea
României Mici moderne, „cheia de boltă“ a viitorului edificiu
ce va fi destinat să devină ulterior România Mare, statul
tuturor românilor. Deocamdată, în acei ani, liderii români au
căutat protecția marilor puteri europene occidentale
împotriva protectoratului rusesc, insistându-se pentru
Unirea Principatelor sub dinastie străină, ca garantă internă
și internațională a autonomiei viitorului stat modem român.
Situația internațională a devenit în câțiva ani favorabilă.
Deși rușii și turcii au părăsit Principatele în 1851, primii
le-au invadat din nou în 1853, când Țarul Nicolae a dorit
să-și instituie stăpânirea asupra lor și a Serbiei și să-și
extindă influența și puterea asupra tuturor supușilor
ortodocși ai Porții otomane. Scopul era ca Rusia să ajungă
cât mai aproape de Strâmtori și să transforme Marea
Neagră într-un lac rusesc. Aceste ambiții au afectat puter­
nic interesele Angliei și Franței în păstrarea echilibrului de
forțe în această parte a Europei. De aceea, aceste puteri,
împreună cu Turcia și cu ajutorul, mai mult simbolic, al
Piemontului, au învins Rusia în Războiul Crimeii. Prima
mare putere care a sprijinit aplicarea principiului naționa­
lităților în modificarea și democratizarea geografiei politice
europene a fost Franța imperială a lui Napoleon al lll-lea.

16
 în 1856, ia Congresul de Pace de la Paris, Contele
Walewski, de conivență cu șefii Partidei naționale române,
a propus Unirea Principatelor într-un singur stat român
modern, cu autonomie internă garantată colectiv de cele
șapte mari puteri, cu excluderea posibilității practice de a
mai fi invadată de cele trei imperii vecine, cu un principe
ereditar dintr-o mare dinastie europeană, care să facă legă­
tura între interesele românilor și cele ale Europei întregi în
aceste zone sensibile și febrile în care s-au derulat
fecvente războaie locale și au izbucnit multe convulsii
sociale și politice. Opoziția Austriei și a Turciei a blocat la
Congres propunerea lui Walewski ca hotărârile să fie apli­
cate imediat. S-a recurs la consultarea voinței românilor în
privința viitoarei lor organizări statale, cu restricția că
voturile aleșilor națiunii române să fie numai consultative,
iar cele ale puterilor garante deliberative. Oricum, măcar
indirect, la Congresul de Pace de la Paris din 1856, s-a
recurs deja la principiul naționalităților ca normă de regle­
mentare a unor probleme de necesitate urgentă ivite în
anumite zone ale Europei, prin care marile puteri au încer­
cat să păstreze un anumit echilibru și să prevină
războaiele locale ce ar fi putut constitui scântei pentru cele
generale.
Dintre puterile garante, Rusia, învinsă în război a tre­
cut, până în 1863, de partea puterilor favorabile Unirii
Principatelor, urmând îndeaproape Franța în această pri­
vință. Prusia și Piemontul au sprijinit fără rezerve Unirea,
deoarece au avut tot interesul să existe în Europa prece­
dente ale aplicării principiului naționalităților, Berlinul și
Torino conducând, de fapt, procesul de constituire a
statelor naționale german și italian. Anglia, în 1856, a spri­
jinit Franța și Partida națională română, dar în 1857-1858
a trecut de partea Austriei și a Turciei, adversare ale Unirii.
Europa și românii au avut însă mai multe câștiguri comune
în 1856, realizate prin îndepărtarea Rusiei de la Gurile
Dunării, după ce Principatul Moldovei a reprimit județele

17
 Cahul, Bolgrad și Ismail (sudul Basarabiei) prin neu­
tralizarea Mării Negre, sabordarea flotei militare, dis­
trugerea arsenalelor navale rusești și prin crearea Comisiei
Europene a Dunării.
Românii din Principate, scăpați de singularul și
abuzivul protectorat rusesc, au trecut sub garanția colec­
tivă a Franței, Prusiei, Rusiei, Austriei, Angliei și
Piemontului, obținând prin aceasta scutul internațional
pentru apărarea autonomiei interne de stat, împotriva
deselor atacuri și pustiiri efectuate de vecini. Suzeranitatea
Porții a fost păstrată cu valențe mai mult formale. Oricum,
românii, prin conducătorii mișcării naționale erau în
mijlocul treburilor și cunoscători ai culiselor diplomației și
politicii cabinetelor europene, ai pozițiilor partidelor și
opiniei publice internaționale. Ei au realizat și au sperat că
odată consolidată autonomia internă de stat se va putea
trece la înfăptuirea sigură a reformelor de la 1848 și la
pregătirea condițiilor în vederea obținerii independenței de
stat, fără armate străine și fără riscul unei invazii.
De asemenea, fruntașii unioniști români au abordat
într-un spirit realist raporturile dintre marile puteri, au văzut
că au prieteni și neprieteni și au recurs la realizarea
dezideratelor naționale din acea epocă prin politica faptului
împlinit, a luării destinului național în propriile lor mâini. Ei
au fost conștienți și convinși că loviturile pregătite de marii
inamici vor fi barate și zădărnicite cu concursul marilor
amici ce-i vor încuraja discret și direct, după împrejurări, pe
parcursul drumului nou ales de națiune. într-adevăr, în
1857, toate manevrele dușmănoase ale Austriei, Turciei,
Angliei de a menține Divanul ad-hoc falsificat și separatist
de la lași, au fost blocate de ruperea relațiilor diplomatice
cu Poarta, efectuată de puterile favorabile Unirii - Franța,
Rusia, Prusia, Piemont. După aceea, s-a trecut la alegeri
corecte și la întrunirea Divanului ad-hoc unionist și național
și în Moldova. Acesta și-a celebrat și și-a armonizat lucrările
și eforturile cu organismul similar din Muntenia.10

18
 în 1857, Mihail Kogălniceanu a motivat revendicarea
prințului străin și prin necesitatea de a avea un guvern sta­
bil și puternic, respectat în interior și exterior. în viziunea lui
era obligatorie eradicarea prinților români electivi și depo-
sabili din trecut, prin care s-a întreținut o periculoasă și
repetată anarhie, s-au alimentat slăbiciunea și corupția
provocate de népotisme și abuzuri. Stabilitatea de stat
urma să fie asigurată și de principiul eredității dinastice,
dar marele om politic a exclus, în motivația sa, alegerea
prințului ereditar din dinastiile statelor mari limitrofe, ceea
ce a însemnat că și privirile lui s-au îndreptat spre sprijinul
Apusului împotriva Romanovilor, Habsburgilor și Sultanilor
otomani. De asemenea, Ion Brătianu a afirmat că tronurile
în Țările Române au constituit secole de-a rândul mere ale
discordiei interne care au provocat lupte sângeroase și
îndelungate, ce au slăbit forța de rezistență împotriva
vecinilor hrăpăreți. El a subliniat că preferă un prinț străin
dintr-o dinastie occidentală, care să fie un fel de ghid pen­
tru statul român ce intenționa să dea Europei garanția că
va merge hotărât, într-o ordine perfectă, pe calea progre­
sului și civilizației. Brătianu a sperat că solidaritatea care
mai exista între familiile domnitoare le va face să respecte
sau să se intereseze mai direct și mai serios de existența
națională a românilor, iar garanțiile înscrise în tratate își vor
găsi un sprijin în plus în interesele unei dinastii puternice,
inclusiv ale aliatelor acesteia. La aceste argumente,
Divanul ad-hoc din București a adăugat speranța că prințul
străin va preveni geloziile și rivalitățile, va păstra o atitu­
dine echidistantă față de partidele sau personalitățile
politice interne și, în sfârșit, va ajuta mai eficient la intro­
ducerea României în marea familie a statelor europene și
la obținerea sprijinului acestora11.
Pe lângă prinț străin ereditar, Divanurile au solicitat
unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de
România, neutralitate, garanția autonomiei interne, for le­
gislativ reprezentativ. Dar nici marile puteri nefavorabile

19
 Unirii, nici Rusia n-au acceptat ideea prințului străin la
București, provenit dintr-o dinastie mare din Apus.
Imperiile limitrofe erau conștiente că această situație ar fi
creat dificultăți internaționale serioase în calea unor inter­
venții directe sau diplomatice pentru promovarea intere­
selor lor în România și în zonă. Un principe român la
București putea fi mai ușor intimidat sau chiar înlăturat,
decât un principe care ar fi avut în spate protecția unor
mari puteri, central sau vest-europene, ce ar fi apărat,
implicit, interesele statului român, fie ele din domeniul
intern sau din cel extern, dacă s-ar fi ivit controverse sau
contradicții serioase. în privința Unirii, în urma acordului
secret anglo-francez de la Osborne din 1857, făcut public
prin Convenția din august 1858, puterile garante au făcut
un compromis, în sensul că nu i s-au opus în principiu, dar
au încercat să o amâne prin unele stipulații restrictive. Noul
stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei
și Țării Românești, deci să constituie un fel de uniune, cu
o armată, legislație și justiție unică, cu autonomie garan­
tată efectiv și colectiv de Europa, specificându-se că o
intervenție directă nu se va putea efectua fără acordul
unanim și prealabil al tuturor puterilor garante, lucru
imposibil de realizat în practică.
Zadarnic s-au fixat în Convenție clauze privind
alegerea a doi domni, funcționarea a două guverne și a
două parlamente, deoarece într-un ritm rapid și în termen
de numai 3 ani românii, pe bună dreptate nemulțumiți de
asemenea restricții, simțindu-se ajutați și protejați de pri­
eteni, le-au depășit, și-au ales, cu sprijinul și aprobarea lor,
un singur principe, un singur guvern și un singur parla­
ment, la București. Aceste realități au fost acceptate, de
voie, de nevoie, și de neprietenii puși în imposibilitate de a
acționa concret împotriva acestor succese înregistrate de
români prin mersul viguros al principiului naționalităților în
Europa. în fond, românii, aplicând politica faptului împlinit,
au raționat corect și concret în sensul adevărat și real al

20
principiului naționalităților, interpretat direct și la obiect. în
virtutea principiului, românii și-au arogat în mod just drep­
tul inalienabil de a-și orândui propriul destin politic și statal
potrivit intereselor și voinței lor, dar nu separat de Europa,
ci împreună cu Europa, cu tot ce a avut ea mai bun, mai
nou și mai deschis spre democratizarea geografiei sale
politice. Națiunea română a considerat pentru sine, dar și
pentru alte puteri sau cercuri politice europene democrate
sau nu, ca obligatorii toate hotărârile adoptate în mod legal
de aleșii ei în Divanurile ad-hoc din 1857. Ea a acționat,
direct sau indirect, în sprijinul acelor revendicări, a negat
competențele interne sau externe care le-au fost potrivnice
sau le-au impedimentat și au manevrat pentru a le împie­
dica sau întârzia la nesfârșit aplicarea. Liderii valoroși ai
națiunii au insistat că numai cei aleși democratic la 1857 și
hotărârile enunțate de ei exprimă adevăratele postulate și
dorinți ale poporului român.
în 1859 la lași s-a spus cu voce tare, în plină Adunare
Electivă, pentru a auzi toți din țară și din afară, că, în pofi­
da piedicilor puse de unele puteri garante, unirea sub un
prinț străin ereditar dintr-o dinastie mare domnitoare din
Europa Apuseană a fost și va rămâne votul cel măi viu,
ardent și general al națiunii române.12 în consecință, în
1859, însuși Cuza a știut că atât el, învestit cu mandat
provizoriu, cât și Partida națională care i-a ales au rolul de
a zădărnici toate piedicile puse în calea aplicării pro­
gramelor legale din 1857 și de a aduce un prinț străin. 13
Marile puteri prietene i-au ajutat pe români în
recunoașterea dublei alegeri - de inițierea căreia diplo­
mația imperială franceză n-a fost străină, sprijinind în sur­
dină acțiunile Partidei naționale române -, la Paris actul
Unirii fiind interpretat ca o victorie diplomatică a Franței
împotriva Austriei. De altfel, împăratul Napoleon al lll-lea,
prin reprezentanții săi, a sprijinit în mod organizat și
deschis în conferințe internaționale Unirea Principatelor
încă din 1854-1855. Dubla alegere a fost recunoscută de

21
 Prusia, Rusia, Piemont, Anglia și, după ce a fost înfrântă
pe plan militar, de Franța și Piemont la Magenta și
Solferino în 1859, de Austria, urmată apoi de Turcia, com­
plet izolată și rămasă singură. Procesul a continuat firesc
cu lichidarea funcționării nefirești a două guverne și a două
parlamente, a navetei lui Cuza între București și lași în anii
1859-1861 și cu întrunirea guvernului și parlamentului unic
în ianuarie 1862.
Dar, prin intervenția Austriei și Turciei, care au regre­
tat amarnic toate realizările unioniste de până atunci, s-a
introdus restricția că unificarea guvernamentală și legisla­
tivă era valabilă doar pe timpul vieții lui Cuza. Dar națiunea
română care, în consens cu mersul principiului naționa­
lităților, cu democratizarea - pe baza lui - a geografiei
politice europene și cu concursul puterilor amice și-a rea­
lizat statul modern, deci România Mică, numită atunci
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, nu avea
nevoie de un nucleu politic efemer care să trăiască doar o
viață de om, oricât de valoros ar fi fost el. României îi era
necesară o structură viabilă și valabilă, intrată în sistemul
testurilor statale europene și capabilă să se miște pe pro-
priile-i picioare, să-și aleagă și să aibă timp să discearnă
între dușmani și prieteni, să poată, la momentul oportun,
să încheie tratate diplomatice și militare eficace, bine gân­
dite și alese, în vederea realizării în viitor a României Mari.
în virtutea unor necesități obiective legate de restruc­
turarea întregii societăți românești, unele revendicări
sociale și juridice care n-au putut fi realizate la 1848 din
cauza intempestivei intervenții militare externe, ca de
exemplu, punctul 13 de la Islaz, secularizarea averilor
mănăstirești etc., au fost înfăptuite de merituosul domn al
Unirii, de prim-ministrul Kogălniceanu și de toți care i-au
sprijinit, chiar dacă a fost nevoie, la început, de lovitură de
stat și de mână forte. Meritele Domnului Unirii au fost și
rămân uriașe. 14 Dar liberalii radicali și alții au avut drep­
tate când i-au găsit limite^ i-au reproșat persistența în ten-

22
dintele de guvernare personală à la Napoleon al lll-lea, și,
împreună cu conservatorii, l-au criticat vehement pentru
starea haotică a finanțelor, împrumuturi, neplata salariilor
funcționarilor și corpului didactic sau deschiderea focului
asupra unui grup de demonstranți din București în 1865.
Multe greutăți de acest gen au fost, probabil, inerente
oricărui început sau oricărei deschideri spre progres și
modernizare.
Mari pericole s-au adunat însă și la frontiere, deoarece
vecinii dușmănoși zăngăneau din nou armele și țeseau in­
trigi primejdioase împotriva ființei statului român. Din 1863,
Rusia și-a modificat brusc atitudinea față de Unire, identi-
ficându-și poziția cu Austria și Turcia. Sub pretextul că Țarul
Alexandru al ll-lea a fost jignit de guvernul de la București,
care i-a „frustrat“ pe protejații săi, călugării de la Athos, prin
secularizarea averilor mănăstirești închinate Muntelui
Athos, guvernul rus a elaborat un proiect de acțiune militară
tripartită ruso-austro-turcă în Principatele Unite.15 Dar
Napoleon al lll-lea a intervenit pe un ton diplomatic energic,
amintind de Tratatul din 1856, care interzicea unei puteri
sau unui grup de puteri să-și trimită trupe pe teritoriul
României. împăratul a spus clar că intrarea trupelor străine
constituia un „cassus belli“, fapt ce i-a determinat pe vecini
- măcar pe moment - să-și uite intențiile sau chiar să nege
că s-au gândit vreodată la așa ceva.
De fapt, Rusia și-a pregătit o garnitură de agenți sepa­
ratiști, chiar și pe prințul de la lași, Nicolae Rosetti-
Rosnoveanu, care, dacă reușea ruperea Moldovei de
București, era pregătit să fie „recunoscător“ fostului „pro­
tector“ de pe Neva și să-i redea sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad, Ismail). în fond, și supărarea și amenințarea din
1863 s-au datorat faptului că marea putere de la Răsărit,
profund lovită și jignită că, în 1856, a fost îndepărtată de la
Gurile. Dunării, încetând să mai fie țară riverană, și-a
pregătit terenul pentru recâștigarea pozițiilor prin anularea
stipulațiilor Tratatului de la Paris. Trupele rusești au fost

23
 masate în Basarabia Nordică, pe Prut, iar diviziile turcești
au fost concentrate pe Dunăre. 100.000 de ruși și de turci
au fost gata să sfâșie în două trupul firav al statului mo­
dern, deosebit de incomod pentru marile imperii vecine.
Prin el Istoria românilor a devenit Istoria României, în sens
politico-statal. iar această istorie a României Mici a fost
dangătul de clopot al cărui ecou de foc l-au auzit toți
românii de la răsărit la apus, în speranțele lor de a deveni
cetățeni liberi ai celei Mari.
Or, acest lucru, într-o Europă în care s-au făurit deja sau
erau pe cale să se constituie statele naționale ale tuturor
italienilor și germanilor, a fost deosebit de periculos pentru
cele trei imperii ce dețineau încă Dobrogea, Basarabia,
Bucovina, Ardealul, Banatul, Maramureșul și Crișana.
Oamenii de stat ai acestor imperii au privit la configurația
geografică și geopolitică din zonă și văzând România Mică
exact la mijloc între supușii lor români de la Răsărit și Apus
s-au gândit să-i frângă mijlocul, să o rupă în două, pentru a
se reveni la situația veche, a tăia ambițiile Bucureștiului și a
vârî disperarea și deznădejdea în tot ce era suflet româ­
nesc trezit la demnitatea conștiinței sale naționale. Dacă
dorea, era invitată să intervină simbolic cu câteva trupe și
altă putere „garantă“, Austria.
Pericolul extern, intrigile și concentrările de trupe,
atacurile diplomatice străine deschise și vehemente contra
Unirii și a statului român s-au suprapus peste frământările
și incertitudinile interne. La acestea s-au adăugat, ulterior,
manifestațiile publice separatiste de la lași, cu participarea
nu numai a evreilor sau lipovenilor cumpărați de ruși, dar-
culmea, neînțelegerii spiritului timpului, a obtuzității și
obscurității - și cu concursul moldovenilor inspirați de
scrierile lui Nicolae Istrati și conduși'de mitropolit. Ele au
fost însă benefic reprimate prin foc de stradă de regi­
mentele muntene. S-a creat o stare generală de nesigu­
ranță și de teamă față de reeditarea evenimentelor dra­
matice dintr-un trecut nu prea îndepărtat.

24
 în aceste condiții, elita politică, diplomatică și militară
română, concentrată în jurul lui Ion Brătianu, C.A. Rosetti,
Ion Ghica și secondată de ofițeri superiori, plecând de la
situația dată și de la raportul internațional de forțe existent
atunci, a ajuns la concluzia, pe cât de simplă, pe atât de
utilă, că era nevoie iminentă de un prinț străin dintr-o
dinastie puternică, deoarece acesta putea proteja eficace
atunci când lupii, care mișunau la gardurile casei, se
pregăteau să te sfâșie și singur erai prea slab să le reziști,
lată de ce a fost nevoie de aducerea prințului străin. Iar cei
ce au acționat în acest sens au avut girul politic, moral și
democratic în revendicarea formulată legal de aleșii națiu­
nii în Divanurile ad-hoc din 1857. în 1866, s-a pus concret
pe teren problema aplicării generale a tuturor hotărârilor
din 1857 în însuși interesul păstrării ființei statului, de care
era legată direct împlinirea dezideratelor fundamentale ale
întregii națiuni.
în acest context, unul din marile merite patriotice
majore - cu nimic mai prejos decât celelalte - ale lui Cuza
a fost acela că a înțeles fondul lucrurilor, indiferent de
forma folosită pentru salvarea statului și de precipitarea (or
sub presiune externă. De fapt, cu câteva luni înainte a
spus că nu va fi o piedică în calea aplicării tuturor deciziilor
din 1857 și din acest motiv, când a fost condus la graniță,
a dorit ca României să-i meargă mai bine fără el, decât i-a
fost cu el. întreg comportamentul său loial și cavaleresc
față de patrie din anii următori a dovedit că Alexandru loan
Cuza a fost tot atât de mare în exil, pe cât de mare și
mărețe i-au fost faptele din anii Unirii și ai reformelor.
Trecând peste orgolii și simțăminte personale, Cuza, deși
chemat de unii alegători în țară ca deputat, s-a gândit
numai la liniștea și consolidarea statului ce trebuia să fie
capabil să meargă pe drumul și evoluția sa generală.

25
 NOTE

1. „La Réforme“, 27 iunie 1848, apud Olimpiu Boitoș, Raporturile

românilor cu Ledru Rollin și radicalii francezi în perioada revoluției de
la 1848, București, „f.a.“, anexa XI, p. 110.
2. Luându-se ca bază de calcul 1 leu-aur = 0,3225 grame s-a esti­
mat că, din secolul al XlV-lea până în 1877, valoarea tributului plătit
Porții a fost de 1.066.305.780 lei-aur. Fără a lua în considerație
exploatarea directă în Dobrogea, în raialele Tumu, Giurgiu, Brăila,
suma aceasta ar echivala, după unii, cu 341.021 kg aur. Imperiul habs-
burgic, devenit Austro-Ungaria în 1867, a scos valori reprezentând
857.500 kg aur, în urma ocupației Transilvaniei (1686-1918), Olteniei
(1718-1739), Bucovinei (1775-1918). Rusia, numai din ocupațiile tem­
porare ale Munteniei și Moldovei, fără veniturile stoarse din Basarabia,
și-a însușit, între 1769-1854, dări în bani și produse în valoare de
64.515 kg de aur. (Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac
la statul român unitar,București, 1983, p. 200.)
3. Vezi pe larg, Națiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont con­
temporan, București, 1984.
4. George Bariț și contemporanii săi, vol. III, București, 1978,
p. 220; D.Suciu, Date privind situația politică și confesional-școlară a
românilor în prima decadă a dualismului, în „Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca“, XXX, 1990-1991, p.98-99.
5. Vezi, Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Los Angeles, California, 1989, p. 140-145, 169-170;
W.T. Riker, The making of Romania. A study of an internațional pro­
blem. 1856-1866. Oxford University Press, London, Humphrey,
Milford, 1931.
6. George Bariț și contemporanii săi, voi I, București, 1973, vol. I,
p. 326. Guvernatorul i-a sfătuit pe români să-și caute drepturile în

26
forurile și structurile monarhiei.
7. Unirea Principatelor Române și Puterile europene, București,
1984, p. 10-19.
8. Referitor la revoluția de la 1848, vezi Nicolae lorga, Istoria
Românilor, vol. IX, București, 1938, p. 117-185; Anul 1848 în
Principatele Române. Acte și documente, vol. I-VI, București,
1902-1910; C.Bodea, 1848 la români, voi. I-II, București, 1982;
N.Adăniloaiei, D.Berindei (red.resp.), Revoluția de la 1848 în Țările
Române, București, 1974; Dumitru Suciu, Ecouri ale situației politice
românești în presa franceză (1848), în „An.lnst. de Ist. și Arh. din Cluj“,
XIII, 1970, p. 145-159; Gheorghe Platon, Geneza revoluției române de
la 1848, lași, 1982; Ap.Stan, Revoluția română de la 1848, București,
Ed. Albatros, 1992.
9. D.Suciu, Acțiuni politice românești împotriva suprimării
autonomiei Transilvaniei între 1848 și 1868, în Românii din
Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900),
Cluj-Napoca, 1978, p. 84-104; Idem, Aspecte ale politicii de asuprire
națională și de maghiarizare forțată a românilor din Transilvania în tim­
pul dualismului, în „An.lnst. de Ist. și Arh. Cluj-Napoca“, XXVIII,
1987-1988, p. 296-297.
10. Cu privire la Unirea Principatelor, vezi; N. lorga , op.cit.,vo\. IX,
p. 197-234; W.T.Riker, op.cit.; Dan Berindei, L'Union des Principautés
Roumaines, Bucharest, 1967; D.Suciu, Ecouri ale situației politice
românești în publicistica franceză (1856-1859), în „Acta Musei
Napocensis“, VII, 1970, p. 621-632; Idem, De la 1859 la 1918.
Contribuția Unirii Mici și Mari la democratizarea și armonizarea
geografiei politice europene, în mss., la „An.lnst. de Ist. și Arh. din
Cluj-Napoca“.
11. D.A.Sturdza, Charles l-er. Roi de Roumanie. Chronique.
Actes. Documents, tome l-er, Bucharest, 1899, p. VI-VIII; N.lorga,
Correspondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles l-er.
Deuxième édition, Bucharest, 1938.
12. D.A.Sturdza, op.cit., p. XI-XII.
13. Unirea Principatelor și Puterile europene, p. 114-115.
14. Despre domnia lui Cuza, vezi; A.D.Xenopol, Domnia lui Cuza
Vodă, lași, 1903, N.lorga, op.cit., vol. IX, p. 344-397; Constantin
C.Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, 1970.
15. C.Giurescu, op.cit., p. 205.

27
 Capitolul II

CAROL I - PRINCIPE ȘI, APOI, REGE AL ROMÂNIEI

1. Carol I, România și românii din Aducerea Principelui

Transilvania după 1866 Carol și instalarea lui pe
tronul României a fost o
revoluție pașnică, de sus, a însemnat aplicarea des verificatei
politici a faptului împlinit, care a salvat o dată mai mult situația
greu încercatei națiuni române și a tânărului ei stat modem
național. Prințul Carol de Hohenzollem-Sigmaringen, al
doilea fiu al principelui Garol-Anton de Hohenzollem-
Sigmaringen și al Josephinei de Baden, a avut în spate
Prusia și Franța, două mari puteri ale Europei acelor ani.
Bunica după mamă a Principelui a fost de origine franceză ,
Ștefania de Baden, prin căsătorie, și fiică adoptivă a lui
Napoleon I. în 1866, Prusia și Italia se aflau pe picior de
război, pregătite să înfrângă Austria, s-o excludă din
Confederația Germană, pentru ca Berlinul să realizeze la
nord de Main prima fază a unității naționale statale germane,
iar statul italian să-și alăture Veneția. Principele Carol a
străbătut incognito teritoriul Imperiului habsburgic,
deoarece, date fiind raporturile încordate la maximum dintre
Prusia și Austria în preajma izbucnirii războiului, s-ar fi ivit
riscul ca, în cazul descoperirii și arestării, Carol să fie exe­
cutat, în calitatea sa de ofițer prusian.
Instalarea pe tronul de la București a unui principe
provenit dintr-o dinastie cu mult mai veche și mai puternică
decât a Romanovilor și mai tare decât a Habsburgilor a

29
 înfuriat Rusia, a surprins și a necăjit Austria și Turcia,
provocându-le la fiecare în parte temeri și îngrijorări speci­
fice. Dar, în pofida amenințărilor și a protestelor diploma­
tice vehemente, a zăngănitului armelor, a presiunilor psi­
hologice, cele trei mari puteri au fost perfect conștiente că
momentul intervenției a fost ratat, că trebuie să accepte
faptul împlinit, nemaifiind nimic de făcut. Franța și Prusia
s-au înțeles încă bine în acel an; Parisul, în speranța
deșartă, de altfel, că va primi compensații, a acceptat
ideea formării statului german unificat și a garantat
Berlinului neutralitatea în conflictul cu Viena, fapt acceptat
și oferit și de Rusia. Aceasta și-a amânat ideea recuperării
Basarabiei de Sud, deoarece n-avea cum să riște un con­
flict cu flota franceză, ce ar fi revenit la numai 10 ani în
Marea Neagră. Ea a exclus orice posibilitate de ciocnire cu
diviziile prusace. Astfel, Turcia, rămasă iarăși singură și
izolată, a fost, de fapt, neputincioasă și nevoită să accepte
noile realități din București.1
Dar reușita din 1866 a însemnat ceva mai mult decât
reglementarea intereselor de echilibru și contradictorii ale
marilor puteri, și anume a consfințit în acest spațiu euro­
pean oriental victoria principiului naționalităților în mișcare
și a dovedit că realizările lui de până atunci erau ire­
versibile, rămânând larg deschise perspectivele pentru
dinamica și împlinirile lui viitoare. Cu alte cuvinte, marile
puteri vecine sau îndepărtate, neprietene sau prietene, au
trebuit, de voie de nevoie, să accepte ideea și s-au convins
că România Mică există, trăiește mai mult decât o viață de
om, că ea nu este viageră sau o creație întâmplătoare, ci
posedă structuri interne solide șî bine sudate cu care a
pătruns definitiv în realitatea geopolitică, teritorială, diplo­
matică și militară a statelor europene.
De acum înainte, România, odată salvată, putea mai
bine ca înainte să trateze cu alții, să-și aleagă partenerii de
drum și de perspectivă pentru a acționa diplomatic și mili­
tar în vederea realizării destinului său istoric. Tot așa și

30
celelalte state mai mici sau mai mari urmau să discute cu
statul al cărui principe provenea din una dintre cele mai
vechi și puternice dinastii europene. ^Generația politică din
1866, care și-a salvat propria operă a Unirii Principatelor
din 1859, s-a dovedit a fi deosebit de scrupuloasă și de
minuțioasă în aplicarea corectă a procedeelor și principiilor
democratice europene. Deși liderii români cu adevărat
mari și realiști, oameni de concepție și de acțiune, au avut
girul incontestabil al voturilor și hotărârilor deputaților aleși
legal de națiune, în 1857, în forurile politice de drept ale
Divanurilor ad-hoc, ei au considerat și au reflectat că de
atunci a trecut aproape un deceniu, a funcționat un timp
domnia pământeană, cu merite mari naționale și sociale,
dar și cu lipsuri financiare și tendințe de guvernare per­
sonală neconstituționale, că s-au manifestat deprinderi
anarhice semieuropene ale unor oameni politici din acel
răstimp, care n-au avut de-a face cu democrația reală.
în urma acestui raționament, au considerat necesar ca
aducerea prințului străin dintr-o mare dinastie europeană
să fie supusă aprobării Parlamentului României și a unui
referendum. Cea mai bună dovadă că națiunea română
n-a renunțat la nici una din revendicările formulate în 1857
a fost faptul că în anul 1866, prin Plebiscit, 685.969 de
români au votat pentru alegerea Prințului Carol ca Principe
al României și doar 224 au fost contră. Din cei 116 deputați
ai Parlamentului, 109 au votat pentru PrințulCarol și doar
6 s-au abținut. Dintre aceștia din urmă, unii au fost pentru
principe român, iar alții pentru unul din ginta latină.2
Exact când s-a salvat ființa și integritatea României
Mici, în condițiile interne și externe menționate și schițate
mai sus, austriecii și ungurii, speriați de succesele înregis­
trate până atunci pe linia aplicării principiului naționalităților
în Europa, au uitat de conflictele mai vechi sau mai noi ce
i-au pus nu rareori față în față, și-au dat mâna, s-au împă­
cat și au instituit regimul dualist, transformând monarhia
habsburgică în Austro-Ungaria. Liderii austrieci - care pier­

31
 duseră deja Lombardia, Veneția și orice loc sau influență în
Confederația Germană - și unguri au realizat că, în cazul
că nu-și rezolvă problemele și se vor bate din nou, românii
din Banat, Crișana, Maramureș, Ardeal și Bucovina vor
profita de risipirea sângelui lor pe câmpurile de luptă și se
vor uni cu cei de peste Carpați pentru a forma Regatul
Daco-Român. Spectrul lui i-a urmărit și i-a obsedat și pe
unii, și pe alții.
Fenomene asemănătoare s-ar fi putut ivi la celelalte
națiuni negermane și nemaghiare, așa că Austro-Ungaria a
fost menită să stopeze progresele principiului naționalităților
într-o zonă vastă central-răsăriteană europeană, prin con­
servarea celor două state istorice ale căror frontiere au fost
croite în Evul Mediu, prin cotropiri, cuceriri sau alianțe dinas­
tice. Andrâssy Gyula i-a spus lui Franz Joseph I că, dacă
vrea să întărească principiul monarhic al Coroanei
Sf.Ștefan și să dea replică hotărâtă progresului realizat de
principiul naționalităților prin Unirea Principatelor, era
imperios necesar să sancționeze „uniunea“ Transilvaniei
cu Ungaria, promulgată de Dieta maghiară de la 1848.
încoronarea lui Franz Joseph I, la 8 iunie 1867, ca rege
constituțional al Ungariei, a însemnat consfințirea centra­
lismului maghiar de stat, libertate națională pentru unguri,
supunere și integrare politică pentru nemaghiarii din țară,
care formau majoritatea locuitorilor. La 20 iunie au fost
abrogate legile din 1863-1864 ale Dietei române de la
Sibiu, care au recunoscut naționalitatea politică și limba
oficială a românilor ardeleni. Aceștia, împreună cu frații lor
din Banat, Crișana, Maramureș, au devenit simple umplu­
turi sau lipituri la națiunea politică maghiară, în calitatea lor
de cetățeni sau indivizi ai acesteia, potrivit legii naționa­
lităților din 1868, iar Transilvania s-a transformat în parte
integrantă a statului maghiar unitar. 3 Diplomația austro-
ungară a fost la început profund nemulțumită de instalarea
Principelui Carol la București, a bănuit că aici a funcționat

32
 un Comitet secret dacoromân, ce-și trimitea agenți în
Transilvania pentru a pregăti împreună cu românii de aici o
insurecție contra Ungariei.4
Unul dintre presupușii agenți ai acestui Comitet,
Alexandru Candiano-Popescu, ofițer în armata română, a
fost arestat la Aiud și expulzat.5 Până și Academia
Română, care, la început, a funcționat la București sub
denumirea de „Societatea Literară Română“, apoi
„Societatea Academică Română“, a fost bănuită că se
ocupă mai mult de ideea făuririi Daco-României decât de
literatură.6 Andrâssy Gyula a avut o carieră politică intere­
santă, care a confirmat pe deplin dictonul „stăpânii se
ceartă, stăpânii se împacă“. Din condamnat la moarte în
contumacie în 1849, a devenit ministru-președinte al
Ungariei, primul cetățean servitor loial al Majestății sale
Cezaro-Regale Apostolice în 1867. în această calitate a
amenințat guvernul din București și pe Brătianu că, dacă
dinspre România se vor mai alimenta mișcările iredentiste
și separatiste din Transilvania, Austro-Ungaria va realiza
prompt „unirea“ tuturor românilor. Ea va ataca și va anexa
micul stat român, extinzându-și granițele până la Prut,
Dunărea inferioară și Marea Neagră, astfel ca românii de
peste Carpați să poată fi împreună cu frații lor transilvă­
neni, în unul și același stat maghiar.7
Alți politicieni unguri au fost mai calmi și au afirmat că
nu se tem nici de România, nici de insurecțiile românilor
din Transilvania sau de o acțiune coordonată a ambelor
forțe, deoarece le pot înfrânge ușor. Singurul lucru de care
le-a fost teamă și pe care l-au și mărturisit oficial a fost
posibilitatea ca nu cumva România și românii Transilvaniei
să-și fructifice asemenea tendințe dacoromânești în
cadrul unui război european, în care Bucureștiul să aibă
concursul unor mari puteri adversare Austro-Ungariei. 8
Unii s-au temut ca guvernul din București să nu profite
de prezența prințului Carol pentru a obține ajutorul
Berlinului împotriva Austro-Ungariei, într-o perioadă în care

33
 relațiile acestuia cu Viena au fost încordate și determinate
de resentimentele din 1866. Turcia a fost alarmată că
Principele Carol ar fi adus pe ascuns trupe prusace pentru
a ataca Austro-Ungaria, a mări teritoriul României cu
Bucovina și Transilvania, după care, aliindu-se cu Rusia,
va rupe legăturile de suzeranitate cu Poarta otomană și va
declanșa un război pentru independență. Pentru Imperiul
otoman a fost clar că acest principe dintr-o mare dinastie
europeană creștină nu va consfinți multă vreme să fie
vasal sultanului. Diplomații turci, circumspecți și temători,
au presupus că numărul total de soldați prusaci pe care a
intenționat să-i aducă Prințul Carol în România ar fi de
30.000 de oameni, dintre care unii ar fi sosit deghizați în
muncitori la căile ferate.
Pus la curent de agenții diplomatici români, D.Sturdza
a recomandat ca temerile Turciei să fie risipite prin convin­
gerea că mărirea teritoriului României în dauna Austro-
Ungariei ar fi constituit un avantaj pentru ea dacă s-ar fi
realizat o alianță turco-română contra Rusiei. în concluzie,
Sturdza a încercat să acrediteze ideea că o Românie pu­
ternică și mărită nu era obligatoriu să devină aliata Rusiei
contra Turciei. El a urmărit să risipească suspiciunile și
temerile otomane. 9 Se știe că presiunile diplomatice ale
marilor puteri au contribuit la demiterea guvernelor liberale
radicale de la București, bănuite că ar dori să creeze tul­
burări în zonă de care să profite pentru a crea Daco-
România. Aceste presiuni au contribuit la aducerea la pu­
tere a unor guverne conservatoare sau liberal-moderate,
care prezentau, aparent, mai multe garanții privind păs­
trarea liniștii în zonă. Dar ele nu au încetat să acționeze în
surdină și discret, să ajute bisericile și școlile românilor
asupriți de la hotarele ei apusene sau răsăritene. Uneori
puterile mici, mai ales când s-au simțit amenințate, -au fost
nevoite să se replieze până când trecea furtuna și se
puteau relua în condiții mai bune și mai sigure inițiativele
vechi.

34
 în 1868, la Viena, autoritățile au organizat o masă fes­
tivă cu ocazia numirii lui loan Vancea ca Mitropolit al
românilor uniți din Ungaria. La banchet au participat, prin­
tre alte oficialități, baronul Heysenberg, fost ambasador la
Roma, cornițele Piatti, senator imperial, baronul
Biegeleben, consilier la Ministerul de Externe al Austro-
Ungariei și consilier intim al împăratului-rege, personalul
de la Nunciatură, dar și prelați români uniți, profesori la
Seminarul Sf.Barbara din Viena. Cu această ocazie,
Grigore Silași a purtat un dialog politic interesant cu
Biegeleben referitor la România și la românii din
Transilvania, deoarece ambii s-au nimerit unul lângă altul
la masă („așa a vrut norocul“). La anumite reproșuri ale
consilierului, Silași a replicat că este absurd să-i acuzi pe
români, popor de viță latină, de simpatii constante pentru
ruși și a încercat să-i demonstreze netemeinicia bârfelor și
acuzațiilor cuprinse și proliferate în cartea englezului
Bonner, filomaghiar, la adresa românilor în general, a celor
din Transilvania în special. Silași a folosit în combaterea
aserțiunilor lui Bonner și o recenzie-răspuns la adresa
englezului, publicată de Hasdeu în ziarul „Românul“.
Totodată, Silași s-a străduit să demonstreze că presu­
pusa frică de România este neîntemeiată, deoarece ea era
un.stat mic ce abia atunci încerca să lupte pentru a scăpa
de urmările dezastruoase moștenite de la o conducere ori­
entală și a se integra Europei democratice, puternice și ci­
vilizate. Biegeleben n-a fost prea convins de asigurările lui
Silași și a replicat, la rândul lui, că Brătianu era un om de
stat „periculos“, cu „ambiții mari“ (deci, austriacul a făcut
aluzie mai ales la cele teritoriale). Dar prelatul unit a afir­
mat că Brătianu, un mare și un bun patriot, nu dorea altce­
va decât să contribuie la întărirea statului, la consolidarea
ordinii legale și la prosperarea lucrurilor din patria lui.
Consiliferul a început să se enerveze și i-a replicat pe un
ton tăios interlocutorului său că în România ordinea și
lucrurile nu se vor consolida până când pe tronul ei va sta

35
 Hohenzollem. Se vede clar că acest diplomat austriac era
de modă veche și păstra o ranchiună Prusiei, care a înfrânt
și a umilit Austria în 1866, scoțând-o din lumea politică ger­
mană.
Barițiu i-a mărturisit lui Silași, cu câtva timp înainte, că
românii din Principat au făcut o greșeală de neiertat pentru
că au adus pe tronul din București un adversar al
Habsburgilor, în persoana unui Hohenzollem. Habsburgii
s-au supărat rău pe români și acest lucru ar fi contribuit -
după părerea lui Barițiu - la faptul că românii din
Transilvania n-au mai fost ocrotiți de dinastie și au fost
lăsați la discreția ungurilor. Raționamentul lui Barițiu era
nejustificat, deoarece instaurarea dualismului a fost provo­
cată de cu totul alte motive decât cele bănuite de el.
Explicând și apărând alegerea Prințului pe tronul din
București, Silași a spus că printre cauzele ce au provocat
evenimentul, și l-au și justificat, au fost nu numai voturile
Divanurilor ad-hoc din 1857, care au cerut în unanimitate
prinț străin, dar și necesitatea obiectivă de a pune capăt
ambițiilor descreierate ale unor prinți sau boieri indigeni ce
s-au certat atât de mult pentru tron și căpătuială, încât au
adus țara aproape de dezastru.
încercând zadarnic să câștige - dacă era posibil - o pro­
tecție a unor oameni de stet austrieci pentru românii din
Transilvania în fața guvernului maghiar, Silași a cerut audi­
ență și la cancelarul Beust, dar - după propria-i mărturisire -
n-â obținut nimic de la dânsul. Dimpotrivă, în timpul audi­
enței a putut constata că au apărut iarăși acuzații grave
împotriva românilor transilvăneni, care ar acționa pentru
dacoromânism și ar agite împotriva monarhiei. în aceste
condiții, Silași i-a arătat cancelarului o scrisoare expediată
de Barițiu, în care eminentul lider politic a încercat să
dovedească netemeinicia unor asemenea acuzații, pentru
a obține înțelegere și sprijin față de o eventuală revitalizare
a legilor din 1863-1864 și recunoașterea drepturilor legale
pentru naționalitatea și limba română din Ungaria.

36
 Barițiu, Suluțiu și alții au încercat și în 1866 să-și arate
loialitatea față de Habsburgi, adunând bani și făcând pro­
pagandă pentru înrolarea unor voluntari în războiul cu
Prusia, tot în speranța - deșartă, de altfel - că dinastia îi
va proteja pe români măcar parțial împotriva centralismului
maghiar de stat. Beust însă nu s-a lăsat convins de argu­
mentele lui Barițiu și Silași și a spus clar că acuzațiile de
dacoromânism au venit din partea guvernului maghiar, dar
a afirmat că el personal nu știe cât adevăr există în ele și
cât nu.
Reluând discuțiile cu Biegeleben, Silași a aflat din nou
din gura consilierului că era de dorit ca sistemul dualist să
se consolideze, deoarece pentru Austria nu exista altul,
însă consilierul austriac n-a avut nimic împotrivă ca de pe
terenul dualismului românii să reziste totuși împotriva
asupririi maghiarilor și a maghiarizării și n-a aprobat trata­
mentul necruțător al maghiarilor la adresa lor. El ar fi vrut
ca maghiarii să fi păstrat o Dietă a Transilvaniei, așa cum
au făcut în cazul Croației, care a reușit, în mod fericit, să
realizeze o Nagodbă (Compromis) croato-maghiară ca
țară asociată Coroanei Ungare. Silași a crezut zadarnic că
anumite cercuri aristocratice austriece antidualiste ar
putea schimba lucrurile, că ar fi capabile să-l readucă la
putere pe Schmerling și de aceea pledează ca românii să
cumpere un ziar austriac important care să atace dualis­
mul, iar opinia publică să fie luminată și informată bine
despre racilele acestui regim, prin broșuri editate în ger­
mană sau franceză.
Era, de asemenea, util - după părerea lui - ca în tim­
pul unor evenimente importante românii din Transilvania
să trimită o delegație formată din 2-3 fruntași care să stea
în preajma monarhului, pentru a-i câștiga bunăvoința și
protecția. Silași a fost foarte necăjit că, în timpul banchetu­
lui și a primului dialog cu Biegeleben, Mitropolitul Vancea,
care a stat și el lângă consilierul ce era astfel flancat de doi
români, a tăcut, n-a apărat și n-a explicat caracterul bene-

37
 fie al voturilor Divanurilor ad-hoc din 1857 și al aplicării lor
integrale în 1866, prin instalarea Prințului Carol la
București, și nici n-a rostit un cuvânt măcar împotriva
guvernului maghiar 10
lată deci că Barițiu și Silași, doi luptători curajoși
împotriva dualismului, au avut la un anumit moment păreri
diferite despre instalarea Prințului Carol I de Hohenzollem-
Sigmaringen pe tronul României, primul considerând-o o
greșeală de neiertat, al doilea, dimpotrivă, înțelegându-i
sensul și rezultatul sau efectul benefic și pozitiv asupra
statului și națiunii române. Dar atacurile lui Biegeleben
contra instalării lui Carol coroborate cu scrisorile iui Barițiu,
care au creat o falsă problemă în jurul subiectului, l-au făcut
ulterior și pe Silași să se gândească la posibilitatea ca
Habsburgii să se fi „răzbunat“ într-adevăr pe românii din
Transilvania, lăsându-i la discreția ungurilor, pentru a lovi
în cei din Principat care le-au aruncat mănușa în față,
aducând un Hohenzollern pe tronul de la București. Dar
problema reală, esențială și prioritară în acele condiții era
salvarea României Mici, deci a Unirii Principatelor, a statu­
lui modern rezultat din aplicarea principiului naționalităților
la nordul Dunării, care a permis evoluția de la Istoria
românilor la Istoria României, în sens politico-statal. Fără
salvarea României Mici s-ar fi pierdut în negura vremurilor
și speranța sau perspectiva făuririi României Mari, așa că
aducerea pe tron a Prințului Carol a fost deopotrivă salva­
toare și pentru stat, și pentru întreaga națiune română, fie
ea liberă sau asuprită.
în 1866, unele mari puteri garante au atacat deschis și
direct Unirea reală a Principatelor, dar ea a fost viu spri­
jinită de Franța imperială în anii precedenți, această mare
putere fiind încă „limba cumpenei“ în acțiunea de înlăturare
a semnului întrebării pus de garanții dușmănoși în fața
menținerii României ca stat unitar. De altfel, oamenii de
stat români au fost conștienți că fără Napoleon al lll-lea nu
era cu putință nimic, cu Napoleon al lll-lea era cu putință

38
 totul. Fiind conștienți de situație, ei l-au propus pe
Principele Carol, înrudit cu suveranii Franței și Prusiei, ca
Principe al României, după ce chiar împăratul l-a sfătuit pe
Filip de Flandra să renunțe la oferta tronului de la
București. Brătianu a făcut o bună impresie familiei de
Hohenzollern-Sigmaringen, a dovedit că este un adevărat
om de stat și în Prusia, și în Franța. Deși, la un moment
dat, Prințul Carol a afirmat că îi venea greu să părăsească
patria tocmai când în atmosferă plutea primejdia războiului
cu Austria, Brătianu i-a vorbit două ore și l-a convins
despre pericolele mult mai mari care pândeau România,
dacă se mai amâna fie și pentru o clipă alegerea
principelui străin la București.
Bismarck i-a spus lui Carol că dacă îl vrea un popor
întreg,‘să meargă direct în România și să se arate curajos
și hotărât. Nu era necesară o aprobare regală directă din
partea regelui Prusiei ca șef al familiei și șef militar, fiind
suficientă o cerere de concediu. în schimb, era strict nece­
sar acordul lui Napoleon care putea aranja lucrurile
repede, fără Conferința puterilor garante ce le-ar fi tărăgă­
nat foarte mult. Prusia nu putea fără Franța să impună un
Hohenzollern la București, din moment ce se opunea și
Rusia și Poarta. Bismarck i-a spus lui Carol că, personal,
ar trebui să voteze contra lui pentru a nu provoca o ruptură
cu Rusia, aceasta pentru că interesele statului prusac tre­
buiau situate deasupra intereselor familiei regale. Dar dacă
Prințul Carol ajunge în România, toată optica și situația se
schimbă, deoarece Conferința va fi pusă în fața faptului
împlinit, iar acele puteri care vor protesta la început vor fi
nevoite să recunoască realitățile ce nu se mai puteau
schimba. încurajat astfel de Brătianu și Bismarck, Carol
s-a implicat, a intrat în acțiune, a realizat justețea cauzei
românești și a salvării unui stat național modem’ și tânăr.
Când regele Prusiei i-a spus că nu era demn pentru un
Hohenzollern să fie vasal sultanului, Carol a răspuns că
dată fiind situația internațională a României acceptă

39
 suzeranitatea Porții otomane, dar promite solemn că în
scurt timp se va elibera de ea cu armele. Carol Davilla l-a
însoțit pe Brătianu în timpul discuțiilor cu membrii familiei
de Hohenzollern-Sigmaringen și le-a arătat o hartă a
României cu Transilvania, Banatul, Bucovina, Basarabia
împreună, deoarece era și drept și necesar ca acestea să
fie unite cu Principatul România. Dar aceste deziderate,
oricât de juste și îndreptățite ar fi fost într-o Europă ce
începea să-și democratizeze și să-și armonizeze harta
politică sub impactul principiului naționalităților, au fost pre­
mature și au fost interpretate ca „planuri îndepărtate“ pen­
tru acele momente și condiții interne și internaționale.
Problema reală care s-a pus în mod concret și la obiect, în
condițiile în care Rusia și Turcia erau pe punctul de a
ocupa România, era salvarea statului prin înlăturarea
acestui pericol.
Francezul Ubicini, mare filoromân, i-a întâlnit la
Düsseldorf pe oamenii de stat români din București și a
gândit la fel ca ei, susținând cu tărie că problema pro­
blemelor era ieșirea din criză, anihilarea intrigilor pericu­
loase la adresa Unirii Principatelor, salvarea României prin
„la politique du fait accompli“, concretizată în aducerea și
instalarea Principelui Carol pe tron. într-adevăr, Prințul, o
dată ce a realizat că se angajează pe drumul onoarei și al
salvării unei națiuni mici amenințate, a acționat prompt,
și-a luat un pașaport fals, sub numele de Karl Hettingen, și
a parcurs cu precauție teritoriul Imperiului Habsburgic,
apoi, însoțit de Brătianu, a ajuns cu bine la destinație, rea-
lizându-și destinul de a salva statul și de a dovedi că și
succesele înregistrate în aplicarea principiului naționa­
lităților în zona dunăreană erau ireversibile. 11
De fapt, înainte de plecare, Carol a primit asigurările lui
Bismarck că din partea Austriei nu trebuie să-și facă pro­
bleme serioase, deoarece s-a angajat să aibă el grijă de ea
și încă foarte repede. Cât despre Barițiu, care a vizitat
Bucureștiul decenii de-a rândul ca membru al Academiei

40
 Române, a văzut cu ochii lui că, după aducerea lui Carol
pe tron, România a pășit pe calea unui progres încet, dar
sigur. Doar după 4 ani de la instalarea prințului străin,
Barițiu, venit în România, a realizat că ea era benefică și
întărea Principatul, fapt pentru care a găsit cuvinte de
dezaprobare la adresa republicanilor, pe care i-a calificat
„tovarăși deșuchiați“ ai lui Candiano-Popescu. Cu timpul,
chiar și acesta și-a vindecat inovațiile republicane și a
devenit monarhist convins, luptând sub comanda
Principelui pentru independența de stat a României.
Dar micul Principat român, deși salvat, era ținta suspi­
ciunilor și atacurilor marilor puteri. Franța și Austro-Ungaria
au bănuit că Principele Carol și Brătianu, impacientați să
devină independenți, se apropiau de Rusia pentru a tulbu­
ra pacea în zonă și a profita de un război ivit în urma com­
plicării Chestiunii Orientale.
în plus, Austro-Ungaria a suspectat mereu Bucureștiul
și pe Brătianu că vor Transilvania și Bucovina și deci că,
din acest motiv, România ar fi destabilizatoare în zonă.
Presiuni formidabile au fost făcute asupra Prințului Carol
pentru a demite de la guvern pe liberalii iui Brătianu. și
Rosetti, supranumiți „roșii“ sau chiar suspectați de
anarhism și numiți semănători de vrajbe și tensiuni inter­
statale. Chiar și Napoleon al lll-lea și cabinetul italian, prin
vocea diplomatului marchizul Pepoli, au făcut presiuni
asupra lui Carol și guvernului să nu provoace Austro-
Ungaria în problema Transilvaniei și Bucovinei, să nu se
apropie de Rusia și să păstreze pacea la Dunăre, în ter­
menii Tratatului de la Paris din 1856. Mai mult, i s-a suge­
rat României că, fiind un stat neslav, menirea ei ar fi ca
împreună și alături de Austro-Ungaria să constituie o
stavilă serioasă împotriva expansiunii Rusiei spre Balcani
și Strâmtori. Diplomația otomană s-a plâns deseori cabi­
netelor europene garante că România ar fi un azil
binevoitor pentru cetele bulgare, grecești, albaneze, iar
Rusia a atras mereu și amenințător atenția Bucureștiului

41
 sa nu-i sprijine pe polonezi. Cabinetele occiaentale, dar și
Austro-Ungaria i-au învinuit pe Carol și pe Brătianu că ar
încuraja accesele antisemite ale românilor, pe când unii
cetățeni ai României au demonstrat pe străzi împotriva lor,
acuzându-i, dimpotrivă, că ar fi protectori ai evreilor.
Se știe că Principele Carol a donat sume de bani pen­
tru refacerea unor sinagogi atacate de antisemiți pentru a
risipi impresia nefavorabilă a marilor puteri asupra chestiu­
nii evreilor. în ceea ce privește presiunile de a-i îndepărta
de la putere pe liberali și pe Brătianu, la început, Carol a
rezistat, afirmând că are nevoie de talentele marelui om de
stat pentru asigurarea ordinii, calmarea spiritelor,
rezolvarea problemei evreiești, respectul față de legi și
constituție și primenirea administrației. Dar presiunile și
amenințările unor mari puteri - inclusiv cu intervenția
armată - au dus la demiterea cabinetelor liberale și
numirea unor guverne moderate și conservatoare, care să
dea impresia Europei că sunt mai „cuminți“ și că vor asigu­
ra un climat liniștit și pașnic la Dunăre. Unii liberali înde­
părtați de la putere i-au purtat ranchiună lui Carol și atmo­
sfera a devenit tulbure în timpul războiului franco-prusac,
când au izbucnit tendințe antidinastice, republicane sau
încercări de culise de readucere a lui Cuza, calmate toate
până în 1871, când a fost adus la putere cabinetul conser­
vator al lui Lascăr Catargiu. Țara întreagă a avut nevoie de
liniște internă și externă, pe locul întâi trecând pregătirile în
vederea obținerii independenței, întărirea armatei, asigu­
rarea disciplinei, curățeniei, unei instrucții moderne de tip
european, înzestrarea ei cu un echipament și armament
dintre cele mai bune și mai eficace în plan militar. România
și-a procurat armament tranzitat prin Rusia cu ajutorul
regelui Prusiei.
Chiar dacă unii români din Transilvania au afirmat după
1871 că frații lor din România nu mai scriau atâtea articole
în presă despre ei și durerile lor, ca în anii precedenți,
acest lucru n-a însemnat deloc că Bucureștiul i-a uitat sau

42
 i-a părăsit. în fond, și conservatorii erau pentru răsturnarea
dualismului și înlocuirea lui cu un sistem federalist sau
confederativ în Austro-Ungaria, care să asigure o egalitate
perfectă a tuturor națiunilor din monarhie, inclusiv a celei
românești din Transilvania și Bucovina, organizată și con­
centrată într-un stat autonom. Conservatorii au vizat și ei
făurirea Daco-României, dar, spre deosebire de liberali, au
plasat-o într-un viitor mai îndepărtat, încercând și pro­
punând dinafară, cu mult tact și cu multă grijă,
îmbunătățirea situației politice a românilor din monarhia
apuseană vecină.
Oricum, instalarea conservatorilor la guvern pentru
liniștirea unor cabinete europene n-a însemnat aban­
donarea în voia sorții a românilor din Austro-Ungaria.
Principele Carol a răspuns clar la presiunile dinafară: „Nu
atârnă de mine a înlătura simpatiile firești care există între
populațiile de aceeași limbă de dincoace și de dincolo de
munți. Am, așadar, dreptul de a aștepta ca guvernul
unguresc să facă din parte-i tot ce se cuvine spre a satis­
face plângerile celor două până la trei milioane de români
care locuiesc în Transilvania și Banat. Nu considerați
această dorință a mea ca o intenție de amestec politic.
Stăruiesc asupra acestui punct numai întrucât el formează
condiția de căpetenie pe care s-ar putea întemeia stabilirea
bunei înțelegeri a guvernului meu cu acela al statului vecin.
Ca prinț constituțional, ales prin vot popular, sunt dator să
țin socoteală de opinia publică pe câtă vreme e justă; și o
politică sinceră și leală de împăcare a guvernului unguresc
față de supușii nemaghiari ar fi pentru mine cel mai bun
sprijin pe calea pe care sunt gata să pornesc.“12
In fond, Principele Carol a precizat paradigma diplo­
matică a relațiilor dintre România și Austro-Ungaria pe mai
multe decenii urmată în linii mari și de guvernele conser­
vatoare și de cele liberale. Ea a fost valabilă și înainte de
1883 și după această dată. Principele l-a schimbat pe
Brătianu spre a dovedi Europei că România nutrește sen­

43
 timente pașnice reale, dar a mărturisit că instalarea noilor
cabinete n-a fost ușoară, deoarece la început majoritatea
Camerei a fost tot liberală. El a intervenit, a împăcat șefii
de partide pentru ca noile guverne să poată funcționa cât
de cât normal. Principele Carol-Anton și-a informat fiul că
Beust și întreaga presă austro-ungară s-au pretat la cele
mai rău intenționate exagerări și minciuni răspândite în
Europa, care âu creat un climat de persecuție sistematică
a României în asemenea grad încât toți și-au pierdut
obiectivitatea și o dată cu ea și busola, crezând în toate
acuzațiile proferate împotriva ei. De aceea, atunci când a
sosit știrea despre demisia cabinetelor liberale și s-a văzut
că România nu vrea război și cuceriri, mulți au rămas ui­
miți, printre ei remarcându-se mai ales Beiist și Moustier,
diplomatul francez ce a avut numeroase conflicte cu Prințul
și cu guvernele române. în concluzie, intriganților inter­
naționali li s-a luat terenul de sub picioare, în Orient - cel
puțin câțiva ani - erau asigurări că va fi pace, gazetele
europene se vor calma, deoarece și așa au scris prea mult
despre România. Era necesar - afirma Prințul Carol-Anton
- să se evite din interior tulburările în sens național provo­
cator, deoarece Europa n-ar mai suporta din nou aseme­
nea „iritații“. Napoleon al lll-lea a apreciat schimbarea lui
Brătianu, a interpretat-o ca un element de stabilitate și
liniște internă și externă, dar miniștrii austrieci au afirmat
că orice schimbări ministeriale sau de cabinet survenite la
București ar modifica doar formele, nu șl situațiile obiective
în sine.*3
Cu toate fricțiunile inerente survenite în problema
românilor din Transilvania și Bucovina, raporturile dintre
Austro-Ungaria și România s-au ameliorat în timpul
guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu până s-a
ajuns la semnarea Convenției comerciale din 1875.
Semnarea acesteia a fost și benefică, și necesară, chiar
dacă s-a făcut cu anumite sacrificii economice, deoarece
prin ea s-a manifestat prioritatea obținerii independenței

44
politice, afirmată,, de altfei, și în convențiile cu Rusia. în
fond, marile câștiguri politice nu se puteau obține decât
prin tot atât de mari sacrificii sau pierderi economice, iar
când condițiile interne și internaționale au permis-o,
Convenția a fost abrogată de o Românie deja indepen­
dentă și liberă de mai rriulți ani. Având nevoie de răgaz
intern și extern, Principele Carol a intervenit pentru
aplanarea unor conflicte, calmarea spiritelor, pe motiv că
toate partidele și personalitățile române devotate lor
doresc să întărească patria și s-o ridice în ochii străinătății,
lucru care nu se putea realiza fără armonie și înțelegere.
Din rapoartele diplomatice românești rezultă că
oamenii de stat din Austro-Ungaria ar susține sau chiar ar
propune independența României dacă ea nu s-ar ameste­
ca în treburile interne ungurești, prin propaganda în
Transilvania, și dacă s-ar elibera de influența rusă.
Marchizul Pepoli a afirmat că Austro-Ungaria avea nevoie
de România ca de un dig împotriva panslavismului și de
aceea Bucureștiul n-ar trebui să urmărească mărirea teri­
toriului pe seama vecinilor apuseni. Agentul diplomatic
Strat l-a asigurat pe Pepoli, și nu numai pe el, că Principele
Carol nu s-a gândit la cuceriri în dauna Austro-Ungariei,
dar în România curentul de simpatii pentru frații români din
Transilvania era pe cât de natural și firesc, pe atât de
puternic. De aceea, diplomații români ajutați și de cei ita­
lieni au intervenit pe lângă guvernul din Budapesta și la
Ministerul de Externe al Austro-Ungariei pentru îmbună­
tățirea situației politice a românilor din Transilvania și
Bucovina. Sub motiv că n-a știut niciodată în ce au constat
în mod concret persecuțiile îndurate de românii din
monarhie, Andrâssy Gyulâ a cerut un raport amănunțit
despre această problemă și a promis că va face tot ce va
putea să le înlăture dacă ele existau și erau adevărate.14
Carol a avut nevoie de sprijinul Austro-Ungariei și în
problema înlăturării jurisdicției consulare străine în
România, ce urma a fi înlocuită printr-o convenție, ca și în

45
 slăbirea presiunilor legate de chestiunea evreilor sau în
racordarea căilor ferate la frontiere și de aceea a cedat în
fața cererii lui Andrâssy ca pe monedele românești
inscripția în jurul portretului său să nu fie „Carol, Prințul
Românilor“, ci „Carol, Prințul României“. El a pledat în
întâlnirile cu miniștrii unguri pentru înțelegerea dintre
români și unguri, pe bazele amintite, iar lui Andrâssy i-a
spus că dacă Austro-Ungaria era nemulțumită de ireden­
tismul român, care provoacă dificultăți interne și externe,
putea să-i combată efectul dacă românii din Ungaria ar
primi aceleași drepturi ca și croații. Acest lucru ar fi însem­
nat însă zdruncinarea sistemului dualist și a centralismului
maghiar de stat. Din acest motiv, Andrâssy a replicat că
plângerile românilor din Ungaria au fost mult exagerate și
că au fost provocate de consângenii lor din Principatul
Român. Personal se consideră prieten al românilor, pe
care acum declară că îi cunoaște foarte bine - deși în alte
împrejurări a spus contrariul - și îi consideră o populație
harnică și cumpătată.
în fața Prințului Carol - iarăși contrar celor proferate în
amenințările și discuțiile cu agenții săi diplomatici români -,
Andrâssy a negat zvonul că Austro-Ungaria s-a gândit vre­
odată la anexarea României și l-a calificat ca pe un non­
sens absolut. Motivația ministrului de externe austro-ungar
a fost destul de interesantă, în sensul că monarhia n-ar fi
avut nevoie de sporirea numărului de români „nemulțumiți“
cuprinși între hotarele ei. Aici se observă și o ușoară con­
tradicție, în sensul că mai înainte Andrâssy l-a asigurat pe
Carol că românii din Ungaria n-ar fi nemulțumiți, cu
excepția câtorva ce au fost incitați de agenții „roșii“ ai lui
Brătianu și Rosetti, pentru ca imediat să afirme că nu era
dorită creșterea numărului românilor totuși nemulțumiți de
regim. Andrâssy i-a mai spus lui Carol că Austro-Ungaria
nu va anexa România și din motivul că nu dorea extin­
derea hotarelor contra intereselor Rusiei. Austro-Ungaria a
devenit mai puternică tocmai după ce s-a dezlegat și s-a

46
 emancipat de problema italiană și germană și ei nu-i tre­
buiau probleme noi. în acest sens, războiul din 1866 n-a
fost o nenorocire, deoarece a dus la o mai mare trăinicie
politică în interior. Trecând cu dibăcie și abilitate peste
aceste aspecte, Carol a insistat asupra problemei
esențiale și prioritare ce-l frământa atunci, și anume: i-a
cerut lui Andrâssy să accepte semnarea unui tratat comer­
cial între Austro-Ungaria și România, deoarece un aseme­
nea act ar avea o însemnătate politică deosebită pentru
stat, în sensul că ar accentua neatârnarea și independența
țării.15
Datele și realitățile din epocă atestă faptul că oricât se
temeau Austro-Ungaria și România de expansiunea
Rusiei, între ele s-a interpus ca un leit-motiv, într-o formă
sau alta, problema românilor din Transilvania. Unele cabi­
nete europene, care s-au temut și ele de Rusia, au făcut
atunci presiuni asupra României pentru a nu supăra
monarhia vecină cu revendicări teritoriale și pentru a
rezista împreună panslavismului rus. Dar, dacă Principele
Carol și oamenii de stat au cedat din precauție în anumite
momente și la București au fost schimbate cabinetele
„roșii“ - sau socotite de alții ca atare - pentru a liniști
Europa, în alte faze, Carol a recurs tot la Brătianu și la li­
berali, deciși toți să intre în acțiune și să se alieze chiar cu
Rusia în lupta pentru obținerea independenței. Principele a
știut și a bănuit că Rusia vrea să recupereze Basarabia de
Sud și, împreună cu miniștrii liberali, a încercat să evite
aceasta prin tratate de stat parafate și semnate, dar ei
n-au avut altă soluție decât alianța cu marea putere de la
Răsărit, deoarece cabinetele centrale sau vest-europene
n-au sprijinit Bucureștiul în obținerea și proclamarea inde­
pendenței pe cale diplomatică. în fond, România și-a urmat
inexorabil o politică internă și externă care să promoveze
întărireâ statului, protejarea întregii națiuni, deci inclusiv a
fraților asupriți din estul și vestul ei, chiar dacă într-o
perioadă sau alta pe plan diplomatic Principatul a cedat

47
 unor forme sau presiuni și s-a apropiat mai mult sau mai
puțin de unele sau altele dintre guvernele marilor puteri.
După 1871, Germania s-a apropiat de Austro-Ungaria și
vechile conflicte au fost uitate. Bismarck n-a mai sprijinit
România, căreia i-a pricinuit câtva timp destule greutăți,
fiind iritat și de afacerea Stroussberg.
Desigur, liberalii s-au simțit frustrați când s-au trezit în
opoziție în timpul guvernării conservatoare din 1871-1876.
Unii dintre ei au conspirat contra lui Carol, au cochetat cu
ideile republicane și chiar Brătianu, care l-a adus în numele
națiunii pe Principe, a fost bănuit că a sprijinit din culise
asemenea tendințe. Dar mințile lucide, înzestrate cu spirit
realist, au bănuit - și nu fără temei - că tot tam-tam-ul era
menit mai mult să-i aducă pe cei din opoziție la putere,
decât să schimbe dinastia legal adusă la putere tocmai de
liberali și votată de popor. Brătianu era prea inteligent ca să
strice o operă benefică la care a contribuit personal și sub­
stanțial. De altfel, merituosul om politic a realizat că dinas-
ticismul, odată pătruns în popor, va întări statul în interior,
va concentra în jurul lui energiile creatoare din toate
domeniile, în momentele de răscruce și de cotitură ale isto­
riei, dar, până atunci, va domoli și pasiunile dezlănțuite ale
spiritelor înfierbântate, gata să se sfâșie unele pe altele, în
necurmatele și nervoasele lupte și dispute politice, politi­
cianiste și de partide. Dinastia va contribui - în opțiunea lui
Brătianu, și nu numai a lui - la întărirea prestigiului extern
al statului, la insuflarea unei considerații sau a unui respect
în plus față de România din partea altor state europene.
- Dar strategia lui Brătianu nu a domolit între 1871-1875
unele atacuri furibunde ale câtorva liberali împotriva lui
Carol și a guvernului conservator. Din interese de partidă,
liberalii n-au înțeles sau n-au vrut să înțeleagă necesitatea
semnării, în 1875, a Convenției cu Austro-Ungaria. Ziarul
„Românul“ a scris indignat că s-a înfipt cuțitul până la
mâner în pântecele României, iar corpul ei, palpitând încă,
a fost trântit la picioarele lui Andrâssy, care ar fi devenit

48
 peste noapte Domnul și suveranul absolut al României
robite. Indignați, liberalii M.Kostaki, M.Kogălniceanu,
I.Brătianu, Vernescu, A.G.Golescu, Chitu, Stolojan,
Candiano-Popescu, Fusea și Fusculescu au demisionat
din Cameră. Ei au neglijat faptul că această Convenție a
fost semnată nu pe veșnicie, ci doar pe 10 ani și că a avut
marele merit de a înlătura atât restricția din Firmanul de
învestitură emanat de Poartă la 23 octombrie 1866, care a
pus condiția ca România să nu încheie convenții directe cu
puterile străine, cât și stipulația mai veche din 1862 prin
care Turcia și-a arogat abuziv un drept vamal de 8% ad
valorem din articolele importate în - pe atunci -
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.
Recunoașterea internațională a emancipării economice a
României de șub suzeranitatea Porții a fost, de fapt, pre­
vestirea recunoașterii independenței depline politice și deci
aceasta a fost problema reală în jurul Convenției din 1875.
Liberalii au creat în jurul ei o problemă falsă, nu fiindcă
n-au înțeles importanța lucrului sau necesitatea sacrificiu­
lui, ci mai mult din invidie că n-au fost la putere și actul a
fost pregătit de ministrul de externe V.Boerescu și semnat
de agentul diplomatic de la Viena G.Costafaru, ambii din
Cabinetul Catargiu. Tot așa a creat la timpul său și Barițiu
o problemă falsă în jurul instalării lui Carol de
Hohenzollem-Sigmaringen pe tron, deoarece a fost pe
bună dreptate amărât de faptul că Franz Joseph I a întors
spatele românilor și i-a sacrificat ungurilor. Barițiu a căutat
unele explicații - mai mult imaginare - sau greșeli făcute
de români care ar fi produs schimbarea de atitudine a
Habsburgilor, după care s-a convins singur că lucrurile
n-au stat așa cum le-a văzut el. Cât despre liberalii ajunși
la putere s-au aflat în situația de a promulga ei înșiși
Convenția cu Austro-Ungaria, deși au făcut atâta tărăboi
împotriva ei, atât în Camere, cât și în presă. Desigur,
atunci actul n-a mai fost un act de trădare, ci de salvare
națională.

49
 Liberalii, în faza de opoziție, l-au atacat pe Caroi până
și în ziarele din Austro-Ungaria și Franța, în ziare din țară,
ca „Românul“, „Alegătorul liber“, „Ghimpele“. Ei s-au gân­
dit să-l înlocuiască cu bietul colonel Dabija, căruia
D.A.Sturdza i se adresa deja cu „Măria Ta“ în casa „con­
spiratorului“ Nicolae lamandi de la lași, iar I. Câmpineanu
a declarat în Cameră că între „Țară și Tron este un abis“.
Spre norocul lui, „abisul“ n-a fost totuși așa de mare ca, în
ianuarie 1877, I.Câmpineanu să nu intre în guvern și ulte­
rior să devină cel mai dinastic ministru, primar al Capitalei și
guvernator al Băncii Naționale. De asemenea, DASturdza
și-a concentrat atacurile contra Principelui în broșura
„Germania, România și Principele de Hohenzollem“, în
care acuza tronul că aruncă țara în ghearele lacomului vul­
tur german. Sturdza și-a atacat suveranul și în ziarul
„Politik“ din Praga, unde și-a semnat materialele sub
pseudonimul Erdmann von Hahn. Alte critici și acuzații
vehemente la adresa tronului au fost proferate de
Gheorghe Mârzescu în broșura „Spionul prusian sau
Principele Carol de Hohenzollem, Domn al României",
apărută sub pseudonimul lordache Vulpescu și răspândită
în țară tot de D.A.Sturdza.
Este interesant că D.A.Sturdza - căruia i-a răspuns
demn Titu Maiorescu în „Asupra broșurei Germania,
România și Principele Carol de Hohenzollem" -, în timp
ce-l ataca dur pe Principe și ajungea la concluzia că românii
n-au găsit în el pe omul ce-l căutau, a avut totuși tupeul
să-l recomande la guvern pe ministrul de finanțe din
Cabinetul Ghica din 1870, care n-a fost altul decât el însuși,
pe motiv că cei din echipa Catargiu ar fi toți dintre „cei mai
necinstiți și mai pătați“. Dar același D.A.Sturdza, după ce în
noiembrie 1878 intră în Guvernul Brătianu, a devenit cu tim­
pul devotat tronului, distingându-se prin dinasticismul său
exprimat în discursurile din guvern sau de la Academie și
prin venerarea Regelui Carol și a Reginei Elisabeta
Carmen-Sylva. Posedând și fericita însușire de a-și uita

50
 unele pete din propriu-i trecut - după cum remarca ironic
Titu Maiorescu -, D.A.Sturdza a declarat în Parlament, la
30 noiembrie 1887, că „dinasticismul meu e foarte solid,
dinasticismul meu este ca religiunea mea și nu-mi este
rușine nici de Hristos, nici de dinasticismul meu“. Mai târziu
și Mârzescu, ajuns ministru în 1894, a devenit supus
credincios al Regelui Carol, despre care a spus că este
cel mai înțelept monarh din Europa. Alți atacatori vremel­
nici și de ocazie ai dinastiei légitimé, ca Orășanu și
G.Dem.Teodorescu, au primit din partea Monarhului
României medalia Bene Merenti sau au devenit directori ai
„Fundațiunii Universitare Regele Carol I“.16
Deși în 1867 Consiliul de Miniștri n-a autorizat
întoarcerea în România a lui Alexandru loan Cuza, mai
târziu Principele Carol l-a invitat personal să vină în țară.
La 2/14 iunie 1867 Principele Carol i-a comunicat
Principelui Cuza hotărârea guvernului. Acesta a considerat
întoarcerea prematură, date fiind evenimentele din febru­
arie 1866, încă proaspete în memoria unora. Prelungirea
șederii lui Cuza în străinătate și amânarea întoarcerii în
țară erau de natură să evite anumite ciocniri politice.
Principele Carol și-a exprimat speranța că patriotismul
Principelui Cuza îl va determina să-și însușească punctul
de vedere al Consiliului de Miniștri. Dar la 18 februarie/2
martie 1870 Principele Carol i-a scris Principelui Cuza
că-și amintea cu plăcere de vizita făcută la Ruginoasa
când soția lui l-a primit foarte bine și și-a exprimat regretul
că l-a primit singură. Carol i-a transmis atunci Elenei
Doamna că-i împărtășea regretul, dar împrejurările
impuneau ca Principele Cuza să-și amâne întoarcerea. Cu
toate acestea, Domnitorul Carol a afirmat că nu era
departe ziua când va avea plăcerea de a-și saluta soțul în
România. Principele Carol i-a spus Principelui Cuza că din
moment ce alegerea lui ca deputat a fost validată de
Cameră, toate dificultățile constituționale privind reîn­
toarcerea lui în țară au dispărut și el se asociază din inimă
 hotărârii Adunării. El și-a exprimat dorința să-l vadă revenit
în România, chiar în cazul că nu era dispus să primească
mandatul de deputat. Principele Cuza a fost asigurat că va
găsi întotdeauna primire bună la Domnitorul României. Dar
tot din considerente patriotice superioare, Cuza n-a revenit
în țară pentru a nu adânci conflictele interne care sub­
minau forța statului și a națiunii. Astfel, el n-a acționat în
spiritul scrisorii Principelui Carol din 18 februarie/2 martie
1870. în fond, amândoi Principii României, cel din exil și
cel din țară, au fost oameni de onoare, au servit același
destin istoric legat de consolidarea statului și de progresul
societății românești. De aceea, considerăm neîntemeiate
încercările unora sau altora de a-i pune față în față sau de
a-i prezenta ca inamici ireductibili.
Principele Carol s-a dovedit a fi un cavaler și un om de
onoare - ca și Principele Cuza, de altfel -, deoarece și-a
exprimat sincer compasiunea și condoleanțele la moartea
predecesorului său. Carol a ordonat ca lui Cuza să i se dea
toate onorurile cuvenite, să i se facă funeralii naționale, la
care să participe Ministrul de război al României. De
asemenea, și-a exprimat condoleanțele față de ex-
împărăteasa Eugenia și de fiul ei, la moartea lui Napoleon
al lll-lea. prizonier la germani, motivându-și gestul plin de
afecțiune și de duioșie față de familia marelui dispărut prin
aceea că fostul suveran al Franței a fost un prieten sincer
și devotat al aplicării principiului naționalităților în Europa,
un protector al României, memoria lui fiind vrednică de
recunoștință și venerație. Pe câmpul de bătălie, Carol și-a
cinstit adversarii odată căzuți prizonieri. Principele
României i-a felicitat pe ofițerii turci pentru bravura lor și a
soldaților pe care i-au condus în lupte, asigurându-i că vor
fi tratați ca niște viteji, într-un mod prevenitor și civilizat.
S-a apropiat călare de căruța în care se afla Osman Pașa,
escortat de colonelul Polizu și călărașii lui, i-a întins mâna
și și-a exprimat admirația pentru apărarea eroică organiza­
tă de el la Plevna, care i-a făcut numele strălucitor în isto-

52
 ria războiului. Deși rănit la picior, Osman s-a ridicat în
picioare și i-a mulțumit pentru cuvintele rostite. Carol a
spus că fața generalissimului otoman avea o expresie dis­
tinsă și blândă, iar omul era foarte simpatic.17
Dorința de a stabili relații amiabile, dar pe baze de
interese și nu de sentimente sau resentimente și nervo­
zități, mai mult sau mai puțin justificate, între România și
Austro-Ungaria, a fost exprimată și de agentul diplomatic
român Ludovic Steege în fața contelui Andrâssy, pe când
acesta era ministru-președinte al Ungariei. Omul de stat
maghiar l-a asigurat și pe Steege de bunele intenții ale
Budapestei care nu nutrea proiecte periculoase la adresa
României, dar că a fost penibil contrariat de unele manevre
pornite de la București, ce au întreținut pe românii din
Transilvania într-o agitație permanentă. Contele a citat arti­
cole din „Românul“, discursurile lui Brătianu care au avut
ecou favorabil până și în cabinetul liberal-moderat și con­
servator ce i-a succedat. Asemenea tendințe împotriva
dominației maghiare s-au manifestat și la Societatea
„Transilvania“ din București, condusă de Alexandru
Papiu-llarian. Aceste atacuri dirijate de București erau pri­
vite cu atât mai periculos cu cât „atentau“ la „unirea“ com­
pletă a Transilvaniei cu Ungaria, care era o chestiune vitală
pentru națiunea maghiară.
Transilvania cu configurația sa geografică ce oferea
străinătății bulevardul abrupt ăl Carpaților era considerată
de Andrâssy ca o fortăreață naturală și inexpugnabilă a
Ungariei. A renunța la ea sau a tolera aici mașinații ostile
ar echivala să renunți la orice mijloc de apărare în direcți­
ile nord-est-sud. Contele l-a întrebat pe Steege dacă era
rezonabil ca cineva să le ceară ungurilor să comită a
asemenea sinucidere. Guvernul ungar nu putea, fără să-și
trădeze datoria, să nu respingă, prin toate mijloacele de
care dispune, inclusiv represalii,o imixtiune egală cu o
amenințare continuă la adresa națiunii maghiare, pentru
a-i împiedica pe românii din Transilvania să-și întoarcă fața

53
 spre România sau la nevoie să recurgă chiar la anexarea
Principatului.
Steege i-a spus contelui că nu este însărcinat să apere
politica lui Brătianu, deși o înțelegea, și că el împărtășea,
ca și compatrioții săi, simpatii pentru românii din
Transilvania, aceste sentimente numindu-le naturale și
firești, prezente și la unii miniștri din cabinetele postbră-
tieniste. Dar acești oameni de stat n-au fost de acord cu
veleitățile ce i se atribuie lui Brătianu sub acest raport.
Guvernul actual nu dorea să se amestece în afacerile
interne ale Ungariei, iar dacă aceasta dorea să evite sincer
manevrele sau sentimentele antimaghiare din România
era necesar să acorde drepturi politice și să asigure o
bunăstare materială românilor din Transilvania, și anume
una mai consistentă decât a acelora din Principat. Agentul
român l-a liniștit pe Andrâssy că Societatea „Transilvania“,
prezidată de Alexandru Papiu-llarian, era o asociație cul­
turală privată, care nu era deloc patronată de guvernul
actual. Dimpotrivă, acesta l-a destituit pe Papiu din postul
său de Procuror General al statului. Pe de altă parte, liber­
tatea presei garantată de constituție, ca și aceea a reuniu­
nilor punea adeseori guvernul în imposibilitatea de a
împiedica manifestațiile antimaghiare. Acestea au fost
provocate și de injuriile proferate de jurnalele austriece și
de unele aspirații maghiare ostile existenței României, deși
ele erau izolate în ultimul caz și n-aveau nimic comun cu
guvernul Ungariei, prezidat de interlocutor. Ludovic Steege
s-a străduit să-l convingă pe conte că ar fi în avantajul
ambelor părți să se menajeze și chiar să se ajute mutual,
decât să se combată fără încetare.
Andrâssy l-a asigurat, la rândul său, pe agentul român
că guvernul său nu căuta ceartă fără motive serioase, că
dorea să dispară plângerile reciproce și să se stabilească
o înțelegere între cele două guverne. El însă nu putea să
cadă la învoială sau să discute despre imixtiunea sau pro­
paganda în Transilvania a României, care trebuia exclusă.

