CAROL AL II-LEA ȘI CULTURA INTERBELICĂ

Provolovici Ioana

Grupa H214

Alteţa Sa Regală Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu
al Principelui Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria. În 1914, la
înscăunarea tatălui său, Carol devine Principe Moştenitor. În timpul Primului Război
Mondial, este ofiţer în armata română. În 1918 dezertează de pe front şi contractează
împotriva voinţei Suveranului o căsătorie care este anulată în anul 1919 şi care nu produce
efecte dinastice. Carol se căsătoreşte cu Alteţa Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a
Danemarcei în 1921 dar au divorţat în 1928. Carol al II-lea a fost Rege al României între
1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de cincizeci şi nouă
de ani. Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul
ortodox. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel,
cursurile Academiei Militare de la Potsdam.

În lucrarea de față intenționez să mă concentrez în mod special pe activitatea

culturală a regelui Carol al II-lea acesta rămânând în istorie, printre altele, drept un „voievod
al culturii”. La baza acestui referat au stat următoarele lucrări: Constantiniu Florin, O istorie
sinceră a poprului român, Sandache Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea,
Cioroianu Adrian, Istorie, eroi, cultură politică, și Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa
românească, folosite cu scopul de a schița într-o oarecare măsură caracterul de estet al
regelui Carol al II-lea și pentru a ajunge la o concluzie pertinentă în ceea ce-i privește
activitatea și contribuția acestuia la evoluția culturii românești în cei 10 ani de activitate ai
săi.1

Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre. Inteligent şi erudit, cu un

excelent dar oratoric și cu charismă, el s-a lăsat influențat nu doar odată de slăbiciuni şi
excese care au adus mult rău propriei persoane, familiei şi, mai ales, ţării. Atât aventurile
sale, cât şi defectul de a se înconjura de o companie îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea

1
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poprului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p.318
de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege“ şi care avea o
bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative.2

Cu toate acestea însă, România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului XX,
de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică.
Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a atribuit lui Carol al II-lea, probabil că
acela de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate. Cu diferite ocazii, acesta
participă la lansarea unor cărți, prezidează saloane culturale și se impune ca un spirit atent,
exact, cu judecăți de valoare pertinente.

E familiarizat cu literatura română clasică, versat în liricile europene simboliste și are păreri
bine conturate asupra diferitelor curente de gândire ale lumii, lucru ce reiese din discursurile
rostite de acesta cu diferite prilejuri.3

Tot aici se adaugă și vocația de mecenat cultural al regelui, la baza căreia stau
mărturie arhivele vremii, și care prezintă dovezi părtinitoare prin care mulți intelectuali,
oameni de cultură, de artă au primit sprijin din partea regelui pentru a-și publica volumele de
diverse teme sau pentru a studia, grație unor stipendii, chiar în străinătate. Regele a ştiut să
sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi
Artă „Regele Carol al II-lea”, datorită căruia s-au afirmat cele mai mari nume românești din
cultura și știința secolului XX, precum: Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen
Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin
Noica, Tristan Tzara și marele diplomat Nicolae Titulescu.4

S-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în București. Piatra de
temelie fusese pusă de regele Carol I, odată cu înfiinţarea, în 1891, a „Fundaţiei Regele
Carol” dar Carol al II-lea a dorit să-şi întreacă înaintaşul; a lansat ideea unei „Case a Culturii
Poporului“, cea care va deveni punctul de plecare pentru viitoarea „Fundaţie Culturală
Principele Carol“.5 În perioada respectivă apare şi una dintre cele mai importante publicaţii
culturale din istoria ţării: „Revista Fundaţiilor Regale“ care va apărea lunar până în
decembrie 1947. Cultura a beneficiat și de fonduri importante în timpul domniei lui Carol al
II-lea, au fost alocate sume mari de bani Academiei Române, a fost realizată o cruce la
mormântul lui Nicolae Bălcescu din străinătate şi s-a construit o aripă a Bibliotecii

2
Ibidem.
3
Sandache Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paidea, București, 1998, p. 53
4
Ibidem, p. 53-54.
5
Cioroianu Adrian, „Istorie, eroi, cultură politică“, Editura Scrisul Românesc, 2009.
Academiei. Odată cu instituirea „Fondului Cultural Regele Carol al II-lea”, în valoare de 1,3
miliarde de lei, 200 de milioane din acest fond erau acordate direct Academiei.6

