Teatru grecesc

Teatrul Epidaurului

Prin teatru grecesc înțelegem arta teatrală din perioada Greciei clasice , în

special secolul al V-lea î.Hr. , perioadă la care datează aproape toate operele
teatrale cunoscute astăzi. Atenienii din Atena clasică , pentru care spectacolele erau
nu numai un spectacol, ci și o ceremonie religioasă, [1] cunoșteau trei tipuri de
piese: tragedie , comedie și dramă satirică .
Spectacolele teatrale au avut loc la Atena cu ocazia a trei festivaluri în cinstea
lui Dionis ( zeul teatrului, precum și al extazului, vinului și eliberării simțurilor) care au
avut loc pe tot parcursul anului: Marea Dionisie , Lenee și Dionisia rurală . Dată fiind
vastul său spectacol, teatrul a devenit un vehicul pentru diseminarea ideilor și
problemelor din viața politică și culturală a Atenei democratice .
Index

 1Caracteristici
o 1.1Origini
o 1.2Genurile teatrale
 1.2.1Tragedia
 1.2.2Comedia
 1.2.3Drama satirică
o 1.3Corul
o 1.4Actorii și masca
 2Clădirile teatrului
 3Organizația teatrală din Atena
o 3.1Marea Dionisie
o 3.2Lenee
o 3.3Dionisia rurală
o 3.4Teatrul și polisul
 4Note
 5Bibliografie
 6Elemente conexe
 7Alte proiecte
 8Legături externe
Caracteristici
Origini
Conform tradiției, primul om al teatrului ar fi fost Thespis , un personaj semi-legendar
care ar fi venit la Atena din Icaria , spre secolul al VI-lea î.Hr. , purtând pe carul său
primele elemente de recuzită, mobilier scenografic, costume și măști teatrale. . Cu
toate acestea, istoric, nucleul în jurul căruia s-au dezvoltat tragedia și comedia a
fost corul . Acesta din urmă își derivă probabil originea din cântece corale care au
fost interpretate înainte de nașterea teatrului. Aristotel scrie în Poetică că tragedia s-
a născut din improvizație și tocmai „din cei care cântă ditirambul ”, [2] un cântec coral
în cinstea lui Dionis. [3] [4]
Savanții au formulat o serie de ipoteze cu privire la modul în care a avut loc evoluția
de la ditirambă la tragedie în secolul al VI-lea î.Hr. Deși cu numeroase incertitudini și
îndoieli, în general se crede că treptat corifeul (adică șeful corului, care a acționat ca
un ghid pentru ceilalți) a început să se diferențieze de restul corului, desprinzându-se
de el și începând să dialogăm cu acesta, devenind astfel un personaj real. Acest
dialog între cor și personaj ar fi, așadar, la baza nașterii teatrului. Astfel, pornind de
la un cântec epico-liric, s-au născut treptat primele spectacole de teatru
(conform Marmor Parium , primele spectacole de teatru organizate au avut loc la
Atena în jurul anului 534 î.Hr.). [3] [4] [5] În timp ce adevărata tragedie se naște și se
structurează, spiritul cel mai popular al riturilor și dansurilor dionisiace a supraviețuit
în drama satirului. [6] În ceea ce privește comedia, corul său s-a născut la câteva
decenii după tragedia din comos , cortegiul asociat cu falusul (festivalurile fertilității
care au avut loc pentru însămânțarea și lucrul pe câmp) și ritualurile simpozioane ,
devenind omologul comic. a corului tragic. [7]
Genurile teatrale
Tragedia
Același subiect în detaliu: tragedia greacă și Structura tragediei grecești .