54
 în rest, românii de aici se vor bucura de aceleași drepturi
ca maghiarii, dar individual, nu sub titlul de naționalitate
distinctă. Contele a contestat categoric dreptul României
de a reclama ameliorarea soartei românilor din Transil­
vania, trecând-o pe seama Ungariei.
Andrâssy a afirmat categoric că acesta este prețul pri­
eteniei Ungariei față de România și a susținut că ungurii
vor fi mai culanți față de ea decât au fost austriecii, dacă
nu vor fi provocâți dé București. Cu această condiție, omul
de stat maghiar a promis că va sprijini anumite aspirații ale
statului român și va fi fericit să-l secondeze în câteva din­
tre ele, ca de pildă în problema jurisdicției consulare.
Andrâssy, precaut, l-a avertizat pe Steege că nu promite
nimic, i-a atras atenția să nu se prevaleze de cuvintele lui
ca de o datorie pe care el n-o va putea plăti dacă din spirit
de aventură atitudinea României va redeveni ostilă
Ungariei. Agentul român a primit asigurarea că Beust are
aceleași sentimente față de București ca și el.18
L.Steege i-a raportat lui D.Ghica că dizolvarea
Camerei liberale de la București a provocat o mare ușurare
în Austro-Ungaria și în Franța lui Napoleon al lll-lea.
Oamenii de stat din Austro-Ungaria au apreciat cel mai
mult gestul, deoarece multă vreme politica iui Brătianu a
fost ca o greutate sau un coșmar pentru ei, de care se
întrebau și acum dacă au scăpat sau nu. îndeosebi
Ungaria a fost stăpânită de acest coșmar, din cauză că se
temea să nu-i piardă pe românii din Transilvania și Banat,
incitați de Brătianu împotriva „absorbției“ maghiare. Franța
l-a învinuit pe Brătianu din cu totul alte motive, și anume că
ar lucra în favoarea Rusiei și a Prusiei pentru a distruge
influența ei în România, foarte puternică după Războiul
Crimeii. Parisul era nemulțumit că printr-o asemenea
politică România nu va deveni un bulevard contra Rusiei în
zonă. în caz de conflict în Orient, România se va alia cu
Rusia și Prusia, lucru dovedit și de vizita colonelului
Krensky la București, ceea ce a dus la chemarea misiunii

55
 militare franceze din România, deoarece Parisul nu dorea
să înarmeze armata lui Carol cu propriile-i arme. Politica
moderată a guvernului român actual - după părerea lui
Steege - va fi un gaj că dispozițiile guvernelor de la Paris
și Viena vor înceta să-i mai fie contrare; mai mult, îl vor
sprijini acordându-i concesii ce i-au fost refuzate cabinetu­
lui precedent. Refuzul nu mai avea sens din moment ce
starea de lucruri tensionată anterioară nu mai exista.
Steege se temea însă că guvernul actual nu va rezista par­
tidului roșu care i-a declarat război deschis și fără menaja­
mente, fiind posibilă ralierea și a altor fracțiuni în jurul lui
Brătianu. în așteptarea alegerilor, diplomații români au
cerut sprijinul marilor cabinete europene pentru rezolvarea
unor probleme de politică externă a României, tocmai pen­
tru întărirea poziției guvernului în fața ofensivei liberale.
Revenirea lui Brătianu la putere ar readuce cabinetele
europene la vechea stare de lucruri, la îngrijorările și
coșmarurile din anii precedenți și la dispariția efectelor
Războiului Crimeii, prin anularea stipulațiilor Tratatului de
la Paris din 1856. România simțea înainte de 1871 con-
traloviturile fluctuațiilor raporturilor dintre marile puteri
garante - Berlinul, Viena și Parisul pentru 1856,
Petersburgul contra -, era suspectată și supusă unor
observații insistente și contradictorii, se apreciau toate
faptele petrecute în țară de către unele sau altele dintre
marile puteri în mod diferit, astfel că ceea ce plăcea unora,
displăcea altora. Agentul român s-a convins din nou că
Austro-Ungaria nu va face concesiuni în favoarea unui
statut internațional mai solid și mai favorabil României
decât dacă aceasta își va schimba conduita față de
românii din Transilvania și Banat.19
Ludovic Steege s-a prezentat în 1869 și la împăratul-
rege Franz Joseph I, pentru a-i transmite dorința sinceră a
Principelui Carol, suveranul lui, de a trăi în termenii cei mai
buni „cu puternicul“ vecin de la Apus și de a-și concilia ast­
fel simpatiile. Prințul l-a însărcinat să-i spună că de la

56
 încoronarea sa a devenit român și nu avea în vedere în
politica sa decât interesul român, care era acela al respec­
tării unei stricte neutralități și de a trăi în bună înțelegere cu
vecinii, fapt care exclude în mod natural ideea ambițioasă
ce le-a fost atribuită românilor în legătură cu Transilvania.
Franz Joseph I i-a răspuns lui Steege că este de acord ca
nimic să nu tulbure relațiile între România și Austro-
Ungaria, iar guvernul român actual pare să promită o
asemenea evoluție și de aceea era de dorit să câștige
alegerile.
Dar Steege nu crede că recepțiile la care a participat și
îndulcirea formelor folosite de Cabinetul din Viena în relați­
ile cu România însemna că simpatiile acesteia au fost
câștigate irevocabil de București. Beust nu acceptă starea
actuală a lucrurilor din România decât sub titlul unui be­
neficiu de inventar. Lui Beust, schimbarea atitudinii guver­
nului român îi convenea, dar sau n-o interpreta ca defini­
tivă, sau nu putea uita și ierta trecutul. Steege bănuia că
Austro-Ungaria și-a modificat formal sentimentele față de
România și sub influența sau sub presiunea Cabinetului
Imperial din Paris. în discuțiile purtate de Steege cu alți
miniștri austrieci, aceștia au avut „bunăvoința“ să-i spună
că Austro-Ungariei i-au fost oferite Principatele, dar din
condescendență le-a refuzat.20
Bombardamentele de temeri, de sfaturi, de indicații și
de presiuni aruncate de marile puteri garante asupra
Bucureștiului până în 1869 au fost de natură să-i provoace
nervozitate și liberalului-moderat, ce din realism și abilitate
politică a intrat în noul guvern pentru a scoate căruța din
impas, Mihail Kogălniceanu, ajuns ministru de externe în
1869 (ca și mai târziu în cu totul altă fază a diplomației
române, care i-a permis să se manifeste din plin conform
lui însuși și opțiunii lui sincere). El a citit cu mare atenție
rapoartele agenților săi diplomatici trimiși să reprezinte
Țara și Principele ei, care au confirmat propriile lui convin­
geri asupra situației țării. în fond, marile puteri - spunea

57
abilul și realistul Kogălniceanu - nu doreau războiul în
Orient, dar nu doreau să facă nimic pentru a asigura și
consolida pacea. Toată lumea se îndoia de buna-credință
a doi adversari, deci a Vienei, a României și a guvernului
ei, dar nimeni nu dorea să facă ceva ca să le pună în situ­
ația de a-și dovedi buna lor credință. România a dovedit
bunele sale intenții față de puterea suzerană sau. față
de unele dintre puterile garante, dar acestea n-au răspuns
printr-o bunăvoință concretă și palpabilă față de nevoile și
perspectivele ei. Când România s-a dus la anumite puteri
pentru a-și cere recunoașterea internațională a unor aspi­
rații legitime n-a primit decât promisiuni, care mai apoi au
devenit refuzuri (cazul Turciei, dar nu numai).
S-a păstrat o tăcere de neiertat asupra jurisdicției
române în Imperiul otoman, care a fost valabilă până în
1867, asupra gurilor Chiliei sau a dreptului de a avea
oficial consuli în străinătate, promis și acceptat de facto
de Turcia, dar neproclamat de iure în acte de stat până
atunci. Dar cine credea că prin asemenea manevre va
păstra pacea în Orient se înșela amarnic.
Din partea Ungariei, i se zice României să fie liniștită,
să se pună în relații bune cu guvernul din Pesta, ceea ce
e ușor de spus. Kogălniceanu se întreabă dacă românii din
Principat puteau realmente să-și închidă urechile la
strigătele de disperare ale fraților din Transilvania și Banat.
Dar oare puteau românii - se întreba tot Kogălniceanu - să
vadă cu sânge rece suprimarea autonomiei Transilvaniei,
care - după părerea lui - a fost susținută nu numai de prin­
cipii români vechi, dar și pe vremea fanarioților? Oare
România unită și puternică putea admite sau putea aștepta
ca Transilvania să devină o provincie maghiară și, când ea
va fi maghiarizată până în crestele Carpaților, maghiarii să
coboare până la litoralul Mării Negre și astfel să și rămână
acolo dacă vor? Aceste presiuni au rămas și s-au impus cu
evidență și după dizolvarea Camerei brătieniste.
Cabinetele europene cer miniștrilor români actuali să

58
 devină jandarmi ai Turciei, Austriei și Ungariei, lată exact
cuvintele pe care brătieniștii le aruncă la adresa lui și a
colegilor săi de cabinet din București, în toate reuniunile
electorale. Totodată - scria atunci amărât Kogălniceanu -,
Brătianu și sprijinitorii lui parcurgeau orașele Munteniei ca
triumfători, acuzând pe Principele Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen și pe miniștrii săi că trădează toate interese­
le și aspirațiile României. în asemenea condiții va fi greu ca
în viitoarele alegeri guvernul să fie puternic. Din exterior
guvernul n-a obținut nimic, din interior avea totul contra lui.
în ultimii doi ani puterea absolută a aparținut lui
Brătianu și în acest răstimp el a modificat legi și a numit
oamenii în profitul lui și al partidului său, zicea Kogălni­
ceanu. Prefecții, judecătorii, consiliile județene și comu­
nale, poliția și chiar armata erau brătieniste și trebuia cu
această mașină „roșie“ în termen de 6 săptămâni guvernul
să administreze alegerile și să câștige o nouă Cameră
conservatoare. Sarcina câștigării alegerilor era deci mai
mult decât dificilă. Roșii vor avea mai multe șanse în
Muntenia și mai puține în Moldova și viceversa. Se spera
că deputății moldoveni (circa 50), împreună cu deputății
munteni conservatori minoritari și antibrătieniști, vor
asigura viitoarei Camere o majoritate confortabilă. Dar
pentru aceasta era necesar ca marile puteri europene să
ofere avantaje certe României pe plan internațional, pentru
ca opinia publică să se convingă că buna-credință,
hotărârea în direcția menținerii angajamentelor inter­
naționale dovedite dé guvernul actual puteau să obțină mai
mult decât Brătianu, prin alianțele sale oculte și prin eter­
nele lui conspirații. în acele condiții, - remarca Kogălni­
ceanu - trebuia neapărat să fie consolidată cu prioritate
situația internațională a statului, deoarece dacă România
era slabă în exterior, era tot atât de slabă și de vulnerabilă
în interior.
în concluzie, Kogălniceanu recomanda agenților săi
diplomatici să lupte în 1869 pentru retrocedarea gurilor

59
 Chiliei, acordarea jurisdicției consulare pentru statul român
exclusiv pe teritoriul lui, dreptul său de a numi agenți diplo­
matici în exterior, cu scopul de a apăra pavilionul României
și interesele ei. Trebuia acționat la Pesta - prin intermediul
Franței dacă prin România nu se putea - pentru ca Ungaria
să respecte vocile și dorințele românilor din Transilvania,
și atunci va garanta că pentru cel puțin treizeci de ani
România va împiedica orice conflict în Turcia sau în
Europa.
întrebat de agenții săi dacă Principele Carol I l-a văzut
personal în noile împrejurări pe Brătianu, Kogălniceanu a
răspuns că faptul s-a consumat la cererea lui cu câteva
zile mai înainte. Kogălniceanu a dorit ca Principele să dis­
cute cu Brătianu, deoarece, personal, era convins cât de
„meschin“ putea fi Brătianu când nu mai era la putere.
Prințul Carol l-a văzut pe Brătianu, dar nu-l mai revedea,
scria îmbufnatul și îngrijoratul Kogălniceanu; el a adăugat
că afirmațiile lui incitatoare din sala Slătineanu (în care a
înfierat categoric Ungaria pentru politica ei față de românii
din Transilvania) au dus la înlăturarea sa definitivă. 21
Desigur aprecierile lui Kogălniceanu reflectau
ambianța sau atmosfera de tensiune a situației interne și
internaționale românești, aflate sub impactul unor modi­
ficări rapide și continue. Dar, după ce anumite greutăți au
fost depășite și parametrii problemei s-au schimbat,
Kogălniceanu - „Brânza bună în burduf de câine“, cum a
fost numit de un contemporan de-al lui - n-a avut nimic
împotrivă să devină ministru de externe sub conducerea
„meschinului“ Brătianu.
Dar și românii transilvăneni și-au exprimat de nenumă­
rate ori solidaritatea cu România și dorința fierbinte ca ea
să devină independentă și să scape de suzeranitatea
otomană umilitoare și fără sens. Această opțiune a fost
exprimată public mai ales după izbucnirea crizei orientale
din 1875-1876. Concomitent, românii din Transilvania au
înfierat răpirile repetate de teritorii din patrimoniul pămân­

60
tului principatelor, devenite România, de-a lungul timpurilor
mai îndepărtate sau mai apropiate. Aceste cuceriri și jafuri
teritoriale au fost efectuate fie de puterea suzerană, fie de
marile puteri creștine vecine. în numele tuturor românilor,
Baziliu Bașiotă, judecător la Odorheiul Secuiesc, a publicat
o corespondență consistentă în revista „Transilvania“, inti­
tulată Atacurile comise asupra pământului românesc, în
care și-a exprimat indignarea față de nestinsa poftă de
cucerire a unor mari imperii. El vrea să aducă la cunoștința
publicului român fazele anexării Bucovinei și a altor
provincii de către Austria sau Rusia și consideră că toți
românii trebuie să se intereseze de istoria pământului stră­
moșesc al României, pe care o numea „patria noastră“,
deși din punctul de vedere al constituției maghiare era
cetățean al națiunii politice maghiare și supus al statului
ungar.
Uneori teritoriile au fost luate fără lupte, fără voia
românilor, care au văzut cu durere în suflet și cu lacrimi în
ochi cum îi sunt vânduți frații, împreună cu moșioarele lor
și mai ales cu groaza că n-o să mai fie niciodată recuperați
de Țară. Răpirile teritoriale s-au făcut și sub patronajul
tiranicei și perfidei Porți otomane, care, deși în conformi­
tate cu obligațiile asumate prin Capitulații, trebuia să apere
integritatea Principatelor, a oferit părți din ele altor puteri
care o înfrângeau în războaie sau cu care cădea la
învoială. în alte cazuri, anexările au fost făcute direct de
puterea brută, străină de drept și de dreptate, și din aces­
te motive „ginta“ română gemea sub mai multe juguri
străine, care de care mai grele și mai apăsătoare.
Oriunde îți aruncai privirea nu vedeai decât dorința pu­
terilor străine de a-i stinge pe români din seria națiunilor vii.
Bașiotă își exprima nostalgia după timpurile lui Ștefan cel
Mare și ale lui Mihai Viteazul, când românii au fost puter­
nici și i-au învins pe invadatorii trufași, chiar dacă a fost
vorba de padișahi sau de regii Ungariei și Poloniei. Bașiotă
dezavua politica externă a lui Dimitrie Cantemir care s-a

61
 apropiat de cea mai nesățioasă și mai avidă putere, și
anume de Rusia, deși Neculce și atți mari boieri au fost
împotriva alianței.
Fără să dea dovadă de prea mult discernământ sau
intuiție în privința situației interne și externe a Moldovei la
1711, Bașiotă a afirmat că principele Cantemir a pus reli­
gia pe planul întâi, n-a făcut distincția necesară între
români și muscali, s-a bucurat că toți erau ortodocși, ceea
ce demonstrează că simțul lui „național“ (!) era subordo­
nat celui confesional. Surprinzător e faptul că Bașiotă con­
stata că această sjtuație era caracteristică și în timpul său
la unii români. în schimb, corespondentul român a
considerat înțeleaptă politica rezervată a lui Constantin
Brâncoveanu față de Rusia. El a afirmat că țarul Rusiei, în
înțelegere cu Cantacuzinii și cu Mihail Racoviță, ce râvnea
și el la tronul Munteniei, l-au înșelat pe Brâncoveanu să
coboare de la Târgoviște la București, unde a fost prins și
apoi ucis la Constantinopol. Țarul l-a pârât la Poartă că a
țesut intrigi împreună cu Austria împotriva Imperiului
otoman.
Poarta, după ce i-a ucis și pe Cantacuzini, a trimis și
în Muntenia domni fanarioți, ca și în Moldova, deoarece
n-a uitat trădarea lui Cantemir și era îngrijorată de
apropierea Principatelor de Austria sau de Rusia lui Petru
cel Mare. Din aceste momente - afirmă Bașiotă - încep și
durerile românilor „cu rădicata“, deoarece au urmat
repetate războaie și ocupații militare, însoțite de pierderi
teritoriale însemnate. Ocupațiile militare austriece și
rusești au stârnit pofta de anexare a unor teritorii de către
cele două mari imperii sau chiar ambiția de a le anexa pe
amândouă în întregime, deoarece „pofta vine mâncând“.
O pierdere însemnată provocată de „regimul cel afurisit al
fanarioților“ a fost lipsa armatelor române, lucru ce a faci­
litat anexiunile. Pierderea Olteniei a fost de scurtă durată
(1718-1739), dar totuși Austria va anexa pe seama ei
Mehadia și Orșova, cu un teritoriu de 39 mile pătrate,

62
 deoarece n-a fost cine să spună Austriei și Turciei că pu­
terea suzerană n-avea drept să cedeze ceva din teritoriul
Principatelor. Rusia a început negocierile cu Austria în
războiul din 1768-1774, cu scopul de a-i obține neutrali­
tatea în războiul ei cu Turcia. Acest început a dus, la scurt
timp, la pierderea nordului Moldovei cu ținuturile
Cernăuților, Sucevei și Câmpulungului, cu consimțămân­
tul culpabil al Porții.
Corespondentul s-a documentat dintr-un material al
profesorului Leopold Neumann, din care rezultă că Turciei
i s-a explicat necesitatea „vitală“ ca Austria să aibă terito­
riu de legătură între Transilvania și Galiția. Materialul a fost
publicat în Recueil des Traités et Conventions conclus par
l’Autriche avec les puissances étrangères depuis 1763
jusqu’à nos jours, Tom. I Leipzig, 1855. Prin actul nefast
semnat la 7 mai 1775, de Thugut și Yzzet-Mehmed,
Moldova și mai târziu România a rămas fără unele din cele
mai frumoase ținuturi ale sale, însumând un teritoriu de
100 mile pătrate. în 1776, prin Acordul de la Palamutca,
Austria a primit teritorii suplimentare din interiorul
Moldovei. Văzând ușurința cu care Fahiz-Aga ceda teri­
torii, mareșalul Borgo i-a propus ironic să-i dea și lașul,
dacă e așa de darnic.
Bașiotă a deplâns și încorporarea Basarabiei la Rusia
în 1812, ruptă din trupul Moldovei. El o numește țară mân­
dră și frumoasă, locuită de o populație vitează, care era
însă, după 64 de ani de dominație țaristă, pe punctul de a
fi rusificată. Doar bătrânii își mai aduceau aminte de
mărirea românilor, pe când tinerii - după părerea lui
Bașiotă - ar fi rusificați de tot. Aceste umiliri și jafuri comise
de Rusia și Austria, cu concursul otomanilor ce trebuiau să
răspundă pentru faptele și injuriile aruncate pe capul
poporuiui român, au făcut ca România de atunci să fie pri­
vată de 2.000.000 de suflete și de un teritoriu însemnat. în
aceste condiții, Bașiotă se întreba dacă era drept ca
România să-i mai plătească tribut Porții otomane. El era de

63
 părere ca România să se folosească de greutățile prin care
trecea Imperiul otoman și să declare Europei că nu va mai
plăti turcului nici un tribut, deoarece i-a vândut țara. Dacă
turcii doreau să-l aibă, să vină să-l ia, și în acest caz
românii îi vor primi pe malurile Dunării ca și Mihai Viteazul
pe strămoșii lor la Călugăreni. Bașiotă afirmă că cel
chemat și cel mai indicat să declare aceste cuvinte turcu­
lui era Principele Carol al României. Toți românii din
Transilvania doreau să vadă răspunsul și îl așteptau cu
speranță și cât de curând. 22
Principele Carol a încercat să reziste presiunilor
externe care au solicitat retragerea lui Brătianu și a libe­
ralilor lui de la putere. Prin intermediul Doamnei Cornu,
Principele a dorit să atenueze neliniștile împăratului
Napoleon al lll-lea că el sau Brătianu ar conduce țara
într-un așa-zis spirit antifrancez. Carol, ca Principe al
României, a avut în vedere exclusiv binele țării, a căutat să
pătrundă și să înțeleagă caracterul poporului român și să-l
conducă potrivit intereselor sale; și în această problemă
majoră - mărturisea el - „dacă n-am fost întotdeauna
îndemânatic, am fost întotdeauna drept“ („si je n’ai pas tou­
jours été adroit, j’ai toujours été droit“). Programul lui
Brătianu urmărea să câștige încrederea și prietenia marilor
puteri garante și el era un om cu un caracter cinstit, de
opinii moderate, ale cărui capacități erau cunoscute și
apreciate. Acuzațiile împotriva lui au fost lansate și de con­
servatori, adversarii politici din țară, care s-au folosit de
trecutul lui revoluționar. Brătianu a trăit mulți ani în Franța
și de aceea nutrea sentimente de recunoștință și de sim­
patie pentru această țară frumoasă. Partidul lui Brătianu a
fost numit „roșu“ nu atât din cauza principiilor sale, ci mai
mult pentru că era opus conservatorilor numiți „albi“. Carol
a recunoscut că printre liberali pot exista revoluționari ve­
ritabili, dar autoritatea lui Brătianu era capabilă să-i țină la
respect și să prevină tulburările grave. De asemenea,
Principele a încercat să acrediteze în Franța ideea că

64
 pretinsa chestiune evreiască din România a fost exagerată
peste măsură în Europa. Scopul Principelui a fost să apere
România și guvernul ei de atacurile unora dintre marile
puteri garante.
Doamna Cornu i-a răspuns cu regret Principelui Carol
că în Franța resentimentele și îngrijorările față de politica
aventuristă a guvernului liberal n-au încetat și că dacă
Brătianu îi era cu adevărat devotat nu-i rămânea altceva
de făcut decât să demisioneze imediat. Carol l-a înștiințat
pe Brătianu despre opiniile oficiale nutrite față de el în
Franța și acesta s-a declarat gata să demisioneze pentru a
nu compromite pe Principe și țara în ochii opiniei
europene. Carol n-a primit de la bun început oferta,
deoarece sacrificiul lui Brătianu i s-a părut prea mare.
Acesta era unul dintre cei mai capabili oameni de stat din
România, care se sprijinea pe clasele de mijloc și pe mica
proprietate funciară, fără a încuraja instinctele rele ale
mulțimilor. Carol a afirmat că acuzațiile privind faptul că
Brătianu ar fi un instrument ocult în mâinile partidului
mazzinian republican sunt total lipsite de temei. Brătianu a
luptat de la 1848 până atunci pentru instalarea unui
Principe străin și pentru o dinastie ereditară în România,
realitate ce contrazice asemenea zvonuri.23 Deși unele
mari puteri au văzut în Brătianu un fel de spin în ochii lor,
Carol a fost convins că acesta era un om de stat dibaci și
abil.
Rezultă clar din documentația autentică a epocii că
marele patriot și om politic Brătianu a fost gata să-și ofere
singur demisia pentru a nu slăbi poziția statului român pe
plan internațional și că „divorțul“ sau despărțirea - de alt­
fel, momentană - dintre el și tron a fost provocată de pre­
siunea externă. Numai că această despărțire de scurtă
durată n-a însemnat niciodată căderea lui Brătianu în
republicanism sau în alte mașinații care să-l înlăture pe
Principele Carol I de pe tronul României în perioada opo­
ziției liberale. Până și marii adversari conservatori de talia

65
 unui Titu Maiorescu au remarcat că Brătianu n-a incitat
personal atacurile partizanilor săi liberali contra tronului și
nici unele manifestații republicane, ci l-au suspectat doar
că a urmărit să le folosească împotriva guvernelor conser­
vatoare și ca mijloace indirecte pentru revenirea la putere
a partidului său. în consecință, ne îndoim de veridicitatea
afirmației că Brătianu, cel din opoziție, ar fi fost așa de
„meschin“ sau de „periculos“ cum l-a prezentat la un
moment dat Mihail Kogălniceanu.
Principele Carol a fost un adept sincer și loial al sis­
temelor constituționale de guvernare. El a apreciat
adoptarea Constituției din 1866 de către Adunarea
Constituantă drept cel mai important act politic al
României din acel moment. Grație Constituției, națiunea
își va realiza aspirațiile legitime prin garantarea intereselor
tuturor stărilor, cetățenii vor găsi asigurate drepturile
neapărat necesare într-o societate civilizată. Pe de altă
parte, Principele a considerat Constituția ca un pact defi­
nitiv care leagă Tronul de România și viceversa. Monarhul
a apreciat că România a supraviețuit până atunci grație
valorii brațelor luptătoare ale strămoșilor, dar și înțelepciu­
nii și răbdării probate de popor, care și-a apărat țara și
drepturile cu precauție, menținându-și aspirațiile în limitele
putinței și în cele însemnate de poziția sa geopolitică, ce
nu era de invidiat. Iar când națiunea română s-a văzut
zguduită și epuizată de lupte interne a apelat la principiul
Unirii și al Principelui străin ca unicul liman de salvare și
mijloc de consolidare și prosperitate a statului ei.
Principele Carol a sperat că prin biserică, prin spiritul reli­
gios pătruns în inimile oamenilor și răspândirea
învățământului, printr-o justiție și o administrație bună,
care să stârpească prin pedepsirea vinovațiîor toate
abuzurile, prin ordine și economie în finanțe pentru a înlă­
tura strâmtoarea de care suferea societatea, ca și prin
dezvoltarea căilor de comunicație și înființarea institutelor
de credit, România va fi capabilă să pășească pe calea

66
 progresului general european. Dar el a insistat că lucrul
nu era posibil decât dacă românii, întrați într-o stare nor­
mală, înzestrați cu guvern monarhic constituțional, vor
aplica sincer și loial principiile Constituției. Din trecut, de
care nu era legat direct, Carol a spus că nu va prelua
decât faptele frumoase ale românilor, lucru ce-l recoman­
da tuturor deputaților și miniștrilor. Totodată, el era con­
vins că dacă după dezbaterile desfășurate timp de 6 săp­
tămâni Constituția, odată votată, va fi aplicată scrupulos și
corect în viitor, România avea toate șansele să treacă de
la o stare anarhică, ce a subminat-o în ultimii ani, la o
stare socială normală și bine reglementată. Principele a
intervenit deseori în timpul dezbaterilor pentru a aplana
conflictele, a depăși greutățile, a armoniza propunerile și
părerile deputaților liberali și conservatori în scopul votării
și aplicării acestui instrument fundamental, de care întrea­
ga societate avea atâta nevoie. 24
Monarhul a insistat foarte mult ca românii să se apuce
de lucru cu probitate și zel și i-a îndemnat să uite acele
lupte și rivalități care, urmărind realizarea unor aspirații j?i
interese personale, compromit securitatea întregii țări. In
concepția Principelui Carol, era strict necesară stârpirea
prejudecăților și a obiceiurilor rele între români și așezarea
în locul lor a principiilor salutare de probitate, moralitate,
muncă și economie, prin care națiunile pot accede la civi­
lizație, bogăție și tărie. El a cerut, în numele guvernului,
concursul activ al tuturor cetățenilor în stârpirea viciilor
adânc înrădăcinate în administrație și justiție. Numai astfel
se va ridica prestigiul autorității și autorităților, așa se va
introduce în societate respectul față de instituții sau liber­
tatea înțeleasă în sensul legalității și al drepturilor garan­
tate de Constituție. 25
Este îndeobște cunoscut că principele Carol a fost un
arbitru în lupta pentru putere între liberali și conservatori.
Uneori însă, Principele a fost nevoit să medieze conflicte
numeroase între miniștrii aceluiași cabinet. El mărturisea

67
 că hărțuielile între miniștrii guvernului din 1869 au devenit
exasperante, deoarece fiecare dorea să urmărească pro-
pria-i cale, fapt ce păgubea mersul afacerilor generale. Mai
mult, divergențele dintre ei au pătruns și în Cameră. în
aceste condiții, Principele a fost nevoit să prezideze uneori
ședințele Consiliului de Miniștri pentru a acorda hotărârilor
o formă primită de toți și cu scopul de a-i determina pe
miniștri la acceptarea unor concesii mutuale. Carol a măr­
turisit însă că reușita lui a fost în unele cazuri doar parțială,
în alte împrejurări Cabinetul ar fi trebuit dizolvat, dar lucrul
nu era posibil decât după terminarea sesiunii parla­
mentare. în cabinet personalitatea cea mai marcantă era
Kogălniceanu, dar tocmai din acest motiv - constata cu
regret, Principele - ceilalți miniștri îl invidiau și îi făceau
greutăți. Boerescu credea că are aceeași influență în
Cabinet ca și Kogălniceanu, lucru ce nu corespundea rea­
lității. în atmosfera încordată ce domina cabinetul,
Kogălniceanu și-a oferit deseori demisia - refuzată de
Carol - sau a condiționat uneori rămânerea în guvern de
înlăturarea lui Boerescu. Acesta, la rândul lui, dorea
retragerea lui Kogălniceanu din guvern, deoarece credea
că și fără el era capabil să dispună de o majoritate în
Cameră, fapt contestat de Principe. Pe de altă parte,
Dimitrie Ghica intervenea la Principe pentru ca atât
Kogălniceanu, cât și Boerescu, care se contestau și se
detestau reciproc, să rămână în guvern.
Prins între atâtea certuri și conflicte, Principele Carol
nu lua măsuri décisive nici într-un sens, nici într-altul, nu
forța lucrurile, deoarece, chiar dacă unii și alții vor inter­
preta atitudinea lui ca o nehotărâre, el avea satisfacția și
chiar convingerea că în viitor poziția lui nu va apărea și nici
nu va putea fi interpretată ca o greșeală.
Kogălniceanu s-a plâns multă vreme că era singurul
moldovean în guvern, ceea ce era adevărat, și de aceea a
fost numit ministru încă un moldovean. Dar imediat ce a
primit această satisfacție, Kogălniceanu a cerut numirea

68
 unui al treilea moldovean în cabinet, lucru respins de
miniștri munteni. Din acest incident s-au iscat certuri viru­
lente, ce au fost stopate de Carol abia după ce a declarat
că va fi pentru trei miniștri moldoveni în momentul când în
guvern ar exista patru munteni și a specificat că în viitor ar
dori să nu se mai vorbească de această diferență. Oricum,
Principele le-a reamintit membrilor guvernului că în fața
Parlamentului trebuiau să se prezinte solidari în probleme­
le majore. El era pentru numirea unui al treilea moldovean
la Ministerul Cultelor dintre profesorii Universității din lași.
Ceea ce l-a uimit pentru moment, fără să-’l nedume­
rească în perspectivă, au fost atacurile nemaiauzite și
grosolane din presă care au ajuns să fie dezbătute în
Cameră. S-a deplâns limbajul neconstituțional și necuviin­
cios al unor ziare, l-a dezaprobat și l-a admonestat moral,
fără să insiste asupra lui și fără să voteze măsuri coerci­
tive. Principele era convins că o asemenea atitudine de
cenzură morală va avea efecte mai benefice decât proce­
sele de presă, cu care nu era de acord. 26 Deși satisfăcut
de unele progrese înregistrate în administrație și justiție
după intrarea în vigoare a Constituției, Principele Carol, a
fost nemulțumit că în câteva ramuri mai domnea
dezordinea și se mai manifestau destule mașinațiuni. El a
devenit vrând-nevrând conștient că pentru înlăturarea
definitivă a abuzurilor în România mai era nevoie și de
timp. Oricum, după aplicarea Constituției, situația nu se
mai putea compara cu cea dinainte, lucrurile mergând spre
bine. Dar, jurații nu erau la înălțimea sarcinii lor, deoarece
de multe ori condamnau pe cei vinovați de rele mici și achi­
tau pe cei vinovați de rele mari, deci pe marii vinovați.
Procesele de presă erau trimise la curțile cu jurați.
Principele Carol a fost categoric împotriva proceselor de
presă în România. Oamenii care scriau în ziare erau, în
general, oameni fără valoare. Principele Carol era pentru
libertatea nelimitată a presei, pe care o considera infinit
mai puțin periculoasă decât o libertate limitată, și chiar

69
 Franța dădea un exemplu elocvent în acest sens.27
Tânărul Principe a fost înzestrat cu un spirit de obser­
vație realist și penetrant, care i-a permis să întrevadă fon­
dul unor fenomene politice europene chiar dacă era
ascuns într-o perdea deasă de aspecte complexe și com­
plementare. Enervat la un moment dat de insistențele
oamenilor de stat francezi privind demisia guvernului libe­
ral - care în opinia lor a atentat la liniștea Europei -,
Principele Carol a considerat că pentru Franța și francezi
ar fi preferabilă schimbarea guvernului din Paris și nu a
celui din București. El a declarat în 1868 că Imperiul
francez străbătea o perioadă de criză adâncă, lucru dove­
dit de scenele petrecute în Paris, la Sorbona, de procesul
lui Rochefort intentat în urma atacurilor virulente din
„Lanterne“. Acest Imperiu - afirma Principele - nu se mai
putea menține decât prin mijloace radicale, dacă nu cumva
dictonul „e prea târziu“ nu se va confirma într-un viitor
rapid și apropiat. Principele Carol era înclinat să creadă că
se va adeveri ultima supoziție.
El a regretat că politica Franței de a păstra echilibrul
în Balcani neapărat prin menținerea Imperiului otoman a
făcut ca simpatia pentru ea să dispară în Europa Orientală,
în aceste condiții nimeni nu trebuia să se mire dacă
popoarele creștine de aici își vor îndrepta speranțele și se
vor arunca în brațele Rusiei. Considerăm deosebit de
interesantă părerea Principelui Caro! că în România, dar și
în alte țări, era bine să te ferești de măsurile violente,
deoarece - în principiu -, de pildă, loviturile de stat chiar
dacă reușesc foarte bine la început nu sunt scutite nici­
odată de unele urmări rele. El a interpretat în mod corect
exemplul Franței, unde Napoleon al lll-lea a ajunș la pu­
tere printr-o lovitură de stat, însă unde mai devreme sau
mai târziu - constată el în 1868 - se pregăteau teribile
răzbunări. Doar forța îl mai menținea la putere în Franța pe
împăratul Napoleon al lll-lea și nu iubirea poporului.

70
2. Carol I și România în Războiul Principele Carol a fost
de Independență și românii din încrezător în întărirea
Transilvania (1877-1881). Pierde- poziției României pe
rea sudului Basarabiei și Unirea planul diplomatic euro-
Dobrogei cu Țara pean și a dat replici cura­
joase unor reprezentanți
ai marilor puteri care i-au spus în față că era foarte greu ca
unele puteri să se intereseze de România și de români ca
de o națiune. Principele a considerat că existau cel puțin
trei lucruri care legau statul român de unele puteri mari, și
anume: legătura de origine latină cu Franța, de religie cu
Rusia și de familie cu Prusia. Ultima îl privea doar pe el,
dar Principele era identic cu națiunea. însă Principele a
realizat că interesele puterilor garante în zonă, în speță
cele legate direct de România, erau foarte divergente și
contradictorii. De pildă, Franța menaja Turcia numai în
România, nu și în Egipt. De asemenea, Principele a con­
statat că în chestiunea României, Franța și Anglia duceau
o politică apropiată, dar în Egipt erau la cuțite. El și-a expli­
cat asemenea fenomene prin interesele’ materiale care
determinau de la caz la caz atitudinea diplomatică a ma­
rilor puteri. De aceea, nu era rău ca în România să
pătrundă capitaluri franceze în întreprinderi mari pentru a
depăși unele neînțelegeri și suspiciuni reciproce.
Principele a fost dezamăgit de atitudinea Angliei în proble­
ma orientală, care nu era binevoitoare față de popoarele
creștine, și a afirmat că în unele domenii ar exista interese
comune între România și Austro-Ungaria. Dar buna
înțelegere dintre cele două țări era greu de conceput atâta
timp cât ungurii îi apăsau pe românii din Transilvania și
Banat. 30
Principele Carol a sesizat încă din 1875 că revoltele din
Balcani se vor amplifica și vor duce la declanșarea unor
conflicte hotărâtoare care vor modifica situația Europei
Orientale. Deși era conștient că problema orientală implică
și interesele unor mari puteri, nu numai pe cele ale

71
 popoarelor creștine din Turcia Europeană, Principele Carol
a considerat de la început, că înalta diplomație ar fi
neputincioasă în rezolvarea chestiunii, că trebuia să se
ajungă deci și la un război în Balcani, dar cu concursul
popoarelor mici direct interesate. 31 Chiar dacă marile pu­
teri din centrul și răsăritul Europei nu erau pregătite de
război, încă din 1875, Principele Carol era convins că
Rusia va intra în război și că Austro-Ungaria va fi și ea
destul de activă pe plan diplomatic pentru impunerea și
asigurarea sferelor ei de interese în Balcani. în timp ce
reprezentanții Austro-Ungariei l-au întrebat pe el, ca și pe
diferiți oameni politici de la București ce vor face dacă rușii
vor ocupa țara, reprezentanții Rusiei sondau situația dacă
România avea încredere în Austro-Ungaria. Dar ambele
puteri conjurau România să nu facă nici un pas pripit și să
nu ia inițiative care să bruscheze lucrurile.
Principele a dedus că marile puteri acționau pentru a
câștiga timp, pentru a-și aranja interesele și cu scopul de
a controla totul, inclusiv procesul eliberării popoarelor
creștine. Rusia a concentrat trupe la Prut, iar generalul
Ignatiev a declarat, în 1876, miniștrilor turci - în prezența
lui loan Ghica - că dacă Imperiul otoman atacă sau ocupă
Serbia și Muntenegru, Rusia va lua zălog Principatele
Dunărene. Principele, deși a fost anunțat, a considerat că
nu trebuia interpretat ca „aur curat“ tot ce spunea
ambasadorul Rusiei la Constantinopol. Dar cuvinte de
asemenea gravitate, aruncate cu ușurință, au neliniștit
totuși și pe Principele Carol, și pe unii oameni de stat
români. în asemenea ocazii, el reflecta că ar fi fost de dorit
ca România să fie a doua Belgie, desigur, cu scopul de a
putea fi apărată de unele puteri mari când ar fi fost
amenințată de Rusia. Oricum, Monarhul era hotărât ca țara
să se apere cu arma în mână împotriva unor ocupații
intempestive de acest gen. Era clar că România nu putea
să reziste multă vreme în fața unei puteri mari, dar
Principele Carol era hotărât ca armatele de ocupație să nu

72
 mai fie primite sau privite ca armate eliberatoare.32
în 1876, Principele Carol a reanalizat evenimentele din
Balcani în mod corect și la obiect și a afirmat că ele vor
declanșa în curând o dramă și fenomene tumultuoase, dar
decisive prin consecințele lor. Europa era încă șovăielnică
în soluționarea crizei orientale, deoarece puterile sunt
geloase unele pe altele și nici una nu accepta ca una sau
alta să joace un rol decisiv, care să-i aducă avantaje exclu­
sive în zonă. Ceea ce uită Europa - sublinia Principele
Carol - era că un lucru amânat nu era niciodată rezolvat,
că pericolul ce vrei să-l ocolești azi va reveni mâine cu
toată gravitatea lui, amplificat de fanatismul și dorința de
răzbunare a celor implicați în conflict. Schimbarea sultanu­
lui și asasinarea unor miniștri otomani nu erau de natură să
îmbunătățească cu ceva situația, așa cum nici reformele
propuse nu erau capabile să prindă viață într-un sistem
corupt în care nu cred nici creștinii, nici mahomedanii.
Revoltele vor dăinui atâta timp cât Imperiul otoman nu va
fi zguduit în temeliile sale sau nu se va scufunda. Atunci se
vor forma state mici care vor dăinui mai mult sau mai puțin.
Deși era nemulțumit de politica Angliei în chestiunea
orientală, Principele Carol a observat că unii oameni poli­
tici britanici - ca Lordul Derby - au devenit mai realiști
decât înainte. Lordul Derby a declarat în Camera
Comunelor că Tratatul de la Paris ocrotea Turcia doar de
unele atacuri venite din exterior. Dacă imperiul va fi atacat
de statele vasale, nici una din marile puteri semnatare ale
Tratatului din 1856 nu era îndreptățită să intervină în
favoarea puterii suzerane. Dacă și alte puteri ar accepta
acest punct de vedere, conflictul oriental s-ar localiza și
s-ar evita complicații internaționale serioase. în concepția
Principelui Carol trebuia ca marea diplomație să îngăduie
statelor vasale și diferitelor provincii ale Imperiului otoman
să se dezmorțească și să treacă ele însele la acțiune.
Dacă învingeau în lupta cu suzeranul lor, era bine, dacă
nu, nu meritau să fie independente.33

73
 Se poate ușor observa că uneori Principele Carol s-a
lăsat tentat să creadă că micile state de la Dunăre, ca și
popoarele creștine din Turcia Europeană, vor fi capabile
să-și rezolve singure problemele și să se elibereze de sub
suzeranitatea sau suveranitatea sultanului, fără inter­
venția din afară a unor mari puteri. Dar tot grație spiritului
său realist, Principele Carol își revenea destul de repede
și devenea conștient - indiferent dacă personal îi conve­
nea sau nu - de faptul că România va fi nevoită, mai
devreme sau mai târziu, să se alieze cu Rusia, că în
condițiile date nu exista altă alternativă pentru ea. Pe de
altă parte, Principele Carol a constatat cu regret că situ­
ația internă deteriorată din Serbia nu-i permitea să pună
pè picior de război o armată corespunzătoare și că în
această privință era întrecută de micul Muntenegru, care
era mai de temut în fața otomanilor și era mai respectat pe
plan internațional.
Principele a intuit că în fața unei Rusii decise să
soluționeze problema orientală, celelalte mari puteri vor fi
nevoite să se pronunțe într-un fel sau altul. Situația
României începea să fie excesiv de grea, dar ea se
apropia de o epocă ce-i va hotărî viitorul. Partidele române
au rămas neînduplecate unele față de altele, dar luptele
interne au fost reduse la minimum din cauza situației
externe explozive. Puterile europene repetau ca pe un leit­
motiv României că atâta timp cât va rămâne neutră și va
respecta tratatele internaționale nu avea motive să se
teamă de nimeni. Pe de altă parte, Rusia, deși transmitea
României că fiind parte „integrantă“ a imperiului se consi­
dera îndreptățită s-o ocupe în cazul unui război cu puterea
suzerană, îi cerea în același timp să i se alăture și să con­
tribuie după puterile ei la prăbușirea Imperiului otoman.
Asemenea limbaj diplomatic contradictoriu îl determina
pe Principele Carol - indiferent de preferințele personale -
să reflecteze platonic la un statut de a doua Belgie, prin
asigurarea neutralității României, îndeosebi în fața inge­

74
 rințelor și atacurilor Rusiei. în practică, el era convins că nu
era posibilă asigurarea unui asemenea statut pentru
România. El a observat că englezii și-au dat seama că au
greșit față de România pe care au considerat-o ca o
provincie turcească și vor, într-un fel sau altul, să-și repare
greșeala, pentru ca ea să nu fie câștigată exclusiv de
Rusia. Principele Carol i-a spus colonelului Mansfield că
era prea târziu pentru așa ceva. Românii erau deja hotărâți
să iasă singuri din toate greutățile ce le-au întâmpinat până
atunci, așteptând momentul potrivit. Ei erau gata de război
și la nevoie vor intra în foc cu trupele lor de linie și de re­
zerve.
Carol era convins că Rusia va intra în război și că
Germania și Austro-Ungaria n-o vor putea împiedica. Nici
chiar Anglia, care se va asigura că Rusia nu va ocupa
Strâmtorile și își va impune interesele în alte zone ale
imperiului (Egipt), nu va putea împiedica declanșarea
războiului. Presiunile marilor puteri în vederea îmbunătățirii
situației creștinilor din Turcia Europeană vor fi sortite
eșecului, deoarece turcii fanatici și fataiiști se vor arunca
mai degrabă într-un război de exterminare, decât să
renunțe la tradițiile lor.34
Este interesant că în anul 1876 nici războiul și nici
eventuala trecere a trupelor străine nu-l îngrijorau atât de
tare pe Principele Carol ca starea precară a finanțelor țării.
Dar nesiguranța trebuie oricum înlăturată și greutățile
depășite. Cu toate dificultățile, înzestrarea și solda armatei
au fost asigurate. De aceea, Principele Carol nu se temea
de o invazie otomană care putea fi respinsă de armata
română pregătită temeinic în acest scop. însă, vechea
teamă față de turci se mai manifesta la unii locuitori din
orașele de pe malul Dunării, care s-au retras în munți, în
pofida asigurărilor date de Principe. De altfel, el credea că
generalii turci nu vor face greșeala strategică de a trece
Dunărea. Principele Carol era interesat încă din 1876 să
prevină ca România să devină teatru de război, inclusiv în

75
 cazul în care ea va intra în război. 35 Era clar că s-a acțio­
nat încă de pe acum în sensul participării la un război în
sudul Dunării.
Principele Carol a fost mulțumit de demersurile diplo­
matice întreprinse de Ion Brătianu în Austro-Ungaria și
Rusia. Și în aceste împrejurări, ca și în alte acțiuni impor­
tante și dificile, Ion C. Brătianu s-a dovedit a fi un patriot
abil în evitarea „stâncilor periculoase“, deci a situațiilor
incompatibile cu interesele și demnitatea țării. El a făcut o
bună impresie și a fost primit cu distincție de țar și de
împăratul-rege, lucru greu de imaginat înainte, când era
privit și respins ca tribun popular și revoluționar. Succesul
de acum era cert și nimeni nu-l va mai putea nesocoti. Din
acel moment, afirma Principele, România și-a luat și și-a
ocupat locul său în Europa, convinsă că în chestiunea ori­
entală ea era un factor de care era necesar să se țină
seama. 36
Principele Carol a mărturisit că el, personal, și-a trasat
de la bun început linia sa de conduită - singura posibilă în
acele momente -, care ducea implacabil și obiectiv la
încheierea unei convenții militare cu Rusia și la partici­
parea românilor alături de ruși în războiul cu Imperiul
otoman. Dar Principele a fost conștient că în România
existau unii politicieni ce lucrau din toate puterile și cu toată
convingerea să împiedice alianța cu Rusia, sprijiniți din
afară de unele puteri mari, care recomandau țării să
protesteze împotriva unei eventuale intrări a trupelor
rusești, iar în fața acestei alternative să-și mute guvernul,
armata și parlamentul în Oltenia. Principele Carol era con­
vins că armata rusă era superioară adversarului otoman,
chiar dacă s-au descoperit cu ocazia mobilizării multe lip­
suri și fraude. El a fost susținut de Bismarck când a inter­
venit diplomatic la Constantinopol în favoarea Belgradului
în timpul nefericitului război sârbo-turc. Din acest motiv,
Principele Carol, deși era conștient de unele divergențe
serioase survenite între Berlin și București, realiza, pe de

76
 altă parte, că Dinastia de Hohenzollern de la Dunărea de
Jos era oricum un factor de care se ținea seama în
Germania. De altfel și Partidul Liberal, realizând că Franța
l-a părăsit, își va întoarce privirile spre Germania. 37
Partizan convins și realist - am putea susține sau
adăuga ultimul adjectiv fără riscul de a greși - al alianței
antiotomane cu Rusia, Principele Carol a acționat cu
promptitudine și hotărâre pentru un climat de corectitudine
și respect reciproc ce trebuia să domine relațiile dintre cei
doi parteneri. In februarie 1877, Principele Carol l-a asigu­
rat pe Marele Duce Nicolae Nicolaevici că românii îi vor
primi cu simpatie pe ruși când se vor hotărî să treacă în
sudul Dunării pentru a-i elibera pe coreligionarii lor asupriți
de otomani. Principele Carol l-a asigurat, de asemenea, că
România păstra un sentiment de gratitudine față de Rusia,
care i-a combătut cu consecvență pe turci și în trecut. Dar
el l-a prevenit pe Marele Duce că reglementarea oficială a
raporturilor Armatei Imperiale Ruse cu autoritățile
României trebuie tratată ca un act politic și să facă obiec­
tul unui aranjament de la guvern la guvern. 38 Unul dintre
cei mai hotărâți adversari ai alianței cu Rusia era chiar mi­
nistrul de externe Nicolae Ionescu, care a scris - fără s-o
semneze, dată fiind calitatea lui oficială - broșura Statul
român și pacea Orientului. Principele Carol a recunoscut
că partea juridică e foarte interesantă, dar constata, cu o
ușoară ironie sau malițiozitate, că autorul era mai bun ca
profesor, decât ca om politic.39
Se știe că Nicolae ionescu, consecvent principiilor
sale, și-a dat demisia deoarece era împotriva semnării
oricărui acord cu Rusia. El a fost în trecut un adversar
hotărât al instalării unui principe străin la București. Dar
acest om politic a avut față de tron aceeași evoluție ca și
alți contemporani ai săi. Indiferent de atitudinea din trecut
sau de părerile divergente în privința alternativelor de
politică externă, Nicolae Ionescu a devenit un dinast con­
vins și un slujitor devotat al Principelui Carol. De altfel,

77
 Principele nu mai avea nici un adversar de principiu printre
marii oameni politici în preajma Războiului ae
Independență. Doar conservatorii erau mânioși pe
Principele Carol, dar acesta era convins că mânia va trece
repede, deoarece a intervenit întotdeauna energic și i a
apărat de actele arbitrare de așa-zisă „răzbunare“. Astfel,
Principele Carol a considerat darea în judecată a guvernu­
lui conservator ca o tristă comedie de care statul nu avea
nevoie în acele momente hotărâtoare pentru destinul său
național și internațional și era mulțumit că acțiunea se va
termina repede cu un verdict de achitare.40
Principele Carol a considerat „neutralitatea teoretică“ -
din care sau prin care unii au sperat să scoată sau să
ajungă la independență - un sistem politic desuet și de
mult părăsit. Situația politică cerea clar ca țara să meargă
cu cel mai tare, care într-un război ruso-otoman va fi, fără
îndoială, Rusia, în caz că o terță mare putere nu o va
împiedica. Principele Carol era convins că alianța
României cu Rusia o să displacă celor mai multe din ma­
rile puteri. întrucât acestea nici nu pot și nici nu vor să
ofere nimic României, trebuiau să o lase să acționeze
potrivit intereselor ei. Victoria Rusiei va contribui la înlătu­
rarea vasalității României față de Poartă, dar Europa nu va
permite niciodată ca locul acesteia să fie luat de Rusia,
fapt considerat benefic și profitabil de către Principe, care
a afirmat că era exclus, în situația dată, și pericolul ca țara
să devină obiect de compensație. Chiar dacă în acest caz
Principele Carol a avut dreptate, el a afirmat cu prea mult
optimism că Austro-Ungaria nu va admite niciodată ca
Dunărea „germană“ să fie dată Rusiei 41
Deși convins că nu exista altă cale pentru obținerea
independenței decât alianța cu Rusia, Principele Carol a
acționat energic pentru ca marele vecin să respecte
Convenția și personalitatea politică distinctă a României,
împreună cu Brătianu și Kogălniceanu, a protestat împotri­
va intrării neașteptate a trupelor ruse în România în drumul

78
 spre Bulgaria, pentru care era necesară semnarea altui
angajament oficial de natură să completeze Convenția
ruso-română deja semnată la 4 aprilie 1877, dar care
aștepta aprobarea Parlamentului. Consulul rus Stuart a
declarat că amânarea intrării trupelor a fost imposibilă
după declarația de război de la Constantinopol și după ce
în Asia a fost emis ordinul de atac. Baronul l-a asigurat pe
Principe că Rusia va respecta Convenția cu România în tot
cuprinsul ei, iar Marele Duce i-a asigurat pe români că rușii
au intrat ca prieteni într-o țară prietenă. Principele a
răspuns că era indicat ca Țarul și Marele Duce să
întărească în scris aceste lucruri pentru ca, pe baza asi­
gurărilor primite, Parlamentul să ratifice Convenția, mai
ales că în cadrul Corpurilor legiuitoare exista o opoziție
împotriva acesteia. Domnitorul României s-a arătat jignit
că Marele Duce s-a adresat printr-o proclamație locuito­
rilor, deoarece numai el era în drept să se adreseze astfel
poporului român. Baronul Stuart a replicat că din moment
ce Convenția n-a fost adusă la cunoștință publică n-a exis­
tat altă cale de a-i înștiința pe români că rușii n-au intrat în
țara lor cu gânduri dușmănoase.42
Iritat de intrarea precipitată a armatelor ruse, Principele
Carol a retras în aceeași noapte trupele de la Dunăre, care
nu.erau pregătite de atac. Măsura i-a surprins atât pe ruși,
cât și pe turci. Ultimii nu erau siguri de atitudinea României
sau chiar sperau în eventualitatea unui conflict cu Rusia.
Bucureștiul a anunțat guvernele străine despre intrarea
rușilor în România. Aceste împrejurări au direcționat
într-un sens pozitiv interesele României, deoarece i-au
dezorientat momentan pe turci și au demonstrat rușilor că
nu-i mai pot nesocoti pe români. Dar neînțelegerile cu
Rusia s-au reglementat mulțumitor, iar convenția referi­
toare la trecerea trupelor ei pe teritoriul României, fiind
votată de Parlament, a intrat în vigoare.43
Susținător al alianței militare româno-ruse în Războiul
de Independență, Domnitorul Carol a afirmat categoric că

79
 armata română nu putea sta decât sub comanda sa,
excluzând orice formă de încorporare a ei în cea rusă.44
Principele a acționat pentru a-și alege singur momentul
trecerii Dunării și l-a asigurat pe Kogălniceanu, care s-a
temut ca Domnitorul să nu se arate „prea brav“, că înainte
de toate va fi prudent. Rușii n-au recunoscut aportul arti­
leriei române de la Turnu Măgurele în cucerirea cetății
Nicopole și au afirmat că drumurile de fier din România
sunt rele. Dar Carol a considerat că fără ele, așa rele cum
erau, rușii ar fi fost departe de Bulgaria.45 Marele Duce a
dorit ca trupele române să păzească Nicopole, să trans­
porte 7.000 de prizonieri turci până la frontiera cu Rusia,
iar ambulanțele române să îngrijească răniții otomani.
Principele Carol a transmis că onoarea armatei române
nu-i permite să escorteze decât prizonieri făcuți de ea
însăși, iar dincolo de acest lucru era nevoie de toate efec­
tivele ei pentru a fi folosite la momentul potrivit.
Deși comandanții ruși au paralizat la început mijloacele
de acțiune ale armatei române prin pretenții nejustificate
ce zădărniceau orice combinații, inclusiv prin faptul că n-au
acceptat ideea că Principele Carol era în drept să dispună
liber de armata lui, Marele Duce i-a transmis acestuia, prin
generalul Zefcari, că înfrângerea rusă de la Plevna s-a
datorat românilor. Refuzul lor de a ocupa fortăreața
Nicopolului și de a păzi și transporta prizonierii turci au
reținut o parte a trupelor generalului Krüdner în cetate.
Principele Carol recunoaște că faptele stau așa, dar afirmă
categoric că va refuza și în continuare să facă servicii de
jandarm, deoarece armata lui era prea bună ca să merite
acest rol minor. Dimpotrivă, s-a declarat gata să treacă
Dunărea, să ocupe Nicopolul și să atace imediat Plevna,
împreună cu rușii. Dar lor le displăcea o asemenea cerere,
întrucât nu doreau să împartă o victorie cu românii.
Principele Carol a intuit că rușii se aflau într-o situație grea
la Plevna și, în caz de noi înfrângeri, puteau pierde și
Nicopolul. El și-a adus aminte de nota lui Nelidov din mai

80
 1877, în care s-a afirmat că armata rusă era destul de tare
ca să se lipsească de concursul celei române și a afirmat
ironic că situațiile se schimbă, iar rușii vor cere ei înșiși
colaborarea României în război.46
Aceste afirmații au fost făcute în 15/27 iulie și s-au
dovedit a fi precise, anticipând celebra telegramă a Marelui
Duce, expediată din Târnovo la 19/31 iulie Principelui Carol,
în care se spune: „Turcii, grămădind mulțime mare de oștiri
la Plevna, ne nimicesc. Rog să fuzionăm, să faci o demon­
strație și, dacă e posibil, treci Dunărea, precum doreai.
Această demonstrațiune este neapărată între Jiu și Corabia
pentru a înlesni mișcările mele.“ Brătianu a considerat că a
sosit momentul să li se dea rușilor un ajutor hotărâtor,
apreciind că dacă rușii vor fi azvârliți peste Dunăre,
România va deveni teatru de război. Principele nu dorea
încă să treacă cu toată armata la sud fără o convenție care
să-i ofere garanțiile unei colaborări corecte. Dar Brătianu
s-a temut că o nouă convenție ar abroga-o pe cea din 4/16
aprilie și ar lipsi România de garanțiile incluse deja în ea.
Considerând-o ca o bază solidă, Brătianu nu dorea altă
convenție decât dacă se obținea echivalentul ei din toate
punctele de vedere. Principele Carol 4-a asigurat pe Marele
Duce că va întări garnizoana română ce intrase deja în
Nicopole și că trupele Diviziei a 3-a erau în marș spre
Dunăre pentru a face fuziunea cu trupele Diviziei a 4-a.47
La 21 iulie/2 august 1877, Domnitorul a constatat situ­
ația grea a rușilor care comiseseră mari greșeli strategice
greu de îndreptat într-un timp scurt, ceea ce înseamnă că
războiul se va prelungi. Pierderile rușilor erau enorme, iar
înfrângerea lor la Plevna, prin efectele ei militare și morale,
nu va rămâne fără urmări asupra războiului. Principele
Caroi știa că Brătianu era îngrijorat și dorea ca armata să
treacă imediat Dunărea pentru a se evita prelungirea
războiului, dar el a insistat că erau necesare noi condiții
care să fie stabilite cu rușii.48 în scurt timp, Brătianu a rea­
lizat că rușii vor să eclipseze armata română și s-o

81
 împiedice să se manifeste în acțiuni individuale. De aceea,
a amânat plecarea la Cartierul Imperial sub diferite pre­
texte. Principele Carol i-a reconfirmat lui Brătianu bănuiala
că în momentul în care românii vor veni în ajutorul rușilor
pe teatrul de război sau chiar când le vor da concursul,
într-o formă sau alta, aceștia vor căuta să-i eclipseze și
să-i absoarbă. De aceea, Principele a aprobat bucuros
amânarea plecării lui Brătianu la Cartierul Imperial, dar l-a
chemat pentru a discuta ce le mai rămâne de făcut.49
Marele Duce i-a trimis Principelui Carol trei scrisori în
27 iulie/8 august, 2/14 august și 3/15 august și o nouă
telegramă în 9/12 august, care suna astfel: „Principelui
Carol al României,Craiova-Zimnicea (A se urmări). Când
poți trece? Treci cât mai în grabă. La Șipka e luptă
înverșunată. Mai multe atacuri sunt respinse de dimineață,
9 august. Lupta continuă, deși a înnoptat. Nicolae.“
Principele Carol i-a mulțumit pentru cele 3 scrisori, dar
dacă nu i-a răspuns imediat, cauza a fost dorința de a evita
orice echivoc pentru viitor în problema colaborării ruso-
române. în acest scop, l-a trimis pe Brătianu și pe șeful de
stat-major în vederea stabilirii unei înțelegeri temeinice și
definitive. El era gata să trimită primul contingent de
30.000 de soldați care să coopereze cu rușii la Plevna, ce
era dificultate permanentă pentru desfășurarea acțiunilor
viitoare ale rușilor. Principele i-a comunicat Marelui Duce
că armata română își va păstra individualitatea și propriul
comandament, operând după planul general de război și
dispozițiile Marelui Duce. De altfel, Domnitorul Carol i-a
reamintit că acest lucru a fost recunoscut în ultima
scrisoare ce i-a fost trimisă. în acest scop, Principele a
solicitat să se întâlnească cu Marele Duce la Nicopole sau
altundeva pentru reglementarea definitivă a mersului ope­
rațiunilor la Plevna.5°
La 16/28 august 1877, în Gorni-Studen, a avut loc
întâlnirea dintre Țarul Alexandru al ll-lea, Marele Duce
Nicolae și Principele Carol. Domnitorul a fost primit foarte

82
cordial de țar și de fratele său. Țarul Alexandru i-a spus că
este fericit să-l vadă și mulțumit că a trecut Dunărea și și-a
exprimat speranța că de acum încolo dificultățile vor fi înlă­
turate. Principelui Carol i s-a părut că țarul era suferind și
avea o mină tristă, din cauza pierderilor grele suferite de
trupele sale. După discuțiile privind forțele armatei române
și direcțiile sale de înaintare, Marele Duce trece la obiect
și-l întreabă pe Principele Carol dacă intenționează să-și
conducă singur trupele în război. Domnitorul României a
răspuns prompt că acest lucru este clar și de la sine înțe­
les. Marele Duce a replicat că o asemenea hotărâre
implică dificultăți, întrucât Principele Carol de Hohenzollern
nu putea fi pus sub comanda unui general rus. Principele
Carol a confirmat afirmația Marelui Duce, dar a subliniat
că, dimpotrivă, 10 generali ruși ar putea sta foarte ușor sub
comanda sa. în acest punct fierbinte al discuției, țarul, care
până atunci tăcuse, l-a rugat pe Principele Carol, obosit de
călătorie, să-l însoțească la un cort confortabil, aranjat
anume pentru el lângă Cartierul Imperial. împăratul l-a
condus personal pe Principele Carol la cort și s-a retras.
După câtva timp însă - folosit fără îndoială de țar pentru a
se consulta cu fratele său - în cortul Principelui Carol a
sosit Marele Duce care l-a rugat în numele suveranului să
accepte și comanda tuturor trupelor ruse de la Plevna, ce
numărau 30.000 de oameni. 51
Este bine cunoscut faptul că Principele Carol i-a sfătuit
pe comandanții ruși că nu era bine să se pripească la
Plevna cu noi atacuri, că era necesară o pregătire
temeinică și realizarea unei încercuiri complete a
redutabilului general Osman, pentru a se asigura în mod
lent un succes sigur. Nu vom insista asupra mersului ope­
rațiunilor militare, care nu constituie subiectul sau obiectul
cărții; vom remarca doar că mersul evenimentelor i-a con­
firmat pe deplin intuițiile și utilitatea sfaturilor sau ordinelor
date în calitatea sa de strateg și comandant. Lunile de
asediu care au urmat până la sfârșitul lui noiembrie i-au

83
 adeverit ca profetice și realiste, inclusiv în cazul atacurilor
dure și sângeroase din 30 august/11 septembrie, afirmați­
ile că rușii și românii aveau în fața lor un adevărat
Sevastopol, care va mai costa mii de vieți omenești până
va cădea; și tocmai aceia care nu l-au crezut și nu l-au
ascultat de la început au fost nevoiți să-l cheme la Plevna
pe celebrul apărător al Sevastopolului, generalul Todleben,
de data aceasta pe rolul opus al asigurării lucrărilor de
geniu pentru distrugerea sistemului otoman defensiv de
fortificații. Principele Carol a putut fi mândru și mulțumit de
armata română instruită cu pricepere, bine echipată și
înzestrată cu muniție modernă, iar aceasta a fost încântată
de comandantul ei suprem încă de la botezul focului, când
au reușit să ia o redută în fața căreia rușii au pierdut 7.000
de oameni în a doua bătălie de la Plevna.52
Principele Carol și generalul Todleben s-au respectat
reciproc, s-au prețuit unul pe altul și au colaborat fructuos
în timpul asediului Plevnei. Todleben a fost numit ad-latus
al Principelui, iar Prințul Imeretinski a devenit șef al statu­
lui său major, în locul lui Zotov care s-a întors la corpul său.
Sub comanda Principelui Carol s-au mai aflat generalii
Gurko și Skobelev. Se pare că Principele Carol nu l-a
regretat prea mult pe Zotov, despre care a afirmat că se
pierdea în amănunte, iar cunoștințele lui militare le consi­
dera mediocre. Todleben a spus că se simte fericit că a
fost dat ca ajutor unui principe german și mai ales unui
Hohenzollern, iar Principele Carol i-a răspuns că este ono­
rat să-l aibă lângă el pe vestitul apărător al Sevastopolului,
pe care-l consideră un perceptor militar. După ce i-a
împărtășit părerile despre situația de pe teren și despre
atacul din 30 august, Todleben â apreciat că punctele de
vedere ale Principelui Carol, propunerile făcute de el au
fost și erau singurele juste în situația dată. Todleben era un
om cu judecată, amabil, ce-și exprima cu claritate părerile.
De asemenea, Prințul Imeretinski era un om de o cultură
aleasă, plăcut și cunoscut ca un bun ofițer de stat-major.

84
 Desigur, oricât de importantă a fost concentrarea româno-
rusă de la Plevna, conducerea ei era subordonată Marelui
Cartier Imperial, ce coordona operațiunile de pe întregul
front. După ce acesta și țarul au aprobat noi întăriri pentru
Plevna și după ce au sosit aici unele trupe din Garda
Imperială, Principele Carol a avut sub comanda sa
100.000 de militari.53
După lupte grele, trupele ruso-române au reușit să
încercuiască complet Plevna. în șirul acestor victorii s-a
numărat și cea de la Rahova, considerată de Principele
Carol ca deosebit de importantă, deoarece fortificația fu­
sese luată în calcul de Osman ca un important punct de
refugiu. După ce a omagiat și vitejia trupelor ruse, ca și pe
aceea a propriilor sale trupe, Principele Carol a considerat
că după încercuire zilele Plevnei turcești erau numărate.
Victoria română de la Rahova s-a bucurat de o deosebită
prețuire din partea Țarului, a Marelui Duce și a Cartierului
Imperial. Totuși, Principele Carol a observat că în anumite
momente colaborarea cu unii ofițeri ruși de stat-major
devenea dificilă și a fost nemulțumit să observe că
Todleben, care privea problemele în fondul lor și era un om
hotărât, era tocmai din aceste motive rău văzut la statul-
major rusesc și avea pretutindeni adversari.54
Realismul și capacitatea militară dovedite de Principele
Carol în conducerea operațiunilor militare au fost reconfir­
mate și în momentul fierbinte al încercării lui Osman de a
ieși din încercuire - lucru prevăzut de Domnitor -, când în
toiul luptei a ordonat luarea cu asalt a Opanezului, poziție
care favoriza încă planurile turcești. După ce armata
română a luat două redute cu 5 tunuri și 7.000 de prizonieri
și a treia s-a predat fără luptă, soarta bătăliei ruso-româno-
turce a fost decisă în favoarea asediatorilor. împăratul
Germaniei l-a decorat pe Carol I al României cu Ordinul
„Pour le Mérite“. El era mulțumit că un Hohenzollern a jucat
un rol însemnat în război și a fost salvator al armatei ruse
în cel mai periculos moment pentru ea. în 1866, monarhul

85
 de la Berlin i-a declarat că nu se va putea deprinde cu
ideea ca un Hohenzollern să fie vasal Semilunii; dar
Principele Carol a replicat că acceptă suzeranitatea sul­
tanului doar pentru ca mai târziu să se despartă onorabil
de ea.
Domnitorul României a constatat cu satisfacție că
promisiunea de atunci a devenit fapt împlinit. în fața lui au
defilat 7.000 de soldați, 200 de ofițeri și două pașale, pri­
zonieri, dar nu credea că au existat nici măcar 20 de pri­
zonieri români care să fie prezentați sultanului. De altfel,
un pașă i-a spus că sultanul a greșit când nu s-a îngrijit să
și-l facă prieten și aliat. Principele României a afirmat că
după război românii și turcii pot deveni cei mai buni pri­
eteni. Țarul Alexandru i-a comunicat Principelui Carol
depeșele primite de el de la împăratul Germaniei, inclusiv
aceea în care acesta din urmă i-a dorit ca din Plevna să
rezulte un al doilea Sedan. Principele Carol și-a exprimat
în fața țarului convingerea că, grație persistenței lui și a
eforturilor ruso-române, momentul transformării Plevnei în
al doilea Sedan nu era prea îndepărtat. Dar după a treia
bătălie de la Plevna printre ruși s-a răspândit o oarecare
descurajare, cu excepția împăratului.55
în ianuarie 1878, Principele Carol îi scria tatălui său că
Independența României era asigurată, lucru devenit clar
încă în august 1877, când armata a trecut Dunărea. El a
simțit răspunderea grea pe care și-a luat-o atunci, dar a
avut încredere în Dumnezeu și în armată, la întărirea
căreia a lucrat 11 ani și care a răspuns așteptărilor.
Principele putea acum arăta Europei că a făcut ceva din
România. Dar, după terminarea luptelor militare încep
bătăliile diplomatice, în care Principele Carol nu știa dacă
el și românii lui vor fi la fel de norocoși. Domnitorul era con­
vins că Turcia va deveni prietenă României, dar se temea
încă de pe atunci că lucrurile și relațiile cu Rusia se vor
derula mai greu, deoarece fostul aliat s-ar putea să
pretindă retrocedarea celor trei județe din sudul

86
 Basarabiei. Dacă se va întâmpla acest lucru se va produce
o impresie rea în țară și se va arunca o umbră peste tot ce
s-a dobândit până atunci. Domnitorul și-a împărtășit spe­
ranța că după ce românii s-au luptat alături de Rusia, dând
dovadă de curaj și eficiență, marea putere de la Răsărit nu
va reveni asupra acestui lucru, pe care se pare, l-a plănuit
încă de la începutul războiului.66
într-o scrisoare către principele moștenitor al Germa­
niei, Domnitorul Carol a susținut că Plevna a căzut la timpul
potrivit, deoarece o întârziere de o lună ar fi dus la nimicirea
asediatorilor din cauza frigului. Lemnele au lipsit, podurile
de pe Dunăre s-au rupt și, în general, în ceea ce privește
aprovizionarea cu cele necesare. Statul Major General și
Serviciul de Intendență ale Rusiei au fost lipsiți de
prevedere și precauția necesară. Principele Carol a sublini­
at că succesele rusești s-au datorat îndeosebi vitejiei
armatei și perseverenței câtorva comandanți. De multe ori
Principele Carol i-a atras atenția Marelui Duce că este prea
îngăduitor cu ofițerii de stat-’major, care, uzând de hărți
greșite și folosindu-se de intermediari, făceau gafe mari și
produceau încurcături. Domnitorului României nu-i venea
să creadă că după atâtea servicii făcute Rusiei pe front
aceasta vrea să reia sudul Basarabiei. El i-a atras atenția
prințului moștenitor că o schimbare de frontiere de acest fel
n-ar servi intereselor Germaniei și Austro-Ungariei, care
n-ar fi trebuit să accepte ca o putere ca Rusia să aibă iarăși
acces la Gurile Dunării. în art. 2 al Convenției pentru regle­
mentarea trecerii rușilor prin România, guvernul și țarul
s-au angajat să respecte și să apere integritatea actuală a
României. Principele Carol i-a cerut principelui moștenitor
să-l ajute pe Câmpineanu, ministrul său de finanțe, în regle­
mentarea datoriilor legate de construcția căilor ferate, care
tocmai atunci se îndrepta spre Berlin.
El i-a mărturisit Kronprinz-ului Germaniei că în aface­
rile și discuțiile politice s-a situat pe respectarea strictă a
prevederilor și procedurilor constituționale și acest fapt,

87
 combinat cu ultimele evenimente, a dezarmat pe cei mai
mari adversari ai săi din România. Printre ei s-a numărat în
primii ani Câmpineanu, care a devenit însă un servitor fidel
al tronului, fiind convins că Principele nu avea altceva în
vedere decât binele țării. Domnitorul României și-a luat ca
principiu și modalitate de conduită să nu închidă niciodată
ușa adversarilor săi, ci, dimpotrivă, să dialogheze cu ei și
să le dea posibilitatea de a se apropia de el. Principele
Carol a mărturisit că prin acest procedeu i-a dezarmat pe
mulți dintre adversarii săi. Războiul de Independență a
întărit poziția Domnitorului în România, unde au fost apre­
ciate talentele și competențele lui militare. Medicii germani
care i-au îngrijit în mod conștiincios pe răniții români se
întorceau acasă cu cele mai bune impresii despre armata
lui.57
La 22 ianuarie / 3 februarie 1878, Principele Carol i-a
scris personal țarului ca răspuns la scrisoarea acestuia
trimisă prin generalul Ignatiev, în care îi comunica dorința
Guvernului Imperial Rus de a opera anumite schimbări de
teritorii. Domnitorul României i-a reamintit suveranului că
în timpul războiului comun s-a străduit întotdeauna să-i fie
agreabil și atent față de dorințele lui. De aceea, trecutul era
o garanție sigură a dispoziției lui de a găsi soluțiile cele mai
convenabile între ruși și români. Dar rectificările de fron­
tiere erau foarte delicate, deoarece loveau în susceptibi­
litățile naționale și meritau o atenție cu totul specială.
Principele Carol a considerat ca o datorie a sa să-l prevină
pe țar că asemenea propuneri vor întâmpina greutăți în
România.
într-o altă scrisoare expediată Kaiserului, Principele
Carol i-a cerut concursul în rezolvarea unei probleme pe
care n-o credea posibilă să apară pe firmamentul diplo­
mației orientale după intrarea armatei române în Bulgaria.
România n-a cerut Rusiei decât un singur lucru, și anume
să-i respecte integritatea, lucru stipulat în mod expres în
Convenția privind reglementarea trecerii trupelor ei la

88
 sudul Dunării. Toată țara i-a ajutat pe ruși să ajungă cât
mai repede în Balcani. De asemenea, el l-a informat pe
împăratul german despre demersurile făcute pe lângă
Ignatiev și țar pentru evitarea unei rectificări de frontieră
româno-ruse.
El i-a cerut, în același timp, sprijinul în aceste momente
critice când surescitarea din țară împotriva Rusiei era
foarte mare și spiritele înfierbântate, gata să întreprindă
manifestații și acte violente. Aceste spirite impută guver­
nului român că n-a cerut a doua oară Rusiei garantarea
integrității statului în momentul trecerii Dunării. Deși
Brătianu s-a împotrivit, în primul rând, semnării unei noi
convenții - pentru a nu primejdui garanțiile din prima -,
Principele Carol a mărturisit Kaiserului că și el a preferat să
intre în mod cavaleresc și fără condiții noi în acțiune, mai
ales că în momentul respectiv norocul nu era favorabil
rușilor. Principele Carol - om de onoare - a considerat ino­
portun să folosească situația pentru alte târguieli.
Domnitorul s-a încrezut zadarnic în caracterul nobil al țaru­
lui. Acesta va renunța - credea la un moment dat
Principele Carol - la un lucru ce va aduce un folos slab
Rusiei, dar care-l punea pe el și pe România într-o situație
dintre cele mai penibile. 58
într-o scrisoare către tatăl său, Principele Carol i-a
mărturisit că el și românii trăiau într-o stare permanentă de
frământare și grijă, care ar istovi pe cel mai puternic om.
Suferea mai mult acum după război, decât a suferit din pri­
cina oboselilor și lipsurilor îndurate în timpul lui. Problema
Basarabiei a produs o stare de spirit excitată și nervoasă
în România, dar, oricum, trebuia evitată ofensarea directă
a Rusiei, care ar pune în primejdie statul. Dar Principele
Carol nu s-a abținut să nu le spună rușilor că intenția țării
lor de a lua o bucată de pământ din țara aliaților lor i se
pare stranie, iar compensația propusă îl impresionează
prea puțin în aceste condiții.
Personal, Domnitorul era convins că România și el nu

89
 trebuia să-și facă iluzii, întrucât Rusia tot va iua cele trei
județe cu asentimentul tacit al Europei. Domnitorul n-a
renunțat ia ideea intervenției lui pe lângă țar, care nu și-ar
fi spus ultimul cuvânt în februarie 1878. La Petersburg
creștea iritarea contra Principelui Carol și a românilor,
întrucât rușii nu se așteptau la o rezistență așa de energică
a Bucureștiului în chestiunea Basarabiei. în pofida acestei
situații grele, nedorite și neprevăzute, Domnitorul și-a
reafirmat părerea că în evenimentele recent desfășurate și
în situația dată n-ar fi fost posibilă altă atitudine decât cea
avută și cunoscută, deoarece numai prin ea România și-a
putut păstra prestigiul și a fost capabilă să-și demonstreze
capacitatea și puterea ei militară. 59
Mulțumindu-i Principelui de Coroană al Germaniei pen­
tru primirea amabilă făcută ministrului său de finanțe,
Principele Carol i-a scris că e lucru rar în istorie ca, după
un război norocos și victorios, să te afli într-o situație mai
nefavorabilă decât la începutul lui și să-i dai aliatului tău,
căruia i-ai oferit ajutor credincios și devotat în momente
critice, din puținul pe care-l ai. Pățania aceasta adeverește
prezumția că în politică nu trebuie lucrat pe bază de senti­
mente, ci doar condus de interese. Caracterul lui res­
pingea o astfel de concepție, dar când reprezinți o țară și
interesele ei, trebuie să dispară orice considerații.
Procedura rusească l-a pus pe Principele Carol într-o pos­
tură penibilă față de propria lui țară, România, care îi
reproșează de ce n-a cerut și n-a impus condiții și în
momentul când i s-a solicitat ajutorul. Părerea Domnitoru­
lui era că România nu a participat la război pentru Rusia,
ci pentru ea însăși și pentru a pecetlui cu sângele ei
Declarația de Independență.
Nu era un lucru înțelept - sublinia Principele Carol - ca
România să se lege exclusiv sau prea tare numai de Rusia
pentru a crea impresia că ea așteaptă doar de la aceasta
reglementarea poziției ei internaționale de stat. Această
problemă era preferabil să intre în competența Europei

90
 întregi. Rușii au uitat prea ușor Convenția care garantase
integritatea României, ca și faptul că fără căderea Plevnei
trecerea Balcanilor ar fi fost imposibilă. în timpul armistițiu­
lui și a tratativelor de pace românii au fost uitați, iar când
puneau rușilor întrebări despre soarta lor erau „plimbați”
să-și găsească răspunsuri când la Petersburg, când la
Marele Cartier General sau la Adrianopol, unde se
desfășurau anumite runde de tratative de pace.
Principele Caro! considera - în mod greșit credem noi -
că viitoarele compensații pregătite de ruși (Ignatiev i-a
spus că Gurile Dunării trebuiau cedate de turci, iar
Dobrogea după ce va fi luată de Petersburg de la Turcia va
fi dată României, ca monedă de schimb, de Rusia) nu ofe­
reau decât un avantaj economic și nu unul politic. în
scrisoare Principele Carol - urmărind doar un singur ței
major, și anume evitarea răpirii sudului Basarabiei - a
insistat deosebit de mult asupra interesului Germaniei și
Austro-Ungariei ca România să rămână singura păzitoare
a Gurilor Dunării. El a insinuat chiar și ideea - discutabilă,
de altfel, chiar și în acele condiții - că pentru România
Dunărea ar fi cea mai favorabilă frontieră și de aceea și-a
exprimat dorința ca țara lui, România, să datoreze
Germaniei păstrarea sudului Basarabiei, ținând seama și
de faptul că Dunărea era fluviu „german“ și că Berlinul tre­
buia să joace un rol important în transformarea și moder­
nizarea Orientului Mijlociu. 60
Domnitorul României a considerat că la San Stefano
generalul Ignatiev și-a depășit atribuțiile, a complicat unele
lucruri, a mărit granițele Bulgariei excesiv față de cele ce
i-au fost arătate cu o lună înainte. Europa Occidentală
nu-și va putea menține influența în Europa Orientală decât
în cazul revizuirii Păcii de la Sari Stefano. După cum era nor­
mal, Principele Carol s-a bucurat de rezistența Angliei și
Austro-Ungariei împotriva dezechilibrului produs acolo,
sperând că cele două mari puteri vor domoli Rusia. El a fost
indignat că rușii au amenințat pe români cu dezarmarea, dar

91
 a înștiințat prompt Petersburgul că acest lucru nu se va pro­
duce fără conflicte armate sângeroase. împăratul a fost
puțin șocat de declarația Principelui transmisă la Petersburg
de baronul Stuart și i-a trimis o depeșă amabilă.
Principele Carol a bănuit că unele din vechile scrisori
trimise de el țarului au fost ascunse de ruși multe săp­
tămâni și i-au fost predate după ce lucrurile au fost deja
hotărâte și aranjate. Deși tensiunea între ruși și români era
încordată, Domnitorul spera că se vor putea evita ciocnirile
militare și că furtuna se va domoli. în mod exagerat,
Principele Carol a comparat situația României după San
Stefano cu cea a Prusiei din 1806-1807 și cu Pacea de la
Tilsit din 1807. Totuși, Principele nu-și pierduse încrederea
în destinul României și era convins că se va întemeia un
nou stat solid cu o armata bună la Dunărea de Jos, către
care Europa își va îndrepta interesul. Chiar faptul că o țară
așa de mică s-a opus energic unor pretenții nedrepte -
lucru incredibil înainte - dovedea justețea acestei
prezumții.61
Nu rareori Principele Carol a intervenit personal în 1878
pentru evitarea unor conflicte militare directe între soldații
ruși și români, mai ales în acele momente în care primii,
părăsind Bucureștiul, au înaintat ostentativ spre vest până în
liniile de retragere ale armatei princiare române. Principele
Carol l-a trimis la generalii ruși pe generalul Cernât pentru a
cere în numele lui retragerea rușilor, amenințând că în caz
contrar va prelua personal conducerea operațiunilor și
responsabilitatea conflictului armat va reveni celor vinovați.
După asemenea intervenții urmau, de obicei, retragerea
rușilor și scuzele generalilor sau ale baronului Stuart, care
declarau că asemenea acte erau rezultatul unor greșeli sau
neînțelegeri. în acele ocazii Principele Carol i-a spus diplo­
matului rus că ar fi onorabil și util ca Rusia să nu mai insiste
la Congresul de la Berlin pentru retrocedarea sudului
Basarabiei, deoarece prietenia unui popor are mai multă va­
loare decât o bucată de teritoriu.

