CULTURA GRECIEI

Cultura Greciei a evoluat în câteva mii de ani, începând cu Grecia miceniană și

continuând cel mai notabil cu Grecia Clasică, de-a lungul influenței Imperiului Roman cu
continuarea sa în Răsărit de către Imperiul Bizantin. Alte culturi și popoare, cum ar fi statele
latin și franc, Imperiul Otoman, Republica Venețiană, Republica Genoveză și chiar Imperiul
Britanic și-au lăsat amprenta asupra culturii grecești moderne, deși istoricii creditează
Războiul Grec de Independență ca principal moment de revitalizare a Greciei și dată de
naștere a unei entități culturale moderne.

Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă
putere culturală, politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a
practicat această artă, unde a fost instituționalizată ca parte a unui festival denumit Dionysia,
în cinstea zeulul grec Dionis. Tragedia (sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n.), comedia (486
î.e.n.) și satira au fost cele trei specii ale genului dramatic apărute aici.

Teatrul antic din Epidaurus continuă să fie folosit pentru interpretarea de piese antice grecești.

Nobile Teatro di San Giacomo di Corfù, primul teatru și operă din Grecia modernă, locul
unde s-a interpretat prima operă pe un libret exclusiv grecesc, „Candidatul Parlamentar” de
Spyridon Xyndas.

În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica
formă care a supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității
autortităților. Ulterior, în perioada dominației otomane, principala artă dramatică practicată a
fost Karagiozis. Renașterea care a dus la teatrul grecesc modern a avut loc în Creta Venețiană.
Dramaturgi importanți au fost Vitsentzos Kornaros și Georgios Chortatzis.

Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea,

și a fost influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera italiană. Nobile
Teatro di San Giacomo di Corfù a fost primul teatru și operă din Grecia modernă și locul unde
a fost interpretată prima operă grecească, Candidatul parlamentar de Spyridon Xyndas (după
un libret exclusiv grecesc). La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
teatrul atenian a fost dominat de teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar
dramaturgi remarcabili au fost Spyridon Samaras, Dionysios Lavrangas, Theophrastos
Sakellaridis și alții.

Teatrul Național al Greciei a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți sunt
Gregorios Xenopoulos, Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn, Alekos Sakellarios și Iakovos
Kambanelis, iar cei mai cunoscuți actori sunt Cybele Andrianou, Marika Kotopouli, Aimilios
Veakis, Orestis Makris, Katina Paxinou, Manos Katrakis și Dimitris Horn. Regizori
importanți sunt Dimitris Rontiris, Alexis Minotis și Karolos Koun.

Filosofia

Statuia lui Socrate din fața Academiei Atenei

Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n.

Primii filosofi sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate, ale
cărui contribuții marchează un punct de cotitură în gândirea occidentală. Presocraticii
proveneau din coloniile estice și vestice grecești, și s-au păstrat doar fragmente din operele lor
originale, în unele cazuri doar câte o singură propoziție.
 Bustul lui Platon. „Cea mai sigură caracterizare a tradiției filosofice
europene este că ea constă dintr-un șir de note de subsol pe lângă Platon.”
(Alfred North Whitehead, Process and Reality, 1929).

Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și

sofiștii, el respingea întru totul speculațiile fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit
de la gândurile și părerile oamenilor. Aspecte din filosofia lui Socrate au fost unificate de
Platon, care le-a combinat cu numeroase principii stabilite de filosofi mai vechi, dezvoltând
acest sistem complet.

Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său
titlul de cel mai mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze și să
explice lucruri din punctul de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat să înceapă
de la faptele provenite din experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi greci, alte mari
școli filosofice grecești cu alți fondatori au fost în antichitate stoicismul, epicurianismul,
scepticismul și neoplatonismul.

Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul
Bizantin, mai ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o
perspetivă creștină, dar una care poate extrage idei direct din textele grecești ale lui Platon,
Aristotel și din ale neoplatoniștilor.