 Redați fișierul media

Reprezentarea modernă a Ifigeniei lui Euripide în Aulis : actrița interpretează un monolog înconjurată de
corul femeilor calcidiene care cântă un cântec

Tragedia greacă reprezintă o poveste, aproape întotdeauna luată din mitologie ,

referitoare la unul sau mai mulți oameni sau semizei. Aristotel scrie în Poetică că
scopul tragediei este de a stârni sentimente de milă și teamă la spectatori, ajungând
astfel la purificarea acestor pasiuni. [8] Se spune, de exemplu, teribila dilemă a
lui Oreste (căruia îi este poruncit de zeul Apollo să-și omoare propria
mamă Clitemnestra , vinovată de uciderea soțului și a tatălui lui Oreste), sau
povestea Bacheilor sau drama Antigonei , care decide să-și îngroape
fratele Polynice în ciuda interdicției impuse de regele Tebei . Publicul știa deja
povestea în liniile sale generale (fiind parte a mitului ), dar ceea ce nu puteau ști era
cum povestea va fi interpretată din nou, spusă și poate modificată de dramaturg.
Cei mai importanți și recunoscuți autori de tragedii au trăit toți în secolul al V-lea
î.Hr .:

 Eschil (din care au rămas șapte tragedii)

 Sofocle (șapte tragedii)
 Euripide (optsprezece tragedii, una dintre care cel mai probabil apocrifă și o
dramă satirică)
Tragedia începe, în general (dar nu întotdeauna) cu un prolog al unui personaj, care
are funcția de a introduce subiectul dramei; urmează parodo, adică melodia cu care
corul intră în scenă. Acțiunea scenică reală se desfășoară apoi prin actori prin trei
sau mai multe episoade, intercalate cu stasimi (interludii în care corul comentează,
ilustrează sau analizează situația care se dezvoltă pe scenă prin cântece și dansuri).
Ultima scenă, încheierea poveștii, se numește exod.
Nu toate evenimentele piesei au fost reprezentate pe scenă; cele mai violente (în
special crimele) au avut loc în afara ei. Spectatorii au devenit conștienți de
eveniment prin anunțarea unui personaj care a participat la eveniment sau prin
țipetele venite din scenă.
După secolul al V-lea î.Hr., tragedia a continuat cu Agathon și alți autori, dar dintre ei
nu au mai rămas lucrări.
Comedia
Același subiect în detaliu: comedia greacă veche .

Teatrul din Siracuza

Conform mărturiei lui Aristotel, [9] a Syracusans Formides și Epicarmo au fost primii

autori de texte de teatru de benzi desenate, în consecință , comedia Syracusan
preceda cea Attic. Forme de divertisment burlesc se dezvoltaseră și în alte orașe,
precum farsele din Megara , compuse din dansuri și glume. Cu toate acestea, aceste
texte nu au ajuns la noi, făcând astfel imposibilă judecarea lor. [10]
În ceea ce privește comedia mansardată, ea s-a dezvoltat la Atena la aproximativ
jumătate de secol după tragedie și cu siguranță cele două genuri s-au influențat
reciproc. Genul comic (care, spre deosebire de tragic, folosea comploturi și
personaje neprinse din mit, dar inventate de autor însuși) s-a dezvoltat și s-a
schimbat în decursul câtorva secole, atât de mult încât filologii bibliotecii din
Alexandria au împărțit greaca comedie în trei etape:
 comedie antică , în perioada de la origini până în secolul al IV-lea î.Hr.
 comedie de mijloc , până la începutul elenismului (323 î.Hr.)
 comedie nouă , care coincide cu epoca elenistică
Textele a doar doi autori ai comediei grecești au ajuns la noi:

 Aristofan (aparținând comediei antice, din care au mai rămas unsprezece lucrări)