92
 Dar chiar în timpul desfășurării Congresului,
Domnitorul era convins că dacă era vorba să se ajungă la
pace „a tout prix“ - care va fi în acest caz slabă și puțin
durabilă -, românii vor fi sacrificați, deoarece sudul
Basarabiei era un preț mic și comod pentru obținerea agre­
mentului diplomatic, cu atât mai mult că faptul nu costa
nimic Europa, iar Rusia ținea la acesta mai mult decât la
toate avantajele câștigate de ea în război. Deși Principele
Carol era conștient de poziția grea a lui Brătianu și
Kogălniceanu la Berlin, era, în schimb, convins că, după
recunoașterea independenței, România își va putea
reprezenta și apăra drepturile și interesele în fața
Areopagului european. Deși german prin naștere, Prin­
cipele Carol a văzut limpede că guvernul Germaniei impe­
riale nu era prea bine dispus față de el și față de România,
deoarece urmărea, în primul rând, să mulțumească Rusia.
Desigur, Berlinul bismarckian dorea să țină izolată Franța
și să evite o apropiere franco-rusă îndreptată asupra lui.
Clarviziunea Principelui Carol a confirmat unele
nemulțumiri ale diplomaților germani, care, în anii dinaintea
Războiului de Independență, au constatat cu o oarecare
iritare că Domnitorul uita de multe ori din ce familie provine
și de unde a plecat, ca și de interesele financiare germane,
deoarece s-a adaptat și s-a identificat prea repede cu
interesele Bucureștiului. Ca și în alte momente de necaz și
de neliniște, Principele Carol se consoia cu optimismul și
încrederea sa în armata română, care se prezenta exce­
lent, avea o ținută frumoasă și era bine instruită. Camerele
au votat toate sumele necesare, trupele aveau
îmbrăcăminte nouă, iar artileria avea toți caii. Chiar dacă la
Congres nu vor reuși toate eforturile, armata princiară
română va deveni un factor important în zonă, ce va fi cău­
tat în viitor.62
Principele Carol s-a simțit jignit de faptul că până și
independența cucerită pe câmpul de luptă era condiționată
- printre altele - de cedarea sudului Basarabiei. în con­

93
 cepția Principelui, problema independenței nu trebuia
condiționată de acest aspect trist al lucrurilor. Congresul să
se fi mărginit la redarea către Rusia a ceea ce i-a luat
Europa în 1856, fără alte stipulații și proceduri incorecte și
jignitoare. Oricum, procedura Europei era nedreaptă,
deoarece răpea de la un stat mic, dornic de afirmare, tare
și competitiv într-un război sângeros, un teritoriu.
Prevederile Congresului de la Berlin i-au indignat pe mulți
în România, dar spiritele s-au potolit, oamenii au devenit
mai prevăzători, întrucât orice pas greșit putea duce statul
în cea mai mare primejdie. De altfel, toți au realizat că nu
se pot opune Europei întregi.
Principele Carol a insistat deosebit de mult că românii
nu vor da nici un act scris în problema sudului Basarabiei,
ci vor aștepta ocupația rusească a celor trei județe.
Autoritățile vor fi retrase, iar statul se va supune unui fapt
împlinit. Se va proceda astfel ca Parlamentul și Coroana
să nu fie implicate în această afacere. După aceea, va fi
necesar să se găsească un modus vivendi cu Rusia pen­
tru reglementarea chestiunilor de detaliu în schimb,
Principele Carol a considerat că pentru luarea în adminis­
trație a Dobrogei era necesar un act .legislativ. Era nece­
sară, de asemenea, convocarea Constituantei pentru
rezolvarea problemei evreiești, prin revizuirea art. 7 privind
acordarea cetățeniei evreilor.
Principele Carol a apreciat în mod deosebit pe miniștrii
liberali nu doar pentru faptul că aveau majoritatea în
Camere, ci mai ales pentru capacitățile lor de a se afirma
și acționa în situații atât de grele. Prezența stângii la putere
era benefică și pentru reforme, și pentru rezolvarea unor
probleme nepopulare. Pierderea unei provincii era o lovi­
tură dată Dinastiei, dar răspunderea nu-i revenea exclusiv,
ci era necesar să fie împărțită cu guvernul. Principele Carol
a sperat deci ca „odiul“ să nu cadă numai asupra lui, dar în
acest aspect al problematicii s-a dovedit a fi excesiv de
scrupulos, întrucât „odiul“ a revenit Rusiei, nu lui sau guver-

94
 nuiui și diplomației din București. Domnitorul a făcut totul
ca să evite nenorocirea. Era important măcar din punct de
vedere moral că teritoriul de la sudul Dunării nu era acor­
dat formal drept compensație pentru sudul Basarabiei. El
era primit cu titlu de despăgubire de război și direct din
partea Europei, care-l oferea de bunăvoie. Astfel România
a câștigat mult, și material, și moral, și nimeni nu-i putea
refuza stima ce i se cuvenea pe plan european.
După ce în lunile anterioare, când mai spera să
salveze sudul Basarabiei, Principele Carol nu s-a arătat
entuziasmat de teritoriul dintre Dunăre și Mare, și-a schim­
bat opinia și a recunoscut că județele de acolo au un viitor
mare. El și-a exprimat speranța că în câțiva ani le va aduce
într-o stare înfloritoare. Principele României a combătut
acele scrieri europene care, necunoscând situația de fapt,
au criticat sever politica externă a Bucureștiului din 1877-
1878 și a repetat în mod hotărât că nu s-a putut lucra alt­
fel decât s-a lucrat înainte de Războiul de Independență,
în decursul și după terminarea lui. Autorii de asemenea
factură au uitat de conflictele dintre România modernă și
Poartă, ca și de refuzul acesteia din urmă de a-i
recunoaște independența și de a-i deveni amică. Dar după
terminarea conflictului raporturile turco-române au devenit
excelente.63
în 1878, politicienii români au ajuns - după intense
frământări și zbuciumări sufletești - la convingerea că era
înțelept și rațional să nu te opui Areopagului european și să
te înțelegi bine cu puterile mari. După opinia Principelui
Carol, sarcina primordială a românilor rezida în prestarea
unei munci susținute pentru dezvoltarea și consolidarea
pașnică a tânărului stat independent pentru ca România
să-și poată îndeplini cu tărie rolul ce i se cuvenea când vor
izbucni în viitor noi furtuni în Orientul european. Din acest
motiv, Principele și-a reafirmat hotărârea să întărească
armata care a arătat în război ce poate presta și de ce era
capabilă. Pe seama ei, Principele Carol a comandat 70.000

95
 de puști în Witten confecționate după nou! sistem Henry-
Martini, ceea ce însemna că sosirea în România a fabri­
cantului Mauser devenise inutilă.64
Principele Carol a avut motive întemeiate să fie mân­
dru de armata al cărei comandant suprem a fost. El credea
nu numai în virtuțile ei militare, dar era convins că armata
era și o școală de progres pentru popor. Până în 1877
armata operativă sau permanentă a ajuns la 60.000 de
oameni, plus trupele de linie ce au rămas în țară în timpul
războiului. N-a fost neglijată nici armata teritorială a
dorobanților și grănicerilor (călărași), plus milițiile, gărzile
civice și gloatele. în 1868 s-a înființat al optulea regiment
de infanterie și până la război cavaleria a inclus opt
escadroane de roșiori și 32 de călărași. Au apărut 3 noi
regimente de artilerie, subunități și secții de telegrafiști
atașați companiilor de geniu, o companie de pontonieri, noi
nave fluviale, dintre care unele construite la Toulon, 20.000
puști „Dreyse“ au fost aduse din Prusia și transportate prin
Rusia, 25.000 puști „Peabody“ au provenit din SUA și au
fost aduse prin Constantinopol. Cu 4 ani înaintea
declanșării războiului, România era înzestrată cu 24.974
puști „Peabody“, 19.445 puști „Dreyse“ cu ac, plus 10.996
carabine cu ac și peste 80.000 de puști ghintuite, iar țara
era capabilă în mare parte să-și asigure necesarul de
cartușe, pulbere și proiectile. Dacă în 1859 România a
avut 25 de tunuri, în 1877 avea peste 200. Numai în 1868
au fost aduse 40 de tunuri „Krupp“, ultimul model, cu încăr­
care pe la culată, iar în 1877 artileria română a folosit
tunuri „Krupp“ de otel, model 1868 și 1875, și de bronz,
model 1870.65
în noiembrie 1878, Principele Carol într-un ordin de zi
către armată, emis cu ocazia intrării ei în Dobrogea, pose­
siune a vechilor voievozi români, a explicat că acest
pământ redevine țară română și că ostașii nu intrau ca
niște cuceritori, ci ca amici și concetățeni ai tuturor locuito­
rilor din provincie. Domnitorul le-a atras atenția ostașilor că

96
 aici trăiesc pe lângă români și neromâni, care sunt
deopotrivă membri și cetățeni ai statului și sunt îndreptățiți
la protecția și iubirea lor. Principele a insistat în mod
deosebit asupra necesității de a se respecta religia, famili­
ile și moravurile musulmanilor. Comandantul suprem i-a
îndemnat pe soldați să fie ceea ce au fost până atunci pe
timp de pace și de război, deoarece în acest caz Europa
întreagă o să recunoască în ei modele de bravură și de
disciplină, pe apărătorii drepturilor României și promotorii
legalității și civilizației europene.
în Proclamația Domnitorului către dobrogeni, din 14
noiembrie 1878, contrasemnată de Brătianu, Kogălniceanu,
Rosetti, Câmpineanu, Stătescu, suveranul României a
omagiat memoria militarilor români căzuți pentru eliberarea
creștinilor de sub jugul otoman. De acum înainte dobro­
genii aparțineau unui stat unde nu domnea voința arbi­
trară, ci doar legile dezbătute și votate de reprezentanții
națiunii în Parlament. Constituția României garantează și
protejează cele mai sfinte drepturi ale umanității, viața,
onoarea și proprietatea. Multe națiuni străine puteau
invidia Constituția României. Legile ei vor apăra religia,
familia, pragul casei tuturor dobrogenilor, iar cei ce vor
încălca legile vor fi pedepsiți.
Locuitorilor musulmani li s-a spus că dreptatea
României nu cunoaște deosebire de neam și de religie și li
s-a garantat apărarea credinței și a familiilor lor deopotrivă
cu cele ale creștinilor. Problemele religiei și ale familiei vor
fi reglementate prin competențele muftiilor și judecătorilor
aleși de ei. Atât creștinii, cât și musulmanii erau îndemnați
să primească cu încredere autoritățile române care vor
pune capăt încercărilor dureroase prin care au trecut în
timpul războiului, le vor apăra persoana, averea, interese­
le legitime și vor acționa pentru dezvoltarea bunăstării lor
materiale și morale.
Armata română, model de disciplină, va menține
ordinea și va ocroti conviețuirea pașnică între toți locuitorii

97
 Dobrogei. Pentru ei drapelul român va fi drapelul libertății
și al păcii. Provincia va primi o organizare definitivă pe cale
constituțională, prin care poziția cetățenească a dobroge­
nilor va fi situată pe temelii statornice. Dar și până atunci
autoritățile române se vor îngriji de trebuințele lor, de bunul
lor trai și îi vor face să-și iubească țara, deoarece soarta ei
va fi de acum înainte soarta lor. Orice dijmă, pe 1879, era
desființată, iar din 1880 ea va fi înlocuită cu un impozit mai
drept și mai ușor pentru agricultori. Emleacul (impozitul pe
capitalul imobiliar din orașe și sate), impozitul pe venitul
imobiliar din oraș, temetuatul (impozitul de 3 la sută asupra
lucrului agricultorilor și meșteșugarilor), impozitul asupra
chiriei cârciumilor, cafenelelor, băcăniilor, hanurilor se vor
transforma din 1879 într-un impozit bănesc mai ușor și mai
drept. Bedelul (impozit pentru scutirea de armată) și enti-
zabul (taxa de 2,5 la sută pe vânzarea vitelor) se desființau.
Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, în numele și cu
învoirea Europei, Principele Carol lua în stăpânire
Dobrogea care devenea și era țară română și trimitea
salutările și urările sale locuitorilor din această nouă parte
a României, exprimându-și speranța că ziua de 14 noiem­
brie 1878 va fi pentru ei începutul unui viitor de pace și de
înflorire, al unui trai bun și al înfrățirii între cetățenii
aceleiași țări.66
Principele Carol s-a dovedit clarvăzător și deosebit de
abil în Mesajul Adunării de revizuire a Constituției potrivit
unor prevederi din hotărârile Congresului dé Pace de la
Berlin. El a îndemnat Parlamentul să adopte aceste soluții
pentru ca România să se integreze cât mai repede și cât
mai complet în contextul democrației europene. în
România s-a instalat o agitație și o îngrijorare generală
deoarece toți se întrebau care era în mod concret limita
prevederilor tratatului și limita concesiilor pe care statul tre­
buia să le facă acestor stipulații. Principele și-a exprimat
speranța că deputății, indiferent de partid și de opinii, vor
pune interesele generale ale statului deasupra oricăror

98
 considerațiuni. Congresul de la Berlin a dorit să instituie o
pace prin care să se suprime inegalitatea între națiuni și
religii. Această inegalitate a provocat multe tulburări care
au însângerat Peninsula Balcanică și au provocat
numeroase războaie.
După părerea Principelui Carol, România a fost de-a
lungul timpului în afara cercului acestor lupte. Dar, printr-o
regretabilă și persistentă confuzie, Europa a integrat în
1878 România în lumea orientală. Din nefericire, art. 7 al
Constituției a dat în contra românilor arme în mâinile acelor
străini care aveau tot interesul să prelungească confuziile
și neînțelegerile cu scopul de a paraliza eforturile statului,
de a prelungi uneltirile răuvoitoare.
Acesta era motivul principal că România n-a reușit să
convingă Europa că națiunea n-a fost nici în trecut și nu
era nici atunci intolerantă cu străinii, ci, dimpotrivă, a
împins ospitalitatea față de ei până la lipsă de prevedere.
Creștinii din Orientul european au găsit azil în România,
refugiindu-se aici din fața Semilunii triumfătoare. Mai târziu
însă românii au căzut sub regimul fanariot, adică tocmai
sub grecii pe care i-au ajutat fără rezerve din 1453. în
aceste condiții românii au fost nevoiți să lupte până în 1821
împotriva acestui pericol, devenit un obstacol în calea dez­
voltării lor. Evreii, prigoniți în alte state, au venit cu grăma­
da în România, imigrarea lor fiind încurajată de ospitali­
tatea și de toleranța tradițională a românilor. Dar această
imigrație, favorizată parțiai și de indiferența și instabilitatea
guvernelor vechi, a luat în județele de peste Milcov pro­
porții mari și arăta ca o adevărată invazie. Aglomerarea
puternică a acestui element străin a influențat și a apăsat
greu asupra comerțului, industriei naționale și a țăranilor
nepregătiți să lupte contra exploatării muncii lor. Din aces­
te motive, guvernele au considerat că pot înlătura pericolul
prin măsuri restrictive, printre care se numără și art. 7 din
Constituție. Dar Principele Carol a constatat că asemenea
restricții care n-au garantat eficient interesele economice

99
 românești au servit doar în sens negativ, expunând-o la
cele mai nedrepte bănuieli.
în consecință, Principele a recomandat cu căldură și
convingere că aceste dispoziții trebuie înlăturate și adop­
tate altele care să se racordeze la marele principiu ca
nimeni să nu fie înlăturat de la folosința și exercitarea unui
drept din cauza religiei sale. Numa* astfel putea fi respec­
tată și aplicată principala clauză inclusă în art. 44 al
Tratatului de la Berlin. Cu toate că independența a fost
câștigată de români prin forțe proprii, puterile mari au putut
cere ca România să se conformeze principiilor generale ce
domnesc în țările civilizate. Reglementarea problemelor de
detaliu aparțin însă națiunii, deoarece nici o putere străină
nu-i putea impune soluții absolute, contrare intereselor ei.
Deputaților le revenea sarcina ca prin măsurile legislative
ce le vor adopta să asigure atât interesele interne, cât și
poziția României pe plan internațional. După rezolvarea
acestei probleme, Parlamentul urma să se ocupe de orga­
nizarea Dobrogei, de crearea unor bănci și case de
economii, construirea unor antrepozite și docuri în porturile
principale etc. Numai prin instituții noi și reforme se va
putea asigura viitorul României și poporul va fi pus la
adăpost în fața oricărui pericol. Orientul european trece
printr-o mare transformare, iar românii își vor putea păstra
poziția creată prin energia lor numai printr-o activitate
asiduă pe plan economic și intelectual.67
Nu rareori Principele Carol a intervenit la Berlin pe
lângă familia imperială și - mai rar însă - pe lângă
Bismarck pentru a atenua relațiile încordate instalate între
România și Germania din cauza problemei răscumpărării
căilor ferate, care a întârziat și recunoașterea indepen­
denței României pe plan diplomatic. El a făcut asemenea
demersuri și pe lângă alte mari puteri, unde rezolvarea
lucrurilor a urmat un curs mai puțin sinuos sau chiar deloc
dificil. în 1880, după ce toate greutățile au fost depășite,
Principele Carol i-a scris cu satisfacție Prințului de

100
 Coroană al Germaniei că după lupte îndelungate indepen­
dența României, câștigată pe câmpul de luptă, a devenit
fapt împlinit prin recunoașterea ei de către toate marile pu­
teri europene. Domnitorul a mărturisit că după războiul vic­
torios de care s-au legat multe speranțe și așteptări,
România a parcurs totuși un timp greu, a avut nevoie de
răbdare și de încredere în ea însăși, pentru a rezista unor
împrejurări nefavorabile și a îndeplini toate condițiile
Tratatului de la Berlin în vederea primirii ei în familia
statelor europene. Principele s-a bucurat sincer că s-a
rezolvat chestiunea încurcată a căilor ferate. N-a fost ușor
să convingi Parlamentul că era necesară răscumpărarea
căilor ferate ale țării, dar după multe controverse convenția
a fost acceptată și ea va fi executată corect.
Principele Carol i-a mulțumit Kronprinz-ului pentru felul
amabil în care l-a primit pe Brătianu la Congresul de la
Berlin și-l roagă să-i acorde tot sprijinul și în 1880,
deoarece primul-ministru se îndrepta din nou spre
Germania. Brătianu era caracterizat de Principele Carol ca
un sfetnic credincios, care a condus în timpuri viforoase
afacerile statului cu mult tact și cu multă îndemânare.. în
pofida conflictelor cu Rusia, țarul îl respecta încă pe
Brătianu, neputând să uite simpatia ce a nutrit-o pentru el
în 1877. Dar miniștrii Rusiei nu-l puteau suporta, deoarece
ei preferau ca la București să existe un om politic slab, pe
care să-l transforme într-un instrument docil al intereselor
lor. Raporturile cu bulgarii erau foarte bune, inclusiv cu
principele lor, dar Principele Carol a considerat păgubitor
faptul că erau apăsați prea tare de tutela Rusiei și nu
puteau acționa după dorințele și interesele lor.
Corespondența dintre Principele Carol și Bismarck a
fost întreruptă câțiva ani. El a omagiat în scrisorile către
cancelar armata română care a scăpat țara de lanțurile
înjositoare ale suzeranității nominale, dar și abilitatea și
răbdarea organelor constituționale ale României care au
îndeplinit legal condițiile uneori aspre impuse de Tratatul

101
 de Pace din 1878. După rezolvarea acestor probleme,
inclusiv cea a răscumpărării căilor ferate, care a pus ia
grele încercări relațiile româno-germane, Principele Carol
și-a exprimat speranța că în viitor acestea se vor îmbunătăți
în mod substanțial. România păzea Gurile Dunării și va juca
un rol de seamă în chestiunea orientală. El l-a recomandat
cu căldură pe Brătianu, care i-a fost de mare ajutor în cea
mai grea perioadă a domniei, și i-a atras atenția cancelaru­
lui Bismarck că primul-ministru va atinge în discuțiile cu el
anumite probleme speciale, care să asigure României inde­
pendente o dezvoltare și un viitor favorabil.68
Chiar și în momentele hotărâtoare ale satisfacției
depășirii tuturor greutăților internaționale ce au impedi-
mentat recunoașterea independenței României, partidele
politice nu s-au abținut să nu-și creeze dificultăți și convul­
sii interne. Faptul s-a datorat mai mult - spunea Principele
Carol - împrejurării că unii lideri politici eminenți și me­
rituoși, de altfel, se lăsau conduși de multe ori de conside­
rații personale. Parlamentul era gata să dea vot de neîn­
credere ministrului de interne pentru a răsturna întregul
guvern și faptul n-a putut fi evitat decât prin demisia prea­
labilă a celui vizat. Brătianu avea greutăți deoarece
Kogălniceanu s-a alăturat opoziției, care făcea din
Moldova un câmp de încercare pentru răsturnarea guver­
nului. Principele Carol considera însă că era un mare
noroc că guvernul era tare, se bucura de stima străinătății
și nu putea fi răsturnat decât cu consimțământul lui.
Din nefericire, opoziția știa acest lucru și își îndrepta
atacurile împotriva lui. Principalul reproș era că suveranul
s-ar fi identificat cu Cabinetul liberal și a paralizat astfel
orice intervenție a celuilalt partid. Ceea ce au uitat în acei
ani conservatorii - spunea Principele Carol - era că în tim­
pul Guvernului Catargiu el i-a apărat cu aceeași energie și
loialitate ca pe liberalii de acum. Oricum, suveranul a
declarat categoric partidelor și oamenilor politici că nu va
admite niciodată ca în România să apară stări anarhice ca

102
 în Grecia. Unii s-au așteptat ca, în timpul vizitei lui Brătianu
în Germania și Austro-Ungaria, România să fie declarată
Regat și i-au spus lui Kalinderu că primul-ministru nu pare
destul de monarhic dacă a întârziat proclamarea.
Principele Carol - care din 1878 purta titlul de Alteță
Regală - a fost de părere că lucrurile nu trebuiau precipi­
tate, trebuia așteptat întrucât dorea ca pe cale consti­
tuțională să-și ia el însuși titlul, nu să i-l dea o personalitate
sau alta.69
Desigur, după recunoașterea internațională a indepen­
denței, proclamarea efectivă a României ca Regat n-a mai
constituit nici o dificultate. Dar lucrul era previzibil chiar
înainte de această fază și lumea politică și diplomatică era
convinsă că Principele va deveni în curând Regele Carol I
al României. încă în perioada când proclamarea ca rege
era în perspectivă, fostul domnitor al Moldovei, Mihail
Sturdza, l-a felicitat din Paris, în mod demonstrativ, pe
Carol pentru acest titlu, reamintindu-i că și în 1866 a fost
primul care l-a felicitat la urcarea sa pe tronul Principatului,
în momentul înălțării României la rangul de regat, pe
care-l considera solemn și semnificativ, fostul domnitor ,își
exprima doar sentimentul oricărui român bun și adevărat.
El era fericit că spre apusul vieții i s-a îndeplinit visul de
toate zilele ca patria lui să fie cârmuită de suveranul său
legitim și victorios.70
Actul încoronării - operă comună, de fapt, a
Parlamentului, Guvernului și a Tronului - a fost interpretat
de Regele Carol I ca un act de consacrare a eficienței unei
epoci de 15 ani, plină de lupte grele și de fapte mari.
România a crescut și s-a maturizat sub scutul Constituției,
ca și prin munca și stăruința națiunii, prin vitejia armatei și
prin credința monarhului în puterea poporului român. Toate
acestea la un loc au îndeplinit dorința arzătoare ca
România să devină Regat și însuși acest fapt va reprezen­
ta de acum încolo o garanție sigură în viitor. Monarhul a
primit cu bucurie Coroana ca un simbol al independenței și

103
 tăriei României. Tăiată și confecționată dintr-un tun turcesc
capturat de vitejii români, sfințită de Biserică, Coroana va
fi o comoară prețioasă ce va aminti întotdeauna
momentele grele, dar și timpurile glorioase străbătute
împreună de monarh și țară într-o strânsă unire. Dar pen­
tru el coroana cea mai prețioasă vor fi dragostea și încre­
derea poporului. Regele a făcut un apel către toți cetățenii
României să se adune ca oștenii în jurul steagurilor purtate
în război, în jurul Coroanei ce era emblema Regatului.71
Toate realizările înfăptuite între 1866-1881 au confir­
mat odată mai mult că afirmația potrivit căreia România
modernă s-a înfăptuit mai mult pe baza Programului din
1857 decât a celui din 1848 a fost veridică și realistă. în
pofida greutăților interne și internaționale, obstacolele au
fost depășite cu abilitate și pricepere, s-a acționat cu
multă muncă și hotărâre, problemele au fost abordate cu
mult realism și sub îndrumarea tronului puterea executivă
și legislativă a dus România pe calea progresului și a mo­
dernizării, integrând-o concomitent în sistemul statelor
democratice din Europa. La numai câțiva ani după insta­
larea Principelui Carol pe tron, Ubicini era de părere că
între situația din 1848 și cea de atunci, deci între prezen­
tul ce-l vedea și trecutul ce și-l reamintea, exista o dis­
tanță și o diferență de proporții. în 1848 au existat două
provincii mici, santinele pierdute și rătăcite la extremitățile
Europei, ignorate de Occident și ignorându-se și
necunoscându-se pe ele însele, cu o populație rară și
săracă, deși avea toate elementele bogăției, cu un buget
de 30 milioane și o armată de 29.000 de ostași. Dar în
prezentul ce-l analiza, Ubicini vedea cu satisfacție un stat
modern cu 5 milioane de locuitori, bogat, prosper, străbă­
tut de drumuri și căi ferate, cu un buget de 90 de milioane
și o armată de 90.000 de soldați, care putea fi ușor ridi­
cată la 150.000 de oameni. Imaginea și situația nouă a
României erau evidențiate de faptul că în fruntea ei se afla
un monarh provenit dintr-o mare dinastie suverană, care

104
 domnea pe baza uneia dintre cele mai liberale constituții
europene.72
Dar spectrul realităților interne și externe oferite de
România în cei 15 ani din istoria sa modernă (1866-1881)
confirmă și clarviziunea șî intuiția marelui învățat
Constantin Hurmuzaki, cercetător avizat al istoriei
românilor, privind necesitățile vitale și reale de care avea
nevoie țara pentru a merge înainte. El le-a definit cu pre­
cizie în celebrul său discurs din 1857 când a spus, printre
altele: „Dorim Unirea, dar tot așa de fierbinte dorim și un
Prinț străin dintr-una din familiile suverane ale Europei, cu
înlăturarea staturilor vecine, pentru că numai un aseme­
nea prinț poate insufla înlăuntru și în afară respectul fără
de care cele mai bune legi rămân litere moarte. Numai un
prinț străin poate să ne asigure drepturile, se poate impune
partidelor, poate să ne scutească de nepotism. Numai un
prinț străin poate pune capăt ambițiilor nenumăraților aspi­
ranți la Domnie și a intrigilor acestora și ale partizanilor lor,
care paralizează chiar și cele mai bune inițiative; pentru că
numai un prinț străin se poate lupta cu succes în contra
influențelor străine, cărora Tratatul de la Paris a voit să (le)
facă sfârșit.“73
După cum am văzut, înșiși principii români, dând
dovadă de patriotism și realism, s-au pronunțat pentru
principe străin. în afară de racilele interne ce măcinau soci­
etatea românească din interior, moștenite parțial și dintr-un
trecut dramatic și dureros, aceștia au realizat că
Principatele, zbătându-se din punct de vedere geopolitic
într-o groapă cu lei, au avut nevoie de un alt leu care să le
apere și să le protejeze. Deși instalarea Principelui străin
ereditar a răspuns și a corespuns atât unor nevoi externe,
cât și interne. Carol I de România aparținea unei prea mari
familii dinastice suverane din Europa ca să poată admite
uzurpări grave la adresa poziției internaționale a României
și acest lucru a fost evident încă înainte de proclamarea
independenței. Dintre principii români care au pledat clar

105
 pentru principe străin, Grigore Alexandru Ghica scria
următoarele contelui Walewski; „Unindu-se Principatele,
să se pună un prinț sau rege străin... Cu rușinea mea măr­
turisesc că, în timp de 7 ani, cât am guvernat Moldova, am
făcut o mulțime de nedreptăți și nelegiuri: cugetul mă mus­
tră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. însă ce era să fac,
când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era
să nu pun ministru pe văru meu; logofăt mare pe cuscru
meu; postelnic pe fiul meu; președintele Divanului pe cum­
natul meu; ispravnic pe nepoți și pe amici, privighetori și
polițai pe oamenii acestora?... De aceea dar, trebuie un
prinț străin moștenitor tronului, un cap încoronat, care să
stea în relații cu alte puteri europene, cu îndatorirea însă,
după pretenția poporului, ca fiii sau moștenitorii săi să
primească religia ortodoxă.“ 74
Desigur că toate succesele interne și externe au fost
repurtate împreună de tron, puterea executivă și- legisla­
tivă, de hărnicia și destoinicia tuturor cetățenilor care
învățau încet, dar sigur ce înseamnă realmente regim
monarhic constituțional și lege. Personal, Principele a dat
exemple clare de imparțialitate și respect față de lege, n-a
căzut sub influența exclusivă a nimănui, cu excepția
Constituției. Monarh constituțional în interior, Principele
Carol a fost marcat de situația lui de suveran al unui stat
mic în exterior. Cu toate acestea, putem distinge ușor pri­
ceperea, realismul și curajul, ținuta demnă dovedită de el
în cele mai întortocheate și complexe situații. La acestea a
contribuit și faptul că Principele Carol, provenit dintr-o
dinastie suverană de prim-rang, a fost crescut și educat să
conducă armate și popoare, a fost informat de mersul
lucrurilor în Europa sau chiar în afara ei. De aceea, ne vom
opri și asupra instruirii din familie a Principelui și vom
prezenta - în linii generale - ajutorul pe care Guvernul
României i l-a dat în anii decisivi 1876-1878. Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914) s-a bucurat de o
educație politică, culturală și militară bună și valoroasă, a

106
 călătorit și a făcut studii de documentare în Franța, Spania,
Italia, Algeria. Cunoștințele militare le-a întărit pe teren în
timpul turneelor strategice întreprinse cu prințul moștenitor
al Prusiei, viitorul împărat Frederik al ll-leâ, și cu feld-
mareșalul Moltke, ca și în timpul campaniei militare din
1864, întreprinse contra Danemarcei pentru eliberarea
Schteswig-ului și Hoelstein-ului. în pofida greutăților finan­
ciare, Prințul Carol s-a îngrijit permanent de armată, de
instrucția ei modernă și europeană, înzestrând-o cu tunuri
Krupp și puști de infanterie Peabody. împreună cu un va­
loros corp de ofițeri și generali români, Principele Carol s-a
distins prin competență și priceperea lui de comandant
suprem al armatelor ruso-române de la Plevna. El a spart
primul breșa redutabilă de apărare otomană de la Plevna.
Mai târziu a intuit din timp și a zădărnicit prompt și fără replică
planul lui Osman de a scăpa din încercuire și de a face din
Sofia a doua Plevnă. Corespondenții de război străini au
admirat mica și viteaza armată română princiară, condu­
cerea ei abilă și competentă, iar Țarul Alexandru al ll-lea l-a
decorat pe Carol cu „Crucea Sfântului Andrei“.
în același an cu aducerea Principelui Carol, a fost
votată Constituția, croită după model belgian, care a insti­
tuit un regim monarhic-constituțional, ce s-a dovedit a fi
benefic în bătaia timpului, în pofida greutăților inerente
începutului. Abia când această Constituție â început să
prindă viață, să funcționeze pe teren, au început și românii
să se abiliteze la adevăratul democratism și parlamen­
tarism european. Ei au învățat cu timpul să-și învingă
pornirile anarhice și tendințele personale acomodându-se
legii, Constituției, principiului electoral al rotației guverna­
mentale, voinței națiunii. Constituția a păstrat un echilibru
sănătos și viguros între Rege, executiv și legislativ, a asi­
gurat reale libertăți democratice, dreptul de azil, libertatea
presei, curțile cu jurați, care nu o dată au declarat nevino-
vați membri ai opoziției republicane. Chiar și libera mani­
festare a puținilor republicani din epocă fără aderențe în

107
 popor a constituit o dovadă a toleranței și a caracterului
real democratic al regimului monarhic-pariamentar din
România.
Domnia lui Carol I s-a dovedit a fi în esența ei o eră de
permanente progrese pentru țară, în pofida greutăților și
șovăielilor începutului. „Mariajul“ dintre monarh și națiune a
avut momente de eclipsă și tensiune bine cunoscute și
explicabile până în 1871. Dar spiritele s-au calmat, s-au
restabilit ordinea, calmul și disciplina, deoarece România
Mică a avut nevoie de colaborarea și coroborarea tuturor
factorilor puterii de stat - dinastie, armată, diplomație și
guvern - în pregătirea luptei pentru independență. Nu
rareori a fost nevoie de răbdare și abilitate, atât din partea
liderilor politici români, cât și din partea Principelui, prusac
sobru, hotărât și pragmatic, pentru a depăși împreună
diferendele ivite în rezolvarea marilor probleme ale mo­
dernizării și fortificării societății românești.
Statul României Mici a intrat încet, dar sigur pe calea
reformelor. în pofida greutăților și diferendelor economice
interne și internaționale, s-a construit și s-a dezvoltat
rețeaua de căi ferate, s-au amenajat drumuri, poduri, s-a
ameliorat sistemul impozitelor, s-a asigurat o bună admi­
nistrație comunală și departamentală, s-au înființat Creditul
Funciar Rural și Urban, Casa de Depuneri și Consem-
națiuni, Camera de Comerț și Industrie, Banca Națională.
Prin convenții poștale, Poșta română a fost luată din
mâinile străinilor și trecută sub administrația statului. S-a
fixat leul ca monedă națională și s-a introdus sistemul
monetar zecimal, s-a îmbunătățit radical situația funcțio­
narilor de stat, printr-un sistem corect de salarizare și
pensionare. Indirect sau mai precis direct, această
realizare a contribuit mult la creșterea prestigiului statului
în fața propriilor lui cetățeni, indiferent de avere sau de cul­
tura acestora.
Un teren de o duritate extremă și de un grad de difi­
cultate maximă l-a constituit însă cel al finanțelor. După ce

108
Domnitorul Cuza n-a reușit să bată moneda națională a
roinanatului, Domnitorul Carol, neținând seamă de pre­
tenția Turciei ca pe moneda României să figureze sigla
suzeranității ei și nici de rezervele Austro-Ungariei față de
formula „Domnul Românilor“, ce i se părea iredentistă, a
bătut în 1867 monedă de bronz și din 1870 de argint și de
aur, cu formula moderată „Domnul României“. 75
Constatând situația precară a finanțelor, dar și a
armatei, Prințul Carol a renunțat în 1866 la 600.000 franci
și în 1867 la 133.000 din Lista civilă, sumă ce trebuia să fie
folosită pentru echiparea și dotarea armatei române.
Slăbiciunile și incerfitudinite au continuat și în timpul
guvernării conservatoare Lascăr Catargiu (1871-1876),
când împrumuturile au atins cifra de 122.000.000. In
fiecare an, la un buget de 81 milioane, deficitul a fost de 18
milioane. Dar și aceste greutăți au fost depășite ulterior,
când bugetul de stat s-a echilibrat progresiv până în 1888,
deși impozitele de stat au fost reduse cu 100 milioane în
răstimp de 10 ani și când statul n-a mai făcut împrumuturi
decât în valoare de 19 milioane. în 1887-1888 bugetul a
fost de peste 142 milioane. Tratatele de comerț dezavan­
tajoase au fost reziliate și s-au semnat altele benefice pen­
tru țară, cu Rusia, Anglia, Elveția și Germania. La inter­
venția Regelui Carol I anumite prevederi internaționale
favorabile Austro-Ungariei au rămas fără aplicare pe
Dunărea română (1883). Regele a dat 300.000 de franci
pe an instituțiilor de cultură, de binefacere, a patronat și
ajutat Academia Română din Lista civilă și din veniturile
Domeniilor Coroanei, create în 1886, a finanțat Societatea
de Geografie, restaurarea unor catedrale și publicarea
unor dicționare etimologice ale'Himbii române. în viața
politică, monarhul a devenit un arbitru între liberali și con­
servatori, iar în domeniul relațiilor agrare, până la sfârșitul
secolului, s-au mai acordat țărănimii 150.000 ha de pământ,
suprafață însă insuficientă față de starea grea de la sate.
Nerezolvarea împroprietăririi țăranilor după necesități

109
 și Răscoala din 1907 au fost o tară nu numai a Tronului,
dar mai ales a partidelor și guvernelor vremii. Moșierii
români s-au opus multa vreme exproprierii, liberalii au vor­
bit mult de ea fără să o aplice și, fapt și mai grav, marii pro­
prietari de pământ români și-au abandonat moșiile dându-
le în arendă unor mari trusturi arendășești, care au adus
țărănimea la disperare și sapă de lemn. Represiunea a fost
dureroasă, chiar dacă cifrele morților au fost umflate în
ultimii 50 de ani de peste 10 ori, iar în timpul Răscoalei din
1907 unele mari puteri au dorit să intervină pentru a asigu­
ra liniștea. Ordinea a fost restabilită de armată și guvernul
liberal, de conivență cu unii conservatori și rege. Acesta,
om al ordinii, n-a permis ca în anii următori unii miniștri sau
militari ce au dat dovadă de exces de zel inutil în repri­
marea răscoalei în câteva județe să fie dați în judecată. 77
Regele, Parlamentarii și miniștrii au dat legi antiaren-
dășești, de reglementare a învoielilor agricole, încercând
să amelioreze lucrurile, iar în 1913 Partidul Liberal a
anunțat cele două mari reforme: reforma agrară și reforma
electorală. Regele Carol I și-a dat acordul pentru reforma
agrară propusă de liberalii lui Ionel Brătianu.
Sistemul garanției colective europene stabilit în anii
1856-1858 a fost benefic prin înlăturarea abuzivului pro­
tectorat rusesc și întărirea autonomiei interne de stat. Dar,
după anii 1870 el a impedimentat libera mișcare a
României Mici spre independență. Oricâte eforturi diplo­
matice au întreprins Principele și miniștrii de externe
români nu s-a putut obține pe cale pașnică înlăturarea
suzeranității Porții, recunoașterea Independenței de stat și
nici nu s-a putut evita alianța cu Rusia, așa cum au dorit
Nicolae lonescu și Dimitrie Brătianu. în fond, așa cum am
văzut, pentru Principe și Guvernul Ion Brătianu-Mihail
Kogălniceanu, singura cale spre independență a rămas
alianța diplomatică și militară cu Rusia împotriva Porții, din
vina acesteia și a unor puteri occidentale, care au ter­
giversat recunoașterea diplomatică a Independenței.

110
 De fapt soarta liberalilor a fost bizară și contradictorie
într-un fel. In 1848, au fost înlăturați și măturați de la pu­
tere îndeosebi de ruși, dar în 1877 au fost nevoiți să devină
prieteni ai Rusiei, fiindcă nu le mai rămăsese altă alterna­
tivă. Unii comentatori politici au fost nemulțumiți de
această alianță și i-au învinovățit pe Carol, pe Brătianu și
Kogălniceanu că din cauza lor și a liniei de conduită alese
de ei s-a pierdut sudul Basarabiei. Dar oamenii de stat de
la București, tocmai fiindcă au bănuit că între Rusia și
Austro-Ungaria s-a semnat un tratat secret pentru
anexarea sudului Basarabiei de către Petersburg și, în
schimbul neutralității Vienei, intrarea Bosniei și
Herțegovinei în sfera de influență a monarhiei bicefale, au
insistat deosebit de mult ca în convenția încheiată la 4
aprilie 1877 să se stipuleze de către marea putere de la
Răsărit respectarea integrității de stat a României. Cu alte
cuvinte, ei au făcut totul pentru a evita luarea sudului
Basarabiei și pentru ca Rusia să fie ținută, în interesul
României și al Europei întregi, departe de Gurile Dunării.
Cancelarul Gorceakov a încercat să evite semnarea
convenției, pentru a nu pune pietre în carul de intenții aca­
paratoare ale Rusiei și a nu se angaja cu nimic față de
România. Când Cancelarul l-a întâlnit în Crimeeâ pe
Brătianu, i-a spus cu dispreț că Rusia s-a bătut cu turcii, cu
intermitențe, timp de 100 dé ani pe pământul Principatelor,
pe care l-a străbătut în voie și a trecut în sudul Dunării fără
să-i întrebe pe români sau să semneze cu ei tratate de
stat. Brătianu i-a replicat că timpurile s-au schimbat, că
Principatele au devenit stet național, cu constituție și regim
monarhic parlamentar, cu un Principe dintr-o mare dinastie
europeană și că însăși rațiunea de a fi a statului și a nați­
unii române nu permitea ca, fără consimțământul și în
interesul lor, teritoriul să le fie străbătut de armate străine.
Acestea puteau intra pe teritoriul statului român doar
printr-un tratat semnat cu organele lui competente și
reprezentative. Iar statele străine trebuiau să se angajeze

111
 în scris că respectă integritatea și ființa României, cu care
puteau colabora în noile condiții fructuos pentru atingerea
unor obiective comune.
Gorceakov s-a înfuriat și a afirmat că rușii vor intra
oricum în România și fără tratat, iar dacă românii se vor
opune vor fi zdrobiți. La acestea Brătianu a răspuns că în
acest caz românii vor fi nevoiți să tragă, dar Rusia va fi
obligată să explice și să răspundă în fața Europei de ce a
masacrat primii creștini întâlniți în cale la nordul Dunării
atunci când a anunțat tot continentul că merge să-i salveze
pe creștinii de la sudul fluviului de masacrările efectuate de
musulmani. Cancelarul rus, constatând că n-are pe cine
intimida, conștient că la București era un Principe de
Hohenzollem și că Rusia nu putea jigni prin gesturi extreme
Germania, de neutralitatea căreia avea ea nevoie, a rea­
lizat că marele Imperiu era nevoit să trateze diplomatic cu
România Mică. între București și Petersburg s-au schimbat
emisari și la 4 aprilie 1877 Convenția româno-rusă a fost
parafată și semnată, una dintre prevederile sate esențiale
fiind tocmai respectarea integrității statului român.
în concluzie, nu se poate afirma că Principele, prim-
ministrul sau ministrul de externe au fost vinovați pentru
pierderea sudului Basarabiei. Ei n-au avut de unde să știe
sau să intuiască exact că Rusia își va nega propria sem­
nătură, invocând în 1878 diverse pretexte sau manevrând
cu sofisme și invenții, și anume că ea a semnat în 1877 că
respectă integritatea României împotriva unei terțe puteri
nu contra ei însăși. Marele aliat n-a acceptat delegații
României nici la semnarea armistițiului și nici a Tratatului
de pace de la San Stefano. El și-a arogat dreptul de a
reprezenta România la San Stefano, de unde i-a trimis
telegrafic micului aliat termenii tratatului. Rusia a luat pen­
tru sine Dobrogea, Delta Dunării, Insula Șerpilor, oferindu-
le României, în schimbul județelor Cahul, Bolgrad și Ismail
(Sudul Basarabiei). Pentru marea putere de la Răsărit a
fost ușor să facă negoț cu teritorii și suflete românești,

112
 ceea ce n-a fost însă cazul cu Principele, guvernul și par­
lamentul din București. Aceștia au susținut ca Dobrogea,
străvechi teritoriu românesc, să fié acordată direct
României, invocând în favoarea lor nu numai istoria, ci
realitatea vie și proaspătă a sacrificiilor umane și materiale
ale țării efectuate pentru repurtarea victoriei comune
împotriva Imperiului otoman.
Factorii responsabili de la București, tronul, guvernul și
parlamentul, au protestat energic și oficial împotriva pre­
tenției Rusiei asupra sudului Basarabiei și a încălcării de
către Petersburg a Convenției româno-ruse din aprilie
1877. O vehementă dispută politică și diplomatică s-a
încins între București și Petersburg. Țarul s-a simțit „obli­
gat“ din punct de vedere „moral“ să redea Cahulul, Ismailul
și Bolgradul Rusiei și armatei sale, deoarece Suvorov a
repurtat acolo strălucite victorii antiotomane în secolul al
XVIII-lea. Dar românii au ripostat că rușii l-au bătut și pe
Napoleon I și au intrat în Paris, la 1814-1815, însă aceste
realizări nu-i îndreptățeau să anexeze toată Europa sau
părțile străbătute de armatele ei. Rușii i-au făcut pe români
ingrați, le-au reamintit că ei, rușii, i-au bătut de repetate ori
pe turci și fără ajutorul românilor, care singuri n-ar fi ajuns
niciodată independenți și încă și cu Dobrogea recâștigată.
Dar, și în acest caz, Bucureștiuî a replicat că de fiecare
dată, în fiecare război antiotoman, românii au format cor­
puri de voluntari, au luptat și au murit alături de ruși, au
contribuit cu muncă și hrană la susținerea nevoilor materi­
ale ale armatelor lor și tocmai de aceea nu era cazul să fie
rupți iarăși în două de către marele aliat din Răsărit.
Armatele Rusiei n-au dorit să se retragă de pe teritoriul
României, prin care mențineau legătura terestră cu cele
din Bulgaria, așa că, din toate aceste motive, raporturile
românc-ruse s-au deteriorat, iar Alexandru al ll-lea a
amenințat că dacă Bucureștiuî nu se va cuminți, armata
română va fi dezarmată. Diplomația română a răspuns și
la această amenințare, amintindu-i de competența Prințului

113
 Carol și de vitejia armatei române, dovedite ambele la
Plevna și atrăgându-i atenția că o asemenea armată putea
fi înfrântă într-un război inegal, dar nu dezarmată. Dar, în
pofida tuturor eforturilor desfășurate de autoritățile de la
București, Rusia n-a renunțat la ideea de a redeveni țară
riverană la Dunăre. Ea a intenționat să nu-și respecte sem­
nătura din 1877 cu România și nici pe aceea cu Austro-
Ungaria, pe care a încercat s-o „frustreze“ de Bosnia și
Herțegovina.
Ö asemenea situație a apropiat pe plan extern
România de Austro-Ungaria, în pofida diferendelor exis­
tente între aceste două state din cauza situației politice
grele a românilor din Transilvania și Bucovină. în acest
caz, situația geopolitică a României a silit-o să încerce ca
pericolul iminent și imediat de la Răsărit să fie barat și
întrucâtva îndepărtat prin apropierea de marea putere de
la Apus. Germania n-a avut interes ca din cauza Prințului
Carol și a României, pe care totuși n-ar fi acceptat s-o
vadă ocupată de trupele lui Alexandru al ll-lea, să
bruscheze relațiile cu Rusia și s-o țină departe de Dunăre,
întrucât a avut nevoie de neutralitatea ei în eventualitatea
unui nou război cu Franța. Dar Berlinul, uitând repede de
conflictul cu Viena, a sprijinit în ascuns interesele Austro-
Ungariei în Balcani și a pregătit terenul pentru ca ea însăși
să exporte capital și să-și impună interesele economice și
influența politică în zonă.
Pe de altă parte, Anglia a amenințat cu război dacă s-ar
fi menținut supremația influenței ruse în Balcani, astfel că,
sub presiunea diplomatică-a marilor puteri, Tratatul de la
San Stefano a fost revizuit la Berlin. Până atunci România
a obținut de la Europa retragerea armatelor Rusiei de pe
teritoriul ei și evitarea unui conflict militar inegal cu aceasta.
La Berlin însă, marii lei și-au luat fiecare partea sa,
Austro-Ungaria - Bosnia și Herțegovina, Anglia - Cipru, iar
Rusia - Basarabia de Sud, așa că Bucureștiul n-a avut
câștig de cauză în această problemă.

114
 în zadar au vorbit Brătianu și Kogălniceanu de morală,
de corectitudine față de respectarea literei tratatelor, de
recunoștința față de sângele vărsat de români în apărarea
intereselor și â civilizației creștine. Solilor Bucureștiului,
chiar dacă nu li s-a trântit ușa în nas, deoarece, oricum,
Bismarck le-a întins mâna și a dorit să demonstreze o
oarecare deferență și considerație față de prim-ministrul și
ministrul de externe ai Prințului Carol I de Hohenzollern -
Sigmaringen, li s-a răspuns cu cinism să se vindece de
nostalgia după sudul Basarabiei, să accepte situația reală
și, de fapt, să fie convinși că politica mare nu se face cu
morală și cu sentimente, ci pe bază de interese. Brătianu
a replicat sec că în acest caz popoarele își vor pierde
încrederea în diplomația marilor puteri și își vor căuta alte
metode în apărarea sau câștigarea drepturilor ce li se
cuvin. în fond, atitudinea demnă dovedită pe plan intern și
internațional de Prințul Carol, de guvern și de parlament,
de-a lungul anului 1878, a demonstrat că România, nu de
bunăvoie, ci umilită, tracasată și silită de alții, a fost nevoită
să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail. 78 Dar astfel
șfând lucrurile, micul stat român n-a închis problema; dim­
potrivă, a lăsat deschisă o portiță pe seama viitorului în
vederea reparării nedreptății făcute la Berlin. De aceea,
trebuie excluse ca netemeinice și chiar năstrușnice orice
învinuiri aruncate în această problemă de unii comentatori
politici, visători și nostalgici, asupra mariior bărbați de stat
ai României din anii 1877-1878. Rezultatul a fost, este și
va fi măsura obiectivă, care certifică oportunitatea și
justețea oricăror acțiuni politice, diplomatice, militare.
Summa summarum, România a câștigat mai mult decât
a pierdut adică Independența de stat, Dobrogea, accesul la
Marea Neagră, „plămânii“ prin care s-a deschis și mai mult
spre lume și aceasta spre ea. Iar după ce România și-a
îndeplinit obligațiile interne și internaționale prevăzute în
Tratatul de la Berlin, în 1878 Austro-Ungaria, Turcia, Rusia,
în 1879, Italia, în 1880, Franța, Anglia, Germania au

115
 recunoscut-o ca stat liber și independent. Acest lucru a
permis ca România să devină Regat, iar Carol I să tie
proclamat Rege în 1881. Din Transilvania și Bucovina au
venit voluntari pentru Războiul de Independență, doam­
nele române de aici au ajutat pe răniții și orfanii României.
Nu puține corespondențe ale liderilor naționali transilvă­
neni s-au terminat cu urări ca:“Toate cèle bune de la
Dumnezeu, nouă și celor de la Plevna“ și „Dumnezeu cu
noi și cei de la Plevna“.
Doamnele române din Transilvania au purtat cu mân­
drie și ostentație Crucile Elisabeta oferite de Principele
Carol și Principesă, portretele lor au fost așezate în multe
case românești din Austro-Ungaria și, în general, românii
asupriți de aici și-au întărit convingerile că după căderea
Plevnei turcești vor urma Plevnele ungurească și austri­
acă. Chiar și țăranii bătrâni din Ardeal au spus că așteap­
tă Crăișorul de la Răsărit - aluzie clară la Carol - ca să-i
scape din robia împăratului cel mare. Războiul de
Independență a întărit solidaritatea românilor asupriți cu
micul stat român de acum independent, a ridicat inimile și
speranțele acestora într-un viitor mai bun al românismului,
deci al mișcării generale pentru unitate politico-statală. 79
Un jurist din Cluj a scris o corespondență politică
deosebit de interesantă, în care a afirmat că responsabili­
tatea conducătorilor de stat din București era deosebit de
mare, deoarece de hotărârile lor depindea nu numai soar­
ta statului, ci și aceea a tuturor românilor. Sarcina lor fun­
damentală era de a păstra ființa statului Micii Românii, de
a nu-l expune loviturilor furioase ale Rusiei, care ar fi putut
să-l scoată din circuit. Acest fapt ar fi lovit în mod fatal nați­
unea întreagă, deoarece fără România Mică s-ar fi
îngropat și perspectiva României Mari. Ladislau Vaida a
recomandat Principelui, miniștrilor și parlamentarilor
români să-și înăbușe sentimentele și durerile, să facă
dureroasa concesie pretinsă de ruși pentru a păstra ființa
și securitatea statului pentru viitor, solicitând în schimbul

116
sudului Basarabiei recompense pe măsură. 80 Alți comen­
tatori români transilvăneni, observând conduita demnă a
oamenilor de stat din România și comparând-o cu incorec­
titudinea și rapacitatea unor mari puteri limitrofe, au afirmat
că din punct de vedere moral anul 1878 a ridicat pe cei
mici, umili și slabi, și a coborât și umilit pe cei tari, mari, dar
nesățioși și hrăpăreți.

3. Carol I și Regatul României - Oamenii de stat din

„Piemontul“ tuturor românilor București de talia
(1881-1914) Brătienilor, a lui Take
lonescu, D.A.Sturdza,
Nicolae Filipescu ș.a., fie că au fost liberali sau conserva­
tori, au fost conștienți că securitatea și integritatea micului
stat român a fost sarcina lor fundamentală, deoarece fără
el nu s-ar fi putut salva destinul național al fraților din
Basarabia, Bucovina și Transilvania. Tocmai pentru a con­
serva ființa și libertatea statului, Regele Carol și Ion
Brătianu âu încheiat alianța secretă definitivă cu Austro-
Ungaria și Germania împotriva Rusiei în 1883. Deși
Tratatul a fost secret, unii l-au intuit și i-au învinuit pe con­
ducătorii de la București de trădarea intereselor românilor
din Transilvania și Bucovina. Dar în acest caz n-a fost
vorba de nici o „trădare“, ci de asigurarea unui coeficient
de siguranță în plus pentru stat împotriva pericolului ru­
sesc. în 1883, senatorul Petre Grădișteanu a afirmat în
celebrul său discurs din lași că, la încoronarea lui Carol I
ca rege, din Coroana României au lipsit trei perle -
Transilvania, Bucovina și Basarabia - și a explicat în public
că sarcina viitoare a dinastiei, a Regelui, a urmașilor lui, a
întregii națiuni, va fi aceea de a le include și de a comple­
ta cu ele Regatul. Discursul politic a exprimat visul de aur
al tuturor românilor cultivat și în poezie, dar această spe­
ranță sau doleanță făcută publică de o persoana oficială a
înfuriat cumplit Austro-Ungaria și Rusia, care și-au con­

117
 centrat trupe la granițe pentru a invada România și a pune
punct iredentismului éi.
în aceste condiții, Regele Carol și premierul Ion
C.Brătianu, care au negat oficial că guvernul și armata
română au dorit să atace integritatea de stat a celor dcuă
mari puteri limitrofe, au dus tratative cu Berlinul și Viena
perifru a se apăra de Rusia. Oamenii de stat maghiari au
cerut ca, în schimbul alianței și protecției oferite de
Germania și Austro-Ungaria, România să se angajeze în
scris că se abține de la orice amestec în afacerile interne
ale statului maghiar, fapt evitat cu multă abilitate de factorii
responsabili de la București. Ulterior, Regele Carol și
primul-ministru Brătianu, care prin Tratat au despărțit brusc
în 1883 Austro-Ungaria de Rusia și au risipit intenția lor de
a intra cu armatele în România, punându-le și în’această
problemă în opoziție una față de alta, au susținut că tocmai
fiindcă România era prietenă cu cele două mari puteri era
justificată și, mai mult decât oricând, necesară îmbună­
tățirea situației politice a românilor din Transilvania și
Bucovina. Nu rareori Regele Carol I și premierul Brătianu
au intervenit la Berlin și Viena pentru ca guvernele german
și austriac să facă presiuni asupra celui maghiar în vederea
acordării unor drepturi politice mai largi pentru cetățenii lui
„unguri de buze valahe“, deci pentru românii transilvăneni,
și cu scopul de a-l face să renunțe la maghiarizarea sau
persecutarea lor. Miniștrii unguri nu numai că au refuzat
medierile, dar s-au înfuriat, le-au reproșat partenerilor că
s-au lăsat păcăliți și au oferit un fel de „carte blanche“
Bucureștiului pentru a se amesteca insistent și obraznic în
afacerile interne ale Austro-Ungariei.81
în concluzie, nici în acest caz România Mică nu și-a
abandonat conaționalii nici de la Apus, nici de la Răsărit,
oferindu-le un azil binevoitor sau împământenindu-i,
acordându-le cetățenia celor persecutați de guvernele
ungur și rus. Guvernele României, Parlamentul, Academia
Română au trimis și înainte, și după anul 1883, ajutoare
considerabile în bani și cărți, „Astrei“, liceelor și școlilor ele­

118
 mentare confesionale unite și ortodoxe, neuitând nici cen­
trul școlar viabil și valoros din Brașov, cu care relațiile de
colaborare au fost foarte strânse, deoarece uneori chiar
unii elevi din România au învățat aici în școlile de meserii
și comerț. 82 Cabinetul Imprimeriei Statului din București a
trimis cărți pentru școlile din Brașov, Blaj, Năsăud, Brad. 83
în România au funcționat societăți iredentiste, ca de pildă
Societatea „Carpații“, s-a sărbătorit concomitent cu frații
din Transilvania centenarul Răscoalei lui Horia, Cloșca și
Crișan. Dar uneori guvernanții din București, sub presiune
externă, au fost nevoiți să expulzeze pe unii români tran­
silvăneni neprecauți, zgomotoși și gălăgioși, plini de neas­
tâmpăr și de nerăbdare, care au tipărit și răspândit mani­
feste „dacoromânești“ sau au organizat, sub ochii diplo-
maților, agentilor și spionilor străini, manifestații de stradă
iredentiste. 84
Guvernanții români n-au avut ce face, au fost nevoiți să
cedeze amenințărilor și presiunilor austro-ungare, plătind
nu numai o monedă amiciției externe, dar dând dovadă și
de o strictă și minimă prudență, prin care se asigura ființa
statului în fața valurilor uriașe și nervoase stârnite de ma­
rile puteri care puteau ușor să zdrobească România Mică
de recife încă periculoase și redutabile. Desigur, opoziția
română s-a folosit de asemenea împrejurări pentru a con­
damna și a lovi în „trădători“ - citește mai degrabă sau mai
precis pentru a câștiga voturi și a ajunge mai repede la pu­
tere. Dar a existat o mare deosebire între omul de stat de
la putere, ce a avut o poziție deosebit de dificilă, a fost
responsabil și în interior și în exterior, și politicianul din
opoziție, aflat într-o postură mai ușoară ce-i permitea să se
miște mai liber, mai în voie și să se exprime în termeni
deschiși și radicali. în fond, statul și națiunea română în
întregimea ei - deci și componența liberă’și cele asuprite -
au avut de câștigat, deoarece în viață aceste poziții
contradictorii au îmbinat armonios prudența necesară con­
servării statului pentru momentele și condițiile mai favora­
bile din viitor și menținerea mereu trează și la zi a

119
 conștiinței penetrante și militante privind necesitatea rea­
lizării unității politice depline.
Dilema aproape tragică sau cel puțin dramatică în care
s-au situat sau, mai precis, au fost situate personalitățile
politice din guvern și din opoziție a fost exprimată elocvent
de exemplul aproape clasic al lui D.A.Sturdza. Nimeni n-a
realizat și n-a exprimat mai clar unitatea de destin a
românismului asuprit și al celui liber din Micul Regat ca
acest șef liberal, când, aflat în opoziție, a afirmat deschis
că dacă va suna clopotul de moarte pentru cele trei mi­
lioane de români din Austro-Ungaria, el va răsuna la fel și
pentru cei din România, sentiment nutrit, de altfel, de toți
cetățenii statului liber. Imediat D.A.Sturdza a precizat că și
românii din Austro-Ungaria sunt convinși că desființarea
Regatului ar însemna și dispariția lor. Numai că ungurul -
despre care Mitropolitul Alexandru Sterca Suluțiu afirmase
că are „mai mare ținere minte decât neamțul“ - n-a uitat și
n-a iertat nimic, iar când Sturdza a ajuns la putere, meta­
morfozat în prim-ministru, l-a amenințat și l-a silit să facă
mea culpa, să declare că România nu sprijină iredentismul
și nu se va amesteca în treburile interne ale Austro-
Ungariei. Mai mult, guvernul din Budapesta, în virtutea legii
din 1875 care a interzis bisericilor, școlilor confesionale,
corporațiilor și asociațiilor culturale din Ungaria să
primească ajutoare de la monarhi și state străine pentru a
nu umbri prestigiul statului maghiar, l-a silit pe D.A.Sturdza
să refuze renta pentru școlile românești din Brașov. 86
Deși prieten cu Austro-Ungaria și Germania, în politica
externă antirusă Regele Carol a fost sincer și profund mâh­
nit de atitudinea guvernelor de la Budapesta față de
românii din Transilvania. El a afirmat că aceasta a provo­
cat consecvent mâhnire și indignare îndreptățită printre
cetățenii Regatului, indiferent de culoarea lor politică.
Tocmai de aceea, Regele nu s-a considerat prieten cu
guvernul maghiar și cu Regele Apostolic al Ungariei, ce
purta în mod legal, atât din punct de vedere dinastic și
istoric medieval, cât și din acela al constituției maghiare

120
 moderne, Coroana Sfântului Ștefan, ci a afirmat că este
prieten numai cu împăratul Austriei. Interpelat de Slavici
dacă se va duce în Ungaria să-l salute pe Regele ei
Habsburg, Regele Carol a replicat sec - că nu cunoaște și
nu recunoaște pe nici un Rege al Ungariei, dar pe împăra­
tul Austriei îl va vizita oricând la Viena, Graz sau Praga.
în fond, Regele a avut un dezvoltat simț al dreptății și
a fost convins că odată și odată Transilvania se va uni cu
România, deoarece dreptatea era sortită să fie biruitoare
până la urmă, oricâte piedici i-ar pune în cale adversarii ei.
Regele a fost foarte înțelegător și deferent față de unii
fruntași români din Transilvania, numai pe Theodor Mihaly
primindu-l în audiență și consfătuindu-se cu el de 22 de ori
în decurs de 15 ani.’Jubileul regal din 1906 a constituit un
minunat prilej de manifestare sărbătorească la București
a dorinței tuturor românilor de a se uni într-un singur
stat, dorință invocată artistic de corurile bănățene, arde­
lene, bucovinene și sesizată magistral de marele istoric
Nicolae lorga, ca plutind în aer și chemând viitorul pentru
realizarea ei.87
Dar situația geopolitică a României, echilibrul de forțe
pe plan internațional, prudența necesară pentru păstrarea
ființei statului în acest frământat spațiu european oriental,
l-au silit pe Regele Carol ca, păstrând paradigma unei anu­
mite conduite necesare în problemele diplomatice și
politice și nădejdea supremă în momentul ipotetic al biru­
inței inevitabile a dreptății, să facă totuși echilibristică între
marile puteri. El a întreprins gesturi de apropiere față de
unele puteri pentru a obține ceva în schimb, a evitat să se
angajeze definitiv și direct într-un bloc sau altul și a fost nu
numai feldmareșal al armatei germane, dar și mareșal al
celei ruse, pentru a menține o poziție echidistantă și a nu
supăra nici pe unii, nici pe alții. De asemenea, Regele,
indiferent de sentimentele lui personale față de atitudinea
Budapestei, a fost nevoit să decoreze pe unii magistrați
unguri pentru a obține în schimb amnistieri, promisiuni de
schimbare a opticii față de românii din Transilvania. Nu în

121
 ultimă instanță, Regele a urmărit să dețină argumente în
fața Vienei și Berlinului că dacă el este curtenitor cu
Budapesta și aceasta era obligată moral să fie maleabilă și
înțelegătoare cu România sau cu românii din fruntariile
statului maghiar.
Regele Carol a presat Berlinul, acesta a făcut presiuni
ia Budapesta pentru începerea unor tratative între guver­
nul maghiar și unii fruntași ai românilor din Transilvania, în
vederea revizuirii unor legi nocive la adresa ființei lor
naționale, ca celebrele legi Appônyi, electorală etc. Dar,
datorită pozițiilor-cheie deținute în viața politică a Ungariei
de partidele șovine maghiârizatoare, acestea s-au încheiat
fără nici un rezultat. Deși, din prudență, Regele a dat ade­
sea asigurări că el și guvernele din București nu sunt
iredentiste, uneori, tocmai datorită faptului că au eșuat
toate eforturile lui de a obține ușurarea statutului politic al
românilor din spațiul etnic apusean, și-a ieșit din firea lui de
neamț disciplinat, ordonat și fidel tratatelor, a comis indis­
creții, ca atunci când a afirmat indignat în fața lui Take
lonéscu că Austro-Ungaria n-avea temeiuri să se con­
sidere eternă și să strige în gura mare că cei din București
nu vor apuca niciodată să vadă dezmembrarea ei.
Take lonescu, nedisciplinat și indiscret, încântat de
spusele Regelui, le-a repetat în cercurile diplomatice
străine din București. Cuvintele s-au răspândit repede și
după alte presiuni, Regele Carol a fost silit să-și modereze
expresiile, să specifice în fața amicilor românilor că lucrul
nu era iminent, vremea stătea înaintea lor. Totodată,
Regele a fost nevoit să repete pentru urechile inamicilor
frazele despre lipsa iredentismului în România. Chiar dacă
s-a întâlnit la Ischl, cu Franz Joseph I, Regele a spus, în alt
context politic și diplomatic, că Regatul Român nu va putea
fi indiferent dacă Ungaria va încerca să forțeze
maghiarizarea generală a românilor din teritoriile ei, după
ce aceasta ar fi reușit să-și proclame independența abso­
lută și să rămână doar în uniune personală cu Austria.
Aceste fluctuații explicabile tot prin parametrii situației

122
geopolitice grele a României au demonstrat până la evi­
dență că factorii responsabili, inclusiv sau în primul rând
Regele, au fost nevoiți uneori să dea dovadă de prudență,
dar, alteori, s-au autodepășit și au dovedit spirit de drep­
tate și de credință în victoria cauzei. în fond, diplomații ger­
mani și austro-ungari realiști au intuit că în cazul unui
război germano-francez, românii ar ține cu Parisul și că, în
frunte cu Regele, râvnesc după teritoriile românești din
Austro-Ungaria. 88
Numai că opinia publică din România sau nu cunoștea
culisele complicatei situații internaționale, sau nu dorea să
le cunoască. Ea a fost nerăbdătoare și nervoasă și n-a
acceptat jocurile politice ale celor de la putere oricât de
maleabile sau înțelepte au fost sau au părut că sunt aces­
tea. Opinia publică nu l-a iertat și nu l-a uitat pe prim-minis-
trul D.A.Sturdza care a făcut retractarea umilitoare și mea
culpa în fața Austro-Ungariei, tot la lași. Dar în aceeași
sală, cu ani înainte, au răsunat cuvintele și îndemnurile de
mare ținută și demne ale lui Petre Grădișteanu, care, deși
somat și el, la timpul său, n-a retractat nimic din cele afir­
mate. Dimpotrivă, după aceea senatorul a declarat mereu
că unica lui fiică se va căsători cu viitorul prefect român de
Alba lulia, fapt ce a creat dificultăți diplomatice în plus, mai
ales că Grădișteanu a devenit Președintele Ligii Culturale.
Regele Carol l-a scuzat mereu în fața diplomaților austro-
ungari. Sub presiunea constantă a opiniei publice,
D.A.Sturdza a fost nevoit să se retragă de la guvern și să
facă loc guvernului prezidat de Gheorghe Gr.Cantacuzino.
Sub auspiciile acestuia s-au dus tratative cu Cabinetul
maghiar Szél, care a acceptat cu strângere de inimă ca
guvernul din București să depună o rentă română de stat
pe 99 de ani la o bancă din Budapesta, de unde Mitropolia
Română Ortodoxă din Sibiu să ridice banii necesari
susțineiii complexului școlar de la Brașov. Definitivarea
tratativelor a fost facilitată de întâlnirile secrete de la
Zărnești, ținute noaptea, între Mitropolitul loan Mețianu și
Take lonescu, venit din România. Soluția găsită de cei doi

123
 a fost acceptată greu de Szél, ministrul-președinte al
Ungariei, în urma insistențelor hotărâte și sub presiunea
ținutei demne și ferme a lui loan Mețianu. 89
Oricât de explicabilă și utilă, în anumite faze, a fost
politica externă inaugurată în 1883, la numai 4 ani, un om
politic român, discret și modest, bănuit a fi fost Scarlat
Rosetti, a afirmat clar că, inevitabil, România va fi nevoită
să lupte contra Austro-Ungariei și a aliaților ei și aceasta
fiindcă ea ofta după Transilvania, Banat și Bucovina.
Numai după înfrângerea acestui imperiu se putea spera în
unirea acestor teritorii românești, fapt ce nu putea fi rea­
lizat fără o alianță cu Rusia și cu alte mari state. Autorul a
sperat că o Rusie prietenă își va revizui atitudinea față de
București, va repara nedreptățile din trecut și va oferi toată
Bsarabia posesorului ei de drept, adică României.
Astfel, Rosetti a întrevăzut posibilitatea includerii tutu­
ror românilor în unul și același stat național, care, potrivit
statisticilor de atunci, ar fi numărat peste 10 milioane de
locuitori. Acest interesant și realist vizionar a întrevăzut, în
1887, că în fața coaliției provocatoare și ofensive încheiate
între Germania și Austro-Ungaria, care tindea să tulbure
mereu pacea și echilibrul continentului european, va sosi
timpul, și nu era departe, ca toate statele neolatine și
slave, ca și conaționalii asupriți din afara granițelor acesto­
ra, să-și găsească locul real și util într-o alianță generală
antigermano-austro-ungară. Aceasta urma și era destinată
să le salveze existența și interesele și o dată cu ele civi­
lizația și democrația europeană. 90 în fond, Rosetti a expri­
mat și a sintetizat paradigma procesului constituirii statului
național român unitar, în sensul că, Micul Regat al
României, situat geografic la mijloc, a constituit speranța,
nucleul și centrul pentru cei asupriți din Răsărit - în
Bucovina și Basarabia, aflate sub impactele pericolelor de
germanizare și rusificare, sau din Apus - în Ardeal, Banat,
Crișana, Maramureș, amenințați cu maghiarizarea.
în acest context, tot ce s-a întâmplat în provinciile
românești asuprite și înglobate în state străine ostile ele-

124
 meritului românesc au constituit microclimate ale românis­
mului, ce s-au mișcat în cerc în jurul statului liber. Acesta
poseda Dinastie, guvern, armată și diplomație și putea
realmente acționa pentru a-i salva pe toți. Aceste foruri și
pârghii bine structurate, oficiale, angajate în viața politică
internațională, au ajutat de sus în jos acțiunile de rezis­
tență ale românului ortodox din Basarabia asuprit de rusul
tot ortodox, dar intolerant și rusificator, pe românul ortodox
prigonit de germanismul catolic în Bucovina și pe cei
ortodocși și greco-catolici din Ardeal, Banat, Crișana,
Maramureș, tracasați și aruncați în frecvente convulsii,
neliniști și temeri de maghiarismul catolic, reformat și uni­
tarian. Practic vorbind, din a doua jumătate a secolului al
XlX-lea și până în 1918, naționalul a înglobat confesionalul
și piesa de rezistență a naționalului a fost compusă din sin­
teza parametrilor reprezentați de Dinastie, armată, guver­
nul și diplomația Regatului României Mici. A devenit clar și
mai mult decât sigur că românii din Transilvania ortodocși
sau uniți n-aveau șanse de a deveni liberi din punct de
vedere național fără România, luliu Maniu, Vasile Lucaciu
și toată generația lor de minunați conducători ai mișcării
naționale a românilor transilvăneni au devenit conștienți că
nu scapă de dominația Ungariei fără concursul celor de
peste Carpați. Acest lucru a fost exprimat categoric de leul
din Sisești, în fața magistraților unguri pe care i-a „liniștit“,
încă din 1891, că el tot va ajunge senator de București și
aceasta în ciuda sentințelor rostite împotriva lui.
Desigur, în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a
secolului următor, Blajul a jucat un rol cuJtural și ideologic
deosebit în formarea conștiinței naționale moderne mili­
tante și penetrante românești și ’în opoziția politică
împotriva maghiarismului. Nimeni n-a exprimat mai pro­
fund această realitate decât Mihai Eminescu, care a denu­
mit centrul greco-catolicismului românesc Mica Romă a
tuturor românilor. în această perioadă istorică, Episcopia
și, din 1853, Mitropolia Română Unită de Alba lulia,
Episcopia de Oradea, cele mai noi de Gherla și Lugoj, mai

125
 bogate, s-au bucurat de cadre de pretați superiori și infe­
riori deosebit de culte și de valoroase, crescute la teologia
universitară de rang european de la Blaj, dintre care cei
mai buni și-au perfectat studiile la Viena și Roma.
Gimnaziul Greco-Catolic Român de la Blaj, mai târziu cele
din Beiuș, Năsăud, Preparandiile unite au furnizat anual
tineri valoroși pentru națiune. Unii dintre ei și-au efectuat
studiile superioare la facultățile juridice ungurești și ger­
mane și au devenit lideri naționali redutabili ai mișcării
politice românești.
A fost deci cu totul explicabil că din oamenii instruiți
de Biserica Română Unită s-au recrutat episcopi luptători
pe teren național de talia unor Inochentie Micu-Clain,
Ignatie Darabant, Alexandru Sterca Suluțiu sau canonici
și alți clerici și mai ales ilustra pleiadă a Școlii Ardelene,
creatoarea ideologiei naționale iluministe a tuturor
românilor. în acea epocă istorică, Biserica Română
Ortodoxă din Transilvania a fost săracă, persecutată, hăi­
tuită, a rămas fără episcopi decenii de-a rândul. Ea abia
a putut să-și tragă sufletul până spre sfârșitul secolului al
XVIII-lea, nu rareori ajutată să reziste în fața prozeli­
tismului catolic de puternica și influenta Patriarhie Sârbă
din Novisad. Aceste realități explică de ce clerul ortodox
a fost mai modest și mai puțin cult decât cel unit sau de
ce această Biserică nu a putut crește și furniza atunci
mișcării naționale tot atât de numeroase și valoroase
cadre ca aceea unită. Dar ea a avut talente mari și va­
loroase ca Radu Tempea, Dimitrie Eustatievici, Damas-
chin Bojincă, Constantin Udria, Alexandru Gavra,
Gherasim Raț și Eftimie Murgu.
Dar, oricât de valoroasă a fost lupta dietală a episcopu­
lui unit Micu, deputat în Dieta Marelui Principat al
Transilvaniei, sau cea concentrată în jurul Supplex-u\u\ din
1791, ea a rămas o simplă mișcare politică de opoziție,
fără să-și poată realiza programul de a sparge monopolul
privilegiaților recrutați din minoritățile etnice ale Marelui
Principat al Transilvaniei și de a obține proclamarea legală

126
a națiunii române ca a patra națiune politică reprezentată
proporțional în Dietă, Guberniu, Cancelarie, comitate,
scaune etc. Acest eșec a apropiat și mai mult românul unit
de cel ortodox, deoarece, indiferent de și peste confesio­
nal, ei au fost crunt asupriți și disprețuiți, transformați în
paria politică, de sistemul 3+4, adică trei „nații“ politice -
ungurii, sașii, secuii - și religiile romano-catolică, calvină,
unitariană și luterană. Dar din 1791 episcopilor ortodocși,
în calitatea lor de șefi ierarhici bisericești, li s-au oferit
locuri în diete.
însă rezultatul trist din anii 1791-1792 n-a făcut decât
să repete altă mare insatisfacție și lovitură dată românilor,
și anume neaplicarea Diplomei din 1701 care prevedea ca
românii uniți, clerici și mireni, să se bucure de aceleași
drepturi civile ca omologii lor din sistemul 3+4. Adoptarea
și aplicarea Diplomei de către Marele Principat al
Transilvaniei ar fi însemnat crearea primei breșe în
monopolul puterii locale de stat, structurată pe baza sis­
temului 3+4, breșă care la sfârșitul secolului, în timpul ilu­
minismului și despotismului luminat, tolerant cu toate bi­
sericile, s-ar fi răsfrânt benefic și asupra românilor
ortodocși. Dar baronii, conții și nemeșii unguri din secolul
al XVIII-lea au avut destulă putere și influență în monarhia
habsburgică, ca și partidele naționale maghiare conduse
de urmașii lor în prima jumătate a secolului al XlX-lea, ca
să evite dărâmarea monopolului lor politic local, să evite
procesul firesc de transformare a Transilvaniei într-o țară
românească democratică pe care liderii români o doreau
instituită cu respectarea, pe baza proporției rezultate din
numărarea sufletelor, a intereselor și drepturilor naționa­
lităților conlocuitoare. Deputății unguri au menținut Marele
Principat ca stat nobiliar maghiar.
Habsburgii, care au fost și regi ai Ungariei și mari
principi ai Transilvaniei, deși au avut conflicte uneori în
fazele de tensiune și ciocnire cu nobilii unguri, s-au împă­
cat tot cu ei în cele de compromis. Așa că, deși stăpânii
s-au certat, tot ei s-au împăcat, și-au acceptat reciproc

127
 slăbiciunile, și-au apărat interesele, păstrând în mâinile lor
pârghiile puterii centrale și locale de stat. Cu alte cuvinte,
tronul a avut tot interesul să conserve stările existente în
Ungaria și Transilvania, aflate în uniune personală sub
sceptrul său, întrucât constituțiile feudale maghiare,
începând de la votul Dietei nobiliare din Pojon din 1526 la
Diploma Leopoldină din 1691, până la Sancțiunile
Pragmatice din 1722, 1723, legile din 1741, 1744, 1791, au
furnizat baza istorică legală feudală a continuității de drept
a principiului legitimismului monarhic al Coroanei Sf. Ștefan
purtată de Habsburgi. Ele au asigurat interesele nobiliare
și ale aristocrației prin păstrarea și conservarea puterilor și
competențelor lor în Diete, comitate, Cancelarii, Curtea
Supremă de Justiție, Tabla Regală etc.
Practic vorbind, oricâte conflicte i-au pus față în față,
atât Dinastia Habsburgică, cât și nobilimea maghiară și-âu
rezolvat conflictele și problemele prin aranjamente
parafate în asemenea manieră încât să nu-și primej­
duiască stăpânirea asupra teritoriilor și popoarelor din
Ungaria și teritoriul autonom al Coroanei, care a fost
Marele Principat al Transilvaniei. Până și în acest domeniu,
tronul și nobilimea au acționat în spiritul legitimismului
monarhic al Coroanei Sf.Ștefan și au stipulat că Habsburgii
posedă Transilvania și sunt în mod legal Mari Principi ai
acesteia doar în calitatea lor de regi legitimi ai Ungariei,
ceea ce a presupus că s-au încoronat și au depus în mod
oficial jurământul pe diploma inaugurală, pe constituția și
legile ei. 91 lată de ce n-a fost posibil nici în secolul al
XVIII-lea și nici în prima jumătate a secolului al XlX-lea
spargerea monopolului politic al sistemului 3+4, procla­
marea națiunii române măcar ca a 4-a națiune politică, în
pofida eforturilor luptelor merituoase la care și-au adus o
contribuție de prim-rang fruntașii mireni sau ecleziastici
crescuți în spiritul Blajului. Faptele au dovedit concret că
oricât de valoroși au fost aceștia pe plan cultural și politic,
puțini dar buni altfel spus, n-au avut încă de pe acum nici
o perspectivă pe plan național fără conlucrarea și cu cir-

128
 cumscrierea luptei lor în contextul general al eforturilor
fraților ortodocși, nu numai din Transilvania, dar și din
Principate, devenite apoi România modernă.
în secolul al XlX-lea principiul naționalităților a schim­
bat deci esențial datele problemei atât la unguri, cât și la
români. Șefii naționali ai ungurilor au aruncat peste bord
autonomismele istorice croat și transilvănean, pentru a
făuri printr-un centralism excesiv așa-zisul stat național
maghiar unitar, în care, proporțial, pe lângă 5 unguri trăiau
11 neunguri. Aceștia, din punct de vedere politic, erau sor­
tiți însă să devină tot atâția cetățeni ai națiunii politice
maghiare, tot atât de unitară și de indivizibilă ca și statul ei
botezat formal ca național, dar poliglot și multinațional în
structurile lui etnice reale. Șefii maghiari, ca și cei austrieci,
s-au opus categoric transbordării etnicului în structurile
politico-statale, operație ce era cerută de spiritul principiu­
lui naționalităților în mișcare și în ofensivă în Europa
Centrală și Estică.
Viena și Budapesta au respins cu o consecvență de
fier planurile de federalizare pe baze etnice ale monarhiei,
devenită apoi Austro-Ungaria, indiferent că acestea au
provenit de la croatul Ogarev-Ostrojinski, cehii Palacky,
Rieger, românii Ion Maiorescu, A.C.Popovici sau de la alți
lideri nemaghiari și negermani din imperiu, cunoscuți că
fruntași remarcabili ai mișcărilor naționale susținute de
popoarele lor.
Nu este de mirare și nici de neînțeles de ce în acest
context toate eforturile românilor de’a constitui în jurul
Marelui Principat al Transilvaniei (Ardeal) o țară autonomă,
un Mare Ducat, care să includă și Banatul, Crișana,
Maramureșul și Bucovina, sau cele ale croaților de a alcă­
tui Regatul tripartit al Croației, Sloveniei și Dalmației, au
eșuat lamentabil. Tot atâtea șanse sau mai precis neșanse
le-au avut voci lucide ca aceea a profesorului austriac de
istorie universală de la Viena, Anton Springer, care a
demonstrat că austriecii și ungurii, minoritari în monarhie,
n-aveau drept la Comandament și, în consecință, unica

129
 soluție este federalizarea ei etnică. Aceleași rezultate le-au
înregistrat și îndemnurile primarului Vienei, Lueger, care s-a
străduit, nu o dată, să tempereze zelul maghiarizator al
Budapestei. Respingerea programelor de federalizare
etnică a Austro-Ungariei a întărit convingerile nemaghiarilor
și negermanilor că numai prin dezmembrarea monarhiei își
vor putea salva naționalitatea, limba și cultura.92
Tot așa și în cazul românilor, respingerea sistematică
de către Viena și Budapesta a acestor programe și a altor
revendicări a accelerat în progresie geometrică tendințele
centrifuge ale majorității locuitorilor din Bucovina și
Transilvania și ancorarea speranțelor lor de devenire po­
litică în centrul constituit și oferit de Micul Regat Român,
liber și independent. în secolul al XlX-lea nu s-a modificat
doar paradigma politică îi. sensul mișcării tuturor spațiilor
microromânismului asuprit în jurul Bucureștiului, dar au
survenit mutații structurale și la nivelul culturii în general, al
celei academice și universitare în special. La primul nivel,
prin activitatea benefică a Mitropolitului Andrei Șaguna, pe
care tot Eminescu l-a calificat și l-a trecut printre nemuri­
tori, diferența de cultură între ortodocși și uniți în
Transilvania a început să scadă simțitor. Șaguna a reușit
să obțină emanciparea de sub Patriarhia Sârbă a
Mitropoliei Ortodoxe Române cu sediul la Sibiu, înzestrată
cu episcopiile aferente de Arad și Caransebeș, a pus
bazele învățământului liceal confesional la Brașov și Brad,
a ridicat cadre valoroase de clerici și învățători, a elaborat
un model de statut Organic, o modernă „constituție“ a
organizării bisericești, de mare ecou și prestigiu, și a
întreținut un eficient și valoros sistem școlar confesional în
satele și comunele Transilvaniei. De acum înainte, nume
de clerici ortodocși, ca episcopii Ioan Popasu, Nicolae
Popea, loan Mețianu, mai târziu mitropolit, Nicolae Cristea,
Roman Ciorogariu, Ilie Miron Cristea și alții au fost la fel de
prestigioase, atât în viața culturală, cât și în cea politică,
ca cele de talie națională ale canonicilor-profesori
sau prelaților uniți de lâ Blaj - mitropolitul Sterca Suluțiu,

130
 Simion Crainic, I.Micu Moldovan, Baziliu Rațiu, Timotei
Cipariu, episcopul luliu Hossu etc., toți împreună luptători
de fericită memorie într-un românism profund democratic,
deschis spre universalism și spre valorile perene ale
creștinismului. Ei și, prin ei, generațiile ce i-au însoțit au
putut să afirme cu mâna pe inimă și cu conștiința împă­
cată: „cale bună am urmat, luptă bună am luptat“.
Ceea ce a adus nou epoca modernă a fost că, după
înființarea Universităților de la lași și București, în 1860 și
1864, a Academiei Române, în 1866-1867, și o dată cu
benefica și competenta detectoare de valori reale care a
fost Societatea „Junimea“ cu revista ei „Convorbiri lite­
rare“,93 centrul filosofiei, culturii și ideologiei întregii națiu­
ni a urmat drumul nucleului politic catalizator de peste
Carpați, mutându-se și el în Micul Regat al României,
deoarece numai el a fost capabil să întrețină aceste va­
loroase instituții și prestigioasele școli superioare de agri­
cultură, politehnică, medicină, societăți de geografie și alte
științe, unde au învățat, de altfel, multi români originari din
statele străine limitrofe. Acest adevăr fundamental rămâne
valabil chiar dacă, la început, unii cărturari transilvăneni,
persecutați sau nu, au contribuit - și era normal s-o facă
deoarece literatura și cultura națională au fost unice înain­
tea statului - la dezvoltarea instituțiilor arhivistice, acade­
mice și universitare de peste Carpați,ca de exemplu Aaron
Florian, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu-llarian,
Simion Bărnuțiu, toți uniți, cu excepția unui loan
Maiorescu, mort de timpuriu,’a lui I.Slavici sau a altor căr­
turari de prestigiu refugiați definitiv în România.
Deschiderea Universităților și Academiei Române spre
Occident a fost mare, receptivitatea culturii europene,
racordarea noilor curente și sisteme europene de idei, de
referințe și clasificări ale operelor și oamenilor de cultură în
sistemul național s-au desfășurat într-un ritm accelerat cu
rezultate necunoscute înainte. Este departe de noi gândul
de a diminua roiul cultural minunat al cercurilor studențești
de la Universitățile germane și maghiare de la Viena,

131
 Cernăuți, Budapesta, Cluj, activitatea militantă a
Societăților „Julia“, „Petru Maior“, „România Jună“, opera
culturală a „Astrei“ și a secțiilor ei științifice, a școlilor de
etnologie și folclor din Transilvania și Bucovina sau a revis­
telor de profil tipărite aici. Dar, păstrând simțul realului și al
proporțiilor, constatăm că ele au avut o pondere mai mo­
destă decât celelalte, deoarece așa au stat lucrurile și nu
puteau obiectiv să arate altfel. Grupurile studențești, in­
telectualii români din Austro-Ungaria, deși valoroși și luptă­
tori, au fost nu numai puțini, sau cel mai adesea săraci, dar
și persecutați politic, disprețuiți și puși în umbră de mediile
culturale de prestigiu ale celor două națiuni dominante
cărora le-au putut face față, de la egal la egal, doar insti­
tuțiile similare din Regatul România.
De aceea, la un mo nent dat, nu numai speranțele
românești de devenire politică, dar și cele de salvare și
conservare a culturii naționale din provinciile asuprite
amenințate de maghiarism, germanism și panslavismul rus
s-au îndreptat tot spre factorii puterii de stat și către insti­
tuțiile culturale de profil din Regatul liber și independent.
Reconstituirea lucrurilor și fenomenelor politice și culturale
din punct de vedere istoric ne conduce la prezentarea lor
așa cum au fost și la explicația de ce au fost așa și nu alt­
fel. Privind evoluția generală a societății românești a fost
clar că România Mică a devenit atât centrul politic, cât și
centrul culturii naționale moderne a întregului popor
român, fapt ilustrat de ființarea la București a Ligii Unității
Culturale (apoi politice) a tuturor românilor, de binevoitorul
refugiu pe care literații, istoricii, profesorii români ș.a. de la
Răsăritul sau Apusul Regatului l-au găsit în statul național.
Mai nou însă s-a constatat o manieră ciudată de a uita
parametrii esențiali ai acestui fenomen istoric sau de a-i
diminua, deși aii fost definitorii și au constituit cadrul de
desfășurare a lucrurilor. Există tendințe de a comenta sau
a preamări unele aspecte locale, excepțiile, nesemnifica­
tive, care n-au făcut decât să confirme regula generală.
Astfel, în ultimii ani s-au întețit și înmulțit afirmațiile că în

132
 Transilvania preoții uniți au fost oriunde și oricând mai culți
decât cei ortodocși, à început să se exacerbeze rolul
Blajului în mișcarea națională și, din a doua jumătate a se­
colului al XlX-lea, să sé afirme că miniștrii unguri au făcut
piele de gâscă când au auzit de Blaj, nu și de Sibiul orto­
dox și parlamentar în anumite perioade etc. Desigur, rolul
cultural și național al Blajului a fost magnific, ca și cânte­
cele sale de lebădă pe plan politic, concret reprezentate de
cele două superbe Mari Adunări Naționale de 40.000,
respectiv 60.000 de oameni, care au concentrat și concer­
tat toată suflarea românească, fie ea ortodoxă sau unită, în
lupta contra focului nimicitor și mâncător de inimă, limbă și
cultură românească ce a venit din partea centralismului
maghiar de stat.
Dar, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al
XlX-lea și mai ales după ce Blajul s-a ancorat în pasivism
și în Staotsrechtul vechi și prăfuit al Diplomei Leopoldine
dini691, Sancțiunii -Pragmatice din 1722 etc., n-a mai
corespuns evoluției rapide a situației politice generale. El
s-a cramponat dè un trecut ce nu mai putea fi revitalizat, a
oferit soluții parțiale și necorespunzătoare și, vrând-
nevrând, a pus capcane periculoase în calea modernizării
și fortificării mișcării naționale a românilor din Transilvania.
Pasivismul a fost puiul sufletesc al Blajului, dar cei ce au
optat pentru această tactică și au ancorat programul
mișcării pe acte și diplome istorice învechite și perimate au
pierdut o dată cu contactul cu prezentul și șansele de a
avea acces la legăturile cu viitorul, cu soluțiile și obiectivele
lui noi și înnoitoare, dărâmătoare, într-un fel, de tot ce era
vechi și perimat.
Adepții pasivismului absolut au creat, la un moment
dat, un separatism ardelenesc, au susținut că numai
românii ardeleni au înțeles cauza speciaiă ardeleană și
mulți dintre ei au refuzat o vreme să se întâlnească cu li­
derii români „ungureni“ din Banat, Crișana, Maramureș,
susținând că dacă i-ar lua „în căruță“ și-ar pune pietre în
car sau ar da cu carul de piatră și le-ar scădea șansele de

133
 a reactiva, printr-o luptă legală dusă pe baza Diplomei
Leopoldine din 1691, Diplomei din octombrie 1860,
Patentei din februarie 1861, a legilor din 1863-1864,
autonomia Marelui Principat al Transilvaniei și drepturile
parlamentare din regimul lui Schmerling. Este drept că
românii din Banat, Crișana, Maramureș n-au putut apela la
Diplome și Sancțiuni vechi, n-au avut autonomie și nici nu
s-au bucurat de legi pozitive ca acelea din 1863-1864 (va­
labile scurtă vreme, din păcate, numai pentru frații lor arde­
leni), care să le recunoască limba și naționalitatea română.
Nu era însă cazul ca din acest motiv să rămână deoparte
sau să fie ținuți ca atare, deoarece trecuse de mult timpul
să mai gândești „ardelenește“, „bănățenește“ etc. în fond,
toți erau români asupriți de statul ungar, dar situați lângă
frații lor din România, care i-au ajutat substanțial in efor­
turile lor de a-și menține cultura și ființa națională.
Separatismul elitist ardelenesc a fost aspru criticat și bla­
mat, susținătorii lui au fost calificați cu epitetul drastic de
„idioți politici“, aplicat de gânditorii naționali realiști activiști,
pasiviști relativi, dar și absoluți, deci de adepții luptei sau
boicotului parlamentar. Ei au intuit mai devreme racilele și
capcanele sectare ale mentalităților vechi. Războiul de
Independență al României a concentrat ajutorul material și
moral, atenția tuturora și astfel certurile interne au intrat
pentru moment în recul și toți liderii români din Ungaria au
întemeiat în 1881 Partidul Național Român din Transilva­
nia, Banat, Crișana, Maramureș.
Principiul unic de organizare a partidului a fost inițiat,
cultivat, sudat îndeajuns ca să supraviețuiască inerentelor
certuri și convulsii interne. Dar adepții pasivismului absolut
au inclus totuși unele soluții depășite și desuete în pro­
gram, au pus, poate, fără să știe, încă două piedici în calea
modernizării și fortificării mai rapide a mișcării naționale și
a realizării coeziunii ei interne, prin rezolvarea eficientă a
alternativei tacticii de luptă antidualistă comună susținută
de toți. în primul punct al programului s-a enunțat necesi­
tatea reactivării autonomiei Marelui Principat al Transilva­

134
 niei (Ardeal), ceea ce ar fi însemnat și revizuirea legilor
benefice pentru naționalitatea și limba română din această
zonă și ar fi condus la relansarea posibilității făuririi, pe
baza autonomiei teritoriale și politice, a unei proiectate țări
românești autonome, după modelul ce urma a fi mult lărgit,
din anii 1863-1865.
Dar la punctul 2 din program a fost prevăzută o altfel
de autonomie, și anume numai politică, deoarece, după
stilul de gândire vechi, cea teritorială n-avea baze legale
istorice suficient de clare pentru românii din Banat,
Crișana, Maramureș. Se cerea apoi o mai bună reprezen­
tare a lor în comitate, municipii, comune, la nivelul central­
administrativ și legislativ al statului, folosirea și la aceste și
de la aceste nivele a limbii române. S-a sperat că, în cazul
reizbucnirii conflictelor dintre Budapesta și Viena, dualis­
mul, care trebuia reînnoit din 10 în 10 ani, se va zdruncina,
și prin breșele ivite între cele două metropole se va reface,
revenindu-se la situația dintre 1861-1865. Realiștii le-au
atras atenția naivilor ce și-au îndreptat privirile spre trecut,
văzând doar momentele când, într-adevăr, stăpânii s-au
certat deseori, dar neîntrezărind sau uitându-le pe acelea
când tot aceștia s-au împăcat pe spinarea strămoșilor, că
timpurile s-au schimbat. Principiul naționalităților a progre­
sat și tocmai de aceea trebuia exclusă posibilitatea ivirii
breșelor între guvernanții conștienți că dacă se vor bate din
nou, nu vor mai apuca să se împace fără să piardă teri­
toriile și națiunile negermane și nemaghiare din Austro-
Ungaria.
Numai că, chiar dacă prin absurd s-ar fi ivit aceste
breșe și s-ar fi reactivat autonomia Marelui Principat al
Transilvaniei (Ardeal) și legislația sibiană, ar fi reapărut tot
atât de prompt marele impediment că românii ardeleni și-ar
fi ales și trimis deputății într-un Parlament din Sibiu sau din
alt oraș ardelenesc, iar „ungurenii“ în Parlamentul de la
Budapesta. Acest impediment a constituit un defect funda­
mental în gândirea politică a adepților pasivismului absolut,
care a întreținut în alte forme pericolul reivirii separatismu-