În perioada modernă, diafotismos (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost

expresia greacă a iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți notabili au
fost Adamantios Korais, Rigas Feraios și Theophilos Kairis.

Literatura

Adamantios Korais, umanist creditat cu punerea bazelor literaturii grecești

moderne, figură de marcă a iluminismului grecesc.

Giorgos Seferis, laureat al Premiului Nobel

pentru Literatură (1963).
 Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari
perioade: antică, bizantină și modernă.

La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale lui Homer:
Iliada și Odiseea. Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la 800 î.e.n. sau
puțin după. În perioada clasică au apărut multe dintre speciile literare occidentale: poezia
lirică, oda, pastorala, elegia, epigrama; teatrul de comedie și tragedie; istoriografia, retorica,
dialectica filosofică, și tratatul filosofic au apărut toate în această perioadă. Cei mai mari poeți
lirici au fost Sappho și Pindar.

Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr
restrâns de piese ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au rămas de
la Aristofan sunt și ele o valoroasă comoară comică, în timp ce Herodot și Tucidide sunt doi
dintre cei mai influenți istorici ai vremii.

Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale
limbii grecești, și este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.

Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din
operele bizantine ale secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos este fără
îndoială capodopera acestei perioade în literatura greacă. Este o baladă cavelerească în versuri
scrisă pe la 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553–1613). Ulterior, în perioada iluminismului
grecesc (Diafotismos), scriitori ca Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului
de Independență (1821–1830).

Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos, Andreas
Kalvos, Angelos Sikelianos, Emmanuel Rhoides, Kostis Palamas, Penelope Delta, Yannis
Ritsos, Alexandros Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas Embeirikos, Kostas
Karyotakis, Gregorios Xenopoulos, Constantin Cavafy și Demetrius Vikelas. Doi autori greci
au primit Premiul Nobel pentru Literatură: George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.
 Cinematografia

Regizorul Theodoros Angelopoulos, laureat al premiului Palme d'Or la

Festivalul de Film de la Cannes din 1998.
Cinematografia a apărut în Grecia pentru prima oară în 1896, dar primul cinematograf
a fost deschis publicului în 1907. În 1914, a fost înființată Compania de Filme Asty și a
început turnarea de filme de lung metraj. Golfo (Γκόλφω), o celebră și clasică poveste de
dragostea, este considerat a fi primul film artistic grecesc, deși fuseseră turnate anterior și alte
producții minore și buletine de știri. În 1931, Orestis Laskos a regizat Daphnis și Chloe
(Δάφνις και Χλόη), cu prima scenă nud din istoria cinematografiei europene; a fost și primul
film grecesc difuzat în străinătate. În 1944, Katina Paxinou a primit Premiul Academiei
Americane pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul său din filmul “Pentru cine
bat clopotele”.

Anii 1950 și începutul anilor 1960 sunt considerați a fi o epocă de aur a filmului
grecesc. Regizori și actori ai acestei epoci au fost recunoscuți ca figuri istorice importante în
Grecia și au dobândit renume internațional: Irene Papas, Melina Mercouri, Mihalis
Kakogiannis, Alekos Sakellarios, Nikos Tsiforos, Iakovos Kambanelis, Katina Paxinou,
Nikos Koundouros, Ellie Lambeti și alții. Se realizau pe atunci peste șaizeci de filme pe an,
majoritatea cu elemente de film noir. Sunt cunoscute filmele Η κάλπικη λίρα (1955, în regia
lui Giorgos Tzavellas), Πικρό Ψωμί (1951, regizat de Grigoris Grigoriou), O Drakos (1956,
regizat de Nikos Koundouros), Stella (1955, regizat de Cacoyannis după un scenariu de
Kampanellis).

