1

Problema „homerică”

Numele lui Homer/ Ὅμηρος ridică unele semne de întrebare. Prima incertitudine în ceea ce îl privește
pe marele rapsod este legată de perioada în care a trăit. Herodot (484-425 a. Chr.) susținea că Homer ar fi
trăit cu 400 de ani înaintea sa, așadar în jurul anului 850 a. Chr. Alte surse antice ne spun că acesta ar fi trăit
în secolele XI sau XII a. Chr. Exegeții moderni îl plasează însă, cu aproximație, în secolele VII sau VIII a.
Chr. (în jurul anului 750 a. Chr.).
În antichitate, i se atribuiau lui Homer cele două epopei majore, Ἰλιάς/ Iliada și Ὀδύσσεια/ Odiseea,
dar și poemul eroi-comic Batrahomiomahia/ Βατραχομυομαχία (Bătălia broaștelor cu șoarecii; de la ὁ
βάτραχος, -ου = broască, ὁ μῦς, μυός = șoarece și ἡ μάχη, -ης = luptă, bătălie), Ιmnurile homerice/ Ὁμηρικοὶ
Ὕμνοι (de la ὁ ὕμνος, -ου = imn) precum și numeroase alte opere, pierdute astăzi sau conservate fragmentar,
cum ar fi Margites/ Μαργίτης (μάργος = nebun, prostănac; personajul central era un prostănac pe nume
Margites) sau ciclurile epice (Ἐπικὸς Κύκλος).
Epopeile ciclice au fost, inițial, atribuite lui Homer, poetul epic prin excelență. În ciclurile epice ar
intra:
- Ciclul teban/ Θηβαϊκὸς Κύκλος, care povestea întâmplări precedente marii expediții de la Troia:
constituirea puterii regale la Teba și tragicul destin al casei Labdacizilor (povestea regelui Oedip
și a urmașilor acestuia, războiul fratricid între Eteocle și Polinice etc.). Epopeile acestui ciclu
purtau titlurile de Oidipodia/ Οἰδιπόδεια, Tebaida/ Θηβαΐς, Epigonii/ Ἐπίγονοι și Alcmeonis/
Ἀλκμεωνίς.
- Ciclul troian, care întregea narațiunile epice din Iliada și din Odiseea. Principalele epopei din
Ciclul troian sunt Cipriile/ Κύπρια, care conțineau antecedentele Iliadei (răpirea Elenei și plecarea
din Grecia a coaliției grecești), Iliu persis/ Ἰλίου πέρσις (Distrugerea Troiei), Ilias mikra/ Ἰλιὰς
μικρά (Mica Iliadă – războiul troian), Aethiopis/ Αἰθιοπίς (Etiopida – episoade petrecute la Troia
după moartea lui Hector: în ajutorul troienilor sosesc Pentesileea, regina Amazoanelor, și
Memnon, regele etiopienilor; ambii au fost uciși de Ahile), Nostoi/ Νόστοι (Întoarcerile eroilor),
Telegonia/ Τηλεγόνεια1 (epilog al Odiseei, o culegere de cânturi despre fiii lui Odiseu).
Aceste două epopei ciclice erau, inițial, cu siguranță, atribuite lui Homer. Cu toate acestea, Herodot
(Istorii/ Ἱστορίαι, II, 117) și Aristotel (Poetica/ Περὶ ποιητικῆς, 1448 b3 și 37) au infirmat această ipoteză.
Mai târziu, și filologii alexandrini au subliniat diferențele dintre epopeile homerice și cele ciclice.
Din Ἐπικὸς Κύκλος ar mai face parte și:
- poeme epice polarizate în jurul unei expediții pe mare (expediția argonauților) sau cu prilejul
organizării unei vânători (vânătoarea mistrețului din Calidon).
- Ciclul lui Heracles, din care făceau parte Cucerirea cetății Oihalia/ Οἰχαλίας Ἅλωσις și Miniada/
Μινυάδα, epopee despre cucerirea orașului beoțian Orhomenos (minienii erau vechi locuitori ai
Beoției).
Filologia modernă a încercat, de asemenea, să analizeze relația dintre epopeile homerice și ciclurile
epice, precum și condițiile de alcătuire sau problemele de autenticitate și de compoziție ale Iliadei și ale
Odiseei. În urma acestor cercetări cu varii rezultate, incertitudinile s-au înmulțit.
Mai întâi, menționăm că, înainte ca această problemă „homerică” să devină o problemă modernă, ea a
fost semnalată și analizată, parțial, de învățații antici. În perioada elenistică, se simțea nevoia unui text
homeric unitar, din care să fie scoase repetițiile supărătoare și interpolările. De aceea, școala din Alexandria a