135
 iui și a menținut în mentalitatea și programul partidului
anumite tare vechi, neclarități în abordarea unitară la nivel
programatic a ființei politice românești din Ungaria. A fost
însă clar că rezolvarea acestei concepții programatice
esențiale, de structură, a rămas în sarcina viitorului, care o
va elucida și o va rezolva după alte diferende și confruntări
de idei dure, dar benefice, prin propulsarea noului și dărâ­
marea vechiului, a ceea ce a mai rămas depășit și desuet
în gândirea mișcării naționale a românilor din Transilvania.
în Programul Partidului Național Român din 1881 alter­
nativa tactică a urmat calea divizării în două, deci a pășit
tot în direcția moștenirii tradițiilor vechi din 1869, în sensul
că ardelenii, din cauza marilor personalități vechi și îmbă­
trânite, grijulii, mai mult decât era obiectiv necesar pentru
mișcare, să țină în mâinile lor obosite și tremurătoare con­
ducerea au adoptat pasivismul, iar ceilalți activismul.
Unii comentatori și observatori fini au subliniat zadarnic în
timpul Conferinței Naționale din 1881 că și la acest
nivel era nevoie de unitate, propunând ca toți românii din
statul ungar să voteze sau aplicarea pasivismului, sau a
activismului.
Clarvăzătorii au intuit însă de unde vine și încotro bate
vântul democrației. Ei au realizat că Europa epocii lor a
fost marcată puternic de luptele electorale și parlamentare,
că, de piidă, irlandezii au militat pentru autonomia Irlandei
în Parlamentul de la Londra, stârnind un ecou internațional
cu bătaie lungă în timp și în lume. Ei au susținut că anco­
rarea încăpățânată în pasivism ar scoate mișcarea națio­
nală în afara timpului, a mentalităților și ar închide accesul
la cele mai noi metode de abordare și de acțiune, de opo­
ziție politică concretă de pe continent, săpându-i mormân­
tul politic. Acești lideri au propus și în 1881, și înainte,
votarea activismului și parlamentarismului, dar la
Conferințele Partidului majoritățile fidele marilor șefi ai
pasivismului absolut, care n-au abordat situația mișcării
plecând de la raționamente proprii, ci au privit totul prin
prisma și vederile a trei-patru perechi de ochi ai liderilor

136
 principali, au votat automat pentru soluțiile acestora, res­
pingând opțiunile benefice, realiste și novatoare ale
minorităților și, câteodată, ale unor indivizi realiști.
Dar, tocmai de aceea, acești indivizi și aceste minorități
au fost mărețe și prestigioase. Realiștii și novatorii s-au
distins printr-o gândire și ținută independentă, proprie, prin
abordarea problematicii generale și a situației date de pe
poziția unui raționament, a unei munci intelectuale și logici
individuale, fapt ce i-a condus încet, dar sigur, la
descoperirea, cu un ceas mai devreme, a modificărilor
structurale survenite în jur și la găsirea soluțiilor noi și
potrivite realităților aflate sub impactul ritmului rapid par­
curs de societate în general, de cea românească în spe­
cial.
Desigur, și acțiunile de rezistență antidualistă provenite
din sursă pasivistă au fost prețuite și benefice, ca, de pildă,
Memorandumul din 1866, Pronunciamentul din 1868,
Memorandumul din 1882, adresat opiniei publice
europene, Memorandumul din "1892 și altele. Gazetele
pasiviste, citite de preoți țăranilor, îndrumarea lor de’ către
intelectualitatea satelor în problemele generale ale mișcării
naționale și-au dat, fără îndoială, roadele lor în educarea
politică a poporului, în atașamentul lui față de liderii și
Programul Partidului. Dar realiștii au afirmat deschis că
tactica petiționării, a ducerii „năframei în vârf de băț“ nu
mai corespunde timpului, este un fel de umilitoare „kri-
herei“ (târâială) în fața tronului, în timp ce națiunile mo­
derne nu mai trebuiau să cerșească, ci să lupte deschis și
organizat, în văzul lumii și în fața dușmanilor direcți, nu
indirect!, pentru drepturile lor, uzând de cele mai moderne
mijloace și tactici de acțiune în acest sens.
Realiștii au apreciat minunatul conținut a! Memoran­
dumului din 1892, dar au subliniat categoric că tactica
petițior.ării scotea mișcarea națională din circuitul normai,
nou’și modern al spectrului politic general european și o
împingea spre timpuri vechi și barbare, în care folosirea
unei asemenea metode a fost nu numai de înțeles, dar șs

137
 singura posibilă De fapt, o mare personalitate națională a
vremii. Alexandru Mocioni, care a întreținut anual cu burse
zeci de studenți și de ucenici români la școlile din Austro-
Ungaria, a surprins cu abilitate situația ivită în jurul proble­
mei Memorandumului. El a exprimat-o magistral, susținând
că nu există ca românul să nu facă o prostie, deci să ducă
o petiție la Viena pentru a-l pâri pe rege la împărat, și
ungurul, după 2 ani, să nu facă una și mai mare, și anume
să-l târască la judecată și să-l bage la închisoare pentru
atâta lucru.
în fond, pasiviștii absoluți s-au autoafectat, au făcut pe
purii, au susținut că nu exista regele, ci doar împăratul
Franz Joseph I, expresie care era mai mult o formulă
retorică antidualistă; numai că regele a existat în realitate
ca monarh constituțional al ungurilor, ce a jurat pe legile
lor, le apăra și le era prieten și protector apropiat. Pe de
altă parte, ca monarh constituțional, Franz Joseph .1 dom­
nea, dar nu guverna Ungaria, deoarece aceasta, potrivit
constituției ei, era guvernată de guvernul numit de partidul
care câștiga majoritatea în parlamentul din Budapesta.
Este clar că dacă privim și interpretăm situația în acești
parametrii, - și realiștii sau activiștii așa au și reflectat
asupra ei -, pasiviștii au dus o luptă adesea indirectă, chiar
dacă nu inutilă din punct de vedere moral. Ei s-au adresat
unei puteri simbolice și formale, nu forurilor care realmente
îi persecutau, le restrângeau drepturile individuale și
cetățenești, le nesocoteau pe cele naționale colective, le
micșorau simțitor numărul școlilor confesionale și cu care
era necesar să se lupte față în față, în mod direct, nu de la
distanță și pe căi ocolite.
„Puriștii“ recrutați din rândul adepților pasivismului,
uitând că în realitate și în viață lucrurile nu erau numai albe
sau numai negre, ci cel mai adesea cenușii, au provocat și
alte neajunsuri mișcării naționale, imprimându-i anumite
neclarități, controverse sau chiar situații când piruetele sau
schițele teoretico-ideatice s-au bătut cap în cap cu reali­
tatea concretă, cu viața de zi cu zi. Astfel, ei nu s-au pro­

138
nunțat în 1881 asupra Legii XII din 1867, au făcut să
planeze ideea sau au vrut ei înșiși să creadă că dualismul
nu există, deși era mai mult decât clar că există, că și
pasiviștii, că și alte elemente asuprite au plătit impozite, au
dat recruți în armata teritorială a Ungariei sau în cea
comună cezaro-crăiască a Austro-Ungariei și au fost
închiși în temnițele ungurești dacă i-au încălcat legile.
Alte inadvertențe s-au manifestat și în jurul partidului
din 1869, deoarece la câțiva ani buni după această dată,
pasiviștii au susținut că organul lor conducător - Comitetul
Central - și o dată cu el partidul mai există, deși nu s-a
întrunit niciodată în vreo ședință și nici nu și-a ales vreo­
dată comitetele-filiale în comitate, scaune sau districte,
deoarece activitatea lui a fost interzisă de Ministerul de
Interne de la Budapesta. Pasiviștii, experți în memorii și
memorandumuri, au promis că vor face o petiție către
guvernul Ungariei, deși, pe de altă parte, susțineau că nu
există și nu-l recunosc principial -, pentru a obține reacti­
varea Comitetului Central, dar vorba n-a devenit faptă.
Cu alte cuvinte, ei au filosofat că partidul există, însă el
a existat doar în concepția și teoria lor, nu în practica de zi
cu a a mișcării naționale, unde într-o perioadă acțiunile
antidualiste au fost susținute nu de ceva ce n-a existat, ci de
cluburile române din adunările comitatense, scăunale, dis­
trictuale, magistraturile orășenești sau opidane, de pasiviștii
concentrați în jurul redacției „Gazetei Transilvaniei“ și de
activiștii grupați la „Telegraful român“, despre care
Eminescu a afirmat că a fost cel mai modern și mai
realist ziar român din Austro-Ungaria. Marii lideri pasiviștii,
George Barițiu, loan Rațiu, llie Măcelariu, acesta cu mari
rezerve, prezidați de Mitropolitul unit loan Vancea, au
dus, în 1872, tratative de „împăcare“ româno-maghiară cu
ministrul-președinte Melchior Lonyay, deși regimul
Maiestății Sale caezaro-regale n-a „existat“ sau n-a fost
legal.
Cu toate intențiile bune ale liderilor mari de a
îmbunătăți situația politică a românilor din Marele Principat

139
 al Transilvaniei (Ardeal) și de a o readuce pe linia de plu­
tire din 1863-1865,- așa cum s-a văzut după 2 ani când
Memorandumul lor de la Blaj a fost, în sfârșit, publicat -,
tinerii și elementele realiste au condamnat categoric
maniera ca două-trei personalități, oricât de mari ar fi fost,
să se închidă într-un cabinet, să trateze în secret soarta a
peste un milion de oameni. Aceștia au pretins ca toate pro­
blemele legate de mișcarea națională, inclusiv ipotetica
împăcare cu regimul, să fie discutate într-un Congres de
până la 1000 de fruntași și nu de mici conclave, mai mult
sau mai puțin secrete și misterioase. O asemenea mutație
survenită în gândirea politică a românilor din Ungaria’a
înregistrat un succes remarcabil pe linia încadrării ei în
conținutul intim și real al mentalităților democratice
europene, care puneau accentul nu numai pe consultarea
voinței publice, dar mai ales pe respectarea ei în practica
politică, fie la nivel de guvern, fie la cel de opoziție.
Dincolo de Carpați, Brătianu și alți oameni politici au
afirmat categoric că numai prin consultarea și votul națiu­
nilor, în ansamblul lor, care au mai mult instinct decât mării
lor indivizi, se putea ajunge practic la intuiția exactă a
voinței poporului, la surprinderea necesităților reale și de
primă urgență, la promovarea și folosirea în consens cu
acestea a metodelor celor mai noi și eficiente în mișcarea
națională.
în fond, în 1872, francezul Emil Picot, dar și alți obser­
vatori politici români și străini au sesizat că ministrul-
președinte al Ungariei a dus o politică de șarlatan față de
națiunile nemaghiare, înșelându-le cu promisiuni deșarte,
alimentând cu abilitate disensiunile dintre liderii lor politici.
El i-a îndreptat intenționat pe cei din garda veche pe dru­
muri fără întoarcere și fără țintă, tocmai pentru a-i împie­
dica pe cei realiști să generalizeze noul, să revigoreze
întreaga mișcare națională și s-o aducă la același nivel cu
mișcările politice asemănătoare din Europa. Ministrul-
președinte al Ungariei, îndrumând lucrurile spre tratative
nesincere de împăcare româno-maghiară, n-a răspuns

140
 niciodată la Memorandumul din 1872, a lăsat impresia indi­
rect că recunoaște doar pe șefii mari pasiviști ca lideri ai
mișcării, deși l-a invitat și pe realistul Șaguna la tratative.
Dar acesta, intuind capcana, a refuzat să participe la ele.
Astfel, guvernul a reușit să blocheze Congresul Național
dorit de toți, ca și progresele înregistrate de curentul
activist și parlamentar după conferința din mai același an.
Guvernanții unguri, deși la început au fost stingheriți de
pasivism, au realizat repede că o rezistență mută și înde­
părtată le convenea mai mult decât una directă și apropi­
ată. Intrarea deputaților români ardeleni în Parlament, ală­
turi de cei din Banat,’ Crișana, Maramureș, Partium, aliați și
concentrați în Clubul naționalităților cu deputății slavilor
sau chiar cu cei maghiari independenți, ar fi creat greutăți
incomparabil mai mari guvernului din Budapesta decât a
putut-o face pasivitatea. Liderii pasiviști - cu excepția lui
Măcelariu care n-a fost ascultat - nu numai că au refuzat
Congresul, pe motiv că așteaptă răspuns de la Budapesta,
dar cei mai mulți chiar la începutul alegerilor n-au reușit să
adopte nici măcar pasivitatea relativă, adică românii să
aleagă, dar deputății aleși să nu intre în Parlament.
Faptul ar fi avut un dublu avantaj, deoarece ar fi asi­
gurat un element de unitate prin participarea tuturor
românilor din Ungaria la alegeri, iar în Ardeal - spunea
Picot - deputății aleși pe baza constituției maghiare, oricât
de exclusivistă’ și restrictivă ar fi fost, âr fi putut face mult
mai multe greutăți guvernului, ar fi asigurat, tocmai datorită
acestui lucru, o pondere mai mare acțiunilor antidualiste
românești înfăptuite de la acest nivel din 4 în 4 ani, deci în
fiecare ciclu parlamentar în parte. Relansarea pasivismului
absolut și prelungirea lui mai mult decât a fost necesar au
ușurat alegerea, din 4 în 4 ani, în circumscripțiile boicotate
de români a unor deputați guvernamentali unguri și sași,
care au întărit și mai mult pozițiile și locurile regimului în
forul legislativ. In mod bizar, pasiviștii, care moral păreau
cei mai hotărâți adversari ai regimului dualist, i-au făcut
inconștient în practică servicii oferindu-i locuri în plus în

141
 Parlament sau alimentând separatismele interne din
mișcare. Dar, întrucât „Ies extrêmes se touchent“, și guver­
nul ungar, prin represaliile din 1894, i-a făcut martiri și a
transformat acțiunea memorandistă într-o rezistență sim­
bolică de mare profunzime morală și de răsunător ecou
intern și internațional. 94
Dar marele impediment al pasivismului absolut a fost că
n-a păstrat un contact ritmic rapid cu poporul din 4 în 4 ani,
nu l-a mobilizat în luptele electorale directe față în față cu
adversarii lor naționali, ceea ce a făcut ca în anumite locuri
unii români să fie câștigați de propagande străine sau de
cozile de topor ale guvernului. Națiunea română n-a avut
nobilime sau burghezie puternice ca unguri și cehii, primii
înainte de dualism, ultimii până în 1884, practicând pasivis­
mul absolut și cel relativ pentru a obține cu aceste metode
și tactici de luptă rezultate notabile. De aceea, era nevoie
să se fortifice rezistența morală a poporului, hotărârea lui
de a lupta pentru afirmarea libertății și unității naționale.
Toate diferendele de idei legate de fundamentarea pro­
gramatică și de rezolvarea alternativei tactice a mișcării
naționale a românilor din Transilvania au fost depășite și
îngropate pentru totdeauna la scurt timp după moartea
marilor personalități pasiviste. în 1905, s-a adoptat activis-
mul electoral și parlamentar, s-a înlăturat definitiv sepa­
ratismul ardelenesc, prin afirmarea răspicată și clară a
unității și indivizibilității națiunii române din Ungaria la
nivelul programului partidului. Victoria mentalităților și
metodelor constituționale și parlamentare la românii din
Austro-Ungaria a dinamizat și a modernizat mișcarea
națională și a apropiat-o și din acest punct de vedere de
evoluția vieții politice din Regatul României, unde, de la
Constituția din 1866 încoace, s-a cultivat un parlamen­
tarism dè cea mai bună calitate, în pofida inerentelor cioc­
niri și lupte pentru putere, explicabile într-un regim
monarhic parlamentar.
în fond, a fost necesar ca într-o societate străbătută de
revoluția industrială ce o modifica structural din punct de

142
vedere socio-economic, instituțional și mental să se afirme
sistemele electorale, confruntările în alegeri, diferendele și
disputele parlamentare ce reflectau ciocnirile de interese
nu numai naționale, dar și de alt gen. Numărul proprieta­
rilor mici și mijlocii de pământ români a fost mai mare decât
acela al neromânilor, dar ei au constituit și 20,3 % din acela
al proprietarilor ce posedau între 50-500 ha și 5,7 % din cei
cu peste 500 ha. Procentajul românesc industrial și co­
mercial a fost însă insignifiant, de doar 2,3 %, dar cel finan­
ciar a atins 25 %. Băncile românești au organizat carteluri,
au sprijinit proprietatea românească în agricultură, a cres­
cut numărul muncitorilor români care și-au creat o secție a
Partidului social-democrat din Ungaria. Ei au deschis ală­
turi de liderii Partidului Național Român lupta pentru votul
universal. 95
Conducătorii Ungariei care au cunoscut bine proverbul
„al cui e pământul a aceluia e și țara“ au plănuit zadarnic,
la începutul secolului al XX-lea, să instituie o bancă „altru­
istă“ pentru ca numai proprietarii mici și mijlocii maghiari să
poată cumpăra pământ sau ca doar maghiarii să fie pro­
prietari de mine în Transilvania, încercând, în ultimele
momente, modificarea structurilor etnice din Transilvania.
Urma ca toate școlile confesionale române din zonele de
graniță să fie maghiarizate și transformate în școli de stat,
teologiile române unite și ortodoxe să fie încadrate în
Universitățile maghiare de stat sau să aibă decani numiți
de guvern, ce trebuia să le controleze cu severitate. La fel
de bine controlați urmau să fie și profesorii, învățătorii și o
dată cu ei întreaga lor activitate din liceele, preparandiile și
școlile elementare române. Proprietățile românești mijlocii
sau mari de pământ de la graniță trebuiau schimbate cu
cele ungurești și împinse spre interior, toate văile mănoase
ale Transilvaniei urmau să fie colonizate cu proprietari mici
și mijlocii ceangăi și unguri, din țară și din exil, ajutați de
către stat cu bani să-și cumpere loturi, pentru a se crea o
unitate și continuitate etnică și lingvistică până la secui.
Legi drastice erau pregătite pentru a-i condamna pe

143
 cei ce agitau contra ideii de națiune politică maghiară și de
stat național unitar ungar, prevăzând pedepse severe,
inclusiv exproprierea pământului și atribuirea acestuia
ungurilor. Un proiectat minister de reconstrucție era desti­
nat ca, în colaborare cu ministerele de resort d:n
Budapesta, să realizeze aceste planuri, să asigure o
majoritate etnică maghiară față de români în Transilvania,
deoarece numai astfel ea rămânea în Ungaria și se putea
evita unirea ei cu Regatul României. 96 Dar ungurii n-au
mai avut nici timp, nici bani pentru aplicarea acestor
măsuri de anvergură, deoarece în Europa modernă s-au
anunțat zorii unor modificări de esență în sistemul statelor
croite prin cuceriri și rapturi de teritorii și popoare străine,
efectuate în timpurile apuse ale Evului Mediu.
Victoria noului în mișcarea națională a românilor din
Transilvania a fost sprijinită și încurajată moral de marii
gânditori din Regatul România. Nicolae lorga a salutat lupta
activistă a tinerilor opusă protestelor pasive ale bătrânilor.
Activismul a dus idealul poporului la sate vorbind mulțimilor
despre ființa lui, despre trecutul, țelul și viitorul la caré este
îndreptățit să aspire. Chiar dacă nici el n-a avut cum să
schimbe legislația dualistă ostilă, a susținut o luptă și o dis­
pută față în față, bărbătească, în fiecare moment confrun-
tându-se ochi în ochi cu adversarul, pentru a-l lovi, nu
împotriva umanității și dreptății, ci tocmai pentru victoria
celui mai omenesc, just și sfânt drept, și anume acela ca
fiecare națiune să trăiască pe pământul ei, cu limba, legea
și rosturile sale. Ungurii - continuă lorga - au strigat cu
voce tare că pământul cucerit și apărat de strămoșii lor nu
poate fi decât al lor și este normal, din punctul lor de
vedere, să fie așa, că sunt hotărâți să-și apere până la
capăt interesele. Dar, înainte de venirea ungurului, pămân­
tul a aparținut și a fost apărat numai de român și după
aceea și de unul și de celălalt, dar dacă apărarea lui de-a
lungul istoriei a fost importantă, rodirea lui a fost și mai
importantă. Românul a muncit din zori până în noapte pen­
tru ca pământul să rodească, nu atât pentru el, cât mai ales

144
 pentru stăpânul impus de un destin dramatic, faptul consti­
tuind cea mai mare jertfă pe care o putea face o ființă ome­
nească. în consecință, ungurii pot să spună ce spun și vor
spune întotdeauna, dar românii aveau dreptul să afirme și
să apere până la sfârșit poziția și interesul lor. Lupta
activistă, interpretată în această paradigmă, n-a fost o tran­
zacție sau o târguială, visată de bătrânii blăjeni „blajini“, ce
n-aù fost destinați și nici nu vor fi chemați să sfătuiască și
să conducă vreodată popoare, ci a însemnat saltul calitativ
fundamental spre cea mai puternică trezire a conștiinței
țăranului român din Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș,
baza ramurii apusene a națiunii. 97
Nicolae lorga a intuit că în primele faze ale mișcării anti-
dualiste, deci prin ani 1870, când poporul a acționat național
mai mult din instinct, s-au evidențiat și s-âu manifestat
deosebiri locale ce au primit dimensiuni prea mari, accentu­
ate de pasivism care le-a propagat și le-a răspândit public.
După părerea marelui istoric român, motivul și programul
pasivismului nu a fost general românesc, ci unul particular și
teritorial, lucru care s-a văzut în primele conferințe de după
1867 și mai ales la cea de la Miercurea. După aceea, lupta
ardelenilor n-a mai fost susținută decât de forțe politice cu
valori și experiențe modeste, iar în parlament - iinde au con­
tinuat o vreme să acționeze curajos „ungurenii“ din părțile
vestice - n-au mai fost auzite voci curajoase și acuzatoare
la adresa regimului, ca aceea a lui llie Măcelariu.
lorga a propus și a preferat activismul, deoarece el a
ajutat mai bine și mai eficient poporul să depășească
fazele vechi de gândire și comportament, să devină mai
luminat, bogat și unitar, prin conștiință. Românii n-au putut
de la început să lupte pe trei fronturi, adică pe cel eco­
nomic, cultural, politic, fiind nevoiți uneori să pună accen­
tul pe primele două, pentru a pregăti condiții mai favorabile
în viitor pentru ultimul. Românii din Transilvania s-au aflat
în altă situație decât cei din Regatul România, deoarece au
fost nevoiți să facă politică pentru ai lor și între „ceilalți“, în
fața și împotriva neromânilor, care sunt dușmanii lor.

145
 în Regat, românii au desfășurat o activitate politică între ei
și pentru ei, acționând în libertate. 98
Pasivismul nu s-a putut menține - constata lorga -
deoarece ca luptă politică nu și-a atins scopui bine deter­
minat, iar dacă un om rațional vede că nu și-l apropie,
înseamnă că trebuie să înțeleagă că a pășit pe un drum
greșit. Pasivismul n-a fost atât o lucrare politică și nici acți­
une constructivă, cât o problemă sentimentală și de demni­
tate. Dacă cineva te-a scos din drepturi și nu ești capabil să
le aperi cu puterea, te pregătești pentru momentul când le
recucerești cu puterea. Dar pasiviștii n-au avut forța nece­
sară pentru a acționa în acest stil și s-au mișcat bâjbâind
nesigur într-o situație pe care n-au admis-o. Intr-o bătălie
mare, comandanții mari și cei care exercită în numele lor
comanda trebuie să concentreze în jurul lor toate forțele, să
le numere, să le plaseze pe un teren mai favorabil în luptă
și, prin mijloace noi, să reînceapă atacul. Marile persona­
lități pasiviste au stat în 1869 și după aceea „bosumflați în
toate colțurile“, deși era mai mult decât necesar să’ se
implice, să iasă din unghere, să se amestece în popor pen­
tru a-l educa direct și intens. După 1867-1869 au fost
nemulțumiți și mitropoliții, și oamenii de cultură, ca Barițiu și
Cipariû, pè care poporul i-a iubit, i-a salutat, le-a trimis
adrese de felicitare pentru atitudinea lor, i-a ales președinți
de onoare prin comitete, dar care acum au rămas izolați în
ungherele, cancelariile, gazetele și mitropoliile lor. Aceștia
au început să semene cu o vitrină, însă postura nu a însem­
nat un loc de onoare, deoarece santinelele mari nu trebuia
să stea țintuite pentru a fi admirate, ci era necesar să lupte
din interiorul și pentru popor. Pe de altă parte, pasivismul
n-a dat la nivele locale și în anumite compartimente - așa
cum a promis - acea luptă modestă, efectuată prin munca
de zi cu zi, din care să iasă în anumite momente marile
evenimente istorice de natură să schimbe viața națiunilor.
El n-a asigurat națiunii o continuă și intensă activitate
comunală și comitatensă, scăunală și districtuală în
Ungaria. Această luptă neapărat necesară nu s-a dat,

146
 deoarece pasiviștilor mari le zburau gândurile la lucruri
foarte înalte, care au fost imposibil de atins.
Intuind primejdia separatismului ardelean pasivist, ali­
mentat spiritual de Blaj înainte de 1881 și în acel an prin
punctul 1 al programului partidului, lorga a constatat anti­
nomia dintre această poziție și câștigurile realizate deja pe
planul unității bisericești ortodoxe. Aceasta, din 1864,
devenind Mitropolie cu sediul în Sibiul Ardealului, a alcătuit
același corp cu episcopiile sufragane din Arad și
Caransebeșul bănățenilor. ^9 Tocmai din acest motiv, Andrei
Șaguna a avut rezerve față de pasivism și - în general - el
a intuit că în parlamentul de la Budapesta românii vor
învăța într-o săptămână mai multă politică decât la Blaj și
Turda într-un an. Mitropolitul a realizat astfel magistral
necesitatea încadrării mișcării naționale a românilor din
Ungaria în parametri de gândire și de mișcare politică din
Europa, lucru confirmat și înfăptuit de marele reviriment
ideologic și programatic din 1905.100
Atunci au fost înlăturate incertitudinile, șovăielile, con­
troversele în gândire, acțiune și interpretări, atunci a
devenit clar că dualismul există, că te asuprește și că tre­
buie să lupți direct contra lui, deoarece nu poți dărâma
ceva ce nu există, ceva despre care crezi sau vrei să crezi
că nu există. Lupta electorală și parlamentară directă te
face să devii mai realist, să abordezi problemele așa cum
sunt, să abilitezi poporul cu o muncă concentrată și con­
certată susținută și organizată pe baze noi, să-l faci capa­
bil să acționeze prompt și eficace în marile momente
istorice ce ți le rezervă viitorul. în fond, saltul ideologic și
programatic din 1905 a pregătit pentru viitor conștiințele și
capacitățile românillor de a aplica cele mai moderne pro­
cedee și tactici ale democrației europene și extraeuropene
în 1918, când, prin impunătoarea autodeterminare națio­
nală, ajutată substanțial de climatul creat de Războiul de
întregire Națională, purtat de Regatul României, s-a reușit
distrugerea Austro-Ungariei.
lorga și-a explicat prelungirea mai mult decât a fost

147
 necesară a pasivismului prin faptul că el n-a fost înțeles -
așa cum ar fi trebuit să fie - numai ca un lucru provizoriu,
al cărui provizorat era necesar să fie scurtat șinu s-a rea­
lizat, că a fost doar o tactică de pregătire. 101 într-adevăr,
documentația de epocă a confirmat că pasivismul ca tac­
tică a substituit uneori însăși principiul, ceea ce a adus cu
sine certuri, sciziuni, dar și limpezirea lucrurilor și de multe
ori timpul pierdut în zadar de „blajina“ tactică inspirată de
Blaj a fost recompensat printr-o propagandă culturală
extrem de intensă și de o vigoare ieșită din comun.102
Dacă „Astra“, tot cu sediul la Sibiu, în Ardeal, și-a ramificat
departamentele și secțiile culturale comunale până în
Banat, Crișana, Maramureș, dacă nu numai Biserica
Ortodoxă, dar și cea Unită, de Blaj, a avut episcopii nu
numai la Gherla, dar și în Oradea sau Lugoj, a fost clar că
era mai mult decât necesară făurirea unității programatice
de partid și de tactică a tuturor românilor din Ungaria.
Oricum, lorga, care a intuit genial cum trebuia să fie
rezolvată alternativa tactică, fără să aibă la dispoziție
corespondențele politice ale liderilor români din Ungaria, a
afirmat că întreaga mișcare națională de aici a fost întărită
mereu de continua ridicare â Principatului și, apoi, a
Regatului României, a primit curaj și putere morală în
epoca reformelor lui Cuza și Kogălniceanu, în anii aducerii
la București a unui prinț dintr-o dinastie europeană.
Această realizare a dejucat planurile marilor vecini de a
distruge statul modern și a reprimat ușor mișcările sepa­
ratiste de la lași, inspirate de neinspirații cneazul
Constantin Moruzzi, Nicolae Rosetti-Rosnoveahu și mitro­
politul Calinic Miclescu. Dacă aceste împliniri au întărit
inimile și speranțele românilor din Transilvania, ele au
exasperat însă pe „ideologii“ statului maghiar unitar, speri-
ați la un moment dat că Bucureștiuî va obține sprijin extern
de la Germania sau de la alte mari puteri împotriva Austro-
Ungariei și i-au determinat să-l catalogheze pe Carol ca pe
un principe al unui „popor sălbatic de porcari“, demn de a
fi închis la Muncaci. Despre boieri au afirmat că sunt „ieșiți

148
 din cocine“ și, multă vreme după Unire, România a fost
tratată drept Valahia și Moldova.103
în fond, chiar probleme de tactică ale mișcării naționale
a românilor din Transilvania, probleme legate de unele
alianțe ce trebuiau făcute pentru democratizarea sistemu­
lui electoral din Ungaria și altele au fost dezbătute și
hotărâte în urma unor consultări comune între fruntașii
politici de aici și oamenii de stat din Regatul România.
E. Brote, R. Ciorogariu, V. Mangra, I, Slavici au semnat în
1907 Acordul de la Găincea, prin care s-au angajat să spri­
jine pe deputății români din Parlamentul de la Budapesta și
să colaboreze în special cu Vaida și Maniu. Ei au stabilit că
vor intra în contact și cu P.S.D. din Ungaria, pentru a
acționa în comun în câteva probleme (în special votul uni­
versal) și vor sprijini pe croați în ducerea luptei lor naționale
antidualiste. Semnatarii s-aii angajat că se vor feri dé orice
conflict cu frații greco-catolici, vor înlătura ferm orice tenta­
tivă de a produce conflicte confesionale, interpretând pro­
blema religioasă și cea agrară, care pretindea impetuos
împroprietărirea, nu ca probleme de partid, ci de conser­
vare a întregii națiuni. Prin intermediul lui I. Kalinderu și
într-o manieră discretă absolut necesară, Regele Carol I
va fi înștiințat de toate faptele și manifestările românilor din
Transilvania și s-au stabilit raporturi cu D. A. Sturdza,
revenit atunci la putere. Fără să ceară direct vreun ajutor,
liderii transilvăneni acceptă ajutorul Guvernului Regal de la
București pentru „Tribuna“, dorind să obțină un ajutor
bănesc pentru conservarea națională și religioasă a
românilor din dioceza Oradea Mare, considerați ca cei mai
expuși pericolului maghiarizării.104
în Parlamentul din București, mari personalități politice
ca 1.1. C. Brătianu, D. A. Sturdza, I. G. Duca și alții âu militat
pentru maleabilitate în stabilirea priorităților de politică
externă.105 Ei au subliniat cu tărie că aceasta nu este un dat
pentru totdeauna, că ea trebuie să se replieze și să se
racordeze la modificările generale survenite pe plan inter­
național, pentru a fi capabilă să reflecteze cât mai complet și

149
 mai categorie necesitățile șijnteresele interne fundamentale
ale întregii națiuni române. într-adevăr, slăbiciunea Rusiei a
devenit limpede după anii 1904-1905, când armatele ei ma­
ritime și de uscat sunt înfrânte de japonezi, așa încât peri­
colul de la Răsărit a început să treacă încet, dar sigur, pe
planul secund. Pe de altă parte, în timpul războaielor bal­
canice, Regele Carol a avut noi conflicte diplomatice cu
Austro-Ungaria, care a acționat pentru o Bulgarie mare și
puternică și în sensul anihilării și slăbirii accentuate a
Serbiei. Regele Carol n-a admis nici răsturnarea echilibrului
de forțe în zona balcano-dunăreană în favoarea Sofiei și n-a
acceptat nici atunci, nici în 1914, ideea distrugerii Serbiei.
Regele Carol și Guvernul conservator Maiorescu, după
zadarnice tratative diplomatice, directe sau prin medierea
unor puteri, duse cu Bulgaria pentru rectificări de frontieră
necesare păstrării echilibrului de forțe, au intrat în coaliția
antibulgară din 1913 și au obținut Dârstorul (Silistrâ),
promis și în 1878, Balcicul și Caliacra, zone unde au trăit
mai mulți români sau care au făcut parte din vechile state
feudale românești, devenite România modernă în 1859,
când și istoria românilor a făcut saltul calitativ, jprin mutația
structurală a Unirii, spre Istoria României. In al doilea
război balcanic, Rusia a fost mult mai înțelegătoare față de
România decât Austro-Ungaria, deși Berlinul a prevenit
Viena de câteva ori că prin poziția ei obstrucționistă va
îndepărta Bucureștiul de Puterile Centrale. Semnele
apropierii dintre Rusia și România au devenit vizibile în
1914 prin vizita Țarului Nicolae al ll-lea, discuțiile între pre­
mierul Brătianu’ și cancelarul Sazonov, care au trecut
granița și au întreprins o scurtă plimbare cu automobilul în
Transilvania, incidentul, oricât de mic a fost, a stârnit îngri­
jorarea, dar și indignarea maghiarilor.106
După declanșarea războiului, împărații Wilhelm al ll-lea
și Franz Joseph I i-au cerut Regelui Carol să aducă România
în război alături de Puterile Centrale, diplomația acestora
sugerând ulterior Bucureștiului că va primi nu numai
Basarabia, dar, din recunoștință, și Bucovina de la austrieci,

150
 iar de la Berlin promițându-se chiar și o posibilă autonomie a
Transilvaniei față de Ungaria, formulă respinsă însă cate­
goric de Budapesta. Dar Regele Carol I a dovedit o abilitate
rară, reușind să acționeze în ambele direcții, deci către aliații
sau mai precis foștii aliați și față de țară, ca un om al onoarăi
și al datoriei, știut fiind faptul că bătrânul monarh le-a cultivat
pe ambele cu o scrupulozitate și conștiinciozitate vecine cu
religiozitatea. El a convocat Consiliul de Coroană, pentru a
răspunde mai mult Germaniei, deoarece față de Austro-
Ungaria nu s-a mai simțit obligat cu nimic, nici moral, nici în
altfel. în Consiliul de Coroană - cum au observat, cu finețe,
Nicolae lorga și Gheorghe Brătianu - Regele a făcut „formă“,
adică s-a pronunțat personal pentru alianța cu Puterile
Centrale, dar a lăsat puterea de decizie, așa cum era corect,
pe seama majorității voturilor exprimate de participant la
Consiliul de Coroană.
lorga a intuit sensul profund al cuvântării formale a
Regelui, rostite în ziua de 3 august 1914, și a subliniat clar
că ea nu putea arăta și nu putea fi altfel decât așa, mai
ales că divergențele survenite între Carol I și Austro-
Ungaria au semnalat dinainte ruptura inevitabilă cu Viena
și Budapesta. Ca un monarh constituțional, Regele Carol a
acceptat noua direcție a politicii externe a României, evi­
dențiată și prin înțelegerea secretă din septembrie 1914 cu,
Rusia. în acest document, Rusia a recunoscut, în schimbul
neutralității, drepturile României asupra Transilvaniei,
Banatului și Bucovinei, în ultimele două cazuri cu unele
rezerve și limitări apusene strategice în favoarea Serbiei și
Rusiei în teritoriile nordice locuite de ruteni. Intuind sensul
profund al înțelegerii, Carol i-a aprobat conținutul și, simțin-
du-și sfârșitul aproape, le-a urat succes Principelui
Ferdinand și miniștrilor pe noul drum ales de România pen­
tru realizarea destinului său politic în evenimentele istorice
hotărâtoare ce se derulau atunci în Europa și în lume.107
în înțelegere s-a stipulat că România este liberă să-și aleagă
momentul când își va trimite diviziile pentru fructificarea
drepturilor ei recunoscute ca legitime în aceste teritorii.

151
 Pe de altă parte, votul său personal i-a salvat onoarea
față de Casa de Hohenzollern, dar mult mai important a
fost pentru el însuși și pentru țară că, în calitatea lui de
Rege constituțional, s-a supus voinței naționale, a pus sta­
tul și națiunea română deasupra sa, respectându-le mai
presus de sine, dar manifestându-se și în spiritul jurămân­
tului depus. Astfel, Carol I a rămas până la sfârșitul vieții
primul servitor fidel al legii și al statului român, disciplinat,
corect, omul datoriei și onoarei. în fond, Unirea
Principatelor, cu toate consecințele ei benefice, realizată
sub Cuza, a fost salvată și consolidată sub domnia lui
Carol, care a condus țara pe drumul independenței, al
recuperării Dobrogei și Deltei Dunării, al progresului eco­
nomic, cultural și instituțional general, în consens cu mer­
sul obiectiv al civilizației europene. într-un fel, drumul lui
Cuza a fost urmat inexorabil de Regele Carol I și de
oamenii săi politici și a fost mai mult decât explicabil și nor­
mal ca venerabilul rege să accepte o decizie de politică
externă menită să contribuie la mărirea statului, la a cărui
independență și completare cu Dobrogea a contribuit sub­
stanțial, cu teritoriile românești din Austro-Ungaria.
Este drept că atitudinea regelui din ziua de 3 august,
susținut doar de P. P. Carp, în fața majorității zdrobitoare
ce â ales neutralitatea ca prim-’pas de desprindere de
Puterile Centrale și de apropiere secretă, precaută, dar
sigură de Antantă, a putut fi interpretată de Berlin și Viena
ca un fel de politică a lui Pilat din Pont. Regele și-a asigu­
rat toate atuurile să le spună: vedeți, eu am votat pentru
voi, dar ca rege constituțional am fost nevoit să mă supun
voinței majorității (deși lucrurile n-au stat chiar așa din
punct de vedere legal) și să-mi urmez țara, fapt intuit mai
ales de diplomația austro-ungară. Oricum, diplomația aus-
tro-ungară l-a bănuit mereu pe Carol că nu era mai bun ca
alți oameni politici din România și că, în fond, râvnește și
el la Transilvania și Bucovina.108 De aceea, aceasta a pro­
pus ca Puterile Centrale și Bulgaria să ocupe preventiv
România și să-i anihileze din timp orice manevre și mișcări

152
 periculoase pentru Austro-Ungaria, dar asemenea pro­
puneri au fost temperate de Berlin.
Practic vorbind, Regele Carol n-a fost constrâns din
punct de vedere constituțional românesc să accepte de
facto neutralitatea, deoarece prerogativele regale oferite
de Constituție nu-l obligau să țină seama de hotărârile
Consiliului de Coroană, instanță consultativă - după pă­
rerea lui lorga -, fără caracter decizional obligatoriu.
Monarhul ar fi putut - dacă ar fi vrut - să-l schimbe imediat
pe Brătianu cu despoticul și fanaticul antirus și antislav, în
general, P. P. Carp, care, predispus spre măsuri dure și
autocratice în interior, și-ar fi copleșit adversarii și ar fi
împins țara într-o ofensivă, alături de germani și austro-
ungari, spre Kiev și Rusia.
Problema reală a fost că Regele Carol n-a dorit tocmai
acest lucru, deoarece conștiința lui a văzut limpede că mai
presus de obligațiile mai mult decât îndoielnice din tratatele
vechi, care implicau și onoarea sa personală, a existat o
datorie superioară față de viitorul întregului popor român,
chinuit în spațiul său etnic apusean de maghiarism, față de
unitatea lui nâțional-politică și statală, pe care a prevăzut-o
și a proclamat-o personal, de mai multe ori și în mai multe
ocazii, în pofida frontierelor existente în timpul vieții lui. în
concluzie, de facto, Regele Carol I a părtinit majoritatea
românească care a dat prioritate eliberării zonelor mai
evoluate și mai bogate ale Transilvaniei și Bucovinei. Așa
stând lucrurile în fondul lor, lorga i-a deplâns pe acei
comentatori români și străini care au afirmat că Regele a
fost „lovit“ de votul Consiliului, că a rămas singur, necăjit și
izolat după 3 august 1914, considerând afirmațiile lor fără
temei, izvorâte din necunoașterea faptelor.109

NOTE

1. Despre evenimentele din 1866 și salvarea statului român, vezi:

Paul Henry, L’abdication du prince Cuza et l'avénement de la dynastie

y BiBu-OTECA
.''ENTRA i A
I. N!vr° SIT ARĂ I
„LUC.AN BLAG.V- '
de Hohenzollem au trône du Roumanie, Paris, 1930; N. lorga, istoria
Românilor, vol. X, București, 1939, p. 7-36; N. Corivan, Relații diplo­
matice ale României de la 1859 la 1877, București, 1984, p. 172-207;
loan Scurtu, Monarhia în , România, 1866-1947, București, 1991,
p. 12-15. Prințul Carol a făcut școala de cădeți din Münster, Școala de
artilerie și geniu din Berlin, a audiat cursurile de literatură franceză de
la Universitatea din Bonn. Gh. Platon, 1866 începutul „revoluției" pen­
tru independență. Ecouri în presa europeană, în „An. Inst. de Ist. A. D.
Xenopol“, lași, 1984, p. 439-452.
2. D. A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte. Cuvântări.
Documente, tomul I, 1866-1877, București, 1906, p. 98; p. 214-219.
3. Referitor la geneza dualismului austro-ungar, vezi: D. Suciu,
Antecedentele dualismului și rolul lui llie Măcelariu în mișcarea națio­
nală a românilor din Transilvania (1848-1867), în mss., la Centrul de
Studii Transilvănene al Universității Babeș-Bolyai; Idem,
Considérations sur les structures de l'autorité d’Etat pendant 1848-
1867 dans la Monarchie des Habsbourg et la situation politique des
nations non hongroises et non allemandes, în „Nouvelles Études
d’Histoire“, VIII, Publiée à l’occasion du XVIIe Congrès International
des Sciences Historiques, Madrid (1990), București, 1990, p. 173-194.
4. Magyar Orszâgos Levéltâr (în continuare: A4. CL.), Budapest,
Belügyminiszter, K-150-1867-R-16-2023, f.13-14; f. 22-25.
5. Ibidem
6. Ibidem, K-150-1867-4-2725, f. 12.
7. Biblioteca Națională (B.N.), colecții speciale, București, Fond
Brătianu, LVlll 1. Scrisoarea lui Ludovic Steege către Dimitrie Ghica,
expediată din Viena la 12 februarie 1869. ■
8. M.O.L., K-150-1867-R-16-2023, f. 96-97.
9. B.N., Fond Brătianu, RD. 1/1.
10. Biblioteca Academiei Române, Manuscrise (în
continuare;B.A.R., Msse) nr.1002, f.189-190.
11. Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular.
vol. I, p.11-24.
12. Memoriile..., vol. V, p. 8-9
13. Ibidem, p.11
14. Ibidem, p.17
15. Ibidem, voi. VI, p. 32-33.

154
 16. Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1866-1900,
București, 1925,p. 68-76.
17. Memoriile..., vol. VII, p. 29-30; vol. XII, p. 32-33; Regele Carol I
al României. Cuvântări și scrisori, Tomul I, 1866-1877, București,
1909, p.81-82, 205-206.
18. B.N., Fond Brătianu, LVII/1 .Scrisoarea lui LSteege către
D.Ghica, expediată din Viena la 12 februarie 1869.
19. Ibidem, Scrisoarea din 16 februarie 1869.
20. Ibidem, Scrisoarea din 21 februarie 1869.
21. Ibidem, L/1(54), Scrisoarea lui M. Kogălniceanu către I. Strat,
expediată din București la 26 februarie 1869.
22. .Transilvania“, IX, nr.9 din 1 mai 1876, p. 97-100; nr. 10 din 15
mai 1876, p. 109-111.
23. Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori. Tomul I,
1866-1877, p. 78-80.
24. Ibidem, p.28-30,32
25. Ibidem, p. 57
26. Ibidem, p. 196-198
27. Ibidem, p. 118
28. Ibidem p. 117, 125
29. Ibidem, p. 106
30. Ibidem, p. 167
31. Ibidem, p. 430
.32. Ibidem, p. 444
33. Ibidem, p. 466-467
34. Ibidem, p. 485-486, 494
35. Ibidem, p. 494-495
36. Ibidem, p. 486-487
37. Ibidem, p. 500
38. Ibidem, p. 503
39. Ibidem, p. 507.
40. Ibidem, 506, 512-513
41. Ibidem, p. 509
42. Ibidem, p. 517-518
43. Ibidem, p. 526
44. Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori. Tomul II,
1876-1881, București, 1909, p. 31.

155
 45. Ibidem, p. 38-39
46. Ibidem, p. 39-42
47. Ibidem, p. 45-46
48. Ibidem, p. 46-47
49. Ibidem, p. 52-53
50. Ibidem, p. 54-55
51. Ibidem, p. 58
52. Ibidem, p. 79, 86
53. Ibidem, p.89-91
54. Ibidem, p. 120, 123
55. Ibidem, p. 136, 154-155, 165-166
56. Ibidem, p. 270-271
57: Ibidem, p. 172-174
58. Ibidem, p. 183-186
59. Ibidem, p. 188-190
60. Ibidem, p. 193-194
61. Ibidem, 198-200
62. Ibidem, p. 216-219; Dan Berindei, Societatea românească în
vremea lui Carol I (1866-1876), București, 1992, p.31-32.
63. Regele Carol... Cuvântări..., Tomul II, p. 227-230. Brătianu a
afirmat că românii au avut mare noroc cu Principele Carol, deoarece
în conflictele lor cu muscalii numai el îi putea ține la respect (Ibidem,
p. 254).
64. Ibidem, p. 234
65. Berindei, op.cit., p. 145-146.
66. Regele Carol... Cuvântări, Tomul II, p. 258-260.
67. Ibidem, p. 301-304. în prima fază, problema evreilor a fost
soluționată doar parțial și anumite nemulțumiri din interior și exterior
au continuat să se manifeste. Ea va fi reluată și rezolvată în anii 1913-
1919; vezi pe larg Carol lancu, L’émancipation des Juifs de Roumanie
(1913-1919), Montpellier, 1992.
68. Regele Carol I... Cuvântări.., Tomul II, p. 370-373.
69. Ibidem, p. 378-379
70. Ibidem, p. 400
71. Ibidem, p. 436
72. Berindei, op. cit., p.137.
73. D.A. Sturdza, 10 Mai. Tipografia Academiei Române,

156
 București, 1887, p. 9.
74. Valentin Hossu Longin, Monarhia Românească, București,
1994, p.12.
75. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele
noastre. București, 1992, p. 138-139.
76. Pentru datele generale despre Carol I, vezi Dr. André
Bataillard, La Grande Encyclopédie, T.X., Paris, f.a., p. 746-747;
I. Scurtu, op.cit., p. 23-27, 37-40, 44-45; Memoriile Regelui Carol I al
României (de un martor ocular) vol. I-XVII, București, f.a.
77. I. Scurtu, op. cit., p.44; I. Scurtu, Ion Bulei, Democrația la
români, 1866-1938, București, 1990, p. 152-185.
78. Vezi pe larg: I.I.C.Brătianu, Războiul neatâmărei. 1877-1878,
București, 1927, p. 73-112; George I. Brătianu, Le problème des fron­
tières russo-roumaines pendant la guerre de 1877-1878 et au Congrès
de Berlin, București, 1928; N. lorga, op. cit., vol. X, p. 177-230; Idem,
Războiul pentru Independența României, București, 1927; Dan
Berindei, Cucerirea Independenței României, București, 1967; N.
lorga, Politica externă a Regelui Carol I, București, 1923.
79. Vezi: Liviu Maior, Transilvania și Războiul de Independență din
1877-1878, Cluj-Napoca, 1977; N. lorga op.cit., vol X, 189-192;
George Barițiu și contemporanii săi, vol. V, București, 1981, p.248-
258; Ștefan Pascu, Făurirea statului național român unitar, vol. I,
București, 1983, p. 186-206.
80. B.A.R. Msse, 1007, f. 188-198.
81. Pentru explicarea „incidentului“ Grădișteanu, dar mai ales a
fondului și a esenței politicii externe a României la 1883, vezi: N.
lorga, op.cit., vol. X, p. 235-237; Gheorghe I. Brătianu, Origines et for­
mation de l'unité roumaine, București, 1943, p. 256-257.
82. încă din 1868 Eforia Școalelor Române din Brașov a primit din
partea guvernului de la București subsidii, printre care 2.000 de gal­
beni anual pentru plata a 9 profesori de la școlile reale și comerciale.
Eforia s-a bazat mai mult pe statul român, deoarece ajutorul de la
guvrernul maghiar, prin Ministerul Cultelor și învățământului de la
Budapesta, a fost mic, iar românii Transilvaniei au cheltuit deja
1.500.000 florini cu construirea a pește 800 de școli, reconstruirea bi­
sericilor dărâmate sau prădate de unguri în 1848-1849, sau cu înfi­
ințarea unor asociații literare și reuniuni filantropice. în plus, la Brașov,

157
 unde au învățat 700 de elevi, au venit și tineri din România, întrucât
era nevoie ca prin școlile reale și comerciale să se formeze o clasă de
mijloc de industriași, comercianți, meseriași pentru întreaga societate
românească potrivit nevoilor timpului (B.A.R., Msse, nr. 975, f. 349-
354). în total deci, nu numai pentru arte, meserii, ci pentru întreg com­
plexul școlar. Brașovul a primit, în 1868, de la statul român 36.400 lei,
de la statul ungar 4.000 fl. anual, Fundația Jugaiană și Reuniunea
Femeilor Române din Brașov, câte 635 și, respectiv, 400 fl., Casa
Alodială a orașului a oferit 1.100, din obligațiile Circa au fost 200 fl., iar
Didactrul elevilor mai bogați 1.200 fl. (Ibidem, mss nr. 987, f. 33).
Sumele din București în valoare de 23.500 lei, apoi majorate, au fost
votate de Parlament și promulgate prin Decretul domnesc nr. 1083 din
2 iulie, contrasemnat de V.A.Urechia, Capul Diviziunii Școlilor, Oficiul
învățământ (Ibidem, mss nr.987, f 30). Academia Română, potrivit
spuselor lui Gheorghe Sion, a trimis sume aprobate de Parlament pen­
tru școlile din Transilvania (Ibidem, mss nr. 1006, f. 163). Din Craiova
s-au trimis în 1885 bani pe seama școlilor române din jurul Clujului
„pentru cărți și îmbrăcăminte la copiii săraci, ca să-i scoată de prin
școlile statului ungurești“ (Bariț și contemporanii săi, vol. IV, p. 67).
83. în 1869 au fost trimise 1.056 de exemplare, câte 15 din fiecare
carte de aritmetică, istorie, geografie, Bibliografia Cărților Române
(larcu), abecedare, Constituția și legile electorale ale României etc.
Primirea cărților a fost confirmată de Vicarul general capitular loan
Anderca, care le-a împărțit între Gherla și Năsăud, de I.V.Russu din
Sibiu, unde au ajuns 68 de cărți în 408 exemplare, de preotul Nicolae
Raicu și directorul Eforiei Școlii Unite din Ohaba Făgărașului, care au
primit 26 de cărți. Alte 37 au fost confirmate de I. Germani, Codru
Drăgușianu, Teofil Frâncu, în numele Bibliotecii Ofidolatului Districtual,
iar școala ortodoxă din același oraș a primit 27 de cărți. Preotul loan
Comșa din Zămești a primit cărți juridice și didactice din Tipografia
Principatului României trimise de Ministerul de interne (B.A.R. Msse,
mss nr.987, f. 69-96). Dar autoritățile ungare au bănuit că din România
n-au venit doar cărți trecute legal prin vamă, ci, pe cărările ascunse ale
Carpaților, au fost trimise și arme pentru românii din Transilvania. Astfel
la 1881, ,un român din Covasna“ l-a informat pe Barițiu că jandarmii
unguri au cotrobăit și au profanat bisericile românești din secuime,
căutând armele din România ascunse aid. Corespondentul l-a rugat

158
 pe Barițiu să combată în presă asemenea practici. La fel, l-a îndemnat
să înfiereze public pe preotul român Niagovici Alesă, care a dat 15 fl.
pentru monumentul lui Gabor Aron, ucigașul românilor din 1848, dara
refuzat să ofere un creițar pentru monumentul lui Mureșanu.
Corespondentul s-a scuzat că nu și-a dat numele , deoarece, dacă
l-ar prinde secuii că oferă asemenea informații presei române, l-ar pârli
și pe el și pe alții care făceau ca el „ziua la ameazăzi“ în Covasna
(Ibidem, mss nr. 1009, f. 532-533).
84. Ștefan Pascu, Făurirea Statului..., vol. I, p. 210-216; Bariț și
contemporani săi, vol. IV, p. 62-67.
85. Arhivele Statului Alba lulia, Fond Gimnaziul Superior Greco-
catolic din Blaj, dosar 122/1874-1875, f. 1, dosar 136/1874-1875, f. 1.
86. Despre acest incident, dar și despre repararea lui prin Take
Ionescu, vezi: I. Russu-Abrudeanu, România și Războiul Mondial,
București, 1921, p. 65-69. De asemenea, mai târziu, chiar dacă era
pentru alianță cu Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman, ministru
de interne, a acordat în 1913 lui Theodor Mihaly 200.000 lei pentru
susținerea intereselor românilor din Transilvania (Anastase lordache,
Viața politică în România. 1910-1914, București, 1972, p. 301).
87. loan Scurtu, op. cit., p. 47-49; N. lorga, O viață de om. Așa
cum a fost, București, 1972, p. 405.
88. N. lorga, Subt trei Regi, București, 1932, p. 56-64.
89. Vezi nota 86.
90. I. Russu-Abrudeanu, op. cit., p. 55-56.
91. Aspecte legate de stăpânirea habsburgo-nobiliară și evoluția
ei spre dualism, vezi în: D. Suciu, Antecedentele dualismului...
92. D. Suciu, Aspecte ale politicii... în loc. cit., p. 289-310; Idem,
Considerații generale privind statutul Transilvaniei și situația politică
specifică a românilor din Monarhie la mijlocul secolului al XlX-lea, în
mss. la „An. Inst, de Ist. A.D. Xenopol“, lași.
93. Z. Ornea, Junimea și junimismul, Ed. Eminescu, București,
1978; Ștefan Pascu, Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înfi­
ințare 1866-1991, București, 1991.
94. Liviu Maior, Memorandul, filosofia politico-istorică a petiționa-
rismului românesc, Cluj-Napoca, 1992; Memorandumul 1892-1894:
Ideologie și acțiune politică românească, București, 1992; D. Suciu,
Mișcarea antidualistă a românilor din Transilvania și llie Măcelariu

159
 (1967-1891), în mss. la Centrul de Studii Transilvănene al Universității
Babeș-Bolyai; Idem, Aspecte aie politicii..., în „An. Inst. de 1st.“
Cluj-Napoca, XVIII, 1987-1988, p. 289-310.
95. Șt. Pascu, Făurirea statului național..., p. 293; Die Rumänen
A. Siebenbürgen, în Die Habsurgermonarchie 1848-1918, , Band III,
p. 603-615.
96. Silviu Dragomir, La Hongrie et le problème de Transylvanie, în
„Revue de Transylvanie“, tl. 1, 1934, nr. 1-4, p. 334-335.
97. N. lorga, Ceva despre Ardealul românesc și viața culturală
românească de astăzi. Două conferințe cu privire la românii din Ardeal
și Ungaria, București, 1907, p. 32-35.
98. N. lorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. Ediție îngrijită
de Georgeta Penelea, București, 1989, p. 486-487.
99. Ibidem, p. 487-489.
100. D. Suciu, Mișcarea antidualistă..., loc. cit.; Idem, Aspecte ale
politicii..., loc.cit., p. 297-298.
101. N. lorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, p. 489.
102. în această acțiune s-a distins îndeosebi „Astra“ (Vezi:
V. Curticăpeanu, Le mouvement culturel pour le parachèvement de l’é­
tat national roumain (1918), București, 1973.
103. N. lorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, p. 491.
104. Miron Constantinescu, Un document inconnu 5-9 août 1907)
concernant ia lutte nationale de libération des Roumains de
Transylvanie, în „Revue Roumaine d’Histoire“, IV, 1965, nr. 3, p. 571-
576.
105. Anastasie lordache, Viața politică în România. 1910-1914,
p. 106-108, 162, 304-312; A. Bunea, Parlamentul României pentru o
politică externă favorabilă unirii Transilvaniei cu România (1892-1899),
în „Acta Musei Napocensis“, VII, 1970, p. 329-352.
106. N. lorga, Supt trei Regi, p. 144-179; Idem, Istoria Românilor
vol. X-, p. 321-330.
107. N. lorga, Istoria Românilor..., vol. X, p. 343-347; Idem, Supt
trei Regi, p. 180-184; Gheorghe I. Brătianu, Origines et formation de
l’unité roumaine, p. 270-273.
108. Fürstenberg, ministrul austro-ungar la București, a fost sigur
de acest lucru (N. lorga, Supt trei Regi, p. 64).
109. Ibidem, p. 185-186

160
 Capitolul III

REGELE FERDINAND I, REGINA MARIA SI

FĂURIREA ROMÂNIEI MARI

1. Principele moștenitor Ferdinand Regele Ferdinand și pre­

și Principesa Maria - speranțe șimierul Brătianu prin votul
pentru neutralitate au
garanții ale făuririi unității națio­
nale și ale democratizării țării avut în vedere timpul
necesar pentru semna­
rea tratatului cu Antanta. Tratatele, odată semnate și
parafate, par întotdeauna simple, dar deseori munca pen­
tru pregătirea și semnarea lor a fost deosebit de asiduă,
minuțioasă și îndelungată. în condițiile războiului, a fost
nevoie de multă responsabilitate, discreție absolută, abili­
tate și conștiință din partea factorilor puterii. Atitudinea
reală a Bucureștiului, în mod oficial neutru, indiferent de
bănuieli, trebuia bine ascunsă, deoarece, dacă era
descoperită din timp de Puterile Centrale, acestea ar fi
putut ocupa într-adevăr preventiv România pentru a-i bloca
planurile de făurire a statului tuturor românilor. Tratativele
cu diplomații Antantei la București s-au desfășurat în mare
secret, concomitent s-au purtat discuții și cu Puterile
Centrale sau mai bine zis au fost mimate asemenea „pour­
parlers“. dar s-au făcut tranzacții, s-au onorat către aces­
tea furnizarea de cereale, vite și alte materii prime,
deoarece a fost nevoie de precauția unui stat mic, la fron­
tierele căriua s-au purtat lupte grele, susținute de unele

161
 dintre cele mai mari și redutabile armate de pe continent.
Cu toate acestea, facilitarea unor transporturi clandestine
de armament peste teritoriul României către Serbia, până
în 1915, a fost unul din indiciile direcției reale ale politicii
externe de la București în anii neutralității.
în octombrie 1914, pe tronul României s-a urcat
Regele Ferdinand I, .fiul prințului, Leopold de
Hohenzollem-Sigmaringen și al principesei dona Antonia
de Portugalia, din Casa de Braganta. Chiar dacă pentru
mulți el a fost un necunoscut și nebăgat în seamă 1, în
timp ce era din 1889 principe moștenitor, toți au avut în
următorii ani ocazia să se convingă că Regele Ferdinand
a fost una din pietrele de temelie ale îndeplinirii visului
românilor, o siguranță în vremuri grele și tumultuoase ce
au dus până la urmă la făurirea statului unitar. Delicat și
timid în aparență, Regele Ferdinand a fost, în fond, un om
hotărât, care dacă lua o decizie o ducea până ia capăt și
a știut cum să reziste până la sfârșit influențelor sau pre­
siunilor contrare îndeplinirii lor. Prin studiile sale la
Universitatea din Bonn, Regele a fost un bun cunoscător
al științelor naturii, al istoriei clasice antice, de asemenea,
vorbea bine engleza și franceza, cu eleganță și distincție.
A fost un pasionat cititor, dar și iubitor al naturii și botanicii,
încă dinainte de primul război, Ferdinand a contribuit la
consolidarea armatei, la organizarea ei pe baze moderne
și în octombrie 1914, când a devenit rege, și-a întărit
convingerea că România, fără să intre în război, nu-și
putea realiza destinul național, convingere pe care n-a
dat-o în vileag decât la momentul potrivit, când, împreună
cu Regina Maria, guvernul, armata și diplomația română,
a aruncat zarurile și a declanșat lupta hotărâtoare 2.
Regele Ferdinand a moștenit de la unchiul său, nu numai
din familie, dar și prin educație, înțelegerea, respectarea
și aplicarea în practica vieții de zi cu zi a noțiunii de om al
datoriei cu orice jertfă și preț. Ferdinand al României s-a
îndentificat într-atâta cu omul datoriei, încât a constituit o

162
 speranță, un far călăuzitor și o mângâiere în clipe grele
chiar și pentru aceia care au nutrit îndoieli sau temeri
asupra drumului urmat, înfățișându-se tuturor dinlăuntru și
din afară ca un adevărat și bun român.
în familie, Principele Ferdinand a fost educat de profe­
sorul Gröbles, iar pe plan moral și religios s-a aflat sub
influența benefică a mamei sale, o femeie de o bunătate
ieșită din comun, profund religioasă și înzestrată cu un fin
și delicat gust artistic, transmise toate în mentalitatea și
structura psihică a micului prinț. Ferdinand a absolvit liceul
din Düsseldorf, a fost elev la școala militară din Cassel și
din 1885 ofițer în armata și garda prusacă. El a învățat
limba română cu profesorul D.V.Păun. Ca student al
Universităților din Tübingen și Lipsea, i-a avut profesori -
printre alții - pe filosoful Wundt, pe istoricul cruciadelor,
Kupier, pê specialistul în drept canonic Friedeberg ș.a. în
1881 și 1886, împreună cu tatăl său, l-a vizitat pe unchiul
său, Regele Carol al României, care l-a determinat să de­
vină prinț moștenitor al Regatului. Tânărul principe a
promis încă de pe acum, și viitorul și faptele sale l-au con­
firmat pe deplin, că actele sale vor fi însuflețite de o sinceră
și adâncă iubire de Țară, pe care o va servi cu toate pu­
terile sale după exemplele voievozilor și domnitorilor vred­
nici din istoria ei. în 1890, a fost ales membru de onoare al
Academiei Române, prilej cu care a încântat auditoriul cu
o dizertație doctă, prezentată și într-o formă de o fru­
musețe și distincție rară, despre cultura și literatura
română. In 1892, Ferdinand s-a căsătorit cu Principesa
Maria de Edinburgh, femeie aleasă de destin, pe măsura
lui, ambii soți contribuind foarte mult, în viitor, la fericirea și
unitatea politică de stat a poporului român. Dar, mai întâi,
Principele Ferdinand a avut de străbătut o carieră militară
grea, sub disciplina de fier impusă de Rege sieși și pentru
urmașul lui la conducerea țării, ajungând până la gradul de
general de corp de armată și inspector al armatei. A călă­
torit în România, de-a lungul și de-a latul, i-a cunoscut

163
 poporul și bogățiile, a studiat trecutul, a observat prezentul
și a schițat corect perspectivele viitorului statului și nea­
mului românesc. Principele Ferdinand însuși a fost un
ostaș viteaz, ce a pus accentul pe armată, pe tăria ei, fiind
convins caprin ea poporul își va făuri unitatea și libertatea
națională. în 1913, Principele Ferdinand a fost comandan­
tul suprem al armatei române în campania din Bulgaria. în
anii 1914-1916, preocupat și de opere caritabile, Regele
Ferdinand a acordat 1 milion de lei pentru un orfelinat de
fete din lași și 200 mii lei pentru invalizii armatei, iar în
1916 a oferit pentru săracii orașelor din Regat suma de
1.250.000 lei. Tocmai fiindcă nu și-a pierdut speranța și
credința în justețea făuririi României Mari, nici măcar în
cele mai grele momente ale anilor 1916-1918, soarta i-a
rezervat marile satisfacții, lui și întregului popor cu care
s-a contopit , de a străbate în 1919-1920, ca simbol al
împlinirii visului de secole al românilor, Ardealul, Bucovina,
Basarabia, Banatul, după pribegia de 2 ani de la lașiul,
devenit totuși, prin el și guvern, capitala ultimelor rezis­
tențe ale românismului între 1917-1918. Regele Ferdinand
a participat la comemorarea lui Ștefan cel Mare, Andrei
Șaguna, Avram lancu, la ședințele Academiei Române, la
inaugurarea Universităților din Cluj, Cernăuți, a Politehnicii
din Timișoara. Regele a considerat împroprietărirea
țăranilor și votul universal ca două dintre cele mai fericite
realizări ale domniei lui. în 1924, împreună cu Regina
Maria, a mulțumit, în cursul unei călătorii diplomatice de
două luni, Franței, Angliei, Belgiei, pentru concursul acor­
dat în făurirea României Mari. Prin testamentul său a lăsat
50 de milioane de lei pentru diferite instituții de cultură și de
caritate din țară. Regele și-a încheiat testamentul cu cuvin­
tele : „Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte, ca
Dumnezeu să binecuvânteze și în viitor soarta poporului
român și să hărăzească viitorului Rege al României între­
gite ajutor ceresc, ca, la rândul său, să întărească și să
sporească moștenirea națională, unind tot mai strâns pu­

164
terile și însușirile românilor de toate straturile sociale“.
Moartea sa, survenită la 20 iulie 1927, a provocat doliul sin­
cer și profund al tuturor românilor, primul Rege al României
Mari luându-și locul în eternitate, lângă primul Rege al
României Mici, în Catedrala de la Curtea de Argeș 3.
*
* *
La început însă opinia publică, rău informată sau pur și
simplu incapabilă să distingă fața adevărată a personalității
lui Ferdinand, pe când era principe moștenitor al României,
și-a exprimat îngrijorarea că, după moartea lui Carol I,
urmașul său nu va corespunde marelui său unchi. Unii au
bănuit că noul rege n-ar avea personalitate, că era medio­
cru și lipsit de inteligență și l-au numit „bietul Fritz“ cel cu
urechile blegi. Aceștia au regretat că Principele Ferdinand
s-a însănătoșit și n-a murit de tifos sau au sperat că, deși
scăpat de moarte, a rămas cu o sănătate plăpândă și n-o
va duce mult, astfel ca pe tron să ajungă fiul său Carol.
Chiar după ce faptele din primul război au demonstrat
netemeinicia acestor raționamente, au existat comentatori
care au încercat să diminueze meritele Regelui întregitor;
el ar fi beneficiat doaF de un concurs fericit de împrejurări,
iar Jonel Brătianu și Regina Maria ar fi avut - spuneau ei -
roluri mult mai mari și au deținut partea leului în mersul
evenimentelor legate de făurirea României Mari.
Dar asemenea oameni n-au putut bănui intensa viață
interioară, cultura vastă și solidă a Regelui Ferdinand. In
afară de faptul că în botanică se putea compara cu cei mai
buni specialiști, el știa să descifreze inscripții grecești și
latinești, lucru constatat și de Pârvan, cunoștea limba
ebraică, știa să descopere semnificațiile liricii japoneze și
chineze, ca și pe cele ale muzicii lui Wagner. Numai că o
discreție superioară l-a făcut să .nu-și dezvăluie decât rareori
cunoștințele sale, pe cât de substanțiale, pe atât de multila­
terale, fiind timid din fire și stângaci, nu-i plăcea să-și afișeze

165
 nici poza și prestanța pe care le apreciau atât de mult
mulțimile la ceremoniile oficiale. Ferdinand a iubit cărțile și
florile, lucru ce a dovedit celor capabili să aprecieze că
suveranul lor a avut un suflet de elită. Principele Ferdinand
era capabil de explozia bucuriei sincere ce o dorea
împărtășită și altora, ca atunci când i-a chemat pe miniștrii
români să le arate bradul de Crăciun trimis din Germania
ce-i evoca anii copilăriei și familia rămasă departe. Deși
gestul a demonstrat duioșia și omenia lui Ferdinand,
Lascăr Catargiu l-a interpretat ca o totală lipsă de seriozi­
tate. La fel când Regele Ferdinand a fost sincer îndurerat
de moartea Regelui Carol, ca nepot iubitor și creștin,
doamnele malițioase de la Curte au apreciat cinic starea lui
sufletească, ca durerea sclavului care pierzându-și
stăpânul nu știe ce să facă cu libertatea.
Ferdinand când a ajuns Rege a pus accentul pe om,
spunând în diferite ocazii: „Doar nu sunt decât un om“, ceea
ce spune mult despre un conducător chemat să îndrume
spre bine și progres un popor întreg. Mulți români n-au avut
încredere nici în făgăduiala rostită la depunerea jurământu­
lui că va fi un bun român, dar aceștia s-au convins că omul
duios și scrupulos, cu un adânc simț al onoarei și al datoriei
împlinite, a devenit, într-adevăr, unul dintre cei mai buni și
mai hotărâți români în vâltoarea Războiului de întregire.
Regele a mărturisit că în el s-au luptat conștiința și inima, și
după ce conștiința a învins a fost sigur că-l va învinge pe
Mackensen, deoarece a reușit performanța să învingă în el
un Hohenzollern. Atitudinea lui măreață din Consiliul de
Coroană din august 1916 va dovedi că religiosul Rege
Ferdinand a fost credincios și loial făgăduielilor date și
jurămintelor depuse. Când P.R Carp a afirmat că opțiunea
lui și a guvernului n-a fost bună, că ar fi contrară intereselor
Dinastiei sau că ar fi de preferat învingerea Armatei Regale
Române, decât întărirea Rusiei, Regele a ripostat că
asemenea vorbe izvorau dintr-o mânie necugetată, consti­
tuiau o greșeală și tot așa de greșit era să vorbească

166
 despre interesele Dinastiei pe care el nu le cunoaște.
Dinastia va urma soarta și interesele țării și va fi sau
învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea împreună.
Toată desfășurarea Consiliului de Coroană va demon­
stra că atunci, prin Regele Ferdinand, n-a vorbit Brătianu,
Știrbey, Regina Maria, ci Regele însuși care și-a rostit opți­
unile și comenzile din toată inima și cu toată hotărârea.
Take lonescu n-a rostit vorbe de curtean în vânt, ci un
mare adevăr când, după Consiliu, a spus: „Azi îmi dau
seama cu adevărat că avem un Rege mare“. Sentimentul
răspunderii și respectul angajamentului luat l-au însoțit
mereu pe Rege, care i-a spus lui Robert de Fiers: „De ia
început, mi-am impus această regulă de conștiință - să fac
abstracție de mine însumi, să nu țin socoteală nici de ori-
ginele mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România,
să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se
domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel
popor. In aceasta constă onestitatea unui Rege“. Dacă ger­
manii zic: „Germania mai presus de toate“, Ferdinand a
spus: „datoria mea mai presus de toate“. Deși, conform
Constituției, Regele nu era răspunzător de actele de
guvernământ, Ferdinand a considerat mereu că monarhii
au o răspundere morală foarte grea față de Dumnezeu, față
de ei înșiși, față de țările lor și față de istorie. Viața și dom­
nia sa au demonstrat conceptele etico-religioase care i-au
călăuzit toată viața și activitatea.
Ferdinand l-a apărat pe Ionel Brătianu în lunile grele din
1918 în fața prim-ministrului filogerman Alexandru
Marghiloman, care a vrut să condamne pe Brătianu și pe
miniștrii lui pentru că au declarat războiul. Regele a spus că
a face acest lucru însemna a face procesul neamului româ­
nesc, deoarece Ionel Brătianu n-a dus o politică personală,
ci una pe care a numit-o politica instinctului național.
Brătianu ar fi putut să fie criticat sau tras la răspundere pen­
tru modul cum a pregătit sau a condus războiul, dar nu pen­
tru că l-a declarat și l-a făcut. De fapt, Puterile Centrale au

167
 realizat și au fost conștiente de rolul major jucat de Rege,
de răul pe care ii l-a pricinuit, numele i-a fost înlăturat din
cartea Hohenzollemilor, iar la Sigmaringen familia a purtat
doliu după el, ca după mort. Fratele l-a declarat trădător de
nume și de arme, după cum și unii oameni de stat români
din București l-au declarat trădător și au vrut să-l detroneze.
Ferdinand i-a sprijinit constant pe liberali în efectuarea
reformei agrare, prin împroprietărirea țăranilor, și în intro­
ducerea votului universal. încă din perioada când era doar
principe moștenitor, a fost convins că o țărănime liberă și
puternică economic ar constitui un stâlp puternic și sigur al
statului, iar în 1911 a spus clar că după libertatea eco­
nomică a țăranului urma libertatea lui politică, deoarece te
merita cu prisosință pe amândouă. Regele Ferdinand a
fost neclintit în promulgarea și aplicarea reformei agrare, a
făcut-o publică soldaților pe front în cuvinte hotărâte și si­
gure rostite de „timidul“ ce nu mai putea fi împiedicat să
treacă la fapte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu
brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut,
vă spun eu, Regele vostru, că pê lângă răsplata cea mare
a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului
nostru întreg, ați câștigat tot deodată dreptul de a stăpâni
într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat
Eu, Regele, voi fi cel dintâi pildă“ 5. în Consiliul de Miniștri
care a adoptat formula exproprierii, Regele a fost cel mai
hotărât, a înlăturat șovăielile și manevrele ce au încercat
să reziste și de aceea a fost îndreptățit să-i spună și să-i
ceară lui Marghiloman s-o respecte, s-o lase în ființă,
deoarece a fost opera lui. Monarhul a declarat că țăranii
trebuie să se bucure de foloasele asigurate de lege în
primul rând pe Domeniile Coroanei și pe proprietățile lui,
ceea ce demonstrează elocvent că a considerat și din
inimă nu numai de pe buze împroprietărirea cea mai fru­
moasă podoabă a domniei sate. într-un fel, Ferdinand a
fost și Regele țăranilor, ocrotitorul lor convins, întrucât
„timidul“ și „șovăielnicul“ Monarh a acționat cu o hotărâre

168
 și o energie de fier în toate direcțiile stabilite pe pian
național, social și pe acela al democratizării societății
românești.
Ferdinand a știut să aleagă în Brătianu omul chemat
de destin ca, împreună cu el și cu întregul popor, să rea­
lizeze România Mare. Sufletul de elită al Regelui, care a
avut în vedere doar interesul țării, n-a cunoscut nici un fel
de gelozie față de merituosul său prim-ministru. Acest fapt
s-a datorat și împrejurării că monarhul, în interiorul sufletu­
lui său, a fost conștient de valoarea persoanei sale pentru
a se gândi la vreo concurență cu cineva - fie el un
Brătianu -, numai că modestul Ferdinand nu-și exterioriza
cunoștințele și ideile decât rareori sau în momente-cheie.
Discreția Regelui, calitatea naturală și a omului Ferdinand,
raritatea expunerii părerilor au împiedicat câtva timp
mulțimea să realizeze dimensiunile personalității suvera­
nului ei. Expert» străini au afirmat că Ferdinand’avea idei
cât se poate de personale asupra lucrurilor, dar nu și le
exprima dacă nu-l stârneai. El a fost un admirator al sis­
temului de guvernământ britanic, dar a afirmat că nu putea
fi aplicat în toată amplitudinea și profunzimea lui și în alte
părți. Observatorii străini au intuit că Ferdinand avea o
remarcabilă stăpânire de sine și destulă prezență de spirit
pentru a ieși cu fruntea sus din situații dificile și întor­
tocheate. Era simpatic, avea conștiința deplină a datoriilor
ce-l așteptau, dublată de o preocupare permanentă de a le
împlini și a le da viață.6
Regele Ferdinand a avut o soție înzestrată cu mari ca­
lități, aleasă de Carol, care a curmat cu mână forte scurta
idilă între principele moștenitor și Elena Văcărescu, spri­
jinită de Regina Elisabeta. Principesa Maria, pe jumătate
englezoaică, pe jumătate rusoaică, a fost a doua fiică a
Ducelui de Edinburgh, fiul Reginei Victoria a Marii Britanii
căsătorit cu o mare ducesă rusă, fiică a soției lui Alexandru
al lll-lea7. Maria a fost deci nepoata reginei Marii Britanii și
a țarinei Rusiei și, prin bunici, verișoară primară cu Țarui
Nicolae al ll-lea al Rusiei și cu Regele George al V-lea ai

169
 Angliei. Educația a fost foarte englezească și a rămas ca
atare, iar spiritul antigermano-austriac al Principesei Mana
s-a accentuat și s-a maturizat după căsătoria cu Principele
Ferdinand, contractată la numai 17 ani. Chiar când i s-a
cerut ca din motive de etichetă și de curtoazie să facă ca
membrii Legației Austro-Ungariei de la București să fie
corect și bine primiți în societate, tânăra soție a principelui
moștenitor nu s-a sfiit să-i dea Regelui Carol I o replică ce
a provocat la vremea ei mult haz, dar și mare vâlvă, și
anume că „e grozav de greu să faci popular un austriac“.
Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, și-a intuit
repede dușmanul ce n-a știut sau n-a dorit să-și ascundă
sentimentele și ca orice om ce s-a temut de vreun lucru
sau mai bine zis numai de acel lucru a diagnosticat în mod
exagerat și greșit, că după apropiata și așteptata moarte a
Regelui Carol, politica României o va face numai și numai
viitoarea Regină Maria, care, fiind inițiată în problematică
chiar de unchiul ei prin alianță, va avea ca modele și
ambiții politice pe Ecaterina a H-a și pe Maria Tereza.8
Era evident că Czernin pierduse totuși nu numai simțul
proporțiilor, dar și pe acela comparativ și comparatist,
deoarece Regina nu numai că a dus o politică al cărei spi­
rit n-a avut elemente comune cu cele susținute de marile
capete încoronate citate, dar s-a situat într-o evidentă
antinomie cu acestea. Principesa și mai apoi Regina
Maria, deși provenită din marile dinastii ale lumii, s-a aco­
modat și și-a iubit într-atât patria de adopțiune, încât a
devenit o partizană a aplicării principiului naționalităților în
Europa Răsăriteană, care să ducă la dărâmarea marilor
regate și imperii croite în trecut de sabia cuceritorilor pu­
ternici și nesătui.
La București s-au organizat serate diplomatice anume
de prietenii Puterilor Centrale, pentru a încerca o împăcare
cu Principesa Maria. Ea nu numai că a făcut în continuare
pe „surda“ la asemenea avansuri, dar i-a ajutat pe inițiatori
să constate și să simtă pe pielea lor, vrând-nevrând,
conștient sau inconștient, valabilitatea dictonului francez „il

170
 n’y a pas le pire sourd que celui qui ne veut pas entendre“.
După ce anterior a declarat cu voce tare în public că-i
place mai mult și mai bine Nicolae al ll-lea (neamul ei)
decât Wilhelm al ll-lea (neamul soțului), a repetat, tot la
asemenea banchete făcute cu efect dirijat, că onestitatea
și sinceritatea fiind lucrurile cele mai bune de pe lume, ea
a fost, este și va fi „prietena prietenilor ei“. Furiosul și deza­
măgitul Czernin și-a notat cu ciudă și, din punctul său de
vedere, concluzia nici nu putea fi alta „răutatea acestei
înalte doamne“, dar nu s-a abținut să-i admire și să-i
onoreze priceperea și idealismul remarcabil care o va
împinge spre un prim rol în România.
De asemenea, tot Czernin și-a încercat norocul și în
fața prințului moștenitor, întrebându-l despre gândurile sale
în privința orientării României. Răspunsul a fost neașteptat
de categoric și de sincer, Ferdinand susținând că senti­
mentele și gândurile lui vor avea un singur far călăuzitor, și
anume spiritul și voința națiunii, care nu vrea nicidecum
războiul cu Rusia. Acesta fiind factorul determinant,
principele a afirmat că era și invincibil, așa că un aseme­
nea război - cum îl dorea Czernin - nu se putea face.
Diplomatul austro-ungar, om influent și cu poziție solidă în
politică, deși nu s-a așteptat la asemenea replică, nu s-a
pierdut cu firea, a trecut la atac, cu scopul de a-și înfrânge
moral interlocutorul, a-l aduce la ordine sau a-l pune la
punct odată pentru totdeauna. El a spus deschis și dur că
datoria de onoare a lui Ferdinand și a țării este doar una,
fără alternative, de a merge alături de Puterile Centrale
(războiul începuse de aproape două luni), oricare altă ati­
tudine și orientare constituind o simplă și mizerabilă tră­
dare. Ferdinand a rămas însă imperturbabil și a răspuns
sec că datoria de onoare și-o cunoaște și România, dar în
sensul real al noțiunii și, de aceea, țara nu are nevoie de
influențe intempestive din afară pentru a înțelege și a alege
așa cum trebuie drumul datoriei și al onoarei sale.9

171
 2. Regele Ferdinand I, Armata Regală Adversarii elementului
Română și poporul în Războiul românesc au început să
întregirii Naționale intuiască cu neplăcere și
iritare dimensiunile reale
ale personalității suveranilor Ferdinand și Maria. Dar, la
scurt timp, le-a fost dat și supușilor lor români, dintre care
unii nu o dată i-au privit cu neîncredere, i-au bârfit sau pur
și simplu n-au pus mare preț pe ei, au făcut haz pe seama
lor, să realizeze că timidul și nehotărâtul Ferdinand, cel
loial totuși țării și neamului, a fost un român mai de năde­
jde, mai bun și mai devotat decât unii români, a fost un
suveran decis și neclintit să-și realizeze opțiunile odată
exprimate și parafate în tratate, chiar cu prețul unor mari și
dureroase sacrificii personale sau publice. Desigur, diplo­
mații Puterilor Centrale au încercat să-l determine pe
Regele Ferdinand să iasă din neutralitate și să li se alăture,
dar răspunsul a venit tot atât de demn și de corect ca și în
trecut. O asemenea decizie n-o putea pronunța decât nația
română, prin organele sale legale, și până lâ schimbarea
ei (într-un sens sau altul, deoarece Regele a vorbit în prin­
cipiu și formal, fără să se angajeze sau să promită ceva în
numele țării) se va păstra strict neutralitatea.10
Acest răspuns a fost o manieră de a pasa elegant pre­
siunile și de a menține libertatea de acțiune a tronului și
guvernului regatului. Regina Maria a trimis numeroase
scrisori verișorilor ei imperiali, le-a descris zonele și loca­
litățile locuite de români în Austro-Ungaria, le-a desenat și
schițat pe hărți, pentru a-i ajuta să cunoască situația etnică
reală din marele imperiu apusean limitrof cu România. Ea
a urmărit să-i atragă atenția mai ales Regelui George al
V-lea unde vin aceste ținuturi, știind că în copilărie era slab
la geografie, întrucât această materie au făcut-o împreună
cu același profesor. Regina Maria a insistat în aceste
corespondențe asupra ideii că cei puternici erau datori
moral și creștinește să-i ajute pe cei slabi, asupriți și loviți

172
de soartă, să-i scape din robii străine și să le dea acces la
lumina libertății și unității naționale.
Prin Regina Maria, România a avut o deschidere largă
spre anumite mari puteri prietene ale principiului naționa­
lităților și autodeterminării naționale; ea a rămas o
redutabilă adversară a Puterilor Centrale, o amică fidelă a
Antantei și a făuririi, cu ajutorul ei, a statului tuturor
românilor.*1 Cu toate acestea, au existat suflete românești
mici și ticăloase care au privit spre neesențial, nesemni­
ficativ, au comentat doar femeia și au uitat măreața
Regină, criticând-o și încercând să-i diminueze meritele
față de neam și țară. Aceiași mirmidoni și, unii dintre ei,
prieteni ai Puterilor Centrale nu l-au iertat nici pe Regele
Ferdinand pentru opțiunile lui în orientarea politicii externe,
l-au copleșit cu invective și dispreț. Dar atât Regele, cât și
Regina, după ce, împreună cu țara, au scăpat de teribile
greutăți, umilințe și suferințe, s-au manifestat ca mari și
adevărați suverani, iertându-i pe toți.
în anii neutralității, ca și de atâtea ori în trecut, opinia
publică din România s-a dovedit nervoasă, nerăbdătoare,
n-a înțeles sau n-a vrut să înțeleagă că era nevoie de dis­
creție și a militat în presă, în parlament, dar și pe stradă,
pentru intrarea imediată în război împotriva Puterilor
Centrale. Iarăși s-au auzit voci care i-au criticat de data
aceasta de pe alte poziții pe Rege și pe Brătianu pentru
nehotărâre, tergiversare sau chiar, mai rău, i-au suspectat
și acuzat, pe nedrept, de „trădare“. Brătianu, „Sfinxul“ de la
București, a fost un timp o enigmă atât pentru Puterile
Centrale și puținii prieteni ai lor români, cât și pentru
Antantă și numeroșii ei partizani din țară, întrucât a fost
atât de dibaci și abil în păstrarea secretului și ascunderea
feței reale a politicii oficiale, încât nici unii, nici alții nu i-au
putut intui atitudinea și orientarea în măsura și maniera
dorită de ei. Desigur, diplomații Puterilor Centrale și-au
încercat norocul de a-l atrage de partea lor și pe Brătianu,
promițându-i Basarabia, Bucovina de la austrieci sau

173
 autonomia Transilvaniei față de Ungaria, Berlinul neavând
nimic ca aceasta să însemne chiar un pas spre o viitoare
unire a ei cu România, fapt respins categoric de
Budapesta. Dar rezultatul a fost identic cu cel obținut de ia
Rege, întrucât cei doi factori de sus ai puterii au acționat și
au răspuns concertat la presiuni.
Atacarea Belgiei de către germani, bombardarea
necruțătoare a Liègeului, Namurului, Louvainului universitar
și a bibliotecii sale, împușcarea francezilor civili și dis­
trugerea Catedralei din Reims au indignat pe români, care
au început să vadă în Wilhem al ll-lea pe un al doilea
Attila12. însă, opinia publică din România a fost îngrijorată
și disperată mai ales de mobilizarea masivă a românilor din
Austro-Ungaria, de trimiterea lor pe front, în prima linie, cu
scopul de a lupta pentru o cauză străină și ostilă neamului.
Același sistem diabolic l-a folosit Tisza și cu slavii de sud
din Ungaria, trimițându-i să moară în luptă contra Serbiei și
Rusiei, ceea ce i-âr fi adus un serviciu dublu, împuținându-și
adversarii externi și interni prin ei înșiși. După unele date
incomplete, 449.769 de români ardeleni, din 500.000 mobi­
lizați în armatele austro-ungare, au luptat în prima linie.
Dintre aceștia, pe front au căzut 41.737, iar în spitale, pri­
zonierat sau închisoare au decedat 11.275. Din Banat au
luptat 115.000 tineri români pe front, alți 90.000 au consti­
tuit partea sedentară, în război pierind Ï0.000, 3.100 în spi-
tale și închisori, 6.300 au rămas invalizi și 6.000 dispăruți.13
încă la început, lorga a afirmat pe un ton de adâncă
mângâiere că memoria celor care au murit sub steag și
comandă străină va fi răsplătită de alt steag ce se ridica tot
mai sus, și anume acela al izbăvirii și devenirii naționale a
tuturor românilor, inclusiv al urmașilor lor. Unii feciori
români au reușit să fugă în România, numai între 1914-
1916 numărul lor ridicându-se la 26.251. Aici au trecut la
începutul războiului Octavian Goga și Vasile Lucaciu pen­
tru a pregăti în libertate spiritele și lucrurile în vederea unirii
Transilvaniei și Bucovinei cu Regatul România. în același

174
 spirit au acționat Liga pentru unitatea politică a tuturor
românilor, Acțiunea Națională, apoi Federația Unionistă și
altele organizate de frații de peste Carpați. S-a declanșat o
puternică și concentrată campanie externă pentru
câștigarea de prieteni în vederea grăbirii procesului de
dezmembrare a Austro-Ungariei, susținută cu intensitate în
Franța, Italia, Anglia, S.U.A.
între timp, Ion I.C. Brătianu, om abil, dar și cu sânge
rece și calm, a sfătuit conducerea Partidului Național
Român să adopte o atitudine precaută și moderată ca să
nu fie lovită mortal de mâna grea a guvernului din
Budapesta și pentru a-și asigura ființa și existența pentru
evenimentele ce se profilau și se pregăteau. Noului Rege
Ferdinand, Nicolae Filipescu i-a dorit în public și cu voce
tare să intre triumfător în fruntea armatelor sale în Alba
lulia sau să aibă parte de moarte de erou pe Câmpia Turzii,
ceea ce a însemnat mai mult decât o aluzie la necesitatea
aplicării unor acțiuni hotărâte și imediate pentru îndepli­
nirea comandamentelor fundamentale ale națiunii. Ulterior,
Filipescu a făcut o călătorie de documentare în Rusia,
acționând pentru intrarea în război alături de Antantă, lucru
cerut și de mulțimile ce au manifestat pe străzile
Bucureștiului pentru trecerea Carpaților, iar N. Titulescu a
declarat în Parlament că în împrejurările de atunci era
necesar ca România să iasă mare și întreagă, dar ea nu
putea fi astfel fără Ardeal și fără jertfe. Ardealul a fost
leagănul și școala care a ocrotit copilăria și a făurit neamul
românului și de aceea nu există viață românească să nu
se stingă pentru el sau orice efort să nu se ofere de la sine
pentru izbăvirea lui.14
în august 1916, după tratative îndelungate, secrete și
minuțioase, zarurile au fost aruncate prin semnarea
Tratatului de alianță și a Convenției militare cu Anglia,
Franța, Italia și Rusia privind intrarea României în război în
vederea eliberării Transilvaniei și Bucovinei, moment ce a
marcat declanșarea Războiului de întregire Națională a

175
 românilor. Regele Ferdinand și premierul Brătianu au făcut
cunoscute Consiliului de Coroană textul, conținutul și ter­
menii Tratatului, care au stârnit entuziasmul și au obținut
aprobările morale ale majorității participanților - deoarece
numai de ele putea fi vorba, deciziile fiind deja luate și
Consiliul având doar rolul de a adera la acestea -, dar au
provocat și critici severe și rezerve din partea minorității
reprezentate de RP. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu
Maiorescu, Theodor Rosetti. Carp, solicitat de Rege să-l
ajute și să sprijine deciziile lui și ale guvernului, și-a amâ­
nat luarea de cuvânt pe motiv că miniștrii și șefii de partide
erau obligați să vorbească mai întâi, deoarece respon­
sabilitățile cădeau asupra lor, mai ales că au adoptat „la
politique du fait accompli“.
în cuvântul său, Carp a plecat de la premisa că Rusia,
nu Germania, ar fi răul cel mai mare pentru statul român și
a combătut deschis, dur și vehement - după cum îi era obi­
ceiul în toate ocaziile din trecutul său parlamentar sau
politic - întreaga atitudine a Regeîui, a guvernului, oportu­
nitatea Tratatului cu Antanta. Regele Ferdinand a replicat,
pe parcurs, că recunoaște și el primejdia rusă, dar că dacă
se va câștiga lupta cu Austro-Ungaria și Germania și se
vor elibera Transilvania și Bucovina, un stat de 14 milioane
de cetățeni se putea apăra mai eficient contra ei decât unul
de 7 milioane. Carp, om politic credincios numai convin­
gerilor sale și încăpățânat, i-a amintit Regelui că Germania
și Hohenzollernii, neînvinși de la Napoleon încoace, erau
invincibili și a strecurat chiar aluzia dacă nu cumva prin
politica lui „aventuristă“ urmărea să distrugă statul și arma­
ta română, expunându-le în fața unei asemenea puteri
redutabile. Regele l-a liniștit, spunând că, în colaborare cu
marii aliați, va fi posibilă înfrângerea armatei germane și,
pe parcurs, dând și alte replici susținătorilor Puterilor
Centrale sau încurajându-i pe adversarii acestora, a negat
că germanii și Hohenzollernii erau invincibili, dându-se
exemplu chiar pe el.