 Menandro (aparținând noii comedii, din care mai rămân două opere substanțial
complete și numeroase fragmente)
Comedia antică este puternic centrată pe Atena și problemele sale, atât de mult
încât comploturile sale vizează adesea cele mai proeminente personaje ale orașului
de atunci ( Cleon , Socrate , Euripide ), batjocorind sau criticându-le. Există, de
asemenea, multe elemente fantastice și imaginative. Aristofan, considerat cel mai
mare autor al comediei antice, este, de asemenea, singurul ale cărui texte au rămas,
deși alți autori, de exemplu Cratino , au fost, de asemenea, foarte apreciați.
Comedia de mijloc ia o bună parte din secolul al IV-lea î.Hr. , dar ne este în mod
substanțial necunoscută, întrucât nu mai există lucrări. Exponenți majore au
fost Antifane , Anaxandride și Alessi . Se pare că în acest tip de comedie
comploturile legate de evenimentele actuale au scăzut (probabil și din cauza
perioadei istorice schimbate: lungul război peloponezian se încheiase cu înfrângerea
Atenei și pierderea primatului său asupra poleisului grecesc), înlocuită de lucrări
care nu mai sunt comise politic sau de parodii ale episoadelor mitologice.
Ultima fază a comediei mansardate a fost noua comedie, care coincide cu epoca
elenistică. Își completează trecerea de la analiza problemelor publice la universul
individului. Personajele reproduc „tipuri” după o schemă care a devenit mai târziu
clasică și adoptată de comedia latină și, mai târziu, de comedia dell'arte și lucrări
moderne: tinerii îndrăgostiți, bătrânul ursuz, sclavul viclean, crapulona. Cel mai mare
exponent al noii comedii a fost considerat Menander, singurul dintre care, datorită
unor descoperiri arheologice, avem câteva lucrări.
Drama satirică
Același subiect în detaliu: drama satirului .

Drama satirică a fost o reprezentare de tip comic, de obicei pusă în scenă după
tragedii, pentru a ridica mintea spectatorilor, întunecați de evenimentele tragice.
Autorii dramelor satirice au fost de obicei autori de tragedii și nu de comedii, iar
principala sa caracteristică a fost că corul era întotdeauna format din bărbați
deghizați în satiri , cu un comportament comic, caracterizat prin frică, smargiasseria,
lacomie. De exemplu, spectatorii sau sportivii la jocurile istmice ale lui Eschylus ,
sunt sportivi, în timp ce ciclopii Euripidei , sunt slujitorii lui Polifem într-o parodie a
celebrului episod din „ Odiseea lui Homer” .
Drama satirică ca gen teatral a început să scadă deja din cele mai vechi timpuri.
Astăzi, pe lângă diverse fragmente, știm doar una completă ( ciclopul lui Euripide) și
aproximativ trei sferturi din alta ( Căutătorii de urme ale lui Sofocle), care însă nu are
final.
Corul
Același subiect în detaliu: cor grecesc .
Orchestra teatrului Dionisos din Atena , unde au fost puse în scenă toate operele teatrului antic grec
despre care știm. Puteți vedea câțiva pași care duc la etapa ridicată, dar este probabil ca această etapă să
nu existe în momentul marilor tragedii.

Corul, prezent în toate cele trei genuri teatrale ale Greciei antice, reprezintă un
personaj colectiv, care participă la poveste la fel de mult ca actorii înșiși. De
exemplu, în tragedia lui Eschil Agamemnon , aceasta este formată dintr-un grup de
notabili din Argos ; în Euripide Bacchantes este alcătuit din nestăpânite Menadele ,
iar în Helen de același autor, corul este format dintr - un grup de tineri sclavi greci. În
unele cazuri, corul este împărțit în două semicore, ca în
piesa Lisistrata de Aristofan .
În perioada elenistică , actorii au jucat pe o scenă ridicată, în timp ce corul se afla
în orchestra subiacentă, totuși anterior, în timpul marelui tragic ( secolul al V-lea
î.Hr. ), nu se știe dacă această etapă a fost de fapt prezentă sau dacă actori și cor
au recitat împreună în orchestră; cărturarii sunt împărțiți în această privință, [11] chiar
dacă pare mai probabil ca actorii și corul să cânte în același spațiu, având în vedere
numeroasele ocazii în care se apropie unul de altul sau părăsesc aceleași ieșiri.
Corul a intrat în orchestră la începutul spectacolului și a rămas acolo pe durata
spectacolului. În timpul părților rezervate actorilor, este probabil ca corul să rămână
la marginea orchestrei [12] , în timp ce în timpul parodosilor (cântecul de intrare) și
așa-numitelor stasimi a interpretat cântece și dansuri. [13]
Fiind la baza nașterii teatrului, în cele mai vechi opere corul are o importanță
fundamentală și adesea interacționează cu actorii (gândiți-vă doar la tragediile lui
Eschil). Cu trecerea timpului, însă, a dispărut din ce în ce mai mult, atât de mult încât
în ultimele tragedii ale Euripidei (sfârșitul secolului al V-lea î.Hr., la aproximativ
șaizeci de ani după Eschil) este adesea complet detașat de acțiune, alcătuită din a
unui grup de oameni care nu au nimic de-a face cu povestea și se limitează la
observarea și comentarea ei. Corul, așa cum a fost intenționat inițial, a dispărut în
cele din urmă complet, înlocuit de interludii cântate, interschimbabile între un
spectacol și altul. Lucrările noii comedii , databile în a doua jumătate a secolului al
IV-lea î.Hr., sunt de fapt lipsite de un cor. [14] [15]
Actorii și masca
Actorii , exclusiv bărbați chiar și în părțile feminine (pentru că femeile nu puteau
acționa), purtau măști care îi făceau recunoscători chiar și de la mare distanță.
Aceste măști aveau defectul de a elimina orice posibilitate de exprimare a feței, dar
cu distanța dintre actori și public tipică teatrelor grecești (de multe ori câteva zeci de
metri), fața nu ar fi fost oricum vizibilă. Măștile nu amplificau vocea: pentru a fi auziți,
actorii se pot baza doar pe abilitățile lor vocale și pe acustica excelentă a teatrelor.