1
Telegonus/ Τηλέγονος era fiul lui Odiseu și al vrăjitoarei Circe.
 2

alcătuit ediții critice valoroase ale epopeilor homerice. Paternitatea lui Homer și unitatea de compoziție ale
celor două epopei nu au fost puse însă la îndoială de învățații alexandrini până când, în secolul al II-lea a.
Chr., doi elevi ai unui filolog celebru al vremii, pe nume Aristarh, au sesizat contradicțiile analizate chiar de
maestrul lor. Cei doi discipoli, care se numeau Xenon și Helanicos, au emis astfel ipoteza că Iliada și
Odiseea au avut autori diferiți. Separând cele două poeme, ei au ajuns să fie cunoscuți și sub numele de
horizonți, adică „separatiști”. Maestrul lor, Aristarh, a combătut virulent opiniile formulate de elevii săi,
înăbușind astfel, în perioada antichității, această direcție de cercetare.
Ea va fi reluată în secolul al XVII-lea când, în 1664, Abatele d’Aubignac a înfățișat specialiștilor
conjecturile sale asupra Iliadei (Conjéctures académiques ou Dissertation sur l’Iliade, publicate însă de-abia
în 1715). Autorul lor pleca de la premisa că Iliada nu reprezenta inițial decât o colecție de cântece epice
populare, lipsită de un plan unitar și de țeluri artistice clar definite. Contradicțiile, repetițiile, formulele epice
sunt, după d’Aubignac, o dovadă a stadiului în care se înfățișa poezia epică la vechii greci înainte de apariția
scrisului, într-o vreme când creația literară era încă anonimă. D’Aubignac inițiază astfel direcția analitică a
problemei homerice.
Mai târziu, în 1795, Friederich August Wolf alcătuiește o prefață la Iliada pe care o intitulează
Prolegomena ad Homerum. Lucrarea sa, care reia, de fapt, multe din argumentele Abatelui d’Aubignac,
declanșează o adevărată avalanșă de studii referitoare la geneza epopeilor homerice.
În secolul XIX, problema homerică este intens tratată. „Analiza straturilor” este în centrul acestor
cercetări care au căpătat denumirea, pentru a se deosebi de noile cercetări, de „vechea analiză”. Principalele
direcții ale „vechii analize” sunt următoarele:
1.) Teoria evoluționistă, ai cărei inițiatori au fost Wilhelm Müller și Gottfried Hermann (1772-
1848), susținea că epopeile homerice au circulat inițial sub forma unor „mici epopei” în jurul
cărora s-au aglomerat, ulterior, numeroase straturi redacționale și interpolări. În Franța, Maurice
Croiset a sprijinit, de asemenea, această teorie.
2.) Teoria cânturilor izolate, formulată de Karl Lachmann și inspirată din studiul cântecelor epice
germane despre Nibelungi, nu a fost agreată, în general, însă a stârnit critici și proteste. Lui
Lachmann i s-a obiectat că epopei de amploarea și unitatea de concepție dovedite de Iliada și de
Odiseea nu pot fi rezultatul însumării unei serii de cântece epice, specie literară diferită de aceea a
epopeii. Desfășurarea amplă a unei epopei presupune mânuirea unei multitudini de personaje care
se găsesc în situații și relații diferite. Oricât de abil ar fi alipite niște cântece epice, această
însumare nu ar echivala cu o epopee.
3.) Teoria compilației sau teoria poemelor independente a fost formulată de A. Kirchhoff, în Die
Homerische Odyssee unde ihre Entstehung (Berlin, 1859), și a suscitat mult interes. Ea reprezenta
o combinație între evoluționism și teoria cânturilor izolate, admițând intervenția unui redactor-
poet pentru dobândirea aspectului final al epopeilor homerice, dar, în același timp, admițând și
finisarea anterioară a materialului compilat, respectiv existența unor mici epopei, de sine
stătătoare, ai căror autori dovediseră odinioară preocupări comune. Astfel, după părerea
compilaționiștilor, la baza Iliadei și a Odiseei se află mici epopei din ciclul troian, înrudite ca
tematică și structură.
Aceste teorii analitice au continuat, în a doua jumătate a secolului XIX, însă cu același grad de
subiectivism ca și până atunci. Analiștii erau în permanentă căutare a criteriilor după care puteau fi detectate
și separate (pe epoci) straturile epice sau putea fi stabilită vechimea părților componente dintr-o epopee.
 3