176
 Partida filogermană se temea că o dată ce Rusia va
birui, ajutată de marii săi aliați, dar și de România, va pune
mâna pe Bosfor și Dardanele și va da o lovitură fatală
statelor mici și mijlocii din zona carpato-balcanică, prin fap­
tul că acestea vor fi închise într-o cușcă înăbușitoare din
care nu vor mai putea ieși niciodată și se vor sufoca.
Regele a replicat că el nu se teme atât de tare de Rusia,
dar a subliniat că dacă aceasta ajunge la Strâmtori, era
preferabil să fie aliata, nu inamica României. Brătianu a
specificat că idealul României era unitatea națională a
tuturor românilor și de aceea ea nu putea rămâne la ne­
sfârșit neutră față de războiul care se desfășura la
granițele ei fără să sufere o moarte morală rușinoasă,
deoarece nu era sigur că împrejurările de atunci se vor mai
întoarce vreodată.
Pentru a-i liniști pe cei care au invocat invincibilitatea
Germaniei, deci și a aliaților acesteia, Brătianu a dat cazul
Italiei, ieșită din neutralitate în 1915, care cu numai câteva
decenii înainte, deși a cunoscut în propriile ei războaie de
întregire națională nu numai victorii, ci și înfrângeri
(Custozza, Novara, Lissa), a reușit totuși să-și atingă sco­
pul, grație cunoscuților și marilor ei aliați de atunci (Franța
și Prusia). Take lonéscu a declarat că a înțeles durerile prin
care a trecut Regele, dar tocmai calea aleasă de el îi va
aduce o strălucită compensație prin dragostea poporului
român și a specificat că românii din Transilvania și
Bucovina așteptau intervenția Regelui, a guvernului și a
armatei României ca pe Mesia, lucru certificat și de
Brătianu, care a adăugat că cei de față nu trebuiau să fie
nici rusofili, nici germanofili, ci doar români.
Titu Maiorescu, pe care Regele a încercat zadarnic să-l
câștige de partea sa, cu o zi înainte de ținerea Consiliului,
a susținut în mod eronat că românii din Transilvania nu
doreau unirea cu Regatul România. Indignați, Take
lonescu și Ionel Brătianu au declarat că fruntașii românilor
din Transilvania nu și-au exprimat în fața lui dorința de

177
 unire cu România deoarece i-au cunoscut vederile și opți­
unile favorabile Puterilor Centrale. Dar, de mai multe ori,
inclusiv înainte de război, aceștia și-au exprimat în fața lor
dorința ca Regatul să-i scape de jugul austro-ungar cât mai
curând, întrucât dacă maghiarizarea și germanizarea con­
tinuau, se generaliza demoralizarea și dacă se întârziau
lucrurile prea mult s-ar putea să nu-i mai găsească pe
vechile vetre strămoșești.
Primul-ministru a subliniat cu mare satisfacție succesul
de anvergură realizat de cauza românismului, din moment
ce interesele lui fundamentale au fost recunoscute de
patru mari puteri. Unitatea națională era și o problemă de
opțiune morală fundamentală, iar cei ce se opuneau
războiului contra Puterilor Centrale le nesocoteau pe
amândouă, adică și succesul, și necesitatea de a-i salva
pe românii din Transilvania și Bucovina. Atât el, cât și Take
lonescu au susținut că Mihai Viteazul a rămas mare în
conștiința românilor tocmai că a intrat în Transilvania și tot
așa va fi Regele Ferdinand, care, după ce va trece
Carpații, va fi privit de întreaga națiune ca cel mai bun
român, iar dinastia va fi, de fapt, o dinastie română, nu
străină.
într-adevăr, însuși Suveranul i-a spus lui Carp că
românii nu l-au adus pe unchiul său pentru a întemeia o
dinastie germană, ci una română prin faptele și senti­
mentele sale, deoarece, inițial, Carp a susținut că politica
regală filoantantistă și antigermană va prejudicia și intere­
sele dinastiei germane la București. Dar bătrânul Carp
n-a oferit personal nici un sprijin liniei externe adoptate de
tron și de guvern și a afirmat că decât Armata Regală
Română să contribuie la victoria Rusiei, mai bine să fie
înfrântă. Dar Regele a răspuns că asemenea cuvinte i-au
scăpat doar grație supărării și enervării și nu erau sincere.
P.P. Carp a anunțat că își oferă cei trei fii pentru armata
română - fără să renunțe la părerile lui -, dintre care unul
va cădea în Războiul de întregire. Regele i-a îndemnat, la

178
 sfârșit, pe toți bărbații de stat și oamenii politici prezenți
să-i urmeze exemplul, să se autodepășească, să renunțe
la convingerile contradictorii și să sprijine sincer și loial
guvernul și armata română în aceste momente hotărâ­
toare.15
Declanșarea Războiului de întregire Națională a fost
bine pregătită nu numai din exterior, dar și din interior, în
sensul că factorii responsabili de la București și-au făurit
un plan concret de restructurare internă a întregii societăți
românești, de făurire a unui stat unitar protector al intere­
selor tuturor claselor și categoriilor sociale ce alcătuiau
atunci națiunea română în întregimea ei, într-un cuvânt, de
constituire a unei patrii care să fie mamă adevărată a
tuturor fiilor și fiicelor ei. Regele Ferdinand și Brătianu,
șeful liberalilor și al guvernului, au hotărât încă în 1914 că
în România se vor aplica reformele democratice funda­
mentale la nivelul Europei avansate. Iar în 1915 „conser­
vatorul“ Nicu Filipescu a afirmat în fața lui Take lonescu,
șeful Partidului Conservator-Democrat căJ din moment ce
între ei există un acord perfect în politica externă prin
grăbirea intrării României în război împotriva Puterilor
Centrale, el și partizanii lui de idei și de partid vor acționa
hotărât pentru exproprierea marilor proprietari în vederea
împroprietăririi țăranilor și pentru votul universal.
Opțiunea Regelui pentru reforme a risipit și ultimele
rezerve în materie, așa că între ciocoii din 1907 și „ciocoii“
din 1914-1918 a existat o distanță ca de la cer la Pământ,
în focul evenimentelor fierbinți ce veneau, s-a realizat o
formidabilă solidaritate între membrii aceleiași națiuni, mai
ales că în luptele pentru Transilvania și Bucovina, mai târ­
ziu și pentru Basarabia, puteau cădea și au căzut alături
bogați și săraci, generali, ofițeri cu studii superioare,
deosebit de culți și cultivați, soldați neștiutori de carte sau
cu carte puțină, conservatori, liberali, social-democrați sau
fără partid, credincioși și atei. în curând, dramatica, dar și
eroica încleștare a morții spre izbăvirea neamului a produs

179
 și a cimentat o solidarizare fără precedent de sus în jos și
viceversa, între Rege și soldat, vlădică și opincă, con­
ducători și popor. Marile reforme agrară și electorală, ca și
altele legate de toleranța creștină deschisă spre universa­
lism față de cei puțini și slabi numericește au contopit în
epoca Regelui Ferdinand și a Reginei Măriei vorba și ideea
bună cu fapta și viața, într-un spațiu carpato-danubiano-
pontic în care cel mai adesea a existat între cele două,
dacă nu o prăpastie, o distanță lungă și descurajatoare.
La mijlocul acelui august 1916, Regele Ferdinand a
ordonat Armatei Regale Române să treacă munții pentru a
realiza pe vecie ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul pentru o
clipă. Injuriile conducătorilor germani și austro-ungari la
adresa Hohenzollern-ului „trădător“, a „perfidului“ Brătianu
sau împotriva Reginei „valahe“, Maria „setoasă“ de sânge
unguresc, care a ieșit pe străzile Bucureștiului pentru a
incita mulțimile contra Budapestei cu scopul de a-i fura
„perla“ Coroanei Sf. Ștefan, Transilvania, n-au făcut decât
să confirme rolul major al acestei personalități în Războiul
de întregire Națională și faptul că s-au identificat cu cele
mai adânci și mai legitime aspirații ale tuturor românilor.
Pedepse apocaliptice au fost proferate la adresa Reginei,
a cărei gură „va fi umplută cu pământ“ de „viteaza și drept-
răzbunătoarea armată maghiară“ și contra tuturor „per­
fizilor“ și „trădătorilor“ din România. '6
La Berlin, șeful familiei Hohenzollern, Kaiserul Wilhelm
al ll-lea, l-a exclus din familie pe Ferdinand I, dar Regele,
în momentele grele de care soarta nu l-a scutit în următorii
ani, a susținut mereu că dacă-l va întâlni pe împărat, nu el
va fi cel care va roși,17 întrucât tocmai în Germania a
învățat că, înaintea vieții și a originii, cel mai de preț lucru
de pè lume era sentimentul profund al datoriei și al respec­
tului până la moarte față de jurământul depus. în concluzie,
Regele, care la încoronare a jurat pe Constituția Regatului,
a considerat că singura lui obligație morală și reală era
aceea de a fi primul servitor al statului și al națiunii române,

180
că era un om al datoriei și al onoarei, în sensul adevărat al
noțiunilor, și de aceea n-avea ce să-și reproșeze sieși și
nici nu existau motive să roșească în fața altora. Regele
Ferdinand, Regina Maria, primul-ministru Brătianu, alți
oameni politici români și politica lor au fost aspru criticați și
înfierați de Andrâssy-Gyuia-junior18, dar și de alți numeroși
oameni politici și publiciști unguri, în Parlamentul de la
Budapesta și în presă. Atacurile s-au proferat nu numai în
discursuri și în proză, ca în articolul de fond A român
betörest dar până și în versurile poeziei lui Portik Andor
Meg mozdult ujra Bukarest.20
Desigur, în cursul desfășurării Războiului de întregire
au fost momente înălțătoare, dar și coborâtoare de moral
și încredere, victorii și înfrângeri, soluții strategice benefice
sau dimpotrivă inactivități și găselnițe maligne aducătoare
de nenorociri, datorate toate atât unor condiții și slăbiciuni
interne, cât și externe. Numirile neinspirate ale unor gene­
rali fără valoare și perspectivă, ca Iliescu, Petala,
Crăiniceanu, Popovici, Socec, judecat și degradat, au fost
urmate de propulsarea în prima linie a Comandamentului a
unor mari valori și competențe militare, de rangul unor
comandanți militari europeni, reprezentate prin generalii
Averescu, Prezan, Grigorescu, Christescu, Mărdărescu,
apoi autorii de lovituri năpraznice și hotărâte Moșoiu,
Rasoviceanu, Broșteanu. Vârful piramidei militare a nea­
mului și-a adus prinosul de jertfe între 1916-1919 prin ge­
neralii de fericită memorie Praporgescu, Dragalina,
Poetaș, căzuți pentru apărarea pământului strămoșesc,
alături de ofițerii și soldații lor. în 1916, soldații români au
luptat cu vitejie în zonele Sibiului, Brașovului, în secuime,
unde a pătruns sigur de sine Prezan, gata să înainteze
spre vest. Dar nu s-au construit și fortificații de apărard pe
linia Carpaților și nu s-au coroborat în timp util eforturile cu
trupele lui Prezan.
Contraofensiva forțelor germano-austro-ungare, con­
dusă de Falkenhayn, a alungat trupele Armatei Regale

181
 Române din Transilvania și, înarmate cu o tehnică de
luptă adecvată și superioară, a zdrobit eroica rezistență
românească la trecătorile Carpaților și a înaintat spre
sud; la Oituz însă, accesul spre est a fost oprit de trupele
comandate de generalul Eremia Grigorescu, care au
respins pe cele ale Centralilor, spunându-le hotărât și
dovedindu-le pentru atunci și pentru mai târziu că „Pe aici
nu se trece“. înfrângerea de la Turtucaia, care a dus la
pierderea Dobrogei, străpungerea Dunării la Zimnicea de
către impetuosul Mackensen, s-a datorat nu numai unor
erori sau slăbiciuni interne, ci și unor defecțiuni externe,
prin neangajarea simultană a militarilor ruși în Dobrogea
și în nordul Carpaților și nesusținerea ofensivei de la
Salonic de către pasivul și meditativul general francez
Sarrail. în formidabila încleștare din bătălia pentru
apărarea Bucureștiului, Armata Regală Română a pus în
mare dificultate trupele inamice, fiind la un moment dat
aproape de victorie. Dar marele nenoroc al căderii, o dată
cu ofițerii, și a planurilor militare secrete în mâinile ataca­
torilor, ca și aceeași superioritate tehnică și-au spus până
la urmă cuvântul, astfel că, în 6 decembrie, trupele ger­
mane, austro-ungare, bulgare și turcești au intrat în capi­
tala Regatului.
în momentele dramatice ale retragerii din București,
Regele Ferdinand l-a căutat pe generalul Henri Mathias
Berthelot, dar negăsindu-l i-a spus unui ofițer francez să-i
transmită generalului și întregii Franțe că nu regretă nimic,
că dacă ar trebui să înceapă din nou, ar acționa tot ca în
august 1916. Suveranii, guvernul, armata s-au retras în
Moldova și mii, și mii de români au însoțit autoritățile
politice și armata națională în retragere, dar și în refacere,
suferind de frig, foame și boli, mulți dintre ei pentru a nu se
mai întoarce niciodată. Cei rămași au avut de suferit ve­
xațiunile și jignirile venite din partea ocupanților trufași și
încrezători în succesele lor. S-au auzit voci românești
inconștiente, înmulțite în progresie geometrică în 1918,

182
care i-au declarat pe Rege, pe Brătianu și echipa lui guver­
namentală „vinovați“ pentru dezastrul țării sau chiar „trădă­
tori“. Dar conștiința celor atacați a fost limpede și respon­
sabilă, deoarece, pentru orice minte lucidă, era clar că
faptele mari nu se puteau realiza fără jertfe umane și mate­
riale tot atât de mari și de grele.
în 1917 Puterile Centrale au sperat să-i zdrobească pe
români, să-i alunge pe Rege și Regină, pe miniștrii, gene­
ralii și soldații lor în stepele imense ale Rusiei, unde vor
dispărea pe vecie, astfel ca Ungaria și Austria să rămână
tot pentru vecie cu Transilvania și Bucovina în hotarele lor.
Dar Armata Regală Română a risipit aceste planuri, a
înaintat în frontul inamic și a zdrobit, cu concursul anemic
al rușilor înclinați spre pacifism, ofensivele impetuoase și
savant pregătite de același „spărgător de fronturi“
Mackensen, întrucât, între timp, trupele naționale regale au
fost înzestrate cu echipament și armament modern trimis
din Occident pe calea lungă a Rusiei, prin Arhanghelsk și
Murmansk, și instruite de misiunile militare ale marilor ali-
ați .21
Mărăștii, Mărășeștii și Oituzul au dovedit cu bucurie pri­
etenilor și dușmanilor cutremurându-i că România Mică
există, nu fuge în străinătate, că pe micul ei teritoriu con­
servat de brava ei armată stătea sus tricolorul și demni­
tatea națională și o dată cu ele se mențineau speranța și
spectrul făuririi României Mari. La celebrele bătălii din vara
lui 1917 au participat voluntari români transilvăneni și
bucovineni, foști ostași ai armatei cezaro-regale austro-
ungare, căzuți prizonieri la ruși și eliberați la cererea lor
pentru a iupta contra Puterilor Centrale. în Adunarea de la
Darnița - supranumită ulterior prima sau Mica Alba Iulie -
aceștia au jurat să lupte până la moarte pentru dezmem­
brarea Austro-Ungariei și unirea Transilvaniei și Bucovinei
cu România.
Sosirea voluntarilor români din Bucovina și din
Transilvania la lași a însemnat nu atât un ajutor sau forță

183
 materială, cat una morală, și anume aceea a credinței în
libertatea și unitatea politică și a oricărei jertfe pentru
împlinirea ei. Militarii veniți pe front au personificat și sim­
bolul scopului suprem al românilor, dar au oferit și mărturia
concretă că el putea fi atins. Suveranul i-a întâmpinat cu
bucurie și le-a spus: „Vouă fraților ardeleni și din Bucovina,
care ați venit între noi din pribegie, care după multe și
crude suferințe sufletești ați pășit pe pragul casei
părintești, vă zic azi din adâncul inimii: Bine ați venit! (...)
Vouă, Țara vă spune bine ați venit, căci în voi vede întâiele
raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric. Pe voi
orașul acesta, unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor, vă
salută cu iubire ca pe întâii soli ai unirii neamului. Armata,
în a cărei familie ați intrat azi, vă primește cu brațele
deschise ca pe niște frați de mult așteptați, căci știe că
inima voastră bate spre biruință, că brațul vostru este oțelit
prin luptă. Pe voi Regele, căruia i-ați jurat credință, vă
privește cu dragoste și încredere, căci în sosirea voastră
salută chezășia cea mai puternică că visul atâtor veacuri
se va înfăptui, că dorul unui neam întreg, în sfârșit, se va
stinge.“ Suveranul și-a exprimat apoi convingerea că
unirea eforturilor românilor din Transilvania și Bucovina cu
cei din țară va da în curând roade și i-a îndemnat pe ostași
să-și ducă din nou steagurile peste Carpați, unde milioane
de frați așteaptă de la ei dezrobirea de sub jugul străin
asupritor. După biruință toți vor constitui un popor strâns și
unit de frați nedespărțiți pentru totdeauna.22
După evocarea marilor jertfe din vara anului 1917,
Regele a explicat din nou ostașilor justețea Războiului de
întregire Națională, spunând: „Se încheie anul de când,
credincioși neamului, am declarat război Austro-Ungariei.
De atunci ne aflăm în luptă cu Germania și cu aliații ei.
Războiul nostru nu porni din dorința de cucerire. Viața și
roadele muncii voastre ne-au fost prea scumpe ca să ne fi
gândit la risipa lor în scopuri de deșartă strălucire.
Războiul nostru este un război sfânt. A nu-i fi declarat ar fi

184
fost o îndoită trădare: față de înaintașii noștri și față de șirul
generațiilor cari vor să vie. Acum optsprezece veacuri
Traian he puse strajă a civilizației pe crestele Carpaților și
la poalele lor de la miazănoapte la miazăzi, de la Tisa până
la Mare. Năvala ungurească de acum zece secole ne-a
rupt în două. Carpații, leagănul neamului, i-au schimbat în
hotar despărțitor între frați. Ea ne-a despicat politicește,
dar ne-a lăsat sufletul întreg, același suflet al aceluiași
popor“.23 Suveranul a afirmat că în 1916 a devenit limpede
că ori România va izbuti să înfigă steagul dincolo de
munte, ori se va stinge viața românească și dincoace de
munte. Românii, luptând pentru dezrobirea pământului
strămoșesc, luptă pentru libertate și dreptate în omenirea
întreagă. Exprimându-și încrederea în biruință, Regele a
spus că prin lupta și spiritul de jertfă al ostașilor în locul
României de ieri va apărea România de mâine așa cum au
visat-o strămoșii și cum ei o vor lăsa moștenire urmașilor.
Suveranul a omagiat jertfa ostașului român rămas la dato­
rie în mijlocul celor mai groaznice încercări, hotărât să
lupte pentru cinste, dreptate și biruință. Această pildă vie și
frumoasă de înălțare sufletească i-a dat certitudine
Regelui că se va merge mai departe pe calea începută. El
a spus: „Al doilea an de război, începând acum, ne va găsi
tot așa de hotărâți, tot așa de neclintiți. Prin suferințele
noastre vom câștiga dreptul la viață românilor de pretutin­
deni, singura viață care are preț pentru noi toți. Sus inimi­
le și strânși uniți împrejurul steagului acoperit de glorie prin
vitejia ostașilor, să nu iasă din piepturile noastre decât un
singur strigăt: „înainte pentru România Mare“. Regele
Ferdinand a mulțumit soldaților români, le-a dat pământ din
pământul patriei, Parlamentul din lași a trecut la fapte
votând legea reformei agrare și Suveranul i-a asigurat deci
pe ostașii lui că războiul n-a fost pornit de tron și guvern
din motive deșarte și de vanitate, deoarece viața, bruma
lor de avere, le-au fost prea scumpe pentru a le expune
zadarnic pieirii. Regele a fost convins că morții și

185
 supraviețuitorii Suptelor crâncene din Războiul de întregire
Națională au fost chemați de istorie pentru a realiza liber­
tatea și unitatea neamului întreg și de aceea - spunea
Suveranul - gratitudinea și recunoștința tuturor românilor,
le vor însoți memoria peste timpuri. Gradual, mai întâi în
micul și Vechiul Regat, apoi în cel mare, au fost împropri­
etăriți până în 1921, 1.393.353 capi de familie, români și
neromâni de naționalitate, dar cetățeni ai României Mari,
cu 5.811.827 ha, câte 6 ha în Basarabia, 5 ha în Vechiul
Regat mic, 4 în Transilvania, 2,5 în Bucovina.24 Structura
proprietății s-a modificat din temelii, arendașii și moșierii
absenteiști au dispărut o dată cu relele secolului trecut,
moșiile între 100-500 ha au rămas foarte puține,* propri­
etățile mici și mijlocii au prevalat categoric. Chiar dacă în
primii ani au avut greutăți, țăranii au scăpat cu timpul de
datorii, s-au adaptat, exportul de cereale, după o perioadă
de eclipsă, s-a redresat o dată cu schimbarea politicii
financiare agrare, și după anii 1933 agricultura româneas­
că s-a reașezat, a prins cheag, s-a dezvoltat alături de
celelalte ramuri ale economiei naționale.
Dar în acei ani ai Războiului de întregire, țăranul și sol­
datul român, care au dus greul, i-au simțit amarul, dar și
dulceața visurilor împlinite, și-au iubit sincer Suveranul, cu
iubirea și devotamentul natural, firesc și profund al omului
mușcat de sărăcie și nevoie spre care și-a întins, fără
șovăială, mâna protectoare un conducător bun și drept.
Soldații Armatei Regale Române au spus tuturor celor ce
i-au întâlnit până în 1919, la răsărit și la apus, că sunt mân­
drii că au luptat și luptă pentru România Mare, ca ostași ai
Regelui Ferdinand. Acest monarh loial, Suveran al țării și al
națiunii, a fost, de fapt, și primul lor servitor, omul care a dat
tonul întregii societăți în respectul față de lege prin exem­
plul personal al executării datoriei până la capăt și al aplicării
minuțioase a constituției în practica vieții. De fapt, pe listele
expropriaților, Coroana României a figurat cu 46.422 ha,
Episcopia Sfântului Spiridon din lași cu 38.669 ha,

186
 Contesa maghiară Christina Wenkheim din Arad cu
31.866 ha, fostui prim-ministru conservator Al. Marghi­
loman cu 3.668 ha.25
Regele Ferdinand, om sensibil și deosebit de credin­
cios, mult mai religios decât Carol, crescut în atmosfera
bismarkiană mai rece față de biserică și credință, a simțit
dragostea ce venea din partea soldatului și omului simplu
către el. Regele a înțeles de ce a cheltuit sume mari
Regina pentru a-i ajuta pe răniții neamului și pe săracii
Moldovei și, la rândul lui, a purtat în inimă, până în mor­
mânt, iubirea și recunoștința către ostașii săi. în anii urmă­
tori, i-a pomenit mereu în discursuri oficiale, la diferite
recepții, le-a binecuvântat memoria cu diverse ocazii, care,
de cele mai multe ori, n-au avut nimic comun cu țăranul
sau cu agricultura. Suveranul a crezut nezdruncinat, după
cum i-a fost obiceiul, în justețea reformelor, în propășirea
democratică a societății românești. în cele mai dramatice
momente ale Războiului când alții - chiar dintre cei mai
bine intenționați - au crezut că totul era pierdut, Regele
Ferdinand, cu 6 credință de fier în ochi și suflet, a spus ca­
tegoric că scopul crâncenelor încleștări va fi până la urmă
atins, că va veni vremea, și nu era departe, când
Transilvania și Bucovina se vor uni cu Regatul.26 Contra-
riați de asemenea intervenții ale „timidului“, unii au încercat
să-și explice „fanatismul“ Regelui prin conștiința lui „mis­
tică“, prin credința izvorâtă din pronunțata sa religiozitate.
Situația politică și militară a României s-a înrăutățit
brusc în toamna și iarna lui 1917. Dacă Rusia Romanovilor
și apoi, a lui Kerenski, a fost aliata cauzei românești,
bolșevicii lui Lenin au devenit inamici ireductibili ai aces­
teia. Serviciile secrete germane i-au pus lui Lenin la dis­
poziție trenuri blindate, aur, tipografii, alte subsidii pentru
a-l răsturna printr-o lovitură de stat pe Kerenski, în vederea
scoaterii Rusiei din război și a încheierii păcii separate cu
Puterile Centrale.27 Odată degajate de pe frontul
răsăritean, trupele lor se puteau îndrepta spre a da lovituri

187
 decisive pe cel apusean. Era necesar, din punctul lor de
vedere, realizarea planului, deoarece trebuiau anihilate
astfel consecințele intrării în război, alături de Antanta, a
S.U.A. cu 1 milion de soldați în 1917. Mai ales după lovitu­
ra de stat din 7 noiembrie, dar și înainte, soldații ruși
bolșevizați au părăsit liniile de front din Moldova, care tre­
buiau acoperite cu ce mai rămăsese din cei 1.083.000 de
soldați români28 angajați în Războiul Național de întregire,
trecând apoi la tentative de a destabiliza România prin
încercări de a aresta suveranii și guvernul țării, prin jafuri
și omoruri asupra populației civile.
Situația României Mici și libere, retranșată în Moldova, în
timp ce România ocupată a fost stoarsă de bogății de către
Puterile Centrale și micii lor aliați, a devenit deosebit de cri­
tică, deoarece și aici resursele au fost secătuite de con­
sumul a două mari armate, un timp prietene, și a numeroși
civili refugiați. Continuarea jefuirii teritoriului de către
bolșevici ar fi dus țara ia dezastru, așa că în ciuda reținerilor
nejustificate ale unor politicieni români jenați să se bată cu
foștii prieteni, deveniți însă inamici redutabili, generalii
Prezan și Rasoviceanu și-au impus atitudinea fermă și au
trecut la reprimarea răului cu „răul“ mai mult decât necesar
și benefic al intervenției militare prompte. Anarho-bolșevicii
din lași au fost reprimați, conducătorii și instigatorii for, care au
vrut să aresteze familia regală, anihilați, iar la Galați, Pașcani
și în alte locuri a fost nevoie de lupte între români și rușii roșii
pentru a-i scoate din Moldova.29 Intre timp Lenin a confiscat
Tezaurul României, în valoare de 315.580.456 lei-aur, trans­
ferat la Moscova, încă în decembrie 1916, pentru a-l scăpa
de Puterile Centrale.30
în aceste condiții dramatice, Armata Regală Română,
amenințată din spate de bolșevici, rămasă singură în fața
vechilor inamici, și guvernul român au fost nevoiți să sem­
neze Armistițiul de la Focșani, în decembrie 1917, după
care Averescu a tratat și Marghiloman a semnat Pacea de
la Buftea-București. Semnarea acesteia a fost forțată și de

188
împrejurarea că, după ce bolșevicii lui Lenin și Troțki au
semnat pacea de la Brest-Litovsk, pentru a putea declanșa
un cumplit măcel intern, trupele germane intrate în Ucraina
au încercuit și au strâns ca într-un clește România Mică
retranșată în Moldova. Prin Pacea din mai 1918, România
a pierdut Dobrogea la est, în favoarea Centralilor, și la vest
o fâșie de munte pe culmile Carpaților, cu 170 de sate tre­
cute la Austro-Ungaria.31 Se părea că planurile serviciilor
secrete germane, după ce au reușit să scoată Rusia și
România, certate între ele, din război, de a-și îndrepta lovi­
turile concertate spre Apus vor da roade.
Puterile Centrale au sprijinit, în schimb, diplomatic
votul exprimat la 27 martie / 9 aprilie 1918 la Chișinău pen­
tru Unirea Basarabiei cu România, mergând pe linia
tradițională a împingerii României spre Răsărit și a com­
baterii iredentismului românesc spre Apus. în plus, econo­
mia României urma să cadă sub controlul Germaniei, care
ar fi trebuit să tuteleze industria, comerțul, finanțele și,
potrivit planurilor lui Kühlmann, întreaga țară să devină un
fel de cămară sau „chelar“ al Germaniei Imperiale32, cum
a fost și pentru Imperiul otoman, deci un fel de magazie de
aprovizionare cu grâne și petrol exportate prin Giurgiu, și
el confiscat și cedat Centralilor pentru mai mult timp.
în timpul tratativelor pentru semnarea păcii cu Centralii,
au fost încercări ale acestora, dar și propuneri ale unor
oameni politici români antiantantiști, ca Stere și Carp, de
a-l detrona pe „trădătorul“ Hohenzollem de la București.33
Stere a argumentat că prin politica externă aleasă princi­
piul dinastic și dinastia însăși au fost compromise, datorită
slăbiciunii dovedite pregnant prin faptul că au fost „confis­
cate“ de un singur partid, și anume de Partidul Național
Liberal al lui Brătianu. De aceea, a propus înlocuirea
Regelui Ferdinand cu losif de Habsburg, deci cu o dinastie
puternică, deasupra partidelor. în afară de faptul că un
asemenea monarh s-ar fi potrivit de minune opțiunilor lui
Carp și Stere, ne întrebăm, din punct de vedere pur teo-

189
 retic și deci urmărind un răspuns cu o simplă tentă sau va­
loare retorică, dacă în cazul că Regele Ferdinand ar fi ales
alternativa lor externă, deci lupta împotriva Antantei, ar mai
fi fost calificat ca un Rege slab și neputincios aflat la dis­
poziția unui partid? Generalul Averescu a insistat pentru
rămânerea Regelui Ferdinand pe tron și în acest sens a
fost sprijinit chiar de feldmareșalul Mackensen. Averescu
ar fi fost gata să meargă personal în audiență la Kaiserul
Wilhelm al ll-lea pentru a risipi planurile de detronare ale
regelui și reginei.
Pentru menținerea dinastiei legale și constituționale a
militat și prim-ministrul Alexandru Marghiloman, deși
antiantantist și el, și până la urmă, din motive de solidari­
tate dinastică, și împăratul Carol al Austro-Ungariei a
acceptat să renunțe la planurile de detronare a Regelui
Ferdinand. La întrevederea de la Răcăciuni dintre Czernin
și Regele Ferdinand, omul politic austro-ungar a fost
deosebit de grosolan cu suveranul României, pe care l-a
jignit și pe care s-a răzbunat și l-a umilit, când i-a spus că
este lăsat pe tron doar din „milă“ și cu condiția expresă să
accepte și să aplice fără șovăire condițiile păcii cu
Centralii3*. Guvernul Marghiloman a organizat alegeri pe
întreg teritoriul României, deci în cel ocupat încă de
Centrali și în cel din Moldova neocupată, dar învinsă, pen­
tru Parlamentul ce urma să aprobe pacea la Buftea-
București.
în timpul alegerilor, serviciile germane și austro-
ungare, ca și cele bulgare și turcești au urmărit deliberat să
accentueze conflictele sociale, să ațâțe spiritele contra
Regelui Ferdinand și Reginei Maria, a oamenilor politici
care au împins România la „dezastru“ în 1916.35 Se părea
că serviciile secrete germane au continuat, în mic, politica
din Rusia și în România, în sensul că au sprijinit și au inci­
tat pe anumiți socialiști români inconștienți, anarhiști pen­
tru a destabiliza societatea românească prin dezordini
interne și, dacă se putea, prin război civil în viitor, de a dis-

190
trüge ceea ce mai rămăsese din sufletul national româ­
nesc.
în Parlamentul nou ales, în care adepții Puterilor
Centrale au obținut majorități covârșitoare, Regele și
Regina, Brătianu și susținătorii lui au fost mereu jigniți și
atacați ireverențios, iar’unii au susținut ideea că fostul
prim-ministru liberal trebuie judecat ca „trădător“. Regele
Ferdinand, care până și în aceste momente tragice și
dureroase nu și-a pierdut încrederea în apropiata victorie a
cauzei românești și în unirea Transilvaniei și Bucovinei cu
Regatul, a refuzat să ratifice Tratatul de la Buftea-
București. Regina Maria, care s-a opus categoric semnării
lui, a întreținut și ea vie flacăra speranței în spiritul lui 1916,
susținând cu o voce ridicată, pentru a fi auzită și de prieteni
și de dușmani, că viitorul unei națiuni nu poate fi ucis de
nimeni în nici o împrejurare, oricât de dramatică ar fi
aceasta la un moment dat.36
în fond, toți au rămas profund atașați de Antantă.
Păstrarea statului și armatei au fost menite să conserve
pe seama întregii națiuni instrumentele concrete și reale
de reintrare în acțiune în împrejurări mai favorabile ce nu
vor întârzia să apară.
în concluzie, toți oamenii politici sau personalitățile mi­
litare române, care au acționat pentru păstrarea dinastiei,
nu numai legale, dar atât de profund angajată și antrenată
în făurirea unității naționale pentru refacerea și conser­
varea Armatei Regale Române în iama și primăvara lui
1918, în condiții mai mult decât dramatice și sub presiunea
arogantă a celor puternici și răzbunători, dintre care unii ar
fi vrut să le risipească în eter pe amândouă , au înfăptuit o
măreață și benefică operă de salvare națională. în acest
sens, marele talent militar Averescu a avut merite mari nu
numai în Războiul de întregire, dar chiar și în postura
nefericită de prim-ministru al unui stat învins, care a
început tratativele cu Centralii, a salvat dinastia, a conser­
vat sub drapel național o parte a Armatei Regale Române.
Anumite merite le-a avut și Marghiloman, deoarece, în

191
 pofida unor ezitări de început, a continuat să apere dinas­
tia și armata și a contribuit direct la realizarea primei etape
a făuririi unității naționale prin Unirea Basarabiei cu
România.Unele personalități politice române și ale
Antantei l-au privit ulterior cu răceală și cu reproș pe
Averescu, pentru că a început tratativele cu Centralii.
Este drept că semnarea păcii separate cu Centralii a
dus conform literei Tratatului din 1916 la anularea lui. Dar
și aici viața și realitatea curentă, mai bogate în conținut ca
orice hârtie scrisă și parafată la un moment dat, au corec­
tat lucrurile. Chiar dacă Tratatul din 1916 nu s-a aplicat
niciodată în toată întinderea și cuprinsul său, s-a aplicat în
spiritul său drept, adică în stipularea fundamentală a
justeții și îndreptățirii unui popor cu o istorie dramatică,
jefuit’de teritorii și resurse materiale, să-și îndeplinească
destinul național prin făurirea unui stat unitar. în fond, sen­
timentele Regelui, Reginei, ale militarilor și ale majorității
oamenilor politici români față de Antantă au rămas ace­
leași și în momentele grele din 1918. Faptul a fost dovedit
și de scena dureroasă a despărțirii, în Gara din lași, de
atașații militari și diplomații Antantei, care au fost evacuați
sub presiunea formidabilă a Puterilor Centrale.37
Pe de altă parte, diplomații și militarii Antantei, atașați
în România, au cunoscut situația ei dramatică mult mai
bine decât superiorii lor din Italia, Franța, Marea Britanie
sau S.U.A. De aceea, ei au încercat ulterior nu numai să
explice sau să-i scuze gestul, dar au pledat cu voce tare
chiar pentru menținerea integrală a Tratatului din 1916, în
pofida defecțiunii din mai 1918. Dar asemenea voci au fost
reprimate dé durul Clemenceau, care-i atrăgea atenția
unui Saint-Aulaire sau unui Berthelot că ei nu erau în ser­
viciul României și nici reprezentanții acesteia, ci erau în
solda Franței. Oricum, politicienii Antantei au înțeles poziția
geopolitică și militară tragică a României, motivele care âu
silit-o să semneze pacea separată, dar au vrut ca ea să
săvârșească „păcatul“ singură, fără „binecuvântarea“ sau
aprobarea lor, pentru a-i acorda absolvirea și iertarea.

192
3. Regele Ferdinand I și Armata între timp, în urma pro­
Regală Română în sprijinul cesului de destrămare a
eliberării și unificării Basarabiei fostului Imperiu rus, pe
și Bucovinei. Revitalizarea alian­ baza autodeterminării
ței cu Antanta naționale reale, definită
ca aparținând majorității
locuitorilor dintr-un teritoriu, singura îndreptățită să’-i
hotărască soarta și apartenența de stat, s-a trecut, pe
etape, de la autonomie lâ independență, de la
desprinderea Basarabiei din vechiul stat străin ia unirea ei
cu România. Dar bolșevicii lui Lenin, Troțki ș.a., marii
maeștri ai disimulării și falsificării noțiunilor și principiilor, au
falsificat și sensul real al autodeterminării în două feluri, și
anume transferând-o „ușor“ de la majorități la minorități
etnice sau fixând dinainte cadrul statal unde urma să sè
facă „autodeterminarea“. Deși chiar Lenin, când a fost în
opoziție și a luptat contra țarismului, a scris că autodeter­
minarea înseamnă destrămarea marilor imperii, deci,
implicit Transilvania și Basarabia se cuvin României 38.
După ce l-a înlăturat pe Kerenski și a devenit om de stat,
a „réorientât“ autodeterminarea și a susținut că Basarabia
trebuie să se „autodetermine “ în frontierele Rusiei sau că
la aplicarea acestui principiu au accesul și ar fi îndreptățiți
și minoritarii etnici din Basarabia, tocmai pentru ca aceștia
să poată trage căruța tot spre Rusia. Cu alte cuvinte, Rusia
roșie nu trebuia să rămână în urma celei albe în privința
stăpânirii asupra teritoriilor și popoarelor neruse și în acest
scop socialismul și comunismul exportat în aceste zone au
servit de minune bolșevicilor ca steag de recuperare a po­
zițiilor pierdute.
în Finlanda, bolșevicii ruși au sprijinit pe comuniștii fin­
landezi, nu numai pentrii a bolșeviza țara în numele inter­
naționalismului proletar, dar și pentru a o face să se
„autodetermine“ în sânul Rusiei roșii sau al unei federații
conduse de ea. La fel au procedat rușii roșii și în Lituania,
Letonia, Estonia, pe care la Brest-Litovsk le-au cedat

193
 Germaniei. Dar după capitularea acesteia au încercat să le
recupereze, atacându-le în 1918-1920, deși aceste țari
mici, dar râvnite de cei mari, au fost invadate și de trupele
Germaniei, devenită Republica de la Weimar, care le
dorea pentru ea. Forțele naționale finlandeze și baltice,
acționând pentru adevărata independență și pentru a
impune pe teren reala autodeterminare, și-au organizat
guverne libere și armate, care au luptat dur și din greu pe
mai multe fronturi, fiind ajutate și de micile flotile anglo-
franceze, de medierea și presiunea diplomatică a Antantei
sau în unele cazuri de trupele poloneze ale lui Pilsudski.
Numai astfel, în 1921, Rusia a consimțit, în sfârșit, să
renunțe „pe vecie“ la „drepturile“ ei asupra țărilor baltice și
să recunoască definitiv independența și integritatea
Finlandei.39
„Vecia“ n-a durat prea mult, întrucât în perioada inter­
belică, în pofida excepțiilor apropierii de puterile occiden­
tale democratice care n-au făcut decât să confirme regula,
politica externă a Moscovei roșii, începând de la Tratatul
germano-rus de la Rapallo din 1922, a evoluat la cel al lui
Ribbentrop-Molotov din 1939 dintre U.R.S.S. și Germania
nazistă, ambele state revizioniste declanșând al doilea
război mondial și distrugând împreună Polonia. în 1919-
1921, Rusia a atacat Polonia, pentru a o reinclude sub
autoritatea sa și cu scopul de a înainta spre Germania,
unde urma să-i sprijine pe socialiști și să ducă înainte
steagul comunismului internațional. Bineînțeles că în fur­
goanele Armatei Roșii venea și guvernul de aceași culoare
al lui Dzerjinski, Marchlewski și Kohn instaurat de protec­
torii lor la Bialystok. Lenin s-a lăudat în 1919-1920 că
atacând Polonia „albă“ și distrugând-o va da o lovitură de
grație politicii Antantei în răsăritul Europei și va pulveriza în
eter tot sistemul de tratate de la Versailles, care, după pă­
rerea lui, a jefuit în mod „imperialist“ fosta Austro-Ungarie.
Un alt mare șef bolșevic, Troțki, și-a asigurat colegii de ide­
ologie din Franța că după ce va termina cu Denikin va rade

194
și Polonia. Dar, în pofida succeselor inițiale bolșevice,
Pilsudski a reușit să-i zdrobească, să-i respingă de pe te­
ritoriul Poloniei și să-i silească să semneze pacea de la
Riga din 1921
Dar ceea ce nu au reușit bolșevicii ruși în acei ani, au
reușit împreună cu Germania în 1939, când au împărțit
Polonia, au atacat singuri Finlanda și i-au smuls teritorii din
sud, în 1939-1940; și tot în 1940, sub oblăduirea diploma­
tică, pe bază de tratat, a Berlinului, au ocupat Letonia,
Lituania, Estonia, Basarabia și, prin șiretlic și noi combi­
nații, nordul Bucovinei, fără acoperirea tratatului. Numai
atacul Berlinului asupra Moscovei, în 1941, a adus Rusia
roșie alături de unii dintre marii aliați ai Rusiei „albe“ din
primul război - Marea Britanie, S.U.A, Franța (lui de
Gaulle), iar acești aliați au recunoscut cele mai multe din
achizițiile teritoriale aie lui Stalin și Molotov, uitând de po­
ziția corectă a țărilor lor ce au format atunci Antanta anilor
1914-1921, „nașa“ Versailles-ului.
Românii din Basarabia au avut de întâmpinat în calea
luptei lor pentru unirea cu România două pericole, și
anume pe cel ucrainean și pe cel rus. Rada Ucrainei și-a
exprimat categoric pretențiile asupra Basarabiei. Dar
răspunsurile românilor au fost tot atât de categorice, expri­
mate în adunările delegaților organizațiilor politice, profe­
sionale și administrative din Chișinău, secondate de
protestele energice ale soldaților și ofițerilor români din
Odessa, care au zădărnicit apetitul Kievului. în octombrie
1917, 900 de delegați ai soldaților și ofițerilor români, orga­
nizați în cohorte „moldovenești“, au declarat autonomia
Basarabiei și au hotărât alegerea și convocarea urgentă a
„Sfatului Țării“, care să exprime cu îndreptățire și în mod
adecvat doleanțele poporului. întâlnirile dintre soldații
români basarabeni din armatele țarului și ale lui Kerenski
cu trupele din Armata Regală Română, cu care au luptat
alături în 1916-1917, contactul cu voluntarii români origi­
nari din Transilvania și Bucovina au întărit sentimentele

195
 românești din rândurile militarilor și din întreg teritoriul
cuprins între Prut și Nistru.
De fapt, întreaga activitate politică a fost dirijată corect
și în mod organizat de Partidul Național Moldovenesc, înfi­
ințat în 1917 și condus de Vasile Stroescu, care înainte de
război a trimis sume mari de bani pe seama școlilor
române confesionale greco-catolice și ortodoxe din
Transilvania, pentru a le scăpa de pericolul transformării
lor în școli de stat maghiarizatoare. Acum, în 1917-1918,
activitatea militantă a partidului a fost sprijinită, printre alții,
și de prestigiosul profesor ardelean Onisifor Ghibu, venit
lângă Stroescu, nu numai să-i răsplătească generozitatea
din trecut față de elementul etnic românesc apusean, dar
și pentru a continua, în pofida înfrângerilor și umilințelor de
moment, lupta în vederea realizării unității naționale a
tuturora. Când voluntarii români din Transilvania și
Bucovina, plecați din Darnița pentru a se alătura Armatei
Regale Române, ce lupta în Moldova contra Centralilor, au
trecut prin Chișinău, soldații și ofițerii români de aici le-au
oferit o biblie și un tricolor cu urarea ca sub flamura victo­
rioasă a Regelui Ferdinand să-i respingă pe dușmani și să
le ducă la Alba lulia.
Din cauza războiului și a dezorganizării provocate de
aceasta nu s-au putut efectua alegeri directe în Basarabia, -
de altfel, mulți bărbați între 19 și 48 de ani erau pe fronturi -,
dar comitetele militare, țărănești, muncitorești, corporați­
ile profesionale și-au ales delegați pentru Adunarea
Legislativă, ceea ce a însemnat că s-â procedat la alegeri
indirecte. Dar acest fapt n-a afectat cu nimic caracterul
democratic și reprezentativ al delegaților și deputaților
aleși de forurile țărănești (36), ostășești (44) sau de
comisiile județene și comunale, de corporațiile profesio­
nale didactice, clericale, avocățești, funcționărești (58).
Din punct de vedere etnic, 70 % din deputați au reprezen­
tat națiunea română, iar 30 % naționalitățile conlocuitoare
din Basarabia. Președintele Sfatului Țării a fost ales în

196
 persoana iui Ion Inculeț, reprezentant al aripii democra­
tice tinere din mișcarea pentru libertate și unitate statală.
Acest for a lucrat rapid, dar pe etape, îndrumând
lucrurile, pas cu pas, spre momentul logic și legic al unirii
cu România.
La început, în decembrie 1917, Basarabia s-a procla­
mat Republică Democratică Moldovenească Autonomă, iar
funcțiile administrative au trecut din mâinile rușilor în cele
ale comisarilor județeni români, care au acționat sub con­
ducerea Sfatului Directorilor, organul executiv al tânărului
stat. Dar parcă pentru a exemplifica constatarea amară că
istoria a mai văzut popoare care au murit cu dreptatea în
mână, bolșevicii ruși, urmărind să destabilizeze organi­
zarea românească a Republicii, au început, prin sate și
orașe, să-i jefuiască, să-i asasineze și să-i terorizeze pe
români, dintre aceștia căzând victime și unii lideri naționali,
ca avocatul Murafa și inginerul Hodorogea.
Rezistența antibolșevică a românilor din Basarabia a
fost ajutată, la un moment dat, și de unele detașamente de
soldați și ofițeri români originari din Transilvania și
Bucovina. Dar rușii au reușit să intre în Chișinău și să pună
pe fugă o parte a Directorilor și deputaților. Cei rămași pe
loc s-au întrunit în secret, cerând grabnic ajutorul militar al
Regelui Ferdinand și al guvernului român de la lași. Ei s-au
bazat pe principiul realist că acțiunile de forță ale bolșevi­
cilor nu se puteau contracara cu flori sau povești moraliza­
toare despre drept și dreptate națională, ci cu gloanțe pen­
tru gloanțe, deoarece răul se putea înlătura numai prin
„rău“, deci prin rezistență militară. Aceasta a fost însă
justă, întrucât a acționat în spiritul Războiului de întregire
Națională, de data aceasta spre est, și pentru salvarea
ființei și intereselor majorității locuitorilor provinciei dintre
Prut și Nistru.
în aceste condiții, Regele și Brătianu au trimis în
Basarabia Divizia a Xl-a a generalului Broșteanu, care în
ianuarie 1918 a restabilit situația și a adus-o pe făgașul

197
 normal. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat
Independența Republicii Moldova, înzestrată de acum cu
un guvern, condus de Daniel Ciugureanu. Dar la 27 martie
1918, Sfatul Țării a votat cu 86 de voturi pentru, 3 contra și
36 de abțineri Unirea Basarabiei cu România, hotărârea
parlamentară fiind semnată de președintele Ion Inculeț și
secretarul Ion Buzdugan41. Rezultatul a fost imediat comu­
nicat primului-ministru al României Alexandru Marghilo­
man, care l-a acceptat în numele poporului român și al
Regelui Ferdinand I. Suveranul, aflat la lași, i-a felicitat pe
deputați printr-o scrisoare de acceptare a hotărârii, trimisă
lui Inculeț.
Regele își exprima satisfacția că limba și naționalitatea
română au supraviețuit unui secol de împilări și tuturor pre­
siunilor de rusificare și califica Unirea ca o realizare
națională remarcabilă, survenită în momente de restriște și
de derută pentru statul și armata română, ca o rază de
speranță și de mântuire viitoare pentru întreaga națiune.
Românii basarabeni de valoare, obiectivi și realiști, nu s-au
împiedicat în amănunte, n-au ținut seama de formă, deci
că statul lor a fost scurt timp, după modele străine, procla­
mat Republică, ci de fondul lucrurilor. Ei au reflectat că din­
colo de formă a contat faptul că trebuia realizată mutația
structurală de conținut, deci trebuia făurit ceea ce românii
doreau: statul tuturor românilor. în fond, ei au realizat că
dinastia și Armata Regală i-au salvat de pericolul bolșevic,
în general, se poate afirma că evenimentele din iama și
primăvara lui 1918 din Basarabia au dovedit eficacitatea
păstrării celor două pârghii instituționale fundamentale ce
dădeau posibilitatea de acțiune concretă și organizată pen­
tru salvgardarea intereselor întregii națiuni.
Unirea din 27 martie/ 9 aprilie 1918 a fost hotărâtă cu
condiții, în sensul că Sfatul Țării ființa mai departe pentru a
vota reforma agrară, care trebuia automat acceptată de
guvernul român, iar în viitor provincia își va păstra o
autonomie locală, care va fi înzestrată cu o dietă aleasă

198
 prin vot universal și o administrație proprie. Dieta (Sfatul
Țării) va vota bugetul local, va controla zemstvele și
orașele, va numi funcționarii administrației locale, cei supe­
riori urmând a fi confirmați de guvernul de la București.
Recrutarea armatei naționale se făcea pe criterii locale, iar
legile și organele basârabene vor putea fi modificate de
Parlamentul din București numai după ce în el vor intra și
deputății Basarabiei. S-a votat, de asemenea, acordarea
unor drepturi și garanții care să asigure conservarea ființei
naționalităților conlocuitoare dintre Prut și Nistru. Basarabia
va avea doi reprezentanți în Consiliul de Miniștri de la
București, inițial numiți de Sfatul Țării, iar pe viitor recrutați
dintre parlamentarii basarabeni din capitală. Populația își va
alege deputății pentru București și organele locale pe baza
votului universal, egal, secret și direct, iar libertățile
obștești, personale, de credință, de exprimare a opiniilor
urmau să fie garantate de constituția națională.
După 7 luni, Sfatul Țării, constatând caracterul profund
democratic al structurilor sociale, legislative, guvernamen­
tale și civile, aplicarea reformei agrare și electorale în
România, a votat renunțarea la condițiile din primăvară,
devenite superflue, și declararea unirii fără rezerve,
motivându-și atitudinea prin funcționarea regimului
monarhic parlamentar al Regatului tuturor românilor, ce-și
alegeau Constituanta. în 1919, românii basarabeni au ales
în Constituantă 90 de deputați și 35 de senatori, prin cei
395.159 de alegători participant la vot (105.716 neromâni
s-au abținut de la alegeri), iar la 30 decembrie 1919
Parlamentul României întregit a votat proiectul de lege al
ratificării Unirii Basarabiei cu România, prezentat de Vasile
Stroescu. în fond, între 1917-1919, s-a acționat corect și
concret pe teren, cu concursul mai mult decât autorizat,
necesar și salvator al Armatei Regale Române și al
Regelui Ferdinand I, comandantul ei suprem, pentru anihi­
larea ostilităților bolșevice și, astfel, s-a reușit aplicarea
autodeterminării reale traduse prin dreptul imprescriptibil al

199
 celor 1.810.000 de români de a se uni cu România, iar în
statul astfel format s-au asigurat și interesele cetățenești
ale celor 330.000 de ruși, 210.000 bulgari și găgăuzi,
75.000 de germani și 270.000 de evrei din Basarabia42.
în fond, Regele, Regina, Brătianu și susținătorii lui,
Take lonescu, alți politicieni, generalii români au continuat
să spere în victoria Antantei contra Centralilor, chiar dacă
aceștia din urmă, degajați la Răsărit, mai făceau în Vest, în
vara lui 1918, zeci de mii de prizonieri inamici. Toamna lui
1918 și-a spus cuvântul în zdrobirea Puterilor Centrale, nu
numai în Apus, dar și în răsăritul Europei. Take lonescu a
plecat de mult la Paris, preluând conducerea Consiliului
Național al Unității Române, forul care pe filiera lui a obți­
nut în primele zile de octombrie recunoașterea diplomatică
a drepturilor imprescriptibile ale tuturor românilor din
Austro-Ungaria de a se uni în frontierele unuia și aceluiași
stat național. După capitularea Turciei și Bulgariei, frontul
balcanic a fost străpuns de trupele aliate, conduse de
Franchet d’Espérey, care au atins și depășit Dunărea,
determinând capitularea Austro-Ungariei, ceea ce a permis
ca după câteva zile statul și armata română să reintre la
9 noiembrie 1918 în război împotriva Germaniei.43
Puterile Antantei, deși n-au mai recunoscut valabili­
tatea Tratatelor secrete încheiate în ultimii ani, poate și sub
influența S.U.A., au hotărât, împreună cu noul și marele lor
aliat, să sprijine aplicarea pe terenul vieții a principiului
autodeterminării naționale, adică a dreptului celor mulți să
decidă soarta și apartenența de stat a teritoriilor lor, stipu­
lat în cele 10 puncte ale lui Wilson. Acest lucru, în cazul
românilor, dar și al altor națiuni mici și mijlocii, care au avut
neșansa de a fi cucerite în trecut de străini în răsăritul
Europei, n-a însemnat o contradicție de fond sau de struc­
tură cu tratatele care au declanșat Războaiele de întregire
Națională din primul război mondial. Autodeterminarea în
cazul Bucovinei și Transilvaniei, în 1918, n-a făcut decât să
revitalizeze spiritul Tratatului din 1916, care a stipulat în

200
 mod expres drepturile .României asupra acestor teritorii cu
majorități etnice românești. O istoriografie confuză a încer­
cat, într-o perioadă, să pună accent doar pe al doilea fac­
tor, cel al autodeterminării, și să-l neglijeze pe primul sau
să-l pună pe locul doi. Exagerarea a fost totuși ușor dimi­
nuată dar trebuie clar acum depășită, deoarece atât
Războiul de întregire Națională, cât și voturile românilor
din 1918 au făcut parte din unul și același proces de
devenire politică a poporului român. Dar, cel puțin după
modesta noastră părere, piesa de rezistență în clipele de
limită, de mare pericol, accentul în momentele hotărâtoare
a căzut mai ales pe factorii puterii regale și militare de stat,
de care s-au agățat speranțele de mântuire ale tuturor
fraților asupriți din estul și vestul Regatului. Acest lucru
n-a fost altceva decât prelungirea firească a fenomenelor
consumate din secolul al XlX-lea până în anii 1914 -1916.
Semnele refacerii alianței cu Antanta au venit încă din
luna octombrie din partea vechilor aliați ai Regatului, dintre
care marele și bunul prieten al Regelui Ferdinand, al
Reginei Maria, generalul Henri Mathias Berthelot, a simțit
iarăși nevoia colaborării cu Armata Română. Victor
Antonescu, fostul ministru al României la Paris, a fost trimis
cu un avion francez, ce a decolat de la Salonic și a survolat
Balcanii și teritoriul ocupat de Centrali, pentru a duce un
mesaj personal al lui Clemenceau către Brătianu: „Fiți gata,
Berthelot sosește“. Același mesager a retransmis emoția și
bucuria factorilor responsabili de la lași, din vechea gardă a
lui 1916. După aceea, Berthelot, prin Robert de Fiers,
filoromân convins, trimis cu avionul la lași, a cerut României
să-și mobilizeze diviziile și să le înzestreze cu piese de arti­
lerie. Armata română era astfel destinată să colaboreze cu
cea a Antantei, urmând ca joncțiunea să se facă în zona
Ploiești. Planurile militare de mobilizare și de cooperare sau
mai precis de recooperare cu Antanta au fost elaborate de
generalul Prezan, deși acesta, ca și Brătianu, n-a mai avut
nici o calitate oficială sub Guvernul Marghiloman.

201
 în fond, a început procesul de rupere a peceților
rușinoase de pe Tratatul de la Buftea-București, risipirea in
eter a acestei păci impuse de niște învingători de moment
Din nou soldatul român s-a pregătit de luptă pentru a fi ală­
turi de frații lui de arme din 1916-1917 (minus rușii).
Surprinzând atmosfera ce plutea în aer, un afiș pus pe
zidurile lașiului, reprezentând un soldat francez ce
îmbrățișa pe un ostaș român și explicând parcă defecți­
unea din mai 1918, purta pe frontispiciul său textul:
„Deșteaptă-te, române, tu nu mai ești singur. Adu-ți aminte
de Mărășești“.
Prim-ministrul Alexandru Marghiloman a încercat în
ultimul moment să se impună țării și națiunii române pen­
tru a rămâne la putere, dar stratagema lui a urmat
aceeași cale bătătorită, însă desuetă de acum, a trata­
tivelor cu Centralii. Marghiloman crezând sincer că
Germania, deși învinsă, va rămâne o mare putere „egală“
cu Antanta la viitoarea pace, a tratat cu Mackensen pen­
tru revizuirea tratatului de pace în privința Dobrogei. Și
tratând cu atașatul Austro-Ungariei de la București, a
căutat să obțină acordul față de ocuparea militară de
către România a Transilvaniei și Bucovinei. Practic
vorbind, Marghiloman a încercat făurirea României Mari
sub egida Puterilor Centrale, mai ales a Germaniei,
deoarece Austro-Ungaria, învinsă, putea ceda orice din
moment ce nu mai avea nimic. Acordul odată încheiat ar
fi fost „apărat“ la viitoarea pace chiar de Germania, ce
l-ar fi „susținut“ în fața Antantei victorioase. Aceasta „știa“
de un plan asemănător mai de mult, dar prin filiere proprii
și de la alt guvern român. Desigur, se spera că un aseme­
nea plan, odată reușit, i-ar fi adus lui Marghiloman mulțu­
mirile națiunii și ale dinastiei și el ar fi putut rămâne prim-
ministrul țării, mai ales că sub guvernul său s-a realizat
prima etapă a făuririi statului național unitar, prin Unirea
Basarabiei cu România.
Numai că Germania învinsă n-a fost egală cu puterile

202
învingătoare la Conferința de pace, și nici nu era drept să
fie. Iar politica lui Marghiloman a fost pe cât de nelogică,
pe atât de periculoasă. Nu era nici moral, nici logic, să rea­
lizeze dezideratele naționale românești cu acordul unor
state care, cândva puternice, s-au opus categoric împlinirii
lor, iar o asemenea conduită ar fi supărat Antanta, singura,
de fapt, care a rămas arbitrul păcii și al politicii mondiale.
Reprezentanții ei au protestat împotriva intrării unor trupe
ale Armatei Regale Române în Bucovina, nu fiindcă au
avut ceva împotriva faptului în sine, ci numai pentru că ea
ar fi fost rezultatul acordului dintre Marghiloman și aus­
trieci. Era mai mult decât clar că rolul lui Marghiloman, care
a luat asupră-și pacea din mai 1918, cu toată greutatea ei,
s-a încheiat o dată cu înfrângerea Centralilor. Astfel „mau­
rul și-a făcut datoria, maurut trebuie să plece“.44
Oricum, trebuie să subliniem categoric faptul că pentru
românii bucovineni, a căror viață și avere erau amenințate
de ucraineni, venirea armatelor române, solicitată de ei, a
fost benefică și salvatoare, indiferent de ce guvern le-ar fi
trimis sau de tribulațiile ori „supărările“ celor mari, chiar
dacă acestea ar fi venit din partea Antantei. Tot atât de sal­
vatoare a fost și sosirea generalului Broșteanu în
Basarabia, devastată de rușii bolșevici, într-o perioadă
când Antanta era pe nicăieri în Răsărit, fiind, aici, înfrântă
și practic nevoită să se retranșeze pe o perioadă în apusul
Europei. într-un fel sau altul, elementul etnic românesc din
Basarabia și Bucovina, dacă tot a fost sprijinit pe diferite
căi înainte de război de România Mică, trebuia salvat în
orice împrejurări în momentele finale și hotărâtoare tot de
factorii puterii române de stat. Numai sub scutul lor
conaționalii asupriți și-au putut exprima liber opțiunile
privind apartenența lor de stat pe baza autodeterminării
naționale. Și acest lucru s-a întâmplat așa, în primul rând,
din’cauza inamicilor. Nici rușii, nici ucrainenii n-au reușit și
nici n-aveau cum să reușească să atingă performanța
suedezilor civilizați care, în 1905, i-au lăsat pe norvegieni

203
 să-și aleagă singuri destinul și apartenența lor de stat.
Regele Ferdinand a cerut demisia lui Marghiloman la
6 noiembrie, după care s-a format cabinetul generalului
Coandă. Au fost dizolvate Senatul și Camera Deputaților
lui Marghiloman și au fost abrogate toate legile emanate
de ele și se deschidea din nou, drum liber pentru soldatul
român să-și scoată țara din umilință și să și-o ducă spre
împlinirea năzuințelor poporului. Ordinul de mobilizare a
armatei, emis de Rege, a fost contrasemnat de noul Mi­
nistru de război Eremia Grigorescu. El era menit să tre­
zească speranțe și încredere în piepturile celor chemați din
nou sub arme de aceleași înalte comandamente morale
exprimate de vocile din 1916.
Regele Ferdinand și-a chemat ostașii pentru ca, alături
de Aliați, să alunge dușmanul din țară și să aducă liniște
românilor prigoniții. „Regele vostru - se spunea în procla­
mație - vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiți visul
nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru
care în 1916-1917 ați luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor
căzuți pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru
această ultimă sforțare. Privirile credincioșilor noștri aliați
sunt îndreptate cu dragoste și încredere spre țara noastră
și fiii ei. Camarazii voștri de arme din biruitoarele armate
franceză și engleză, cari vin în ajutorul nostru, cunosc vite­
jia voastră de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Arătați-le că
timpul de așteptare n-a putut să slăbească brațul ostașului
român. Frații noștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă
pentru această ultimă luptă, ca, prin avântul vostru, să le
aduceți eliberarea de sub jugul străin. Biruința este a noas­
tră și viitorul va asigura întregului neam românesc viață
pașnică și fericită: „înainte deci cu vitejia strămoșească !
Dumnezeu este cu noi“.45
După ce a primit ultimatumul Guvernului Coandă, feld-
mareșalul von Mackensen a ordonat evacuarea trupelor
sale chiar în seara zilei de 10 noiembrie, protejându-și pre­
caut retragerea prin distrugerea podurilor și a comunicați­

204
 ilor telegrafice. Militarii francezi de sub comanda lui
Berthelot au fost primiți cu entuziasm de românii eliberați,
chemați din nou la arme sub stindardul Regelui Ferdinand I,
ce a jertfit totul pentru mărirea României. La 1 decembrie,
germanii treceau deja Carpații, soldații, unii bolșevizați, au
trecut la maltratarea ofițerilor,’ au vândut la civili materialele
capturate din România. Contele Kârolyi, filoantantist, l-a
internat pe Mackensen lângă Budapesta, de unde a ajuns la
Neusatz și apoi a fost intémat la Salonic, fiind eliberat abia
în 1919. Regele Ferdinand, odată revenit la București la
1 decembrie 1918, a putut declara că și-a onorat promisi­
unea de a fi bun român, că greutățile au fost depășite și răs­
plata va fi mare. De aceea, el avea conștiința curată în fața
lui Dumnezeu și a poporului român.46
în Bucovina de sub stăpânirea austriacă conștiința
românească a fost mereu vie, contactele cu regatul
întreținând-o și întărind-o puternic la fel și diferițe eveni­
mente, cum au fost sărbătorirea din 1904 de la Putna sau
Expoziția din 1906 de la București consacrată jubileului a
40 de ani de domnie a Regelui Carol I. întreaga mișcare
națională de aici a fost puternic înrâurită de Nicolae lorga
și revista „Sămănătorul“. în timpul războiului, românii, ca și
rutenii, de altfel, au căzut sub biciul terorii colonelului
Fischer, supranumit „Tata spânzurătorilor*. Acesta s-a
răzbunat crunt în 1917-1918, mai ales pe români și ruteni,
care au „trădat“ de fiecare dată când trupele Rusiei și
României au pătruns în Bucovina, în timpul operațiunilor
militare precedente. Fischer și generalul Koewess au
ordonat execuții sumare, deoarece li s-a părut că acțiunile
judiciare durau prea mult și nu dădeau rezultatele scon­
tate, fapt pentru care contele Meran, guvernatorul
Bucovinei, a ordonat comandanților militari să împuște pe
loc până și pe suspecți.
In 1918, în Bucovina s-au ivit complicații mari între
rutenii din nord și românii din sud. Deși la Brest-Litovsk
Austro-Ungaria a dorit să croiască din Galiția Răsăriteană

205
 și Bucovina un fel de „Kronland“ habsburgic, totuși Viena a
fost înclinată să o cedeze Ucrainei în schimbul aprovizio­
nării masive cu grâne. Autodeterminarea Wilsoniană a
dărâmat însă tratatele și combinațiile secrete, iar rutenii au
mai lăsat din pretenții și au manevrat pentru ca numai
partea nordică să treacă la Ucraina. Numai că Ucraina,
abandonată de trupele austriece și germane învinse, a
căzut și ea sub bolșevicii ruși, Galiția s-a unit cu Polonia,
iar românii din Bucovina au luptat pentru unirea întregii
provincii cu Regatul Român, urmărind împreună să repare
nedreptatea din 1775.
Treptat dar sigur, deputății români din Dieta Bucovinei
și din Parlamentul de la Viena , ziarul „Glasul Bucovinei“,
primarii și intelectualii, oamenii simpli au acționat pentru
unirea cu România. Adunarea Constituantă din Cernăuți,
din 27 octombrie 1918, a dat tonul în acest sens și a ales
un Consiliu Național de 50 de fruntași, care urmau să ducă
la îndeplinire dorințele românilor bucovineni, în colaborare
cu românii din Transilvania, dar respectându-se ființa și
interesele neromânilor din Bucovina. Acest Consiliu a de­
legat un Comitet Executiv, condus de lancu Flondor, ce
urma să joace rolul unui guvern local. Contele Etzdorf nu a
cedat din primul moment administrația Bucovinei. în acest
timp, soldați bolșevizați sau anarhiști, dar și ucraineni
naționaliști, trec la devastări și prădăciuni, combinate în
ultimul caz și cu accese antisemite, pe la sate. Etzdorf i-a
anunțat pe români că partea de nord a Bucovinei este
revendicată de ucraineni, iar lor li se lăsa sudul până la
Șiret, partea dintre acesta și Prut urmând să constituie un
fel de condominiu până la rezolvarea finală a problemei.
Această poziție a fost susținută și de Aurel Onciul, unul
din cozile de topor ale propagandei Puterilor Centrale
printre români, care jignea mereu Regatul, politica și pe
conducătorii săi. Flondor a refuzat împărțirea Bucovinei și
l-a anunțat pe conte că a cerut ajutor militar din România
împotriva adversarilor românilor. Ucrainenii au ocupat

206
Cernăuțiul, însoțiți de Aurel Onciul, „reprezentantul“
românilor, și au cerut tuturor funcționarilor de stat să le jure
credință, dar acțiunea a fost boicotată de angajații români.
Aurel Önciul a plecat la lași pentru a protesta contra trimi­
terii trupelor Armatei Regale Române în Bucovina. La lași
nu găsește nici o audiență, iar studenții l-au huiduit. Cei
care au avut câștig de cauză au fost românii adevărați,
patrioți ca Flondor și Bodnărescu, care și-au reînnoit
apelurile către Rege și guvern pentru trimiterea trupelor.
Divizia a 8-a Infanterie, condusă de generalul Zadik, a
primit ordinul să intre în Bucovina la 8 noiembrie 1918.
în fața ofensivei generalului, vitejii legionari ucraineni,
stăpâni ai Cernăuțiului câteva zile, au încălecat și au fugit
în goana cailor de unde au venit. La 11 noiembrie, generalul
Zadik s-a îmbrățișat cu Flondor ca semn al regăsirii și al
reîntrupării dintre România mamă și fiica ei, răpită de stră­
ini, Bucovina. La Cernăuți au sosit și intelectuali bucovineni
din România și Basarabia , în frunte cu Stefanelli și Ion
Nistor. Basarabenii au trimis o delegație care să-i felicite și
să-i îmbărbăteze pe aceia ce urmăreau să unească a doua
provincie românească cu Regatul Român. Consiliul Național,
completat cu noii-sosiți, i-a invitat și pe reprezentanții
naționalităților conlocuitoare din Bucovina la Congresul
Național convocat pe 15/28 noiembrie 1918.
Românii bucovineni au adoptat formula unirii
necondiționate fiind sfătuiți în acest sens chiar de
basarabeanul Pantelimon Halippa, care a arătat că
basarabenii n-au formulat condițiile de unire ca garanții
contra României, ci le-au interpretat ca scuturi împotriva
politicii guvernului Marghiloman manevrat de germanii ce
i-au pus baionete în spate. Dar, după înfrângerea
Centralilor, după ce Regele însuși a decretat împărțirea
pământului la țărani, rezervele nu-și mai aveau locul, nici în
Bucovina, nici în Basarabia, care le va retrage curând,
deoarece păstrarea lor ar fi un element de slăbiciune internă.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul Național din Cernăuți a

207
 votat Declarația de Unire a Bucovinei cu România, document
sprijinit de polonezul Stanislas Kwiatowski și de germanul
Alois Lebouton, care, la sfârșitul discursului, a ovaționat
România Mare și pe Regele Ferdinand I.
Moțiunea Unirii a fost votată în unanimitate.47 Parla­
mentul României Mari, devenit Constituantă, a ratificat-o la
30 decembrie 1919.
Congresul Național din Cernăuți, întrunit la 15/28
noiembrie 1918, a declarat că Bucovina a făcut parte întot­
deauna din Principatul Moldovei, încă de la întemeierea lui.
De fapt, însuși Principatul s-a format în jurul Bucovinei,
unde s-a aflat vechiul scaun de domnie de la Suceava,
mormintele domnești de la Rădăuți, Putna și din Cetatea
de scaun a Sucevei. Fiii Bucovinei au apărat, împreună cu
ceilalți frați, Moldova contra dușmanilor externi până în
1774, când teritoriul lor a fost smuls prin vicleșug din trupul
țării și oferit Habsburgilor. Ei au îndurat 144 de ani sufe­
rințele unei stăpâniri străine, care a urmărit să le înstrăine­
ze firea și să-i învrăjbească cu celelalte etnii din Bucovina,
în ăcesf timp bucovinenii au luptat sub steag străin în
multe războaie europene pentru menținerea și slava asupri­
torilor, primind ca răsplată micșorarea drepturilor, eli­
minarea limbii române din administrația publică, din școli și
limitarea folosirii ei chiar și în viața, bisericească. Românii
au fost împiedicați sistematic să se folosească de bogăți­
ile și izvoarele dé câștig din Bucovina. în pofida acestei
situații, românii bucovineni nu și-au pierdut speranța în
marele vis al făuririi unui stat național al tuturor românilor
între Nistru și Tisa.
Constatând că, prin eforturile României și ale marilor ei
aliați, în lume s-au stabilit principii de drept și de umanitate
pentru toate neamurile, care au zdrobit și Austro-Ungaria,
și observând că toate națiunile din cuprinsul ei s-au descă­
tușat și au dispus ele însele de soarta lor, Bucovina și-a
îndreptat privirea spre Regatul România de care și-a legat,
de la început speranța dezrobirii. în consecință, deputății

208
Adunării Naționale, reprezentând puterea supremă a țării
și unica ei putere legislativă, proclamă în virtutea principiu­
lui suveranității naționale unirea necondiționată și pe vecie
a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu
și Nistru cu Regatul României. Actul, votat în unanimitate,
urma să fie înaintat printr-o Delegație Maiestății Sale
Regelui Ferdinand al României și adus la cunoștința
Puterilor Aliate.48

4. 1 Decembrie 1918 - Revenirea în toamna anului 1918,

suveranilor în București și Unirea românii din Transilvania
Transilvaniei cu România au intrat în șuvoiul ge­
neral al democratizării și
armonizării geografiei politice europene în Europa
Răsăriteană. Ei au acționat în sensul aplicării corecte a
principiului autodeterminării naționale și a unirii, pe baza
acestuia, cu România. De fapt,’ unirea a fost prevăzută și
în Tratatul din august 1916, semnat de Regatul Român cu
Antanta, ceea ce a însemnat că, și de la Răsărit, și de la
Apus, s-a acționat în același sens , adică pentru făurirea
statului tuturor românilor. La 12 octombrie 1918, Partidul
Național Român a adoptat la Oradea textul Declarației de
autodeterminare a românilor din Transilvania, citită 6 zile
mai târziu în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru
Vaida-Voievod.
în Declarația de autodeterminare, Partidul Național
Român a atras atenția națiunii maghiare că și éa a
recunoscut principiul autodeterminării prin acceptarea
propunerilor de armistițiu cu Antanta, Partidul, în numele
națiunii române, a afirmat dreptul ei de a-și hotărî singură
soarta printre națiunile libere de acum,ca și raporturile și
legăturile ei de colaborare cu acestea. în consecință, par­
lamentul și guvernul Ungariei nu mai aveau nici un drept
să-i reprezinte pe românii din Transilvania la viitorul
Congres de pace. Aceștia vor fi reprezentați oriunde în
viitor numai prin organe alese de Adunarea națională a

209
 românilor și nimeni altul nu putea trata despre ei sau în
numele lor. Dacă se vor ivi asemenea cazuri, Vaida ie
declara ab initio nule și neavenite, fără valoare pentru nați­
unea română.49
Declarația lui Vaida a constituit un răspuns nu numai
față de Ungaria, dar și față de declarația tardivă de fede­
ralizare, pe baza „autodeterminării“, a Imperiului, procla­
mată de împăratul Carol de Habsburg, în care, de altfel,
integritatea Ungariei nu era pusă sub semnui întrebării. De
aceea, ideea a fost respinsă și de cehi, polonezi, slovaci,
croați, sârbi și sloveni. Discursul lui Vaida a fost urmat de
cel al slovacului Juriga, susținut în același spirit, apoi, de
cel al lui Ossoimek din Fiume, toate provocând enervare
generală, strigăte și insulte proferate de deputății maghiari,
ca și ripostele lui Wekerle și Aponyi privind păstrarea
neapărat a integrității statului.^0
Dar, în mod prompt, ungurii au prins ideea „autodeter­
minării“, au realizat că, dacă o aplică ei înșiși în teritoriile
cucerite de strămoșii lor, pot avea un „argument“ în plus în
favoarea menținerii integrității Ungariei Coroanei Sf.
Ștefan. Ei s-au réorientât repede, l-au asasinat pe Tisza,
acuzat că a băgat țara în război și a dus-o spre dezastru,
au declarat că au fost „victime“ ale austriecilor și ger­
manilor care i-au vârât în conflagrație împotriva voinței lor,
propulsând în prim-plan pe contele Kărolyi, un sincer
filoantantist, ca să salveze situația.
Acesta i-a declarat pe unguri prieteni sinceri ai Antantei
și împreună cu adepții săi au spus deschis, pentru a fi au­
ziți de toți, că cer schimbarea politicii externe, părăsirea
Germaniei și mai ales aducerea trupelor ungare de pe front
acasă, pentru a apăra integritatea patriei maghiare. La
nevoie armata urma să-i ajute și pe ungurii din
Transilvania, Slovacia, Rutenia, Vojvodina Sârbă să se
„autodetermine“ în frontierele istorice ale aceluiași stat
croit cu sabia de strămoșii lor din Evul Mediu. Astfel, pro­
paganda maghiară a încercat să-i prezinte pe unguri nevi-

210
 novați pentru război, responsabilitatea să cadă exclusiv pe
germani și austrieci, lor să nu li se impute nimic și statul lor
să rămână integru și neatins.51
Dar la sfârșitul lunii octombrie, slovacii s-au despărțit
de Ungaria și s-au unit cu Cehia; la fel au procedat sârbii
din Vojvodina, croații și slovenii, care s-au unit cu Serbia.52
Kârolyi dezamăgit că Regele nu i-a acceptat propunerile
de a se desprinde de alianța cu Germania, trupele ungare
să fie retrase imediat de pe front și aduse acasă și el să fie
numit ministru-președinte, a declanșat la Budapesta, re­
voluția din 31 octombrie, iar la 3 noiembrie declara totala
independență a Ungariei față de Austria. Tot atunci șase
lideri naționali și șase lideri social-democrați români au
format Consiliul Național Român Central, mutat repede la
Arad și hotărât să acționeze pe baza adevăratei autode-
terminări naționale. Paralel, luliu Maniu a format „Sfatul
soldaților români din Viena“, care s-a unit cu trupele
române din Praga, au asigurat ordinea în cele două orașe
împotriva anarhiei și jafurilor, după care Maniu i-a dirijat în
coloane disciplinate spre Transilvania. Alți militari români
s-au retras din Italia, au depus jurământ pe tricolor în
cazărmile din Wienerneustadt, ocupate de Maniu, și au
urmat în continuare același drum.
Consiliul Național Român Central, adevărat guvern re­
voluționar, a organizat consilii județene, comunale, gărzi
militare, preluând administrația Transilvaniei. Dar acțiunea
a fost dublată în sens invers și triplată și de consiliile și
gărzile maghiare și săsești, fidele - mai ales primele -
guvernului de la Budapesta. Kârolyi a fost la Belgrad pen­
tru a obține din partea generalului Franchet d’Espérey
condiții speciale de armistițiu pentru Ungaria, bazate pe
recunoașterea integrității ei - minus Croația și Slovenia -
și a-l convinge de sentimentele filoantantiste ale națiunii
maghiare, pe care a urmărit să o scoată de sub orice culpă.
Generalul i-a atras atenția că el reprezintă numai națiunea
maghiară - nu și pe celelalte națiuni din Ungaria - și i-a

211
 reîmprospătat memoria spunându-i că maghiarii și aus­
triecii au mers împreună cu germanii contra Franței, așa că
vor plăti și vor ispăși împreună.53
De aceea, noi am susținut acea părere care a consi­
derat Armistițiul de la Belgrad ce a fixat linia temporară de
demarcație între Ungaria și Antantă în Transilvania ca un
instrument administrativ menit să rezolve doar probleme
curente de aprovizionare, administrație civilă, chestiuni
militare legate de mișcarea ordonată și graduală a trupelor
din ambele tabere și nu ca un favor făcut de d’Espérey lui
Kârolyi. Singurul for îndreptățit să traseze frontiere era
Conferința de Pace, indiferent de armistițiile sau de liniile
momentane de demarcație fixate de militari. Acest lucru a
fost cunoscut și de generalul francez despre care ne
îndoim că ar fi avut sentimente filomaghiare sau că ar fi
fost cumpărat de unguri. în fond, tocmai în virtutea
Armistițiului și a reînnoirii alianței militare cu Antanta,
Armata Regală Română a fost abilitată să se îndrepte
spre linia de demarcație fixată la Belgrad, care - în pofida
unor șovăieli și temporizări - a fost încet, dar sigur
deplasată până la frontiera etnică fixată de Conferința de
pace.54 A fost altceva că ungurii, în spatele acestei linii de
demarcație, au făcut totul pentru a-și menține pozițiile sau,
plecând de la aceste baze, au încercat să și le recâștige pe
cele vechi. România și-a redobândit în noiembrie statutul
de stat cobeligerant și mai târziu pe acela de stat aliat,55
chiar dacă nu egal cu cele Mari din Consiliu, cum a pre­
văzut Tratatul din 1916, devenit caduc între timp.
Tocmai după eșecul lui Kârolyi la Belgrad, ungurii au
realizat mai clar dezastrul și cuprinși de furie au trecut la
excese, încercând să-și salveze statul. între timp, Consiliul
Național Român Central a cerut Guvernului de la
Budapesta să nu se mai amestece în administrația
Transilvaniei, pe care, în virtutea dreptului de autodeter­
minare, a luat-o sub puterea sa deplină de guvernare în tot
cuprinsul celor 23 de comitate, unde va asigura ordinea

212
 publică, siguranța averii și a vieții tuturor locuitorilor.
Delegația Ungariei, în care au intrat nu numai ministrul
naționalităților Jâszi Oszkâr, dar și social-democrații ca
Bokârvy, rectorul Universității din Cluj, Apâthy, sasul
Neugeboren, a sosit pentru tratative la Arad, încercând să
mențină Transilvania într-o Ungarie restructurată după sis­
tem cantonai elvețian.
Ministrul naționalităților din Ungaria a fost un democrat,
ca și șeful său Karolyi, mult mai democrat decât Wekerle,
Bânffy ș.a., dar nu chiar într-atâta încât să accepte destră­
marea Ungariei istorice sau a cât mai rămăsese din ea. în
schimb, Oszkâr a știut manevra cu noțiunile democratice,
cu autodeterminarea, susținând că, dacă românii din
Transilvania fac apel la principiu, atunci și ungurii și sașii
pot să se „autodetermine“. Era aceeași tactică de falsifi­
care a noțiunii, de deplasare a dreptului de autodeter­
minare de la majorități la minorități etnice.56
în fond, în cadrul luptei naționale, care a fost o luptă
pentru teritorii, națiunile cuceritoare au recurs la falsifi­
carea noțiunii de autodeterminare, pentru a-și salva statele
mari multinaționale din punct de vedere etnic. Națiunile
cucerite au folosit-o corect , pentru a le destrăma și a-și
croi state cu adevărat naționale, libere și unitare.
Deosebirea fundamentală a fost aceea că ultimele au con­
stituit majorități în noile entități politice, iar primele
minorități etnice în cele vechi, croite cu sabia în Evul
Mediu. La Arad, Jâszi Oszkâr a încercat să-i sperie pe
români, să le zdruncine încrederea în România și aliații
ei,susținând că încheierea păcii nu era în mâinile lor sau
ale lui Foch, ci în mâinile republicilor sovietelor muncitorilor
din Europa. Ministrul ungur a prins repede ideea că politi­
ca socialiștilor și comuniștilor, care în Rusia au falsificat
adevărata autodeterminare, pentru a salva statele vechi
colorate în roșu și botezate acum altfel, putea constitui un
precedent favorabil și pentru Ungaria, care urmărea ace­
leași scopuri.