Clădirile teatrale
Același subiect în detaliu: Teatrul (arhitectura) § Teatrul din Grecia antică .

Model de teatru grecesc

Teatrele erau în general construite pe marginea unui deal, pentru a profita de panta
sa naturală. La bază era un teren circular mare numit orchestră , din care scaunele
pentru spectatori se ramificau pe o parte, având astfel o vedere de sus. Pe partea
opusă a orchestrei era scenografia (deși unele opere nu necesitau una), cu o intrare
în centrul acesteia. Mai erau încă două parodoi de venituri (sau eisodoi), două
coridoare acoperite de locuri între gradinele publice și scenografie, folosite de actori
și cor pentru intrări și ieșiri. După cum sa menționat deja, nu este clar dacă în secolul
al V-lea î.Hr. a existat o scenă ridicată pentru actori sau dacă aceștia, împreună cu
corul, au jucat în orchestră. Cu toate acestea, această a doua ipoteză pare mai
probabilă. [11] La Atena, spectacolele au avut loc la teatrul lui Dionis ; alte exemple
notabile de teatre grecești antice sunt teatrul Epidaurului sau cel din Siracuza .

Organizația teatrală din Atena

În Atena și împrejurimile sale, au avut loc spectacole de teatru cu ocazia a trei
festivități pe tot parcursul anului, dedicate lui Dionis, zeul teatrului. În aceste
sărbători au avut loc spectacole de teatru, adesea foarte scumpe, care erau de tip
competitiv: la sfârșitul spectacolelor un juriu de cetățeni nominalizați prin loterie a
decretat un clasament. Petrecerile în timpul cărora au avut loc spectacolele teatrale
au fost:

 Marea Dionisie : cele mai importante festivaluri, sărbătorite la începutul

primăverii, în care au fost puse în scenă atât tragedii, cât și comedii și la care
cetățenii din toate orașele din Grecia ar putea participa (cu excepția, se poate
presupune, a orașelor inamice ale Atena). Organizate de stat, au fost cele mai
scumpe și mai bine întreținute spectacole, finanțate de cei mai bogați cetățeni
atenieni.
 Le Lenee : festivaluri populare ținute iarna, caracterizate prin reprezentarea de
comedii și, uneori, de tragedii.
 Dionisia rurală : festivaluri minore, organizate în timpul iernii în satele din jurul
Atenei, deschise doar cetățenilor atenieni și în care se reprezentau doar piese de
teatru.
Marea Dionisie
Același subiect în detaliu: Dionisia .