Cacoyannis a regizat și ”Zorba grecul” cu Anthony Quinn în rolul principal,

nominalizat la Oscarul pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun
film. Finos Film a contribuit la această perioadă cu filme cum ar fi Λατέρνα, Φτώχεια και
Φιλότιμο, Madalena, Η Θεία από το Σικάγο, Το ξύλο βγήκε από τον Παράδεισο și multe
altele. În anii 1970 și 1980, Theo Angelopoulos a regizat o serie de filme notabile și apreciate.
Filmul său “Eternitatea și încă o zi” a câștigat Palme d'Or și Premiul Juriului Ecumenic la
Festivalul de Film de la Cannes din 1998.

Diaspora grecească a dat și ea lumii cineaști de renume mondial, între care francezul
de origine greacă Costa-Gavras și americanii Elia Kazan, John Cassavetes și Alexander
Payne.

Bucătăria

Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și

în cadrul ei, o tradiție culinară foarte reprezentativă este cea
cretană. Bucătăria grecească folosește ingrediente proaspete pe
care le integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale locale,
cum ar fi musacaua, stifado, salata grecească, fasolada (un fel de
iahnie fără carne), spanakopita (plăcinte cu spanac) și frigărui
(denumite souvlaki). Unele feluri de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia
Antică, așa cum este cazul cu skordalia (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei
de măsline), supa de linte, retsina (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli
(batoane cu susan copt cu miere). În toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici, denumite
meze cu diverse sosuri, cum ar fi tzatziki, caracatiță la grătar și pești mici, brânză feta,
dolmades (sarmale în foi de viță cu umplutură din orez, coacăze și muguri de brad), diverse
legume uscate, măsline și brânză. uleiul de măsline se adaugă la aproape orice fel de mâncare.

Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko, și băuturile locale sunt ouzo,

metaxa și o diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească variază mult o zonă
la alta în interiorul continentului și de la insulă la insulă. Utilizează unele arome mai mult ca
în alte bucătării mediteraneene: oregano, mentă, usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte
ierburi și condimente utilizate sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase
rețete grecești, mai ales din zonele nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în
tocană condimente „dulci”, cum ar fi scorțișoara și cuișoarele.

Muzica și dansul
 Maria Callas, una dintre cele mai cunoscute și influente cântărețe de
operă ale secolului al XX-lea.

Muzica vocală grecească are origini în vremurile antichității în care coruri mixte cântau la
spectacole, sărbători sau în ceremonii religioase. Instrumentele din acea perioadă erau
aulos(en) și lira cu corzi ciupite, mai ales varianta denumită
kithara(en). Muzica a jucat un rol important în sistemul de educație
în Grecia Antică. Băieții învățau muzica de la șase ani. Alte
influențe ulterioare, din Imperiul Roman, Orientul Mijlociu și
Imperiul Bizantin și-au pus și ele amprenta pe muzica grecească.

Mikis Theodorakis , unul dintre cei mai populari și mai importanți

compozitori greci.

Dansatori cretani de muzică tradițională.

Deși noua tehnică polifonică se dezvolta deja în Occident, Biserica Ortodoxă s-a opus
oricărei schimbări. De aceea, muzica bizantină a rămas monofonică și fără vreo formă de
acompaniament instrumental. Ca urmare, și în ciuda anumitor tentative ale unor cântăreți
greci (ca Manouel Gazis, Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o Tragoudistis),
muzica bizantină a fost privată de elementele care în Occident încurajaseră o dezvoltare
neîngrădită a artei. Această metodă care a păstrat muzica departe de polifonie, împreună cu
secole de cultură continuă, au permis muzicii monofone să se dezvolte.

Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și cântecul popular

împărțit în două cicluri, cel akritic și cel klephtic. Cântecul acritic a apărut între secolele al
IX-lea și al X-lea și exprima viața și greutățile akriților (grăniceri) Imperiului Bizantin, cele
mai bine cunoscute fiind poveștile asociate cu Digenes Akritas. Ciclul klephtic a apărut între
perioada bizantină târzie și Războiul de Independență. Acesta din urmă, împreună cu
cântecele istorice, paraloghes (balade), cântecele de dragoste, mantinadele, cântecele de
nuntă, cântecele de exil și bocetele exprimau viața grecilor. Există o unitate între lupta
poporului grec pentru libertate, bucuriile și regretele lor și atitudinea lor față de dragoste și
față de moarte.