213
 Jâszi Oszkâr nu avea încredere în Antantă și în capa­
citățile ei de a încheia pacea, deoarece nu-i conveneau
două lucruri, și anume că aceasta susținea varianta reală
a autodeterminării, deci cea referitoare la majorități, și în al
doilea rând a fost dezamăgit că generalul francez n-a
acceptat la Belgrad opțiunile șefului său de cabinet lată
motivele pentru care a încercat să-i sperie pe români și
să-i determine să se „autodetermine“ în frontierele
Ungariei. Numai că a fost foarte greu să sperii oameni ca
Maniu, revenit acasă, ca și pe colegii săi de partid, luliu
Maniu le-a spus categoric că Transilvania, unde românii
sunt cei mai vechi și mai numeroși locuitori, se va rupe de
Ungaria și se va uni cu România. Apâthy a susținut însă că
poporul maghiar nu va accepta benevol ruperea Ungariei
Mari, iar Neugeboren a afirmat că și germanii vor „autode­
terminare“, probabil, tot în fruntariile ei.57
Maghiarii, furioși că lucrurile au luat o turnură defavo­
rabilă lor, au început să-i atace pe români, sub pretext că
asigură ordinea împotriva debandadei inspirate de re­
voluție. La Giurcuța, lângă Huedin, un detașament condus
de căpitanul Dietrich și locotenentul Cserenyes a împușcat
44 de români, după care au ars cadavrele, iar la Făget,
localitate intens populată de români, au fost aruncate
bombe din avion , fiind uciși peste 100 de oameni adunați
în piața satului.58 în aceste condiții delegați ai românilor
din Arad, Cluj, Sibiu au plecat la lași, unde se aflau încă
suveranii și guvernul, și au cerut ajutor grabnic de la
Armata Regală Română, chemată în Transilvania să le
apere viețile și averile.
Cinci români ardeleni au înaintat din partea lui
Alexandru Vaida-Voievod o scrisoare către Brătianu, în
care, pe lângă apelul la ajutorul militar frățesc, s-au trans­
mis asigurări privind dorința unanimă a românilor din
Transilvania de a se uni cu România. Consiliul Național
Român Central i-a trimis la Guvernul regal român din lași
pe părintele N. Bălan și căpitanul N. Precup, în 18 noiem­

214
brie, după care militarul, revenit acasă, s-a reîntors cu
avionul la lași, plecând din Blaj, pentru a anunța, la 25
noiembrie, convocarea Marii Adunări Naționale la Alba
lulia pe ziua de 1 decembrie 1918. Guvernul regal a trimis
în Transilvania o misiune condusă de profesorul Halița,
care, la Dej, s-a întâlnit cu Mihaly și Vaida, iar la Arad cu
ceilalți membri ai Consiliului Național Român Central.
Misiunea a adus mesajul de salut și de îmbărbătare din
partea lui Brătianu, care și-a sfătuit conaționalii ca, în clipa
mult așteptatei Uniri a tuturor românilor, viitoarea Adunare
să se bazeze în lucrările și hotărârile sale pe principiile
cele mai democratice din Europa și le-a promis că
România își va trimite trupele spre Vest.59 Mesajul trans­
mis de Brătianu fraților din Transilvania a fost ca ei să se
unească strâns și hotărât în jurul Regelui și prin el,
acționând ca o singură ființă, să intre toți în marele stat
român.
Reîntoarcerea familiei regale la București și Marea
Adunare Națională de la Alba lulia au fost nu numai o feri­
cită coincidență în timp, ci ea semnifica revenirea la para­
digma procesului făuririi României Mari, declanșat la
București în 1916, pentru eliberarea fraților de peste munți.
După reintrarea în capitala Regatului, Ferdinand a afirmat
că eforturile și suferințele românilor care au făcut dintr-un
Regat Mic un Regat Mare se încadrează și îndreptățesc
deviza per aspera ad astra. Ostașii români, copleșiți de
forțe superioare, au fost nevoiți să părăsească Bucureștiul
și 6 mare parte a teritoriului ocupat de dușmanii care au
vrut să pedepsească România pentru că a tras sabia
împotriva lor. Dar România nu-și putea îndeplini idealul
decât prin luptă și prin sânge. Regele a mărturisit că a trăit
clipe de mare mulțumire când ostașii lui au rezistat unor
vrăjmaș: puternici în Munții Moldovei și pe malurile Șiretului
și i-au învățat pe teutoni că „pe. aici nu se trece“. Românii,
rămași singuri, în urma schimbărilor survenite în Rusia, au
fost siliți să se supună unor forțe mai tari, după care a

215
 urmat o epocă de durere și de suferințe, atât pentru Rege,
cât și pentru popor.
Dar Regele a mărturisit că și în aceste clipe grele a
rămas credincios hotărârii cruciale din 1916 și decis să se
opună unei situații impuse până nu va primi în numele și
pentru poporul român dreptul lui sfânt înscris în cartea
neamului de Dumnezeu. Această stare de spirit i-a fost și
mângâiere și îndemn, susținute amândouă de iubirea față
de popor și de credința în dreptatea cauzei lui, care a fost
și a rămas mai tare ca orice inamic și a învins toate obsta­
colele. Luptele crâncene, pierderile mari, vitejia soldatului
român au demonstrat că Armata Regală Română a bine­
meritat de la patrie, iar poporul, prin sacrificiile și puterea
lui de luptă, are dreptul la simpatia lumii întregi. Pentru
Rege și Dinastie, a rezultat din suferințele și bucuriile
împărtășite împreună cu poporul o legătură între sufletul
său și sufletele supușilor săi atât de puternică, încât puțini
pot să o realizeze. Ferdinand a înțeles abia acum în
întregime dimensiunile și capacitățile reale ale poporului
român, i-a simțit puterea de rezistență în toată splen­
doarea și măreția ei, prin care se explică nu numai eveni­
mentele recente, dar și păstrarea naționalității de-a lungul
unui timp istoric parcurs până atunci, ce a fost încărcat de
soartă cu multe vicisitudini și. greutăți. în momentele
războiului, Regele și-a întărit convingerea că talpa țării,
țăranul român, și toți acei care muncesc și apără cu brațul
și cu sângele pământul străbun au dreptul inalienabil la o
deosebită solicitudine și că împroprietărirea țăranului este
o răsplată binemeritată a jertfelor depuse de el pe altarul
României.
Regele, convins că și-a îndeplinit datoria față de
Dumnezeu și față de poporul său, a putut constata că a
sosit ziua în care toți românii culegeau roadele încrederii în
ei înșiși și în trăinicia neamului, deoarece idealurile vechi au
devenit fapte împlinite. România-mamă și-a strâns copiii la
sânul ei, Basarabia și Bucovina au venit la casa părin­

216
tească și tocmai în acea zi fericită de 1 Decembrie, când el
și guvernul s-au întors la București, Transilvania vota
unirea cu Regatul. în aceste clipe fericite Regele cere
îngăduința să-și exprime prinosul său de recunoștință
poporului român și tuturor bărbaților de stat cu iubire de
neam, care, îmbinând fericit patriotismul lor cald cu un
suflet chibzuit și cu o voință de fier, l-au ajutat pe el și țara
întreagă în măreața operă de îndeplinire a unui vis secular.
Pe viitor, trebuiau unite sufletele, puterile ce urmau a fi
închinate binelui obștesc, pentru ca poporul să facă față
unui viitor strălucit la care are tot dreptul să aspire. Acest
viitor ce se deschidea privirilor va fi întemeiat pe baze
democratice și sănătoase, iar cei ce au luptat și au acțio­
nat pentru lansarea lui pe orbita timpului se vor bucura de
răsplata veșnică a generațiilor ce vor veni. Regele și-a
încheiat emoționantul Discurs de 1 Decembrie, rostit cu
ocazia reintrării în Capitala Regatului, astfel: „Și acum, în
această zi măreață, să unim glasurile noastre și să strigăm
din toate puterile - „Trăiască scumpa noastră Românie,
întregită și de-a pururea nedespărțită“!60
lată deci că ziua de 1 Decembrie 1918, proclamată azi
ca Zi națională a României, are, de fapt, o dublă importanță
națională, și anume intrarea Suveranilor, a Guvernului și
Armatei Regale Române în București și proclamarea de
către Marea Adunare Națională de la Alba lulia a Unirii
Transilvaniei cu România. Aceste două evenimente au fost
atât de strâns legate unul de celălalt, încât nu se pot diviza
și împărți niciodată și în nici un fel, deoarece reflectă cu
fidelitate mecanismul intim și fundamental al procesului
făuririi României Mari. Acesta a fost pornit, spre fericirea
celor de jos, în 1916, de factorii de sus, de Tron, guvern și
armată, care au intrat în acțiune pentru a realiza concret
destinul istoric al României Mici de a deveni Românie Mare
și a fost completat de aplicarea de jos în sus, de către
poporul dornic să intre sub sceptrul protector al Regelui, a
principiului autodeterminării naționale.

217
 Trupele Diviziilor 7 și 1 Vânători au trecut Carpații în
Transilvania după ce Divizia 8 opera în Bucovina. în 16
noiembrie, jandarmii unguri au încercat zadarnic să reziste
la Borsec, iar trupele regale române au înaintat spre
Tulgheș, Toplița, Cic-Sereda, atingând în 25 și 28 noiem­
brie Târgu-Mureșul și Reghinul. La Brașov, Divizia 1, în
7 decembrie, a luat prizonieri 4.000 de soldați germani
conduși de generalul bavarez Schoch și de colonelul
Schraudenbach, care nu s-au retras în timp util, conform
planului stabilit, ocazie cu care au fost recuperate multe
obiecte furate din satele României și s-au capturat multe
muniții și alimente.61 Pe de altă parte, în cursul lunii
noiembrie, în părțile vestice au sosit, pe etape, cei 70.000
de soldați trimiși de luliu Maniu și conduși de generalul
Boieriu și colonelul Vlad62> iar trupele regale au atins linia
Mureșului. Probabil, sub impresia acestor evenimente,
ungurii, deși în mare fierbere, n-au îndrăznit să atace
coloanele de români care s-au îndreptat spre Alba lulia pe
ziua de 1 Decembrie, mai ales că Maniu i-a avertizat că la
forță se va răspunde cu forța, împrejurare din care ungurii
n-aveau decât de pierdut.
Cu toate acestea, la Marea Adunare Națională din
1 Decembrie 1918 de la Alba lulia, luliu Maniu și românii au
avut o atitudine dârză pentru a asigura libertatea de acți­
une și de exprimare a autodeterminării naționale, pentru a
anihila manevrele malefice menite să o zădărnicească, dar
ei n-au fost animați de sentimente antimaghiare. După cum
este bine cunoscut, Declarația votată de Marea Adunare
Națională prevedea Unirea Transilvaniei cu România, refor­
ma agrară, votul universal, drepturi pentru muncitori ca în
statele avansate, ca și asigurarea drepturilor și intereselor
naționalităților conlocuitoare, folosirea limbii lor în
instrucție, în biserică, în cultură, în administrația locală de
stat și în justiție.
luliu Maniu a insistat asupra ideii că deși există unii
care doresc împiedicarea constituiri statului tuturor

218
românilor, acesta va fi făurit, în pofida tuturor opreliștilor.
Dar opera, odată înfăptuită, nu va fi un imperiu de asuprire
pentru nimeni. Românii nu vor deveni din asupriți asupri­
tori, deoarece cunoșteau bine proverbul „ce ție nu-ți place,
altuia nu face“, iar strămoșii lor au vărsat lacrimi multe
de-a lungul timpului, văzându-se asupriți, desconsiderați,
umițiți o dată cu excluderea limbii lor din viața publică.63
în concluzie, din respect față de amintirea strămoșilor,
românii s-au angajat în fața propriei conștiințe și în fața
lumii să asigure drepturile naționalităților. Atitudinea a
echivalat cu angajamentul că Äppönyi nu va fi „tradus“
niciodată în românește, așa cum la timpul său ministrul de
interne Alexander von Bach l-a tradus pe Kossuth în
nemțește.64
Dar asemenea atitudini morale izvorâte din românismul
asuprit și prigonit până atunci, ce aveau impregnate în
structura lor intimă o largă și generoasă deschidere spre
universalism și creștinism, n-au fost exprimate doar de
membrii elitei politice conducătoare, ci și de persoane
modeste contemporane cu evenimentele neuitatului an
1918. Astfel, cu câteva zile înainte de 1 Decembrie,
dascălul bănățean Remus Agliceriu, director ai școlilor
elementare din Rijeka, pe care le-a predat autorităților
sârbo-croato-slovene, și-a ridicat glasul către poporul său,
rugându-l să uite toate lacrimile și amărăciunile vechi, să
demonstreze că cele 18 secole de asupriri n-au fost capa­
bile să-i schimbe firea nobilă moștenită de la coloniștii
romani. Iar în momentul când românii își vor lua rămas-bun
de la zbirii lor unguri, să nu-i blameze, să nu-i blesteme, ci
să le spună cale bună, frate. Românii să le dorească tot
binele °5, să-i îndemne să se obișnuiască să trăiască în
noul stat cu adevărat național maghiar, unde vor putea
să-și dezvolte cultura, să-și apere interesele și ființa
națională fără s-o impună nimănui altcuiva.
Astfel de îndemnuri, de o înălțătoare spiritualitate și
moralitate, n-au făcut decât să continue linia mai veche a

219
iui Ladislau Vaida, cel care în anul 1878 a înfierat orice
român care s-ar gândi să nu respecte în Dobrogea ființa
națională și limba altui semen de-al său neromân ca pe a
sa însăși sau să-l deznaționalizeze, după ce el însuși a
luptat și a suferit atât de mult pentru a nu deveni ungur,
neamț sau rus. Tot din tunelul timpurilor trecute s-au făcut
auzite și „vocile“ și mai ales mentalitățile altor fruntași tre-
cuți în neființă și totuși prezenți la Alba lulia prin fiii lor
sufletești sau spirituali și urmași întru românism, care au
amintit că românii au cerut dreptate și egalitate de la unguri
în 1744 prin Klein cel exilat, în 1791 prin Bob și Adamovici,
care abia au scăpat de judecată pentru că au dus
Supplexul la Viena, prin Delegația română de la 1848 tri­
misă ia Dieta nobiliară de la Cluj. Dar au fost respinși toți
de stăpânii lor politici locali, așa că ungurii au ratat de trei
ori împăcarea cu românii și s-au făcut vinovați de sângero­
sul război național din 1848-1849.
Cu toate acestea, nici măcar după cei 11 ani de neo-
absolutism, care i-a amenințat pe toți cu germanizarea,
ungurii n-au dorit să colaboreze în 1863-1864 la elabo­
rarea legilor de la Sibiu, deși gestul ar fi echivalat cu șter­
gerea păcatelor strămoșilor lor. La fel, nici în 1865, nu au
dorit împăcarea, deoarece s-au bazat pe legile anti-
românești și antislave, centralizatoare și maghiarizatoare
din 1848 și au declarat legislația din 1863 ca „tabula rasa
și fixio juris“. Dacă la aceasta adăugăm și atitudinea ne­
gativă a ungurilor față de Memorandumurile din 1867,
1892 și în raport cu propunerile de federalizare etnică
înaintate și promovate de români și slavi între 1848 și
1910, realizăm că obtuzitatea și reaua-voință a
Budapestei și a Vienei au contribuit într-adevăr la sub­
minarea monarhiei 66. Nicolae lorga a apărat interesele
culturii și învățământului maghiar, un exemplu elocvent
constituindu-l faptul că, în anii 1919-1920, a susținut
ideea existenței unei Universități maghiare de stat în
România 67

220
5. Guvernul. Constituția, opoziția Marea Adunare de la
română, naționalitățile și inter­ Alba lulia și-a exprimat
pretarea hotărârilor de la Alba dorința ca la Congresul
lulia de Pace de la Paris să se
instituie o comisie a nați­
unilor libere astfel structurată ca la libertate și dreptate să
aibă*acces toate națiunile în mod egal, fie mari, fie mici, și
să se excludă războiul ca mijloc de reglementare a pro­
blemelor internaționale. Adunarea a salutat pe frații din
Bucovina și s-a închinat cu smerenie în fața memoriei eroilor
ce s-au jertfit în război pentru realizarea idealului de libertate
și unitate a națiunii române. De asemenea, Adunarea a salu­
tat cu bucurie și entuziasm națiunile ceho-slovacă, iugo­
slavă, polonă și ruteană eliberate de sub jugul fostei
monarhii austro-ungare. Românii din Transilvania au mulțu­
mit la 1 Decembrie 1918 Puterilor Aliate, care prin lupte
strălucite și îndârjite au învins un dușman ce se pregătise de
decenii pentru război. Prin ultimul punct (IX) din Declarația
de Unire, s-a hotărât instituirea unui Sfat Național Român
care să reprezinte națiunea română din Transilvania față de
toate națiunile lumii
în telegrama către Președintele Marii Adunări
Naționale de la Alba lulia, Regele Ferdinand a confirmat
primirea veștii îmbucurătoare despre actul măreț al unirii
cu Regatul Român săvârșit în cetatea lui Mihai Viteazul.
Inima lui s-a umplut de o bucurie și de o emoție puternică.
Munca desfășurată de-a lungul veacurilor de purtătorii
credincioși ai idealului național și-a găsit răsplata bineme­
ritată. Din lacrimile celor ce au plâns și au suferit, care au
luptat fără preget, din sângele celor ce au acționat pentru
înfăptuirea acestui ideal, lăsând ca moștenire credința lor
nestrămutată în el, a răsărit sămânța ale cărei roade le
culeg românii ca pe un dar ceresc. Regele îi mulțumea lui
Dumnezeu că i-a îngăduit ca, prin vitejia ostașilor săi, să
contribuie la măreața faptă a Unirii și să se bucure de ea
alături de întreg poporul român. Așa cum a împărtășit

221
 suferințele și durerile românilor din Transilvania, Regele
lua parte din adâncul inimii saie la bucuria tuturor românilor
și unindu-și glasul cu ei rostea plin de încredere în viitor:
Trăiască România Mare una și nedespărțită !69
Regina Maria a afirmat în telegrama trimisă Președin­
telui Marii Adunări că războiui ce tocmai se terminase a
fost războiul sfânt pentru dezrobirea Ardealului. Regina a
văzut cum a strălucit lumina entuziasmului în ochii ostașilor
care au trecut Carpații, le-a împărtășit credința și a fost
părtașa suferințelor și a zilelor grele peste care au trecut
cu toți. Pe mulți suverana i-a văzut căzând cu brațele
întinse spre Alba lulia, cetatea împlinirii visului românilor.
Cei mai mulți au fost tineri dornici să-și unească mâinile cu
frații de peste munți. Aceeași credință și dorință nutreau și
inimile românilor din Transilvania. Când voluntarii
Transilvaniei au venit la lași și au jurat credință tronului și
steagului României, în ochii lor a strălucit aceeași lumină și
în glasurile lor puternice răsuna aceeași hotărâre ca toți
românii să se unească și să fie o singură țară. Ziuă
împlinirii era o zi de biruință, iar ceasul confirmării ei era
binecuvântat. Regina și-a exprimat dorința să vină la
românii din Transilvania să le vadă munții falnici, izvoarele,
câmpiile și căminurile. Ziua de 1 Decembrie era ziua
zilelor, era strălucitoare, deoarece prin ea s-a înfăptuit visul
de veacuri al românilor. După suferințe și jertfe, această zi
a adunat pentru totdeauna pe toți românii laolaltă. 70
Desigur, unele puncte de la Alba lulia n-au putut fi
respectate de România, deoarece viața internațională n-a
depins de ea chiar dacă a acționat în sensul excluderii
războaielor și pentru egalitatea dintre state și națiuni, după
cum nici n-a fost posibilă — din motive cunoscute - unirea
Banatului întreg cu țara. în privința punctului 111/1, condu­
cerea Partidului Național Român și-a exprimat regretul că,
spre deosebire de germani care s-au considerat cetățeni ai
statului român, ungurii se considerau și după 1 Decembrie
1918 cetățeni ai statului ungar.

222
 De asemenea, s-a estimat că între românii din Ungaria
de dinainte de 1918 și ungurii din România de după 1918
exista diferența substanțială dintre majoritatea și minori­
tatea etnică. Românii din Transilvania și Bucovina au fost
și înainte de 1918 majoritari, au numărat aproape 4 mi­
lioane de suflete despărțite doar de munți de celelalte
7 milioane de frați liberi. Tendința de unire a fost firească și
îndreptățită, chiar dacă contravenea așa-zisului principiu al
vechiului regat ungar. Pe români și pe Partidul Național
nu-i speriau tendințele iredentiste ale maghiarilor din
România către statul ungar, după 1918, deoarece aceștia
erau minoritari în raport cu masele majoritare și compacte
ale românilor. Românii nu se temeau de unguri, cum s-au
temut ungurii de ei, și de aceea erau gata să le acorde, în
conformitate cu Declarația de Unire, toate libertățile pentru
a trăi liber sub aceeași cupolă a bisericii sfinte, care era
România Mare. 71
Naționalii au afirmat că în privința reglementării statutu­
lui naționalităților conlocuitoare în statul întregit ei se vor ține
strict de formulele de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918.
Numai că naționalii au pierdut alegerile din 1922, când libe­
ralii au câștigat 2/3 din mandatele Corpurilor Legiuitoare
(Cameră și Senat), adică exact cât le-a trebuit pentru a ela­
bora și adopta Constituția. în consecință, echipa parlamen­
tară care a elaborat Constituția a fost cea liberală brătienistă
și nu cea națională manistă. Unii oameni politici din epocă
au remarcat că între limbajul și formele unei adunări politice
ca Marea Adunare Națională de la Alba lulia și între limbajul
constituției statului existau în mod obiectiv deosebiri semni­
ficative. Primul putea fi mai general sau mai teoretic,-dar a!
doilea trebuia să fie mult mai exact din punct de vedere
juridic pentru a fi aplicat și aplicabil în practica vieții de stat.
în anumite puncte Marea Adunare Națională de la Alba
lulia nu putea angaja dinainte Parlamentul României Mari.
Doar acesta putea avea competențe largi și plenare ca
reprezentant al întregii națiuni și nu numai a unei părți din ea.

223
 Acesta era factorul ultim și decisiv care va redacta termenii
constituționali concreți ce se vor aplica pe teritoriul țarii
întregi.
Desigur, atât naționalii, cât și liberalii au susținut că
Regatul României era un stat național unitar și indivizibil.
Numai că naționalii au vrut să-l organizeze pe baza descen­
tralizării administrative, care presupunea și o autonomie
locală - bineînțeles tot administrativă - accentuată. în cadrul
acestei autonomii locale naționalitățile conlocuitoare urmau
să-și folosească limba la nivel comunal, orășenesc, munici­
pal, respectând paradigma statului național unitar român și
competențele sau prerogativele superbare și obligatorii ale
limbii române ca limbă oficială și de stat. Liberalii au organi­
zat statul pe baza centralizării administrative, considerând
că aceasta corespundea într-un grad mai înalt necesităților
obiective și era în măsură să înlăture diferențele ce au rezul­
tat din dezvoltarea politico-administrativă separată impusă
de dominațiile străine în Transilvania, Bucovina și
Basarabia. Altfel, liberalii au afirmat că respectă și garan­
tează libertatea dezvoltării fiecărei naționalități, libertatea
confesiunii, a culturii, a învățământului în limba maternă. Dar
în raport cu statul, în raporturile de drept public, nu existau
drepturi naționale colective sau specifice pentru minorități și
deci nici naționalități politice separate de corpul statului.
Statui nu putea acorda privilegii și nici nu putea recunoaște
situații speciale unor grupuri de cetățeni. Nicăieri în lume -
arătau liberalii - în statele moderne și unitare nu existau
naționalități .politice separate înzestrate cu administrații și
aparate juridice proprii și nici dreptu! internațional nu
prevedea acest lucru în situațiile respective. Liberalii, care
au pus accent pe libertatea individului indiferent de naționa­
litate, au susținut că în plan politic în statul național român
unitar nu poate exista decât o singură organizare politică și
o singură limbă oficială și publică la toate nivelele, și anume
cea română. Cetățenii români de altă naționalitate își
aiegeau deputați și senatori, își organizau partide politice, se

224
 bucurau de libertatea presei în limba maternă, de libertatea
cuvântului, a asociațiilor culturale și a întrunirilor.
Liberalii au insistat deosebit de mult asupra faptului
devenit lege, și anume că românii, fără deosebire de ori­
gine etnică, de religie, au toate drepturile înscrise și garan­
tate în Constituție. Ei i-au combătut pe deputății naționa­
lităților care au susținut că drepturile lor nu erau garantate
îndestul. Liberalii au afirmat că nu pot da mai multe drep­
turi naționalităților, deoarece Constituția era una și aceeași
pentru toți așa după cum elementului românesc, adică
celor de origine etnică românească, nu li se puteau acorda
mai multe drepturi decât cele prevăzute pentru minorități.
Chiar dacă în Constituție nu se puteau acorda naționa­
lităților drepturi speciale sau privilegii, în unele cazuri, ca,
de pildă, la art. 73, lit. d s-a stipulat pentru șefii ierarhici ai
confesiunilor cu peste 200.000 de credincioși dreptul de a
fi senatori din drept.72 O vie dispută s-a ivit în Parlament în
jurul formulei „Românii, fără deosebire de origine etnică,
de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței,
de libertatea învățământului, de libertatea presei, de liber­
tatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate, li­
bertățile și drepturile stabilite prin legi“ (susținută și votată
de liberali în art. 5), sau: „Cetățenii români, fără deose­
bire...“, propusă de deputății naționalităților, susținuți de un
grup de parlamentari români în frunte cu Nicolae lorga.
După părerea lui Leiba Țirelsohn, cultura reînnoitei
Românii care a atins o înălțime însemnată pretindea de la
deputății români o Constituție nobilă și completă, fără
echivocuri și fisuri ce permiteau introducerea unor inter­
pretări cu caracter restrictiv. El a afirmat că prin cuvântul
„românii“ de la art. 5 repetat la art. 28 și 29 s-ar putea
înțelege în mod clar asimilarea naționalităților con­
locuitoare sau cuvântul ar putea servi în viitor ca o piedică
în calea dezvoltării acestora. Leiba Țirelsohn a susținut că
era de datoria morală și directă a deputaților români să
înlocuiască în textul legii cuvântul român cu „cetățeni

225
 români“ 73, așa cum era, de fapt, stipulat și în art. 64, care
suna astfel: „Adunarea Deputaților se compune din de-
putați aleși de cetățenii români majori, prin vot universal,
egal, direct, obligator și secret pe baza reprezentării
minorității“. Formula „reprezentarea minorității“ expiicitată
prin legea electorală era menită să asigure alegerea opti­
mă în Parlament a deputaților naționalităților. Prin formarea
unor circumscripții electorale mai mici s-â putut efectua pe
baza acestui principiu alegerea în condiții optime în
Parlament a deputaților și senatorilor naționalităților con­
locuitoare. Dar în general vorbind și prin principiul
reprezentării proporționale s-au putut asigura alegerile de­
putaților minorităților în Parlament. El a fost totuși înlocuit
pentru mai multă siguranță cu cel de-al doilea considerent
ca fiind mai potrivit sau mai sigur în atingerea scopului.
Oricum, numărul deputaților aleși în circumscripții urma să
fie proporțional cu populația din ele, dar circumscripțiile nu
puteau să fie mai mari de un județ, care putea include în
sine mai multe circumscripții electorale.
Arthur Connerth a cerut și el înlocuirea cuvântului
român din articolele 5, 28 și 29 cu „cetățenii români“.
Cuvântul de „cetățean român“ - spunea el - cuprinde în
sine o concepție de drept, iar cel de „român“ una de rasă.
De aceea, înlocuirea primului cu cel de-al doilea va avea
consecințe rele în dezvoltarea politică a statului român.
Experiența sașilor și a românilor din statul ungar de până
la 1918 â fost dureroasă și ea cerea introducerea cuvân­
tului de „cetățean român“. România să nu repete greșelile
făcute de statul ungar. Liberalii au afirmat că dacă se va
înlocui cuvântul „român“ cu „cetățean român“ ultimul nu
avea același sens pentru femei și băieții minori, dar
Connerth a susținut că băieții născuți din cetățeni români
devin și ei cetățeni din momentul nașterii. Românii nu
pierdeau nimic dacă acceptau cuvântul „cetățean român“,
deoarece aveau dreptul să pretindă de la unguri, germani
ș.a. să fie cetățeni români loiali.

226
 G.G. Mârzescu a replicat că puteai să te naști din
cetățeni români, dar nu puteai deveni tu însuți cetățean
până nu ajungeai la majorat. Dacă s-ar înlocui cuvântul
„cetățean român“ cu român ar însemna că românii care nu
îndeplinesc condițiile de cetățenie să nu se bucure de li­
bertățile prevăzute în art. 5. Și în alte constituții, ca, de
pildă, în cea franceză, se făcea distincție între „ressortis­
sant“ și „citoyen“. Toate libertățile reveneau resortisanților,
dar drepturile cetățenești se acordau doar acelora care
întruneau condițiile determinate de lege. Mârzescu nu
vedea nici un pericol pentru naționalitățile conlocuitoare
prin introducerea cuvântului „român“, din moment ce
Constituția a garantat libertatea dezvoltării lor, a confesiu­
nilor, culturii și limbii fiecăreia dintre ele. în raport cu statul
însă și din punct de vedere politic ele nu constituiau entități
separate. Liberalii au hotărât ca legea să folosească ter­
menul de român, care includea și minorii, și femeile.
Dreptul de vot universal al femeilor urma să fie reglemen­
tat în viitor prin dispoziții legale ce se vor aplica în mod
gradual. Brătianu însuși a afirmat că noțiunea de român și
lege nu numai că nu excludea nici un individ din rândul
minorităților, dar era cu mult mai cuprinzătoare decât cea
de cetățean român și îi proteja pe toți deopotrivă.74 Liberalii
au. afirmat că noțiunea de „român“’includea din punct de
vedere politic indivizii minoritari în statul român, dar nu le
răpea caracterul etnic.
în această situație liberalii n-au putut să fie nici impre­
sionați, nici influențați de Nicolae lorga. Acesta i-a întrebat
pe liberali de ce nu admit simpla cetățenie română pentru
aceia care etnicește nu erau români și de ce doreau să
încarce dicționarul academic cu o concepție nouă, ce nu
aducea nimănui nici un câștig. Chiar și românii țineau să
se deosebească de unguri. Ungurii au fost un popor mic
care a dorit să facă fapte mari, iar românii erau un popor
mare care până nu demult a făcut fapte mici. Dar poporul
român fiind un popor mare putea face și fapte mari.

227
 Românii n-aveau nevoie de suflete înșelate, vândute sau
siluite. Ungaria a pierit nu prin acele suflete ce le avea, ci
prin acelea pe care a crezut că le-a cucerit și ea s-a spri­
jinit pe o bază ce nu era adevărată.
După părerea lui, în Constituție, în afară de faptul că în
loc de români era bine să se folosească termenul de
„cetățean român“, era preferabil să se înscrie concomitent
dreptul de autonomie bisericească al naționalităților.
Pentru români nu era vorba de a face sacrificii,
deoarece ei nu treceau dincolo de îndatoririle lor. Dar chiar
dacă ar fi vorba de sacrificii, românii era bine să le facă -
spunea lorga - deoarece o țară se ține atât cu devota­
mentul poporului care a făcut-o, cât și cu iubirea
popoarelor care s-au așezat alături de el în cuprinsul
aceluiași stat. în schimb, Nicolae lorga a respins categoric
autonomia națională locală pentru minorități solicitată de
Sandor Joseph, deoarece pe cuprinsul statului ungurii și
germanii nu erau singuri, ci trăiau alături de români. El a
afirmat însă dreptul naționalităților de a fi judecate în limba
lor, dreptul fiecăruia de a-și afirma dreptatea în limba lui
sau de a i se comunica sentința tot în limba lui.75
îndatoririle sau hotărârile de la Alba lulia în privința bi­
sericilor și școlilor naționalităților conlocuitoare au fost
interpretate și transpuse în Constituția elaborată de liberali
în termenii juridici ai art. 22 și 24, care au decretat liber­
tatea absolută a conștiinței, au prevăzut garantarea de
către stat a tuturor cultelor, o libertate și o protecție egală
dacă exercitarea lor nu atenta la ordinea publică, la bunele
moravuri și la legile de organizare statală. S-a consfințit, de
asemenea, că învățământul particular și confesional este
liber în condițiile stabilite de legile speciale ale statului și de
viitoarea lege a învățământului.76
S-a afirmat și uneori se mai afirmă - în mod eronat -
că Marea Adunare Națională de la Alba lulia a hotărât că
Transilvaniei urma să i se acorde o autonomie politică în
cadrul statului național român unitar. O asemenea pro­

228
punere n-a ajuns nici măcar să fie prezentată Adunării,
fiind înlăturate toate formulele din proiectul de Rezoluție ce
o stipulau și fiind combătuți în chip util susținătorii acestei
soluții, luliu Maniu a subliniat clar realitatea că toți românii
au luptat pentru unire, nu pentru autonomie. Aceasta din
urmă trebuia să fie doar provizorie, administrativă și să
funcționeze pentru a face față problemelor curente
numeroase și grele. Ea trebuia să înceteze imediat ce se
alegea Parlamentul tuturor românilor, deci Adunarea
Constituantă.
Silviu Dragomir a afirmat că dacă ungurii află că
românii vor autonomia Transilvaniei atunci pe români i-a
bătut Dumnezeu. Ungurii au mulți diplomați și multe legă­
turi internaționale așa că vor submina și niai ușor un stat
român structurat pe autonomii politice provinciale. în con­
cluzie, Silviu Dragomir a susținut ideea că era necesară o
cârmuire proprie administrativă doar pe un timp scurt.
Vaida a declarat că românii au ajuns la Alba lulia mai mult
cu ajutorul Providenței, decât prin puterile lor și de aceea
nu era cazul să-și dorească un fel de „extrawurșt“ de
autonomie. El s-a întrebat cu ce încredere vor primi
România și Puterile Aliate o asemenea hotărâre.
Propunând o autonomie provizorie până la Constituantă,
Vaida a afirmat că până atunci liderii români ardeleni vor
conduce afacerile locale bine, rău, cum vor putea. Tinerii,
prin glasul lui I. Brișu, au susținut formula Unirii, au fost
contra autonomiei pe motiv că și așa dușmanii afirmau că
românii din Transilvania se deosebeau de cei de peste
Carpați sau că nu vor să se unească cu ei. în consecință,
autonomia era periculoasă și trebuia înlăturată.77
Deci, la Alba lulia au fost alese un Mare Sfat, fără rol
notabil, și un Consiliu Dirigent înzestrate cu atribute admi­
nistrative modeste, legate de administrația locală,
aprovizionare, circulația monetară, toate până la începerea
realizării unificării depline în domeniile vieții social-eco-
nomice, instituționale, juridice, monetare etc. în concluzie,

229
 indiferent de discuțiile survenite în noaptea de 30 noiem­
brie, care au fost simple propuneri și „pourparlers“ mai mult
teoretice și teoretizante privind forma de stat sau anumite
forme de autonomie, Marea Adunare Națională de la Alba
lulia n-a votat nici un fel de autonomie politică a
Transilvaniei în ziua de 1 Decembrie 1918. Aici a fost vorba
doar de o administrație provizorie, locală și convergentă
spre făurirea statului ’ unitar. Din 1920, o dată cu desfi­
ințarea Consiliului Dirigent, guvernul legal a preluat toate
atribuțiile lui.78 O delegație formată din greco-catolicii
Vaida și Hossu și ortodocșii Cristea și Goldiș, în 12-13
decembrie a prezentat Regelui Ferdinand actele Unirii
adoptate la Alba. Ei i-au înmânat stăpânirea suverană
asupra Transilvaniei, o dată cu jurământul de credință al
românilor de aici. Decretul-lege, emis de Rege, a însemnat
aplicarea Unirii definitive. în Guvernul Brătianu au fost
incluși, în decembrie 1918, transilvănenii Vaida, Cicio-Pop,
Goldiș, bucovinenii Flondor și Nistor, basarabenii Inculeț și
Ciugureanu. La 30 decembrie 1918, Constituanta
României Mari a votat legea Unirii Transilvaniei, o dată cu
cele ale Basarabiei și Bucovinei.

6. Dinastia și Armata Regală încă din decembrie 1918

Română în 1919. Vizita Regelui maghiarii n-au înțeles
Ferdinand I și a Reginei Maria în sau n-au vrut să înțe-
Transilvania leagă mesajul de pace
de la Alba lulia. Ei au
fost deci primii care n-au respectat Alba lulia. Ulterior, după
ce lucrurile s-au lămurit, unii au făcut apel la hotărârile ei,
deoarece era în interesul lor ca ele să fie incluse întocmai
în Constituție. De fapt, potrivit expresiei revelatoare a lui
lorga, în 1918, ei și-au avut politica lor în Ardeal, au rămas
ei înșiși, dar și românii au avut politica, interesele lor aici,
pe care le-au impus cu grele sacrificii și cu ajutorul con­
stant al Regelui și al Armatei Regale Române. Imediat

230
 după Alba lulia, ministrul-președinte al Ungariei, contele
Kăroly, l-a numit pe rectorul Universității maghiare de stat
din Cluj, Apàthy Istvan, comisar pentru Transilvania, reco-
mandându-i să aplice metodele folosite de români pentru
convocarea unei adunări maghiare la Cluj, care urma să
apere interesele Budapestei. într-adevăr, la 3 săptămâni
după Alba lulia, la Cluj s-au adunat 40 000 de maghiari,
care au optat pentru menținerea integrității statului
ungar.79 Istoriografia maghiară contemporană a susținut
că românii și aliații lor au uitat dictonul latin „audietur et
altera pars“ și au mers doar pe varianta Bucureștiului și a
Albei lulii. Dar tocmai aici, sub această logică formală, s-a
operat falsificarea noțiunii reale de autodeterminare, încer-
cându-se transferarea ei - așa cum au mai făcut și alte
națiuni cuceritoare în alte locuri - din competența
majorității asuprite în aceea a minorității asupritoare.
în fond, autodeterminarea națională, valabilă și aplica­
bilă doar la și de majorități etnice, ca și suveranitatea
națională rezultată din ea au fost indivizibile. Numai prin ele
s-a operat democratizarea și armonizarea geografiei
politice europene prin distrugerea statelor multinaționale
croite cu sabia cuceritoare și împilatoare din trecut și edifi­
carea statelor cu adevărat naționale, noi și unitare.
Transferarea noțiunii de autodeterminare spre minorități a
fost doar o manevră malefică de a păstra statele vechi ale
celor puțini, aroganți și asupritori, și de a împiedica eman­
ciparea celor multi și asupriți secole de-a rândul. în con­
cluzie, în numele Transilvaniei, n-a putut vorbi nimeni
altcineva decât 1 Decembrie 1918, prin reprezentanții de la
Alba lulia, aleși pe bază de vot universal sau numiți de bi­
serici, instituții, școli, ai celor 2 830 040 de români. La 22
decembrie, în Cluj, trimișii celor 1 660 296 unguri n-au făcut
decât să ilustreze că nici după o mie de ani n-au înțeles să
renunțe la ceea ce au cucerit strămoșii lor, n-au înțeles sau
n-au dorit să înțeleagă că era necesar și inevitabil ca
Transilvania, unde s-a vorbit și se vorbea mai multă limbă

231
 românească decât ungurească, să înceteze a mai fi a
Ungariei și să facă parte dintr-un stat român unitar.80
• Or, la 1918, tocmai acesta a fost conținutul real și fun­
damental al autodeterminării, în sensul că, de pildă, dacă
în Pomerania și Poznania, în Varșovia și Galiția s-a vorbit
mai multă poloneză decât germană sau rusă, aceste
provincii au fost chemate să refacă statul polon. Dacă în
Cehia, Moravia, Silezia, Slovacia, Croația, Slovenia,
Vojvodina s-a vorbit mai mult ceha, slovaca, sârba etc.
decât germana sau maghiara, ele au fost menite să
formeze, în acele condiții, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-
Croato-Sloven. Numai astfel s-a armonizat geografia
politică din Răsăritul Europei cu cea din Apus, unde
francezii, englezii, spaniolii etc. au avut state centralizate și
unitare de sute de ani, sau cu aceea din centrul continen­
tului, unde germanii și italienii și-au făurit propriile lor state
naționale în a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Diferența dintre statele rezultate în 1918 în Europa
Răsăriteană a fost doar aceea că în Polonia, Letonia,
Lituania și România au trăit națiuni compacte, iar structura
statelor a fost așezată pe aceste realități. în celelalte cazuri
a fost vorba de mai multe națiuni care au optat uneori și
ulterior pentru structuri adecvate acelor condiții, intrând
câteodată în conflict cu variantele centralizatoare ale
Pragăi sau Belgradului.
La sfârșitul lui 1918 și în primele luni ale lui 1919,
maghiarii au format și au înarmat contingente de secui,
batalioanele Pro Transilvania, social-democrații unguri au
trecut la organizarea de greve și dezordini pentru a submi­
na făurirea statului național român unitar și l-au chemat pe
socialistul Cristian Rakowski la Budapesta81 ca aliat și
reprezentant al Rusiei roșii destabilizatoare. Dar social-
democrații unguri n-au reușit să creeze breșe în sânul nați­
unii române prin atragerea social-democraților români va­
loroși de talia lui Jumanca, Flueraș, Isac, Ciser, Albani ș.a.,
care i-au felicitat pe unguri pentru republica ior, dar le-au

232
respins propunerile de a rămâne în Ungaria. Aceștia s-au
dus la Alba lulia și le-au dovedit că pentru ei a contat fon­
dul, nu forma lucrurilor, și anume, a prevalat în patriotismul
lor adevărat necesitatea obiectivă a făuririi statului național
român unitar.
în concluzie, majoritatea social-democrației a susținut
Unirea Transilvaniei cu România sub sceptrul Regelui
Ferdinand I, iar excepțiile regretabile de felul lui Rakowski
și al câtorva acoliți n-au făcut decât să confirme regula că
muncitorii și socialiștii, făcând parte și fiind fii ai națiunii
române, și-au făcut datoria față de ea în momente istorice
decisive.®2 De fapt, când cei câțiva socialiști români trădă­
tori de neam și țară și socialiștii unguri au încercat să-i
amăgească pe țăranii și muncitorii români din Transilvania
să rămână în Republica Ungară, să nu se unească cu
Regele și ciocoii reacționari din București, unii lideri ai
Partidului Național Român, ca, de pildă, vicarul ortodox al
Oradiei, Roman Ciorogariu, născut în comuna Pecica,
comitatul Aradului, în 1854, vechi și devotat lider al
românismului, le-a dovedit, pe baza faptelor și reformelor
realizate în România, că Regele a fost bun față de popor
și națiune, Suveranul a luptat ca nimeni altul pentru feri­
cirea și împlinirea visurilor ei. Bazat pe aceste realități,
Ciorogariu i-a îndemnat pe români să nu asculte de
dușmani și de cozile lor de topor, ci să intre hotărâți sub
sceptrul măreț, blând, protector și salvator al Regelui din
București.83 Vicarul român era să plătească cu viața
asemenea politică, dar a fost salvat de Armata Regală
Română care a ocupat Oradea. în schimb, anarhiștii
bolșevici s-au răzbunat mai târziu când l-au rănit, prin
bomba infernală pusă în Parlamentul din București, care
l-a ucis pe colegul și amicul său de idei și luptă națională,
episcopul unit Demetru Radu.
Din 24 decembrie 1918, Clujul, centrul șovinismului
maghiar, a încetat să mai fie inspiratorul unor acte
antiromânești, deoarece a fost ocupat de Armata Regală

233
 Română, care a înaintat până în apropierea Munților
Apuseni, fiind formată din 4 divizii, puse sub comanda ge­
neralului Traian Moșoiu Dar ungurii au efectuat acțiuni
destabilizatoare și în zona administrată de Consiliul
Dirigent, condus de luliu Maniu iar în zonele Aradului,
Bihorului, Sătmarului, administrate de ei, au inițiat raiduri
de terorizare antiromânești și au pregătit armate pentru a
încerca recuperarea Transilvaniei. în Banat au acționat
sârbii, care au încercat și ei să-l anexeze până la Mureș.
Și aceste planuri au eșuat, dar, cu ajutorul și consimță­
mântul Aliaților, a fost introdusă în provincie administrația
română.84
Salariații de la căile ferate din Transilvania, instigați de
Kârolyi și Àpàthy, au intrat în grevă pentru a paraliza
mișcările trupelor românești. Dar Moșoiu a expulzat pe
Directorul Căilor Ferate și pe toți agitatorii, a arestat peste
500 de greviști și a adus funcționari din Regat, pe care i-a
amestecat printre unguri. După aceea, Apàthy a fost și el
judecat și expulzat. Tot la fel au pățit 800 de muncitori
unguri, mineri din Baia Mare, care i-au atacat pe români cu
grenade și arme de foc, fiind dezarmați de trupele române
în ianuarie 1919. Acestea au ocupat zona Sighet - Baia
Mare - Zalău, pe când frații lor de arme au reușit să
reprime repede manevrele minerilor unguri din Petroșani,
în zona Sighetului, soldații români au avut de luptat și cu
gărzile ucrainene, pe care le-au înfrânt și dezarmat, luând
7 ofițeri și 337 soldați prizonieri, în 18 ianuarie. Zalăul a
fost ocupat în pofida unor tertipuri și atacuri ungurești, care
au provocat anumite pierderi trupelor regale române85,
atacate apoi mereu de trupele ungurești pe linia de demar­
cație, ajutate fiind de populația civilă maghiară.
în primele luni ale anului 1919, trupele Guvernului
Kârolyi, din trenurile lor blindate de pe căile ferate Arad-
Săvârșin, Arad-Sebiș trăgeau asupra satelor românești cu
tunurile și mitralierele. Trupele maghiare au ucis sau mal­
tratat pe unii români înscriși în gărzile naționale, în satele

234
 Micălaca, Vărădia de Mureș, Stejar, Julița, Bârzava,
Săvârșin, Siria, Bătuția. în unele cazuri grupuri de țărani au
fost împușcări la marginea satelor: Șiria a fost bombardată
și asaltată după cunoscutele metode din 1848-1849. La
Șiria, avocatul Hotăran a fost ucis împreună cu familia, au
mai căzut 60 de români din satele învecinate, iar la
Sohodol au fost executați preoții Leucuța și Popescu și
apoi aruncați în Criș.
Locotenentul Tămaș a fost executat după metode din
1848-1849, fiind pus să-și sape singur groapa, doar că în
acei ani secuii i-au pus pe preoții „valahi“ și pe țăranii lor șă
cânte înainte de execuție și ’Deșteaptă-te, române“. în
general, s-a apreciat că, în aceste luni, au fost uciși 180 de
români în Caraș-Severin și 300 în județul Arad. Alți români
au fost executați în părțile Bihorului de către secuii înarmați
și concentrați aici. Ùnele comune, ca, de exemplu,
Sighiștelul, aii avut parte de câte 3 atacuri, în timpul căro­
ra - tot ca la 1848 - românii au fost arși în casele lor. N-a
fost cruțat nici cortegiul funerar al lui Gheorghe Pop de
Băsești, fostul Președinte al Marii Adunări Naționale de la
Alba lulia, atacat de unguri la 26 februarie 1919, dar pro­
fanatorii au fost alungați tot de trupele regale române.
Fruntașul loan Ciordaș și avocatul Nicolae Bolcaș au fost
maltratați, li s-au tăiat nasurile, li s-au străpuns gurile și
ceafa cu baioneta, li s-au scos ochii și au fost îngropări pe
jumătate vii în satul Lunca de lângă Vașcău.86
în 1919, Armata Regală Română a luptat cu dârzenie
în estul și vestul României Mari pentru a curăța Transilva­
nia, Bucovina și Basarabia de pericolul revanșard, de
bolșevism și de anarhie.87
După masacrarea a peste 100 de români din comuna
Șiria, comitatul Aradului, în corespondența Să fim trezi.
Războiul nu s-a terminat, s-a ajuns la concluzia că țara tre­
buia să stea cu mâna pe armă, deoarece era atacată și de
la vest de unguri, mai feroci și mai înnebuniți ca niciodată,
și de ia est de Rakowski, care, la Kiev, uneltea pieirea

235
 României. în corespondență se cerea mutarea liniei
demarcaționale pentru ca Armata Regală Română să
instaleze ordinea și să-și poată apăra conaționalii împotri­
va exceselor ungurești.®8
Pentru a preveni transformarea zonei administrate de
unguri în bază de operații maghiare pentru proiectata ofen­
sivă până la Carpați, îndreptată împotriva României și a
Puterilor Aliate, a fost înaintată cunoscuta notă Vix și a fost
trimisă a doua misiune Smuts, cerându-se Budapestei să
se retragă pe linia de demarcație etnică, deci la vest de
orașele Carei, Satu Mare, Oradea, Arad, pe viitoarea fron­
tieră preconizată. Astfel, în martie-aprilie 1919 s-a reparat
greșeala din 28 februarie, când s-a hotărât mutarea liniei de
demarcație până la calea ferată Satu-Mare - Oradea -
Arad, fără ocuparea acestor orașe și cu o zonă neutră de
5 km, ocupată de Aliați, între români și unguri. Oricum, s-a
subliniat în toate cazurile că numai Conferința de pace este
organismul competent și abilitat să traseze frontiera defini­
tivă dintre Ungaria și România. în aceste condiții, puterea a
fost preluată de Béla Kun, care, după 21 martie, a mizat pe
alianța cu Moscova roșie, împotriva Cehoslovaciei și
României și a tuturor statelor „burgheze“89, dar cu intenția
imediată și clară de a recupera Slovacia, Transilvania și
Basarabia. Serviciile diplomatice ale vremii au sesizat
alianța dintre Lenin și Kun încheiată în acest scop.
în primăvara și vara lui 1919 cele două puteri bolșevice
au sperat că ofensivele lor din Ungaria și de pe Nistru le
vor facilita întâlnirea în Nordul Carpaților, pentru a termina
încă de pe atunci cu România „Mare“. Lenin, în 1919-1920,
a urmărit cu o consecvență de fier, și „acasă“ la el, să dis­
trugă independența reală de stat a Azerbaidjanului,
Armeniei, Gruziei, pregătind guverne marionete comu­
niste, care să intervină la momentul oportun, să pună
mâna pe putere în republicile Caucazului, să-i înlăture pe
„naționaliști“ și, cu timpul, să „autodetermine“ statele
într-un sistem pus sub egida și sub focul centralismului de

236
partid și de stat al Moscovei. Uneori, Lenin s-a aliat și cu
Turcia pentru a distruge statul independent al Armeniei și,
în general, intervențiile bolșevice s-au efectuat cu mari
vărsări de sânge și cu acțiuni teroriste de masă.90 Astfel,
alianța dintre Lenin și Kun, îndreptată împotriva României,
a fost doar o parte din planul general de distrugere a noilor
state naționale unitare și independente și în acest context,
atât România Mare, cât și Polonia, refăcută și revitalizată,
au avut un rol deosebit de important în blocarea mașinați­
ilor bolșevice și în stoparea încercărilor de a răspândi și a
propaga sistemul bolșevic în Europa.
Bolșevicii unguri, prea încrezători în steaua lor noro­
coasă, au pretins lui Smuts ca România să fie obligată să
se retragă din nou pe Mureș, în timp ce ei se pregăteau în
secret pentru ofensiva pe care o credeau victorioasă și
decisivă în tranșarea disputei teritoriale. în concluzie, Kun
nu s-a pregătit de pace, după cum au scontat unii Aliați, ci
de război, după cum au dovedit realitățile din Ungaria. Aici
s-au reorganizat forțele și structurile militare și, în ciuda
dezordinelor create de bolșevici, în armata Ungariei
Sfaturilor s-au aflat și vechii comandanți militari. Speranța
cea mai mare a bolșevicilor unguri a fost cooperarea
hotărâtoare cu bolșevicii ruși, cu care au organizat, prin
spioni și emisari, acțiuni de destabilizare a ordinii de stat în
România și Cehoslovacia. Pentru a preveni atacul
maghiar, România, amenințată de pe Tisa, Dunăre și
Nistru, a dezlănțuit singură, în 16 aprilie 1919, ofensiva
pentru Munții Apuseni.
Armata Regală Română a fost obligată moral să înain­
teze, deoarece dincolo de linia de demarcație au fost uciși
și terorizați români, nu cetățeni ai altor state ale Antantei,
și ea a fost chemată, în numele Regelui să-i apere, să-i
mântuiască și să zădărnicească toate mașinațiile și
manevrele de a anula votul din 1 Decembrie 1918. Atacul
românesc din aprilie 1919 a fost declanșat de 3 Divizii - a
7-a, a 6-a și a 2-a - de vânători, urmate de a 6-a și a 7-a

237
 infanterie. în pofida rezistenței maghiare în defileuri, au
fost ocupate Ciucea, întreg defileul Crișului Repede,
Beiușul, Vașcăul, Țebea, cu mormântul lui lancu și gorunul
lui Horia, Gurahonțul, s-a continuat înaintarea pe Crișul Alb
și Crișul Negru. La Buteni, sub comanda maiorului rezer-
vist C. Diamandy, fost ministru la Petrograd, a fost înfrân­
tă o altă încercare maghiară de stopare a ofensivei
române, astfel că la 18 aprilie prima fază a acțiunii a fost
terminată.91
în a doua fază a acțiunii, au fost ocupate Carei, Satu-
Mare, Marghita, Salonta și în ziua de Paști a fost eliberată
și Oradea. Unor maghiari terorizați de proprii lor bolșevici,
le-au trecut pe moment nostalgiile după Transilvania și i-au
primit bine pe militarii români, printre ei numărându-se și
Kalmân Țisza, fratele fostului ministru-președinte al
Ungariei. în această ofensivă, s-au distins Comandantul
Armatei Regale Române din Transilvania, generalul
Mărdărescu George, colonelul Rasoviceanu, generalii
Holban, Olteanu și Moșoiu, întreaga operațiune durând
5 zile și determină nd u-i pe unguri să se retragă pe linia
Nyiregy-hâzâ, Debrețin, Bichis-Csâba. De aici ungurii au
început însă să pregătească cu înfrigurare contraofensiva,
dar n-au avut timp, deoarece, în a treia fază, au fost alun­
gați peste Tisa. La 29 aprilie, s-a predat Divizia de secui,
cu 10 000 de oameni și cu un bogat material de război.
Cunoscând intențiile agresive ale ungurilor, Brătianu a
refuzat să renunțe la poziția naturală de apărare de pe Tisa
și să se retragă pe linia de demarcație trasată de Aliați,
armata a rămas temporar pe Tisa, având în spate linia de
frontieră recunoscută în 1916.92
între timp, pe pământul Ardealului au sosit Regele
Ferdinand și Regina Maria, aducând un sentiment de
liniște și siguranță nu numai printre români, ci și printre unii
neromâni din Transilvania. Suveranii au vizitat minele de
aur și fabrica de la Gura Barza de lângă Brad, însoțiți de
Maniu. Cicio-Pop, Goldiș, generalul C Prezan colonelul

238
Ion Antonescu și alții. Cu această ocazie s-a anunțat că a
venit timpul ca aurul să treacă în proprietatea și în conturile
statului român, nu numai în acelea ale statelor și soci­
etăților străine.93 Regele și Regina, împreună cu doi preoți
români, au ținut colacul deasupra mormântului lui Avram
lancu, rugându-se pentru sufletul lui și mulțumindu-i94 pen­
tru că a luptat odinioară ca românii să nu devină lipituri și
umpluturi la „națiunea politică maghiară“ și nici Transilva­
nia să nu fie parte integrantă a statului „național maghiar
unitar“. El a contribuit astfel ca românii transilvăneni să
aparțină propriei națiuni politice și României Mari. La Alba
lulia, suveranii au fost primiți de o mulțime de țărani, preoți
și învățători, oameni politici, prelați ai celor două biserici
române, poporul aclamând pe Rege: „Dumnezeu să ni te
ție Că ne scăpași din robie“. Ferdinand a amintit de mar­
tirii neamului care s-au sfârșit în Alba lulia, de luptele lui
Mihai Viteazul și a omagiat ziua reparatoare de
1 Decembrie 1918, prin care s-a dovedit că la Alba lulia
sufletul românului a rămas același95, dorind ca și în viitor
el să fie la fel.
La Blaj, episcopul vicar al Mitropoliei Unite, în cuvântul
său rostit în fața Regelui Ferdinand, a arătat că, în
vechime, nobilii și principii unguri ai Ardealului au venit să
vâneze și să petreacă în ținut, dar nu au coborât privirile
spre supușii valahi. Pe lângă oraș au trecut și mai noii Mari
Principi ai Ardealului, Habsburgii, fără să vadă teologia și
gimnaziul unde profesorii și elevii au îndurat multe greutăți
materiale pentru a-și salva sufletele și a învăța carte, atât
pentru ei, cât și pentru frații lor de suferință. Dar Blajul a
așteptat împlinirea vremurilor și aceasta a sosit - spunea
Suciu - prin „Regele ideal care, părăsindu-și patria natală
și toate ale sale, a venit să se facă una cu poporul al cărui
părinte este. A trebuit să așteptăm până a venit adorata
Regină, care în dragostea-i de mamă, fără deosebiri de
clasă, pe toți îi îmbrățișează“.96
în continuare, episcopul unit a mulțumit suveranilor

239
 pentru că au suferit împreună cu poporul, și-au împărțit
averile cu el, i-au îmbărbătat pe cei slabi în momente greié,
i-au mângâiat pe cei bolnavi și suferinzi și i-au ridicat pe
toți supușii la înălțimea și tăria morală a Tronului. în final,
Episcopul Suciu a promis Regelui că Blajul n-a încetat și
nici nu va înceta vreodată lupta pentru afirmarea unității
naționale a tuturor românilor, după care, Regele
Ferdinand, în cuvântul său, a omagiat rolul cultural-bise-
ricesc al centrului greco-catolicismului românesc.
La Sibiu, Regele a fost salutat într-o cuvântare cu înaltă
simțire de luliu Maniu. Dar în mijlocul bucuriei generale, li­
beralul Pherekyde, prim-ministru ad interim, a simțit nece­
sar să atragă atenția că mai sunt greutăți și primejdii de
înfrânt, că românii erau înconjurați încă de dușmani și
numai uniți vor putea rezista și rămâne împreună.^7
Regele Ferdinand și Regina Maria au fost prezenți la
Parastasul de pe Câmpia Turzii, din 28 mai 1919. Cu
această ocazie, Episcopul Miron Cristea a afirmat că
pământul de acolo este de două ori sfânt pentru români. El
adăpostește rămășițele trupului lui Mihai Viteazul, care a
arătat fraților de peste Carpați calea spre falnicul Ardeal, și
a primit pe regele unificator, executorul testamentului
marelui voievod. Regele a venit să-i aducă prinosul de
recunoștință lui Mihai Viteazul, dovedind prin aceasta că
este un bun român și un bun creștin în același timp.
Sufletul lui Mihai Viteazul privea cu bucurie spre cel de-al
„doilea Mihai“, care nu s-a oprit însă la Turda, ci a înaintat
victorios până la Tisa.
Episcopul i-a omagiat cu acesta ocazie și pe moți,
numindu-i fiii de aur ai neamului românesc, care au dat pe
Horia, Cloșca și Crișan și pe craiul munților, lancu. în fața
Câmpiei Turzii și a Munților Apuseni poporul se înclina
suveranilor nu numai cu omagială supunere, dar și cu
iubire și recunoștință, deoarece, încrezători în virtuțile
ostașilor, loiali aspirațiilor firești ale neamului și îndemnați
de sfetnici luminați, au știut în momente decisive să calce

240
 pe urmele lui Mihai Viteazul. Românimea transilvăneană
va păstra o veșnică recunoștință Armatei Regale Române,
care, în frunte cu Regele, â întregit hotarele patriei,
dezrobind pe cei robiți și înscriind în istoria neamului fapte
glorioase.98
Cu o zi înainte la Turda, suveranii au fost întâmpinați
de o mulțime de români, în frunte cu prefecții Zosim
Chirtop și dr. Vescan și de clerul ortodox și grecô-catolic.
Primul le-a dorit suveranilor să se simtă tot așa de bine în
mijlocul românilor din Transilvania, precum de fericiți se
simțeau aceștia văzându-i în mijlocul lor, la omagierea
marilor martiri Mihai Viteazul, Horia, Cloșca și Crișan.
Femeile române, prin Lucreția Mureșan, au prezentat
omagiile lor însoțite de iubire, loialitate și recunoștință față
de Regină. Ele au fost până atunci ca niște albine răzlețe
fără mamă și fără regina conducătoare, dar se bucură
acum când au în mijlocul lor pe Regină, mama adevărată
a tuturor românilor, care nu s-a îndoit o clipă de triumful
idealului național. Femeile de atunci și cele din generațiile
viitoare nu vor uita niciodată grija Reginei față de soldații
din tranșee și spitale, ca și faptele mari și atitudinea ei
dârză și clară față de binele națiunii și al patriei întregite.
Regele Ferdinand a spus celor prezenți că a simțit
datoria patriotică de a înfăptui, cu prilejul primei sale călă­
torii în ținuturile dezrobite, o vizită la locul unde marele
voievod Mihai Viteazul a ținut sub stăpânirea lui o clipă
România Mare și unde a trecut din viața pământească la
cea veșnică. Tot în acele locuri a trăit Horia, lancu și alți
eroi și de aceea Regele dorea să le aducă și lor prinosul
recunoștinței sale. Toate aceste mari figuri ale românismu­
lui au lăsat poporului o moștenire sfântă și l-au învățat că
iubirea de neam trebuie să fie mai presus de orice.
Memoria lor i-a însoțit pe români în timpurile de restriște,
le-a dat curaj să lupte până la sfârșit. Grație acestui curaj
și datorită învățăturilor trase din viața lor, poporul a ajuns
la încununarea visului, la făurirea României Mari. Primirea

241
 cu care a fost onorat era o dovadă pentru Rege că românii
au zidit adânc în conștiința lor credința față de neam și față
de dinastia română.
Alte localități vizitate de suverani, la sfârșitul lunii mai
1919, au fost Baia Mare, Jibou, Dej, Bistrița, Cluj, Turda,
Bistra, Câmpeni, Vidra (Casa lui lancu), Abrud, Brad,
Țebea, Alba lulia, Blaj. La Bistrița suveranii au fost întâmpi­
nați de 40 000 de țărani români, de delegați ai sașilor și de
școlari. La Cluj au fost ovaționați de 50 000 de țărani și aici
Regele a afirmat că orașul ce fusese Golgota românilor
trebuia să devină un centru cultural ai românismului. Peste
tot, suveranii au fost primiți cu o naturală și firească
dragoste și recunoștință, ca simboluri vii și întruchipări
reale ale dezrobirii neamului."
Episcopul Miron Ciistea a considerat că de la
retragerea împăratului Aurelian încoace românii din
Transilvania îi puteau primi cu drept cuvânt, în mod oficial
și din toată inima pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria
ca pe primii lor stăpâni și suverani legiuiți. Numai inimile
românilor din Transilvania, cuprinse de emoție în timpul
vizitei regale, au putut simți din plin farmecul dulce ce este
încadrat în cuvântul „ai noștri“, deoarece până atunci ei au
fost ai nimănui. Dar dacă românii n-au fost asimilați de
dușmani, meritul era și al bisericilor modeste, multe din
lemn, pe care Suveranii le-au văzut prin comunele și pe
plaiurile Transilvaniei. Preoții și slujitorii lor au păstrat în
toată curățenia credința strămoșească și dulcea limbă
românească, comorile sufletești ce formează esența indi­
vidualității etnice a românilor. Fiii și conducătorii acestei
biserici simțeau mai adânc decât toți recunoștința față de
aceia ce i-au dezrobit, față de Armata Regală și Rege, care
au creat România Mare. Miron Cristea, parafrazându-l pe
Platon și urările făcute de el țării sale, a dorit Regelui
Ferdinand ca întărind hotarele țării s-o facă respectată în
afară, liniștită și pașnică înăuntru, spre binele cetățenilor
ei. La despărțirea de suverani, episcopul le-a urat cu cuvin-

242
 tele simple și totuși frumoase ale moților un sincer:
„Trâiască-vă Dumnezeu întru mulți ani“!10c*
La banchetul oferit de Consiliul Dirigent în onoarea
Regelui, suveranul a spus că destinul și scopurile legiunilor
romane venite în țările dunărene și în cele din cercul
carpatic au fost atinse și realizate. Legiunile au dorit să
clădească pentru viitor o cetate latină ca o forță compactă
în mijlocul neamurilor străine și lucrul s-a realizat prin
urmașii lor. Providența a dăruit națiunii române o vitalitate
ce i-a permis să reziste vijeliilor și să-și păstreze credința
că va ajunge acolo unde destinul i-a indicat drumul ce
urma să-l străbată. Regele a mulțumit Proniei cerești că a
putut vedea și înfăptui cu ajutorul ostașului român acest
fapt unic în istoria țării. în călătoria sa, Regele a văzut ceva
care se vede rar, a văzut credința unui popor, dragostea cu
care l-a înconjurat. Ea a fost și cea mai frumoasă răsplată
pentru o populație ce a suferit atâta amar de timp, Bucuria
celor ce l-au întâmpinat a fost și bucuria lui. Regele a afir­
mat că va acționa pentru ca și dorințele ei să fie îndeplinite.
După părerea lui I. G. Duca, vizita regală în Transilvania
a relevat patru aspecte importante din punct de vedere
politic. în primul rând, ea a demonstrat indestructibilitatea
unității naționale a românilor. Cei ce au crezut că românii nu
alcătuiau un tot indivizibil sufletește au putut constata, din
manifestațiile cu care au fost întâmpinați suveranii, că exista
o conștiință națională serioasă și adâncă ce excludea orice
tendință de separatism. A doua constatare era profundul
dinasticism al poporului. Regele României personifica sim­
bolul viu al unității naționale, centrul de gravitate al întregii
vieți naționale, iar un regim sau un sistem monarhic parla­
mentar bine structurat și întocmit era în măsură să asigure
României o dezvoltare și propășire normală.
Manifestațiile de loială supunere și de simpatie organi­
zate de șvabii din Banat și de anumiți unguri din
Transilvania, cu ocazia vizitei regale, și-au avut - în con­
cepția lui I. G. Duca - importanța lor. Șvabii din comitatul

243
 Torontalului au ajuns cu greu la Rege pentru a-i spune că
nu doreau să trăiască sub dominație sârbească și că
preferau să trăiască sub sceptrul lui după ce ținutul se va
uni cu România Mare. Chiar unii unguri care au cunoscut
scurta, dar terifianta dominație bolșevică au mulțumit
Regelui și Armatei Regale Române că le-au salvat viețile
și proprietățile. Până și Rectorul Universității din Debrețin
a cerut, în humele civilizației, nu numai ca trupele române
să nu se retragă din teritoriile ocupate în Transilvania sau
în Ungaria, ci să înainteze spre vest și să ocupe
Budapesta pentru a distruge astfel regimul bolșevic.
Contele Degenfeld, unchiul lui Tisza, i-a mulțumit Regelui
că a distrus anarhia în teritoriile ocupate, a reîntronat
ordinea și legalitatea și i-a cerut și el să ocupe Budapesta
și să salveze Ungaria de bolșevism. Multe doamne
maghiare, conduse de contesa Almâssy, le-au mulțumit
suveranilor României că le-au salvat onoarea, viața și
averile, trimițând Armata Regală Română să lupte contra
bolșevicilor.
I. G. Duca observa că, de frica bolșevicilor, în Ungaria
apăruse un curent de apropiere față de România Regală,
determinat de unii oameni politici unguri care vedeau în ea
un factor de civilizație și de ordine în Orientul European
amenințat de ciuma roșie. Era important pentru români -
comentă Duca - să facă o comparație între situația din
1918, când ungurii au cerut nu numai pământ din pămân­
tul Vechiului Regat, dar au pretins ca românii ardeleni situ­
ați de-a lungul Carpaților între Orșova și Vatra Dornei să fie
alungați și înlocuiți cu unguri, și starea existentă în 1919.
Al patrulea efect ăl vizitei regale a fost creșterea prestigiu­
lui Armatei Regale Române și a operei înfăptuite de ea,
recunoștința față de ostașul român, care, deși slab echipat
și rău hrănit, a dovedit un moral uimitor și o mare disci­
plină.101
Desigur, la sfârșitul considerațiilor sale, I. G. Duca s-a
referit la Aliați, cu care Guvernul Brătianu începuse deja să

244
 aibă dificultăți și diferende în privința necesității urgente de
a zdrobi Ungaria bolșevică revizionistă și de a nu se anga­
ja tratative ce o favorizau, precum și în legătură cu modul
de interpretare a unor probleme de fond la Conferința de
pace de la Paris. Reflecțiile lui I. G. Duca asupra apropierii
unor maghiari de România de frica bolșevicilor, au fost, de
asemenea, reale. Dar ele au fost momentane sau de con­
junctură, deoarece după zdrobirea roșilor și după ce n-au
mai simțit la gât cuțitul bolșevic, ei și-au manifestat din nou
nostalgiile, tendințele iredentiste și și-au schimbat ati­
tudinea față de România și de regele ei.
într-adevăr, încurajat de faptul că generalul Foch n-a
atacat cu trupele franco-sârbe, române și cehoslovace
Ungaria bolșevică, Béla Kun a hotărât s-o ia înaintea
vecinilor și să-i atace primul. Simțind forța armatei române
și din cauză că Regatul sârbo-croato-sloven era ocupat de
francezi, Kun s-a hotărât să atace Cehoslovacia. El a dorit
să rupă legăturile dintre armatele română și cehoslovacă și
să facă joncțiunea cu Rusia roșie, de la care a sperat să
primească soldați și materiale. Pentru a-i ajuta moral pe
unguri, Rusia a trimis în mai 1919 un ultimatum României,
iar Rakowski a trimis ucraineni înarmați pentru a opera în
Bucovina și Galiția. Ofensiva maghiară a reușit să-i
înfrângă pe aliații cehoslovaci, în pofida unor încercări de
ajutor venite din partea trupelor române. Acestea au zădăr­
nicit însă atacurile ucrainenilor din Galiția. împreună cu
divizia a 8-a din Bucovina, românii au înaintat până la
Colomeea, nimicind planurile ungurilor de a se uni în aces­
te locuri cu bolșevicii ucraineni și ruși. Membrii Consiliului
Suprem Aliat au fost supărați pe România, acuzând-o că a
tulburat Ungaria, înaintând până la Tisa fără con­
simțământul lor, și au cerut - zadarnic însă - limitarea
armatei și armamentului românilor. Lui Brătianu i s-a cerut
să intre în tratative cu Béla Kun. Dar Brătianu a refuzat
ambele propuneri, susținând că România avea nevoie de
toate forțele ei militare pentru a menține integritatea terito-

245
 riuiui său de stat și că nu va trata cu Kun, deoarece aces­
ta urmărea să înșele prin asemenea discuții toate guver­
nele, pentru a uni anarhiile din Moscova și Budapesta și a
răspândi bolșevismul în Centrul Europei.
Mai târziu, Brătianu a fost acuzat de șefii Antantei că
prin politica lui i-a exasperat pe unguri și i-a împins spre
bolșevism, dar primul-ministru român a replicat că bolșevicii
s-au înțeles cu Kârolyi, încă înainte de demisia lui, să pre­
zinte spectrul pericolului instaurării comunismului la
Budapesta pentru a smulge Aliaților concesii teritoriale.
Brătianu a reamintit Aliaților că și ei au ocupat din punct de
vedere militar teritoriul german până la Rin, declarând în
același timp că el nu se poate retrage de pe Tisa până nu
va avea în mână garanțiile de la unguri, pentru a înlătura pe
viitor conflictele militare cu ei. Dacă i s-a cerut să se retragă
pe linia de frontieră dintre România și Ungaria, era în drept
s-o cunoască concret și în detalii. în aceste condiții,
Consiliul Aliat a făcut cunoscute delegațiilor române, sârbă
și cehoslovacă liniile de frontiere cu Ungaria, invitându-i să
înceteze ostilitățile contra ei. în aceste condiții, Ungaria a
încheiat un armistițiu cu Cehoslovacia și și-a retras trupele
din teritoriul ocupat de ei, dar numai până la 15 km de linia
de demarcație, iar trupele române au părăsit pozițiile înain­
tate din Slovacia și Pocuția, care au fost ocupate de
armatele statelor respective?02
Dar, în pofida presiunilor Aliaților, Brătianu, conștient
de pericolul iminent al unei ofensive maghiare spre
Transilvania, a rămas pe Tisa și între timp s-au rezolvat
anumite diferende cu sârbii în Banat, unde s-a instaurat
administrația română de stat, inclusiv în Aradul ocupat de
francezi, predat definitiv românilor de generalul Franchet
d’Esperey (iunie 1919), în timp ce același lucru l-a făcut în
Banatul Răsăritean generalul Tournadre.103 Nici generalul
polonez Pilsudski nu s-a lăsat înșelat de declarațiile paci­
fiste ale lui Lenin, Troțki, Stalin, Tuchacevski și a intuit
intențiile Rusiei roșii față de Polonia în 192O10^, tot așa

246
cum Brătianu le-a simțit pe cele ale lui Kun față de
România, în 1919. De multe ori, realismul de pe teren al
românilor și polonezilor i-a ajutat în 1919-1920 pe Aliați să
vadă mai clar adevăratele intenții ale roșilor, să fie mai cir-
cumspecți față de declarațiile lor pacifiste și să intervină
mai prompt și mai energic pentru zădărnicirea planurilor
lor.
Deși, în general, lumea s-a pregătit în 1919 pentru
liniște, odihnă și oblojirea rănilor după cumplitul război ce
abia se încheiase, în răsăritul Europei, Armata Regală
Română, dar și cele republicane polone, letone, estone,
lituaniene, cehoslovace au avut încă de luptat din greu în
anii 1919-1921 pentru salvarea ființei și integrității statelor
naționale.105 încă în ianuarie 1919 bolșevicii au trecut
Nistrul și au atacat Basarabia, fiind sprijiniți și de agitațiile
antiromânești ale ucrainenilor din ținutul Hotinului. La
început, trupele regale române s-au repliat, dar apoi, orga-
nizându-și serios apărarea, au stopat ofensiva, au trecut la
contraofensivă și i-au aruncat pe bolșevici peste Nistru. în
cursul acestor operațiuni a fost ucis generalul Poetaș, în
timp ce mergea cu trăsura să-și inspecteze trupele. Practic
vorbind, bolșevicii au organizat un atentat mișelesc,
ucigându-l pe la spate pe generalul român, care a făcut
minuni de vitejie în timpul Războiului de întregire Națională
la Topraisar, Neajlov și Mărășești.
Dar bolșevicii, nedescurajați de contraofensiva
română, au reatacat Basarabia și au ocupat Hotinul.
Funcționarii și soldații români din zonă au avut o soartă
tragică, ce s-a putut compara doar cu aceea a lui Bolcaș,
Ciordaș și a altor români din vestul țării. Șeful Siguranței
Române a fost ucis și aruncat în fântână, soldații români
au atârnat spânzurați de copaci și de stâlpii de telegraf,
după ce li s-au tăiat limbile. Pentru a doua oară, după lupte
violente, generalul Davidoglu a reușit să-i respingă pe
bolșevici fără să poată însă să le taie apetitul grozav de a
reveni la atac pentru recâștigarea Basarabiei. Rușii roșii au

247
 fost încurajați de faptul că la Budapesta au venit la putere
prieteni de-âi lor întru ideologie, dar mai ales întru
recâștigarea provinciilor pierdute. Pentru acest scop le-a
servit drept paravan, dar și ca un steag călăuzitor în acți­
une, internaționalismul proletar.
Rușii și-au organizat un Comitet pentru „eliberarea“
Basarabiei, pregătindu-se să distrugă România Mare și
Polonia renăscută, și să dea mâna cu Béla Kun.
Contralovitura organizată sub comanda generalului
francez d’Ansêlme, cu cele trei divizii franceze, două
grecești, voluntari antibolșevici ruși, polonezi, ucraineni în
Rusia de Sud și la Odessa, deși ajutată de români, care au
atins Tiraspolul, a fost risipită în eter de loviturile bolșevice,
iar supraviețuitorii s-au retras îngroziți prin Basarabia de
Sud și Cetatea Albă. încrezători din nou în steaua lor roșie,
bolșevicii și prietenul lor Rakowski cer României să eva­
cueze Bucovina și Basarabia, proferează injurii și
amenințări la adresa guvernului regal de la București, în
timp ce asigură Budapesta de ajutorul lor frățesc. Numai
că Bucureștiul, trecut prin focul greu al Războiului de între­
gire Națională, și-a reorganizat apărarea pe Nistru și nu
s-a lăsat intimidat de asemenea manevre.
în mai 1919, bolșevicii au bombardat și au ocupat
Tighina, după ce au trecut cu bărcile Nistrul, dar au fost din
nou respinși cu concursul tiraliorilor algerieni din trupele
franceze care n-au fraternizat cu atacatorii, așa cum au
scontat aceștia, exceptându-i pe vreo 60 de francezi ce
i-au lăsat să treacă fluviul. După ce în Basarabia a fost
trimisă Divizia a 5-a care a preluat paza Nistrului de la
Tighina la Mare, înlocuind trupele aliate, care n-au dorit să
lupte fiind contaminate de propaganda pacifistă bolșevică,
iar generalul Paul Angelescu și-a organizat comandamen­
tul teritorial, bolșevicii au renunțat la atacurile mari contra
Basarabiei. Astfel votul din 27 martie/9 aprilie 1918 a
rămas în viață cu sacrificiul de sânge, din 1919, al Armatei
Regale Române.106

248
 Guvernul român a promis Consiliului Suprem Aliat că
se va retrage de pe Tisa dacă Ungaria își va demobiliza
armata și o va dezarma. Kun, somat în acest sens de
Aliați, dar încurajat probabil de succesele militare din
Slovacia și de promisiunea că va participa la Conferința de
pace, a refuzat oferta și a răspuns că se sprijină în conti­
nuare pe armata sa. A devenit clar acum și pentru Aliați că
bolșevicii au urmărit să profite de demobilizarea și demo­
ralizarea unor armate ale Antantei și, prin golul rămas, să
atace din nou, pentru a-și reface statele și a împinge
înainte comunismul.
în aceste condiții, mareșalul Foch s-a decis să treacă
la ocuparea Budapestei și dezarmarea Ungariei cu 7 divizii
române, două franceze, două cehoslovace și una sârbă. în
timp ce cehoslovacii au declarat pianul inoportun, iar sârbii
au cerut protecție militară contra bulgarilor, românii au
acceptat fără rezerve propunerea. Qreul războiului ar fi
revenit României, dar oricum ea a fost chemată de istorie
și de destin să lupte în primul rând pentru înfrângerea celor
ce au dorit să recucerească Basarabia și Transilvania, iar
nu soldaților Antantei. Aceștia au obosit și s-au plictisit de
războiul purtat departe de casă și n-au înțeles îndeajuns
toate condițiile și toți parametri situației complicate de pe
terenul frământat âl Europei Răsăritene, mai ales că
europenii occidentali și-au făurit demult statele lor centra­
lizate.
Deosebirea fundamentală dintre soldații români și cei
ai Antantei a fost că primii n-au avut voie să obosească, să
devină pacifiști și să meargă acasă, deoarece a fost vorba
de neamul lor, de apelurile repetate ale Regelui lor, care i-a
chemat mereu sub drapelul făuririi și apoi sub cel al
păstrării unității politice a românilor. Totuși, prezența
puținelor trupe ale Antantei a constituit în anii 1919-1920
un ajutor moral prețios, nu numai pentru români, dar și
pentru polonezi și baltici, încleștați în lupte hotărâtoare
pentru a-și menține statele recunoscute apoi diplomatic,

249
 fără rezerve, de Conferința de pace de la Paris.107
Dar Conferința lui Foch de la Paris privind Ungaria a
rămas fără obiect, deoarece cel care a atacat primul a fost
Kun, și nu Aliații. Deși Kun și-a asigurat un paravan abil,
declarând că a început ofensiva, în numele Aliaților, pentru
a reprima România rebelă, care nu i-a ascultat să se
retragă de pe Tisa, el a urmărit, de fapt, ca prin înfrângerea
României să-și asigure legătura cu Lenin și să-și realizeze,
împreună cu acesta, planurile comune. Dictatorul bolșevic
a învățat din experiența din aprilie și și-a organizat o
armată condusă de profesioniști, care, chiar dacă a avut
comisari politici, a fost disciplinată și înzestrată cu coman­
danți experimentați și cu un redutabil armament de luptă.
El a realizat că a existat o diferență notabilă între puterea
Armatei Regale Române și aceea a tinerei armate
cehoslovace.
La 17 iulie 1919, ofensiva contra Armatei Regale
Române a fost declanșată, ungurii au reușit să înainteze și
au început să creadă în victorie și în realizarea scopurilor
lor. Dar după 7 zile de lupte cumplite, trupele române au
zdrobit ofensiva dușmană și ungurii au fost aruncați peste
Tisa, așa cum camarazii lor din răsărit i-au alungat pe ruși
peste Nistru. Din nou Armata Regală Română, prima
garantă a integrității României Mari, a asigurat pe teren
viata votului de la 1 Decembrie 1918, prin jertfele de sânge
din 1919.
Ungurii, care s-au năpustit din nou asupra Transil­
vaniei, repetându-l, după o mie de ani, pe Tuhutum cel vic­
torios care l-a ucis pe Gelu, deschizând astfel opera
„Honfoglolâs-ului (cucerirea patriei), au fost învinși de vitejii
ostași ai Regelui Ferdinand, care și-au răzbunat înaintașul.
Dar, întrucât războiul își are regulile lui și trebuie continuat
până când dușmanul depune armele și este înlăturată orice
primejdie din partea lui, Armata Regală Română a început
ofensiva contra Budapestei, condusă de generalii
Mărdărescu, Holban, Moșoiu, Demetrescu și alții. După