Criteriile analiștilor se împart în două mari categorii: a) criterii materiale și sociologiste (arme,
podoabe, cultura pământului, obiceiuri, credințe, organizare politică, stratificare socială etc.); b) criterii de stil
și de limbă, criterii structurale, criterii estetice. Aceste principii de lucru au rămas în vigoare până astăzi.
Din înfruntarea atâtor opinii s-au desprins câteva concluzii. Deși teoria „straturilor suprapuse” în chip
de felii a fost definitiv părăsită, analiștii „vechi” au relevat contrazicerile logice din epopei, nepotrivirile,
frecvența repetițiilor, impresionantele unități sau discontinuități stilistice studiate pe grupuri de cânturi sau
chiar în cadrul unui singur cânt epic. Inadvertențele pe care le-au semnalat (de ordin arheologic, în special)
sunt demne de toată atenția. În istoria acestei etape a cercetărilor homerice, este demn de menționat și numele
filologului clasic U. Wilamowitz-Moellendorf.
Începutul secolului XX este marcat de obiecțiile aduse metodelor „analitice” de cei care s-au numit
„unitarieni”. Principala obiecție viza faptul că epopeile nu erau studiate în ansamblul lor, în calitatea lor de
întreg finit.
Unitarismul a avut numeroși adepți: C. Rothe, Fr. Stählin, Paul Mazon etc. Însă Georg Finsler și,
ulterior, Wolfgang Schadewaldt, în lucrarea Iliasstudien (1938), au dat cele mai potrivite replici analiștilor.
Unitarienii nu încearcă – nici n-ar putea de altfel să o facă – să respingă observațiile școlii analitice „vechi”,
însă au relevat prezența unor contradicții și inegalități, repetiții, scăpări din vedere – identice cu acelea
semnalate de analiști în Iliada și în Odiseea – în opere epice sau dramatice ai căror autori sunt cunoscuți
(Orlando Furioso al lui Ludovico Ariosto, Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso, drama Wallenstein a lui
Schiller etc.). În al doilea rând, tot ei au atras atenția asupra repartiției judicioase a punctelor nodale în
acțiunea marilor epopei, calitate observată de însuși Aristotel la vremea lui. Continuitatea logică în
desfășurarea acțiunii impune o reconsiderare fundamentală a perioadei de formare a structurilor epice folosite
de poeții Iliadei și ai Odiseei.
Această reconsiderare s-a manifestat pe două căi: I.) adâncirea studiilor asupra poeziei epice orale
(oral poetry), inițiate de cercetătorul american Milman Parry și II.) apariția unei direcții moderne de cercetare
în problema homerică, neoanaliza.
I.) Dacă analizăm structura și vocabularul celor două epopei homerice observăm că poemele conțin
formule repetitive, inserate în numeroase versuri. Uneori însă constatăm că se repetă versuri întregi. Ar fi
posibil ca Iliada și Odiseea să fi fost poeme transmise oral de către un poet care a folosit o serie de versuri și
de formule tradiționale pe care le memorase anterior? Milman Parry și Albert Lord au relevat faptul că o
tradiție orală atât de bine elaborată, străină literaturii culte de astăzi, este caracteristică epopeilor alcătuite
într-o cultură exclusiv orală. Părțile de text care se repetă, potrivit celor doi cercetători, au fost moștenite de
la predecesori și au fost utile rapsodului în compunere. Aceste fragmente „prefabricate” au fost denumite
„formule” sau am putea spune că în epopei întâlnim stilul „formular” care ușura poetului compunerea și
reducea pentru recitator efortul de memorizare.
„Astfel, Atena este denumită zeița „cu ochi de fulger”, Hera, zeița „cu brațele albe” sau „ochioasă”,
Zeus, zeul „adunător de nouri”. Ahile este frecvent numit eroul „iute de picior”, chiar și atunci când stă
liniștit „sub cort”, iar corăbiile sunt numite „repezi”, deși trase pe nisipul plajei stăteau imobile de aproape
zece ani.[...] „Iscusitul” Ulise, „șoimanul” Ahile, „Nestor, cârmaciul meșter de care”, toate aceste formule pot
fi urmate de aceasta: „îi spuse aceste vorbe înaripate” sau „îi dădu următorul răspuns”.
S-a tras concluzia în urma acestor observații că poezia homerică, cu mult înainte de a fi fixată prin
scris, a fost compusă de diverși aezi la cererea ascultătorilor, cărora le plăcea să asculte cutare sau cutare
episod, iar apoi a fost încredințată memoriei rapsozilor.”2