În fiecare an, în luna Elafebolione (sfârșitul lunii martie), la Atena a avut loc Marea

Dionisie , o sărbătoare în cinstea lui Dionis în cadrul căreia au fost organizate
evenimente teatrale. Această petrecere a fost organizată de stat și arhontul
omonim , imediat ce a preluat funcția, a ales trei dintre cei mai bogați cetățeni cărora
să le încredințeze „ coregia ”, adică pregătirea unui spectacol teatral. Într-adevăr, în
Atena democratică, cetățenilor cei mai bogați li se cerea să finanțeze serviciile
publice ca liturgie , adică ca o taxă specială. Pe lângă coregie, una dintre cele mai
importante liturghii a fost, de exemplu, pregătirea unei nave pentru
flotă, trierarhia . [16]
În timpul Dionisiei a existat o competiție între trei autori, aleși de arhontul omonim
poate pe baza unui scenariu provizoriu, fiecare dintre aceștia trebuind să prezinte o
tetralogie compusă din trei tragedii și o dramă satirică ; fiecare tetralogie a fost
recitată în aceeași zi începând dimineața până după-amiaza târziu, astfel încât
reprezentările tragice au durat trei zile, în timp ce a patra zi a fost dedicată montării a
cinci piese, care au constituit o competiție separată, rezervată operelor
comice. [17] La sfârșitul celor trei zile de concurs, a fost acordat un premiu celui mai
bun autor, cel mai bun actor și cel mai bun cor. Sistemul utilizat prevedea că juriile
erau formate din zece persoane (nu experți, ci cetățeni obișnuiți trageți la sorți
conform unei proceduri destul de complexe). [18] La finalul spectacolelor, jurații au
plasat într-o urnă o tabletă cu numele câștigătorului ales scris pe ea. În cele din
urmă, cinci tablete au fost extrase la sorți și numai pe baza acestora a fost proclamat
câștigătorul. În acest fel, clasamentul final a fost influențat nu numai de alegerea
juraților, ci și parțial de soartă. [19]
Faima pe care o dobândise Dionisia era atât de mare încât mulți oameni veneau și
din alte orașe pentru a participa la spectacole. Se pare că teatrul lui Dionysus , unde
au fost puse în scenă spectacolele, ar putea găzdui între 14.000 și 17.000 de
spectatori. [20]
Le Lenee
Reprezentare modernă la teatrul grecesc din Siracuza

Același subiect în detaliu: Lenee .

Un alt festival în care au fost reprezentate opere tragice a fost cel al Lenee, care a
avut loc în luna Gamelione (ianuarie). Și aici spectacolele au avut loc la teatrul lui
Dionis, dar publicul era exclusiv atenian, deoarece navigarea era interzisă pe tot
parcursul sezonului de iarnă din cauza condițiilor meteorologice prohibitive. La
Lenee au fost reprezentate inițial cinci comedii, apoi, la sfârșitul secolului al V-lea, au
început să fie reprezentate tragedii: doi autori au prezentat câte două tragedii. [21]
Dionisia rurală
Același subiect în detaliu: Dionisie § Dionisia rurală .

Dionisia rurale erau festivaluri care aveau loc iarna în demisurile din jurul Atenei. În
interior au fost realizate spectacole teatrale de mică importanță. Mergând la diferite
demi, un entuziast ar putea participa la numeroase spectacole pe an. [22]
Teatrul și polisul
Teatrul era pentru greci un spectacol de masă, dar și un ritual de mare importanță
religioasă și socială, considerat un instrument de educație în interesul
comunității. [1] Având în vedere regularitatea spectacolelor și marea participare a
publicului, teatrul și-a asumat funcția de consiliu pentru ideile, problemele și viața
politică și culturală a Atenei democratice : acest lucru este valabil mai ales pentru
comedie, care ar putea aborda cu direct problemele de actualitate, dar și pentru
tragedie, care în timp ce vorbea despre un trecut mitic ar putea deveni o metaforă a
problemelor profunde ale societății ateniene. [23] Populația a participat în masă la
spectacole și poate încă din secolul al V-lea î.Hr. au fost admise și femei, copii și
sclavi (este sigur că femeile au fost admise în secolul al IV-lea î.Hr. , dar pentru
secolul al V-lea este doar o ipoteză). Când costul spectacolelor a devenit
semnificativ, a fost stabilit un preț de admitere, susținut de așa-numitul teoretic , un
fond special pentru a plăti biletul celor mai săraci. [24]