250
 dezastrul maghiar din pustă, unele trupe maghiare au
capitulat, iar altele și-au abandonat armele și s-au retras
pe la casele lor. In aceste condiții, a luat sfârșit și
Republica roșie a lui Béla Kun.
Șefii misiunilor aliate italiană și engleză, coloneii
Romanelli și Cunningham, au instalat la repezeală un
guvern maghiar social-democrato-burghez la Budapesta și
au pretins trupelor române să nu intre în oraș deoarece nu
armatele române l-au învins pe Kun, ci numai tratativele
inițiate de diplomații Aliaților, stabiliți momentan la Viena,
l-ar fi determinat pe dictator să se recunoască învins. Mai
mult, neolatinul Romanelli, care n-a părăsit Budapesta nici
sub Kun, le-a cerut românilor șă se retragă pe loc din
Ungaria. Ridicolul afirmației celor doi colonei privind înfrân­
gerea lui Kun prin tratative și nu prin armatele române a
fost sesizat la timpul său de un publicist francez care a
comparat judecata lui Romanelli și a lui Cunningham cu
mintea cocoșului convins că numai cântecul său determină
Soarele să răsară în fiecare zi.
Dar în 3 august 1918 generalul Rusescu a intrat cu
trupe puține în Budapesta, după care, a doua zi, Divizia
1 vânători a ocupat întreaga capitală, punând în fața fap­
tului împlinit și proaspătul guvern maghiar, care a fost înlă­
turat, și pe Aliații care l-au instalat. în restul teritoriului
Ungariei au acționat generalii Moșoiu și Davidoglu, care au
dezarmat ultimele trupe inamice și au instaurat ordinea în
țara învinsă. A mai rămas colțul de sud-vest neocupat,
unde s-a instalat guvernul Horthy, ce-și refăcea armata cu
armament oferit de Comandamentul român.108 în bătăliile
de pe Tisa până la Budapesta, deci pe frontul de vest, tru­
pele române au pierdut în morți, răniți și dispăruți 123
ofițeri și 6434 soldați.109 Brătianu, retras de la Conferința
de Pace a stat la putere până la ocuparea Budapestei,
după care a demisionat în urma disputelor cu Aliații, fiind
urmat de Văitoianu. în urma înțelegerilor cu Aliații, între 16
noiembrie 1919 și 28 februarie 1920, România și-a retras
 trupele de pe tot cuprinsul Ungariei. Aceasta, la Trianon, în
1920, a recunoscut apartenența Transilvaniei la România
și noua frontieră de stat.
La 24 august 1919, cu ocazia Aniversării zilei de
naștere a Regelui, s-a afirmat că un neam întreg îi datora
o recunoștință pe care numai trecerea anilor o va face să
apară în toată splendoarea și căldura ei. în acei ani,
românii erau martorii celor mai mari transformări ce le-au
dat posibilitatea să trăiască câteva secole în numai câțiva
ani. De aceea, figura Regelui Ferdinand apărea într-o
aureolă de glorie, abnegație și jertfă, consolida tronul și
dinastia, dar făcea să strălucească și valoarea omului în
sine. Regele - peste orice îndoieli sau suspiciuni manifes­
tate la început de unii sau de alții - a devenit, la momentul
hotărâtor al istoriei României, simbolul celor mai mari și
mai sfinte revendicări, un factor al avântului și al entuzias­
mului pentru îndeplinirea lor.
Marele Rege a știut să fie simbolul viu al unirii și liber­
tății tuturor românilor. în energia, voința, jertfa și abnegația
lui s-au concentrat în clipe tragice ultimele nădejdi și spe­
ranțe ale românilor. Când mulți au căzut pradă scepticis­
mului, Regele n-a avut decât religia credinței în victoria
cauzei naționale, iar când doliul părea să aștearnă giulgiul
morții peste idealurile românești tot el a stat hotărât, cu
capul sus, dând astfel exemplu de curaj și de nădejde în
vremuri mai bune.
De ziua Regelui și în momentul când oștirea lui care îl
venera stăpânea capitala Ungariei, inimile românilor, uniți
într-un glas, băteau cu căldură pentru regele lor, pentru câ
împreună cu ei să se bucure de măreția spectacolului
României Mari, izvorâtă din ruinele și cenușa martirilor și
din jertfele României vechi și mici.1™
Unii comentatori români, care au semnat cu pseudo­
nimul Petronius, au omagiat și figura Reginei Maria,
atrăgând atenția opiniei publice românești că și ea a
întruchipat idealurile ei naționale. Dar în anii grei 1917-

252
 1918 Regina a fost și o imagine vie a durerilor unei națiuni,
pentru ca după ce greul a trecut personalitatea ei să
reflecte bucuria victoriei. Regina a fost mucenica suferinței
românilor pe calea pribegiei, prezentă mereu în spitalele
de la lași, de unde moartea uitase să mai plece, dând ulti­
ma mângâiere și îngrijire multor bolnavi în clipele
dureroase ale vieții tor. Regina a trăit în colțul de pământ al
Moldovei identificat cu vatra demnității națiunii române
învinse, dar nu zdrobită, și acolo ea a fost cea mai ener­
gică dintre femei, s-a comportat ca o ființă eroică dominată
de un suflu încrezător în reușita ce avea să vie la sfârșitul
evenimentelor. Regina Maria, optimistă prin structură, n-a
cunoscut clipele îndoielii și a crezut în triumful binelui, al
dreptății și în izbânda revendicărilor legitime ale națiunii
române. In consecință, românii erau îndemnați să respecte
pe Regina Maria, s-ô iubească și s-o admire, deoarece a
știut să împletească cu un nobil avânt și în mod sincer
zilele ei cu zilele istoriei României.111
Alții au afirmat că a fost o adevărată minune că Regina
Maria n-a căzut victimă propriei sale activități umane și nu
s-a molipsit de tifos exantematic. Numai în 1916-1917 în
Moldova au murit din cauza lui 400 de medici. Printre ei s-a
numărat vestitul specialist Chinet, care a lucrat și în Serbia
în 1914-1915, dar a trebuit să-și sfârșească zilele la lași.
Regina Maria a publicat cuvinte de îmbărbătare adresate
soldaților români, în ziarul lui lorga „Neamul românesc“ și
în „Românul“. Prin aceste materiale, Regina a răspândit
speranțe în cele mai întunecate ceasuri, inclusiv în 1917,
când Armata Regală Română era atacată pe la spate de
bolșevicii ruși, iar familia regală amenințată cu capturarea
sau moartea.112
Procesul constituirii statului național român unitar a
început în 1916 prin declanșarea, sub auspiciile Regelui și
ale Guvernului Brătianu, a. Războiului de întregire
Națională. El a fost completat în 1918 prin aplicarea corec­
tă à autodeterminării naționale reale, respectându-se prin-

253
 cipiile electoral, parlamentar și plebiscitar specifice
democrației europene, cu care au operat forurile ce au
votat la 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie și 1 decem-
.brie 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba lulia. Dar, întrucât
inamicii au contraatacat, dovedind poate, fără să vrea
(sau crezând că numai ei trebuie să aibe întotdeauna
câștig de cauză), că istoria a mai văzut popoare murind cu
dreptul și dreptatea în mână, în 1919 au reintrat în luptă
factorii de sus, Regele, guvernul, diplomația, ofițerii și sol-
dații Armatei Regale Rpmâne, cu toții, trup din trupul nea­
mului întreg, care, prin forța armelor, au risipit manevrele
antiromânești și au menținut în ființă fruntariile țării și
voturile din 1918.
După ce apele s-au liniștit și s-au limpezit, Regele
Ferdinand a acordat o subvenție de 400 000 de lei pentru
un institut care să studieze istoria românilor din
Transilvania și să vegheze la menținerea, cu metodele
specifice ale istoriografiei, peste timpuri, a votului de la
Alba lulia din 1 Decembrie 1918 și a hotărârilor de la
Trianon din 4 iunie 1920. în februarie 1920, la deschiderea
Universității Române din Cluj, ce i-a purtat numele în vre­
muri normale, Regele Ferdinand, în prezența oamenilor de
știință români și străini, a cinstit memoria, nu numai a celor
mari, dar mai ales ß țăranilor Războiului de întregire și a
oamenilor simpli care s-au jertfit pentru țară, spunând: „Ca
un curat prinos al inimilor noastre recunoscătoare, ridice-
se dar, duioasă și smerită, închinăciunea noastră către
vestitorii, înainte-mergătorii și făuritorii acestei zile de glo­
rie, către slăviții și din veac adormiții mucenici ai neamului
acestuia, știuți și neștiuți, mari și mărunți, ca și către acest
sobor de morți ai Războiului din urmă. Căci dacă bucuria
de astăzi este numai a noastră, a celor rămași, meritul e al
lor, al celor duși, al tuturor. De la Mihai, izbăvitorul dintru
început, de la marii ostași ai gândului și faptei românești de
aici, străjeri neadormiți ai limbii și legii, până la cel din urmă
cioban și plugar sărac, toți, dar absolut toți, au partea lor în

254
 opera de astăzi, în strălucita minune a României Mari, în
hotarele Daciei Traiane, pe cari nu le-a fost hărăzit s-o
vadă, dar care, fără truda și jertfa lor de fiecare clipă, n-ar
fi fost cu putință. (...) Să-i unim pe toți în aceeași binecu­
vântare astăzi, împreună cu vitejii, cari cu sângele lor
generos au scris și au pecetluit, după datină, hrisovul
stăpânirii noastre veșnice prin aceste mândre ținuturi.
Binecuvântat și slăvit fie în veac numele lor ! Rod al acelo­
rași străduinți e și Universitatea Română pe care o inau­
gurăm astăzi aici“.113
în 1916, Academia Română nu și-a putut serba semi­
centenarul, așa că aniversarea a fost amânată pentru
1919. Cu această ocazie, Regele și-a exprimat bucuria
pentru venirea păcii și realizarea Unirii care au permis
după anii de lupte grele și mari să se reia firul importantelor
preocupări de cultură ale Academiei Române, ce-și sărbă­
torea o activitate de 50 de ani. Academia Română a con­
tribuit pe plan cultural la lupta sfântă pentru unirea tuturor
românilor și de aceea izbânda țării era și victoria ei. Când
Crețulescu și Rosetti au pus bazele Societății literare pen­
tru cultivarea limbii și literaturii române, alegerea primilor
membri a demonstrat sentimentele și gândurile înalt patri­
otice ale generației din 1866. Fiind convinsă că numai pe
baza unității de limbă și de cultură se putea clădi trainic
viitorul unei națiuni, ea a reunit în cercul restrâns al
viitoarei Academii pe bărbații cultivați și luminați din toate
ținuturile românești. Astfel, România Mare din 1918-1919
și-a găsit loc încă din 1866 sub acoperișul tânărului
așezământ ce a fost patria comună a culturii și științei
românești.
Studiind atent istoria românilor era uimitor să constați -
spunea Regele - cum a reușit neamul românesc să nu fie
înghițit de prăpastia greutăților și primejdiilor ce i-au stat
deseori în față și să iasă biruitor în înfruntarea destinului și
în afirmarea voinței sale. Dar citind și recitind poezia
populară se putea descifra din ea cheia puterii extraor-

255
 dinare de rezistență a poporului împotriva tuturor
greutăților și pericolelor. Durerea lui se oglindea în doine și
cântece unde găseai lupta și truda cu care a întâmpinat
timpurile întunecate ce-i stânjeneau drumul spre soare și
lumină. Poporul n-a renunțat nici în cele mai negre și mai
grele clipe să-și cânte dorul și nădejdea într-un viitor mai
fericit. în creația lui se găseau mereu forțe noi ce-l încura­
jau în lupta pentru existență, în ea se putea citi și descifra
gândirea, simțirea, filosofiâ, pe cât de simplă, pe atât de
sănătoasă, a unui popor care a știut să fie și un popor de
plugari ce trăgeau brazde adânci în speranța unui an nou
de recolte bune, dar și unul de luptători care au făcut scut
din piepturile lor în jurul Țării și Tronului și au știut să moară
în război cu zâmbetul pé buze.
Regele a văzut munca pașnică a fiilor acestui pământ
roditor, le-a admirat răbdarea, dar i-a văzut și în luptă și
ie-a binecuvântat avântul în război. Suveranul le-a ascultat
pe front doinele și în inima lui s-a întărit convingerea
nestrămutată că un popor care în focul și în toiul luptelor
și-a mărturisit și și-a tradus cugetul și simțirea în versuri,
nu poate pieri niciodată. Multe poezii culese sub bubuitul
tunului erau atât de frumoase ca limbă și cugetare, încât
erau demne de a fi cunoscute mai pe larg de opinia pu­
blică.
Academia Română a fost păzitoarea credincioasă a
limbii și culturii naționale, în timp ce Regele Carol, deși
strâns legat de înaltul institut științific, și-a închinat munca
și activitatea pentru Independență și Regat, fiind ajutat de
o pleiadă de bărbați luminați, multi membri ai Academiei.
Dumnezeu a binecuvântat munca roditoare a membrilor
Academiei Române pe tărâm istoric, științific și literar.
Semințele aruncate timp de 50 de ani în ogorul înțelenit al
culturii românești au adus roade însutite. Lupta pentru uni­
tatea limbii i-a condus pe toți, prin vitejia ostașului român,
la sfărâmarea granițelor dintre frați și la întregirea statului
în hotarele sale firești, deci până la marginile unde se

256
făcea auzit glasul românesc. Dumnezeu a vrut ca doina de
jale a lui Eminescu „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul
plânsu-mi-s-a“ să se transforme în cântec de vitejie și biru­
ință.
Regele a constatat că lanțurile ce au împiedicat mersul
liber al românilor au căzut, ca și hotarele ce le-au încătușat
mișcarea. Acum ei vor respira liber și mai larg după
măsura ce le-o dădea întregul neam. însă, față de marele
eveniment istoric al realizării visului de unire a tuturor
românilor în același stat, datoriile lor au crescut concomi­
tent într-o măsură neînchipuită. Pe români îi așteptau cele
mai grele probleme de organizare economică și culturală.
Dezlegarea lor sănătoasă și cu sorți de izbândă cerea pe
lângă unirea în cugete, abnegație, hotărâre pentru munca
fără răgaz a tuturor forțelor. Regele și-a exprimat speranța
că Academia Română, care a luptat cu spor în domeniul
pașnic al culturii unitare românești, va fi și în viitor o pildă
înălțătoare a unirii tuturor la munca pentru așezarea
trainică a României noi dăruită de Dumnezeu.114

7. Tronul - arbitru și factor mode între 1919-1922, lupta

rator al vieții politice după politică dintre partide
Marea Unire pentru câștigarea alege­
rilor și formarea guver­
nului a fost deosebit de dură și s-a desfășurat pe fundalul
unei crize economice și sociale rezultate, parțial, din sufe­
rințele provocate de război și de ocupația străină
Confruntările dintre partide și personalități, normale într-un
regim monarhic parlamentar, au fost agravate și de miza
care era în joc, și anume fixarea bazelor de structurare sau
de restructurare a statului, elaborarea constituției, ritmul și
modalitățile de aplicare a reformelor etc. în lupta politică,
unele partide au acționat pentru atragerea de partea lor a
personalităților aparținând altor partide; s-au făcut și s-au
desfăcut coaliții, s-a făcut uz din plin de un limbaj violent.

257
 Deși asemenea limbaj politic era tot atât de normal, ca
și lupta electorală între partide sau coaliții de partide pentru
câștigarea alegerilor și formarea guvernelor, uneori violența
tonului, în presă sau în parlament, a atins cote sau para­
metrii anormali, care au îngrijorat pe unii intelectuali de
marcă, precum și pe unii oameni politici români. Ei au reco­
mandat o luptă politică corectă, loială, lipsită de exagerări și
acuzații neîntemeiate și o propagandă electorală care să nu
deruteze poporul. în atmosfera neliniștitoare și nervoasă a
disputelor politice, a manifestațiilor de stradă de ordin social
și politic, a altercațiilor parlamentare, dar și pericolelor
externe care mai planau încă deasupra statului, Coroana a
constituit o manșă de liniște și de siguranță pentru poporul
exasperat câteodată de practicarea unor lupte politicianiste
de o duritate ieșită din normal sau din comun. De cele mai
multe ori poporul român, profund credincios și atașat cu
convingere intimă și fundamentală de monarhie, și-a
îndreptat privirile spre tronul ce l-a condus în Războiul de
întregire Națională, l-a ajutat să treacă cu succes prin cele
mai grele primejdii și clipe. Poporul a realizat că Regele era
deasupra partidelor și a politicienilor și că reprezenta în cel
mai înalt grad individualitatea și personalitatea statului
român pe plan intern și extern.
Acest lucru n-a împiedicat însă pe unii politicieni sau
comentatori și gânditori politici interesați să-l atace pe
Rege, să-l determine să dizolve parlamentul în care erau
minoritari, să ordone efectuarea altor alegeri. Refuzând,
Regele a devenit ținta atacurilor acestora sub motiv că
tronul a fost „acaparat“ sau „cucerit“ de partidul de la pu­
tere. Unii constituționaliști prea scrupuloși i-au reproșat
Regelui că, deși trebuia numai să domnească, a „guver­
nat“ prin decrete-legi și prin guverne de generali, uitând că
în război nici nu se putea proceda altfel, iar pentru
România războiul nu s-a terminat în 1918, ci în 1919, că
anumite pericole existau și după această dată. De obicei,
mințile politice românești lucide au combătut cu vehe­

258
mență atacurile la adresa Regelui, considerând Coroana
ca simbol al continuității și durabilității statului, care nu tre­
buia târâtă sau amestecată în luptele politicianiste sau
electorale pentru putere.
Pe de altă parte, s-a afirmat că alegerile efectuate pe
baza votului universal, minus femeile, militarii, magistral,
au radicalizat viața politică, i-au întărit pe cei de stânga și
au pus punct activității partidelor clasice sau istorice de
„dreapta“. Lucrul a fost parțial adevărat și valabil dacă ne
referim la Partidul Conservator sau Conservator-Democrat,
dar s-a dovedit a fi inexact în cazul liberalilor. Practica
politică a dovedit că, în pofida unor dificultăți, în alegerile
din 1919 și 1920 până la urmă țara și tronul au apelat tot la
liberali. Ei au fost aceia care au declanșat, de fapt, Războiul
de întregire Națională, ei au adoptat împreună cu Regele
reforma agrară și votul universal și tot liberalilor le-a fost
rezervat de către istorie rolul de a te aplica și de a elabora
Constituția României Mari. Parlamentele și guvernele dintre
1919-1921 n-au făcut față greutăților interne și externe,
„tinerii“ cei de „stânga“ sau cei ce s-au crezut ca atare n-au
avut experiența sau practica guvernării „bătrânilor“ sau
„istoricilor“. Aceasta s-a păstrat încă în mod consistent în
arsenalul elitei politice a vechiului și activului Partid Național
Liberal, aflat și în acei ani în pas cu timpul și cu necesitățile
cete mai generate ale statului și poporului.
în urma alegerilor organizate de Guvernul Văitoianu, în
Parlamentul din noiembrie 1919 Partidul Național Român
din Transilvania a deținut 169 de locuri în Camera
Deputaților și 76 în Senat, Partidul Național Liberal 103,
respectiv 54, Partidul Țărănesc din Basarabia 72 și 35,
Partidul Țărănesc (Ion Mihalache) 61 și 28, Partidul
Naționalist Democrat 27 și 9, Partidul Democrat al Uniunii
din Bucovina 20 și 7, Partidul Conservator Progresist 13 și
4, Grupul Ungar și Secuiesc. 8, Grupul Germanilor din
Transilvania 8, Liga Poporului 7, Partidul Socialist 7,
Grupul Săsesc 6 și 3, Partidul Țărănesc din Transilvania 4,

259
 Unitatea Națională a lui Imbroane 4. Cele mai multe orga­
nizații ale Ligii Poporului, ale Partidului Socialist și aie
Partidului Conservator Democrat au boicotat alegerile, pe
motiv că nu s-au bucurat de libertatea propagandei elec­
torale.115
în urma greutăților întâmpinate de Guvernul Vaida pe
plan intern și extern, unde i-a nemulțumit pe liberalii ce s-au
ținut strict de litera tratatului din 1916, la guvern a fost chemat
generalul Averescu, care a redus numărul deputaților de la
568 la 369 și al senatorilor de la 236 la 198 și a organizat
alegerile din mai - iunie 1920. Averescu a obținut de la Rege
dizolvarea parlamentului din 1919. Mitul Averescu real și jus­
tificat, atragerea unor grupuri concentrate în jurul unor per­
sonalități din întregul Reqat: Octavian Goga de la Partidul
Național Român din Transilvania, Doru Popovici de ia
Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina, Sergiu Niță de la
Partidul Țărănesc din Basarabia au asigurat o victorie solidă
pentru Liga poporului, chiar dacă guvernul a fost acuzat că
pe alocuri a comis abuzuri electorale care - după părerea lui
lorga - au „dezonorat“ popularitatea reală a acestui partid. în
Parlament, Partidului Poporului a câștigat 206 locuri în
Camera Deputaților și 124 în Senat, Partidul Național din
Transilvania 27 și 14, Partidul Țărănesc 25 și 10, Partidul
Țărănesc din Transilvania 23 și 6, Partidul Socialist 19 și 3,
Partidul Conservator-Democrat 17 și 4, Partidul Național
Liberal 16 și 1, Grupul german 10 și 2, Partidul Țărănesc din
Transilvania 6.116
Dar numeroasele atacuri ale fostului Bloc Parlamentar
din 1919, criticile vehemente ale unor partide și persona­
lități politice din opoziție îndreptate împotriva lui, ca și
greutățile de ordin financiar, economic și social de tot felul
l-au determinat pe Averescu să ceară de la Rege demisia
întregului cabinet și un decret de dizolvare a Parlamentului
și de anunțare a noi alegeri pentru luna mai 1922. Nicolae
lorga și alți oameni politici l-au acuzat pe Averescu de a fi
guvernat în mod dictatorial și de a nu fi rezolvat problemele

260
cele mai urgente și mai importante ale statului.
Demonstrațiile muncitorești au contribuit și ele la pierderea
popularității Guvernului Averescu. După o scurtă
guvernare de numai o lună a lui Take lonescu - înlăturat
de votul de neîncredere al Parlamentului cu majoritate
averescian -, Regele l-a chemat la guvern pe Ionel
Brătianu, marele său colaborator din vremurile eroice ale
Războiului de întregire Națională și de adoptare a
reformelor democratice. Deși Regele a afirmat că nu era
„logodit“cu liberalii a trebuit să recunoască faptul că
nereușind să obțină de la politicieni și de la partide for­
marea unui Guvern de largă uniune și concentrare națio­
nală, pentru adoptarea Constituției și înfăptuirea refor­
melor, a fost nevoit în momente grele și decisive să
apeleze la Ionel Brătianu, omul de stat cel mai mare și mai
potrivit pentru guvernarea țării.
O dovadă a realității constituționale că „Regele
domnește și nu guvernează“ a fost și împrejurarea că
suveranul însuși n-a fost decât un solicitant atunci când a
cerut de repetate ori formarea unor guverne de uniune
națională. Dacă șefii partidelor nu se înțelegeau, nu
găseau formele convenabile tuturor și excludeau astfel
compromisurile, ei îl refuzau pe Rege. Factorul decisiv
rămânea în mâna electoratului sau mai precis a majorității
lui, după care Regele numea guvernul din rândul celor
care au câștigat alegerile, desigur spre nemulțumirea celor
care le-au pierdut. In alegerile din 1922 Partidul Național
Liberal a câștigat 222 de locuri în Camera Deputaților și 111
în Senat, Partidul Țărănesc 40 și 11, Partidul Național din
Transilvania 26 și 9, Partidul Țărănesc din Basarabia 22 și
13, Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina 15, Partidul
Poporului 13 și 2, Partidul Național Democrat 5 și 2,
Uniune?. Maghiară 3, Federația Partidelor Socialiste 1 etc.
Acest parlament a funcționat până în 1926.117
Am recurs la o schițare cu totul generală a realităților
existente în România Mare dintre 1918-1922 cu scopul de

261
 a evidenția cât mai exact cu putință locul pe cât de solid,
pe atât de benefic și de nobil ocupat de Coroană în sânul
societății românești. Pentru a ilustra această afirmație,
care nu vine decât să confirme alte concluzii mai vechi,
vom recurge în continuare la anumite reconstituiri ale
mentalităților și limbajului unor gânditori politici români ai
vremii care s-au referit la acest obiect sau subiect exact în
contextul primilor ani de viață ai statului național unitar
român, ce au constituit - din nefericire - și au fost identici
cu ultimii ani de viață ai marelui Rege Ferdinand I al
României.
Liberalii au suspectat la un moment dat pe Take
lonescu, pe Alexandru Averescu și ziarele plătite de ei, dar
și pe cele subvenționate de ruși, că au încercat să
amestece Coroana în luptele politice interne și să-i sub­
mineze astfel prestigiul și autoritatea. Această manevră a
fost prezentată ca un obicei învechit la care au recurs Take
lonescu și Alex. Averescu în disperare de cauză. Dar ea a
făcut o impresie penibilă în noile ținuturi românești, unde
ziarul „Patria“ din Sibiu a luat atitudine împotriva ei. „Patria“
a sperat că după război nu se vor reedita practicile rele ale
politicianismului vechi și Coroana va fi ținută departe de
certurile dintre partide. Ea a militat pentru ca nimeni să nu
amestece Coroana în dispute politice, să rămână departe
de partide și astfel, fără amestecul lor, să domnească
peste țară, așa cum a făcut-o până atunci. Trecutul
dovedea că o asemenea poziție superioară și echidistantă
a Coroanei a fost posibilă, iar viitorul o va asigura. în urma
alegerilor numirea miniștrilor era o prerogativă regală, dar
nici o răspundere nu putea fi aruncată asupra Regelui,
deoarece numai guvernul purta responsabilitatea
miniștrilor săi pentru politica și actele lor. Guvernul liberal
și-a asumat în consecință responsabilitatea în fața țării și a
Coroanei, fiind, de asemenea, pe deplin conștient că pro­
movează și sprijină cu hotărâre drepturile poporului român
în cel mai mare moment al istoriei sale.118

262
 Convingerea membrilor Partidului Național Român din
Transilvania era că nici primul partid al țării nu are dreptul
să se erijeze în rolul de salvator al Coroanei și nici ultimul
nu era îndreptățit să protesteze în contra Regelui,
deoarece amândouă comit o greșeală de tact amestecând
Coroana în dispute politice. Bunul-sjmț și Constituția așază
Coroana deasupra oricărui partid. în luptele politice ideile
și oamenii se schimbă mai repede ca vântul, iar într-o
atmosferă de instabilitate ingrijorătoare Coroana rămâne
singurul reazim stabil și sigur al țării. Pe ea se sprijină
munca de secole a poporului, individualitatea distinctă a
națiunii. Pentru a putea pune mâna pe putere câteodată
partidele politice sunt capabile să lichideze depozitul istoric
al țării, să facă tabula rasa cu trecutul. La asemenea ten­
tative doar Coroana se opune, dar nu adoptând o atitudine
de luptă, - deoarece ea se afla în afara luptelor politice -,
ci prin personalitatea ei, identică cu conservarea istorică a
națiunii și cu marșul sigur al țării pe drumurile necunoscute
ale evoluției. Românii au înțeles mult mai profund rolul
Coroanei după ce au văzut ce poate aduce instabilitatea
politică în Rusia și Ungaria.
Chiar dacă s-a afirmat și se mai afirmă că la intrarea
României în război și la reforma agrară formula consti­
tuțională „Regele domnește, nu guvernează“ se putea
reda, după părerea unora, că „Regele nu numai că
domnește, dar și guvernează“, aceste fapte necesare în
acele momente nu puteau duce în mod obiectiv la con­
cluzia că monarhul a rupt cu tradiția și cu litera legii. Prin
cele două acte mărețe, suveranul a dovedit că acționează
potrivit voinței poporului și situația a confirmat principiul
constituțional că el domnește guvernând în afară de par­
tide și guvernează domnind înlăuntrul poporului.1^ în
fond, anumite partide au interpretat acțiunile naționale și
sociale generale și majore din 1916 și 1917, strict nece­
sare evoluției statale și societății românești, ca „amestec“
al Coroanei în viața politică doar cu scopul de a obține spri­

263
 jinul Regelui contra liberalilor victorioși în alegeri și aflați la
putere. Asemenea manevre politicianiste s-au manifestat
fără succes și înainte de 1914.
S-a apreciat că după întrunirea Adunării Naționale
Constituante, deci a Parlamentului României Mari, în 1919,
s-au creat condiții optime pentru excluderea amestecului
Coroanei în disputele politice. Mesajul Tronului a fost inter­
pretat ca o directivă politică în interior și exterior. Regele a
omagiat cumințenia poporului român în alegeri, deci pe
timp de pace, fără s-o uite și pe cealaltă probată în timpul
războiului. Anumite fricțiuni politicianiste între partide și
personalități politice n-âu putut să zdruncine ordinea și
încrederea generală în alegeri. Din acest motiv Regele a
considerat că unii politicieni români ar avea multe de
învățat, în lucrările lor, de la cumințenia poporului.
Normalitatea constituțională - constatau unii comentatori
români - a fost întreruptă în mod necesar doar în timpul
războiului, iar restabilirea ei în timp de pace era benefică
pentru țară. Unii politicieni au urmărit însă să împiedice
deschiderea Parlamentului, să provoace dezordini, să
anuleze rezultatul alegerilor. Dar, din fericire, furtuna a tre­
cut și, din dispoziția și la indicația Regelui, Parlamentul tre­
cea la rezolvarea problemelor complexe ce stăteau în fața
țării.
Publiciștii români au remarcat faptul că în Mesaj,
Regele a confirmat realitatea că el n-a crezut niciodată că
politica externă și semnarea tratatelor de pace ar intra în
competența guvernului de generali, convocat în timpuri cri­
tice și dé excepție. în concepția Suveranului numai
Parlamentul țării era chemat și destinat să rezolve această
problemă vitală pentru stat și națiunea care l-a ales tocmai
în acest scop. Decizia finală urma să rămână în mâinile
Corpului legislativ al țării. Pe de altă parte, această pro­
blemă nu se mai putea amâna, deoarece Consiliul Suprem
Aliat crede necesară semnarea tratatelor, pentru că altfel
s-ar pune întreaga operă a Conferinței de pace într-o situ­

264
 ație dificilă. Comentatorii români au calificat procedura
regală nu numai constituțională, ci și înțeleaptă, deoarece
și din acest punct de vedere era necesară nu amânarea
sau dizolvarea Parlamentului, ci, dimpotrivă, inaugurarea
sesiunilor și lucrărilor lui menite să scoată România din
situația neclară în care se găsea.120
Regele Ferdinand a deschis sesiunea Parlamentului
în clipe înălțătoare pentru neamul românesc și a rostit un
călduros „Bine ați venit“ tuturor senatorilor și deputaților din
Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș și
Banat. Era necesar ca gândurile tuturor să se îndrepte
spre cei ce au luptat și s-au jertfit pentru întregirea nea­
mului românesc. Parlamentului îi revenea acum datoria de
a pune patria pe temelii solide, pentru ca poporul român să
rămână neclintit santinela civilizației latine în Europa
Răsăriteană. Românii iubitori de neam să-și unească inimi­
le pentru rezolvarea problemelor interne și externe ale țării,
dovedind astfel că sacrificiile n-au fost zadarnice.
După ce a îndemnat partidele și personalitățile lor să ia
pildă de la popor și să se gândească în primul rând la
interesele patriei, Regele a reamintit Parlamentului că țara
a intrat în cel mai aprig război, deoarece așa au cerut
onoarea, datoria și dreptatea cauzei naționale. Alături de
Aliați, România s-a situat printre învingătorii lumii. Chiar
dacă la Paris Conferința de pace n-a putut împăca intere­
sele vitale ale tuturor aliaților, mici și mari, Regele și-a
exprimat speranța că parlamentarii vor asigura, prin
măsurile înțelepte ce le vor lua, atât poziția României în
raporturile ei internaționale, cât și interesele ei interne, prin
desăvârșirea organizării ei constituționale pe tot cuprinsul
statului.121
într-un articol de fond intitulat Regalitatea, ziarul
Partidului Național Român „Patria“, sub direcția lui Ion
Agârbiceanu și primul-redactor dr. S. Bornemisa, s-a afir­
mat că imperialismul maghiar încearcă zadarnic să se
îmbrace în cojoc democratic și republican și să atace

265
 România Mare, având drept țintă una din temeliile ei cele
mai puternice, și anume familia regală. în lume existau
monarhi și monarhi. Astfel, prăbușirea țarismului în Rusia
a fost o necesitate istorică, deoarece această țară n-a fost
o monarhie și un regim constituțional. Chemarea vre­
murilor noi a fost ca ea să cadă, deoarece țarul a fost auto­
cratul tuturor rușilor, iar guvernarea 'ui absolutistă a păstrat
multe tradiții ale despotismului asiatic. Revoluția rusă din
martie 1917 și detronarea țarului au rezultat dintr-o nece­
sitate și din lupta forțelor ce doreau să scape de despo­
tism. în Rusia s-a putut spune și se spunea și atunci că
țarismul a fost dușmanul țării și al poporului și acolo pro­
paganda contra ideii monarhice a dat roade. Cu toată con­
stituția formală a Germaniei, Kaiserul a fost tot un fel de
autocrat, deoarece s-a văzut clar că el și generalii săi au
fost adevărații stăpâni ai poporului. A trebuit dezastrul
rezultat din război pentru ca poporul german să se
trezească, să alunge dinastia și să proclame republica. Și
aici, ca și în Rusia, a existat un teren prielnic pentru pro­
paganda împotriva monarhiei. Propaganda antimonarhică
a prins și la unguri și ia austrieci, deoarece Austro-Ungaria
n-a fost o țară, ci un imperiu multinațional, bazat pe
asuprirea altora.
Dar, pentru România regalitatea n-a fost niciodată o
primejdie, deoarece simțul politic al poporului n-a admis
transformarea ei în absolutism. Voievod, principe sau rege
- exceptându-i pe fanarioți, care n-au fost aleșii țării - au
mers mână în mână cu Sfatul Țării, mereu modificat după
cerințele vremii. La război, ca și la pace, voievozii consul­
tau Sfatul bătrânilor, al boierilor, al căpitanilor de plai și de
oaste, pârcălabii de cetăți, care și-au avut toți partea lor la
sfat, ca și la muncă sau război.
înaintea introducerii parlamentarismului și a guvernării
responsabile de tip european, Divanurile s-au îngrijit ça
domnii din Muntenia și Moldova să nu devină autocrați. în
comentariu s-a dat exemplul Regelui Carol I, care,

266
chipurile, ar fi vrut să alăture România Puterilor Centrale în
1914, dar n-a reușit, ceea ce demonstrează că publicul nu
știa poziția exactă adoptată atunci de regele defunct.
O dată cù urcarea Regelui Ferdinand I pe tron, poporul a
avut norocul să afle în el pe omul mare, cerut de vremuri
mari și hotărâtoare. Regele a rupt legăturile cu trecutul său
și s-a pus doar în slujba neamului, rezistând împreună cu
el la toate loviturile date de dușmani și militând neabătut
pentru unitatea politică a tuturor românilor. Până s-a ajuns
aici, Regele și Regina au străbătut alături de popor și de
armată calvarul amar al mântuirii. Regele s-a dovedit a fi la
propriu cel mai mare român înainte, în timpul războiului și
după el, drept, loial, bun și răbdător, cu un cuvânt, un ade­
vărat părinte și rege al poporului său. El și-a dat primul
pământul țăranilor și și-a ținut făgăduielile către ei pro­
nunțate pe front și tot el a introdus votul universal.
Corespondenții „Patriei“ se întrebau dacă împotriva
unui asemenea Rege se putea face propagandă și întrebau
concomitent și pe promotorii socialismului internațional
dacă nu înțeleg că existau monarhi și monarhi. Nici un
român întreg la cap nu putea bănui că Regele Ferdinand I,
cel Loial, ar ținti la instituirea autocrației. Deci, cum putea o
Regalitate de această structură să primejduiască libertatea
și democrația în România și ce ar oferi mai mult țării o
republică? Republica putea oferi în acel stadiu al evoluției
României infinit mai puțin decât Regalitatea. Dar afirmația
că socialismul internațional e dușmanul Regalității
românești era o vorbă goală. în fond, sub acesta se ascun­
dea imperialismul unguresc și rusesc, care tot mai visau la
stăpânirile lor teritoriale. Aceștia n-aveau decât să viseze în
continuare la ele, deoarece românii și alte națiuni eliberate
vor munci pentru păstrarea noilor unități etnice și politice.
Acele timpuri au împins înainte drepturile omului și ale
popoarelor și nu ale țărilor cu hotare artificiale.122
Mulți țărani deveneau nervoși împotriva acelora care-i
atacau pe generalii de la Mărăști și Oituz sau pe Regele ce

267
 le-a dat mandat pentru organizarea alegerilor. Nu era bine
să târăști Coroana în lupte politice prin acuzații aduse celui
mai mare Rege al României. Românii din Transilvania sunt
împotriva acestei proceduri și protestează împotriva cam­
paniei îndreptate contra Regelui Ferdinand. Țara avea un
Rege mare, care a suferit cu poporul zilele grele ale
refugiului și al luptelor glorioase. Totodată, el era un Rege
care și-a împărțit o parte din pământuri țăranilor, a impul­
sionat și a promulgat legile de reformă agrară, pentru
exproprierea marilor proprietăți și împroprietărirea săte­
nilor. De asemenea, el a semnat decretul-lege pentru intro­
ducerea votului universal. în concluzie, Regele își pusese
pecetea regală pe toate reformele democratice din
România întregită.
Disputele continui din Vechiul Regat i-au îngrijorat pe
românii din Transilvania. Extremele erau întotdeauna
primejdioase, iar ciocnirea dintre măsurile de ordine și
opoziție puteau duce la un dezastru intern, care să zguduie
și provinciile recent eliberate. Dacă nu se renunța la cer­
turile și conflictele neprincipiale era preferabil ca alegerile
să fie amânate în Vechiul Regat.123
Unii corespondenți români nemulțumiți de greutățile
interne ivite după război au încercat în ziarul „Românimea“
să-l facă răspunzător de situație pe Regele Ferdinand.
Naționalii au calificat această atitudine ca nedemnă și
tristă. Asemenea oameni au dezonorat conștiința și au
aruncat cu noroi în altarul jertfei eroilor tuturor drepturilor
românilor. Ei au uitat de zilele de restriște, calvarul prin
care a trecut Regele, împreună cu poporul, cu scopul de a
înfăptui marele vis al Daciei străbune.
Regele trebuia să fie sfătuit de cei ce se pricepeau s-o
facă, iar ceilalți trebuiau să-l cinstească, deoarece va fi pe
veci o icoană glorioasă ce va sta alături de sfinții neamu­
lui, atât în coliba săracului ce lucra pământul, cât și în
odaia modestului muncitor de la oraș ce-și câștiga bucata
de pâine cu ciocanul, sau în palatul bogatului de la care se

268
aștepta sä devină un nobil adăpost al inițiativelor sociale
frumoase și folositoare oamenilor. România avea o struc­
tură incompatibilă cu republica, iar Regele ei acționa cum
era mai bine și mai demn pentru un patriot sincer și mo­
dest. Era o impietate și un sacrilegiu să-ți pui capacitatea
și facultatea stilistică în așa măsură în slujba exclusivă a
anumitor partide politice încât să ataci Coroana numai cu
scopul de a ajunge la putere. Asemenea procedee erau
incalificabile și trebuiau respinse, deoarece oricine va fi în
fruntea guvernului persoana Regelui trebuia să rămână
inviolabilă și măreață în exercitarea suveranității sale.124

8. Serbările încoronării de la Luptele politice dintre

Alba Iulia din 15 octombrie Partidul Național Liberal,
1922 aflat la putere, și opoziție
și-au pus amprenta și
asupra problematicii legate de încoronarea Regelui
Ferdinand I și a Reginei Maria, ca Rege și Regină ai tutu­
ror românilor. Liberalii au afirmat că încoronarea suvera­
nilor era cerută de întregul popor și au interpretat actul ca
fiind perfect constituțional. Unii naționali din Transilvania
concentrați în jurul lu’[ Mihai Popov’ici - „Navetă“, deși nu
s-au ridicat împotriva încoronării ca act istoric, și-au expri­
mat regretul că Partidul Național Român lipsea de la
guvern tocmai în clipa când, prin încoronare, se consfințea
unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui Ferdinand I.
Din această cauză, naționalii au început să invoce motive
„constituționale“, care ar fi de natură să împiedice
săvârșirea actului. Liberalii n-au avut încredere în seriozi­
tatea argumentelor naționalilor care în 1921 au fost gata să
participe la încoronare, deși în acel an Constituția nici nu
era întocmită^ Desigur, afirmau cu ironie liberalii de la
guvern, dacă încoronarea ar fi fost prezidată de d-nii luliu
Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Sever Dan n-ar fi existat
atâtea rezerve, nu s-ar fi cerut ca ea să se facă prin alt

269
 guvern sau prin altă constituție, care, chipurile, ar da mai
multe garanții dezvoltării neamului românesc sub sceptiul
dinastiei. în mod nejustificat, naționalii considerau Guvernul
Brătianu și parlamentul lui „ilegale“, de unde au dedus că
nici încoronarea nu era asigurată în mod constituțional.
Liberalii au contestat identificarea Transilvaniei cu d-nii
Aurel Dobrescu, Sever Dan sau alți „ejusdem farinae“,
bazându-se pe dragostea cu care poporul de aici i-a
întâmpinat pe suverani cu ocazia călătoriilor în ținuturile
dezrobite de curând. Prin prisma aceasta diferența dintre
Transilvania și Partidul Naționai apare evidentă și nici o
clipă aici nu poate fi vorba de o identificare de sentimente,
în concepția liberalilor era preferabil ca la Alba lulia să se
înalțe rugăciunile înalților prelați pentru încoronare, să
răsune bucuria generală a poporului, muzicile militare să
cânte gloria poporului român, decât în cetatea istorică
unde au căzut lanțurile poporului român să răsune vocile
distorsionate de ură și dezbinare, să se arunce asemenea
cuvinte între frați, însoțite de îndemnuri la răzvrătire și gân­
duri criminale de despărțire. Liberalii i-au asigurat pe
naționali că ori cu, ori fără „Gazeta Transilvaniei“, cu asen­
timentul sau fără asentimentul d-nilor Popovici - „Navetă“
sau Sever Dan, încoronarea se va face la Alba lulia. Iar
dacă marele eveniment istoric nu va găsi aprobarea con­
ducătorilor Partidului Național el este și va fi în asentimen­
tul unanim al întregii opinii publice din Vechiul Regat și din
provinciile unite. Guvernul liberal se simțea dator să
răspundă sentimentului popular nu unor personalități
politice priponite și nemulțumite care, din motive de cir­
cumstanță, invocau contra încoronării așa-numite motive
de ordin constituțional.125
în articolul de fond, intitulat Marea încoronare și micile
patimi, „Viitorul“, ziar liberal, califica actul ce avea să fie
înfăptuit la 15 octombrie 1922 ca unul dintre cele mai mari
evenimente ce rămân în istoria unui neam și va lumina o
epocă întreagă din istoria mult încercatului popor român.

270
 Prin încoronare vor vorbi visul de măreție națională, idealul
ce a rezultat din gânduri bune și din razele de lumină ce au
străbătut și au învins vitejia vremurilor. Unirea cea Mare
s-a făcut prin jertfele poporului și prin înțelepciunea con­
ducătorilor sub scutul marelui Rege și sub aripa ocrotitoare
a măreței Regine ce vor fi încoronați, la Alba lulia și apoi la
București, ca suverani ai românilor de la Tisa la Nistru și
Dunăre. în mod normal, față de un asemenea eveniment,
toate inimile românilor ar fi trebuit să fie străbătute de cel
mai pur entuziasm patriotic. Toți ar trebui să se simtă feri­
ciți și mândri că le-a fost dat să fie martorii unor acte
istorice înălțătoare și înfăptuirii unui vis, ce până nu demult
îl credeau imposibil de realizat în scurta lor viață.
Dar printr-o ciudată mistificare a sufletelor și inimilor -
continua ziarul liberal - chiar din pământul de unde ar tre­
bui să se simtă mai profund fericirea dezrobirii milenare, un
partid politic sau mai degrabă acțiunile singulare ale șefilor
lui, Maniu, Vaida, Bontescu ș.a., nu făceau altceva decât
să pervertească spiritele și să înăbușe în patime mărunte
avânturile cele mai nobile ale românilor. Chiar în țara ce a
cunoscut împilarea maghiară, acolo unde bogățiile pămân­
tului au servit stăpânitorilor străini și purtarea tricolorului
era crimă de stat, în pământul sfințit al martirajului româ­
nesc, se auzeau acum vocile câtorva ambițioși ce se cre­
deau oameni politici, dar care nu spuneau poporului un
cuvânt bun pentru marii iui suverani, nu pregăteau
conștiințele pentru serbarea cea mare. Ei făceau doar
demagogie, răspândeau înveninare și dezunire între
românii din Vechiul Regat și Transilvania. în marile pagini
ale vieții de atunci a românilor va rămâne și doliul atitudinii
pătimașe și al gesturilor ipocrite ale conducătorilor
Partidului Național Român. Dacă ei țineau câtuși de puțin
la judecata viitorului, trebuiau să-și simtă conștiința grea și
împovărată.126
Liberalii au considerat că dacă la Alba lulia vor lipsi
domnii din Partidul Național, dar vor lua parte țăranii din

271
 Ardeal și Banat paguba nu va fi prea mare. Ei s-au apărat
de anumite acuzații ale conducătorilor Partidului Național,
care se întruniseră la Cluj ca să discute dacă trebuie sau
nu să participe la încoronarea M.S. Regelui Ferdinand I al
tuturor românilor. Astfel, guvernul a respins formal acuza­
ția că în ultimele alegeri parlamentare, ca și în cele din
1919, s-ar fi recurs la falsificarea voinței alegătorilor și s-ar
fi uzat de mijloace de terorizare. Pe de altă parte, liberalii
nu vedeau nici un fel de legătură între alegeri și
încoronare. în Ardeal și Banat conducătorii Partidului
Național au ieșit biruitori în cercurile electorale unde au
fost populari și înfrânți unde nu s-au bucurat de populari­
tate. Alegerile din 1922 nu semănau cu cele din 1919, de
unde rezulta că nici Parlamentele din 1919 și 1922 nu erau
identice. în cel din 1919 Consiliul Dirigent a numit 136 de
reprezentanți ai Transilvaniei, iar în cel din 1922 nu se
găseau mai mulți de 22 de parlamentari aleși fără a avea
contracandidat. După părerea liberalilor, Parlamentul din
1919 a votat semnarea unui tratat de „umilință“, pe când
cel din 1922 era chemat să ia act de un moment măreț pe
care l-a trăit poporul român. Considerând guvernarea
Vaida ca „nenorocită“, liberalii i-au acuzat pe naționali că
denaturează adevărul despre guvernarea lor pentru a-i
calomnia pe nedrept. Viața publică nu era destrămată, ci
consolidată, justiția nu era dezorganizată, ci se unifica,
comerțul se consolida, datoriile publice au fost plătite, iar
soarta funcționarilor îmbunătățită. Liberalii au protestat
împotriva memoriului naționalilor către Rege, prin care
încercau să împiedice încoronarea, declarând-o „inopor­
tună“ și, în consecință, nu vor participa la ea. Liberalii au
protestat și împotriva faptului că acest partid se erija ca
adevăratul și singurul partid reprezentant al Ardealului și
Banatului. Maniu și Vaida ar trebui să știe că mâinile lor
erau prea slabe și nepricepute pentru a manevra Coroana.
Ei n-au contribuit cu nimic la strălucirea ei și nu vor fi
chemați să o pună sau să o retragă de pe fruntea Regelui

272
Ferdinand I. încoronarea nu aparținea nici unui partid
poiitic și nici unor grupări de oameni politici, ci ea era a
românilor de pretutindeni.127 Indignați de hotărârea
Partidului Național de a nu participa la încoronare, unii din­
tre fruntașii săi și foști senatori, ca, de pildă, lancu
Metzianu, au trecut la liberali și și-au oferit servicile primu-
lui-ministru Ion I.C. Brătianu.128
Profesorul Alexandru Lapedatu, care a intrat la liberali
pentru a contribui mai direct la realizarea pe baze centra­
lizatoare a statului național român unitar, a explicat în
Parlament că Partidul Național s-a autoamăgit pe sine și
pe membrii săi, crezând că, prin neparticiparea lor la
încoronare, aceasta va fi contramandată. El a apreciat ati­
tudinea lor nu ca antipatriotică, ci a calificat-o ca nenoro­
cită și a afirmat că, în pofida greșelii săvârșite, naționalii
nutreau sentimente de devoțiune și de recunoștință față de
Coroană.129
Comentatorii politici români încadrați în Partidul
Național au constatat că mulți sociologi, istorici și oameni
politici din Europa au vorbit despre „cascada“ tronurilor și
despre imposibilitatea menținerii regimurilor monarhice. Ei
s-au bazat pe exemplele Austriei, Germaniei, Rusiei, pe
crearea republicilor baltice, Poloniei și Cehoslovaciei.
Faimoasa frază din 1848 „tronurile se clatină ca frunzele în
vânt“ - împărtășită și de Alecu Russo - părea că domină
democrațiile industriale din Europa secoiului al XX-lea. La
un moment dat s-a crezut că „industrialismul capitalist și
muncitoresc“ era destul de puternic ca să determine
apusul erei monarhiilor. Dar la numai câțiva ani de la război
orice comentator sau observator obiectiv putea constata
nu numai că monarhiile se mențin, dar se consolidează și
rivalizează cu republicile. Belgia și Olanda - monarhii
amândouă - stăteau în fruntea celor mai avansate
democrații, iar țările scandinave nu admiteau nici o clipă ca
republicile să se poată compara cu ele. Italia dorea să se
apropie ca nivel de dezvoltare de Franța, iar Anglia, țara

273
 compromisului clasic și înțelept, dădea lecții de democrație
popoarelor republicane. Toate aceste monarhii au întrecut
republicile și de multe ori au produs visuri monarhice în
mijlocul popoarelor acestora.
Unii observatori străini au afirmat, la început, că
monarhiile s-au mai menținut după 1918 - dar după aceea,
chipurile, erau pe ducă - doar grație faptului că țările
respective au ieșit victorioase din război, iar Regii Albert,
George, Victor și Ferdinand au fost acoperiți de glorie.
După părerea publiciștilor români, asemenea explicații
erau festiviste, simpliste și puteau servi cel mult pentru
completarea abecedarelor. Gloria încălzește din punct de
vedere sentimental sufletele, dar ea nu poate vindeca
rănile sociale, nu poate organiza și nici nu poate consolida
societățile umane. Explicația reală a supraviețuirii și con­
solidării regimurilor monarhice este că monarhia s-a iden­
tificat cu democrația. Monarhiile s-au adaptat evoluției
societății, cerințelor vremurilor și împrejurărilor noi și au
servit idealurilor națiunii.
Naționalii români, considerând în mod exagerat
regimul liberal ca oligarhic și chiar „despotic“, au afirmat că
pentru cele spuse de ei ar putea avea neplăceri sau chiar
vor fi taxați de Guvernul Brătianu ca „bolșevici“ sau aten­
tatori la siguranța statului. După părerea naționalilor -
supărați că erau în opoziție -, doar în România mai dom­
nea guvernarea personală a lui Brătianu, deși faimosului
liberalism i-ar fi trecut traiul, fiind înlocuit în Europa consti­
tuțională cu alte concepții politice puse în evidentă de
măsele populare și de mărirea teritoriilor unor state, tn nici
un stat monarhic din Europa, începând cu Bulgaria și ter­
minând cu Belgia, nu puteai întâlni un regim asemănător
cu acela al „bunului-plac“ al d-lui Brătianu. Prin el - afirmau
în mod eronat naționalii -, s-ar fi operat în România sepa­
rarea monarhiei de democrație și a Regelui de popor, sus­
tragerea țării de la evoluția politică europeană și înci-
mentarea ei în formele de viață ale unui partid. Concluzia

274
 naționalilor era că în România monarhia trebuia să se
pună în acord cu democrația ca în restul Europei și până
nu se va efectua acest lucru, nu vor înceta lupta, oricât de
grea ar fi, deoarece schimbarea era cerută de transfor­
mările sociale.130
Era clar că naționalii - deși monarhiști convinși - au
diminuat, din considerente înguste de partid frustrat de
pierderea alegerilor și de neparticiparea la guvern, carac­
terul democratic al reformelor adoptate de liberali și
patronate de Rege. Dar această^ atitudine explică și
obstrucția Patidului Național față de încoronarea de la Alba
lulia. De fapt, nici naționalii, nici liberalii nu s-au abținut să
facă apeluri platonice la Coroană pentru a-și atinge sco­
purile și a-și apăra pozițiile și interesele. Dar de aici au
rezultat alte conflicte politicianiste și de partid. Când libe­
ralii, care după părerea naționalilor au dat dovadă de „per­
fidie bizantină“, au afirmat că sunt singurii apărători
devotați și sinceri ai Coroanei și ai prerogativelor ei consti­
tuționale, ei au fost aspru criticați de opoziție. Aceasta, la
rândul ei, a susținut că politica „nefastă“ a guvernului sub­
mina prestigiul Coroanei și a cerut Regelui ca în țară să se
treacă la dizolvarea parlamentului și efectuarea de noi
alegeri prin care să se opereze noi schimbări politice con­
siderate de ea necesare și de primă urgență. De obicei,
naționalii i-au acuzat pe liberali că au monopolizat Capul
încoronat al statului pe seama lor și nu l-au lăsat să fie
ceea ce dorea, și anume suveranul constituțional al țării
întregi, inspirat de dragoste egală pentru toți fiii ei.131
Era clar însă că Regele numea guvernul din sânul par­
tidului ce câștiga alegerile și aceasta era în fond prima re­
gulă a constituționalismului, indiferent de ceea ce susținea
opoziția. Anularea alegerilor și convocarea altui parlament
nu erau oportune, dată fiind sarcina fundamentală a
Constituantei de a înzestra țara cu o nouă Constituție și de
a asigura statului o structură nouă care să cimenteze uni­
tatea noilor provincii cu vechea Românie. Același scop

275
 suprem l-au urmărit însă și naționalii - care n-au fost
„regionaliști“ și nici doritori să acorde autonomii politice
naționalităților, cum au susținut liberalii -, dar ei au fost
pentru descentralizare administrativă și au fost nemulțumiți
că n-au participat în măsura dorită de ei la această operă
politică a structurării statului unitar și a efectuării
reformelor. în fond, după ce au ajuns și ei la guvernare au
dovedit că pot conduce țara pe baza Constituției din 1923,
deși aceasta a fost inspirată și votată de „despoticii“ și „oli­
garhii“ liberali. Naționalii n-au adus modificări de fond în
Constituție când aii ajuns mai târziu la putere.
Dr. Aurel Lazăr, proaspăt reîntors în 1922 dintr-o scurtă
călătorie în Germania, a criticat luptele interne dintre par­
tide, dar a și încercat să le explice. în România, începând
cu noiembrie 1920, se trăia în vâltoarea patimilor politice
acoperite de florile veninoase ale invidiei și relei-voințe și
într-o viață fără idealuri și mai ales fără muncă creatoare,
în Germania, Aurel Lazăr și-a recreat sufletul cu roadele
unei culturi adânci, și-a oțelit energia cu exemplul unei
munci intensive, demnă de admirație, ce trebuia însă să fie
concomintent dorită, invidiată și aplicată și de români. Prin
arhitectura și zidurile orașelor vorbea și istoria germană,
iar prezentul îți arăta victoria culturii, a umanismului, a
muncii și a omului. Atât bisericile, domurile splendide,
casele de 600 de ani, conservate cu un adevărat cult,
muzeele grandioase, toate cetăți ale idealismului, cât și
magazinele uriașe, rezultate ale realismului, i-au furnizat
lui Aurel Lazăr documentele grăitoare ale muncii omului,
ale geniului național german.
La români doar munții și văile mai aminteau de gloria
luptelor, iar modestele bisericuțe de lemn și mănăstirile
mărturiseau credințele trecutului; valurile râurilor șopteau
și ele suferința acestui trecut. Dar Aurel Lazăr a pus accent
pe munca neamului românesc și pe prezentul lui, care tre­
buiau trecute pe primul plan după realizarea idealului
național. Trecutul românului nu s-a putut eterniza prin

276
 monumente mari: orașe, muzee ca dovezi eterne și vi­
zibile. Neamul românesc n-a putut clădi monumente mari
și grandioase, el a trăit numai, și anume a trăit o viață grea
în care energia a fost cheltuită pentru conservarea indivi­
dualității sale naționale. Dar trăind în sufletul său introver­
tit și interiorizat, neamul a creat valori mari și idealuri incon­
testabile: credința în Dumnezeu, dragoste de națiune,
vitejie și blândețe, sentimentul umanității, dorul și simțul
culturii.
Românul trebuia însă să priceapă - sublinia Lazăr - că
trecutul s-a terminat și după înfăptuirea României Mari a
început o epocă nouă, și anume epoca muncii. Românii nu
mai erau nevoiți să fie sclavii altor neamuri, nu-și mai chel­
tuiau energiile pentru autoapărare și nu mai erau nevoiți să
trăiască o viață pasivă. Ei au intrat în epoca în care s-a
instaurat domnia vieții creatoate reale, când se puneau
pionii viitorului. Dé félur cum se puneau ei depindea și
modul cum va arăta casa lor națională, adică România
Mare. Dar românii au pierdut patru ani buni și scumpi. La
început, au ținut-o numai în serbări și toasturi de parcă
unirea națională ar fi fost ceva feeric, un vis și nu un ade­
văr istoric. După aceea, între români s-au strecurat ura,
dușmănia, invidia, în locul dragostei frățești, egoismul rigid,
interesele individuale de clase și de partide, în locul patri­
otismului ideal. Relele au subminat solidaritatea națională,
spiritul de jertfă și întărirea conștiinței naționale.
Aceste adevăruri triste erau simptomele războiului și
mai ales ale transformărilor uriașe prin care au trecut
românii. Dar într-o țară învingătoare nu poate birui rezul­
tatul demoralizator âl războaielor, iar organizarea modernă
a statelor era capabilă să învingă toate relele sociale, să
vindece toate bolile. Motivul sociologic al stării românilor a
fost că tăria convingerilor, cultura și concepțiile claselor
conducătoare cărora le-a revenit rolul de a opera noua
organizare s-au dovedit a fi slabe, iar românii n-au fost
bine pregătiți sufletește, n-au avut încredere reciprocă unii

277
 în alții și nici concepții clare, economice mai ales, dar și
politice și sociale pentru problemele rezultate din
realizarea unității naționale. Dr. Aurel Lazăr a considerat
aceste slăbiciuni nu numai explicabile, dar și trecătoare și
a fost convins că printr-o muncă creatoare sistematică și
asiduă toate relele vor fi depășite și statul și societatea
românească vor fi capabile să pășească pe calea progre­
sului și a democrației.132
După ce liberalii din guvern au anunțat data încoro­
nării, naționalii au considerat că actul nu putea fi săvârșit
decât în condițiile reintrării în legalitate și începerii unei
epoci de muncă pozitivă pentru consolidarea țării. în con­
cepția lor, încoronarea ar avea semnificația că s-a dat sa­
tisfacție țării pentru falsificarea alegerilor generale și în
locul parlâmetului „fraudulos“ s-ar întruni un parlament nou
ieșit din alegeri libere și corecte, care ar fi în măsură să
voteze o Constituție viabilă pentru patria întregită.
Naționalii au susținut că nimeni nu dorea încoronarea sub
un guvern care ar fi călcat în mod cinic în picioare și legi,
și ordine morală. Ej au afirmat că nici suveranul, nici
poporul n-ar fi dorit încoronarea, iar dacă aceasta a fost
refuzată Guvernului Averescu trebuia să nu-i fie acordată
nici Guvernului Brătianu. Naționalii afirmau că, în primul
rând, chiar Guvernul liberal âr trebui să fie conștient că
încoronarea era imposibilă din cauza nemulțumirii opo­
ziției, pe care ei o identificau cu aceea a țării întregi (în timp
ce guvernul a susținut exact invers că el personifica țara și
deci că actul încoronării era dorit în întreaga națiune).
Naționalii susțineau că guvernul pregătea încoronarea
pentru a prinde opoziția în cursă, dar ei nu vor cădea în ea,
deoarece asupra lor nu avea efect jocul de intrigi în care
„oligarhia“ liberală ar fi mare maestră.
Partidul lui Maniu a sperat că guvernul liberal își
pregătea retragerea în fața nemulțumirii poporului,
deoarece liberalii n-au căzut niciodată dé la guvern, ci doar
s-au retras, în 1919 din cauza Banatului, iar în 1922 -

278
 sperau naționalii - gestul se va repeta din cauza încoro­
nării. Actul încoronării nu se putea face decât de un guvern
național, format din toate partidele din parlament. Brătinu
nu era naiv să creadă că partidele de opoziție din parla­
ment vor renunța la principiile lor „sfinte“ de dragul puterii.
Opoziția va respinge oferta, deoarece nu recunoștea lega­
litatea parlamentului „falsificat“. Partidul Național nu-l com-
bătea pe cel Liberal decât cu scopul de a-l înlătura din
guvern, mai ales că naționalii au însoțit cererea de schim­
bare a guvernului cu cea privind dizoivarea parlamentului
și efectuarea de noi alegeri libere, prin care corpul elec­
toral va fi în situația de a decide felul cum se va forma noul
guvern. Deși naționalii au preferat să creadă în varianta
retragerii liberalilor de la putere au avut și clipe de îndoială
față de propria lor aserțiune și tactică și s-au întrebat dacă
nu cumva, prin încoronare guvernul urmărea să-și
întărească poziția, să consolideze interesele particulare
ale „dinastiei“ Brătianu în defavoarea intereselor țării și ale
Coroanei.133
în Comunicatul Comitetului Executiv al Partidului
Național Român, elaborat la Cluj, s-a cerut din nou schim­
barea guvernului liberal și a regimului „de nenorocire și
dezastru“ și întronarea prin noi alegeri a legalității și a con­
stituționalismului. Partidul Național a protestat contra
guvernului liberal care l-a acuzat de antidinasticism și
antipatriotism. Dacă cineva prezintă o treime din țară - și
încă în mod oficial - ca dușman al statului și al suveranu­
lui, el face o operă de descurajare și de subminare a țării
în fața străinătății. Asemenea lucruri trebuiau respinse cu
hotărâre. Partidul Național și-a exprimat loialitatea față de
Coroană, dar nu a renunțat la controlul constituțional față
de actele de stat săvârșite cu responsabilitate guverna­
mentală. Naționalii au protestat împotriva măsurilor luate
de guvern cu ocazia unor întruniri locale ale partidului lor și
au constatat cu durere sufletească faptul că liberalii nu
renunță la pregătirile pentru încoronarea suveranilor

279
 înainte de stabilirea Constituției țării unite. Coborârea unui
astfel de act istoric la rolul unei simple manifestații de par­
tid tulbură relațiile dintre România și Rege. Partidul
Național va adresa Regelui Ferdinand un memoriu în care,
în interesul apărării principiului monarhic și al înaltului
prestigiu al dinastiei, își va exprima hotărârea de a nu par­
ticipa la serbările încoronării. '34
în articolul intitulat Regele s-a încoronat singur. Un
gest autocrat, dar binevenit, naționalii au constatat cu
satisfacție că nici președinții Senatului și Camerei, nici
primul-ministru Brătianu nu âu așezat pe capul suveranu­
lui Coroana, ci însuși Regele și-a pus-o singur în timpul
ceremoniei. După aceea, tot Regele a pus Coroana ce-i
era destinată pe capul Reginei. Gestul suveranului a infir­
mat și zvonul că încoronarea va fi făcută de Mitropolitul
Primat Miron Cristea sau de Mitropolitul Unit Vasile Suciu.
într-o țară constituțională încoronarea ar fi trebuit să fie
săvârșită de președinții Corpurilor legiuitoare ca reprezen­
tanți ai națiunii. Altfel, gestul Regelui nu poate fi calificat
decât ca un fapt autocrat. Dar acest fapt autocrat a găsit
întreaga aprobare a „democrației“ cu care se identificau,
de obicei, naționalii și aliații lor din opoziție. Aprobarea ges­
tului s-a datorat satisfacției șefilor opoziției care s-au bucu­
rat că deținătorii puterii nu s-au putut atinge de Coroana
regală în cel mai înalt și mai solemn moment al încoronării.
în concepția naționalilor, nici guvernul venit la putere
prin „lovitură de staf, nici parlamentul rezultat din fraudă și
teroare nu au avut calitatea morală de a așeza în numele
poporului Coroana pe capul Regelui și al Reginei. O astfel
de calitate morală ar fi avut-o doar un guvern și un parla­
ment rezultate din expresia liberă a voinței națiunii. Cu alte
cuvinte, naționalii au insinuat că doar ei ar fi corespuns
acestei necesități constituționale, considerându-se mai
corecți și mai democrați decât liberalii. Faptul că
Pherekyde și Orleanu au dûs Coroanele și le-au înmânat
suveranului era doar un serviciu umil, comparabil cu acela

280
făcut de ofițerii din garda regală care au adus Regelui
mantaua regală, și el nu putea constitui în sine un act de
drept. Democrația - deci, citește opoziția - aprobă gestui
Regelui de a nu primi săvârșirea Actului din mâinile furăto-
rilor de urne, iar dacă gestul nu era constituțional faptul se
datora inexistenței unei Constituții extinse pe întreg terito­
riul statului. Chiar liberalul Dissescu a scris în 1919 că, prin
actele de unire ale noilor provincii, Constituția din 1866
s-a anulat de la sine și că românii trăiau ca persoană
juridică în afară de Constituție. în această stare anormală
de „ex lex“ autoîncoronarea Regelui era nu numai destul
de explicabilă, dar chiar scuzabilă.
Vina neconstituționalității sale cădea exclusiv pe umerii
lui Averescu și Brătianu, care ar fi împiedicat elaborarea
noii Constituții. Gestul napoleonian al Regelui a clarificat și
latura politică a autoîncoronării, deoarece a consfințit prin­
cipiul și formula lui Thiers că „Regele domnește, dar nu
guvernează“. Curajosul Rege a dezmințit formula răspân­
dită de Brătianu și de înaintașii lui la partid și la putere, și
anume că „neamțul știe de frică“ (citește de frica
Brătieniior). Regele a dovedit prin gestul său că stă dea­
supra partidelor și guvernelor, este mai presus de ele și nu
servește nici o coterie politică și, de fapt, aceasta este
semnificația reală a Actului de la Alba lulia. Naționalii și-au
exprimat teama că deși toată lumea va vedea semnificația
încoronării, Brătianu se va preface iarăși că nici nu vede,
nici nu aude.135
Atât la Sfințirea Catedralei încoronării de la Alba lulia,
săvârșită în 8 octombrie de către Arhiepiscopul de Sibiu și
Alba lulia, Nicolae,_ Mitropolit al românilor din Transilva-
nnia, cât și la Actul încoronării din 15 octombrie au partici­
pat prelații confesiunilor minorităților naționale din
România, care astfel I-au recunoscut suveran și stăpân
politic sau lumesc pe Regele Ferdinand I. Dar unii comen­
tatori români ortodocși au fost nemulțumiți că Episcopul
ungur Majlâth și cel șvab Glattfelder, ce aparțineau de bi­

281
 serica„papistașă“ și erau „arhișovini“, n-au intrat în cate­
drala încoronării, n-au asistat și la serviciul divin, ci au
preferat să stea și să se plimbe prin curte.
Acești comentatori au notificat cu vădită neplăcere că
exemplul celor doi episcopi a fost urmat și de „frații“ lor de
sânge care aparțineau de „episcopatul“ greco-câtolic. Ei
au preferat societatea „arhișoviniștilor și dușmanilor noștri
seculari“, n-au intrat în biserică, ca să nu se „spurce“ -
vorba lui lorga - în contactul cu ortodoxia. Astfel, biserica
„soră“ a fost reprezentată la serviciul divin din Catedrală de
greco-catolicul O. Tăslăuanu, fost ministru. Comentatorii
ortodocși au promis că vor reveni asupra atitudinii adop­
tate de „episcopatul“ greco-catolic. Lui Tăslăuanu însă îi
doreau de pe acum să poată suporta penitența la care va
fi condamnat pentru acest „păcat“, din partea duhovnicului
său, cu resemnarea creștinească specifică celor iubitori și
ascultători de Dumnezeu.136
Unii au apreciat că poporul a văzut în istorica cetate de
la Alba lulia coroanele regale pe fruntea suveranilor și a
fost cuprins de o iubire sinceră față de dinastia ce s-a unit
pe veci cu el. La Alba lulia și București au fost prezenți
sute de mii de oameni la Actul încoronării, interpretat de
contemporani ca sărbătoare a națiunii și a bisericii
românești. Gloria Actului a fost întărită prin prezența unor
reprezentanți ai marilor aliați din timpul Războiului pentru
întregirea Neamului și prin cuvântarea solemnă și pătrun­
să de sentimente adânci și de atașament față de stat și de
popor susținută de Rege. Dar alții au insistat asupra unor
„părți umbroase“ ale festivităților,’ interpretâdu-le doar prin
prisma intereselor partidelor politice din opoziție. După ei,
la Alba lulia a lipsit entuziasmul, iar măsurile de siguranță
au împiedicat masa poporului să aibă acces la locurile prin­
cipale ale festivităților. Mulțimea jandarmilor și agenților a
ținut publicul la o distanță dé sute de metri de aceste locuri.
Pe de altă parte, s-a reproșat că guvernul a făcut cheltuieli
considerabile la Alba lulia și București.

282
 Susținătorii Actului încoronării au afirmat că orice
guvern ar fi fost obligat să recurgă la aceleași măsuri de
siguranță, deoarece numai paza bună trece primejdia rea.
De asemenea, orice guvern s-ar fi aflat la putere ar fi făcut
cam aceleași cheltuieli. Opozanții încoronării au strigat că
nu era gata noua Constituție, nu s-a omogenizat adminis­
trația, lipseau codurile civil, penal, comercial, cambial, nu
existau lege electorală, lege de presă și de minorități. Dar
aceste lipsuri atunci când vor fi depășite și țara va fi înzes­
trată cu toate cele necesare, adică legi și programe, ele
vor putea fi tot atât de bune sau tot atât de rele cu sau fără
încoronare. Aceasta nu mai putea fi însă amânată spre
satisfacția deosebită și nădejdile nutrite de dușmanii din-
lăutru și din afară ai României.
Cu prilejul festivităților, s-a constatat o mai mică deose­
bire de vederi în legătură cu dezaprobarea aspră a atitu­
dinii „neromânești“ a înaltului cler greco-catolic. Absența
lor din Catedrala ortodoxă a încoronării a bătut la ochi și a
surprins mulți invitați. N. lorga, prieten vechi al Blajului, a
fost îndreptățit - după părerea partizanilor ortodocși ai
Actului încoronării - să osândească purtarea acestor pr.e-
lați români, care s-au simțit „atât de acasă“ în societatea
episcopilor romano-catolici străini de neamul românesc și
de aspirațiile lui. Poporul român dorea altă mentalitate și
altă îndrumare sau exemplu de la înalții prelați români
greco-catolici. Aceștia nu trebuiau să uite că în spatele lor
nu mai stătea, nici ca ocrotitoare, nici ca asupritoare,
Dinastia habsburgică de jalnică amintire.
în articolul său intitulat O neiertată greșeală, N. lorga a
notificat cu plăcere că la Alba lulia la dreapta Regelui s-a
aflat episcopul sașilor Teutsch încins cu cordonul albastru
al Coroanei României. Lângă el au fost prezenți în Cate­
drală delegatul Patriarhiei din Constantinopol, un episcop
armean, Rabinul Niemirower, doi hogi, dintre care unul era
șeful religios al soldaților musulmani din Armata Regală
Română, lorga se întreba unde a fost Biserica Română

283
 Unită, biserica blăjană care a luptat două secole pentru
izbăvirea neamului de sub stăpânirea și robia a cărei dărâ­
mare se celebra chiar atunci și acolo. Unde era Biserica,
care prin scriitorii ei profeți, a ținut înaintea nației stâlpul de
foc ce a îndrumat-o în dreptul și în cursul lungii ei rătăciri
prin pustie. Legătura acestei Biserici cu vechea Romă a
întreținut învierea amintirilor romane, care la rândul lor au
întărit conștiința națională și națiunea în sine.
lorga a fost nemulțumit că biserica lui loan Inochenție
Micu, martir pentru néam, a lui Samuil Clain, Gheorghe
Șincai, Petru Maior, a lui Șuluțiu, frate în 1848 cu ortodoxul
Șaguna, a stat după ușă alături de Nunțiul papal, conside­
rat prieten de altfel, dar căruia românii nu aveau să-i ceară
nimic în numele ideii lor naționale. Prelații români uniți au
stat după ușă alături și de Episcopul maghiar Majlâth și de
clericii lui. Toți au stat afară în pridvor ca să nu se „spurce“
prin contactul cu ortodoxia, care fiind religia atâtor milioane
de români din România Unită „cutează“ a fi și a dori să fie
biserică de stat. S-a invocat că gestul s-a datorat unui ordin
sau unei telegrame de la Roma, dar lorga s-a întrebat de
când Papa îndrăznește să poruncească în afaceri naționale
unei biserici care mai întâi e a românilor și apoi a lui. Papa
n-avea altă legătură cu Biserica Română Unită decât
recunoașterea dogmei religioase și dreptul numirilor și
învestiturilor, conservat și păstrat intact numai cu voia
Regelui Ferdinand I, deși acesta a fost profund ofensat de
gestul înalților prelați greco-catolici.
lorga se întreba retoric cum nu s-a găsit nimeni care să
frângă cârja șefului ierarhic unit, care nici nu se mai putea
păstra fără a jigni pe Rege și pe popor deopotrivă în
momentul supremei concentrări naționale. El a considerat
că „neiertătoarea greșeală“ comisă la Alba lulia va apăsa
mult timp asupra Bisericii Române Unite, deoarece ea tin­
dea să o izoleze de inima neamului care era una singură.
Asemenea atitudine de frondă adoptată cu prilejul unui Act
care n-avea nimic comun cu confesionalul ar fi putut atrage

284
sancțiuni. Nici un stat - spunea lorga - n-avea datoria să
susțină o biserică în stare ca în asemenea chestiuni să
primească directive de aiurea.137
Noi considerăm însă că din moment ce în cadrul pro­
cesului constituirii statului național român unitar factorul
național a înglobat și a subordonat nu numai confesionalul,
dar până și socialul, comentariile prea numeroase și prea
pătimașe legate de gestul prelaților români uniți nu au fost
prea utile pentru opinia publică românească aflată deja
parțial și sub impactul sau influența unor partide din opo­
ziție, care au boicotat Actul încoronării. Chiar dacă gestul a
surprins și a provocat durerea sau dezaprobarea unora
sau a altora, el a fost, în primul rând, un act confesional,
care n-a prejudiciat fundamental actul național esențial, și
anume lupta greco-catolicilor pentru formarea României
Mari și respectul față de integritatea statului sau față de
Coroană. De aceea, cosiderăm enervarea clerului ortodox
doar parțial justificată și îngrijorarea lui sau a lui lorga față
de o posibilă sau eventuală defecțiune a clerului român
unit în raport cu interesele statului ca exagerată.
în fond, Constituția din 1923 a stipulat clar că Biserica
Română Ortodoxă și Biserica Română Greco-Catolică
erau Biserici naționale și nu de stat, și această formulă
legală fericită a exprimat o realitate a societății românești
de atunci. Era deci normal ca această realitate să fte con­
sfințită legal, deoarece ea nu numai că funcționa în soci­
etate și în viața spirituală a românilor, dar era și necesară
în vederea colaborări] comune pentru păstrarea marilor
cuceriri din 1918. în fond, interesele comune ale
ortodocșilor și ale greco-catolicilor au prevalat asupra celor
specifice, care, câteodată, au deschis unele fronturi sau
terenuri de confruntări. Ele erau mai apoi depășite și
domolite pentru a face loc iarăși celor dintâi. Trebuie avut
în vedere faptul că Actul încoronării - act politic în esența
lui - s-a înfăptuit în Baldachinul din afara Catedralei și
acolo au fost prezenți atât prelații romano-catolici, cât și cei

285
 greco-catolici. în incinta Bisericii preiații ortodocși au sfințit
doar Coroaneie Regelui și Reginei. Sfințirea Coroanei nu a
fost identică cu Actul încoronării, ci doar le-a premers ca
act religios (și deci nu neapărat național).
Incidentul confesional de la Alba lulia a fost însă folosit
de unele cercuri clericale ortodoxe pentru a atrage anumite
parohii unite sau a accepta voința lor de a trece la religia
greco-orientală. Aceștia au susținut că în Sătmar, Bihor a
început în timpul Ungariei un proces periculos de dez­
naționalizare inițiat de guvernanții maghiari, dar susținut și
de atitudinea adesea umilă și neromânească a unor prelați
români uniți care și-au făcut studiile teologice la seminari-
ile „maghiarofiie“ romano-catoiice. După 1918 s-a produs
în unele locuri din aceste regiuni o mișcare de revenire la
ortodoxie. Clericii ortodocși au interpretat faptul ca fiind
„firesc și românesc“ și au respins acuzațiile Blajului îndrep­
tate împotriva lor și mai ales împotriva protopopului din
Lăpuș, Zaharia Manu. El a fost acuzat ca tulburător al
liniștii credincioșilor și, în general, unele condeie tinere din
Blaj calificau ortodoxismul ca fiind fără pregătire și fără
merite pentru stăpânirea sufletească sau îl numeau
„pravoslavie fanariotă“ plină de intriganți.
Protopopul Zaharia Manu a respins acuzația că ar fi
împânzit cu ajutorul statului întreaga provincie bise­
ricească unită de nord-vest cu o rețea de parohii și pro­
topopiate ortodoxe, care n-ar fi avut fiecare în parte mai
mult de 10-50 de credincioși. Uniții au protestat îndeosebi
împotriva cazului de la Ocoliș, unde întreaga parohie s-a
întors la ortodoxie, iar „strajnicul protopresbiter de la
Lăpuș“ ar fi ocupat biserica cu toată averéa sa ecleziastică
și școlară. Zaharia Manu a afirmat că ortodocșii din zonă
nu aveau parohie mai mică de 300 de suflete, iar pro­
topopiatele ior erau de 3-4 ori mai mari decât ale uniților. El
a susținut că poporul român „poreclit“ unit, devenind liber
s-a văzut în situația de a se putea sustrage de sub coman­
da „papistașă“, de sub confesiunea compatrioților unguri,

286
care și astăzi se arată tot așa de puțin frați în Hristos cu el
ca și în trecut. Deci, în aceste cazuri clericii ortodocși nu
făceau altceva decât să accepte o mișcare naturală
izvorâtă din conștiința poporului.
Așa a fost cazul Ocolișului, care timp de un an s-a lup­
tat să revină la ortodoxie. Cheia nu s-a luat cu forța, bise­
rica n-a fost răpită deoarece a rămas pentru trebuințele
creștinești ale celor întorși la ortodoxie, dar și pentru cei
puțini care nu s-au convertit încă. Prelatul ortodox a pretins
că o mare parte din ortodocșii care au fost ademeniți și
încorporați la uniți au început să se trezească, și din tot
cuprinsul Ardealului, Banatului, Bihorului, Maramureșului
se auzeau voci care ziceau „Ori ne întoarcem cu toții la
strămoșeasca lege românească, ori voi preoților rămâneți
cu bine, căci noi ne lepădăm de legea ce dă cam pé
ungurie“. Ultima expresie „ce dă cam pe ungurie“ era dată
de protopop ca fiind citat din „vorba“ ocolișenilor.138
Desigur, „vorba“ că legea românilor uniți o dădea pe
„ungurie“ nu era fondată și ea a rezultat tot din certurile
confesionale accentuate momentan de gestul înalților
prelați greco-catolici de la Alba lulia și de riposta furioasă
a prelaților ortodocși. Au existat anumiți gânditori români
exagerați care au dorit să implice Partidul Național Român
din Transilvania în opera de unificare religioasă a tuturor
românilor. Astfel, un „bătrân“ - desigur un pseudonim - a
recomandat Partidului Național Român să treacă în pro­
gresul său pe lângă unirea politică și unirea religioasă sau
bisericească. „Bătrânul“ - bănuim unul dintre conducătorii
naționali - a făcut apel la revendicările asemănătoare for­
mulate pe Câmpia Libertății de la Blaj, în adunarea a doua
din 4/16 mai 1848 și în Petiția din 6 februarie 1849 către
Francise Iosif.
în virtutea acestor formulări programatice, toți românii
urmau să stea sub conducerea sufletească a unui cap
bisericesc de-sine-stătător. Acum - spunea „bătrânul“ -
acest conducător era Mitropolitul Primat din București, pe

287
 care Constituția nouă și Sfântul Sinod ar trebui să-l declare
Patriarh al tuturor românilor. Așa au procedat și alte
popoare ortodoxe cu biserica lor și dacă românii vor face
la fel vor scăpa de acuzația că sunt „bizantini“. în cazul că
Partidul Național va acționa în acest sens, el își va
redobândi strălucirea veche de odinioară și ar putea să
strângă pe toți românii cinstiți de pretutindeni sub stindar­
dul său. Iar dacă nu face așa - încheia pe un ton pe cât de
sentențios, pe atât de nerealist și neobiectiv „bărtânul“ -
conducătorii acestui partid rămân străini de idealul neamu­
lui românesc.139
Dar propunerile privind unificarea bisericească a
românilor n-au fost utile și realiste nici măcar în 1848/1849
și nu erau nici în anii de după Unire. Principalul obiectiv era
colaborarea uniților și ortodocșilor pe plan național pentru
apărarea și afirmarea ființei și integrității statului unitar, al
promovării culturii și civilizației românești, luliu Maniu,
greco-catolic și român bun, ajuns prim-ministru și con­
ducător al P.N.R. Și apoi P.N.Ț., n-a fost străin niciodată de
idealul neamului său, chiar dacă n-a trecut la ortodocși
după formula sau rețeta „bărtânului“.
După incidentul de la Alba lulia unii comentatori și gân­
ditori politici români au devenit mai bănuitori decât înainte
față de anumite cereri sau atitudini ale episcopilor români
uniți, exprimate în raport cu autoritățile de stat după 1918.
Ei au criticat atitudinea lui Frențiu, episcopul Lugojului,
care, în 1921, a cerut guvernului să-i mărească salariul
până la cel puțin 300.000 lei anual. Episcopul și-a motivat
cererea că suma reprezenta contravaloarea salariului de
20.000 florini aur fixat de Bulele papale în înțelegere cu
guvernele maghiare vechi. Dacă nu i se va satisface ce­
rerea, Frențiu se va adresa Parlamentului și la nevoie va
face apel la Liga Națiunilor și se va pune sub aripa protec­
toare și ocrotitoare â „clauzei minorităților“ - în acest caz
religioase - din Tratatul de la Saint-Germain. Episcopul
unit era gata să întreprindă toate aceste demersuri pentru

288
 „marea cauză“ a celor 300.000 lei anual.
Un caz asemănător s-a întâmplat la Oradea, cu ocazia
morții tragice a episcopului român unit Demetru Radu.
Potrivit legilor ungurești ce au funcționat în Transilvania
până la abrogarea lor, averea unui episcop catolic urma să
se împartă în trei părți egale, între stat, biserică și rude.
Pentru îndeplinirea acestui act legal, Octavian Goga, mi­
nistrul de Culte de la București, a trimis la Oradea un
funcționar de stat care urma să facă și inventarierea
lăsământului lui Demetru Radu. Dar Capitlul, în frunte cu
canonicul Dr. Florian Stan, a protestat în scris către
Ministerul din București, susținând că ei cedează doar în
fața forței, deoarece procedura guvernului nu era „legală“ și
nici justă, pe motiv că dreptul de patronare de către Rege
era o prerogativă specială a Regelui Apostolic al Ungariei,
care n-a fost trecută legal Suveranului României. în fața
răspunsului dat de Capitlul din Oradea, Ministerul de Culte
din București a fost cuprins de o „penibilă mirare“.140
Tot din Oradea, episcopul ortodox Roman Ciorogariu a
regretat că prelații uniți au stat în afara incintei Bisericii, ală­
turi de Nunțiul Marmaggi și de episcopii romano-catolici.
Nunțiul trebuia să se fi manifestat ca diplomat și nu ca șef al
tuturor prelaților catolici prezenți la încoronare. Ciorogariu
s-a. folosit de incident pentru a reaminti că după retragerea
turcilor din Ardeal, Roma catolică a început și ea cucerirea
sau convertirea religioasă prin arma „neagră“ a iezuiților. Ei
au divizat bisericește pe români, dar numai în patru puncte
dogmatice, iar uniții au declarat în mod expres că „vor rupe
pecețile dacă li se va cere mai mult“. Ciorogariu a ținut să
remarce că românii din Ardeal s-au închinat în două biserici,
dar sufletul lor a fost pătruns de un singur ideal național care
i-a ținut strâns într-o unitate națională solidă și serioasă.
Episcopul ortodox consideră, în mod exagerat, deci și
eronat, că după distrugerea puterii de stat ungurești din
Ardeal clerul unit s-a separat de corpul național, s-a
încadrat în minoritatea romano-catolică și s-a situat pe

289
 extrateritorialitatea Nunțiului papal din România, răs­
cumpărată și întregită atât de scump prin sâgele fiilor ei.
Ciorogariu a presupus că a început o nouă „expediție“ a
iezuiților papali și a afirmat că românii ar fi în ai unspreze­
celea ceas al „ispitelor noi“. De aceea, ei ar trebui să rea­
lizeze urmările acestei îndepărtări între uniți și ortodocși și
să le depășească, deoarece națiunea îi chema pe toți la
unitate politică. Poporul român nu putea avea două suflete,
unul străin și unul românesc. Locul fraților uniți era între
români și nu între dușmanii țării. Ciorogariu a afirmat că
patriotismul îi chema pe români la el, iar mântuirea sufle­
tului și confesiunea nu-i puteau opri de a fi una în gândiri
și în simțiri când îi chema țara.141
La Cluj a fost înființată de intelectualii valoroși și
conștienți ai țării o „Asociație de Propagandă pentru soli­
daritatea națională și socială a românilor“. Printre ei s-au
numărat Sextil Pușcariu, Vasile Bogrea, FI. Ștefănescu-
Goangă, Nicolae Drăganu, Dan Rădulescu, G. Voitești, G.
Vâlsan și alții. Aceștia au lansat o Chemare la potolirea
certurilor politice, sociale și confesionale și la făurirea soli­
darității între români. întemeietorii Asociației și-au închipuit,
într-o viziune puțin idilică, că între membrii aceleiași familii
naționale ar trebui să existe o coeziune de granit, o orga­
nică simbioză între clasele și categoriile ce compun împre­
ună ființa morală ce se numește neamul românesc. Ei au
constatat cu tristețe că nu exista acea invincibilă solidari­
tate națională și socială menită să păstreze și să determine
prosperarea unui popor și a unui stat ca cel românesc.
Semnatarii Chemării au observat cu tristețe că pe alocuri
lipsea și sentimentul nobil de respect, de devotament reli­
gios, adânc și nemărginit față de Coroană, care era însuși
simbolul vieții de stat a românilor.
Erau înfierați în Chemare cei care țineau de speța
odioasă a patrioților cu condiții, cei care răspândeau pro­
pagande subversive deșănțate și criminale și exploatau
naivitatea poporului încă neexperimentat în subtilitățile și