Kantádhes-urile (καντάδες 'serenade'; sing.: καντάδα) heptanezane au devenit

strămoșul cântecului grec modern, influențându-i dezvoltarea. În prima parte a secolului
următor, mai mulți compozitori greci au continuat să împrumute elemente din stilul
heptanezan. Cele mai populare cântece din perioada 1870–1930 erau așa-numitele serenade
ateniene, și cântecele interpretate pe scenă (επιθεωρησιακά τραγούδια „cântece de teatru de
revistă”) în teatre de revistă, operete și nocturne care dominau scena teatrelor din Atena.

Rebetiko, la început o muzică asociată cu clasele de jos, dar apoi (și mai ales după
schimbul de populație între Grecia și Turcia) a ajuns la o acceptare mai generală pe măsură ce
asperitățile caracterului său evident subcultural au fost cizelate, uneori până la a deveni de
nerecunoscut. El a stat la baza a ceea ce mai târziu a devenit laïkó (cântec din popor). Cei mai
cunoscuți artiști ai genului sunt Apostolos Kaldaras, Grigoris Bithikotsis, Stelios Kazantzidis,
George Dalaras, Haris Alexiou și Glykeria).

În ce privește muzica clasică, prin Insulele Ionice (aflate sub guvernare și influență
occidentală) au fost introduse marile progrese ale muzicii clasice din Europa de Vest către
grecii de pe continent. Regiunea este notabilă pentru nașterea primii școli de muzică clasică
grecească (Școala Ionică sau Heptanezană, în greacă Επτανησιακή Σχολή), înființată în 1815.
Reprezentați de marcă ai genului sunt Nikolaos Mantzaros, Spyridon Xyndas, Spyridon
Samaras și Pavlos Carrer. Manolis Kalomiris este considerat fondatorul școlii naționale
muzicale grecești.

În secolul al XX-lea, compozitorii greci au avut un impact important asupra

dezvoltării muzicii clasice moderne și de avangardă, cu figuri ca Iannis Xenakis, Nikos
Skalkottas și Dimitri Mitropoulos. În același timp, compozitori și muzicieni ca Mikis
Theodorakis, Manos Hatzidakis, Eleni Karaindrou, Vangelis și Demis Roussos au căpătat
admiratori pe plan internațional, muzica lor incluzând coloane sonore de film, cum ar fi Zorba
grecul, Serpico, Niciodată duminica, America America, Eternitatea și încă o zi, Care de foc.
Compozitori americani de origine greacă sunt Yanni și Basil Poledouris. Între muzicienii și
cântăreții notabili în domeniul operei și muzicii clasice din secolele al XX-lea și al XXI-lea se
numără Maria Callas, Nana Mouskouri, Mario Frangoulis, Leonidas Kavakos, Dimitris
Sgouros și alții.

Sport

Grecia a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Baschet 2006 după o

memorabilă victorie cu 101–95 împotriva SUA.

Grecia este locul de naștere al Jocurilor Olimpice antice, atestate pentru prima oară în
776 î.e.n. la Olympia, și au găzduit de două ori Jocurile Olimpice moderne, ediția inaugurală
din 1896 și cea din 2004. Delegația greacă deschide fiecare paradă a națiunilor de la
deschiderea Jocurilor Olimpice, întrucât este țara fondatoare a precursorului antic al
competiției. Grecia este una dintre cele doar patru țări care au participat la toate Jocurile
Olimpice de Vară. Câștigând în total 110 medalii (30 de aur, 42 de argint și 38 de bronz),
Grecia se află pe locul 32 în clasamentul olimpic istoric pe medalii. Cea mai bună
performanță a fost la prima ediție, când Grecia a terminat pe locul al doilea cu 10 medalii de
aur.