Notă
1. ^ a b
«În Grecia, tragedia era o ceremonie religioasă, în sensul că făcea parte din sărbătorile lui
Dionis și se ocupa de mari probleme religioase. [...] Tragedia celor trei mari poeți [Eschil,
Sofocle și Euripide] și a contemporanilor lor a fost întotdeauna religioasă, în sensul că
 interesul nu era doar în acțiune ca o serie interesantă de evenimente și nici pur și simplu în
studiul personaje extraordinare (deși ambele motive au fost importante), dar semnificația
acțiunii, deoarece a exemplificat relația omului cu puterile care domină universul și relația
acestor puteri cu destinul său. "
( Arthur Wallace Pickard-Cambridge și Donald William Lucas, Dicționar de antichități clasice , ediții San Paolo,
Cinisello Balsamo, 1995, pp. 2123-4 )

2. ^ Aristotel, Poetică , 4, 1449a.
3. ^ a b Di Benedetto-Medda , 248-249 .
4. ^ a b Guidorizzi 2002 , 127-129 .
5. ^ Fabrizio Festa, Silvia Mei, Sara Piagno, Ciro Polizzi, Muzică: obiceiuri și
obiceiuri , Pendragon Editions, 2008, ISBN 88-8342-616-9 .
6. ^ LE Rossi, Drama satirică mansardată - Forma, averea și funcția unui gen
literar antic , în DArch 6, 1972, pp. 248-302.
7. ^ Aristotel, Poetică
8. ^ Aristotel, Poetică , 49b, 6, 24-28
9. ^ Poetică , 1449b.
10. ^ Din Epicarmo ne-au rămas doar câteva fragmente dintr-o operă comică
(mimă).
11. ^ a b Contrar existenței scenei, vezi Di Benedetto-Medda , 10-11, 28 .
Favorabil, vezi Bernhard Zimmermann, Comedia greacă , Carocci,
2010, ISBN 978-88-430-5406-0 .
12. ^ Corul a avut însă posibilitatea de a se insera în dialogurile actorilor prin
corifeo.
13. ^ Di Benedetto-Medda , 10-12, 238 .
14. ^ Di Benedetto-Medda , 250 .
15. ^ ( FR ) Jacqueline de Romilly, La Tragédie grecque , PUF, 2006.
16. ^ Claude Mossé, Cetățeanul din Grecia antică , Armando Editore, 1998 ISBN
88-7144-877-4 .
17. ^ În timpul războiului peloponezian , probabil din motive economice, piesele
au fost reduse la trei, pentru a fi interpretate o dată pe zi la sfârșitul
tetralogiilor
18. ^ Fabrizio Festa, Silvia Mei, Sara Piagno, Ciro Polizzi, Muzică: obiceiuri și
obiceiuri , Pendragon Editions, 2008 ISBN 88-8342-616-9 .
19. ^ Nazzareno L. Todarello, Artele scenei , Latorre, 2006 ISBN 88-903202-0-6 .
20. ^(EN) Erika Simon, The Ancient Theatre , Taylor & Francis, 1982 ISBN 0-416-
32530-0 .
21. ^ Guidorizzi 2003 , 47 .
22. ^ Vincenzo Di Benedetto și Enrico Medda. Teatrul antic din Istoria teatrului ,
Einaudi, Torino, 1991, p. 7.
23. ^ Silvana Sinisi și Isabella Innamorati, Istoria teatrului: spațiul scenic de la
greci la avangardele istorice , Bruno Mondadori, Milano, 2003, p. 3.
24. ^ Plutarh . Vieți paralele , „Viața lui Pericle”, 9.1.

Bibliografie
 Giulio Guidorizzi , literatura greacă, de la Homer la secolul al VI-lea d.Hr. ,
Mondadori, 2002, ISBN 978-88-882-4210-1 .
 Giulio Guidorizzi (editat de), Introducere în teatrul grecesc , Mondadori,
2003, ISBN 978-88-882-4209-5 .
 Vincenzo Di Benedetto și Enrico Medda, Tragedia pe scenă , Einaudi,
2002, ISBN 978-88-06-16379-2 .
 Aristotel, Poetică , editat de Domenico Pesce, Bompiani, 2004, ISBN 978-88-
452-9068-8 .