290
 luptele politice. Aceștia reprezentau glasul fără conștiință
care în mod perfid semăna duhul urii și al zâzaniei,
zgândărea răni, aprindea patimi și distrugea unitatea sufle­
tului românesc. Jalnica încununare a acestei situații - pe
care istoria o va osândi cu aceeași asprime cu care o
osândea și atunci românimea conștientă - a fost specta­
colul respingător al prefacerii Actului încoronării, un act
național și istoric de o măreție unică, într-o ceartă sau con­
troversă politică și confesională meschină. Nu ajungea pul­
berea nesfârșită a dușmăniilor personale, la ea se mai
adăugau conflictele sociale, rivalitățile politice, dihoniile
confesionale și o irespirabilă atmosferă de regionalism fără
orizont ce hrănea neîncrederea între „ardeleni“ și
„regățeni“. Pe drept cuvânt, autorii Chemării au considerat
această situație ca fiind sumbră și periculoasă, dar ei se
întrebau îngrijorați cum rămâne cu țara și ce se vor face
românii cu asemenea „rânduială“.
Românii din Cluj și-au pus aceste întrebări penibile și
grave deoarece știau, atât cei din Transilvania, cât și cei
din România veche, că dincoace de Carpați nu trăiau
numai „virtuți și îngeri“, iar dincolo nu existau numai păcate
și duhuri necurate. Intelectualii fondatori ai Asociației,
cutremurați și înfiorați în cugetul lor de atâtea dezbinări și
certuri, au realizat că aveau o datorie mare de împlinit, și
anume să inițieze o mișcare de luminare a conștiinței pu­
blice românești din Transilvania spre elementele situate
mai presus de divergențele sociale, politice și confesio­
nale. Aceste elemente comune îi legau pe români indisolu­
bil laolaltă ca moștenitori ai aceluiași trecut și chezași ai
aceluiași viitor național. Dacă se va reuși înlăturarea
cauzelor ce-i dezbină pe români - certurile fiind întotdeau­
na exploatate spre folosul și bucuria vrăjmașilor firești - se
vor asigura foloase apreciabile pentru civilizația și
bunăstarea materială a poporului. Distinșii profesori n-au
dorit ca intenția lor să rămână plutind în lumea abstractă a
idealului și, de aceea, au înființat Asociația la Cluj, cu

291
 intenția s-o ramifice prin filiale și organizații similare în
toate orașele și ținuturile României.14^
în Parlamentul de la Budapesta deputatul Szilâgyi a
interpretat în felul său declarațiile de rezervă ale Partidului
Național Român din Transilvania față de Actul încoronării și
le-a prezentat sau mai precis le-a „îndreptat“ împotriva
statului român. Nicolae lorga a considerat că mistificarea
era atât de mare și de evidentă, încât l-a interpelat pe
ministrul de externe I G. Duca, sugerându-i că singurul
răspuns just la acest act de disperare al ungurilor n-ar fi
tăcerea și disprețul unei națiuni sigure de dreptul ei asupra
Transilvaniei. Națiunea română este gata oricând să-l
apere depășind regretabilele exagerări ale luptelor de par­
tid. Numai o totală lipsă de simț politic a putut interpreta
aceste lupte, oricât de dure ar fi ele, ca o încurajare pen­
tru revanșele învinșilor.
De fapt, în Parlamentul de la București deputatul losif
Sândor a spus, în numele parlamentarilor maghiari, că
Partidul Maghiar a luat parte la încoronarea Regelui la Alba
lulia și a declarat că ungurii din Transilvania erau mulțumiți
cu guvernarea românească. El a „asigurat“ guvernul că
ungurii nu susțin o politică iredentistă și sunt cetățeni loiali
ai statului român. I. G. Duca l-a aprobat pe N. lorga,
susținând că nu merita să se dea nici un răspuns deputa­
tului ungur din Parlamentul de la Budapesta. Sărbătoarea
de la Alba lulia n-a fost doar încoronarea unui Rege iubit -
a spus Duca -, ea a fost și încoronarea dreptății seculare
a cauzei românești dobândite prin jertfele vitejești ale tutu­
ror românilor.
Un act de asemenea importanță nu putea fi nici măcar
atins de cuvintele unui deputat de la Budapesta. Singurul
lucru regretabil a fost că respectivele cuvinte au fost ros­
tite fără a fi combătute sau puse la punct într-un parlament
și în fața reprezentanților unui guvern cu care România
întreținea relații diplomatice. Szilâgyi a afirmat că ungurii
se vor folosi de orice mijloace legale și ilegale, pe față și

292
pe ascuns, pe pământ și subteran, indiferent dacă place
sau nu, pentru schimbarea graniței dintre România și
Ungaria. I.G. Duca a promis că vâ cerceta dacă aceste
cuvinte au fost rostite în acești termeni, pentru a între­
prinde demersurile diplomatice necesare.143
Un alt motiv de îngrijorare pentru români a fost
Congresul Uniunii Romano-Catolice de la Budapesta. în
afară de șefii ecleziaști, la Congres au participat
Arhiducele losif cu familia, nobili și reprezentanți ai
ungurimii care „se deșteaptă“ și face politică iredentistă.
Nobilimea, chiar dacă nu „se deșteaptă“, făcea politică
iredentistă, deoarece era cea mai rentabilă în Ungaria
„ciuntită“. Unul dintre intimii Regentului Horthy, preotul
Ștefan Zadravecz, cu nume slovac și cu sentimente
ungurești, a declarat că religia catolică - sau mai precis
romano-catolică - era unica forță ce punea în mișcare
ideea de integritate a Ungariei. El a afirmat că atâta vreme
cât croații rămâneau catolici statul iugoslav se vedea
amenințat, iar câtă vreme slovacii și rutenii erau catolici
statul cehoslovac nu dormea liniștit.
Preotul slovac i-a trecut cu vederea pe românii greco-
catolici, deoarece constituiau elemente de prea puțină
încredere pentru refacerea integrității Ungariei. Zadravecz
i-a considerat pe toți croații, slovacii și rutenii romano-
catolici ca „maghiari^ chiar dacă nu știau ungurește și i-a
calificat stâlpi ai integrității Ungariei Coroanei Sf. Ștefan.
Vorbitorul a preamărit puterea catolicismului papal folositor
maghiarilor și a ovaționat regalitatea apostolică a Ungariei.
Adunarea întreagă l-a ovaționat pe Regele Otto de
Habsburg, iar Reginei Zitta i-â fost trimisă o telegramă în
exilul unde se află. Primatul Czernoch l-a felicitat pe
Zadravecz, iar contele Apponyi l-a îmbrățișat.
Comentatorii români au considerat că Adunarea de la
Budapesta a demonstrat cum știau și cum înțelegeau
romano-catolicii să uzeze de confesiunea lor și s-o pună în
serviciul politicii după exemplul multisecular dat de papii

293
 iscusiți de ia Roma. Acum, politica lor se îndrepta împotri­
va Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României. Statul român și
biserica sa ortodoxă trebuiau să se apere de toate
provocările și de șiretenia tradițională a romano-catolicilor,
dintre care unii ar incita poporul la revoltă și nesupunere.
Poporul trebuia luminat pentru a nu cădea victimă intrigilor
străine. Statul român nu prigonea confesiunile și toate se
puteau manifesta în deplină libertate. Era însă necesar ca
ceea ce se făcea pe ascuns, din ordinul congreselor
budapestane, să fie surprins în timp util și combătut cu
convingere și putere. Poporul avea o singură lege, „legea
românească“, de la care nu putea fi abătut.
Mulți au considerat că între Congresul de la Budapesta
și atitudinea „mai nouă“ a episcopilor catolicismului apuse­
an conduși de Marmaggi de a nu intra în Catedrala
încoronării de la Alba lulia unde oficiau ierarhii ortodocși a
existat o legătură evidentă. însuși Papa ar fi ordonat
reprezentantului său și celorlalți pretați ai Bisericii sale să
sfideze statul român, să nu participe în biserica „ereticilor“
la serbarea încoronării Suveranilor români, ci să demon­
streze stând afară, după ușă. După părerea unor observa­
tori politici români era clar că Vaticanul a dat îndrumări
clerului său să susțină interese maghiare, inamice nu
numai ortodoxiei, ci întreg neamului românesc. Ei se între­
bau: cum puteau cercurile statului român să tolereze un
astfel de amestec străin în afacerile interne ale României?
Care era rostul - din punct de vedere românesc -
prezenței la București a unui sol din partea papei, când
acesta a fost salutat la Cluj de ungurii romano-catolici sub
stindard maghiar și când același sol a condus la Alba lulia
„atacul“ împotriva statului al cărui oaspete era? Câte alte
provocări și sfidări mai trebuiau așteptate și până când mai
trebuiau tolerate actele războinicilor prelați apuseni?
Observatorii politici români au considerat că dacă nu se
vor lua măsuri, conducătorii politici de atunci și din viitor ai
României nu vor da dovadă de răbdare și de bunătate, ci

294
vor demonstra că sunt niște mari naivi.144
încă înainte de încoronare prelații români uniți au con­
statat că actul fixat pe 15 octombrie 1922 nu va fi amânat,
în pofida protestelor partidelor din opoziție, în frunte cu
Partidul Național ardelean, întrucât toate amănuntele au
fost fixate și au fost invitate personalități din străinătate,
iar o nouă amânare a încoronării ar face de râs țara și
guvernul. în fața acestei situații și mai ales în fața tendinței
ortodoxismului dominant de a monopoliza integral servi­
ciul bisericesc al încoronării pe seama lui, pentru prelații
români uniți apărea de la sine întrebarea: care va fi rolul
și locul bisericii lor la această încoronare? Era clar că și
arhiereii uniți vor da o pastorală după modelul orto­
docșilor, că vor lua măsurile de rigoare ca preoțimea și
mirenii uniți să fie cât mai uniți sufletește cu persoanele
auguste ale Regelui și Reginei, aceste lucruri erau abso­
lut indiscutabile.
Problema și, de fapt, dilema era cum va fi reprezentată
Biserica română unită la însăși Actul încoronării, deoarece
reprezentarea ei acolo era neapărat necesară. Prelații uniți
au considerat o dovadă de înțelepciune politică dacă se va
căuta o modalitate potrivită ca la încoronare toate confe­
siunile recunoscute din țară să fie încadrate în actul săr­
bătoresc fixat pe 15 octombrie. Era neapărat necesar însă
ca Bisericii unite, deopotrivă și la fel de româneasă cu
Biserica ortodoxă a țării, să i se asigure locul de cinste la
care aspiră cu îndreptățire. A ignora acest lucru echivala
cu o nouă bruscare a Bisericii unite, care ar avea ca efect
scăderea însuflețirii credincioșilor greco-catolici pentru
importanta sărbătoare națională a încoronării. Prelații uniți
au sperat că lucrurile se vor aranja în asemenea manieră
ca să nu fie jigniți.145
După ce au aflat că în 8 octombrie clerul ortodox, con­
dus de Mitropolitul de la Sibiu, care mai nou și în mod neîn­
dreptățit și-a zis și de Alba lulia, va sfinți Catedrala încoro­
nării, prelații uniți au constatat că după știința lor adevă-

295
 râtul Mitropolit de Alba lulia, Vasile Suciu, n-a fost nici
măcar înștiințat despre acest eveniment. Ei au considerat
că la Alba lulia fiind vorba de încoronarea unui suveran
catolic în persoana Regelui Ferdinand I, era indicat ca și
Biserica română greco-catolică să aibă și ea un cuvânt de
spus la această sărbătoare, care era națională, nu orto­
doxă.146
Profesorul dr. Alexandru Rusu scria cu o zi înainte de
Actul încoronării că el vede evenimentul cu un ochi care
râde și cu altul care plânge. Ochiul care râde vede pe
Regele Ferdinand care în cetatea lui Mihai Viteazul își va
pune pe capul său Coroana mândriei naționale a tuturor
românilor. El va fi simbolul veșnic al unirii definitive și pe
veci a tuturor provinciilor locuite de români. Ochiul care
plânge vede icoana acelei părți din populația română care
nu va participa la încoronare. Partidul Național și Partidul
Țărănesc, care ar fi trebuit să dețină cel puțin jumătate din
locurile din Senat și Cameră, dar au fost împiedicați de
„lovitura de stat“ și se vedeau nevoiți să-și calce pe suflet
și să stea deoparte, la marginea horei, deși reprezentau
cel puțin jumătate din populația țării. Tristețea se accentua
dacă te gândeai că unul dintre partidele absenteiste era
chiar Partidul Național din Transilvania, destoinic și ener­
gic, demn de mulțumire pentru susținerea puterii de viață a
neamului în părțile vestice ale statului. Nici unul din con­
ducătorii de ieri ai Ardealului - regreta dr. Rusu - nu va fi
văzut la Alba lulia în suita regală.
în concepția lui, întreaga vină pentru această tulburare
a marelui praznic revenea Partidului Liberal, care a crezut
că poate face din încoronare „o meschină armă politică de
partid“. în fața acestei situații, ți se frânge sufletul de
durere, dar nu e bine să stărui asupra ei, deoarece s-ar
putea să te apuce plânsul și la ochiul celălalt rezervat
bucuriei care va râde sub puterea strălucitoarei lumini
răspândite de semnificația încoronării. Dr. Rusu a afirmat
că arhiereii, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, vor par-

296
ticipa la actul civil al încoronării. Dar întrucât, în pofida
hotărârilor de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918, partea
religioasă a încoronării a monopolizat-o ortodoxismul, pe
care liberalii doreau să-l mențină ca religie dominantă în
stat, arhiereii uniți n-aveau ce căuta în Catedrala încoro­
nării. în timpul oficierii slujbei ortodoxe ei se vor aduna la
mormântul marelui arhiereu Athanasie Anghel de la Materii
Albei lulii și din acest colț ferit de zgomotul lumii se vor
ruga pentru suveranii țării și pentru ca pricina durerii dintre
frații români „cari toți puteau și trebuiau să se bucure de
acest prilej împreună“ să dispară cât de curând.147
Analiștii și observatorii politici uniți i-au atras atenția
supăratului domn N. lorga că arhierei] lor și atâta lume
străină a fost invitată la actul solemn al încoronării, act prin
excelență patriotic și național, și nu la slujba ortodoxă reli­
gioasă. lorga a remarcat doar un aspect din meritele
istorice ale uniților, și anume învierea amintirilor romane și
prin ele întărirea românilor. Dar uniții au pus și vor pune
accent și pe factorul religios. Ei țineau la Roma nu doar
pentru că i-a renăscut din punct dé vedere național, ci le-a
arătat și adevărata credință religioasă și i-a crescut în pre­
ceptele unei moralități mântuitoare. Uniților le era la fel de
dragă falnica Romă a împăraților romani ca și venerabila
Romă a papilor. Ei țineau la Columna lui Traian, dar nu se
despărțeau nici de’Catedrala Sf. Petru. Pentru ei senti­
mentul național și cel religios era ca „doi frați într-o lumină,
ca doi brazi într-o tulpină“.
Din acest motiv, uniții nu admit nici o scădere a celor
doi factori și consideră îndreptățită, din punct de vedere
confesional, neintrarea arhiereiior catolici in catedrala
ortodoxă, în conformitate cu realitatea că principiul moral și
religios trebuie respectat în orice împrejurare. Chiar națio­
nalismul nu valorează nimic dacă nu se bazează pe cea
mai perfectă moralitate. Cea. mai puternică temelie de
moralitate era cea pusă de lisus Hristos și oricum - con­
sideră uniții - moralitatea și religiozitatea primează asupra

297
 sentimentului național. Multe secole popoarele Europei
n-au cunoscut sentimentul național puternic al zilelor
prezente, dar au fost conduși de preceptele religiei și
moralității. Sentimentul național, în forma de atunci, era o
apariție â timpurilor moderne.
Dar un individ trăia mai bucuros în societatea unui
străin onorabil, decât a unui frate ticălos care-ți face numai
mizerii. Comentatorii uniți au dat exemplul unor români
basarabeni care ar fi fost umiliți de autoritățile liberale și de
cele religioase din București și din această cauză au
început să frecventeze biserici rusești. Uniții care ar fi
preferat revenirea la „origini“ - prin care ei înțelegeau con­
vertirea la religia greco-catolică de sub egida Romei
papale - regretau că românii mai țineau încă la nenorocita
tradiție a „bisericii de stat“ ortodoxă și nu doreau să iasă
din cercul moral și spiritual al Balcanilor nedemn de un
popor tânăr cu aspirațiuni mari.
Românii ar trebui să se apropie și să privească mai
îndeaproape la frații lor neolatini din Occident, francezi,
spanioli, italieni, belgieni etc. - care erau toți catolici și
iubeau Roma. Uniții au considerat că încoronarea de la
Alba lulia ar fi fost mult mai solemnă dacă nu s-ar fi persis­
tat într-o „nenorocită“ tradiție religioasă și s-ar fi efectuat în
atmosfera revenirii la originile glorioase ale romanilor și la
comunitatea spirituală desăvârșită cu latinitatea întreagă,
deci și cu Roma creștină. Mareșalul Foch însuși ar fi fost
mai fericit, ar fi avut o mângâiere în plus, iar românii ar fi
găsit prilejuri noi de regenerare sufletească. Uniții se între­
bau dacă ilustrul istoriograf al lor și al tuturor românilor,
N. lorga, înțelege aceste adevăruri mari și dacă se va face
apostolul unei credințe și moralități care singure puteau
să-i mântuiască pe români.148 Uniții l-au liniștit pe lorga,
afirmând că și fără telegrama Papei ei nu puteau avea altă
atitudine la încoronare.
Nunțiul Apostolic Marmaggy a negat că între Vatican și
România ar exista tensiuni și asperități. El însuși a fost

298
decorat de autoritățile din România. Nunțiul însuși a invitat
preoții uniți și pe catolicii latini la încoronare în numele
Sfântului Scaun. Actul încoronării - considera Nunțiul - a
avut două părți. Prima a fost doar un act preparator ce a
constat dintr-o rugăciune, iar abia a doua a însemnat un act
național și - în această postură - a fost identică, de fapt,
cu încoronarea propriu-zisă. Catolicii de rit grec și catolicii
de rit latin nu au asistat decât la al doilea act, deci la cel
propriu-zis al încoronării. Ei n-au putut asista la partea
introductivă sau preparatorie, deoarece catolicii de rit latin
au celebrat slujba religioasă în Catedrala istorică romano-
catolică din Alba lulia, iar catolicii de rit grec în Biserica
episcopală a lui Athanasie. De altfel, toată lumea știa -
afirma Marmaggy - că Biserica lui nu permitea printr-o
tradiție milenară prelațiior catolici să oficieze sau să asiste
formal la slujbele altor confesiuni. Această tradiție a fost
respectată cu ocazia încoronării lui Alexandru âl lll-lea,
Nicolae al 11-lea ai Rusiei, Eduard al Vll-lea, George al V-lea
ai Angliei ș.a. Nunțiul papal și prelații catolici nu au putut
asista la aceste încoronări, deoarece ceremonia religioasă
a fost unită cu actul civil sau politic. Dar legatul și episcopii
au celebrat slujbe religioase cu aceste ocazii în catedralele
lor. Concluzia lui Marmaggy a fost că în ceea ce privește
abținerea de la Te-Deum nu s-a luat o dispoziție numai
pentru România, ci ea a fost dictată de protocolul eclezi­
astic general al catolicilor.149 în acest caz este puțin pro­
babil că prelații uniți ar fi putut intra și oficia în Catedrală o
parte din slujba religioasă și a Te-Deumului, chiar dacă
prelații ortodocși ar fi fost mai fericit inspirați și i-ar fi invitat
s-o facă.

După cum se poate ușor

9. Sfârșitul și testamentul Regelui
întregitor observa din analiza
acestor modeste și
puține vivisecții efectuate în spectrul societății românești
de după Marea Unire, opinia publică a fost confruntată nu

299
 numai cu o situație social-economică grea, dar a fost
sfâșiată și de o multitudine de certuri și controverse ae
naturi diferite și foarte complexe în conținut și în formele lor
de exteriorizare sau de manifestare. Dar de fiecare dată
când s-a constatat că temperatura diferendelor și sfâșie­
rilor interne a atins cote periculoase și bunul-simț sau
măsura lucrurilor au fost depășite, s-a apelat ca la un ultim
refugiu, dar, totodată, și coeficient de siguranță și de sal­
vare, la prestigiul moral și la poziția socială solidă și con­
tinuă a Coroanei, indentificată în acei ani cu cumințenia
adâncă și cu bunul-simț al poporului român. Regele
Ferdinand I al României s-a identificat și în acești ani cu
interesele superioare ale statului și națiunii, ce țineau de
permanența și continuitatea ființei lor. Rămas un bun
creștin și un tot atât de bun român, Regele și-a dovedit
superioritatea morală, atitudinea demnă, a chemat factorii
responsabili la ordine și muncă, la corectitudine și disci­
plină. Suveranul a rămas un stâlp al încrederii în destinul
neamului, un pivot și suport moral pentru cei speriați sau
dezorientați de criză și convulsiile ei.
Deviza Regelui Ferdinand a fost: „Totul pentru Țară și
nimic pentru mine“. El a stat deasupra partidelor și, de
aceea, a judecat și a decis mersul lucrurilor numai în raport
cu asigurarea binelui și a progresului țării. Din acest motiv,
suveranul, fiind capul țării și al oștirii, era situat deasupra
oamenilor și a partidelor și, în fond, cu el nu se putea certa
nimeni. Aceasta era, de fapt, menirea supremă a unui
rege: să fie un părinte al poporului întreg și nu numai al
unor partide sau al unor oameni care făceau, de altfel,
parte integrantă din el. Regele Ferdinand a sperat zadar­
nic că marile suferințe îndurate în timpul Războiului de
întregire Națională vor înlătura definitiv semințele politi­
cianismului bolnav din România. Când era la lași, Regele
a recomandat, în 1917, ca după întoarcerea la București
politicienii care au trecut râul suferinței să se spele de
relele ce le-au împiedicat pașii și le-au făcut ochii orbi în

300
 trecut, pentru a clădi cu mâinile curate și curățite de sufe­
rințe și jertfe un viitor mai bun și mai solid. Regele a văzut
clar că România Mare nu poate fi „cea mică“ în noua ei
organizare. El a dorit și a recomandat o armonizare a tutu­
ror datinilor și intereselor românilor din statul unitar și a
realizat că „multă muncă stă în calea noastră, atâtea pro­
bleme ne stau înainte, sociale și economice, încât va tre­
bui ca toți să ne dăm mâna frățește și toți uniți în suflet și
în gând să muncim împreună“. \
Mâhnit că după Războiul de întregire Națională nu s-a
putut crea un guvern de uniune națională a diferitelor par­
tide, suveranul a recomandat în mod sever să se asigure
în 1919 alegeri parlamentare libere, să se respecte
democrația și legile, să se înlăture falsurile și abuzurile,
pentru ca poporul să-și impună liber voința.
Regele Ferdinand s-a pronunțat în sprijinul introducerii
impozitului proporțional pe venit, deoarece era drept ca cei
mai bogați să ajute țara și să jertfească mai mult din aver­
ile lor pe altarul patriei, contribuind pe măsură la refacerea
și întărirea României întregite. Suveranul a pledat pentru
generalizarea unui spirit nou, pentru dragostea de munpă
a tuturor fiilor țării, pentru ca toți cetățenii să-și pună pri­
ceperea și experiența lor în serviciul binelui obștesc,
deoarece „ a trecut timpul vorbelor și a sunat ceasul să se
traducă vorbele în fapte“.
De aceea, suveranul a admonestat nu o dată pe de-
putați și pe senatori, care, certându-se între ei, nu acționau
destul de rapid în adoptarea legilor necesare societății
românești. Acest fapt a contribuit, fără îndoială, la asigu­
rarea unui climat favorabil în vederea grăbirii discutării și
votării Constituției în 1923.
Regele a sperat în zadar că de ziua încoronării patimi­
le trecătoare se vor stinge și că toți fiii țării se vor aduna în
jurul tronului, deoarece a dorit să aibă cât mai aproape pe
toți reprezentanții și liderii politici din România, fie de la
guvern, fie din opoziție. Dar tocmai pentru a șterge con­

301
 secințele morale ale certurilor politice și confesionale, la
Alba lulia, Ferdinand cel loial și credincios a rostit și cuvin­
tele biblice de iubire, de iertare și unire a tuturora: „Aceasta
este ziua care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne
veselim într-însa și unii și alții să ne îmbrățișăm și să le
zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate
pentru sfânta unire. Așa să fie“.149 Partidul Național
Român, care , după părerea unora, a sperat totuși că va
fi chemat de liberali într-un guvern de coaliție, a refuzat -
după cum am văzut - participarea la încoronare, dar și-a
exprimat profundul atașament față de România Mare și de
dinastie. Membrii partidului au afirmat că încoronarea nu
trebuie să fie actul unui partid, ci a națiunii întregi și au
susținut că Actul nefigurând în Constituție nu avea valoare
juridică, deși în 1881, când era valabilă ca și atunci,
Constituția din 1866, s-a efectuat și încoronarea ca Rege
a lui Carol [. De asemenea, nici Partidul Țărănesc n-a par­
ticipat la încoronare, considerând-o „festivitate libera­
lă“ Î50
Cu ocazia încoronării, Regele a dorit ca țărănimea să
rămână stăpână pe veci a ogoarelor, să le dea putere de
rodire în folosul ei și a celui public, muncitorimea credin­
cioasă patriei să găsească o soartă mai prosperă într-o
viață de armonie și dreptate socială, iar în hotarele
României Mari toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie
și naționalitate, să aibă drepturi egale, să ajute statul în
care Dumnezeu le-a rânduit să trăiască. De asemenea,
suveranul a dorit ca statul să ofere o legitimă ocrotire
cetățenilor lui din toate straturile sociale însuflețite de
năzuința spre înfrățirea națională, iar cultura din România
Mare să-și realizeze destinul de civilizație ce-i revenea în
renașterea Orientului European frământat de secole de
cumplite zbuciumări.151 Chiar dacă destinele nu sunt întot­
deauna înțelese și nici stăpânite de oameni sau de
popoare, prin Regele Ferdinand națiunii române i-a fost
dat să-și realizeze cel mai frumos vis pe care l-a putut visa

302
 vreodată, și anume unirea tuturor românilor. Realizarea lui
a cerut multe jertfe, a fost sângeroasă, dar a înscris un
capitol fecund de glorie încrustat în cartea de aur a nea­
mului.
Românii și-au exprimat respectul și admirația pentru
corelația sinceră și totală dintre vorbă și faptă, promisiune
și împlinire, realizată cu o consecvență și o îndârjire de fier
de Principele și apoi, Regele Ferdinand I. La încoronare a
jurat că va fi un bun român și anii hotărâtori și tumultuoși
care au urmat au dovedit că nimeni nu și-ar fi respectat
cuvântul ca Regele Ferdinand I al României. Faptele lui
l-au trecut în șirul marilor regi care și-au trăit viața
răspândind lumina credinței, contribuind la făurirea binelui
și progresului general al poporului, ale cărui destine le-a
condus și le-a dus la împliniri și realizări capitale.
Pentru binele neamului românesc, Monarhul și-a jertfit
total și complet originea sa de prinț german, dar și iubirea
naturală și firească de părinte, deoarece gândindu-se și
reflectând numai și numai la conservarea peste timpuri a
operei naționale din 1918 a conlucrat la îndepărtarea fiului
său mai mare de la moștenirea tronului, considerându-l
nevrednic pentru înalta calitate de suveran al României
Mari. Comentatorii politici s-au întrebat: care dintre muritorii
simpli și profani ar fi fost capabili de asemenea jertfe? și, pe
baza faptelor, au răspuns că Regele Ferdinand I a putut și
a făcut ceea ce puțini ar fi fost pregătiți și apți să realizeze.
Monarhul și-a armonizat sentimentele și interesele cu
cele ale întregului popor român până la contopire și identi­
tate, luptând cu credință în izbânda adevărului și a drep­
tății pentru Transilvania, Bucovina, Basarabia și salvându-
le pe toate trei, în 1919, din încleștarea robiei reînnoite ce
le-au pregătit-o dușmanii seculari ai neamului românesc.
Aflat pe patul morții, Regele Ferdinand I cel Mare și
Loial s-a gândit numai’ la binele statului și al națiunii și a
renunțat până și la mulțumirea sufletească de a-l revedea
pe fiul său Carol. El a dorit respectarea Actului din 4 ia-

303
 nuarie 1926 care a stabilit succesiunea la tron în favoarea
Principelui Mihai, fiul fostului principe moștenitor Carol, in
concepția Regelui Ferdinand, Carol nu se mai putea reîn­
toarce în țară ca Rege, ci doar ca un membru al familiei
domnitoare. Dar până și acest lucru trebuia să se facă
numai cu acordul autorităților legale. în caz contrar, Caro)
trebuia să rămână în exil, deoarece, conform părerii părin­
telui său, el și-a ales o viață nedorită și criticată de toți,
lucru pentru care trebuie să răspundă în fața lui Dumnezeu
și a istoriei. Memoria unui asemenea rege trebuia binecu­
vântată peste timpuri de generațiile prezente și viitoare ale
unei națiuni recunoscătoare, ai cărei fii și fiice erau îndem­
nate ca în fiecare primăvară, când adie peste tot suflul
reînvierii, să depună flori pe mormântul loialului suveran al
României Mari. '52

NOTE

1. N. lorga, Istoria românilor, vol. X, p. 352.

2. Encyclopedia Britanică, 9, Chicago, London, Toronto, 1960,
p. 168; despre regele unificator, vezi: Ștefan Meteș, Regele Ferdinand!
al României, Cluj, 1925; Marius Verbiceanu, Viața și opera Regelui
Ferdinand I, Galați, 1929, Cuvântări de Ferdinand I, Regele României
(ediție îngrijită de Nae A.Vasilescu), Brăila, 1931.
3. Minerva. Enciclopedia Română, Cluj, 1929, p. 441-442.
4. Sterie Dimandi, Galeria oamenilor politici, Editura Cesa, 1991,
p. 3-12.
5. Ibidem, p. 18
6. Ibidem, p. 18-24
7. N. lorga, Istoria românilor, vol. X. p. 353.
8. Idem, Sub trei Regi, p. 199-200.
9. Ibidem, p. 200-201
10. Ibidem, p. 205-206
11. Regina Maria, care a fost o femeie inteligentă, naturală și sin­
ceră, n-a stat pe gânduri în politică, deoarece, prin naștere, prin edu­

304
 cație și adopțiunea survenită după căsătoria cu Ferdinand, între ea și
țară s-a instalat o comuniune intimă, fundamentală și de nezdruncinat.
Regina a făcut politică cu mâna pe inimă, care a bătut împreună cu
aceea a României, a pledat oral și în scris, cauza țării sale, fiind nu
numai sinceră, ci și pătimașă, și optimistă. Ea n-a avut niciodată
nevoie de răspuns în legătură cu opțiunea României în război,
deoarece acesta a existat în mintea și inima ei, ea însăși, mărturisind
astfel acest lucru: »Toată viața am crezut instinctiv în steaua mea și
acum, în ceasul cel mai greu, pronia cerească, în milostivirea eit
hotărâse ca România și cu mine să întrupăm același gând“ (Maria,
Regina României, Povestea vieții mele, vol. II, București, 1991,
p. 391). Regina a înregistrat că, încă din ianuarie 1915, soțul ei l-a
avertizat pe Kaiser că, indiferent de persoana lui, va fi una cu poporul
român, care cerea cu glas tare dezrobirea de sub dominația ungară.
El, ca Rege al României, era legat prin jurământ să servească poporul.
Dacă Italia își va încălca neutralitatea față de Germania, România va
păși pe acest drum. Kaiserul nu l-a luat în serios pe Regele Ferdinand
și a adoptat un fel de „nepăsare îngâmfată“ față de familia regală din
București. Regina Maria i-a trimis prin generalul Arthur Paget o
scrisoare Regelui George al V-lea, în care l-a asigurat că sentimentele
României sunt împotriva Austro-Ungariei și Germaniei și că țara se
bazează pe ea ca pe un sprijin puternic în realizarea „visului ei națio­
nal: Transilvania“. A doua scrisoare către Regele Angliei a scris-o în
mai 1915, la rugămintea lui Brătianu, care a fost convins că „va fi pri­
mită cu mai multă luare-aminte decât oricare alta“. Aici, Regina a vor­
bit de Arad ca de centrul intereselor politice românești în Ungaria, ca
de un fel de for conducător al mișcării, de faptul că Transilvania și
Banatul erau locuite în primul rând de români, mai numeroși ca ungurii,
germanii, sârbii etc. Deci, nu era nimic „năzărit“ în pretențiile României,
totul este justificat de viață și de realitatea etnică. Regina Maria l-a
informat pe Regele George al V-lea că Bucovina a fost răpită de la
români în 1775 și de aceea n-ar fi drept ca anumite zone ale ei să-i fie
acordate Rusiei, care la rândul ei a răpit de la români Basarabia.
Bucovina ar fi drept să revină, în cazul destrămării Austro-Ungariei,
României și n-ar fi just s-o ia Rusia pentru 200.000 de ruteni în
defavoarea celor 1.500.000 de români (Ibidem, vol. III, p. 35-41).
12. N. lorga, Sub trei Regi, p. 190
13. Șt. Pascu, Făurirea statului..., vol. I, p. 359.

305
 14 Date generale despre evenimentele interne, inclusiv Consiliul
de Coroană din 1916, la: N. lorga. Istoria Românilor, vol. X, p. 3o3-
337-360, Gh. I. Brătianu, Origines et formation de l'unité roumaine,
Bucarest, 1943, p. 283-286; pentru perioadele mai vechi, Titu
Maiorescu, Istoria contemporană a României, 1866-1900, București,
1925. Pentru anii 1897-1915 și următorii până la 1924, vezi: Alexandru
Marghiloman, Note politice, vol. I-V, București, 1927.
15. N. lorga, op. cit., p. 360-364; Regina Maria a mărturisit că
Regele Ferdinand a trebuit să-i înfrunte pe filocentrali în Consiliu,
deoarece a considerat că era de datoria lui să fie lângă Brătianu și
ceilalți. Regina a dorit ca suprema jertfă a lui „Nando“ pentru țara lui să
fie binecuvântată și spre folosul României (Maria, Regina României,
op. cit., vol. III, p. 68; Marghiloman, op. cit., vol. II, p. 148-157,
Șt. Pascu, Făurirea statului..., vol. I, P. 380-381).
16. „Ellenzék“, XXXVII, nr. 196 din 29 august 1916, p.1-2.
17. N. lorga Subt trei Regi, p. 255.
18. .Ellenzék“, XXXVII, nr. 197 din 30 august 1916, p.1.
19. Ibidem, nr. 201 din 4 septembrie 1916, p. 2.
20. Ibidem, nr. 199 din 1 septembrie 1916, p. 2-3.
21. Despre Războiul de Integritate Națională, vezi Constantin
Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-III,
București; Idem, Ion I. C. Brătianu în pregătirea războiului de întregire,
București, 1936; N. lorga, Războiul nostru în note zilnice. București,
1920; Idem, Subt trei Regi, p. 210-259; Idem, Istoria Românilor, vol. X,
P.343-415; Ion Bulei, Arcul așteptării, București, 1981; loan Cupșa,
Armata română în campaniile din anii 1916-1917, București, 1967.
22. Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, p. 67-68.
23. Ibidem, p. 71-73
24. Vlad Georgescu, Istoria românilor..., p. 212-213.
25. Ibidem, p.213
26. N. lorga, Subt trei Regi p. 262.
27. Ibidem, p. 257
28. Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul
român unitar, p. 504.
29. N. lorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 390; Vlad Georgescu,
op. cit., p. 183.
30. Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 504.
31. Vlad Georgescu, Op. cit., p. 183.

306
 32. N. lorga, Subt trei Regi, p. 271.
33. Ibidem, p. 255; N. lorga. Istoria Românilor, vol. X, p. 391.
34. N. lorga, Subt trei Regi, p. 273.
35. Ibidem, p. 280-282
36. Chiar Regina Maria s-a speriat de ea însăși când, în pofida
dezastrului, evident pentru mulți, al României abandonate și
amenințate, n-a vrut să audă de nici o pace separată. După o convor­
bire cu generalul Prezan și după solemnitatea decorării colonelului
I. Anderson și a subordonaților lui cu Crucea Ordinului Reginei Maria,
ceremonie la care s-au vărsat multe lacrimi, suverana a afirmat: . E
înspăimântător faptul că nimic nu mă poate face să mă înduplec sau
să mă las convinsă" (Maria, Regina României, op. cit., vol. III, p. 379).
37. Ibidem, vol. III, p. 376-386. Cu prilejul plecării misiunilor
Aliaților, Regina Maria a scris din nou Regelui George al V-lea al
Angliei: «Englezii tăi îți vor spune cum am luptat până la sfârșit, chiar
când se dăduseră învinși toți ceilalți și cum am încercat să mântuiesc
ce nu se poate mântui și cum n-am pierdut niciodată nădejdea și cum
eram gata să primesc orice jertfă și să înfrunt orice primejdie; dar totul
a fost în zadar. Norocul a fost împotriva noastră, nici o singură împre­
jurare nu ne-a venit în ajutor. Povestea e prea lungă ca să ți-o scriu,
alții ți-o vor spune,, și tu, acolo departe, în tabăra unde e izbânda, vei
putea lucra pentru noi care am încercat să luptăm pentru voi. Vei lupta
și vei învinge, și în ziua biruinței să nu uiți... Mai bine aș fi murit cu toți
soldații noștri până la unul, decât să mărturisesc că am fost înfrântă;
căci nu degeaba am în vine sânge englezesc" (Maria, Regina
României, op. cit., voi. III, P. 387-388).
38. Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p.311, 345, 503. Lenin
a scris nu numai despre caracterul obiectiv al dispariției Austro-
Ungariei și Rusiei țariste, dar și despre caracterul democratic al
războaielor naționale de întregire susținute de statele mici de la
Dunăre și din Balcani. La fel Marx și Engels, ambii mari antiruși, au
prevăzut că Principatele, împreună cu Basarabia, Dobrogea,
Transilvania și Bucovina, vor forma în viitor, în mod necesar, un stat
„moldovalah" unitar. Engels a scris în 1889 că dacă mâine despotismul
rus va cădea, poimâine nu va mai fi nici o Austro-Ungarie în Europa
(K. Marx, F. Engels, Opere, trad. rom. vol. IX, București, 1959, p. 9-10;
„Contemporanul", VII, nr. 11, ian. 1891, p. 476).
39. D. Suciu, De la 1859 la 1918. Contribuția Unirii Mici și Mari la

307
 democratizarea și armonizarea geografiei politice europene, în mss., la
„An. Inst. de ist. din Cluj-Napoca“
40. Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’Utopie au pauvoir, Histoire
de l’U.R.S.S. de la 1917 à nos jours, 1985, p. 78-81; D. Suciu, De la
1859 la 1918..., loc. cit.
41. Pentru întreaga problematică a Unirii Basarabiei cu România,
vezi: Ion I. Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuți, 1923, p. 252-436;
N. lorga, Istoria Românilor, vol. X, p. 392-395; Onisifor Ghibu, De la
Basarabia rusească la Basarabia românească, București, 1926;
E. Ciurea, Din trecutul și prezentul Basarabiei, București, 1928.
42. Ion Nistor, op. cit., p. 305.
43. O interpretare corectă a situației internaționale a României în
1918-1919, a redobândirii statutului de stat cobeligerant și de stat aliat,
cu nuanțarea deosebirilor rezultate din caducitatea Tratatului din 1916,
ca și o reconstituire a situației reale de pe teren, survenită în urma
Armistițiului de la Belgrad, vezi: Gh. lancu, G. Cipăianu, La consolida­
tion de L’Union de la Transylvanie et de la Roumanie (1918-1919).
Témoignages français, Bucarest, 1990; Ch. Vilain, Les quatre
armistices de 1918, Paris, 1968; România în primul război mondial,
București, 1979; România și Conferința de Pace de la Paris (1918-
1919), Cluj-Napoca, 1983; Glenn E. Torrey, General Berthelot and
Romania. Mémories et correspondance. 1916-1919, New York, 1987;
A. Macartney, A. W. Palmer, Independent Eastern Europe, London,
1962; N. Dașcovici, Interesele și drepturile României în texte de drept
internațional public, lași, 1936; 1918 la români. Desăvârșirea unității
național-statale a poporului român și recunoașterea ei internațională.
Documente externe, vol. I-VI, București, 1983. Alte interpretări la:
Ormos Maria, From Paduato the Trianon 1918-1920, Budapest, 1990.
44. Kirițescu, op. cit., vol. Ill, p. 316-318.
45. Ibidem, p. 318-319.
46. Ibidem, p. 325.
47. Ibidem, p. 344-358; N. lorga, Istoria Românilor, vol. X,
p. 412-413; T. Bălan, Bucovina în războiul mondial. Cernăuți, 1929;
Ștefan Pascu, op. cit., vol. Il, p. 164-171.
48. „Viitorul“, XI, nr. 3526 din 21 noiembrie 1919, Cum s-a înfăp­
tuit întregirea neamului.
49. Asemenea gesturi, ca și cele mai vechi legate de ideea fede­
ralizării monarhiei și de legăturile cu arhiducele Franz-Ferdinand au

308
fost aspru dezavuate în I. Russu-Abrudanu, Păcatele Ardealului față
de sufletul Vechiului Regat. Fapte. Documente. Facsimile, București
(f.a.). Dar autorul n-a sesizat îndeajuns situația grea a românilor aflați
sub teroarea guvernului ungar. în asemenea condiții, ei au cedat pre­
siunii Budapestei, iar cei ce au susținut la vremea lor federalizarea
gândeau că prin aceasta puteau să scape de dualism. Când situația
internă și internațională le-a permis-o, românii, redeveniți liberi și scă-
pați de opresori, s-au orientat clar spre România. Și în 1848-1849 de­
putății români din Banat, Crișana, Maramureș, Partium aflați în
Parlament și deci mai aproape de focul centralismului maghiar de stat
au acționat sub supravegherea guvernului și au fost siliți să-l urmeze
în unele privințe. Dar, după înfrângerea Ungariei cei mai mulți s-au
alipit de Delegația românilor ardeleni de la Viena și au început să lupte
pentru un Mare Ducat Român, format din Ardeal, Banat, Crișana,
Maramureș, Bucovina, etapa următoare fiind inevitabil Unirea lui cu
România.
50. Vezi: N. lorga, op. cit., p. 413-415; Șt. Pascu, Făurirea statu­
lui..., vol. II, p. 51-63; C. Kirițescu, op. cit., vol III, p. 364-366.
51. Despre falsificarea noțiunii de autodeterminare de către unguri
și ruși, vezi: D. Suciu, Acțiuni politice..., în „An Inst. de Ist. Cluj-
Napoca“, XXVIII, 1987-1988, p. 299-300; Idem, De la 1859 la 1918...,
mss, loc cit.
52. Despre făurirea Cehoslovaciei, vezi: Thomas G. Massaryk, La
résurrection d’un Etat. Suvenirs et reflections, Paris, 1930; Jaroslav
Prokes, Historié Tchékoslovaque, Praque, 1927; Opocensky Jean, Le
fin de l’Autriche et la genèse de l’Etat Tchékoslovaque, Praque, 1928.
Despre statul slavilor de sud, vezi: George V. Devas, La nouvelle
Serbie, Paris-Nancy, 1918.
53. G. lancu, G. Cipăianu, Témoignages Français, p. 22-25;
C. Kirițescu, op. cit., vol III, p. 373.
54. Clemenceau, Pichon, Lacombe, generalul Patey, colonelul
Tilly au fost pentru mutarea liniei demarcaționale spre vest, la limita
teritoriului revendicat de Marea Adunare Națională de la Alba lulia, și
au subliniat că problema trebuia rezolvată imediat din cauza vexațiu­
nilor suferite de români din partea ungurilor. Armistițiile locale sau spe­
ciale - spunea Marcel Moye - n-au decât un caracter provizoriu și sunt
lipsite de semnificație politică (G. lancu, G. Cipăianu, op. cit,
p. 26-28). în același sens a acționat Consiliul Dirigent de la Sibiu con-

309
 dus de iuliu Maniu. Acțiunea a fost susținută și de generalul Henri
Mathias Berthelot. Despre Ungaria roșie, vezi: ASzépâl, Les 133 joihS
de Béla Kun, Paris, 1959; György Istvân Documents des relations
franco-hongroises des années 1917-1919, în «Acta Historica*, 1975,
21, nr. 1-2, p. 183-207.
55. G. lancu, G. Cipăianu, op. cit., p. 19.
56. C. Kirițescu, op. cit., vol. III, p. 370-373; Șt. Pascu, op. cit.,
vol. II, p. 121-125. Jăszi a mărturisit ulterior că refuzul românilor era de
prevăzut.
57. C. Kirițescu, op. cit., p. 371-372.
58. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Cluj, 1991,
p. 331. Tisza i-a amenințat și pe sârbi și pe croați că dacă Ungaria
Mare se va prăbuși va avea totuși destulă forță ca în ultimele momente
să-i distrugă (C. Kirițescu, op. cit., p. 373-374).
59. C. Kirițescu, op. cit., p. 375-377; N. lorga, Istoria Românilor,
voi. X, p. 413-414. La aceste acțiuni a participat și istoricul Silviu
Dragomir, dar Goga a afirmat că n-a fost delegatul Consiliului.
60. Ștefan Meteș, Regele Ferdinand..., p. 88-90.
61. C. Kirițescu, op. cit., p. 389.
62. Vlad Georgescu, op. cit., p. 184.
63. Discursul lui Maniu la Marea Adunare Națională întrunită la
Alba lulia în ziua de 1 Decembrie 1918. Acte și documente, p. 12-13;
vezi și Șt. Pascu, op. cit.,p. 171-231.
64. D. Suciu, Antecedentele dualismului...; Idem, Considérations
sur les structures de l’autorité de l’Etat pendant 1848-1867 dans la
Monarchie des Habsbourgs et la situation politique des nations non
hongroises et non allemandes, în „Novelles Etudes d’Histoire“, 8,
Publiée à l’ocasion du XVI |é Congres Internationales des Sciences
Historiques, Madrid, 1990, București, 1990, p. 173-194.
65. G. lancu, Toamna popoarelor, în „Vatra“, XIII, 1983, nr. 153,
p. 153/B.
66. D. Suciu, Alexandru Sterca Suluțiu și mișcarea națională
românească între 1848-1867 (I), în „An. Inst. de Ist. și Arh.
A.D. Xenopol“ din lași, XXV/2, 1988, p. 76-90; (II) Ibidem =XXV/1,
1989, p. 285-301; Idem, Considerații generale privind statutul
Transilvaniei și situația politică specifică a românilor din monarhie la
mijlocul secolului al XlX-lea în mss. la Anuarul Institutului
A D. Xenopol“ din iași

310
 67. Vezi prezentarea lui Onisifor Ghibu în „Transilvania, Banatul,
Crișana, Maramureșul“, voi. II, 1929, p. 877; Barabas Endre, A magyar
iskolaügy helyzete Româniăban. 1918-1940-1941, Kecskemét, 1944,
p. 30-31.
68. „Viitorul“, XI, nr. 3526 din 21 noiembrie 1919, Cum s-a înfăp­
tuit întregirea neamului.
69. „Telegraful român“, LXVI, nr. 135 din 29 noiembrie - 12 de­
cembrie, 1918.
70. Ibidem.
71. „Patria“, I, nr. 197, din 22 octombrie 1919, Ocrotirea naționa­
lităților.
72. Despre problematica de fond sau de ansamblu, vezi A.
Lascarov-Moldovanu și Sergiu D. lonescu, Constituțiunea României
din 1923 adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudente,
București, 1923, p. 7-18.
73. Ibidem, p. 20.
74. Ibidem, p. 20-23.
75. Ibidem, p. 9-11.
76. Ibidem, p. 225-228.
77. „Patria“, I, nr. 229 din 3 decembrie 1919. Cum s-a înlăturat
ideea autonomiei, vezi și anexa la Sever Stoica, luliu Maniu, Cluj,
1932.
78. G. lancu, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea sta­
tului național unitar român, 1918-1920, Cluj-Napoca, 1985.
79. Erdèly tôrténete, harmadik kötet 1830-tôl napjainking,
szerkesztette SzâszZoltan, Budapesta, 1986, p. 1719-1720.
80. D. Suciu, Aspecte..., în „An. Inst, de Ist. și Arh. din Cluj-
Napoca“, XXVIII, 1987-1988, p. 299-300; Idem, De la 1859 la 1918...
81. C. Kirițescu, op. cit., 448-449. Rakowski a evoluat în privința
autodeterminării ca și șeful său Lenin. După ce a sprijinit autodeter­
minarea reală, a trecut la falsificarea și sabotarea ei. La început a scris
că unirea tuturor oamenilor care vorbesc aceeași limbă într-un stat uni­
tar și emanciparea lor de sub jug străin constituie drepturi și necesități
istorice. Apoi, Rakowski a afirmat că Transilvania a devenit obiectul
lăcomiei „imperialismului“ românesc (Vezi: Mircea Mușat, Ion
Ardeleanu, op. cit., p. 420, 469).
82. I. Cicală, Mișcarea muncitorească și socialistă din
Transilvania. 1901-1921, București, 1976, p. 227-240; Tiron Albani,

311
 Memorii, București, 1969.
83. Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, p. 305-309, 313-324.
84. G. Cipăianu, G. lancu, Nouvelles contributions concernant l’in­
stitution de l’administration roumaine dans la Banat (1919), în „An. Inst,
de Ist. și Arh. Cluj-Napoca“, XXVII, 1985-1986, 22, p. 457-474.
85. C. Kirițescu, op. cit., p. 393-394; G. lancu, G. Cipăianu, La
consolidation..., p. 180-181.
86. C. Kirițescu, op. cit., p. 395-400, G. lancu, G. Cipăianu, La
consolidation... Témoignages français, p. 148-260.
87. „Viitorul“, XI, nr. 3245 din 29 ianuarie - 11 februarie 1919.
88. Ibidem, nr. 3262 din 15/28 februarie 1919.
89. C. Kirițescu, op. cit., p. 402; G. lancu, G. Cipăianu, La con­
solidation..., p. 42.
90. Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’Utopie au pouvoir, Histoire
de L'U.R.S.S. de 1917 à nos jours, p. 93-95. La început, Lenin s-a
făcut că recunoaște independența Gruziei, Armeniei, Azerbaidjanului,
dar, în același timp, a numit și viitorii miniștri în aceste țări, ceea ce a
însemnat că recunoașterea independenței lor a fost o simplă farsă,
întrucât guvernele marionete și trupele bolșevice au fost pregătite de
atac asupra Caucazului.
învinsă în Polonia și România, ca și în Finlanda și în Lituania,
Letonia,Estonia, echipa Lenin, Troțki, Stalin and Comp, și-a luat
revanșa în Caucaz.
91. C. Kirițescu, op. cit., p. 409-414.
92 Ibidem, p. 415-428.
93. Radu Cosmin, Prin Ardeal, 1919, p. 381-388.
94. Ibidem, p. 393.
95. Ibidem, p. 414-427.
96. Ibidem, p. 438.
97. Ibidem, p. 445-468.
98. „Telegraful român“, LXVII, nr. 51 din 3 iunie, 1919. Cuvântul de
salutare pentru Maiestățile lor rostit de P.S. Episcopul Dr. Miron
Cristea, la Parastasul de pe Câmpia Turzii în 28 mai 1919. ~
99. Ibidem.
100. Ibidem, nr. 53 din 12 iunie 1919. După vizita regală.
101. Ibidem, în urma călătoriei Suveranilor în Ardeal.
102. C. Kirițescu, op. cit, p. 428-441.
103. Ibidem, p. 440-442.

312
 104. D. Suciu, De la 1859 la 1918..., mss.
105. Ibidem.
106. C. Kirițescu, op. cit., p.443-450, capitolul Garda Nistrului.
107. D. Suciu, De la 1859 la 1919..., mss.
108. C. Kirițescu, op. cit., p. 451-490.
109. Ibidem, p. 484. Pe întregul front sau în spitale și în prizonie­
rat, între 1916-1919 au murit, pentru neam și țară, 2.330 ofițeri și
217.016 soldați. Au rămas 35.717 invalizi, 55.906 văduve și 48.445
orfani de război, îngrijiți și ajutați, în Vechiul Regat, de Asistența
Publică. Pe întreaga Românie Mare au fost 300.728 de orfani, după
cum urmează: București - 121.775, lași - 60.759, Craiova - 40.039,
Cluj - 40.625, Sibiu - 24.404 etc. Dintre civili, din cauza bombarda­
mentelor, a tifosului exantematic și a altor boli, ca variola, febra recu­
rentă, a execuțiilor, au decedat 2.438 sub bombardamente, 1.561
răniți, 1.446 executați. Morți în 1917, în Moldova 12.845 de boli și în
1919,15.950 (C. Kirițescu, op. cit., p. 538-540. Kirițescu apreciază că
Vechiul Regat a avut 300.000 de morți și nu 800.000, integrându-i în
prima cifră, cu aproximație, și pe neînregistrați).
110. „Viitorul“, XI, nr.. 3437 din 24 august, 1919, Rege.
111. Ibidem, nr. 3506 din 31 octombrie 1919.
112. „Patria“, I, nr. 135 din 2 august 1919. „Lacrimi“ de Regina
Maria.
113. Serbările pentru inaugurarea Universității din Cluj. 31 ianua­
rie- 2 februarie 1920, București, 1920, p. 6.
114. „Telegraful român“, LXVII, nr. 47 din 20 mai 1919.
115. loan Scurtu, Political parties in Romania after parliamentary
elections (1919-1937), în „Anuarul Institutului de Istorie și de
Arheologie « A.D. Xenopol»“, lași, XVII, 1980, p. 63-67.
116. Ibidem, p. 69.
117. Ibidem, p. 71; despre anii 1918-1921 vezi și Mircea Mușat,
Ion Ardeleanu, Political life in Romania. 1918-1921, București, 1982.
118. „Viitorul“, XI, nr 3452 din 8 septembrie, 1919.
119. „Patria“, I, nr. 156 din 30 august, 1919, Coroana și partidele.
Tot Partidul Național Român i-a criticat pe unii socialiști români din
Transilvania, ieșiți din Sfatul Național de la Alba lulia, deoarece au avut
impertinența să scrie cu un vădit .reproș că fruntașii vieții politice
românești suferă de dinasticism până la slugărnicie și greață. Era de
neînchipuit cum de putea cineva în situația dată, român fiind, să vor­

313
 bească de un dinasticism slugarnic, când orice inimă și suflet româ­
nesc simțea profund și sincer ce însemna dinastia de atunci a
României. Iar dacă republicanii scriau într-o asemenea manieră -
spuneau naționalii - era regretabil că cenzura a lăsat să circule
asemenea epitete, întrucât în societatea românească nu aveau ce
căuta cuvinte de dispreț față de dinastie. (Vezi: Ibidem, I, nr. 182 din 5
octombrie 1919. Dinastie până la slugărnicie și greață.
120. Ibidem, I, nr. 222 din 23 noiembrie 1919, Cuvântul Regelui.
121. Ibidem.
122. Ibidem, nr. 4 din 6/19 februarie 1919, Regalitatea.
123. .Gazeta Transilvaniei“, Anul al 80-lea, nr. 226 din 30
octombrie 1919, In extremis.
124. Ibidem, nr. 191 din 16 septembrie 1919, Rege.
125. .Viitorul“, IV, nr. 4341 din 2 septembrie 1922 Partidul Național
și încoronarea; programul fixat pentru serbările din Alba lulia: Ibidem,
nr. 4345 din 8 septembrie 1922.
126. Ibidem, nr. 4346 din 9 septembrie 1922.
127. Ibidem, nr. 4348 din 11 septembrie 1922.
128. Ibidem, nr. 4349 din 13 septembrie 1922.
129. Ibidem, nr. 4440 din 28 decembrie 1922.
130. .Patria“, IV, nr. 172, 1922 Democrație și monarhie.
131. Ibidem, nr. 183 din 24 august 1922, Liberalii terorizează
Coroana.
132. Ibidem, nr. 190, din 2 septembrie 1922, Solidaritatea națio­
nală.
133 ibidem, nr. 192, din 5 septembrie 1922, Retragere sau încer­
care de întărire.
134. Ibidem, nr. 197, din 10 septembrie 1922, Acțiunea politică a
Partidului Național Român. Pentru hotărârea de a na participa la
încoronare, ca și motivarea ei, repetată în Manifestul Partidului
Național Român către poporul din Ardeal, Banat, Crișana și
Maramureș, precum și către frații români de pretutindeni, vezi: Ibidem,
nr. 221 din 12 octombrie 1922. Manifestul a fost semnat de luliu Maniu,
Vasile Goldiș, Sever Dan, Alexandru Vaida-Voievod. El se încheia cu
cuvintele: „Trăiască România întregită - Trăiască M.M.L.L. Regele și
Regina României“!
135. Ibidem, nr. 226. din 19 octombrie 1922.
136. .Telegraful român“, LXX, nr. 78-79 din 7/20 octombrie 1922,

314
Serbările încoronării.
137. Ibidem, nr. 80, din 11/24 octombrie 1922, O neiertată
greșeală.
138. Ibidem, nr. 80. din 11/24 octombrie 1922, Liniștea tulburată.
139. Ibidem, nr. 92 din 22 noiembrie / 5 decembrie 1922, O pro­
punere pentru Partidul Național
140. Ibidem, nr. 92 din 22 noiembrie / 5 decembrie 1922, Citind
revista.
141. Ibidem, nr. 84 din 25 octombrie / 7 noiembrie 1922, înaltul
der gr. cat. și încoronarea.
142. Ibidem, Chemare.
143. Ibidem, nr. 82 din 18/31 octombrie 1922, Parlamentul.
144. Ibidem, Să ținem minte și Cler care susține interese
ungurești.
145. .Unirea“, XXXII, nr. 38 din 23 septembrie, 1922, Serbările
încoronării și Biserica noastră.
146. Ibidem, nr. 40 din 7 octombrie 1822, Revista bisericească.
147. Ibidem, nr. 41 din 14 octombrie 1922, încoronarea
Suveranilor noștri.
148. Ibidem, nr. 43 din 28 octombrie 1922, Duminica încoronării.
Răspuns principal la o supărare concretă.
149. Ștefan Meteș, Regele Ferdinand I al României, Cluj, 1925,
p. 260-264.
150. Despre acest act, vezi Vaier Moga, Constantin I Stan,
încoronarea Regelui Ferdinand I la Alba lulia. Jubileul de 70 de ani a1
Catedralei încoronării. 15 octombrie 1922 - 15 octombrie 1992 în
„îndrumător Pastoral“, Alba lulia, vol. XV, 1992, p. 1-46.
151. Ștefan Meteș, op. cit. p. 266-267. Despre serbările încoro­
nării, mai vezi și „Telegraful român“, LXX, nr. 78-79 din 7/20 octombrie
1922, Serbările încoronării M.M.L.L. Regelui și Reginei României. Tot
aici și actul comemorativ al încoronării, care a fost redactat în următorii
termeni: „Noi Ferdinand I, Regele României, urmând la tron prin drept
de moștenire, în ziua de 28 septembrie 1914, după trecerea la cele
veșnice ale slăvitului Nostru unchi Carol I, Cel care cu ajutorul marilor
patrioți, prin înțelepciunea și bărbăția poporului și vitejia oștirii, a cuce­
rit independența și a întemeiat regatul, am început cu binecuvântarea
lui Dumnezeu Domnia Noastră în zilele grele de mari primejdii, dar și
de mari nădejdi.

315
 Cea dintâi grijă a Noastră a fost ca neamul, in fruntea căruia rr a
așezat pronia cerească, să nu pearză prilejul de a-și asigura dreptul de
a trăi netrunchiat și de-sine-stătător.
Luptele, jertfele și toată truda generațiilor trecute, care de-a lungul
veacurilor au izbutit să înalțe treptat, dar sigur clădirea trainică a sta­
tului nostru independent, îmi luminau zarea și îmi întăreau sufletul întru
împlinirea datoriei Mele sfinte de domn și de român, cu încrederea în
Dumnezeu și în puterea de viață a neamului.
îndemnat de cuvântul întregului popor și ajutat de sfatul acelora
care cu credință s-au închinat Țării și Tronului, am purtat războiul între­
girii neamului și biruind restriștile am văzut înfăptuită unitatea națională
de atâta vreme așteptată.
în ziua de 9 April 1918 Basarabia s-a alipit de patria-mumă, în ziua
de 28 Noiembrie 1918 Bucovina a revenit la vatra strămoșească, iar la
Alba lulia , în ziua de 1 Decembrie 1918 Ardealul, Bănatul și părțile
ungurene s-au declarat într-un singur glas unite pentru vecie cu
Regatul Român.
Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor
mărețe fapte din care a ieșit România Mare și spre a le da o consfințire
în fața scumpului nostru popor, ne-am adunat cu toții la Alba lulia,
străvechea cetate a Daciei romane și a gloriei lui Mihai Viteazul, și aici
azi, 15 octombrie 1922, de față fiind membrii Familiei regale, reprezen­
tanții Suveranilor și țărilor aliate și amice, Senatul și Adunarea
Deputaților, căpeteniile armatei, membrii tuturor corpurilor constituite
ale țării și Academiei Române și Universităților, delegațiunile comunale
urbane și rurale din întreaga țară și reprezentanții tuturor confesiunilor,
Ne-am încoronat Eu și scumpa mea soție, Maria, părtașa suferințelor
și bucuriilor mele și ale țării, și pentru ca neuitată să fie bucuria zilei de
azi, am întocmit și subscris în al noulea an al Domniei Noastre, acest
de față document. Ferdinand, Maria“ e
152. Marius Verbiceanu, Viața și opera Regelui Ferdinand I cel
Mare și Leal. 10 ani de la Unire. 1 Decembrie 1918-1928, Galați, 1929.
 INDICE DE PERSOANE
A Batalliard, André - 157.
Aaron, Florian -131.
Adamovici, Gherasim - 222.
Adăniloaie, Nichita - 27.
Agârbiceanu, Ion - 267.
Agliceriu, Remus - 221.
Albani, TirOn -234.
Albert I, rege - 276.
Alexandru II, țarul Rusiei - 23,
82, 83. 86, 107, 113, 114.
Alexandru III, țarul Rusiei - 301.
Almâssy, contesa - 246.
Anderca, Ion - 159.
Anderson, J. - 310.
Andrăssy, luliu - 32, 33, 45, 48,
53, 54, 55.
Andrăssy, luliu jr. - 183.
Angelescu, Paul - 250.
Ansêlme, general francez - 250.
Antonescu, Ion, mareșalul-241.
Antonescu, Victor -203.
Antonia, de Braganza - 164.
Apăthy, Istvan - 215, 216, 233,
236.
Appôny Albert - 212, 221, 295.
Ardeleanu, Ion - 26, 310, 311,
316, 318.
Atanasie, Anghel - 299, 301.
Attila - 176.
Aurelian, Lucius Domitius - 244.
Averescu, Alexandru - 183,
190,192,193,262, 264, 283.
B 158,163,167,169,171,175,
Bach, Alexander von - 221.
Bânffy, Dezsö - 215.
Barabas, Endre - 315.
Bäritiu, George - 26, 36, 38, 40,
49, 139, 146, 160.
317
Bașiotă, Basiliu - 61, 64.
Bălan, Nicolae - 217.
Bălan, Teodor - 312.
Bămuțiu, Simion -131.
Berindei, Dan -27, 157, 158.
Berthelot, Henry Mathias - 184,
194, 203, 207, 314.
Beust, Friederich Ferdinand von
- 36, 37, 44, 57.
Biegeleben, Ludwig Maximilian
- 35, 37, 38.
Bismarck-Schönhausen, Otto von
-39, 76, 100, 102, 115.
Bob, Ioan - 222.
Bodea, Cornelia - 27.
Bodnärescu - 209.
Boerescu, Vasile 49, .68.
Boeriu, Ion - 220.
Bogrea, Vasile - 292.
Boitoș, Olimpiu - 26.
Bojincă, Damaschin - 126.
Bokänyi, Dezsö - 215.
Bo caș, Nicolae - 237.
Bonner, Charles - 35.
Bontescu, Vasile - 273.
Borgo, mareșalul - 63.
Bomemisa, S. - 267.
Brătianu, Dumitru - 110.
Brătianu, Ion - 19, 25, 39, 43,
46,48, 49, 53, 56, 59, 60, 64,
66, 76, 78, 81, 82, 89, 93, 97,
101, 102, 111, 112, 115, 117,
118, 150.
Brătianu, Ion I. C. -149,150,153,
177,179,181,183,185,191,
193, 202,203,216,217,247,
249, 253, 263,275,276,281,
283, 308, 309.
Brătianu, I. Gheorghe -151,158,
309.
Brâncoveanu, Constantin - 62
Brișu, Ion - 231
Brosteanu. Ernest, generai -
183. 205
Brote, Eugen - 149, 199.
Bulei, ion - 157, 309.
Bunea, Aurelia - 162.
Buzdugan, loan - 200
C Comșa, Ion - 159.
Candiano-Popescu, Alexandru
-33, 41,49.
Cantacuzino, Grigore G. - 123.
Cantemir, Dimitrie - 62.
Carol - 167, 305, 306.
Carol I, regele României - 29,
31.34. 38.42. 45, 51,53,56,
59, 60. 64, 67, 69, 109, 111.
114, 118, 120. 123, 148, 153.
165. 168 171, 172, 207.268.
304, 321
Carol, Anton de Hohenzollem
Sigmaringen, prințul - 29,44.
Carol, de Habsburg, împăratul
Austro-Ungariei - 192, 212.
Carp, Petre P. - 152. 153, 168.
178, 180, 191.
Catargiu, Lascăr - 42, 44, 168.
Câmpineanu. loan - 12, 14, 50,
87, 88, 97.
Cemat, Alexandru, general - 92.
Chinet. medic francez - 255.
Chirtop, Zosim - 243.
Chizu, loan - 316.
Cicală, Ion - 316.
Cicio-Pop, Ștefan - 232, 240.
Ciordaș, loan - 237.
Ciorogariu, Romul - 130, 149.
235, 291, 292, 316.
Cipariu. Timotei - 131, 146.
Cipăianu. Gheorohe- 312. 314.
316
Ciser. iosif - 234.
318
Ciugureanu. Dames - 20C. 232
Ciurea, Eugen - 311
Clemenceau. Georges - 194,
203. 313.
Cloșca - 119,243.
Coandă. Constantin - 206.
Cochelet, Basile, consul francez
- 11.
Codru Drăgușeanu, Ion - 159.
Colquhoun, Robert Gilmour -12.
Connerth, Arthur - 228.
Constantinescu, Miron - 162.
Corivan, Nicolae -154.
Cornu, doamna - 6, 65.
Costaforu, George - 49.
Crainic, Simion - 131.
Crăiniceanu, George -183.
Crețulescu, Nicolae - 257.
Cristea, Hie Miron - 130, 232,
242, 244, 282.
Cristea, Nicolae - 130.
Cristescu, Constantin -183.
Crișan - 119, 242, 243.
Cserenyes, locotenent - 216.
Cunningham, colonel - 253.
Cupșa, Ion - 309.
Curticăpeanu, Vasile - 162.
Cuza. Alexandru loan - 21, 22,
25, 42, 51,52,109,148,152.
Cuza, Elena - 51.
Czemin, Ottokar -172,173,192.
Czemoh, primat - 295.
D
Dabija, colonel - 50.
Damocles - 10.
Dan. Sever - 271. 272, 319.
Dante, Aligheri - 7.
Darabant, ignatie - 126.
Dașcovics Nicolae - 312.
Davidogiu. Cleante - 249. 253.
Davilia Caros - 40
Degenfeld, conteie - 246.
Dei.ietrescu, Paul-253.
Denikin, Anton Ivanovici - 196.
Derby, Edward Stanley Lord - 73.
Devas, George - 313.
Diamandi, Constantin - 240.
Diamandi, Sterie - 307.
Dietrich, căpitan - 216.
Dissescu - 283.
Dobrescu, Aurel - 272.
Dragalina, Ion -183.
Dragomir, Silviu - 161, 231, 314.
Dragan Nicolae, - 292.
Duca, Ion G. - 149, 245, 247,
294, 295.
Duclos, consul francez - 11.
Dzerjinski, Felix Edmundovici -
196.
E Frâncü, Teofil -159.
Ecaterina a ll-a, împărăteasa Rusiei
- 172.
Edinburgh, Lord -171.
Edward VII, regele Angliei - 301.
Elisabeta, Carmen-Silva, regina
României - 50,171.
Eminescu, Mihai-125,130,139,
259.
Engels, Friedrich - 311.
Erdman, Hahn von, pseudonim
al lui D. A. Sturdza.
Esperey, Franchet de, general
francez-202, 213, 214, 248.
Etzdorf, contele - 208.
Eugenia de Montijo - 52.
Eustatievici, Dimitrie - 126.
F Germani, Ion - 159.
Fahiz-Aga - 63.
Falkenhayn, Erich von, feldmare-
șal german - 184.
319
Ferdinand I, regele României -
151, 163, 175, 177, 178, 180,
184, 187, 189, 191, 193, 195,
198, 201,203, 206, 207, 210,
211,217,218, 232, 235, 240,
244, 252, 256, 264, 267, 269,
271,274, 276, 282, 283, 286,
298, 302, 309, 321, 322.
Filip de Flandra - 39.
Filipescu, Nicolae - 117, 177,
181.
Fischer, Raber - 207.
Fiers, Robert de - 169, 203.
Flondor, lancu - 208, 209, 232.
Flueraș, Ion - 234.
Foch, Ferdinand, general francez
-247, 251,252, 300.
Francise Iosif I, împăratul Austro-
Ungariei - 32,49, 56, 57 122,
138, 150, 289.
Frederich al Ill-lea, împăratul
Germaniei - 107.
Frentiu, episcop de Lugoj -290.
Friedeberg -165.
Fuad Efendi - 15.
Fürstenberg, Cari Emil - 162.
Fùsculescu - 49.
Fusea - 49.
G
Gabor, Aron -160.
Gavra, Alexandru -126.
Gelu-252.
George al V-lea - 171,174, 276,
301,308,310.
Georgescu, Vlad - 26, 157, 310,
314.
Ghibu, Onisifor- 198, 311, 315.
Ghica, Alexandru Grigore - 106.
Ghica, Dimitrie - 55, 68, 155.
Ghica, Ion - 25, 72.
Giurescu, Constantin C. - 28.
Galttfelder, episcop - 283.
Goga, Octavian - 175, 262, 291,
314.
Goldiș, Vasile - 232, 240, 319.
Golescu, A. G. - 49.
Gorceacov, Alexandr Mihailovici
- 111, 112.
Grâdișteanu. Petru - 117, 123.
Grigorescu, Eremia - 183, 184,
206.
Gröbles, profesor - 165.
Gurko, general rus - 84.
György Istvân - 314.
H losefina de Baden - 29.
Habsburg, Otto de - 295.
Halippa, Pantelimon - 209.
Halița, Ion - 217.
Hasdeu, Bogdan-Petriceicu - 35.
Heller, Michel - 311, 316.
Henry Paul -154.
Hettingen, Karl, pseudonim al lui
Carol I
Heysenberg, baron - 35.
Hodorogea, Ion - 199.
Holban - 240. 253.
Horea - 119, 240, 242, 243.
Horty Miklôs, regentul Ungariei
- 253, 295.
Hossu, luliu - 131, 232.
Hossu-Longin, Valentin -157.
Huber, consul francez - 11.
Hurmuzachi, Constantin - 105.
I Kogălniceanu, Mihail - 19, 22,
lamandi. Nicolae - 50.
Iancu, Avram - 166, 240, 244.
lancu, Carol - 157.
Iancu, Gheorghe - 312, 316.
larou, Dimitrie - 159.
Ignatiev - 88. 91.
320
Iliescu, Dimitrie - 183.
Imeretinski, prințul - 84.
Inculeț, Ion - 232.
lonescu, Nicolae-77, 110.
lonescu, D. Sergiu - 315.
lonescu, Take - 117,122, 123,
160, 169, 179, 181, 202, 263,
264.
lordache, Atanasie - 160,162.
lorga, Nicolae - 27, 28,144,145,
148, 151, 153, 154, 158, 160,
162, 176, 207, 222, 227, 229,
230, 262, 284, 285, 287, 294,
299, 300, 307, 309, 310, 313,
314.
Iosif de Habsburg - 191, 295.
Isac, Emil - 234.
Istrati, Nicolae - 24.
J
Jâszi, Oszkar - 215, 216, 314.
Jumanca, Iosif - 234.
Juriga, deputat slovac - 212.
K
Kalinderu, Ion - 149.
Kârolyi, Mihâly - 207, 212, 215,
233, 236, 248.
Kerenski, Alexandr Feodorovici
-189, 195, 197.
Kiritescu, Constantin - 309, 313,
314, 316, 318.
49, 57. 60. 66, 68, 78, 80, 93,
97. 102. 103, 111, 115, 148,
155.
Koewess. Hermann - 207.
Kohn, șefui guvernului de ia
Bialystok - 196.
Kostaki Mihail - 49.
Krenski, colonel - 55.
Krudner, general rus - 80.
Kuhlmann, Richard von - 191.
Kun Béla - 238, 239, 247, 253.
Kupier, istoric - 165.
Kwiatowski, Stanislaw - 210.
L 200, 204, 205, 206, 309.
Lacombe, Gaillard - 313.
Lagan, Felix, consul francez - 11.
Lapedatu, Alexandru - 275.
Laurian, August Treboniu -131.
Lascarov-Moldovanu, A. - 315.
Lazăr, Aurel - 278, 279, 280.
Lebouton, Alois - 210.
Leopold de Hohenzollern-Sig-
maringen - 164.
Lehrer, Milton G. - 314.
Lenin, Vladimir llici - 189, 190,
195, 196, 238, 239, 248,
316, 317.
Leucuția, Aurel - 237.
Lițvân György - 314.
Lonyay Melchior - 139.
Lucaciu, Vasile - 125, 176.
Lueger, Karl - 130.
M Mihai Viteazul-10, 61,64, 180,
Macartney, Arthur - 312.
Mackensen, August von, feldmare-
șal german - 168, 184, 185,
192, 204, 206, 207.
Magheru, Gheorghe - 15.
Maior, Liviu - 158, 161.
Maiorescu, Ioan - 11, 129, 131.
Maior, Petru - 286.
Maiorescu, Titu - 50, 51,66, 155,
178, 179, 309.
Mailâth, episcop - 283, 286.
Mangra, Vasile - 149.
Maniu, luliu-125, 149,213,216,
321
220, 231,236, 240, 242, 271,
273, 274, 280, 290, 314, 319.
Mansfield, colonel - 75.
Manu, Zaharia - 288.
Marmaggi - 291,296, 300, 301.
Marchlewski - 196.
Marghiloman, Alexandru -160,
169, 170, 178, 190, 192, 193,
Maria, Regina - 163, 167, 169,
171, 172, 174, 175, 182, 183,
192, 203, 224, 232, 240, 242,
244, 254, 255, 271, 307, 310,
321, 322.
Maria Thereza, împărăteasa
Austriei - 172.
Marx, Karl - 311.
Massaryk, Thomas - 313.
Măcelariu, Ilie - 139, 141, 145.
Mărdărescu, George - 183, 240,
253.
Mârzescu, G. G. - 50, 51,229.
Meran, contele - 207.
Meteș, Ștefan - 307, 310, 314,
320.
Metzianu, lancu - 275.
Mețianu, Ion - 123, 124, 130.
Mic’lescu, Calinic- 148.
Micu-Klein, Ion - 222, 285.
Micu-Klein, Samuil - 286.
223, 241,243, 256, 322.
Mihalache, Ion - 261.
Mihali, Teodor - 121, 160, 217.
Mocioni, Alexandru - 138.
Moga, Vaier - 320.
Moldovan, Ion Micu - 131.
Molotov, Viaceslav Mihailovici -
196, 197.
Moltke, Helmuth Karl - 107.
Moruzi, Constantin - 148.
Moșoiu, Traian - 183, 236, 240,
253.
Moustier, Lionel - 44.
Moye, Marcel - 313.
Murafa, avocat - 199.
Mureșan, Andrei - 160.
Mureșan, Lucreția - 243.
Murgu, Eftimie - 126.
Mușat, Mircea - 26, 310, 311,
316, 318.
N 54, 131.
Napoleon I, împăratul Franței -
29, 113, 178.
Napoleon III, împăratul Franței
- 16, 21, 23, 38, 39, 41, '44,
52, 55, 64, 70.
Neculce, loan - 62.
Nekrich, Alexandr - 311, 316.
Nelidov - 80.
Nesselrode, Karl Robert - 14.
Neugeboren - 215, 216.
Neumann, Leopold - 63.
Niagovici, Alesa - 160.
Nicolae, mitropolit - 283.
Nicolae I, țarul Rusiei - 16.
Nicolae II, tarul Rusiei - 150,
171, 173, 301.
Nicolae, Nicolaevici, marele
duce - 77, 82.
Niemirower, rabin - 285.
Nistor, Ion -209, 232, 311.
Niță, Sergiu - 262.
O Popeea, Nicolae - 130.
Ogarev-Ostrojinski, Ian - 129.
Olteanu, Mihail - 240.
Onciu, Aurel - 208, 209.
Opocenski, Ian - 313.
Orășanu, N. T. - 51.
Orleanu, Mihai - 282.
Ormos, Maria - 312.
Ornea, Zigu - 161.
Osman pașa - 52, 53, 83, 85,
107.
Ossoimek, deputat de Fiume -
212.
322
P
Paget, Arthur - 308.
Palaky, Frantisek - 129.
Palmer, W. A. - 312.
Palmerston, Henry John - 12.
Papiu-Ilarian, Alexandru - 53,
Pascu, Ștefan - 158, 160, 161,
309, 312, 314.
Patey, Henry - 313.
Pärvan, Vasile - 167.
Păun, D. V. - 165.
Penelea, Georgeta - 161.
Pepoli, Gioachimo Napoleone -
41, 45.
Petala, Nicolae - 183.
Petru cel Mare - 62.
Pherekyde, Mihail - 242, 282.
Piatti, comite - 35.
Picot, Emil - 140, 141.
Pichon, Stephen - 313.
Pilsudski, Joseph - 197.
Platon - 244.
Platon, Gheorghe - 27, 154.
Poetaș, Sabin - 183, 249.
Polizu, colonel - 52.
Pop-Băsești, George - 237.
Popasu, Ion - 130.
Popescu, preot - 237.
Popecu, Ion - 183.
Popovici, Aurel C. - 129.
Popovici, Doru - 262.
Popovici, Mihai - 271, 272.
Portik Andor - 183.
Praporgescu, David - 183.
Precup, Nicolae - 217.
Prezan, Constantin - 183, 190,
203, 240, 310.
Prokeș, laroșlav - 313.
Pușcșriu, Sextil - 292.
 R Scurtu, Ion - 154, 157, 160, 318.
Racoviță, Mihail - 62.
Radu, Cosmin - 317.
Radu, Demetru - 235, 291.
Raicu, Nicolae - 159.
Racovski, Cristian - 234, 235,
247, 250, 316.
Rasoviceanu, Gheorghe - 183,
190, 240.
Raț, Gherasim - 126.
Raiiu, Basil - 131.
Raiiu, Ion - 139.
Räclulescu, Dan - 292.
Ribbentrop, Joachim von - 196.
Rieger, Filip Friedrich - 129.
Rieker, Thad Weed - 26.
Rochefort, Victor Henri, marquis
de Rochefort-Lucay - 70.
Rollin, Ledru - 26.
Romanelli, colonel - 253.
Rosetti, Constantin A. - 25, 41,
46, 97, 257.
Rosetti, Scarlat -124.
Rosetti, Theodor - 178.
Rosetti-Roșnoveanu, N. - 23,
148.
Rusescu, George - 253.
Russo, Alecu - 275.
Russu-Abrudan, Ioan -160, 312.
Rusu, Alexandru - 298.
Russu, Ion V. - 159.
S Széll Kalman - 124.
Saint-Aulaire, Auguste Felix,
conte de - 194.
Sandor Joséf - 230, 294.
Sarrail, Maurice, general francez
- 184.
Sazonov, Serghei Dmitrievici -
150.
Schmerling, Anton von - 37.
Schoch, general bavarez - 220.
323
Silași, Grigore - 35, 36, 37, 38.
Sion, Gheorghe - 159.
Skobelev, general rus - 84.
Smuts, lan Cristian - 239.
Slavici, Ion - 121, 131, 149.
Socec, Alexandru - 183.
Soliman - 14, 15.
Springer, Anton - 129.
Stalin, losif Vissarionovici - 197,
248, 317.
Stan, Apostol - 27.
Stan, Constantin I. - 320.
Stan, Florian - 291.
Stätescu, Eugen - 97.
Steffaneli - 209.
Steege, Ludovic - 53, 57, 155.
Stere, Constantin - 191.
Stoica, Sever - 315.
Stolojan - 49.
Strat, Ion - 155.
Stroescu, Vasile - 198, 201.
Stuart - 79, 92.
Sturdza, Dimitrie A. - 27, 28, 33,
50, 51, 117, 120, 123, 149,
154 157.
Sturdza, Mihail - 12, 13, 103.
Suciu, Dumitru - 26, 27, 154,
160, 161, 311, 312, 314, 317.
Suciu, Vasile - 241, 242, 282,
298.
Suvorov, Alexandr Dmitrievici -
113.
Szäsz Zoltan - 316.
Szelpăl, A., istoric - 314.
Szilagyi, deputat - 294.
Ș
Șaguna, Andrei - 130, 141,
147, 166, 286.
Șincai, Gheorghe - 286.
Ștefania, de Baden - 29.
Ștefan cel Mare - 61, 166.
Ștefănescu-Goangă, Florian -
292.
Știrbei, Barbu - 169.
Șulutiu, Alexandru Sterca - 37,
120, 126, 130, 286.
T Vasilescu, Nae A. - 307.
Tămaș, locotenent - 237.
Tăslăuanu, Octavian - 284.
Tempea, Radu - 126.
Teodorescu, Dem G. - 51.
Teutsch, episcop - 285.
Thiers, Louis Adolphe - 283.
Thugut, Johann Amadeus - 63.
Tilly, Brevette Hayaux du - 313.
Tisza Istvân -176, 212,246, 314.
Tisza Kălmăn - 240.
Titulescu, Nicolae -177.
Todleben, Franz Eduard Ivanovici
- 84, 85.
Torrey, Glenn E. - 312.
Turnadre, Charles de - 248.
Traian, Marcus Ulpius - 187.
Troțki, Lev Davidovici - 190,
195, 196, 248, 317.
Tuhacevski, Mihail Nicolaevici -
248.
Tuhutum - 252.
Tf
Țirelson, Leiba - 227.
U Wundt, Wilhelm Max - 165.
Ubicini, Honoré Abdolonyme -
40, 104.
Urechia, Vasile Alexandrescu -
159.
324
V
Vaida, Alexandru-Voievod -
149, 211, 216, 217, 231,
232, 271, 273, 319.
Vaida, Ladislau - 116, 222.
Vancea, loan - 35, 37, 139.
Văcărescu, Elena - 170.
Văitoianu, Arthur, general - 253.
Vâlsan, George - 292.
Verbiceanu, Marius - 307, 322.
Vernescu, Gheorghe - 49.
Vescan - 43.
Victor Emmanuel - 276.
Victoria, regina Marii Britanii -
171.
Vilain, Charles - 312.
Vlad - 220.
Vladimirescu, Tudor - 13.
Voitești, George - 292.
Vulpescu, lordache, pseudonim
al lui Gheorghe Mârzescu.
W
Walewski, Alexandre Florian -
17, 106.
Wagner, Wilhelm Richard -
167.
Wekerle Sândor-212, 215.
Wilhelm II, împăratul Germaniei
- 150, 173, 176, 182, 192.
Wilson, Woodrow Thomas, preșe­
dintele S.U.A. - 202.
Wohlgemuth, Ludwig - 11.
X
Xenopol, Alexandru D. - 28.
 Y

Yzzet-Mehmed - 63.

Zadik, lacob - 209.

Zadravecz, Ștefan - 295.
Zefcari, general rus - 80.
Zitta, regină - 295.
Zotov, general rus - 84.
2. Amintire de la serbarea școlară din 10 Mai 1898
4. Jubileul 1866 - 1906.

328
 5. Maiestatea Sa Regele
Carol I (1839-1914)

6. Comisia care a condus tratativele cu contele Tisza Istvân

329
7. Ion Brătianu (1821-1891)

8. Regele Ferdinand și Regina Maria în vizită la Catedrala

Romano-Catolică din Alba lulia.

330
9. Cluj. Biserica Catedrală
Ortodoxă

10. Blaj. Biserica Catedrală Unită

CTE A
331 CENTRA. Ä
universitară
LUCIAN BLAGA
Cluj - Napoca
12. Scenă din timpul încoronării de la Alba lulia, 15 octombrie 1922

332
 13. A.S.R. Prințul
Ferdinand al României

14. Pristolnicul dăruit de Aurelia Hossu Bisericii din Alba lulia

cu ocazia încoronării

333 Cf-NTRA. A
UNIVERSITARĂ
LUCIAN BLACA'
 ACTUL UNIRII
VOTÂT OC SfÂTUt T4* u
LA 2? frlARTtC $? V. 1918
-• ?*«■■■ &€:.<ț«i .
8<#^k»€Äß<Macor»cäM-xecvcM^.ci Ikwj! a
'* *ù>Ù«eu€ Ci *«!<€ P«vT,*’nWv.iXsi*' 4
■ .'#4 >: UCCMftf *<WMC Cs» AvîT*:*.» ;**i H •
# . * a< ^”' O 5WTà |t jMj»s »»< r< A” 0 <• .
•: .< i MôiflôVt *öTC«C« !><?€«? , , ,'jlt^-ț j
»(«WUHKMAP'.hUJÂM"'-;« Jm.'J :
M»< $4*p wOTÀ» A ;<â $C£* ’* lC* i:
M »TC **;>T*v'J. $t , "€ I
GV MÄMÄ SA f'.MâH’fl
T»Ài*sci Ukirü tJsiA.u •.<■ 1
CU Români»
»<-Ä »U*U»i 5 ’OTOCAj'.l •
NUKtilKL $r«TuuH T»«
Ion Inculc“
Wi<f -F«t tcoiftTc
Pan
(TMkt lr*r»l-> ii-t.,C 15. Actul Unirii Basarabiei
t Buzouc-ak ')
cu România

16. Scenă din timpul festivităților de încoronare de la Alba lulia,

15 octombrie 1922

334
17. A.S.R. Principesa Maria

BIBu OTE-A
335 CFNTRA. ’
UNtVi.?.$! • ’ P-Ä
,LUCIAN BLAGA*
. Cluj - Napoca
18. Regele Ferdinand I și Regina Maria