Angelos Charisteas înscriind golul victoriei Greciei

la Finala UEFA Euro 2004

Echipa națională de fotbal, aflată în 2014 pe locul 12

mondial (și care înregistrase performanța maximă în 2008 și
în 2011, când a fost pe locul 8) a fost încoronată campioană
a Europei la Euro 2004 la una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției și a devenit
una dintre cele mai de succes echipe naționale din fotbalul european, una dintre cele nouă
câștigătoare ale Campionatului European. Superliga Greciei este prima ligă a țării, în care
participă optsprezece echipe, dintre care cele mai de succes sunt Olympiacos, Panathinaikos și
AEK Atena.

Echipa națională de baschet a Greciei are o tradiție de excelență pe mai multe decenii,
fiind considerată printre cele mai mari puteri ale baschetului mondial. În 2012, ea era pe locul
4 în lume și pe locul 2 în Europa. Ea a câștigat Campionatul European de două ori în 1987 și
în 2005, și au ajuns în semifinale la două Campionate Mondiale, obținând locul al doilea în
2006, după o spectaculoasă victorie cu 101–95 contra echipei SUA în semifinale. Prima ligă
internă de baschet, A1 Ethniki, este formată din paisprezece echipem dintre cale cele mai
titrate sunt Olympiacos, Panathinaikos, Aris Salonic și AEK Atena. Echipele de club elene
sunt cele mai titrate din Europa în ultimii 25 de ani, câștigând 9 Euroligi de la trecerea la noul
format în 1988, nicio altă țară neavând mai mult de 4 titluri
similare în această perioadă. În afara celor 9 Euroligi,
echipele grecești au câștigat 3 Triple Coroane, 5 Cupe
Saporta, 2 Cupe Korać și un trofeu EuroCup Challenge.

Centrul Olimpic de Tenis din Atena la

Jocurile Olimpice de Vară 2004.

Echipa feminină de polo pe apă este și ea una din forțele mondiale ale acestui sport,
campioană mondială în 2011 după victoria obținută pe terenul adversarelor contra Chinei. Ea
a obținut și medaliile de argint în 2004, aurul la Liga Mondială din 2005 și medaliile europene
de argint în 2010 și în 2012. Echipa similară masculină a ajuns pe locul trei mondial în 2005,
învingând Croația în finala mică a Campionatelor Mondiale de Natație din 2005 desfășurate în
Canada. Principalele ligi naționale sunt considerate a fi printre cele mai puternice campionate
din poloul european, cluburile participante având și ele succes în competițiile europene. La
masculin, Olympiacos a câștigat Liga Campionilor, SuperCupa Europei și Tripla Coroană în
2002 devenind astfel primul club din istoria poloului pe apă care a câștigat toate competițiile
la care a participat într-un singur an (campionatul grec, Cupa Grecia, Liga Campionilor și
Supercupa Europei), iar NC Vouliagmeni a câștigat în 1997 Cupa Cupelor. La feminin,
echipele grecești NC Vouliagmeni, Glyfada NSC, Olympiacos, Ethnikos Piraeus) sunt printre
cele mai puternice din Europa, având la activ 4 Cupe ale Campionilor, trofee LEN și 2
Supercupe.
 Echipa masculină de volei are două medalii de bronz, una la Campionatul European de
Volei și alta la Liga Europeană de Volei, locul 5 olimpic și locul 6 la Campionatul Mondial.
Campionatul grec este considerat unul dintre cele mai puternice de pe continent, Olympiacos
fiind cea mai titrată echipă, cu cel mai mare număr de titluri naționale și singura echipă
grecească care a câștigat titluri europene; ea a câștigat două Cupe CEV, au fost de două ori
finalistă a CEV Champions League și au jucat 12 semifinale în competițiile europene. Iraklis
a avut și ea succes în competițiile europene, fiind de trei ori finalistă în Liga Campionilor.

Din alte sporturi, cricketul și handbalul sunt populare în Corfu, respectiv în Veria.