Începând cu 1935, s-a organizat şi manifestarea populară numită „Luna

Bucureştilor“ iar în 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris: pavilionul
a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, iar prezentarea României, concepută de Dimitrie
Gusti, a adus un succes răsunător.7 Pe lângă toate acestea se adaugă și tipărirea la scară de
masă numeroase cărți din cele mai diferite domenii și adesea la un preț accesibil, investiții
pentru conservarea și îmbogățirea patrimoniului istoric, sprijin eficient acordat universităților
țării, stimularea perocupărilor privind cercetarea științifică originală ș.a.m.d..8

Tot de numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui
Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală
Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități,
colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și
comune basarabene.9

De aceeași generozitate regală beneficiau și unele institute de învățământ până la

cele mai umile școli sătești. Dotări cu mobilier nou, manuale, material didactic, cantine,
combustibil, diverse erau solicitările de această natură iar regele căuta să le satisfacă, în
măsura oportunităților, cu un anumit interes.

Așa se poate explica, de exemplu, cum o școală dintr-un sat îndepărtat care suferea de lipsă
acută de lemne a primit, după „deblocarea” cererilor disperate ale învățătorului, blocare
atribuită unor varii motive birocratice, au fost într-un final îndeplinite după ce au ajuns la
urechile lui Carol al II-lea.

A rămas antologică și controversată inițiativa cutreierării satelor în perioadele de

vară de către grupuri de studenți de la Institutul Social Român, coordonat de omul de știință
Dimitrie Gusti, cu scopul de a ajuta în special sătenii mai nevoiași, prin consultașii medicale
gratuite, deratizarea și repararea unor gospodării sau la construirea altora, organizarea unor
șezători culturale pe tema creșterii productivității în cadrul gospodării țărănești etc.

6
Ibidem.
7
Constantiniu Florin, op. cit., p. 303.
8
Sandache Cristian, op. cit, p. 55.
9
Cioroianu Adrian, op.cit.
Carol al II-lea era un sincer prețuitor al florclorului românesc autentic și insista mult pe
dezvoltarea satelor prin mărirea numărului de cămine culturale unde existau și așa-numite
cercuri ale ocupațiilor tradiționale și artizanale. El și-i dorea pe locuitorii acestor zone mai
conștienți de importanța pe care ei și munca lor o aveau în perspectiva dezvoltării societății
românești. Acest lucru este întărit de intervenția subtilă a regelui cu ocazia primirii în
Academia Română a gânditorului și poetului Lucian Blaga. Atunci, pornind de la memorabila
sintagmă blagiană „Veșnicia s-a născut la sat”, Carol a accentuat importanța istorică și
morală ale valorilor autohtone românești, completând în mod armonios demersul oral
blagian.10

În timpul domniei lui s-a dezvoltat şi un „cult al personalităţii“ avant la lettre:

Regele Carol al II-lea se vedea ca un deschizător de drumuri, ca făuritor al unei „noi
Românii“, al „României veşnice“, se considera „Rege al tineretului”, mai ales prin instituţia
„Strajei ţării”, al cărei comandant era şi din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi
toate fetele între 7 şi 21 de ani, al ţăranilor şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o
combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească.11

În concluzie, consider că regele Carol al II-lea, în ciuda tutror celorlalte

preocupări, a contribuit în mod definitv și pozitiv la dezvoltarea valorilor culturale românești
și promovarea acestora peste hotarele țării, fără a scăpa din vedere totuși atât părerea unor
contemporani care-i atribuiau o oarecare asempnare cu regele Prusiei, Frederic cel Mare,
monarh al iluminismului european, cât și părerea unor critici de mai târziu care atribuie
aceste acțiuni caritabile și culturale unicului scop de a alimenta cultul pentru propria persoană
în lupta sa de a instaura un regim de tip dictatură personală.

10
Ibidem, p.55-56.
11
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 312–315.
BIBLIOGRAFIE

1. Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2002.
2. Cioroianu Adrian, Istorie, eroi, cultură politică, Editura Scrisul
Românesc, 2009.
3. Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poprului român, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1997.
4. Sandache Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea,
Editura Paidea, București, 1998.