2
Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice, București, Univers, 1970, p. 16.
 4

Desigur, merită menționată și direcția de cercetare denumită „neoanaliza”. Întemeietorul acestei

direcții este considerat Dietrich Mülder (Die Ilias und Ihre Quellen, 1910). Neoanaliștii au ca țel să
dovedească unitatea de concepție și de compoziție a marilor epopei, dar încearcă să distingă, totodată, temele
epice anterioare, împrumutate sau prelucrate, să-și concentreze atenția asupra modelelor narative
preexistente.
În cadrul școlii neoanalitice, se disting următoarele obiective, în special: I.) de a studia ce anume
datorează epopeile homerice recitărilor rapsodice tradiționale; II.) de a arăta că dinamismul acțiunii în epopee
și concepția dramatică a compoziției, pe toată întinderea ei, denotă un grad de înaltă măiestrie tehnică și
artistică, grăitoare pentru unitatea epopeilor.
Toată această problemă homerică are și o latură umoristică. Unii erudiți au observat just că ar putea să
existe un „orânduitor” – Homer însuși – dacă el se situează nu la începutul, ci la sfârșitul lentului proces de
elaborare poetică. E de înțeles de ce Bernard Shaw a putut scrie cu humor: „Iliada și Odiseea nu sunt operele
lui Homer, ci ale unui poet care purta același nume cu el.” În plus, în ciuda numeroasele biografii ale lui
Homer, datele despre viața genialului raspod sunt extrem de puține și de neclare. De aceea, filologul clasic
Richmond Lattimore și-a intitulat lucrarea: Homer: Cine era Ea?, iar Samuel Butler și-a imaginat o tânără
siciliană drept autoarea Odiseei (dar nu și a Iliadei).
Încheiem această spinoasă problemă cu un citat din R. Flacelière:
„În fața năruirii atâtor teorii analiste, în care Homer a fost dezmembrat și autopsiat, cel mai înțelept
este să se revină la concepția unitaristă a celor vechi. Fără îndoială că în textul original s-au strecurat
interpolări, dar în majoritatea cazurilor este imposibil să se dovedească și să se delimiteze exact întinderea
acestora.
Cea mai mare parte din Iliada este opera lui Homer și Odiseea poate fi atribuită aceluiași poet dacă se
socotește că Iliada este opera maturității sale, iar Odiseea cea a bătrâneții.”3

O altă întrebare importantă e cea referitoare la bază istorică a epopeilor. Săpăturile arheologice făcute
de Heinrich Schliemann la sfârșitul secolului XIX au demonstrat că există un sâmbure de adevăr istoric în
ceea ce privește epoca myceniană și războiul troian. Cercetările întreprinse de Parry și de Lord asupra
poemelor transmise oral în limbile sârbo-croată și în cele turcice au reușit să-i convingă pe specialiști că
operele de mare întindere pot fi conservate în culturile orale până când cineva anume le-ar așterne în scris. Iar
descifrarea Liniarului B, în 1952, de către Michael Ventris și John Chadwick, a dovedit, de asemenea, că
există o continuitate lingvistică între scrierile miceniene din secolul XIII a.Chr. și poemele atribuite lui
Homer.

3
Ibidem, p. 20.